Cercetați Scripturile ! Vom continua cercetarea Scripturii...

1 Lumina Vechilor Cărări

De ce ne cere apostolul Pavel asta ? Când știm bine că suntem mântuiți prin jertfa Domnului Isus și nu prin cea a apostolului Pavel ! Nu prin lanțurile lui suntem noi mântuiți. Și atunci de ce să păstrăm în memorie lanțurile lui sau cel puțin să ne aducem aminte mereu de ele ? De fapt înțelegem că apostolul nu ne cere să ne aducem aminte de obiectul din fier, cu multe verigi, din pricină că nu l-am văzut, nici nu știm cum arăta, așa că n-avem cum să ne amintim de el. Înțelegem că apostolul face referire la statutul lui de întemnițat; cu alte cuvinte el spune să ne amintim că a fost întemnițat pentru Evanghelie și, dintr-un alt punct privind lucrurile, a fost întemnițat pentru noi. Asta înseamnă că apostolul ne cheamă să înțelegem prețul plătit pentru ca Evanghelia să ajungă la noi și de asemenea ne învață recunoștința.

Foarte des prin adunări se accentuează contribuția lui Dumnezeu, a Duhului Sfânt, în tot ce înseamnă viața unui creștin, ceea ce desigur nu este rău, ci este foarte bine. Însă când lucrul acesta se face cu scopul special de a exclude contribuția sau chiar jertfirea unor oameni și mai ales a sfinților, este rău; este foarte rău. Asta înseamnă ipocrizie ! Înseamnă a ascunde rea voința mea de a recunoaște contribuția cuiva sau tendința de a nu suferi faptul că cineva a făcut ceva ce este apreciat, sub falsa înălțare a meritelor lui Dumnezeu. Și aceasta o fac de obicei cei ce nu prea fac nimic mai mult decât a vorbi... Un exemplu de acest fel este des folositul fragment din cartea prorocului Ieremia, cap 17.5: „Aşa vorbeşte Domnul: blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijineşte pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul!”, sub sloganul: „Nu omul; muritorii nu pot face nimic !” Astfel pe lângă satisfacerea dorinței de a înjosi contribuția cuiva, se mai propovăduiește și neîncrederea, lucru extrem de rău într-o comunitate, fie ea familie, Biserică sau de altă natură. Gândiți-vă numai o clipă ce fel de familie ar fi aceea în care soția nu are încredere în soț și invers ! Și cam tot așa stau lucrurile într-o Biserică în care domnește neîncrederea. Îmi aduc aminte de o prorocie dată pentru cineva din Biserică în urmă cu aproximativ doi ani. Ea suna cam așa: „Veghează că ai mulți dușmani; chiar și în poporul Meu. Dar Eu sunt cu

tine și Mă voi judeca cu toți aceștia...” Ei bine, nici până acum, deși au trecut vreo doi ani de atunci, persoana asta n-a reușit să lege legături frățești cu frații și surorile din Biserică; încă poartă convingerea că oricine prezintă o opinie cu privire la starea ei sufletească, o face din dușmănie și că Dumnezeu pe ea o va pune sus iar pe ceilalți îi va pune jos ! Asta înseamnă a propovădui neîncrederea între frați, fie prin prorocii, fie de la amvon sau în discuții. Asta în vreme ce Scriptura vorbește despre oameni de încredere, fie în familie, fie în Biserică. (Pr. 31.11; 2Tm. 2.2). Da, Biserica, ca și familia și chiar și în alte comunități, este de dorit ca credincioșii să fie oameni de încredere. Revenind la fragmentul biblic de mai sus, Scriptura nu spune nici pe departe că nu trebuie să ne încredem în oameni, ci spune că este rău când într-o anumită situație, un credincios „...îşi abate inima de la Domnul!” și se bazează pe ajutorul unui anumit om. Dar când noi ne încredem în Domnul și mai putem să ne încredem și în cuvântul, caracterul sau puterea cuiva, este foarte bine. Acceptând desigur faptul că mai putem înregistra și eșecuri; să ne fie înșelate așteptările. Dar chiar și dacă ni se întâmplă astfel, va trebui să continuăm să avem și să oferim încredere față de cei din jur. Dacă am fost înșelați în încrederea noastră față de cineva și devenim niște oameni bănuitori sau închiși în sine, motivând că „m-am fript și nu-mi mai trebuie”, nu facem decât să dăm diavolului câștig de cauză; acolo a dorit el să ne ducă: rupt de frați, reținut, bănuitor, singuratic, fără putința de a avea o unitate în Domnul.

Dimpotrivă, apostolul ne cheamă să înțelegem prețul plătit pentru ca Evanghelia să ajungă la noi și de asemenea ne învață recunoștința.

În ce privește prețul plătit pentru ca Evanghelia să ajungă la noi, găsim scris: „...căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană.” (1Pt. 1.18-19). Dar de asemenea găsim scris: „După ce am suferit şi am fost batjocoriţi în Filipi, cum ştiţi, am venit plini de încredere în Dumnezeul nostru, să vă vestim Evanghelia lui Dumnezeu în mijlocul multor lupte.” (1Ts. 2.2) sau

Cercetați Scripturile !

Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din Epistola către Coloseni, cap. 4.18: „Urarea de sănătate este cu mâna mea: Pavel. Aduceţi-vă aminte de lanţurile mele. Harul să fie cu voi! Amin.”


„Vă aduceţi aminte fraţilor, de osteneala şi munca noastră. Cum lucram zi şi noapte, ca să nu fim sarcină niciunuia din voi şi vă propovăduiam Evanghelia lui Dumnezeu.” (1Ts. 2.9). Când privim spre prețul plătit pentru mântuirea noastră, recunoaștem jertfa Fiului lui Dumnezeu cu tot ce a implicat aceasta, dar în același timp, recunoaștem jertfirea atâtor creștini care la rândul lor au jertfit din ce a fost al lor și chiar și pe ei înșiși, pentru ca vestea mântuirii să ajungă până la noi. În vederea acestor lucruri ni se cere aduceri aminte și recunoștința fiecăruia dintre noi.

Într-adevăr Scriptura spune: „Pacea lui Hristos la care aţi fost chemaţi ca să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre şi fiţi recunoscători.” (Cl. 3.15). Ce este recunoștința ? Înțeleg că recunoștința este un simțământ de îndatorare morală față de un bine făcut de cineva, un simțământ de atașament cald față de o asemenea persoană, în urma a ceea ce aceasta a făcut față de mine sau chiar față de umanitate. Așa sunt adevărații credincioși: cu un caracter format în a fi recunoscători față de Dumnezeu și față de cei din jur, oameni care mai trăiesc sau nu.

De exemplu Scriptura învață aceasta în mod explicit cu privire la familie: „Dacă o văduvă are copii sau nepoţi de la copii, aceştia să se deprindă să fie evlavioşi întâi faţă de cei din casa lor şi să răsplătească ostenelile părinţilor, căci lucrul acesta este plăcut înaintea lui Dumnezeu.” (1Tm. 5.4). Rămâne ca o muncă a minții pentru copiii ajunși la vârsta la care pot să împlinească acest cuvânt din Scripturi, să găsească modalități considerate potrivite pentru a răsplăti ostenelile propriilor părinți. Apoi dacă cineva dorește să facă lucrul acesta bine, atunci va trebui să-și propună să găsească una câte una care au fost acele osteneli. Și după ce le deosebește așa una câte una, gândindu-se că fiecare dintre ele au fost parcurse cu dedicație, adică special pentru copil, cu simțămintele specifice, să mai arunce o privire în textul biblic, pentru a observa sugestia sau propunerea Scripturii în această privință: dacă cineva vrea să răsplătească ostenelile părinților lui credincioși, atunci va trebui cu precădere să se străduiască să fie evlavios în casa sau în familia lui. Pentru părinții credincioși, un verset din Scriptură rămâne ca ceva ce nu poate fi dezrădăcinat din inimile lor: „Eu n-am

bucurie mai mare decât să aud despre copiii mei că umblă în adevăr.” (3In. 4). Și încă ceva aici: nu există copil pe lume pentru care părinții să nu se fi ostenit deloc și dacă chiar ar exista așa ceva, aceste cazuri nu pot fi decât excepții. Prin urmare dacă cineva crede că nu are ce răsplăti la părinții lui, este bine să se mai gândească la asta... Pentru a răsplăti ostenelile părinților, foarte adesea nu trebuie să căutați prin jur pentru a găsi ce puteți vinde ca să vă faceți potențialul financiar necesar, deși nu exclud trebuința ca copiii mari să se uite puțin și la nevoile pământești ale părinților lor, mai ales la cele care nu pot fi ușor rezolvate. Vreau mai degrabă să spun că pentru a răsplăti ostenelile părinților, mai degrabă priviți în sufletele voastre și scoateți de acolo ceva pentru ei. În călătoriile mele am întâlnit în casele fraților expresii ale unor asemenea simțăminte scoase din adâncul sufletului unor copii recunoscători, ajunși de o vreme la vârsta maturității. Într-o împrejurare am cerut îngăduința de a face o fotografie care a rămas la mine. Acum mi-am amintit de ea și am sunat pentru a o cere și a avea îngăduința de a o publica aici:

Iată conținutul în clar: „Iubiții mei părinți, tată și mamă, Îi mulțumesc

Domnului Dumnezeu, Tatăl nostru, în Numele Domnului nostru Isus Hristos, pentru că mi vi-a dat ca părinți. Nu pot cuprinde în aceste rânduri toate motivele pentru care pot să Îi mulțumesc și să Îl slăvesc din pricina voastră, dar Domnul îmi cunoaște inima și gândurile. Îi mulțumesc pentru că v-a pregătit ca și copii ai Lui, pentru a mă primi, a avea grijă de mine și a mă crește și educa în frică de Dumnezeu, în credința adevărată, pentru Împărăția lui Dumnezeu. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că v-a dat toate resursele necesare pentru voi, pentru mine, pentru toate surorile și frații mei. Îi mulțumesc


Domnului pentru tot ce m-a învățat, mă învață și mă va învăța prin exemplul vostru și prin îndemnurile voastre, din care cel mai de preț lucru este să-L cunosc pe El (cunoașterea Lui). Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru dragostea și osteneala voastră și pentru sprijinul deosebit în rugăciuni. Îi mulțumesc Domnului nostru pentru tot ce m-a binecuvântat și mă va binecuvânta întotdeauna prin voi. Îi mulțumesc Dumnezeului nostru pentru că El vă va ajuta, vă va sprijini, vă va păzi și vă va întări până în Împărăția Lui Cerească. Îi mulțumesc Dumnezeului nostru pentru voi, cât și pentru toate lucrurile; vă mulțumesc și vouă pentru ce ați făcut, faceți și veți face, cu ajutorul Lui, pentru mine și pentru frații și pentru surorile mele.

Vă iubesc mult! Fiți binecuvântați de Domnul! Rut 2:12 2Timotei 4:18 1 Tesaloniceni 1:2,3 1 Corinteni 16:23,24 Filipeni 4:13,14,19,20 Psalmul 115:15 Isaia 46:4 Cu dragoste, copilul Tatălui Ceresc (prin harul

Lui), și al vostru, Cristina. Copiii recunoscători ! Apoi așa cum ne cheamă Scriptura să fim

recunoscători cu privire la ostenelile unora față de alții în familie, tot așa trebuie să fim recunoscători unii față de alții și în Biserică. S-a ostenit cineva pentru mine în ce privește nevoile duhovnicești ? Atunci pentru mine în Scripturi scrie așa: „Cine primeşte învăţătura în Cuvânt, să facă parte din toate bunurile lui şi celui ce-l învaţă.” (Gl. 6.6) sau „Vă rugăm fraţilor să priviţi bine pe cei ce se ostenesc între voi, care vă cârmuiesc în Domnul şi care vă sfătuiesc. Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor. Trăiţi în pace între voi.” (1Ts. 5.12-13). Și vă asigur că cele de mai sus sunt scrise în Scriptură ! Desigur că cârcotașii vor putea obiecta că acest lucru nu se poate aplica pentru că mai marii aceștia nu sunt duhovnicești; așa pot răsufla ușurați: n-au nimic de făcut pentru ei, pot să-și păstreze totul pentru sine. Se poate desigur să fie așa, dar în acest caz va trebui să recunoaștem că nu ne-am înălțat în credință singuri, fără sprijinul nimănui. Undeva tot au fost frați pe care i-a folosit Domnul pentru creșterea noastră. Ei bine: caută-i, fă-ți datoria după cum scrie în Scripturi. Sau poate va spune cineva că oamenii aceștia au tot ce le trebuie... Se poate să fie așa deși, înțelepțește ar fi să te asiguri de asta. În acest caz, măcar priviți-i bine... Nu este vorba aici de părtinirea unei anumite categorii de oameni, ci de a ne construi un caracter recunoscător. Așa spune Scriptura... Aceștia sunt credincioșii adevărați ! Cu privire la recunoștința față de oamenii Bisericii care ne-au slujit, măcar că au avut o altă înțelegere și practică a credinței decât cea pe care considerăm că este biblică și ne străduim s-o trăim noi, îmi mai aduc aminte de o împrejurare: a murit un conducător de adunare în

casa căruia s-au adunat frații mulți ani de zile. La înmormântare era și un frate mult mai tânăr, care a avut cu cel decedat diferențe de opinii în ce privește credința în Dumnezeu, în anumite situații mai agitate. Probabil că după multă reținere din partea celor care îngrijeau de slujbă, a fost solicitat și el să aibă un cuvânt acolo. Când a ajuns în față a început prin a spune cam așa: „Cele mai vechi amintiri ale mele în ce privește credința, le am din casa acestui frate. Dumnezeu a găsit cu cale să cresc în credință pe băncile din casa lui. Vreo douăzeci de ani, el sau soția lui sau copiii lui mai mari, au măturat după mine, fără să le fi plătit vreun ban; doresc să-mi exprim recunoștința mea...” Nu cred că pot fi excepții în ce privește datoria unui creștin de a-și arăta recunoștința... Adică nu cred că sunt motive pentru care cineva să poată spune că nu mai trebuie să fie recunoscător față de cei care au contribuit la înălțarea în credință.

