CRISIA 2007 · vase înalte, vase cu toartă, castroane şi cupe; ... Fragmentul ne redă, printre...

39
CRISIA 2007 Călin GHEMIŞ, ISSUES ON PRE AND PROTOHISTORIC AMBER - In memoriam Curt W. Beck Prezentul studiu prezintă descoperirile de piese din chihlimbar din Transilvania discutate într- n context mai larg. Cea mai importanată descoperire de acest gen din Transilvania este cea din peşterea Cioclovina cu apă (com. Boşorod, jud. Hunedoara), aici alături de pese din chihlimbar fiind descoperite în asociere piese din staniu, bronz, sticlă, os şi „pastă sidefie” precum şi două piese din os. Din punct de vedere cronologic şi cultural aceste descoperiri aparţin intervalului Br.D – Ha A. Majoritatea punctelor cu descoperiri se plasează în aria de răspândire a depozitelor de tip Arpăşel, excepţie făcând depozitul din peştera Cioclovina, atribuit de unii cercetători seriei Cincu – Suseni. În Adenda este prezentată analiza unei mărgele din chihlimbar din peştera Unguru mare efectuată la Vassar Institute New York, de către regretatul Profesor Curt.W.Beck şi Edith Stouth, concluzia celor doi cercetători este că, piesa din peştarea Unguru mare este de provenienţă baltică. Acest fapt clarifică prvenienţa pieselor de chihlimbar din zona discutată. Emilian Teleagă - mit einem Beitrag von Nicolae Miriţoiu, DIE AUSGRABUNGEN VON NICOLAE CHIDIOŞAN IN DER LA-TENE-ZEITLICHEN NEKROPOLE VON CURTUIUŞENI/ÉRKÖRTVÉLYES (BIHOR, RUMÄNIEN)* - NICOLAE CHIDIOŞAN ZUR ERINNERUNG În 2006 am documentat nouă morminte inedite din necropola La-Tene de la Curtuiuşeni/Érkörtvélyes, aflată pe duna „Éget õ hegy“, jude ţul Bihor, România. Acestea au fost săpate în 1968 de Nicolae Chidioşan care a schiţat planul necropolei şi a stabilit stratigrafia (anexa 1-2). Mormintele (de înhumaţie şi de incineraţei în groapă) sunt amenajate în gropi patrulatere sau ovale, orientate spre NV sau spre NE. În necropolele de la Curtuiuşeni, Ciumeşti şi Pişcolt vasele de ofrandă nu se găsesc în toate mormintele. Spectru formal al vaselor de ofrandă funerară, uneori într-o anumită combinaţie, diferă de cel din aşezări (fig. 1). În mormintele de la Curtuiuşeni este documentat portul centurilor-lanţ metalic, a fibulele şi a podoabelor inelare. Cronologia relativă a descoperirilor funerare La-Tene din bazinul carpatic se raportează la cele patru faze ale necropolei de la Pişcolt (sfârşitul La-Tene B1 – La-Tene C1) şi se bazează pe fibule (fig. 2) şi pe podoabe inelare. Unele elemente de port se pot delimita regional. Brăţările din sapropelit Kounov şi centurile din lanţuri duble de fier cu inele de bronz şi catarame în formă de cap de animal (fig. 5) provin din Boemia mijlocie. Podoabele inelare de picior din trei sau patru semisfere goale şi cataramele în formă de suliţă (fig. 3-4) sunt piese de port feminin. Ele reprezintă, la fel ca şi vasele cu toartă depuse ca ofrandă funerară (fig. 8), o dezvoltare specifică bazinul carpatic. Centurile-lanţ din verigi în formă de opturi sunt piese de port feminin răspîndite din Bavaria pînă în bazinul carpatic; în Peninsula Balcanică ele sunt atestate însă în mormite de bărbaţi. În morminte au fost depuse patru tipuri funcţionale: vase înalte, vase cu toartă, castroane şi cupe; vaselor înalte de tip 1 se pot data (fig. 7).

Transcript of CRISIA 2007 · vase înalte, vase cu toartă, castroane şi cupe; ... Fragmentul ne redă, printre...

CRISIA 2007 Călin GHEMIŞ, ISSUES ON PRE AND PROTOHISTORIC AMBER - In memoriam Curt W. Beck

Prezentul studiu prezintă descoperirile de piese din chihlimbar din Transilvania discutate într- n context mai larg. Cea mai importanată descoperire de acest gen din Transilvania este cea din peşterea Cioclovina cu apă (com. Boşorod, jud. Hunedoara), aici alături de pese din chihlimbar fiind descoperite în asociere piese din staniu, bronz, sticlă, os şi „pastă sidefie” precum şi două piese din os. Din punct de vedere cronologic şi cultural aceste descoperiri aparţin intervalului Br.D – Ha A. Majoritatea punctelor cu descoperiri se plasează în aria de răspândire a depozitelor de tip Arpăşel, excepţie făcând depozitul din peştera Cioclovina, atribuit de unii cercetători seriei Cincu – Suseni. În Adenda este prezentată analiza unei mărgele din chihlimbar din peştera Unguru mare efectuată la Vassar Institute – New York, de către regretatul Profesor Curt.W.Beck şi Edith Stouth, concluzia celor doi cercetători este că, piesa din peştarea Unguru mare este de provenienţă baltică. Acest fapt clarifică prvenienţa pieselor de chihlimbar din zona discutată. Emilian Teleagă - mit einem Beitrag von Nicolae Miriţoiu, DIE AUSGRABUNGEN VON NICOLAE CHIDIOŞAN IN DER LA-TENE-ZEITLICHEN NEKROPOLE VON CURTUIUŞENI/ÉRKÖRTVÉLYES (BIHOR, RUMÄNIEN)* - NICOLAE CHIDIOŞAN ZUR ERINNERUNG

În 2006 am documentat nouă morminte inedite din necropola La-Tene de la Curtuiuşeni/Érkörtvélyes, aflată pe duna „Égetõ hegy“, judeţul Bihor, România. Acestea au fost săpate în 1968 de Nicolae Chidioşan care a schiţat planul necropolei şi a stabilit stratigrafia (anexa 1-2). Mormintele (de înhumaţie şi de incineraţei în groapă) sunt amenajate în gropi patrulatere sau ovale, orientate spre NV sau spre NE.

În necropolele de la Curtuiuşeni, Ciumeşti şi Pişcolt vasele de ofrandă nu se găsesc în toate mormintele. Spectru formal al vaselor de ofrandă funerară, uneori într-o anumită combinaţie, diferă de cel din aşezări (fig. 1). În mormintele de la Curtuiuşeni este documentat portul centurilor-lanţ metalic, a fibulele şi a podoabelor inelare. Cronologia relativă a descoperirilor funerare La-Tene din bazinul carpatic se raportează la cele patru faze ale necropolei de la Pişcolt (sfârşitul La-Tene B1 – La-Tene C1) şi se bazează pe fibule (fig. 2) şi pe podoabe inelare.

Unele elemente de port se pot delimita regional. Brăţările din sapropelit Kounov şi centurile din lanţuri duble de fier cu inele de bronz şi catarame în formă de cap de animal (fig. 5) provin din Boemia mijlocie. Podoabele inelare de picior din trei sau patru semisfere goale şi cataramele în formă de suliţă (fig. 3-4) sunt piese de port feminin. Ele reprezintă, la fel ca şi vasele cu toartă depuse ca ofrandă funerară (fig. 8), o dezvoltare specifică bazinul carpatic. Centurile-lanţ din verigi în formă de opturi sunt piese de port feminin răspîndite din Bavaria pînă în bazinul carpatic; în Peninsula Balcanică ele sunt atestate însă în mormite de bărbaţi. În morminte au fost depuse patru tipuri funcţionale: vase înalte, vase cu toartă, castroane şi cupe; vaselor înalte de tip 1 se pot data (fig. 7).

Varianta completă a acestui articol, inclusiv săpăturilor lui Chidioşan din necropola de la Curtuiuşeni se va publica în Dacia, 52, 2008.

Sever DUMITRAŞCU, IERNATICELE (Tacitus, Historiae, III, XLVI) Autorul discută, pornind de la un text al lui Tacitus, contextul stăpânirii Daciei de

către Imperiul Roman. Fragmentul ne redă, printre altele luptele duse de daci pentru Dunăre; sincer, limpede şi explicit Tacit afirmă că aceştia au devenit „stăpâni pe ambele maluri ale Dunării”, la care noi adăugăm că ei nu numai că au devenit stăpâni, ci fuseseră stăpânii ambelor maluri ale Dunării. Pentru că, credem noi, cele relatate de Tacitus, sunt de natură nu numai politico-militară, ce acoperă realităţi mai profunde, de anvergură geo-strategică cu implicaţii în înţelegerea mai nuanţată a raporturilor dintre lumea romană şi lumea dacică, în cazul nostru, între domnia lui Augustus şi comanda Imperiului roman de către Traian.

Corina TOMA, REPERTORIU ORIENTATIV AL DESCOPERIRILOR DACICE DE PE TERITORIUL UNGARIEI

Opiniile istoriografice asupra situaţiei din părţile vestice ale Daciei preromane au ca punct de plecare sursele literare antice şi datele arheologice1. Aportul celor din urmă depinde de gradul de investigare a siturilor şi de publicarea materialelor dacice descoperite pe teritoriul Ungariei. Importanţa datelor arheologice ne-a determinat să alcătuim, pe baza informaţiilor adunate din publicaţiile maghiare accesibile şi a unei liste a materialelor dacice descoperite pe teritoriul Ungariei şi păstrate la Muzeul Naţional din Budapesta2, un repertoriu orientativ. În ciuda numărului relativ mare al descoperirilor catalogate, foarte puţine piese au un context clar de provenienţă, majoritatea fiind descoperiri întâmplătore sau piese păstrate în colecţiile muzeale, fapt care restrânge sfera observaţiilor.

Punctele în care sunt semnalate materiale dacice se plasează în jumătatea estică a Ungariei actuale. Spre deosebire de hărţile anterioare întocmite de M. Párducz3 sau Z. Visy4, care indicau o concentrare a descoperirilor dacice în zona Criş-Tisa-Mureş şi în zona cotului Dunării (în jurul Budapestei), observaţii care rămân valabile, descoperirile amintite de M. Barbu acoperă o arie mai largă, în special în zona interfluviului dintre Dunăre şi Tisa.

Sorin BULZAN, Alexandru CIORBA, DATE PRELIMINARE PRIVIND

NECROPOLA DIN EPOCA ROMANĂ DE LA ŞIMIAN, “GROAPA CU LUT” (SÁRGAFÖLDES GÖDÖR), JUD. BIHOR.

Staţiunea arheologică Şimian - “Groapa cu lut” (Sárgaföldes gödör) este cunoscută în literatura arheologică începând cu anii 30 ai secolului XX. Primul care a remarcat potenţialul arheologic al sitului a fost medicul E. Andrassy, dar până acum nu au existat cercetări sistematice. De aici provin numeroase fragmente ceramice aparţinând primei epoci a fierului şi câteva morminte care au fost atribuite gepizilor1.

În vara anului 2006 însă excavările pentru obţinerea lutului au furnizat, după mult timp, câteva piese importante pentru datarea vestigiilor de aici. Faptul se datorează mai cu seamă

interesului local pentru constituirea unui muzeu. Din păcate, soarta multor situri arheologice din judeţul Bihor este chiar mai precară pentru că chiar dacă au fost incluse în lista siturilor arheologice au fost lăsate în voia sorţii cu o uşurinţă pe care nu o putem înţelege. Cu toate că legislaţia de patrimoniu a cunoscut îmbunătăţiri categorice în anii 2000, astfel de situri mai puţin norocoase sunt măcinate continuu de nevoile unei populaţii sărăcite în căutarea unui venit. Din acest motiv o încercare de protecţie a lor este aproape imposibilă în lipsa unei custodii din partea autorităţilor locale, din fericire, pe cale să se producă la Şimian. Cercetările preventive vor trebui, astfel, să dobândească un caracter sistematic pentru a se mai putea salva complexele rămase. Ioan CRIŞAN, CRONOLOGIA ÎNCEPUTURILOR AŞEZĂRILOR MEDIEVALE DIN JUDEŢUL BIHOR ŞI REPARTIŢIA LOR GEOGRAFICĂ PE BAZA DESCOPERIRILOR ARHEOLOGICE

Analizând şi repartiţia geografică a aşezărilor bihorene atestate documentar până la invazia tătară din anul 1241, inclusiv a celor ale căror vetre nu au fost încă identificate arheologic pe teren14, este de remarcat că acestea se concentrează tot în zona de câmpie. Atestările documentare arată că administraţia feudală s-a implementat în Bihor pornind din câmpie spre zona colinară şi montană urmând văile principalelor râuri şi ale afluenţilor acestora nu numai pentru că aceste zone erau mai accesibile ci şi pentru că erau bine populate, numeroase aşezări fiind deja constituite.