Și în afara zonei religioase suntem chemați să ne arătăm recunoștința. De exemplu am avut de-a face odată cu un medic. Când am ajuns să spun ceva despre credință, acesta s-a manifestat foarte dezaprobator. Mi-am dat seama că poate o fi avut vreo dificultate cu vreun creștin necreștin și n-am mai insistat, mai ales că și timpul care ne era la îndemână era destul de scurt, dar omul acela s-a grăbit să se explice: „Am fost invitat de cineva să merg la voi la o slujbă. Spre mirarea mea, acolo s-a ridicat un pacient de-al meu care a spus că Dumnezeu i-a făcut mult bine prin aceea că a fost bolnav și acum este bine. Cu asta până la urmă aș fi fost de acord, dar când a spus că muritorii nu l-au putut ajuta cu nimic, așa cu o mutră disprețuitoare, mi-a venit silă. Când a venit întâiași dată la mine era în stare să-mi sărute și picioarele și din „Domnu' doctor nu mă lăsați !” nu mă scotea. Și acum după ce l-am pus pe picioare – cu toate că recunosc și eu că zilele sunt în mâna lui Dumnezeu – pentru el muritorii care au stat lângă el cincizeci de minute, încordați așa cum se stă într-o sală de operație când ai în mână viața unui om, sunt nimica...” Aici poate duce un caracter nerecunoscător, care pe lângă faptul că este nerecunoscător mai este și ipocrit prin faptul că își ascunde nerecunoștința sub slăvirea lui Dumnezeu ! Mi se pare corect să dăm cezarului ce este al cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Să ne arătăm recunoștința fiecăruia, în măsura în care li se cuvine: mai întâi lui Dumnezeu cu prisosință și apoi tuturor celor ce au fost lângă noi într-o anume împrejurare.

Fiți recunoscători ! Altfel încet, încet, zi după zi, vă veți forma un caracter de om nerecunoscător. Și atunci de îndată ce veți deschide gura, oamenii de bine se vor scuza zicând că au treabă. Nu vor rămânea decât cei ce se hrănesc cu bârfa...

Adu-ți aminte de lanțurile fiecăruia din cei ce le-au purtat într-un fel sau altul pentru tine; fie doar și prin faptul că a măturat după tine...

Din „Comorile mele”


Îmi aduc aminte de o întâmplare nefericită, o experiență amară pe care nu am mai întâlnit-o până atunci. A fost un timp în care am ajutat lucrarea Domnului dintr-o Biserică Penticostală din localitatea Udine - Italia și acolo am întâlnit un tânăr căsătorit care a intrat într-un conflict cu soția, după nașterea primului lor copil.

El susținea că nu este biblic și deci este păcat să îți aduci copiii la binecuvântare în casa de rugăciune. De asemenea considera că cuvântul Scripturii din cartea Numeri, cap. 6, a fost valabil numai pentru poporul Israel și ca atare, folosind acest cuvânt la binecuvântare, atragem peste copii boli, necaz și blestem.

Am încercat o zi întreagă să-l conving că nu are dreptate. Era o zi de slujbă și la sfârșitul zilei mi-a spus următoarele:

Cred totuși că este un rău necesar !

Am convenit ca în după-masa zilei următoare să vină la adunare cu soția și copilul și să facem lucrarea Domnului după rânduiala biblică așezată în Bisericile penticostale. Dar a doua zi el s-a răzgândit și nu a mai venit cu soția și copilul la binecuvântare. Lucrarea Domnului s-a făcut cu acordul mamei. De atunci cred eu, sunt zece ani și copilului nu i s-a întâmplat niciun rău. Este trist să ai astfel de concepții.

Chiar dacă interpretăm pasajele biblice care sunt dovezi indiscutabile despre faptul că copiii noștri au nevoie de binecuvântare, vremurile care le trăim ne vorbesc că fără Dumnezeu, fără ajutorul și binecuvântarea Lui, vom culege mai devreme sau mai târziu, roadele amare ale nesăbuinței noastre.

Să îți aduci copiii la binecuvântare, acesta este și un act de credință. E așa de frumos cuvântul Domnului din

Evanghelia scrisă de Matei, capitolul zece. Așa de bine prezentat momentul când niște părinți împreună cu copiii lor încercau să se apropie de Domnul Isus, pentru ca acești copii să fie binecuvântați de El. Aceștia și-au dorit binecuvântare pentru copiii lor, dar pentru aceasta au trebuit să înfrunte mulțimea și chiar jignirile ucenicilor.

Câteodată gesturile noastre, eforturile pe care le facem pentru a ne atinge un scop anume, sunt inexplicabile pe moment, sunt spontane, dar în cazul de față, oamenii aceștia care L-au ascultat pe Domnul Isus vorbind și au văzut lucrările Lui, au fost pătrunși de puterea Cuvântului rostit de Domnul Isus și au crezut în El. Credința aceasta i-a determinat să acționeze. Este important deci atunci când aducem copiii noștri la binecuvântare, să avem și credința aceasta care acționează; nu facem lucrarea Domnului pasivi, ci credem din toată inima că lucrarea aceasta este importantă și necesară pentru copiii noștri.

Afirmațiile Scripturii în acest sens nu sunt la întâmplare. Dumnezeu a dovedit în familiile noastre că aceste așezăminte sfinte legate de familie și în mod deosebit de copiii noștri, au fost rânduite de El. Noi am văzut mâna Lui la lucru în situații grele când Dumnezeu ne-a ocrotit copiii noștri și i-a binecuvântat.

Aș dori să scriu despre un caz din familia noastră. O situație dramatică, când o femeie a fost martoră la o mărturisire făcută de o familie de oameni necredincioși, a fost cercetată de Dumnezeu și s-a hotărât să se întoarcă la Domnul.

Eu am avut un frate mai rebel, mai neascultător de părinți și chiar de Dumnezeu. O fată din lume s-a apropiat de el încercând să-l cucerească și să se

căsătorească cu el, dar pentru că nu a reușit, a mers împreună cu părinții ei la un vrăjitor în orașul Deva, încercând în acest mod să-și atingă scopul.

Când vrăjitorul a început acțiunea, s-a oprit brusc și a spus părinților fetei:

_ Nu pot să fac nimic împotriva acestui tânăr, pentru că părinții lui sunt pocăiți și a fost dus la binecuvântare, în casa lor de rugăciune.

Femeia aceasta era deci în vizită la familia despre care am amintit, având și ea interes ca vrăjitorul s-o ajute într-o oarecare privință. A auzit această discuție și a fost foarte marcată de cele întâmplate. Ea îl cunoștea bine pe tata pentru că lucra cu el. A doua zi i-a mărturisit tatălui meu totul și cu ochii în lacrimi i-a spus și hotărârea ei de a se întoarce la Domnul. A fost botezată la primul botez care s-a oficiat în Biserică.

Binecuvântarea copiilor are un rost, nu este doar o ceremonie. Dumnezeu îndeplinește în viața noastră ce a promis. Relația noastră cu El este așezată pe iubire. El ne iubește și noi suntem datori să-L iubim la fel.

Pentru toți cei cărora Domnul le-a arătat îndurare aș dori să fie valabil Cuvântul din Psalmi 33:20-22: „Sufletul nostru nădăjduiește în Domnul. El este ajutorul și scutul nostru. Da, inima noastră își găsește bucurie în El, căci avem încredere în Numele Lui cel Sfânt. Doamne, fie îndurarea Ta peste noi după cum o nădăjduim de la Tine.”

Cornel Berzava - Timiș


Sunt două mii de ani de când S-a dus la Tatăl, dar până astăzi Învățătorul nostru drag mai are ucenici de care se ocupă. Cred că și dacă n-ar fi ținut nicio predică, tot am fi avut multe de învățat de la El.

Mulți L-au urmat în toate locurile și L-au îmbulzit când făcea vindecări și semne, dar când era să se roage, trebuia să meargă tot singur; (cum spune și frumoasa cantare: „Căci mulți au stat cu El la mese, dar prea puțini au tras la jug”). Cât e de frumos când soțul se roagă și printre cuvinte își aude soția cum îngenunchează lângă el ! Ce mult se înviorează inima zdrobită când se înconjoară de rugăciunile fraților. Dar Domnul Isus... se ruga singur. Unde erau cei cinci mii, cei doisprezece? Unde erau cei trei? Nu i-a învățat El pe ucenici să se roage? Ba da, însă între a ști să te rogi și a ști să lupți în rugăciune este o mare diferență. Lecția „Tatăl nostru” a fost scurtă, însă cea a luptei în rugăciune le-a predat-o cu multă blândețe și răbdare de-a lungul mai multor ani.

Cei mai apropiați ucenici n-au putut să-i fie alături în timp ce se ruga pe munte sau să-i spună măcar un cuvânt de încurajare, dar s-au arătat Moise și Ilie, cu care a putut să vorbească despre ceea ce-L apăsa tot mai tare în ultima vreme. Tot astfel în Grădina Ghetsimani, mare i-a fost durerea când și-a găsit ucenicii dormind, când El a trebuit să dea o grea luptă în rugăciune și n-a primit niciun răspuns din partea Tatălui. S-a întors să lupte încă un ceas, dar nici de data aceasta n-a primit răspuns iar pe ucenici tot dormind i-a găsit. Chiar și așa, nu i-a mustrat aspru. Însă la a treia rugăciune insistentă, I-a trimis Tatăl din cer un înger ca să-L întărească și poate cu îngerul I-a trimis și răspunsul. „Va vedea rodul muncii sufletului Lui și se va înviora...” (Isaia 53:11). Da... ucenicii au învățat lecția, căci ucenicul Petru care altădată adormea la „ora de rugăciune”, acuma îl găsim în genunchi pe acoperișul casei lui Simon Tăbăcarul; iar când era în temniță, „Biserica nu înceta să înalțe rugăciuni către Dumnezeu pentru el”, măcar că era noapte. La fel îl găsim și pe apostolul Ioan pe insula Patmos, el a cărui ochi s-au îngreunat de somn în grădină, acuma se ruga, în Duhul.

„Dar eu alerg la rugăciune” (Ps.109:4). Orice lucru pare mai ușor, orice altceva ne-ar

lăsa diavolul să facem, cred că și cântă împreună cu noi la programele de „laudă și închinare”, numai de bucurie că s-a scos rugăciunea din adunare și din

viețile noastre. Când se ruga nopți întregi, Domnul Isus nu juca teatru, El avea nevoie de putere ca să biruiască; cu atât mai mult noi! Rugăciunea după voia lui Dumnezeu are cel puțin trei mari piloni:

1.Lupta în rugăciune. Oare de ce când ne punem pe genunchi parcă toate gândurile încep să se pună în mișcare și mintea începe să fugă în toate direcțiile? De ce atunci cuvintele încep să dispară iar somnul ne înfășoară chiar dacă abia ne-am trezit?

La un cerc de rugăciune, un tânăr a întrebat pe un frate prezbiter: de ce când ne rugăm apare așa des neputința? Răspunsul lui mi-a rămas în minte: „Un boxeur, ca să-l antrenezi trebuie să îi dai un adversar pe măsură și de gabaritul lui; o echipă de fotbal ca s-o antrenezi, trebuie să joace cu alte echipe cel puțin la fel de bune. Dumnezeu a văzut în neputința noastră un adversar potrivit pentru a-Și antrena luptători în rugăciune”.

Se întâmplă des ca atunci când îngenunchem, cerul parcă se face de aramă, cuvintele vin greu şi avem impresia că nu ne aude nimeni, că ne rugăm degeaba; însă în lupta aceasta cu neputința - care uneori durează zeci de minute - la un moment dat intervine Duhul Sfânt. Dacă vede că într-adevăr există dorință și insistență, începe să reverse har, apar cuvintele, lacrimile, iar inima simte că se apropie Cineva. E ca și cum am pune o oală cu apă pe foc: la început abia se dezmorțește, apoi devine tot mai călduță, ca la un moment dat să vezi că începe să clocotească. Ce frumoase sunt acele

„Se răspândea tot mai mult vestea despre El și oamenii se strângeau cu grămada, ca să-L asculte și să fie vindecați de bolile lor. Iar El Se ducea în locuri pustii și se ruga.” (Luca 5:15-16).


momente! Pentru a face o fântână în curte care să nu sece ușor, trebuie săpat până la nivelul râului. Mai nou se poate fora și la treizeci metri adâncime pentru o apă și mai bună. Și cu cât săpăm mai afund, cu sinceritate, cu mărturisirea păcatelor, cu atât dăm de apă mai bună.

2.Credința. Obligatorie pentru ca să fim ascultați: „Tot ce veți cere cu credință, prin rugăciune, veți primi” (Matei 21:22). Dar ce este credința? Să luăm două exemple: un sutaș a venit la Isus cu o problemă („robul meu zace în casă slăbănog”); Domnul Isus îi oferă soluția: („Am să vin și să-l tămăduiesc”). La care sutașul dă un răspuns ce îl uimește chiar și pe Mântuitorul („nici în Israel n-am găsit o credință așa de mare”) – Matei 8:5-10. Altădată L-au întâlnit zece leproși iar Domnul Isus le dă soluția la problema lor („Duceți-vă și arătați-vă preoților!”); Răspunsul lor a fost un act de mare credință, căci au pornit înspre preoți ca niște oameni curați, măcar că erau încă plini de lepră. – Luca 17:11-14. Deci credința reprezintă răspunsul (încrederea) pe care noi îl dăm la soluția lui Dumnezeu pentru problema noastră.

Ce bine dacă am lua noi Scriptura și am crede-o pe cuvânt, căci nu există problemă sau situație cu care să ne confruntăm și să nu aibă o reflecție în Biblie. Ori dacă noi avem problema, Biblia are soluția iar Biblia este adevărată. (căci Ioan 16:23 spune: „Adevărat, adevărat vă spun că orice veți cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da.”). Atunci nu ne-am mai îndoi în rugăciunile noastre. Dacă am fi într-o gară cu un bilet de tren în mână pe care să scrie: Bistrița-Suceava, şi căutând pe peroane am găsi un tren pe care să scrie mare de tot: Bistrița-Suceava, am mai avea vreo îndoială că nu acesta e trenul nostru? Nu-i așa că am urca în el

plini de încredere?! Tot așa trebuie să ne încredem și în promisiunile Scripturii. Dorința noastră e scrisă pe bilet, rezolvarea o vom găsi în Scriptură (trenul), iar dacă „urcăm” în ea (ne încredem și ne ținem de ea), dorința noastră va fi onorată, mai ales dacă știm sigur că e după voia lui Dumnezeu. Credința se mărește prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu; cine citește Cuvântul → crede Cuvântul și peste cel ce crede Cuvântul, de sus din cer se coboară o Putere!!... făgăduită tot prin Cuvânt.

3.Iertarea semenului când ne-a greșit. Cea mai importantă parte din rugăciunea „Tatăl nostru” este aceasta, motiv pentru care la sfârșit, după ce îi învață pe ucenici, Domnul Isus mai face o mențiune importantă: când nu iertăm, nici Tatăl nu ne iartă pe noi. Ori fără iertare din partea Domnului, să nu ne așteptăm să primim ceva de la El. „Când stați în picioare de vă rugați, să iertați ORICE aveți împotriva cuiva, pentru ca și Tatăl vostru care este în ceruri, să vă ierte greșelile voastre”. (Marcu 11:25). Fac mare greșeală unii frați când spun că dacă ne rugăm în picioare, avem o datorie în plus, aceea de a ierta greșelile semenilor. Domnul Isus se referea la obiceiul vremii, căci iudeii în vremea aceea se rugau numai în picioare („Fariseul sta în picioare și a început să se roage” – Luca 18:11); („...cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi și la colțurile ulițelor...” – Matei 6:5). Datoria de a ierta o avem ori de câte ori ne rugăm! Indiferent de poziția în rugăciune.