În stadiul actual al cercetărilor, se poate afirma că zona de câmpie, inclusiv cea de baltă, a fost la începuturile evului mediu un spaţiu populat, capabil să alimenteze şi zonele mai înalte care, fără a fi lipsite de locuitori, aveau atunci o densitate mai redusă. Daniela-Monica MITEA, RAPORTURI FEUDALE ÎN CADRUL RELAŢIILOR FRANCO-ENGLEZE (SECOLELE XIII-XV)

Relaţiile între lumea feudală şi suveran se pot rezuma simplu în principiul dominus superior, legat de vasalitatea directă şi absolut devotată110, această teoretizare stând la bazele noţiunii abstracte de stat monarhic111. Laicizarea puterii, mai ales după ce regele francez s-a manifestat ca suveran faţă de împăratul romano-german şi faţă de papă, a tins să deplaseze lent esenţa sacralităţii monarhice către statul impersonal, fapt care impune respectarea şi aplicarea, inclusiv din partea regelui, a principiului raţiunii de stat112. Cu timpul, nu a mai fost atât de importantă succesiunea unor regi, cât existenţa regalităţii ca instituţie susţinută de diferitele dinastii, prin care regatul devenea o monarhie suverană113. În dialectica istorică, între dreptul feudal şi cel monarhic, relaţiile franco-engleze au înclinat balanţa, în evoluţia lor de-a lungul secolelor XIII-XV, spre dreptul monarhic, paralel cu dezvoltarea identităţilor naţionale în raporturile cu alteritatea etnică, teritorială şi politică. Alexandru SIMON, ANTI-OTTOMAN WARFARE AND ITALIAN PROPAGANDA: THE CRUSADER BACKGROUND OF THE OTTOMAN RAID ON ORADEA IN 1474

În 1474, trecuseră 10 ani de la ultima acţiune regală ungară majoră împortiva Porţii. În 1464, cea de a doua campanie bosniacă a ui Matia Corvin fusese un succes relativ. În 1468, se ajunsese la un acord ungaro-otoman. Armistiţiul, valabil probabil pentru doi ani, fusese reînnoit la 1470 şi 1472. Negocierile ungaro-otomane din 1473

eşuaseră însă. Ungaria era încă o dată pe curs de coliziune cu Poarta. Vecinul răsăritean al regatului, Moldova, era deja pe acel curs. În schimb, pentru “legătura” teritorială dintre Buda şi Suceava, provincia regală a Transilvaniei, o ciocnire cu Turcul nu era, nici pe departe, o prioritate. Amintirea campaniei devastatoarea conduse de Murad II (1437-1438) ori memoria mai recentelor raiduri otomane în Voievodatul Transilvaniei (de exemplu la 1469 şi 1470), în pofida armistiţiului dintre rege şi sultan, erau încă vii. În 1474, otomanii au prădat puntea administrativă centrală a Ungariei, care lega Buda dev Transilvania. Tensiunile ungaro-otomane crescuseră. Nici Matia şi nici Mehmed II nu reuşiseră să impună, în plan diplomatic, în faţa vecinului său (1472-1473). Dar, după ce Oradea a fost arsă la începutul lui 1474, tensiunea creată în regat de către sultan a depăşit până şi tensiunile anti-huniade apărute, tot în “contexte otomane”, la 1467 şi 1471. Florina CIURE, INTERFERENZE CULTURALI VENETO–TRANSILVANE NEL CINQUE–SEICENTO

Lucrarea referitoare la raporturile culturale dintre Veneţia şi Transilvania punctează modalităţile prin care au pătruns şi s-au răspândit în Transilvania influenţele benefice ale Umanismului şi ale Renaşterii. Un prim aspect abordat este cel referitor la studenţii transilvăneni care şi-au desăvârşit formarea profesională la Universitatea din Padova, universitatea Republicii veneţiene, şi care au fost principalii vectori ai difuziunii ideilor novatoare în zonele de origine, unii dintre aceştia remarcându-se prin poeziile şi lucrările publicate în oraşul padovan. Încă din secolul al XIV-lea numeroşi membri ai clerului catolic, ca şi mulţi cancelari şi notari, şi-au făcut studiile la această universitate, în secolul al XVI-lea cei mai mulţi studenţi au frecventat cursurile de drept canonic devenind apoi prepoziţi, canonici sau episcopi; în secolul al XVII-lea preferând medicina, filozofia şi dreptul juridic. Studenţii ardeleni, preponderent etnici maghiari şi saşi, au frecventat cercurile literare ale vremii, atât la Veneţia cât şi la Padova şi, fie că au studiat dreptul juridic, ecleziastic sau medicina, la întoarcerea în patrie au răspândit noile idei şi practici însuşite, iar mulţi dintre ei în calitate de dascăli au împărtăşit din experienţa acumulată celor doritori de cunoaştere. Cursurile Universităţii din Padova au fost frecventate şi de viitoare personalităţi marcante ale vieţii politice transilvănene, experienţa dobândită de acestea fiind un avantaj în cariera lor, prin luarea pulsului vieţii politice veneţiene, putând astfel individualiza cu uşurinţă atitudinea adoptată în cele mai multe cazuri de Republica lagunară, cât şi modul de funcţionare a aparatului administrativ din oraşul dogelui.

Un spaţiu cuprinzător este acordat analizei activităţii arhitecţilor şi meşterilor veneţieni care au edificat în Transilvania sisteme de fortificaţii şi construcţii edilitare, la chemarea principilor sau în slujba nobilimii locale, cei care au transpus în practică în principat formele arhitectonice şi modalităţile de construcţie tipic veneţiene. Pe lângă arhitecţi, mai mulţi veneţieni sau supuşi ai Serenissimei au rezidat pe lângă curtea princiară transilvăneană, îndeosebi spre finele secolului al XVI-lea când, datorită îndeosebi lui Sigismund Báthory, capitala principatului devenise aidoma curţilor renascentiste europene. Pleiada muzicienilor veneţieni aflaţi în slujba principilor Transilvaniei se deschide cu Giovanni Battista Mosto, conducătorul capelei principelui, şi continuă cu Girolamo Diruta, al cărui Il Transilvano, un tratat pentru deprinderea interpretării la instrumentele cu claviatură, a avut un larg ecou în epocă datorită utilităţii

sale dovedite, fiind cel mai important tratat pedagogic referitor la tehnica instrumentelor cu taste. Lucrarea se încheie cu expunerea aspectelor privitoare la circulaţia în principat a cărţilor tipărite la Veneţia şi la prezentarea exemplarelor conservate actualmente în bibliotecile din spaţiul intracarpatic. În bibliotecile din Alba Iulia, Cluj-Napoca, Sibiu, Braşov sau Oradea se păstrează cărţi care au văzut lumina tiparului la Vicenza, Padova sau Treviso, localităţi aflate în cuprinsul graniţelor Republicii veneţiene, însă nu în număr ridicat, deoarece ponderea principală o au lucrările tipărite în oraşul lagunelor. Printre acestea se remarcă o serie de pergamente de origine veneţiană, printre care splendida Promissio ducalis a dogelui Andrea Vendramin (1476) sau manuscrisul despre guvernarea Veneţiei al lui Giovanni Antonio Muazzo, dar şi ediţii veneţiene ale operelor autorilor clasici greci sau latini, cărţi religioase, tratate de filosofie sau medicină, redactate în cea mai mare parte în limba latină, dar nu lipsesc nici publicaţiile în italiană, greacă sau chiar ebraică.

Vasta arie de difuziune a tipăriturilor veneţiene din Transilvania este o dovadă a fructuoaselor legături bilaterale, datorate în primul rând studenţilor transilvăneni care au studiat la Padova şi care la întoarcerea în principat s-au constituit în adevăraţi promotori ai culturii umaniste în spaţiul intracarpatic.