Să luptăm dar cu credință în rugăciunile noastre, iertând pe toți cei ce ne-au greșit, așa cum ne-a arătat Învățătorul nostru drag când era pe pământ!

Daniel Isip - Bistrița

Mă gândesc că toți câți suntem aici, suntem conștienți de faptul că suntem sub privirea lui Dumnezeu. De altfel, legat de lucrul acesta, chiar m-am uitat acum peste un verset din cartea Psalmilor, cap. 138:6, care spune așa: „Domnul este înălțat, totuși, vede pe cei smeriți și cunoaște de departe pe cei îngâmfați.” Și nu numai atât; El vede peste tot, dincolo chiar de materia aceasta, în adâncul inimii fiecăruia dintre noi.

Trăim în vremea zilelor de pe urmă și în Biblie stă scris că în zilele de pe urmă vor fi vremuri grele, căci oamenii vor fi iubitori de sine. Nu este vorba numai despre cei de afară, este vorba de cei dinlăuntru. Diametral opus a ceea ce a statornicit Domnul Isus Hristos ca piatră de fundament, de căpătâi, atunci când vrem să-L urmăm pe El: „...să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze.” Dar am văzut situații când oamenii au pornit smeriți împreună cu Dumnezeul lor, dar pe parcursul

vieții, în scurgerea timpului, anilor, s-a întâmplat că și-au schimbat calea, trăsătura aceasta de caracter a smereniei; mândria a pus stăpânire pe ei. Mă duc cu gândul numai la un om, la Saul, primul împărat evreu. Ce smerit umbla omul acesta la început cu Dumnezeu ! Când au vrut să-l caute pentru a-l așeza împărat, s-a ascuns printre vase. Dar același om, într-o zi când a aflat că tânărul David a trecut prin ținutul cetății Nob, a ucis pe toți de neam preoțesc, doar purtat de duhul acesta al mândriei. Și de ce să nu spunem: uneori pe calea îngustă vezi lucrurile acestea. Am avut câteva exemple de felul acesta, aici la Craiova. Și m-am gândit așa: în Cuvântul pe care-l avem scris aici, în Epistola lui Pavel către Filipeni, auziți cum spune versetul 6: „El măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși nu a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci s-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost


găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte și încă moarte de cruce.” Noi n-ar trebui în ziua de astăzi să ne cercetăm viața să vedem dacă călcăm pe urmele astea? Biblia spune aici „s-a dezbrăcat pe Sine Însuși, a luat chip de rob făcându-se asemenea oamenilor”. Nu-i așa că e greu uneori să ne putem închipui un Mântuitor înainte premergător, care să mântuiască în felul ăsta !? Și după El cel smerit, în urmă pot fi întâlniți oameni aroganți, plini de sine, capabili, încrezători. Spunea cineva într-o împrejurare, și-mi pare rău că spun lucrurile acestea negative, în casa soției, (eram încă necăsătoriți), un om care terminase institutul creștin evanghelic: eu am predici pregătite pentru un an de zile ! Oameni așa încrezători și aroganți... Și dacă stai de vorbă cu ei, se declară că sunt urmașii Domnului Isus.

Noi toți suntem dependenți de Dumnezeu în toate aspectele vieții. Suflarea pe care o avem este de la Dumnezeu. Mișcarea mădularelor noastre este din porunca și din îndurarea lui Dumnezeu. Hrana de pe mesele noastre, liniștea din somn, ocrotirea pe drum la plecare și la întoarcere, toate-s de la Dumnezeu. N-ar trebui să realizăm că fără El suntem doar o mână de țărână ? Și să trăim frumos cu Dumnezeul nostru în umblarea noastră pe pământ, în așa fel încât în viețile noastre și în familiile noastre, să fie cinstit și înălțat Fiul lui Dumnezeu ?

Problema noastră e că în fața ochilor noștri, de cele mai multe ori nu e cine trebuie. Dacă ar fi Domnul Isus, și așa cum spunea apostolul Pavel despre un Hristos și încă un Hristos răstignit - și asta și azi și mâine și poimâine și în fiecare zi - sunt convins că noi am fi schimbați zi de zi în același chip ca al Domnului Isus. Dar pentru că înaintea ochilor noștri sunt alte lucruri, la un moment dat putem să semănăm foarte puțin cu Domnul Hristos. Domnul să ne ajute să-L avem înaintea ochilor noștri și să-L avem ziua, să-L avem noaptea, cum spunea psalmistul David: „...până și noaptea îmi dă îndemnuri inima”. Și în felul acesta frați și surori, să știți, cu viața noastră, cu pașii noștri, noi vom lăsa niște urme care pot fi urmate.

Chiar dacă noi nu vom fi oameni de felul ăsta, să știți: pe fața pământului cred că Dumnezeu va avea o mărturie, un popor care trăiește deosebit de restul oamenilor și pe care Dumnezeu îl așteaptă în slava cerească. Vine și ziua când se va face deosebirea. Astăzi, oamenii care umblă pe urmele Domnului Isus, sunt batjocoriți, disprețuiți, considerați așa, rămași în urmă. Vine vremea să știți, când se va face deosebirea. În rândul acestora putem vorbi despre mamele creștine care nasc și la peste vârsta de 40 de ani, dacă Domnul le dăruiește copii; lucru care stârnește disprețul celor din jur. Noi am vrea din toată inima în vremea aceasta, urmele pașilor noștri să fie clare în ale Domnului Isus. Am fost martor la o discuție între două femei creștine. Cea mai tânără a întrebat-o pe cealaltă – fără să știe că o aud: „Pentru tine când mai ai timp când deja ai acasă nouă copii care-ți iau toată atenția ?” M-am bucurat de răspunsul primit: (Doamne mai întărește astăzi poporul Tău cu asemenea mărturii) „Eu pentru mine nu mai am timp aici, dar cred că vine o zi în care mă voi întâlni cu Domnul Hristos, va fi binevoitor și mă va răsplăti.”

Aceasta este o viață de smerenie ! Domnul să ne ajute să trăim smeriți, chiar dacă se împlinește adesea cuvântul Scripturii care zice: „De altfel, toți cei ce vor să trăiască în evlavie pentru Hristos Isus vor fi prigoniți.”

N-are rost să te mai uiți în stânga și-n dreapta. Să ne uităm la Domnul și-n Cuvântul Lui și să ne ducem mântuirea în frica lui Dumnezeu până la capăt, că vine și ziua în care se va arăta Fiul Omului - așa cum spune Cuvântul Domnului. Și celor ce L-au slujit cu scumpătate, va avea bucuria să-i considere ca și o mireasă pe care s-o așeze pe scaunul Lui de domnie, lângă Domnul. Vă închipuiți cum ar trebui să fie mireasa aceasta? Biblia spune despre ea: „...fără pată, fără zbârcitură” !

Propovăduirea fratelui Viorel Boulean (DJ),

la întrunirea ABC de la Berbești - Vîlcea Mulțumim Domnului pentru harul de a putea fi

astăzi aici în casa Domnului, măcar că, - așa cum spuneam încă de la început - nu mai este un obicei lucrul acesta, ci apare doar ca o excepție. Dar dacă Duhul Domnului ne-a dat harul acesta să putem fi în casa Domnului și în așa împrejurări; mai mult decât atât, să putem să avem ocazia să ne cercetăm la un aspect foarte, foarte actual în vremea aceasta: smerenia.

Trebuie să recunoaștem că nu e la îndemâna noastră să fim smeriți. Însă cine se străduiește să fie smerit, are bucuria de a se împlini cu el ceea ce găsim scris în Scripturi: Domnul este cu cei smeriți. Nu-i așa de simplu și nu-i la îndemâna oricui, pentru că diavolul, cel care a reușit prin mândrie să-l ducă pe om înspre păcat, înspre pierzare, că din mândrie sau din aroganță, din nesupunere, omul a călcat Cuvântul lui Dumnezeu, adică a ieșit din ascultarea lui Dumnezeu. Atunci când cineva vrea să își arate superioritatea sau vrea să dovedească că e mai bun, mai priceput, el ignoră sfaturile, nu-i dispus să asculte, ba dimpotrivă, poate are și cuvinte de reproș. Mă rog Domnului să ne ajute în mod deosebit în ziua de astăzi, să ne cerceteze și apoi să putem recunoaște care este realitatea în mersul vieții noastre și apoi să facem ceva în schimbarea vieții noastre.

Citesc din 1 Samuel 17:28: „Eliab, fratele lui cel mai mare care îl auzise vorbind cu oamenii aceștia, s-a aprins de mânie împotriva lui David și a zis: pentru ce te-ai coborât tu și cui ai lăsat acele puține oi în pustiu? Îți cunosc eu mândria și răutatea inimii. Te-ai coborât ca să vezi lupta.” Acum e adevărat că fiind frați, trăind în aceeași casă, trebuiau să se cunoască cât de cât, dar poate că Eliab, care era plecat deja în armată de ceva vreme, nu mai avea cunoștință de ultimele detalii din viața lui David, unde s-au mai petrecut unele lucruri de dată mai recentă. Eliab îl cunoștea pe David un pic mai dinainte și spune: îți cunosc eu mândria, te știu bine, doar ești fratele meu. Ce se întâmplase de fapt? Între timp, David avusese o experiență specială și deosebită, programată de Dumnezeu prin prorocul Samuel, când vine în cetatea lor și mai cu seamă în casa lor. Citim în Cuvântul Domnului în capitolul 16, că după ce îi cercetează


așa din priviri, se îndreaptă spre Isai și-i spune: „Aceștia sunt toți fiii tăi?” Și el a răspuns: „A mai rămas cel mai tânăr, dar paște oile.” Atunci Samuel a spus lui Isai: „Trimite să-l aducă, fiindcă nu vom ședea la masă până nu va veni aici.” Și așa se face că cel care nu era așa de luat în seamă pentru că vârsta lui sau ocupația pe care o avea nu îl scoteau în evidență, totuși, Dumnezeu care a cercetat de la înălțimea cerurilor familia lui Isai, a observat în familia aceasta un om după inima Lui, după cum spune mai târziu Cuvântul Domnului. Acum, probabil că în timpul copilăriei lui, David i-a dat fratelui său mai mare prilejul de a observa în el și unele atitudini care l-or fi arătat mai mândru, mai răzvrătit, mai gata de neascultare. Dar citim atunci când se închinau împreună cu prorocul Samuel, Dumnezeu îi spune prorocului: „El este, fă ceea ce trebuie să faci.” Și Samuel a luat conul cu untdelemn și l-a uns în mijlocul fraților lui. Apoi a urmat ceea ce cred că este de fapt secretul trăirii în smerenie: „Duhul Domnului a venit peste David, începând din ziua aceea și-n cele următoare.” Deci dacă David a avut o perioadă în viața lui când cuvintele pe care Eliab le-a spus despre el ar fi putut fi adevărate, din momentul când Duhul lui Dumnezeu a venit peste el, nu mai trebuiau să fie adevărate. Din ziua aceea viața lui s-a schimbat și în zilele următoare s-a văzut foarte clar că el a trăi altfel, și se confirmă lucrul acesta printr-un alt verset pe care îl citim în capitolul 16, atunci când împăratul Saul, stăpânit de duhul întunericului, a avut nevoie de un remediu. Atunci „unul din slujitori a luat cuvântul și a zis: iată am văzut pe un fiu al lui Isai Betleemitul, care știe să cânte și este un om tare și voinic, un războinic, vorbește bine, este frumos la chip și Domnul este cu el.” Știm din Cuvântul Domnului că Domnul stă împotriva celor mândri. Acum David avea calități care noi numai una dintre ele dacă am avea, am fi în pericol de mândrie. David le avea pe toate și în „concursul” care s-a făcut în Israel, el a fost susținut de Dumnezeu. David era cel mai bun, dintre toți, el vorbea cel mai bine dintre toți, el cânta cel mai bine dintre toți, el era cel mai viteaz și s-a dovedit asta după aceea. Dintre toți el era cu adevărat un războinic, avea toate aceste calități, era cel mai bun în toate aceste aspecte, și cu toate acestea, Domnul era cu el, adică era smerit ! Dumnezeu care cercetează inima, El vede cu adevărat pe cel smerit. Pentru mine, dacă ar trebui să fac eu un profil al omului smerit, sigur că eu m-aș raporta la mine: ăsta are mașină mai tare ca mine; nu-i smerit, etc. Citim despre David că deși era cel mai bun dintre vorbitori, vorbea cel mai bine; deși el era cel mai bun cântăreț din Israel, deși era cel mai bun luptător, Domnul era cu el ! De ce? Pentru că era smerit în pofida calităților pe care le avea din belșug. Pentru că a avut o experiență în urmă cu ceva timp: Duhul Domnului a venit peste el și viața lui s-a schimbat începând din ziua aia și-n cele următoare. Oricât de mult ne-am sili noi să rezolvăm în viața noastră unele aspecte, fie la exterior, fie la interior și poate că în mod sincer, cercetându-ne, vom vedea: eu aici ar trebui să mai lucrez, aici ar trebui să mai rezolv, astea ar trebui să le pun la punct în viața mea, noi nu putem să ajungem să căpătăm garanția din partea lui Dumnezeu că Dumnezeu ne acceptă modificările de

caracter pe care noi le descoperim și pretindem că le putem îndrepta. Dar dacă Duhul Sfânt vine în viața noastră, El ne face exact după chipul Domnului Isus. El pune în viața noastră toate lucrurile în ordine.

În ce-l privește pe David, chiar dacă Duhul Domnului a fost peste el, s-a întors înapoi la oi ! Nu i-a schimbat nimeni locul de muncă, pentru că Samuel și-a pus mâinile peste el și l-a uns cu untdelemn. Domnul stă împotriva celor mândri, dar este lângă cel smerit, îi dă har, îl poartă în carul Lui de biruință, chiar și atunci când El face pe cineva să strălucească sau să iasă în evidență. La fel de adevărat este că pe cel ce își asumă unele merite sau drepturi în urma slujirii pe care Domnul o îngăduie în viața lui, Domnul va pleca de lângă el așa cum a plecat de lângă împăratul Saul. Așa citim în Cuvântul Domnului în versetul 14 din capitolul 16. După ce scrie că Duhul Domnului a veni peste David începând din ziua aceea și-n cele următoare, următorul verset spune: „Duhul Domnului s-a depărtat de Saul și a fost muncit de un duh rău care venea de la Domnul.” Observați care-i de fapt diferența? Când Duhul Domnului era peste Saul, el era smerit, când Duhul Domnului a plecat de peste Saul, a devenit mândru, arogant și călăuzit de un alt duh. Singurul care ne poate conduce pe drumul smereniei, este Duhul Sfânt. În ce măsură Duhul Sfânt mai stăpânește viața noastră? În ce măsură Duhul Sfânt modelează caracterul nostru, ne călăuzește și ne conduce în viața de zi cu zi ? Dacă sunt puține domenii în care acceptăm pe Duhul Sfânt și călăuzirea Lui, și avem în viața noastră domenii pe care noi să le conducem, noi să le stăpânim, lucrul acesta pune în pericol viața noastră spirituală.