Petru ARDELEAN, ASPECTE ALE PROBLEMEI ALCOOLISMULUI REFLECTATE ÎN REVISTA BISERICA ŞI ŞCOALA (SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XIX-LEA ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA)

Cercetarea de faţă poate fi considerată şi ca un punct de plecare în dezvoltarea unei cercetări mai ample, care poate continua cu cercetarea aceleiaşi publicaţii în anii următori până în apropierea celui de-al doilea război mondial, dar şi cu cercetarea celorlalte publicaţii, urmărirea anumitor direcţii, o comparare a discursului cu privire la prezenţa alcoolului în cadrul armatei în preajma şi în timpul celor două conflagraţii mondiale, dar şi o punere în legătură cu problema alimentaţiei şi apariţia diferitelor boli, aşadar o tentativă de a enunţa câteva piste pentru cercetări viitoare. Corneliu CRĂCIUN, COMITETUL DEMOCRAT EVREIESC (BIHOR – ORADEA) – ÎNTRE PROMISIUNEA LOIALITĂŢII ŞI EŞUAREA ÎN TRĂDARE

La 14 septembrie 1944 a fost înfiinţat Consiliul General Evreiesc (C. G. E.), cu scopul de a asigura reprezentarea intereselor evreimii printr-un singur organism şi de a-i susţine, în mod unitar, doleanţele. După numai trei luni s-a desfiinţat, deoarece reprezentanţii comunişti intenţionau să şi-l aservească, prin ataşarea lui la F. N. D. În şedinţa din 30 octombrie 1944, Aureliu Weiss accentua că nou-constituitul organism evreiesc nu este un partid politic şi nu se manifestă pentru vreun partid sau pentru o platformăreferindu-se la o ieşire în presă împotriva ministrului de Externe, din direcţie comunistă, Asra Bercovici stabilea diferenţe foarte clare de atitudine şi, ca atare, se impuneau diferenţe de percepţie: „Protestul împotriva D-lui Ministru Buzeşti a dat impresia că toţi evreii sunt comunişti, lucru care este greşit şi dăunător pentru toată populaţia evreiască”1. Aşadar, prima

tentativă comunistă de a intra în mediul evreiesc, de a-l controla şi dirija a eşuat. În anul următor a urmat a doua, care s-a dovedit a fi realizabilă, fără să fi ajuns să transforme populaţia evreiască într-un apendice comunist. Constituirea Comitetului Democrat Evreiesc s-a produs la 7 iunie 1945; a fost gândit ca un organism destinat să coaguleze în jurul unui program energiile şi aşteptările evreieşti. Dar mai era ceva, în afara intenţiei declarate programatic, conform obiceiului, care definea acest nou factor de acţiune politică şi socială, ce ţinea de statutul său genezic - şi de această provenienţă nu se va putea elibera nicicând şi în ea era înscris şi momentul sucombării sale publice, atunci când cei care l-au creat ar fi considerat că nu mai e cazul să-l menţină în viaţă -: C. D. E. a fost o creaţie a Partidului Comunist din România. Constantin MĂLINAŞ, INVENTARE DE CARTE ROMÂNEASCĂ VECHE DIN PROTOPOPIATUL BEIUŞULUI LA 1942 Umblând mai demult prin dosarele cu documente de la Arhivele Statului din Oradea, pentru a mai dobândi informaţii despre soarta bibliotecii liceale de la Beiuş, am dat peste un serial de circulare şi răspunsuri parohiale, privind înzestrarea bisericilor din Protopopiatul ortodox român al Beiuşului cu carte românească şi manuscrise, de la cele mai vechi şi până la anul 1866. Considerând că interesează fenomenul atât de important şi de caracteristic al circulaţiei bibliografiei româneşti vechi, reproducem în continuare aceste documente, sau rezumatul răspunsurilor, din care rezultă o oglindă semnificativă a subiectului, comparativ cu multul, care a fost, şi puţinul, ce s-a mai păstrat până în zilele noastre. Gabriel MOISA, TRANSILVANIA IN WESTERN HISTORIOGRAPHY: 1965-1989. SOME CONSIDERATIONS

Consideratiile pe marginea temelor şi epocilor abordate de istoriografiile occidentale sunt extrem de interesante. Fiecare dintre acestea îşi are propriile aspecte şi accente pe care le discută în legătură cu Transilvania. Dacă istoriografiile din spaţiul anglo-saxon, mai ales americană şi engleză, sunt interesate de epocile modernă şi contemporană, cele din spaţiul central european, germană îndeosebi, abordează, aproape firesc am spune, aspecte ce ţin de epocile medievală şi modernă, perioade istorice în care Transilvania a fost parte componentă a respectivelor lumi, existând pentru aceasta o oarecare afinitate. În vreme ce germanii au un interes direct în cercetarea Transilvaniei, istoriografiile engleză şi americană răspund unor direcţii de cercetare iniţiate de o serie de institute şi universităţi, Londra, Maryland, Illinois etc., interesate de evoluţia unei Românii postbelice tot mai paradoxale după 1965, căutând explicaţiile acestei situaţii atât în anii interbelici cât şi în secolul al XIX-lea socotit, mai ales de istoriografia americană secolul în care se regăsesc multe din cauzele evoluţiilor contemporane. În întâmpinarea acestor probleme vin o serie de teze de doctorat pregătite în România de cercetători americani şi englezi, Keith Hitchins, Paul Michelson, Katherine Verdery, Frederick Kellog sau Dennis Deletant ale căror cercetări încearcă să lămurească numeroase necunoscute ale istoriei transilvănene şi româneşti în general.

Istoriografia italiană este un caz aparte în ceea ce priveşte cercetarea Transilvaniei răspunzând unor realităţi comune româno-italiene descinse dintr-o origine şi un fond

lingvistic comun. Cercetarea italiană, fie că vine de la Mario Ruffini, Carlo Tagliavini sau de la Cesare Alzati accentuează legăturile comune ale celor două lumi cu un plus de consistenţă şi interpretare la ultimul. Cezare Alzati s-a dovedit un foarte fin cunoscător al realităţilor transilvănene descoperind afinităţi inedite transilvăneano-italiene mergând pe firul unui fond creştin comun. Cercetătorii italieni, cu predilecţie Mario Ruffini, au abordat în ceea ce priveşte Transilvania o serie de chestiuni clasice de istorie politică, fiind în acelaşi timp cea mai constantă prezenţă în câmpul cercetărilor de istorie ecleziastică dintre toate istoriografiile occidentale. O specială atenţie au acordat epocilor medievală şi modernă mai ales Luigi Prosdocimi şi Cezare Alzati. Principalele direcţii de cercetare, validate de numeroase articole, studii şi cărţi ale istoriografiei italiene cu privire la spaţiul transilvănean între 1965-1989 s-au referit la istoria instituţională a bisericii şi la istoria bisericească în ansamblul său, mai ales la chestiuni ce ţin de fondul creştin comun şi de evoluţia bisericii greco-catolice din Ardeal. Se observă o clară translaţie a cercetării dinspre politic spre confesional în intervalul cuprins între anii ‘60-’80, extrem de bogaţi în acest tip de abordări.