Prin cele de mai sus înțelegem că David n-a fost smerit prin el însuși, ci prin Duhul lui Dumnezeu care a venit peste el. Și dacă Eliab l-a văzut mândru și arogant, asta trebuie să fi fost înainte de a veni Duhul Domnului peste el. Acesta ar trebui să fie de fapt etalonul pe care ar trebui să-l urmăm în viața noastră; indiferent prin ce vom trece, indiferent dacă avem înzestrări deosebite sau nu le avem, dacă Domnul este cu noi, vom putea să fim smeriți ! Slăvit să fie El !

Propovăduirea fratelui Ion Nemeș (HD), la întrunirea ABC de la Berbești - Vîlcea

Lăudat să fie Numele Domnului! Iubiți frați și

surori, îi mulțumim lui Dumnezeu pentru harul și pentru prezența Lui, și pentru că suntem aici în casa de rugăciune. Aș dori să mai spun și eu câteva lucruri legate de această tematică care a fost propusă pentru ziua de astăzi: despre umblarea în smerenie, umblarea cu Dumnezeu. Am citit în Mica 6:6: „Cu ce voi întâmpina pe Domnul și cu ce mă voi pleca înaintea Dumnezeului Celui Preaînalt. Îl voi întâmpina cu arderile de tot, cu viței de un an?” Erau jertfele pe care le aduceau unii dintre ei; însă Dumnezeu propune un alt fel de jertfă și uitați ce spune versetul 8, care a fost citit: „Ți s-a arătat omule ce este bine și ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău.” Este exact ce spune Biblia în Psalmi 51:17, Cuvântul lui Dumnezeu vorbește despre felul acesta de jertfă care Îi place foarte mult lui Dumnezeu: „Jertfele


plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit. Dumnezeule, Tu nu disprețuiești o inimă zdrobită și mâhnită.” În Isaia 57:15, Dumnezeu spunea prin profet: „Căci așa vorbește Cel Preaînalt a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este Sfânt. Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile mâhnite și să îmbărbătez inimile zdrobite.” Biblia are mai multe înțelesuri în privința cuvântului „smerenie”, dar aș vrea să citim un verset care prezintă un înțeles al cuvântului smerenie. În 1 Samuel 15, citim că Dumnezeu îl trimite pe Saul să se bată cu amaleciții. Știm bine că i s-a dat o poruncă clară: „Să nimicești cu desăvârșire tot ce va fi acolo.” Dar Saul n-a ascultat lucrul acesta. Și spune omul lui Dumnezeu Samuel în versetul 16: „Samuel a zis lui Saul: stai și-ți voi spune ce mi-a spus Domnul astă noapte. Și Saul i-a zis: vorbește. Samuel a zis: când erai mic în ochii tăi n-ai ajuns tu căpetenia semințiilor lui Israel și nu te-a uns Domnul ca să fii împărat peste Israel?” Iată un înțeles al cuvântului smerenie: a fi mic în ochii tăi, a vedea că tot ce faci, chiar și o slujire în casa lui Dumnezeu, este prin ajutorul și harul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel spunea: eu am lucrat mai mult decât toți, dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine și în mine. Desigur, când vorbim despre smerenie, trebuie să ne gândim la exemplul unicat al Domnului Isus Hristos. Am să citesc două texte care ilustrează smerenia Domnului nostru Isus Hristos. Filipeni 2:5 vorbește despre modul în care Domnul Isus Hristos s-a smerit: „Să aveți în voi gândul acesta care era și în Hristos Isus: El măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși, n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat de Sine Însuși și a luat chip de rob făcându-se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om. S-a smerit și s-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.” Despre El spune Biblia, că a disprețuit rușinea, a suferit crucea iar acum stă la dreapta lui Dumnezeu; pentru că - zice Biblia - cei care se smeresc, Dumnezeu îi va înălța. În Zaharia 9:9, Cuvântul Domnului vorbea prin profet care Îl vedea pe Isus Hristos chiar înainte de a se naște și prin Duhul lui Dumnezeu: „Saltă de veselia fiica Sionului, strigă de bucurie fiica Ierusalimului, iată că Împăratul tău vine la tine, El este neprihănit și biruitor, smerit și călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgărițe.” O trăsătură importantă a caracterului pe care L-a avut Domnul Isus Hristos, a fost smerenia. El n-a intrat în Ierusalim cum intrau marii împărați ai pământului, pe un cal alb și falnic; El a intrat pe un măgăruș. De ce? Cum se spunea de aici, încă de la naștere și chiar până la moarte, Domnul Isus Hristos a dat dovadă de smerenie. De aceea spunea: învățați de la Mine. Avem exemple în Biblie, și mai mult de atât, ea ne spune ce trebuie să facem. Spune Cuvântul lui Dumnezeu despre noi și pentru noi în Romani 12:16: „Aveți aceleași simțăminte unii față de alții. Nu umblați după lucrurile înalte, ci rămâneți la cele smerite. Să nu vă socotiți singuri înțelepți.”

Se poate să începi cu Dumnezeu, dar uneori poate succesul, uneori poate progresul, s-ar putea, dacă nu veghem, să ne depărteze de Dumnezeu. Vă dau un exemplu din Vechiul Testament: un împărat

care a început cu Dumnezeu, un împărat care L-a slujit pe Dumnezeu, dar n-a vegheat. 2 Cronici 26 spune despre Ozia: „El a făcut ce este bine înaintea Domnului, întocmai cum a făcut tatăl său Amația. A căutat pe Domnul în timpul lui Zaharia care tălmăcea vedeniile lui Dumnezeu și în timpul cât a căutat pe Domnul, Dumnezeu l-a făcut să propășească.” Și a avut mare propășire, mai ales pe cale materială. Dar uitați ce spune versetul 16: „Dar când a ajuns puternic, inima i s-a înălțat și l-a dus la pieire. A păcătuit împotriva Domnului Dumnezeului său intrând în templul Domnului ca să ardă tămâie pe altarul tămâierii. Preotul Azaria a intrat după el, cu 80 de preoți ai Domnului, oameni de inimă, care s-au împotrivit împăratului Ozia și au zis: n-ai drept Ozia să aduci tămâie Domnului; dreptul acesta îl au preoții, fiii lui Aron care au fost sfințiți. Ieși din sfântul locaș căci faci un păcat și lucrul acesta nu-ți va face cinste înainte Domnului Dumnezeu. Ozia s-a mâniat. În mână avea o cădelniță, și cum s-a mâniat pe preoți, i-a izbucnit lepra pe frunte, în fața preoților, în Casa Domnului, lângă altarul tămâierii.” Și zice Biblia că a fost lepros până în ziua morții lui. Bine zice Biblia în Proverbe 16:18, că: „Mândria merge înaintea pieirii, și trufia merge înainte căderii.”

Și apostolul Pavel a avut luptele sale. Se confirmă lucrul acesta prin ceea ce spune Biblia; el avea să mărturisească lucrul acesta în 2 Corinteni 12: „Cunosc un om în Hristos care acum 14 ani a fost răpit până la al treilea cer, dacă a fost în trup nu știu, Dumnezeu știe. Și știu că omul acesta - dacă a fost cu trup sau fără trup, nu știu, Dumnezeu știe - a fost răpit în rai și a auzit cuvinte care nu se pe spune și pe care nu este îngăduit unui om să le rostească.” Versetul 7: „Și ca să nu mă umflu de mândrie din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un țepuș în carne, un sol al satanei ca să mă pălmuiască și să mă împiedice să mă îngâmf.” Pe omul acesta Dumnezeu l-a ajutat, i-a dat putere și a fost vegheator, a rămas în smerenie. Domnul să ne dea putere să fim niște oameni smeriți înaintea Sa. Domnul să ne ajute să ne smerim pentru că vrem să fie o trezire spirituală, vrem să ne apropiem de Dumnezeu mai mult, dar pentru trezire spirituală Biblia spune că prima condiție este aceasta: 2Cronici 7:14 dacă vrem o trezire spirituală într-adevăr, Biblia spune: „Dacă poporul Meu peste care este chemat numele Meu se va smeri, se va ruga, va căuta fața Mea și se va abate de la faptele lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul și-i voi tămădui țara.” Ne rugăm ca Domnul să ne îmbrace în haina smereniei. Și dacă nu vrem de bunăvoie, Dumnezeu hotărăște și îngăduie anumite circumstanțe prin care să vedem că avem nevoie de smerenie, că suntem cum spunea prorocul Isaia: un ciob dintre cioburile pământului. Dar Îl avem pe El care este sfânt, este plin de putere. Nu uitați: smerenia merge înaintea slavei, Domnul stă împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă har, îi călăuzește și este de partea lor.

Propovăduirea fratelui Gusti Chețec (MS), la întrunirea ABC de la Berbești – Vîlcea


Acolo îți vei așeza darul pe altar !

(Continuare din numărul trecut)

Karim a chemat adunarea la rugăciune pentru cei doi tineri care s-au hotărât să-L slujească pe Dumnezeu. Adam era îndoielnic că era momentul cel mai potrivit pentru că și așa adunarea era stârnită emoțional. El era de părere – și așa învăța – că îndemnurile la rugăciune nu trebuie să atingă emoțiile și că este o fățărnicie să te folosești de emoțiile oamenilor pentru a-i face să acționeze cumva, fie și pentru Dumnezeu. Dar aceasta a fost o simplă părere pentru că Karim era cel care conducea partea aceea de slujbă. Așa că deodată nu se mai auzea nimic acolo decât un vuiet de rugăciune. Totuși el stătea reținut. Însă pe neașteptate în fața lui s-a arătat o vedenie: era aceeași Persoană care s-a arătat în seara când a plecat Ciaric în țara lui. Privirea Îi era așa de blândă și de iubitoare... Totuși Adam aștepta să i se spună ceva. Și măcar că nu și-a pronunțat dorința, Ființa aceia a vorbit:

_ Trebuie să pleci de aici... Pe moment Adam a

reacționat fără să se gândească și de aceea a întrebat numai fiindcă așa se întreabă după așa cuvinte:

_ Unde ? _ La ai tăi... _ Când ? _ Acum ! _ În acest moment ? În loc de răspuns, a fost

cuprins și el de un duh de rugăciune, împreună cu cei din jur. Când însă rugăciunea s-a mai potolit, departe să dea semn că se va opri prea curând, mintea lui a început iar să gândească realitatea. În primul rând se uimea cum se pot ruga oamenii

aceștia astfel, când cei mai mulți nu aveau cunoștință de credința în Dumnezeu !? Și de ce trebuie să plece chiar acum când este atâta nevoie de el aici !? Cum se va descurca Karim cu atâta popor care nu știe încă cum este aceea să fii creștin !? Și mai era ceva... Doar câțiva erau botezați cu Duhul Sfânt ! Și atunci un gând i-a venit în minte cu insistență: „Doamne, dacă voia Ta este să plec - chiar dacă mi se pare că este momentul cel mai puțin potrivit – eu sunt gata să Te ascult, dar lasă-mă să pun un semn înaintea Ta, așa cum am auzit pe când eram acasă că spuneau frații, că a făcut un judecător din Israel. (Adam încă nu a apucat să citească prea mult din Scriptură, pentru că a aceasta a stat mai mult la Karim decât la el.) Uite semnul meu: fă ca în seara aceasta măcar trei bărbați să primească botezul cu Duhul Sfânt ! Așa voi ști că orice s-ar întâmpla, trebuie să plec. Rugăciunea a continuat și de la un timp Adam se bucura că aceasta nu se mai termină, fiindcă astfel se scurta timpul pentru slujbă (erau înțeleși să nu se stea mai mult de miezul nopții, pentru că dimineață devreme cei mai mulți trebuiau să fie la muncile lor, care în cele mai multe cazuri nu erau ușoare) și totodată se scurta și timpul lui de propovăduire. După luările de cuvânt dinaintea acelei rugăciuni, în care a fost ridicat în ochii celor prezenți, se simțea acum destul de stingherit să se ridice în fața unor oameni care-l vor privi ca pe un fel de sfânt. Chiar și în situații obișnuite la slujbe, deși se obișnuise demult a avea oameni sub comandă, îi venea greu să

vorbească în public. Era încă un motiv pentru care se simțea adesea mult prea nepotrivit pentru poziția în care vrând nevrând se vedea că se afundă tot mai mult; aceea de conducător al Bisericii dintre tadjici. Câteodată se gândea în această privință la Mihail, fostul lui compatriot și adversar totodată: lui i-ar fi fost ușor să vorbească credincioșilor de aici despre Dumnezeu, în orice împrejurare. Totuși... n-a observat ca cineva să fie cercetat de Duhul lui Dumnezeu prin vorbirea în alte limbi, potrivit semnului pus...

Cântările s-au redus din pricina timpului trecut și a trebuit să se ridice înaintea fraților. Era singurul descumpănit într-o adunare de entuziaști, de oameni plini de o bucurie pe care unii o înțelegeau iar alții nu, dar toți erau convinși că au fost martori la ceva deosebit, ceva care era acolo... Simțămintele lui descurajatoare veneau din faptul că deși a avut acea vedenie așa de clară și copleșitoare, semnul lui nu s-a împlinit ! Trăia cumva un simțământ de nemulțumire față de Dumnezeu – simțământ pe care l-a mai avut din când în când – datorat faptului că în anumite situații Dumnezeu nu lucra după cum credea el că trebuie, că este bine. A avut un cuvânt oarecum scurt, în care i-a îndemnat pe participanți să rămână aproape de ceea ce se citește din singura Scriptură pe care o aveau, din care se citea porțiuni lungi la fiecare întâlnire. Au încheiat și s-au împrăștiat în noapte. S-a retras mai într-o parte pentru a nu fi în calea mulțimii care părăsea sala de


arme, dar tot au venit câțiva care i-au urat de bine cu bucurie. Primul care l-a atenționat că ar vrea să stea de vorbă a fost Karim, dar Adam i-a explicat scurt că este foarte obosit.

_ Ar fi bine să mai vorbim puțin asupra unor lucruri foarte ciudate... – a mai insistat el, dar fără rezultat.

Simțea nevoia să fie singur. Chiar și colegilor lui de la tăietorul de butuci, care au fost prezenți la slujbă, le-a spus să meargă înainte că va veni și el ceva mai târziu.

Noaptea a fost o fierbere de suflet. „Am greșit că am pus acel semn înaintea Domnului ? Și chiar trebuie să plec ?” Apoi se mira de el însuși gândindu-se la cât de fierbinte și-a dorit să plece de aici la ai săi, trei ani de zile și acum ? „Da, dar niciodată n-a fost atâta nevoie de mine aici, ca acum !” Și apoi: „Oare nu cumva dorința de a rămâne, vine de la prețuirea cu care mă privesc oamenii de aici acum și mai ales credincioșii ?” Și de la capăt...