Istoriografia americană şi-a diversificat preocupările între ultima parte a anilor ‘60 şi anii ‘80. Dacă în primii ani ai regimului Ceauşescu cercetarea istoriei Transilvaniei era oarecum simplificată, la fel ca şi în cazul celei italiene, orientându-se cu predilecţie spre abordări de istorie politică, ultimii zece-cinsprezece ani de comunism cunosc îmbogăţirea evantaiului tematic prin cercetările de antropologie, istoriografie sau istoria culturii datorate mai ales unor istorici ca Gail Kligman, Katherine Verdery sau Frederic H. Barth. Istoriografia americană cu al său potenţial inepuizabil a continuat însă, mai ales prin Keith Hitchins, şi investigarea secolului al XIX-lea transilvănean privit prin prisma istoriei naţiunii române şi evoluţiilor acesteia de la începuturile modernităţii şi terminând cu desăvârşirea statului naţional român. Lucia CORNEA, DATE REFERITOARE LA ISTORICUL CASEI VULCAN DIN ORADEA

Lucrarea se referă la imobilul care adăposteşte astăzi Muzeul Memorial Iosif Vulcan din Oradea, imobil aflat pe strada Iosif Vulcan la nr. 16. Între anii 1897-1907 această casă a fost locuinţa gazetarului şi scriitorului Iosif Vulcan, membru al Academiei Române, iar până în 1906 a găzduit şi redacţia revistei sale Familia1.

Întrucât Familia a fost o întreprindere personală a lui Iosif Vulcan, care era în acelaşi timp proprietarul, redactorul şi editorul ei, de-a lungul întregii existenţe orădene a revistei (1880-1906) locuinţa redactorului şi sediul redacţiei şi administraţiei s-au suprapus.

Cu ani în urmă am luat în discuţie problema identificării şi localizării sediilor redacţiei Familiei la Oradea2, ajungând la concluzia că în primii opt ani de existenţă orădeană a revistei (1880-1888) redacţia sa a funcţionat pe actuala stradă Episcop Mihai Pavel, în clădirea de la nr. 213. Apoi, între 1888-1897 redacţia Familiei a funcţionat într-o casă veche4, actualmente demolată, ce se afla pe locul unei aripi a actualei Clădiri Bazar de pe strada Republicii.

Presupunem că Iosif Vulcan era la curent cu intenţia Primăriei oraşului, intenţie conturată treptat, de a demola grupul de clădiri aflat între actuala Piaţă Ferdinand şi actuala strada Moscovei, pe locul cărora s-a construit apoi Teatrul şi edificiul numit Bazar. Într-o primă fază Primăria a cumpărat/expropriat toate acele case vechi5, trecând ulterior la demolarea lor6. Probabil că situaţia incertă a acelui cvartal, dar şi dorinţa de a avea o casă proprie l-au determinat pe Iosif Vulcan să se mute. Blaga MIHOC, BĂTRÂNUL NAŢIEI

Acum, când se împlinesc 100 de la moartea marelui jurnalist Iosif Vulcan (1841-1907-2007), credem că, fără nici o îndoială, talentul, politica acestuia, activismul său cultural şi jurnalismul promovat au servit în primul rând intelighenţia romînească din Oradea, dar nu numai. Revista sa l-a debutat, precum se ştie, pe poetul fără pereche, poate întâmplător, dar în orice caz cu folos pentru renumele pe care întemeietorul ei şi l-a câştigat. Ea continuă să existe şi în prezent, cinstind memoria ctitorului de odinioară, alături de un Muzeu memorial care poartă numele acestuia. CRISIA 2008 Gruia Fazecaş, Un mormant de incineratie halsttatian de la Cefa „La Pădure” Situl arheologic de la Cefa ”La Pădure” este cunoscut de la începutul anilor ’70 ai secolului trecut, iar începând cu 1986 au fost demarate săpături arheologice sistematice care au avut ca principal scop cercetarea aşezării şi, ulterior, a necropolei medievale timpurii descoperite aici. Chiar dacă nu într-o cantitate la fel de mare, au fost totuşi descoperite complexe arheologice aparţinând neoliticului, perioadei de tranziţie la epoca bronzului, halsttatului şi perioadei La Tene. Din această categorie face parte şi mormântul de incineraţie prezentat aici. Sorun Bulzan, Alexandru cel Mare sau Ahile? O statuetă de bronz de la Porolissum reinterpretată Articolul propune o reinterpretare a unei descoperiri semnalate de cercetătorul Constantin Pop. O primă interpretare am realizată în urmă cu un deceniu. Acum, suntem în faţa completării acestor date cu noi informaţii. În acest caz propunem datarea ei în perioada comodiano-severiană a Imperuiului Roman. Lakatos-Balla Attila, Cimitirul medieval timpuriu d ela Sălacea-Dealul Vida. Autorul propune în acest studiu o discuţie asupra descoperirilor din cimitirul medieval de la Sălacea-Dealul Vida. După ce face o trecere în revistă a punctelor de vedere a unor cercetători referitoare la această descoperire, autorul aduce propria interpretare. Astfel, acesta propune reformularea datărilor şi atribuirilor etno-culturale.

Autorul consideră că cimitirul de la Sălacea-Dealul Vida, datează din secolul al XI-lea şi nu din secolul al X-lea şi aparţine elementelor maghiare stabilite în câmpia panonică. Doru Marta, Un cimitir medieval din cetatea Oradea În acest articol autorul prezintă o descoperire realizată în anul 2000, cu prilejul săpăturilor arheologice din cetatea Oardea. Necropola datează din secolele XV-XVI şi a fost deranjată de-a lungul secolelor în condiţiile deselor modificări şi construcţii din arealul cetăţii. Descoperirea, făcută în pivniţa Palatului Princiar, întregeşte repertoriul cimitirelor datate în secolele XV-XVI, un interval cronologic destul de sărac în descoperiri. Iulian Mihai Damean, Unire bisericească şi societate creştină în regatul Ungariei la mijlocul secolului XV Studiul abordează date, situaţii şi informaţii legate de unirea bisericească din 1439 şi consecinţele sale în regatul Ungariei din epoca respectivă. Studiul reflectă complicatele raporturi ecleziale din Transilvania şi Ungaria deopotrivă, datorate tocmai de Conciliul de la Florenţa. Gabriel Virgil Rusu, Politică şi societate în Principatul Transilvaniei la sfârşitul secolului al XVI-lea: Conspiraţia nobiliară de la Cluj (1594)

Autorul dezbate aici un moment interesant al istoriei Transilvaniei, complotul nobiliar din 1594. Atunci, un grup condus de Bltahazar Bathory, liderul partidei antihabsburgice, a încercercat să-l elimine din tronul Transilvaniei pe Sigismund Bathory. Acţiunea a fost dejucată, iar iniţiatorul principal al complotului, Balthazar Bathory, a fost asasinat. În opinia autorului, acesta a fost primul asasinat politic din istoria cetăţii Gherla, acolo unde s-a întâmplat evenimentul, primul dintr-o lungă listă a marilor crime de la Gherla.