A doua zi în cursul dimineții, a putut gândi mai rațional. Astfel călăuzirea prin pacea inimii - călăuzire care i-a mai fost de folos în răscrucile vieții - s-a impus din nou: a observat destul de limpede că ori de câte ori se hotăra în duhul lui să asculte de porunca primită în noaptea trecută, o pace și o bucurie îi umplea sufletul; când aduna în minte argumente pentru a rămâne – foarte logice pentru el – o neliniște împovărătoare îi umplea ființa. În cursul după-amiezii s-a hotărât: „Voi pleca mâine !”

Îndată după aceea s-a gândit că ar fi bine să-i spună toate acestea nacealnicului, acum frate de credință. Însă după ce a parcurs drumul povârnit până la clădirea ce adăpostea comandamentul militar de curând amenajat, a aflat că cel căutat a fost chemat urgent și insistent în Kansay, orașul de la poalele muntelui. Ba chiar a fost escortat de grupa de militari care i-au adus ordinul de

a coborî. Întors neliniștit și puțin buimac în ulița de pământ uscat de soarele secetos, mai întâi a coborât spre zona lui din vale ca mai apoi să se întoarcă din nou spre dealul abrupt, îndreptându-se de data acesta spre locuințele fraților Karim. Simțea nevoia să vorbească cu cineva. Un fel de frică i-a cuprins ființa: dacă trebuia să fi plecat deja ? De fapt mai era un lucru despre care trebuia să vorbească cu cineva care avea cât de cât o autoritate stabilă în clan. Și s-a întâmplat că fratele Karim era acasă. De cum l-a văzut a sărit bucuros peste gardul de arbuști din fața casei lui și l-a invitat să ia un loc unde era o masă și niște scaune săpate în piatră. Karim avea gusturi de aristocrat.

_ Acum putem vorbi ? _ Putem. – veni răspunsul

abătut. Însă Karim părea că era

prea preocupat de ceea ce voia el să pună pe masa discuției, astfel că nu părea să fi observat frământarea prietenului său. Și s-au așezat alături... un bărbat tânăr, cu păr negru și față albă, celălalt trecut de amiaza vieții, cu tâmple cărunte deja, cu ochi mai înguști și pomeții feței mai mari și pielea închisă. Viața i-a adus alături de la mii de kilometri distanță, dar păreau a fi din aceeași familie dintotdeauna...

_ Aseară s-a întâmplat ceva foarte ciudat... – a și început Karim. – Am vrut să-ți spun, dar n-am mai avut cui. Ascultă: în timpul rugăciunii aceleia lungi - îți aduci aminte - a venit un vânt peste mine și... și... am început să mă rog într-o limbă necunoscută pentru mine. Pentru o clipă m-am speriat, dar m-am simțit înconjurat de simțământul acela de bucurie și pace nepământească pe care l-am trăit de mai multe ori la slujbe, simțământ despre care tu ne-ai spus că este de la Duhul Sfânt. Și m-am lăsat dus de val... Auzi, tu ai trăit așa ceva ? Vine peste tine așa o dorință și o hotărâre sfântă de a trăi numai pentru Dumnezeu, Dumnezeu care e foarte aproape, aproape

că crezi că-L atingi dacă întinzi mâna...

Și fiindcă Adam îl asculta uimit, Karim a crezut că nu înțelege despre ce-i vorba și a continuat cu argumentele precum că el crede că cele întâmplate au venit de la Dumnezeu. Dar de fapt Adam își dădea seama că Dumnezeu i-a răspuns semnului pus cu privire la plecarea lui, de aceea fără să vrea obrajii i s-au umplut degrabă de lacrimi de bucurie. „Doamne – se gândea – iartă-mă pentru cârtirile mele... Tu ești bun...” Și-a adus aminte că semnul lui presupunea botezul cu Duhul Sfânt a trei persoane numai când Karim - în mulțimea de cuvinte cu care se exprima - i-a spus că dacă atunci seara a observat că ceea ce se întâmplă cu el, se întâmplă și cu alți câțiva, a doua zi, făcând cercetări a descoperit că au fost nu mai puțin de treisprezece botezați cu Duhul Sfânt. Deci nu trei, ci treisprezece ! Treisprezece ! Dar bucuria lui Adam a fost trăsnită de deznodământul tuturor acestora: deci trebuie să plece... „Clar că va trebui să plec... Și încă foarte repede !” Nu înțelegea de ce Dumnezeu se grăbește... Avea așa simțământul că Dumnezeu tocmai fiindcă este Dumnezeu, nu are motive să se grăbească. Dar nu mai avea curaj să urmărească cât de logice sau nu erau acum poruncile lui Dumnezeu. „Va pleca... Va pleca deci !” L-a privit în ochi pe Karim și plânsul lui s-a schimbat... Pe dinlăuntru, pentru că pe dinafară erau aceleași lacrimi care brăzdau fața păroasă și arsă de soare... „Te voi lăsa frate drag... Te voi lăsa curând !” Apoi a început a-i vorbi, istorisind rând pe rând cele ce i s-au întâmplat seara trecută iar Karim îl asculta cu gura căscată și ochii lărgiți de spaimă...

_ Așa că voi pleca mâine dimineață...

_ Când ? Și de ce așa repede ? Tocmai în vremea asta aici sunt atâtea de făcut. Adam, lasă-mă să-ți spun: „Tu uneori ești foarte pripit și necugetat...”


_ De data asta nu-i vorba de alegerea mea, ci de alegerea lui Dumnezeu: așa mi-a spus El aseară... Ce să fac ?

Era ca și cum ar fi așteptat de la Karim o modalitate de a mai rămânea cumva, măcar câteva săptămâni...

_ E ca și cum cineva mi-ar fi dat o lovitură în creștetul capului... Noi în familie ne-am gândit să facem o expediție pentru a-ți găsi rudele, pentru a le duce pe toate aici...

Însă amândoi bărbații își dădeau seama că voia lui Dumnezeu în privința aceasta s-a exprimat destul de clar, așa că după discuția aceea tumultoasă, s-a așternut liniștea. Fiecare își trăia frământarea. După minute lungi petrecute astfel, Karim a fost cel care a revenit la realitate:

_ Hai să intrăm și să ne rugăm !

Și au intrat în sala de arme care era goală. Au intrat cu simțământul că au intrat într-un sanctuar în prezența lui Dumnezeu. Și de acolo au ieșit hotărâți:

_ Am simțământul că nu te voi mai vedea pe pământul ăsta – a spus Karim – dar în Împărăția lui Dumnezeu să mă cauți: voi fi acolo... – apoi s-au îmbrățișat cu emoție.

_ Mai este un lucru – a continuat Adam, - știi curba pe care o face pârâul ce alimentează tăietorul de butuci ? Acolo unde s-au făcut stăvilare ca să nu intre în sat...

_ Da știu. Am lucrat și noi la întăriturile acelea în primăvara când apele din topirea zăpezii amenințau să rupă cotul și să inunde casele de sub dealul acela...

_ Ei bine, acolo pârâul trebuie să intre în sat... Dacă n-ar fi fost hărțuirea asta continuă cu Toh, aș fi făcut asta demult. Dar acum asta rămâne pe tine și ai tăi.

Apoi Adam i-a istorisit cum într-un pod de lângă platforma cu butuci, avea treizeci de ciubere făcute din lemn de stejar, gros cât piciorul unui bărbat și tot atâtea jgheaburi prin care să

curgă apa din pârâu în locul amintit, astfel încât să curgă în fiecare ciubăr de la o înălțime de doi-trei metri după cum era înclinația dealului. Așa a gândit el că ar putea ușura munca femeilor tadjice care trebuiau să stea aproape tot anul, chiar și iarna, în apa pâraielor pentru a spăla rufe sau lână și piei de animale înainte de a fi prelucrate pentru diverse întrebuințări sau pentru a muia in și cânepă. Puțin mai sus pe deal ar fi trebuit amenajat un iaz în care apa să se poată încălzi la soare, înainte să cadă în ciubere.

_ Și vrei să pleci mâine ? _ Da, veni răspunsul

moale. _ Acum mai avem până la

lăsarea întunericului vreo șase ceasuri. În jumătate de ceas ai la îndemână mai bine de o sută de bărbați, astfel că mâine dimineață vei putea spăla rufe...

Adam l-a privit neîncrezător.

_ Să-ți mai spun ceva: după moartea lui Toh s-a lăsat o frământare cu privire la cine ne va fi căpetenie. O mare parte din clan crede că tu ai fi cel mai potrivit...

S-au privit în ochi zâmbind. _ Cred în Dumnezeu din

toată inima mea și-L iubesc, dar câteodată este greu de înțeles. Eu chiar cred că ai fi putut să fii căpetenia noastră... S-au făcut ceva demersuri deja pe lângă rușii din Kansay și sunt speranțe... Au nevoie de lemn și scândură ca de aer. Vor să sape tuneluri în pământ chiar sub muntele pe care stăm. Spun că au găsit un fel de fier moale care nu ruginește. Și întăresc tunelul cu lemn. Câtă vreme le dăm ce vor, jugul lor va fi mai ușor. De altfel Moscova este departe și puterea ei aici nu cred că va fi vreodată prea puternică.

În jumătate de oră a început forfota, după cuvântul lui Karim. Asta după ce i-a promis lui Adam că va păstra pentru el noutatea cu plecarea acestuia. Și stăruitoarea cerință a lui Karim de-a avea încă o slujbă în acea seară, a fost refuzată.

_ Eu mi-aș dori un lucru – a spus Adam: să trec prin lume necunoscut și să mor la fel de necunoscut ca și atunci când am venit în lumea asta, ca și copil de care n-au știut decât doar câțiva că s-a născut !

După-amiaza s-a scurs repede. Adam se mira de ce erau în stare să facă bărbații băștinași care au muncit cu mult spor, de data asta fără bici sau amenințări. Când s-a lăsat întunericul, toate erau gata; mai trebuia ca dimineața să se devieze pârâul, ceea ce însemna puțin de lucru fiindcă apa avea o înclinație naturală să coboare prin locul amintit. Desigur mai rămânea amenajarea iazului pentru încălzirea apei. Toți oamenii s-au împrăștiat pentru odihnă, promițând ca dimineața să nu lipsească niciunul de la treabă. La fel și Adam doar că somnul atât de trebuincios n-a mai venit. Planurile plecării îl țineau treaz. Fiindcă Dumnezeu nu i-a trasat drumul, se gândea să treacă mai întâi pe la clanul lui Hacores, tânăra căpetenie cu care s-a întâlnit pentru întâiași dată în pădurile din sud-vestul munților Krakatau, unde puțin a lipsit să nu se omoare unul pe altul. Era tare curios să știe dacă Evanghelia a rămas cu statornicie în inimile acelor munteni îndepărtați. Spera că poate va avea de acolo câțiva însoțitori, care să-l însoțească măcar o bucată de drum prin sălbătăciile muților, spre Karaganda, unde după spusele oamenilor lui Ciarik, uzbecul, ar fi ajuns moldovenii din satul lui. Se gândea de asemenea la ziua care urma. Un tremur îi încerca ființa când se gândea la reușita planului său cu privire la ciuberele cu apă pentru trebuințele gospodărești ale oamenilor; la bucuria femeilor tadjice mai ales. Și-a adus aminte de ziua în care pentru prima dată apa a învârtit mecanismul din lemn, care a mișcat ferestraiele de la tăietorul de butuci. Chiar dacă mândria de băștinași sau frica de căpetenia lor i-a împiedicat să se exprime


pe față, totuși a putut vedea pe fețele lor mai întâi uimirea și apoi admirația. Același lucru urma să se întâmple și dimineața următoare și asta fără opreliștile de data trecută. Mai cu seamă că exista și ideea de fi așezat căpetenie putea prinde împlinirea în sentimentele aprinse ale mulțimii. „Ce să fac ? Cum să fac ?” era frământarea care nu-i lăsa pleoapele să cadă.

Pe când era încă întuneric de tot, urca dealul împădurit, devenit de acum atât de cunoscut încât nici nu mai trebuia să aibă grijă de copacii din cale sau de ternul denivelat. După ce s-a decis, destul de mult timp i-a luat pentru a se hotărî ce să ia cu el la drum. Desigur arme, având în vedere sălbăticiile munților nelocuiți, dar după ce s-a hotărât pentru două cuțite lungi, un topor cu coadă scurtă și o armă cu trei benzi încărcătoare, toate din arsenalul tăietorului - fără să fi fost folosite vreodată – s-a uitat după bâta sa de sânger pe care a reușit demult s-o recupereze de la luptătorii tadjici care în urmă cu trei ani l-au dus în clan legat cu o sfoară întocmai cum duci un animal. Cu ea se simțea mai împăcat în cugetul său decât cu armele pe care le-a luat, dar cu care se simțea stingher: erau niște obiecte care nu potriveau cu felul în care înțelegea el creștinismul. Apoi o bucată de pâine, așa neagră și aspră cum era pâinea lor de obicei. Dar după ce a ieșit în pădure și a aruncat o privire înapoi spre pata mai întunecată a barăcii tăietorului, s-a oprit privind lung și s-a întors. După ce a intrat, s-a dus direct la o ladă cu ferestraie stricate, a scotocit acolo până a găsit ce căuta: un dinte de ferestrău... pe care l-a băgat într-un loc al curelei de la brâu.

Degrabă a început urcușul mai abrupt, dar pasul i-a rămas hotărât fiindcă își dorea să fie destul de departe la răsăritul soarelui. Și într-adevăr, curând soarele de vară târzie își răsfrângea razele luminoase și calde, peste pădurile abrupte. Truda urcatului la deal și căldura

ce se așternea, a făcut ca sudoarea să-i curgă pe spatele peste care de acum nu mai avea decât cămașa verde de militar rus, udă și ea. Simțea nevoia să se odihnească puțin. Și atunci i-a venit în minte un luminiș pe care-l știa din celelalte împrejurări când mai cutreiera împrejurimile. Era un loc undeva sus pe munte de unde se putea vedea o parte destul de mare din tabăra satului, e adevărat destul de departe, dar se puteau deosebi chiar și oamenii, privind de acolo. Era o idee atrăgătoare; era dimineața când în sat trebuie că era multă forfotă. Și pașii i s-au abătut spre nord, din direcția spre care se îndrepta, adică spre răsărit. Când a ajuns, a lăsat degrabă legătura cu pătura făcută sul în care se găsea pușca și pâinea și alte câteva obiecte de îmbrăcăminte și s-a urcat pe un povârniș de unde a întors degrabă capul spre vale... Și într-adevăr acolo se puteau vedea mulți oameni mergând încoace și încolo, cu treburi. „Între ei trebuie să fie Karim... și ceilalți frați, și tovarășii de la butuci...” Oameni între care n-ar mai fi fost sclavul... Și s-a tot uitat până a obosit și s-a așezat în fund pe iarbă, cu capul în mâini, gândindu-se la toți aceștia. Căldura soarelui și noaptea nedormită a început a-l încerca cu somn. Prin urmare s-a uitat în jur după un loc mai dosnic unde să poată ațipi puțin pe pătura sa. Și a adormit degrabă. Și a fost un somn interesant și deosebit datorită unui vis: a visat că Domnul Isus era în fața dregătorului Pilat, acolo în poiana unde se găsea. Și îi spunea lui Pilat așa cum citise în Scripturi: „Dar acum Împărăția Mea nu este din lumea aceasta...” Și apoi s-a întors spre el, arătând cu mâna spre vale: „Dar dacă tu vrei, te poți întoarce ca să împărățești aici !” Momentul acela s-a dovedit a fi așa de înduioșător încât – așa în vis – a strigat plângând: „Dar ce să fac Doamne ?” – întrebare în care s-a regăsit cumva căutarea unui răspuns diferit de cel primit deja, anume să plece de acolo. Domnul nu i-a

răspuns, ci s-a întors și a plecat pe un drum care nu era în realitate acolo, ci doar în vis: un drum prin păduri. „Merg cu Tine !” – a strigat Adam, neputând rezista atracției dragostei ce răzbătea din ființa Fiului lui Dumnezeu. Dar pășind din loc s-a oprit surprins: și din dreapta și din stânga, din păduri, ființe ascunse aruncau spre Domnul cu pietre mai mari sau mai mici și cu bucăți de lemn și cioate... Iar El mergea mai departe... Unele Îl atingeau, altele nu... L-a privit lung și visul s-a sfârșit.

S-a mai uitat o dată lung în vale strecurând din buze un reținut:

_ Plec... pentru totdeauna... Poate. –

Și și-a continuat drumul spre răsărit, deja aproape de crestele primului rând de munți, ceea ce făcea ca urcușul să fie mult mai lin și mai ușor iar pe unele porțiuni mai și cobora. Singur cât putea vedea cu ochii. Doar vulturii mari pluteau peste vârfurile stâncoase și multe alte păsări se vedeau când se apropia de locurile împădurite. Mergea puțin aplecat din pricina legăturii din spate și gândind adânc la visul din timpul dimineții. Mai cu seamă la partea cu pietrele și cioatele aruncate din întunericul pădurii. „Asta înseamnă că așa va fi viața mea ?” Și undeva în adâncurile gândurilor a auzit un răspuns: „A mea așa a fost !” De la un timp a început a se ruga – așa mergând. Și așa nu avea cine-l auzi... decât Domnul. A ajuns să fie așa de cuprins de rugăciune încât a uitat că de fapt pașii treceau peste ierburile răspândite din belșug printre fel de fel de tufe și arbuști; partea de sus a muntelui era mai puțin împădurită. „Da, oricât ar fi de suferit, nicăieri în lume nu se mai poate găsi bucuria asta de a te ști cu Dumnezeu !” Ca și în alte dăți, și acum, în rugăciune prindea un curaj de a lupta lupta credinței și un atașament deosebit față de Domnul Isus, cum nici într-un alt mod nu i se întâmpla. „Știu asta de acum. Nu-


i pentru prima dată. Și atunci de ce nu mă întorc degrabă în rugăciune ? De ce adesea nu-mi vine a mă ruga ? Ciudată ființă sunt; și totuși Domnul n-a renunțat la mine !”

La un timp a observat undeva în față niște lespezi de piatră ca și cum ar fi fost o porțiune pavată. Când s-a apropiat, a observat că unele pietre erau mai sus ca altele și a găsit că ar fi un loc potrivit pentru un răgaz și fiind încă sub influența rugăciunilor de pe drum, s-a plecat acolo pe pietrele de jos, sprijinindu-se cu mâna de cele mai înalte. Și-a arătat recunoștința față de prietenia cu Dumnezeu și s-a încredințat în mâna Lui pentru lunga sa călătorie. „Totuși, am o rugăminte Doamne: cât o mai fi de suferit sunt gata, dar cândva, te rog să-mi dai și mie o vreme de răgaz. Am citit undeva în Scripturi de a sta sub via și smochinul meu... Numai dacă este voia Ta !”

După ce s-a ridicat și a privit în jur, și-a dat seama că ar mai putea avansa puțin până la căderea întunericului, așa că a pornit mai departe, uitându-se de acum după un loc potrivit oarecum pentru înnoptat. Și după o vreme s-a oprit sub un stejar stufos, unde a urcat câteva crengi mai groase care erau pe jos, alcătuind astfel un fel de pat, pe care l-a umplut mai apoi cu crengi din ce în ce mai subțiri. Acolo s-a înfășurat în pătură așteptând somnul. A dormit; s-a mai trezit la urletele fiarelor și apoi a adormit iar. Se simțea ca în timpul călătoriei de mai bine de jumătate de an, prin pădurile de la poalele muților Krakatau, unde era împreună cu moldovenii lui. Dimineața s-a uitat mirat la câteva dintre crengile care-i susțineau culcușul: erau cu un capăt în jos. Iar lângă rădăcina stejarului pământul era răscolit de urmele unei fiare cu gheare. A înțeles că jivina a sărit de mai multe ori pe tulpină, încercând să treacă de streașina din crengi și până la urmă a renunțat... „E mai bine că am dormit ca pământul. Dacă mă trezeam poate că

trebuia să mă lupt cu sălbăticiunea... Doamne Îți mulțumesc. Asta numai Tu ai făcut.”

Era ziuă demult când căuta cu privirea, încercând să-și amintească totodată ceva semne de drum înspre clanul lui Hacores. Și tot mergând așa, la un timp și-a dat seama că a intrat într-o zonă unde ierburile s-au rărit: peste tot și tot mai mult era piatră; bolovăniș. Când a aruncat privirea spre stânga, unde bolovănișul făcea o pantă destul abruptă, a închis ochii din pricina soarelui care încă n-a urcat prea mult pe boltă, însă i-a deschis îndată iar. Ochii i-au surprins un lucru ciudat: părea că soarele curge pe pământ ! Când a pus palma streașină la ochi, vedenia s-a schimbat: părea că o stâncă arde... Și-a schimbat poziția și privind iar cu atenție și-a dat seama că în dreptul soarelui se găsea o stâncă foarte înaltă iar soarele era dincolo de ea, pricină din care întreaga stâncă părea ca de foc. A coborât ochii pe covorul de bolovani și... a simțit cum îl furnică șira spinării: să fie bolovănișul și stânca lui Toh ?

S-a întors pentru câteva momente din soare pentru a-și obișnui ochii și apoi a privit iar: stânca avea vârful ascuțit și... poate că era și roșiatică; de lucrul acesta nu-și putea da bine seama din pricina soarelui de după ea. „O fi sau n-o fi, n-am eu grija asta...” Și a plecat cumva mai apăsat înainte. După puțin

timp soarele s-a mai urcat și din pricină că a mai avansat, stânca nu mai era pe linia dintre el și soare, astfel că s-a oprit pentru a o privi mai bine: era clar că era o stâncă mai roșiatică decât bolovănișul cenușiu din jur. „Ea este !” și a plecat mai departe zâmbind, gândindu-se că dacă va trebui să călătorească mai mult timp singur, va ajunge să vorbească tare, de unul singur.

„Este un loc numai de mine știut. Îți mai aduci aminte de călătoria din valea Or, de unde ne-au venit curelele pentru tăietorul de butuci. Am trecut atunci pe lângă o stâncă roșiatică, foarte înaltă și ascuțită la vârf. Dacă ne abăteam din cale spre ea, am fi dat de o întindere mare de bolovăniș: piatră și iar piatră cât vezi cu ochii. Ei bine, în cea mai lungă zi din an, umbra vârfului stâncii cade pe un loc puțin adâncit, ferit de ochii care ar putea privi de departe. Dai bolovanii la o parte și intri între ei în adânc.” Chiar auzea vocea căpeteniei Toh în urechi, până acolo că s-a oprit să se uite în jur. „Cred că mă țicnesc !” – și-a spus.

Oprit ca într-o răscruce, s-a uitat cu atenție în jur până departe și apoi... a început să urce spre stâncă. „Măcar să văd dacă chiar este ceva acolo...

(Va urma)

Prelucrare ####


„TATĂL NOSTRU” AMESTECAT CU FOTBALUL

După ceva vreme, în același salon cu numărul

17, alt balamuc cu „Tatăl nostru”. Era tot într-o zi de miercuri, zi de meci la radio, începând cu ora 17. Se transmitea un mare meci de fotbal și cum mai mult de jumătate din bolnavii salonului erau microbiști înfocați, nebuni după fotbal, când a intrat preotul în salon nostru să-și spună rugăciunea, microbiștii s-au arătat vădit deranjanți. Și pentru că părintele a îndrăznit să le oprească difuzorul, microbiștii noștri fanatici au sărit ca arși asupra preotului și au repornit imediat difuzorul. Preotul nu s-a lăsat intimidat, oprind iarăși aparatul. Oamenii l-au pornit din nou iar doi inși s-au postat lângă difuzor, ca să nu-l mai lase pe preot să-l oprească, spunându-i:

_ Părinte, iartă-ne de data asta, dar noi vrem neapărat să știm ce face U.T.A... Acum conduce cu 1 la 0 și dacă reușește să mențină scorul, e salvată! Ascultă și dumneata cu noi meciul, că nu mai ține mult iar apoi te ascultăm și noi să spui „Tatăl nostru”.

Atunci, părintele nervos și debusolat a început să spună „Tatăl nostru” cu voce puternică, vrând să acopere o boxă din care răsuna vocea celui care comenta meciul, dar și așa cei mai mulți dintre ei ascultau meciul, nu pe preot. În sfârșit, în timp ce preotul își sfârșea rugăciunea, s-a terminat și meciul. După această adevărată harababură, oamenii au năvălit cu toți în jurul patului meu, întrebându-mă nerăbdători:

_ Cine a greșit acum? Noi sau părintele? Iar eu le-am zis: _ Ați greșit cu toții grămadă: în primul rând ați

greșit voi, pentru că atunci când este vorba să ai tangență cu lucrarea lui Dumnezeu este obligatoriu să lași absolut orice lucrare, treabă sau ocupație și cu smerenie și reverență, să asculți mesajul lui Dumnezeu, fie că este predică, rugăciune sau cântare. Deci trebuia să renunțați voi la meci, în favoarea preotului. La rândul lui preotul, dacă a văzut că nu biruie cu ambiția voastră, trebuia să cedeze el, pentru că oricum ar fi procedat, tot rău ieșea!

Așa a fost și mai rău pentru toți, căci au amestecat păcatul cu rugăciunea iar în loc să fie „de toate, pentru toți!”, a ieșit „nimic, pentru nimeni!” Dacă preotul ar fi ținut cont de avertismentul din Ieremia 48:10: „Blestemat să fie cel care face cu nebăgare de seamă lucrarea Domnului!” și de cel din Noul Testament: „Nu dați mărgăritarele porcilor!”, atunci preotul nu ar fi forțat nota pentru a se impune în fața unor oameni nebuni după fotbal, pentru a-i face să lase la o parte această patimă și să se închine împreună cu el, lui Dumnezeu. Nu!? De aceea, consider că în absolut orice lucrare spirituală sau pământească, e nevoie în primul rând de înțelepciune și cumpătare! Atunci și numai atunci poți fi socotit ucenic al lui Hristos, căci Dumnezeu e un Dumnezeu al rânduielii, nu al neorânduielii. Așa că preotul a

semănat vânt și a cules furtună! Păcat de timpul irosit! SĂ NU MAI VINĂ DOMNUL POPA LA NOI ÎN

SALON, CĂ-L SCOT AFARĂ EU PERSONAL Aceasta dramă de necazuri a constituit cea mai

teribilă lovitură pe care am primit-o în toate cele aproape șapte luni de spitalizare în Spitalul Municipal. Dar pe cât de dură și puternică a fost lovitura ce mi-a plasat-o satana, pe atât de incredibilă și admirabilă mi-a fost izbăvirea venită la momentul oportun, din partea Celui în care m-am încrezut, slăvit să-I fie Numele în veci!

Așa cum am mai precizat anterior, în cele aproape șapte luni cât am fost internat la Municipal, în prima jumătate a anului 2000, nu am stat degeaba, ci din dragoste pentru Mântuitorul meu, am misionat prin majoritatea saloanelor, atât la etaj, cât și la parter, chiar dacă eram operat la picior. În toate aceste saloane am fost bine primit și apreciat pentru cântecele sfinte și prezența Scripturii iar deseori, în timp ce umblam prin curte, prin geamurile deschise de la etaj, mă solicitau simultan mai mulți bolnavi, din diferite saloane, să vin și la ei în vizită.

Cu toată această simpatie generală, odată pe când mă aflam într-un salon de femei, diavolul, exasperat la culme de lucrarea lui Dumnezeu, m-a provocat la o luptă directă, corp la corp. Însă tot acolo, în acel salon, am avut succesele cele mai notabile, pe care de altfel le-am comunicat și fratelui Moise Ardelean, păstorul nostru din Bujac, care le-a și apreciat foarte mult atunci când a fost la mine la spital. De asemenea fratele Ardeu Petru, când a fost la mine acasă și a aflat și el despre aceste lucruri, mi-a declarat plăcut surprins:

_ Acum înțeleg de ce te ține Dumnezeu pe tine în spital, atâta vreme!

Acolo în spital am constatat că există o mare nevoie de omeni care să ducă bolnavilor și mai ales muribunzilor, acea mângâiere și nădejde vie și puternică, prin care să fie siguri că trecând istoricul prag al morții, vor ajunge lângă Creatorul lor, nu în osânda veșnică! Aici însă trebuie să spun cu durere și amărăciune în suflet, că frații și surorile nu se prea înghesuie nici la bolnavi acasă ori în spital, dar nici la înmormântări, deși aici e cea mai mare nevoie de ostașii Domnului. Nu numai la adunare, unde viața credinciosului este atât de dulce și de comodă încât adeseori se poate și ațipi pe scaun.

Unii dintre cei 12 bolnavi care L-au primit pe Domnul Isus ca Mântuitor, în spital, în timpul cât am fost internat, au fost atât de bolnavi încât n-au putut ajunge acasă pentru a face și botezul în apă, ci au murit în spital. Au fost mântuiți cu siguranță, precum tâlharul de pe crucea Golgotei, care n-a mai ajuns la oficierea botezului. Dar murind în spital, acești bolnavi mi-au declarat înaintea morții cât sunt de fericiți și spuneau așa:

_ Domnule Popa, numai Dumnezeu te-a adus în


acest spital, în această vreme când am fost internați și noi. Și asta numai ca să putem auzi și noi, să învățăm și să primim și noi darul acesta al Mântuirii, de care noi nu am mai auzit vorbindu-se atât de clar, niciodată!

Oamenii făceau aceste declarații cu lacrimi în ochi, adeseori mai mult plângând decât vorbind, dar eu deși mai mult mă târam decât umblam din pricina durerilor și a piciorului operat, nu-i abandonam niciodată pe acești bolnavi.

Atenționez toată frățietatea, dar mai ales pe păstori și conducători, să nu uite că în adunare ei ne predică nouă, însă la spital și la înmormântări, cei care fac lucrarea Domnului se confruntă direct, atât cu lumea de afară, cea văzută, cât și cu lumea nevăzută, cea a demonilor. Iată deci stimate cititor ce luptă titanică are loc în infern, în spațiile nevăzute de noi ale Universului.