Adrian Magina, Confesiune şi societate în Banatul Montan la graniţa dintre evul mediu şi modernitatea timpurie Articolul propune o viziune structuralistă, mai puţin speculativă asupra subiectului dependent de două epoci. În acest mod, s-a integrat un discurs amplu-restrâns asupra evoluţiilor confesionale ale nobilimii bănăţene în cadrul creat de mecanismele laicităţii sale, care au făcut din această nobilime, cu origini diverse şi vechime considerabilă, poate una dintre cele mai reprezentative, ca familii, ca ansamblu, din regatul medieval ungar. Cristian Apati, Mihai Georgiţă, Populaţia oraşului Oradea în lumina unei conscrieri confesionale de la mijlocul secolului al XVIII-lea

Studiul discută, pe marginea unei conscerieri de la mijlocul secolului al XVIII-lea, structura populaţiei orădene în această perioadă. Datele demonstrează o creştere importantă a populaţiei oraşului Oradea în comparaţie cu începutul secolului, explicabil prin puseul demografic general, care caracterizează acest secol. Cea mai vizibilă concluzie este însă aceea căpopulaţia de rit latin este una consistentă cu toate că în momentul revenirii catolicismului în zonă, aceasta era aproape inexistentă. Se remarcă, de asemenea, trendul descrescător al religiei protestante. Lucia Cornea, Relaţii de rudenie în mediul intelectual românesc din vestul Transilvaniei în a doua jumătate a secolului 19 şi începutul secolului 20. Studiu de caz – familia Aurelia Popovici – Vulcan Lucrarea de faţă dezvoltă o discuţie legată de câteva componente ale mediului social, profesional şi cultural în care au evoluat familiile de intelectuali români din partea de Vest a Transilvaniei în această perioadă, din punctul de vedere al rolului pe care l-au jucat în stabilirea unor relaţii de rudenie, în speţă în ceea ce priveşte încheierea căsătoriilor. Ca şi studiu de caz sunt luate familia Aureliei Popovici-Vulcan, soţia lui Iosif Vulcan, cu care s-a căsătorit la 20 noiembrie 1871. Constantin Mălinaş, Centenar Bruchental 1908-2008 Autorul reconstituie biografia şi opera muzicală a profesorului Mihai Pop Bruchental, care a lucrat ca profesor de muzică, compozitor şi conducător de cor la Beiuş în anii 1935-1978. Gabriel Moisa, Tulburări antisemite în Oradea anului 1927 Autorul studiului reconstituie, pe baza informaţiilor de epocă, derularea evenimentelor violente care au avut loc în decembrie 1927 în Oradea. Cercetarea materialului documentar şi de arhivă relevă faptul că studenţii români, aflaţi la un Congres Naţional Studenţesc desfăşurat în Teatrul Regina Maria din Oradea, au fost provocaţi de reprezentanţi ai comunităţii evreieşti din oraş ceea ce a cauzat reacţia violentă a acestora. Aşa cum arată şi studiul, evenimentele au avut un ecou deosebit, inclusiv în străinătate Corneliu Crăciun, Pentru o istorie a relaţiilor dintre spaţiu şi puterea comunistă: Colţul Studiul propune o discuţie interesantă pe marginea manipulării spirituale a a oamenilor, în special al tinerilor. Este vorba, în speţă, despre „colţul roşu”, organizat în toate instituţiile statului comunist. Cel mai vizibil a fost „colţul roşu” în perioada 1946-1953, în primii ani ai instaurării comunismului în România şi în anii stalinismului. Lucian Jora, Contribuţii privind diplomaţia culturală sovietică (1953-1959)

Dacă propaganda şi diplomaţia culturală sovietică în perioada Stalin a avut un caracter defensiv, fiind simplă şi nesofisticată, politica externă sovietică post Stalin, în pas cu contextul geopolitic postbelic, a avut un caracter ofensiv în termeni ideologici. Într-o perioadă de haos şi turbulenţe în sistemul internaţional datorate procesului de decolonizare, multe guverne s-au văzut în situaţia de a apela la alternative de dezvoltare deosebite de cele ale foştilor stăpânitori. În aceste condiţii, regimul de la Kremlin era motivat să joace rolul de opţiune alternativă de dezvoltare, ca centru mondial ce reprezintă o lume nouă, a progresului. Emodi Janos, Emigrarea dintr-o instituţie cultrurală orădeană În câteva pagini, articolul prezintă seria de angajaţi ai Orchestrei Simfonice din Oradea, care au emigrat din România în anii regimului comunist, începând cu sfârşitul anilor ’40 ai secolului trecut. Autorul nu analizează cauzele emigrării ci doar semnealează fenomenul.

CRISIA 2009

Cristian I. POPA, Viorel ŞTEFU, Un sceptru de tip corn de cerb aparţinând culturii Coţofeni descoperit în aşezarea de la Boarta (jud. Sibiu)

Sceptrul descoperit la Boarta-Cetăţuie aruncă o lumină nouă asupra momentului de penetrare dinspre nord a zonei Dunării, a acestui de acest tip de artefacte extrem de prestigioase, descris excelent de Homer pentru lumea greacă. Tipul corn de cerb, cu mufă la un capăt apar, este din timpul fazei finale a culturii Coţofeni, adică mult mai devreme decât a fost cunoscut până acum, prin descoperirile de la epoca bronzului mijlociu (în zona de Wietenberg şi culturilor Otomani). O posibilă legătură cu astfel de bunuri de lux din Bazinul Carpatic asr putea fi sceptrul de marmură cu perforaţie longitudinală şi transversală descoperit la Girişu de Criş-Alceu, judeţul Bihor, într-un orizont de ceramică datată la sfârşitul epocii bronzului timpuriu. Sceptrul de la Boarta, subliniază încă o dată, dacă este nevoie, locul important ocupat de descoperirea de la Boarta printre site-urile Coţofeni din Transilvania. Ea vorbeşte despre viaţa spirituală şi stratificarea socială a comunităţilor de tip Coţofeni.

Victor Sava, DESCOPERIRI NEOLITICE ŞI DE EPOCA BRONZULUI LA MACEA „TOPILA” (JUDEŢUL ARAD)

Una dintre principalele atribuţiuni ale unui arheolog este aceea de a pune la dispoziţia publicului larg sau a specialistului toate informaţiile de care dispune într-un moment dat. Pe parcursul a mai bine de un secol de când arheologia a fost instuţionalizată, în România, mulţi dintre arheologi au uitat sau ignorat această

atribuţiune firească a meseriei, din care făceau sau fac parte. Drept dovadă depozitele arheologice ale instituţiilor abilitate sunt pline de material arheologic nepublicat. De aceea orice demers efectuat în vederea punerii în circuitul arheologic a unor cercetări inedite merită sprijinit. În rândurile ce urmează voi analiza un lot de artefacte descoperite la Macea „Topila”, obiectiv arheologic ce a fost deseori victima colecţionarilor şi împătimiţilor locali ai arheologiei.