Păcătoșii aflați în spital, căzuți la pat și grav bolnavi, adeseori chiar cu un picior în groapă, nu sunt vizitați de copiii lui Dumnezeu, cei care au lumina Scripturii iar bieții oameni mor nemântuiți. În loc să completeze numărul pocăiților, ca să putem pleca și noi mai repede de aici în odihna veșnică, ei, nenorociții, se duc în focul veșnic al iadului. Și asta pentru totdeauna! De ce? Din cauza comodității, indiferenței și superficialității de-a dreptul condamnabile, de care continuă să dea dovadă păstorii și conducătorii de turme care și-au uitat menirea de păstorie și de salvare a sufletelor păcătoșilor. Noi ne mulțumim cu cele câteva suflete ce acceptă de bunăvoie sau poate din anumite obligații, să vină la adunare o dată pe an, când organizăm evanghelizări. Și uite așa am mai pierdut un an prețios iar afară, în lumea largă, pe marea vieții unde înoată milioane de pești, nu ne ducem cu mreaja Evanghelia ca s-o umplem pentru Domnul nostru!?

Știu că poate nu voi fi agreat de unii dintre cei vizați, tocmai pentru că am pus problema la „prea tare”, dar eu, în calitate de cântăreț, dintre multele cântări pe care le știu, cunosc una ,,la subiect”, în care se spune așa: ,,Păstorii dorm, oile mor iar Isus plânge și suspină.” Apoi, aș mai vrea să amintesc valoroasele versuri ale lui Traian Dorz, care adeseori mie îmi dau curaj: ,,Adevărul, e mai bine ca să suferi de la oameni, că l-ai spus / Decât dacă nu l-ai spune, să fii pedepsit de sus!” Deci Domnul să vă binecuvânteze cu mai multă responsabilitate pe toți factorii de răspundere din cadrul Bisericilor (pastori, prezbiteri, diaconi, conducători de Biserici), pentru a-și extinde aria de activitate înspre cele două obiective de cea mai mare necesitate. Și Domnul să le ajute întru aceasta. Amin!

Dar iată că m-am depărtat de subiectul incitant și hazliu, la care fac referire în titlul acestei povestiri. În salonul 17, salonul de femei, era internată o vecină de-a mea, Livia Chebeleu, soră de la vechea adunare „Mestecăniș” (devenită ulterior „Betel”) și o altă soră din Aradul Nou, cărora le duceam mereu reviste creștine pentru citit. În salonul cu pricina am cântat cel mai mult, fiind și cel mai apropiat de salonul meu și tot aici am fost solicitat deseori să înalț rugăciuni către cer pentru noi, bolnavii, dar și felurite îndemnuri, etc. Într-o zi obișnuită, ca din senin am primit o lovitură de măciucă: cea despre care am pomenit în titlu. Vine la mine în salon una dintre cele două surori și-mi aduce „sentința”: „Frate Popa, femeia aceea care are ultimul pat la geam, m-a rugat așa: spune-i domnului Popa să

nu mai îndrăznească să vină în salonul 17, că de mai vine, eu personal îl scot afară! Ce, vrea să ne pocăiască forțat, pe toți?” În acele momente cumplite și teribile pentru mine, l-am văzut pe satana cum răscolește vijelios inima și întreaga ființă a acelei biete femei, care până atunci ascultase cuminte toate manifestările creștine desfășurate acolo. Diavolul n-a mai putut suporta atâta „propagandă” sfântă și pentru moment a întunecat mintea bietei și nevinovatei femei, cu această revoltă. Așa că i-am spus surorii ce mi-a adus sinistra veste, că împreună, ea cu mine și cu cealaltă soră, ar fi bine să ne rugăm și să insistăm, ca Domnul să intervină. Și intervenția divină și-a confirmat prezența curând! Două zile n-am mai călcat pragul salonului 17 și m-am rugat Domnului strigând într-una. În aceste două zile de „vacanță” n-am simțit nicio atracție să merg acolo, însă în a treia zi dintr-o dată, parcă s-a pus în mine un baraj care împiedica revărsarea unor ape mari, ce urmau să inunde mari suprafețe de pământ. Și într-adevăr, s-a rupt în mine interdicția de a nu mai călca în salonul 17. A treia zi, Duhul Sfânt m-a îndemnat să merg acolo, dar eu m-am împotrivit, fiindu-mi teamă de izbucnirea unui scandal puternic, de care nu mai avusesem parte, căci până atunci am cules doar victorii în serie și Domnul a hotărât să mă mai coboare și prin vale, să gust și din înfrângere măcar o dată, că aceasta prinde bine și la menținerea în smerenie! Și în împotrivirea mea, Duhul Sfânt m-a inspirat cu următoarea stratagemă: să mergi nu cu intenția vădită și obișnuită de a cânta sau de a te ruga, ci pur și simplu pentru a înmâna alte reviste creștine celor două surori, după care simulezi că te pregătești să părăsești salonul și te grăbești să saluți femeile cu tradiționalul „noapte bună!” Apoi se va vedea starea de fapt a femeilor, tocmai din răspunsul amabil sau rece pe care-l vei primi. M-am luminat de bucurie și am plecat glonț spre salonul incendiar. Am bătut la ușă, am intrat și simulând o sfială, ca și când n-aș fi fost niciodată în acel salon, mi-am cerut scuze pentru deranj, spunându-le că eu am venit doar să le ofer ceva de citit celor două surori de credință. Apoi le-am înmânat revistele și am pornit grăbit spre ușă, urându-le din mers un sincer „noapte bună!” Când am pus mâna pe clanța ușii, bolnava aceea a explodat:

_ Domnule Popa, chiar plecați sau numai vă faceți că plecați? Două zile la rând nu ne-ați mai bucurat cu frumoasele și dulcele cântece sfinte, iar acum ne lăsați iarăși cu sufletele pustii. Se poate una ca asta?

Înmărmurit, am încercat să depistez de unde vine îngereasca întrebare iar când mi-am dat seama că duioasa și simpatica întrebare venea tocmai de la „inamicul public numărul 1”, adică de la femeia care mi-a servit cu doar trei zile în urmă diabolica avertizare și amenințare legată de interzicerea intrării mele în acel salon, mi s-a oprit respirația! Ce mai…, de la agonie la extaz! Nu-mi venea să-mi cred ochilor! Apoi, la insistența acelei doamne și a celorlalte femei, am început să cânt și să fac rugăciuni ca mai înainte, de parcă nu s-a întâmplat nimic!

Dar ce să se întâmple, cititorule iubit, acolo unde Domnul își însoțește lucrarea cu prezența Sa, Slăvit să fie Numele Lui în eternitate?!

Mihai Popa - Arad


Țadoc, un tânăr viteaz, se număra printre căpeteniile venite din nordul Israelului, la Hebron, pentru a-l încorona pe David, rege peste întreaga națiune. (1Cronici 12:28). Povestea vieții lui, risipită în diferite texte din cărți istorice ale Bibliei, este foarte interesantă și educativă.

Numele lui înseamnă just, drept – și astfel poate fi descrisă întreaga viață a lui Țadoc. Un om drept, care ține la oameni și la reguli, adică un om care a înțeles respectul și credincioșia. Hai să vedem câteva evenimente majore din viața lui Țadoc și deciziile lui în diferite circumstanțe.

Țadoc a ajuns mare-preot, ca și Abiatar, vărul său. Țadoc era urmașul lui Eleazar iar Abiatar al lui Itamar, cei doi fii ai lui Aaron. Amândoi au fost preoți în același timp. (2 Samuel 17:15; 20:25). Atât Țadoc cât și Abiatar au fost oameni credincioși și devotați. Când regele David a părăsit palatul cu ocazia răscoalei rebelului prinț Absalom, acești doi preoți au hotărât să-l urmeze în exil, cu chivot cu tot. Însă la rugămintea lui David, au rămas la palat unde au făcut tot ce le-a stat în putință ca planurile ucigașe ale lui Absalom să fie distruse. Așa cum s-a și întâmplat. (2Samuel 15:29; 16, 17). Tot preoții Țadoc și Abiatar, i-au convins pe bătrânii lui Iuda să-l readucă pe David la tron. (2Samuel 19:11). Acești doi preoți au avut o contribuție majoră în istoria lui Israel, rămânând de partea dreptății și a binelui. A fost însă un singur lucru care l-a deosebit pe Țadoc de Abiatar. Spre sfârșitul domniei regelui David, preferințele lor au fost diferite în privința moștenitorului la tron. Abiatar a trecut de partea lui Adonia, prințul care s-a declarant rege în locul tatălui său David. Țadoc l-a susținut pe Solomon.

Datorită alianței cu Adonia, Abiatar și-a pierdut nu doar reputația (părerea bună a publicului), ci și slujba. A fost scos din slujba de preot. (1Împărați 2:26-27). Țadoc însă și-a păstrat și bunul nume și slujba. Biblia spune: „…au făcut a doua oară împărat pe Solomon, fiul lui David, l-au uns înaintea Domnului ca domn și au uns pe Țadoc ca preot.” (1Cronici 29:22). Alegerea lui Țadoc de a fi de partea lui Solomon, nu a fost doar o preferință a lui. Țadoc știa dorința exprimată a regelui David că succesor la tron va fi Solomon. Curtenii regelui de asemenea știau lucrul acesta. Iar Țadoc a ținut cont de dorința lui David. Lucru pe care Abiatar l-a ignorat. Poate s-o fi gândit Abiatar că oricum David e bătrân, bolnav iar în statutul de preot cu influență, este liber să aleagă. Ține minte, circumstanța nu desființează regula. Era o regulă a monarhiei, ca regele să numească pe fiul moștenitor al tronului. Dorința regelui trebuia respectată. Așa trebuia, așa era drept, parcă ar vrea să spună Țadoc. „… sufletul credincios ține ce i s-a încredințat.” (Proverbe 11:13).

Biblia ne amintește: „…cine nu iubeşte pe fratele său pe care-l vede cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” (1Ioan 4:20). Tot așa nu poți spune că respecți pe Dumnezeu, în timp ce te porți fără respect față de oameni, care sunt creația Lui.

Povestea lui Țadoc în antiteză cu vărul lui Abiatar, vrea să ne spună că putem fi credincioși toată viața, dar să facem greșeala să credem că o regulă/lege nu mai trebuie respectată în anumite circumstanțe/ situații. Consecința o vedem la Abiatar - reputație pătată și slujbă pierdută. Reține! Să nu

crezi că datorită poziției pe care o ocupi, poți să-ți permiți să iei singur decizii, fără a ține cont și de părerea altora. O regulă biblică și morală este: „să nu minți”! Dar dacă tu crezi că în anumite situații o minciună este necesară, riști să-ți pierzi reputația și slujba. Când ești ispitit să încalci o regulă, gândește-te la preotul Abiatar și nu repeta istoria lui tristă. Învață de la Țadoc să respecți regulile/legile și respectă-ți aproapele mereu. Fii credincios! Fii un Țadoc! Verset de memorat: „… fiecare să fie găsit credincios în lucrul încredințat lui” (1Corinteni 4:2).

L. Ungureanu

- preotul care a rămas credincios regelui David -


Emoționat, el își amintește de trecutul său și la vremea când împreună cu familia și prietenii atacau creștinii ale căror sate le pârjoleau cu cruzime, nelăsând în urma lor niciun supraviețuitor.

_ Nu poți să numeri oamenii pe care i-au ucis, pur și simplu poți număra satele peste care s-a întins umbra morții.

El însuși a fost cel puțin o dată participant la un astfel de omor. Lacrimile îi curg pe obraz atunci când se gândește la viața sa cea veche. În anul 2002 trecea întâmplător pe lângă o Biserică de unde a auzit un predicator spunând că prin Domnul Isus găsești singurul drum care duce la cer. Aceste cuvinte au trezit în el o mulțime de întrebări și astfel a început călătoria sa către adevăr. A început prin a întreba oamenii din jurul său despre Domnul Isus și despre Biblie. Sfatul era mereu același: „Pe creștini nu poți să-i iei în serios; islamismul este religia adevărată.” Totuși cu aceste răspunsuri nu și-a găsit liniștea și nici mulțumirea.

_ Eram neajutorat; dacă Domnul Isus era calea adevărată, de ce eu eram încă musulman și îl urmam pe Mohamed?

Călătoria către adevăr Voia neapărat să audă solia și adevărul

despre Domnul Isus, cu toate că știa că un mers la închinarea creștină era strâns legat de un mare pericol. Odată s-a strecurat din casă și a mers să asiste la o slujbă. Nu s-a decis chiar în acea zi pentru creștinism, ci s-a întors în cele din urmă acasă, unde spre marea sa mirare și-a găsit toate lucrurile scoase din casă, afară. Mama sa a observat că a mers la adunarea creștină.

În noaptea aceea a avut un vis în care sub ochi i s-au arătat în mod clar două drumuri. A știut imediat că Domnul Isus i-a vorbit.

_ În noaptea aceea am hotărât în ciuda reacției mamei mele, să-L accept pe Domnul Isus ca pe Domnul vieții mele. Îmi era egal dacă mă ucideau sau dacă se lepădau de mine.

Familia sa a încercat să-l aducă din nou la islam, prin metoda voodoo (vrăjitorie cu ajutorul unor păpuși prin intermediul cărora celui vrăjit i se aplică un tratament drăcesc), amenințându-l prin

aceasta că îl vor ucide, însă el nu a încetat nicio clipă să renunțe la credința nou dobândită prin Isus, Domnul.

Un nou acasă Chiar și creștinii din orașul său îl întâlneau cu

neîncredere, deoarece el aparținea puternicului trib musulman tradițional, Fulani. Atunci a înțeles că trebuia să părăsească neapărat regiunea.

După ce a plecat, el s-a rugat neîncetat ca Domnul să-i arate o localitate în care putea să fie acceptat.

_ I-am zis lui Dumnezeu așa: „Aș dori să mă călăuzești într-un loc unde să pot învăța mereu despre Tine.

Puțin după aceea au apărut semnele că rugăciunea sa a fost ascultată: cineva i-a povestit despre o școală biblică. N-avea niciun ban, dar un păstor i-a dăruit ceva din suma necesară și l-a încurajat să meargă într-acolo. Abdul a urmat această școală biblică și privește plin de încredere în viitor.

De la teroriștii fulani la evangheliștii Domnului Isus

Hafiz (nume schimbat) aparținea

odinioară comunității de musulmani fulani care au ucis sute și sute de creștini. Acum, de când crede în Domnul Isus Hristos, se simte chemat să aducă Evanghelia în poporul din care vine.