Comuna Macea este situată în judeţul Arad, la 23 km Nord de municipiul Arad şi 7,5 km Est de graniţa cu Ungaria (Pl. I/1). Localitatea se află la o distanţă egală faţă de râul Mureş şi râul Crişul Alb. Din punct de vedere al reliefului Macea se află în Câmpia Aradului, care la rândul ei face parte din Câmpia de Vest a României.

În urma cercetării de teren efectuate în aprilie 2009, de către Victor Sava, Florin Mărginean şi George P. Hurezan, situl a fost localizat la 2,20 km Est-Sud-Est de marginea localităţii Macea pe drumul care duce la ferma zootehnică şi la 100 m Sud de grajdurile de lângă gropile pentru extracţie a lutului (Pl. I/2; II/1,2). Se mai poate preciza că situl este „flancat” atât la Nord cât şi la Sud de gropile pentru scoatere a lutului, ce deserveau fosta cărămidărie. Altitudinea de pe suprafaţa sitului variază între 97 şi 99 m, iar coordonatele sunt: Latitudine N46°22’41.44”, Longitudine: E21°20’20.03”1. Tell-ul este secţionat de două canale de drenare a apei, unul pe zona mediană (Nord-Sud), iar celălalt perpendicular pe primul (înspre Vest).

Din câte se poate observa cu ochiul liber zona Macea este înconjurată de grinduri, astfel încât putem presupune că în vechime exista o mlaştină de mari dimensiuni, cu toate că nici pe hărţile iosefine şi nici pe cele din a doua jumătate a secolului al XIX-lea nu e reprezentată ca atare. Pe unul dintre aceste grinduri este aşezat şi situl nostru.

Fragmente ceramice au putut fi culese de pe o suprafaţă întinsă, 450 m, pe axul Nord-Sud şi 550 m, pe axul Est-Vest. Ca şi suprafaţă tell-ul se desfăşoară pe un maximum aproximativ de 23,4 ha. La o primă vedere tell-ul, cel puţin pe latura Estică şi Sud-Vestică, pare a fi înconjurat de un şanţ, care reprezintă şi limita de răspândire a artefactelor. Merită menţionat că şanţul respectiv, înspre Est, este vizibil şi pe fotografiile aeriene sau Google Earth (Pl. II/1,2). Pe baza puţinelor artefacte de care am dispus pot preciza că situl de la Macea „Topila” este un sit multistratificat. Un prim orizont cronologic aparţine Neoliticului, după numărul fragmentelor ceramice este şi depunerea cea mai consistentă, iar un al doilea nivel cert este cel al Epocii Bronzului. Se pare că situl preistoric a fost suprapus de o necropolă a cărei datare este incertă şi de o slabă locuire de secolul XI-XIII d.Hr.69 Existenţa necropolei nu poate fi pusă la îndoială datorită excavării sau descoperirii accidentale a unor rămăşiţe umane, din săpătura lui Kovács. La adâncimea aproximativă de – 0,68 m au apărut fragmente osteologice umane de bazin, coaste şi rotule, pe lângă acestea în 1960 a fost descoperit accidental un craniu uman. În urma cercetării de teren din 30.04.2009, în zona estică a tell-ului au fost identificate numerose părţi scheletice umane, rotule, coase sau fragmente de femur. Alături de materialul preistoric a mai fost recuperat, din sondajul lui Kovács Ferenc, şi un fragment ceramic ce aparţine secolelor III-IV d.Hr. (Pl. XI/7); în 2009 a mai fost descoperit în zona Nord-Estică a sitului încă un fragment ceramic de acest gen. În 1955 au fost descoperite de către un muncitor oase umane şi două vârfuri de săgeţi din fier databile în secolul XI d.Hr., dintre care doar unul a ajuns în colecţia Complexului Muzeal Arad70. Datarea necropolei rămâne incertă, ea putând aparţine secolelor III-IV d.Hr. sau

secolului XI d.Hr., cu toate că posibilitatea ca necropola să aparţină Epocii Medievale timpurii este mult mai mare datorită asocierii dintre oase umane şi vârfuri de săgeţi.

Gruia FAZECAŞ, ONE BRONZE AGE STONE AXE FROM CĂLACEA (BIHOR COUNTY)

În primăvara anului 2008, am fost informat despre existenţa unei colecţii de obiecte arheologice şi istorice la şcoala din satul Calacea (comuna Olcea, judeţul Bihor). Atenţia ne-a fost atrasă de un topor de piatră, pe care îl vom prezenta în cele ce urmează. Toporul este în stare bună. Locul exact al descoperirii este necunoscut, aproximativ 1 km nord - vest de la sat. Artefact este realizat dintr-o stâncă vulcanică. El are 13,5 cm. în lungime, 4,2 cm. în lăţime, şi o gaură cu diametrul de 2,1 cm. Diametrul gâtului are 3,5 cm., iar lama are 4 cm. si este usor curbat. Profilul orizontal este curbat în jos. În ceea ce priveşte artefactul, am menţiona doar că acesta nu a fost găsit în combinaţie cu alt material arheologic care să ne poată ajuta să-l atribuim unei culturi preistorice. În România, asemenea artefacte mai apar şi în aspectul cultural Stoicani - Aldeni şi continuă până la epocii bronzului, în cultura Noua. Nu este scopul nostru de a discuta aspecte legate de utilitatea, gama de distribuţie, precum şi funcţiile pentru care erau utilizate acest tip de topoare. De obicei, astfel de artefacte sunt asociate cu contexte religioase sau sunt considerate ca semne de prestigiu într-o comunitate. Descoperirea de la Calacea, deşi modestă, prin natura sa, are totuşi o valoare distinctă judecând de la situaţia actuală, fiind prima înregistrare a unei descoperiri arheologice din zonă.

Carol Kacsó, SPADA DE BRONZ DE LA LĂPUŞ

Articolul de faţă prezintă o sabie fragmentară, descoperită din întâmplare în anul 1998 la Tufele Dobăneştilor, nu departe de de o necropolă de epoca bronzului. Fragmentul este păstrat în Muzeul de la Baia Mare. Spada fragmentară cu cupă la mâner aparţine categoriei descoperirilor izolate. Foarte probabil, ea nu provine dintr-o aşezare, nu aparţine inventarului unui mormânt şi nu face parte din compoziţia vreunui depozit format din mai multe piese. Nu se poate exclude posibilitatea ca spada să fi fost pierdută sau, eventual, abandonată, pare totuşi mai probabil că ea a fost intenţionat depusă în pământ, reprezentând o aşa-numită depunere sau depozit de o singură piesă23.