Hafiz a crescut ca fiu al unui crescător de

animale aparținând tribului fulani și a unei vrăjitoare care se ocupa cu practici oculte voodoo. Viitorul său a fost pecetluit: era unul din cei 39 de copii ai tatălui său, care a avut patru soții si care trebuia să preia afacerea familiei (legată de cunoștințele mamei sale). Ca un musulman credincios și sever, Hafiz a participat în mod constant împreună cu toată familia la prigonirea creștinilor din orașul natal și din nordul Nigeriei. Toți se așteptau ca el să pășească pe urmele strămoșilor săi și să întemeieze o familie care să fie puternic înrădăcinată în islam. Însă lucrurile s-

Un fulan îl descoperă pe Domnul Isus

Nigeria

Abdul (nume schimbat) aparține unui trib de fulani din nordul Nigeriei, ce a participat la prigonirea brutală a creștinilor din aceste ținuturi. Într-o zi când a trecut întâmplător pe lângă o adunare creștină, viața sa s-a schimbat pentru totdeauna.


RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA: TIMOTEI

1. Toleranță = îngăduință, indulgență, să-ți dai seama că toți suntem la nivele diferite de formare.

2. Mama Eunice, bunica Lois. 3. Listra, a fost vindecat un olog de picioare.

F.A. 16 4. Pe bătrâni să nu-i mustre cu asprime, ci să

-i sfătuiască ca pe un tată, pe tineri să-i sfătuiască ca pe niște frați, pe femeile tinere ca pe niște mame, iar pe tinere ca pe niște surori. 1Timotei 5:1-2

5. Blândețea. 2 Timotei 4:2 6. Inimă curată, cuget bun și credință

neprefăcută. 1 Timotei 1:5 7. În vorbire, purtare, dragoste, credință și

curăție. 1 Timotei 4:12 8. Cad în ispită, în laț și în multe pofte

nesăbuite și vătămătoare. 1 Timotei 6:9 9. Iubirea de bani. 1 Timotei 6:10 10. Niciun ostaș nu se încurcă cu treburile

vieții, dacă vrea să placă celui ce l-a scris la oaste. 2 Timotei 2:4

11. Plugarul trebuie să muncească înainte ca să strângă roadele. 2Timotei 2:6

12. De poftele tinereții – neprihănirea, credința, dragostea, pacea. 2 Timotei 2:22

13. Pot da înțelepciunea care duce la mântuire. 2Timotei 3:15

14. Necinstesc pe Dumnezeu. 2Timotei 2:16 15. Reflecție personală.

au petrecut altfel. Întâlnirea cu Cuvântul viu Hafiz și-a procurat o Biblie pe care voia să o

citească și din care să adune dovezi care să-i determine pe creștini să treacă la islamism. Totuși, într-o zi privirea i-a căzut pe versetul al 6-lea din capitolul 14 al Evangheliei după Ioan: „Eu sunt calea adevărul și viața; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Aceste versete i-au trezit interesul și o mulțime de întrebări în același timp.

_ Mă gândeam: cine să fie acest bărbat care să-și zică singur că este „calea”? - își amintește el.

A citit mai departe și a început să pună întrebări familiei sale, dar nimeni n-a putut să-i dea vreun răspuns. Apoi a hotărât să-l chestioneze pe păstor în această privință. A petrecut cu slujitorul creștin ore în șir, punându-i întrebări despre Domnul Isus și despre ce însemna a fi creștin. La un timp, nu a mai găsit niciun argument contra adevărului prin care Domnul Isus este calea către cer, acceptându-L așadar ca pe un Salvator în viața sa proprie. A început din nou să împărtășească Evanghelia cu familia, pentru ca toți aceștia să devină niște creștini născuți din nou.

Totuși membrii familiei sale s-au înfuriat căci nu puteau să înțeleagă ce s-a întâmplat. Tatăl său l-a dus pe Hafiz la poliție. Și pentru că tatăl său a aflat de legăturile acestuia cu creștinii, fiul a fost imediat arestat și închis. Din acest moment prietenii săi împreună cu familia l-au vizitat în mod regulat, încercând să-l câștige din nou pentru islam.

_ Îmi spuneau că dacă voi renunța la credința mea creștină și voi redeveni musulman, mă vor elibera. Dar eu i-am refuzat !

Prigoană și blestem Doi ani a trebuit să petreacă Hafiz după

gratii, neștiind dacă va avea vreodată posibilitatea să-și obțină libertatea. În cele din urmă la poliție a fost instalat un nou șef, care cercetând dosarul său, a întrebat subalternii de ce Hafiz a stat așa de mult în închisoare. Când șeful de post a aflat că acesta a fost închis deoarece s-a convertit de la islamism la creștinism, l-a eliberat imediat.

Totuși Hafiz nu știa încotro să meargă, căci familia sa l-a renegat complet. Așa că el s-a întors din nou la păstorul Bisericii unde s-a pocăit. Acesta i-a permis să rămână acolo, dar musulmanii din împrejurimi au aflat despre aceasta și au organizat un atac cu bombe cu intenția clară de a-l ucide pe Hafiz. A putut să scape la timp, dar după scurtă vreme un prieten al tatălui său a dat năvală peste el, amenințându-l cu o macetă.

_ Aceștia credeau că eu i-am trădat pe toți din pricina relelor pe care ei le-au provocat creștinilor și acum erau neliniștiți.

Hafiz a trebuit să fugă din nou și în cele din urmă un prieten i-a povestit despre o școală biblică care se afla în sudul țării, sfătuindu-l să se îndrepte într-acolo.

Un nou țel Între timp Hafiz a devenit conștient de

chemarea sa: Dumnezeu dorește ca el să se întoarcă din nou la poporul său, la fulani, pentru a le duce și lor Vestea cea bună:

_ Domnul Isus m-a scos din întuneric și m-a adus la lumină. Vreau să mă întorc la ei, pentru ca și ei să poată fi salvați. Știu că ei sunt încă în întuneric, dar cu ajutorul lui Dumnezeu doresc să-i scot afară.

În românește de Vasile Breabăn,

din „Vocea Martirilor” 08/2019

1. Despre care preoţi se spune că şi-au „împlinit slujba preoţiei, în faţa tatălui lor”? Cum se numea tatăl? Numeri 3

2. Cum se numeau preoții care au slujit altarului în vremea regelui David?

3. Cine și cui a zis: „Du-te la Anatot la moșiile tale căci ești vrednic de moarte, dar nu te voi omorî căci ai purtat chivotul...”? 1Împărați 2

4. Cum se numeau fiii preotului Țadoc și Abiatar?

5. Cine și cui i-a zis: „Înțelegi? Întoarce-te în pace în cetate...” ?

6. Când Iosua a împărțit pământurile copiilor lui Israel, cărei seminţii i-a transmis el mesajul: „...moştenirea lor este preoţia Domnului!”? Iosua 18

7. Cum a fost desemnat omul care trebuia să facă slujba de mare preot? Cine a făcut alegerea? Numeri 7

8. Din Exod 38:39-40 află:

a. din ce material erau confecţionate hainele preoţilor?

b. Apocalipsa 19 – ce simbolizează materialul acela?

c. Psalmul 132 – care este numele simbolic al hainei preoţeşti?

9. De la preot Domnul Dumnezeu are aşteptări fiindcă este privit ca sol al Domnului. Citeşte Maleahi 2 şi află ce trebuie să vorbească un preot?

10. Cum se numeşte împăratul Salemului, declarat preot al Dumnezeului Prea Înalt? (58 cap.7)

11. Cum se numeşte preotul care a potolit mânia Domnului faţă de Israel, fiindcă nu a tolerat păcatul în cazul „Zimri”?

12. Citeşte Neemia 7 şi află care mare preot şi ce poartă a reconstruit, împreună cu fraţii lui? Ce au omis ei să-i pună porţii, comparativ cu toate celelalte porţi, şi au declarat-o finalizată?

13. Cum se numeşte preotul repatriat din exil, care era pasionat să cerceteze şi să împlinească legea şi să-i înveţe şi pe cei din jurul lui? (15)

14. Citeşte cu atenţie Evrei 7 şi află :

a. cine este declarat preot după asemănarea lui Melhisedec?

b. enumeră trei caracteristici ale acestui preot!

c. de ce acest preot nu are nevoie să aducă jertfe zilnice?

15. Venirea Mântuitorului Isus în lumea noastră a schimbat şi reglementat domeniul preoţi/preoţie. Citeşte 1Petru 2 şi scrie cine sunt preoţii din zilele noastre şi cum sunt caracterizaţi ei?


CONCURS BIBLIC: „Cercetați Scripturile”

Secțiunea: „Preoții și preoția”

„Îmi veți fi o împărăție de preoți și un neam sfânt.” (Exod 19:6).

Citeşte cu atenţie şi răspunde conform cerinţei: *De citit 2Samuel 15 şi povestirea de la „Rubrica copiilor - Țadoc – preotul care a rămas credincios...” Răspunsul care constituie doar referință biblică NU se punctează.

RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.11.2019!

Răspunsurile se trimit prin poşta română sau poşta electronică la adresele:

Destinatar: Ligia Ungureanu

O.P 51 – C.P 25, Bucureşti

sau: [email protected]

Vârsta celor ce participă la concurs trebuie să fie până la 20 de ani inclusiv.

Vă rugăm să confirmați primirea premiilor sau să anunțați în caz că nu ați primit premiul în maxim 3 săptămâni de la apariția revistei. Vă mulțumim! Tel: 0756 46 56 73 sau pe mail.


Pentru ziua de vineri, de 25 octombrie 2019, ora 18, este programată o seară de părtășie pentru frați și surori, suprapusă pe adunarea zonală bilunară a frățietății din zona Prahova Dîmbovița. Aceasta va avea loc cu ajutorul Domnului în casa de rugăciune a Bisericii din Stăncești, județul Prahova. (lângă Ploiești)

Pentru cei care nu au mijloc de transport din Ploiești sau care doresc să rămână peste noapte în zonă, pot fi ajutați cu drag. Îndrumări la tel: 0756.999020; 0728.834321.

Numi dacă Dumnezeu se va îndura, participanții se vor bucura în Duhul Sfânt. De aceea până atunci să vorbim cu Domnul despre seara aceea.

De asemeni, în următoarea zi, sâmbătă, 26 octombrie 2019, ora 10 dimineața, o slujbă asemănătoare va avea loc cu ajutorul Domnului, în casa de rugăciune a Bisericii din Berbești, județul Vîlcea. Acolo frații au găsit de bine să stabilească ca punct de pornire în învățătura Domnului, fragmentul din Evanghelia după Matei, cap. 5.8, cu tema: „Cu inima curată în ceasul încercării.”

Abonamentele la revista „Lumina Vechilor Cărări” pentru anul 2020 se pot face la următoarele preţuri:

35 RON pentru 1 abonament în România. 33 EURO pentru 1 abonament în Europa. 36 EURO pentru 1 abonament în alte continente. La fiecare 10 abonamente oferim un abonament gratuit. Preţurile fixate includ şi taxele poștale pentru expediere. Vă rugăm să ne contactați pentru a ne comunica dacă continuați abonamentul sau nu. Până la data de 20 ianuarie 2020 așteptăm să ne spuneți câte abonamente doriți,

iar în caz că nu suntem contactați înțelegem că nu mai doriți să fiți abonat. Relaţii şi comenzi la numerele de telefon: 0722.558243. Banii se pot depune în contul bancar RO27 BRDE 340S V489 8456 3400 (RON) la

BRD pe numele Senciuc Avram sau Vișan Gheorghe. Sau se mai pot expedia prin mandatul poştal pe adresa: Gică Vişan OP. 1 CP. 13, Rădăuţi 725400 Jud. Suceava

Abonamente

Întrunire

Premianti

Premianții acestei luni:

Solovăstru Anca – Remetea Mare ; Periade Rebeca – Miroslava ; Brăgărea Viorica – Bughea de Jos ; Vilaghi Maria Magdalena – Bughea de Jos ; Bucoș Simeon – Fundata ; Hapca Fineas – Suceava ; Ilițoi Denisa – Șoșdea ; Lăpugean Maria-Adriana – Lăpugiu de Jos ; Tomuș Leea-Rahela – Deva ; Rusu Debora-Elena – Priș.

Aşa vorbeşte Domnul: Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi

întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună, umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă

pentru sufletele voastre!

Ieremia 6:16

GICĂ VIŞAN

O.Z.P. RĂDĂUȚTI GHIȘEUL 2 C.P. 13

MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA

COD 725400

Tel. 0230/565625 - 0722/558243

Colectivul de redacţie Ioan Nemeş

Vasile Breabăn

Avram Senciuc

Lucian Claudiu Şandra

Gusti Cheţec

Iliuţă Petruneac

Gică Vişan

Vasile Şindilar

CUPRINS

ADUCETI-VĂ AMINTE DE LANTURILE MELE!

IMPORTANTA BINECUVÂNTĂRII COPIILOR

OAMENI AI RUGĂCIUNII

DESPRE SMERENIE

ACOLO ÎTI VEI AȘEZA DARUL PE ALTAR

CU DOMNUL ÎN SPITAL

TADOC - PREOTUL

UN FULAN ÎL DESCOPERĂ PE DOMNUL ISUS

CONCURS BIBLIC PREOTII SI PREOTIA

AȘTEAPTĂ!

ISSN 2601 - 0526

De ce e aşteptarea-atât de lungă? Par ceasurile ani, în aşteptare. Răspunsul rugăciunii ca s-ajungă, străbate ani-lumină, ni se pare. Fiindcă din cer, ca-n cortul tău să vină, sunt căpetenii stându-ne-mpotrivă, sunt forţe în văzduhul de lumină asaltul să îl dea, deopotrivă. Genunchii-au obosit de-atâta rugă... Cuvintele s-au spus şi-acum sunt goale... Nu poţi să pui ispitele pe fugă, ci mai înverşunat îţi dau ocoale. Lăuntrul fierbe... duhul se topeşte... Şi din înalt nu vine nicio veste... Nădejdea dimineaţa se-nnoieşte, dar seara, deznădejdea-i iar pe creste. Ce grea e lupta noastră-n rugăciune, când şoapte vin că Domnul nu ne-ascultă, că singuri ne-a lăsat în slăbiciune, că de la noi la El distanţa-i multă...! Măcar că zici că nu Îl vezi, aşteaptă-L! Şi pricina-naintea Lui ţi-o lasă! Cu tine-n încercare este Tatăl. Şi Tatălui, de fiul Său Îi pasă. Doar ştii că îndelunga Lui răbdare pentru aleşii Lui e mântuire. Oricât ai sta de mult în aşteptare, răspunsul va veni cu strălucire. Exist-un timp divin al încercării. Nimic nu-l micşorează, nici lungeşte. Doar Domnul Dumnezeul îndurării când să-l oprească, singur hotărăşte. Te bucură-n nădejde de pe-acuma! şi îndelungă fie-a ta răbdare! Tu stăruie în rugăciune numa! Răsplata ta va fi nespus de mare. Cu cât e aşteptarea ta mai lungă, cu-atât mai mare fi-va bucuria! Răspunsu-n cortul tău când o s-ajungă, spre tine va surâde veşnicia...

Tatiana Topaciu

Cercetați Scripturile ! Vom continua cercetarea Scripturii...

Documents

Transcript of Cercetați Scripturile ! Vom continua cercetarea Scripturii...