Spadele, în afara funcţiei lor de armă, au reprezentat, fără îndoială, însemne de putere sau de distincţie. Începând cu Bronzul mijlociu, ele au fost frecvent depuse în pământ sau în râuri, lacuri, mlaştini, fie singular, fie împreună cu alte piese. Înspre finalul epocii sunt prezente şi depunerile ce conţin exclusiv spade. În depunerile singulare, de cele mai multe ori spadele sunt întregi. T. Soroceanu presupune că unele dintre acestea, de exemplu cele depuse în poziţie verticală, au fost destinate iniţial pentru a servi ca puncte de plecare ale unor depuneri ulterioare24. Există însă şi numeroase descoperiri izolate de spade fragmentare. Fragmentarea acestora, ca şi a altor categorii de bronzuri, s-a petrecut după anumite reguli, ce urmăreau distrugerea părţii active a piesei, şi anume a lamei.

Scoaterea din funcţiune a anumitor piese de bronz, fie prin fragmentare, fie prin îndoirea lor, de cele mai multe ori în foc26, apoi depunerea lor a avut loc, foarte probabil, în cadrul unor ceremonii religioase.

Marius ARDELEANU, PINTENII GERMANICI DIN BARBARICUM (SEC. II-III P. CHR.)

În timpul războaielor marcomanice în zona Tisei superioare au loc mari mişcări de populaţie. Datorită aşezării geografice, Dacia Porolissensis a fost provincia ale cărei frontiere nord-vestice au fost supuse presiunilor acestor populaţii18. Acestea, împinse spre limes-ul dacic au fost în majoritate de neam germanic, din arealul culturii Przeworsk. Datorită caracterului războinic al principalelor neamuri ce au alcătuit acest “val”, ele au supus Dacia Porolissensis unei puternice presiuni militare. Un rol dominant între acestea îl au vandalii, o mare parte dintre ei războinici călăreţi. De altfel, marea majoritate a pintenilor sunt dataţi în această perioadă (28 de exemplare din 38). Aceştia sunt de dimensiuni nu prea mari, cu umerii mici şi largi, puţin îndoiţi şi cu butoni mici şi conici la capete. Spinul este scurt, masiv, uneori cu muchii.

Ioan CRIŞAN, MONUMENTELE ECLEZIASTICE ROMANICE DIN BIHOR. NOI DIRECŢII DE INVESTIGAŢIE ARHEOLOGICĂ Monumentele ecleziastice medievale de tip romanic din nord-vestul României, areal din care face parte şi judeţul Bihor, au atras de mult atenţia specialiştilor în domeniu. Arheologi, istorici şi istorici de artă le-au cercetat şi le-au evidenţiat valoarea istorică şi artistică. Pe baza studiilor elaborate, ele au fost incluse în repertorii, iar din punct de vedere legislativ li s-a acordat un regim de protecţie prin care deţinătorilor şi autorităţilor locale le revine un rol important. Consultând repertoriile1, lucrările de sinteză2 şi Lista monumentelor istorice3, se constată că numărul monumentelor de acest tip este destul de redus. Din izvoarele documentare şi narative ale vremii rezultă că ele erau mult mai numeroase, dar de-a lungul vremii cele mai multe au dispărut.

Urmărind repartiţia geografică a monumentelor ecleziastice de factură romanică din Bihor cunoscute până în prezent, se constată că cele mai multe se află în partea de nord a judeţului şi pe valea Crişului Repede, în partea de sud fiind mult mai puţine4 şi în stare de ruină. Acestea sunt cunoscutele biserici de la Tămaşda şi Sânnicolau de Beiuş şi, foarte aproape de aceasta din urmă, ruinele mai puţin cercetate ale celei de la Şoimi. Din documentele medievale rezultă că bisericile romanice se întâlneau tot atât de frecvent şi în sudul Bihorului5, dar din motivele amintite au dispărut, fără a lăsa martori care să atragă în mod deosebit atenţia. Poate că din acest motiv multă vreme anumite microzone din acest areal au beneficiat de mai puţine cercetări arheologice. Considerăm că arealul sud bihorean merită o atenţie sporită din partea cercetătorilor pentru că există indicii ale existenţei şi altor monumente de acest tip.

O primă categorie este cea a edificiilor bisericeşti aflate în funcţie. Reputaţi cercetători au atras atenţia asupra unor biserici care prezintă indicii că ar putea fi mai vechi decât învelişul modern pe care îl prezintă astăzi, dar nu au riscat să se hazardeze în datări lipsite de suport ştiinţific. Încadrarea cronologică şi tipologică a edificilor cu datare incertă poate fi operată numai în urma unor cercetări combinate de studii de parament şi săpături arheologice. La acest tip de investigaţii interdisciplinare se pretează bisericile ortodoxe din Cefa şi Cotiglet.

O altă categorie este cea a monumentelor distruse al căror amplasament este marcat de toponime cu semnificaţie mai mult sau mai puţin explicită, de forme de relief pozitive (movile, mameloane) şi negative (gropi, şanţuri) şi de prezenţa la suprafaţa solului a unor vestigii de natură arheologică (resturi de materiale de construcţie, fragmente ceramice, oseminte omeneşti).

Repertoriul construcţiilor bsericeşti de tip romanic poate fi astfel în continuare îmbogăţit cu noi descoperiri, iar investigaţiile „pe orizontală” se cer aprofundate prin săpături arheologice care să conducă la dezvelirea vestigiilor. Paşii următori ar fi restaurarea lor, atât cât este posibil, iar la cele în funcţie nu „ascunderea” sub învelişuri moderne de efect ci evidenţierea elementelor originare, toate în vederea valorificării lor pe multiple planuri, inclusiv cel turistic. Doru MARTA, DONJONUL DE LA CHERESIG (JUD. BIHOR): ISTORIC ŞI PROPUNERI DE RESTAURARE Unul dintre cele mai interesante monumente medievale păstrate aproape intacte din momentul construcţiei, este donjonul aflat la cca. 500 m. vest de hotarul satului Cheresig, localitate aflată la 25 km. sud – vest de Oradea şi la doar 20 m. de frontiera româno – maghiară. Cetatea a beneficiat de o oarecare atenţie la finele anilor 60 când donjonului, trecut pe lista monumentelor istorice la categoria A, i-a fost întocmit un plan de restaurare, care din păcate a fost foarte repede „îngropat” în uitare. Redescoperirea după patru decenii a acestor planuri ne-a convins să prezentăm planurile respective, un ele care dacă ar fi puse în practică ar face din monument unul extrem de atractiv pentru turişti.

EMÕDI János, CĂRĂMIZI DIN BIHOR

Articolul este o addenda la un studiu publicat în volumul „Historical dates from Past of Oradea”, vol I., Oradea, 2000, pg. 119-154. În acest volum am prezentat 467 tipuri de cărămizi diferite. În revista Crisia, 2004 am mai publicat un număr de încă 60 asemenea cărămizi inedite. În acest studiu mai prezentăm încă 55 asemenea noi piese inedite.

Corina TOMA, LAKATOS Attila, UN TEZAUR MONETAR DIN SECOLELE XV-XVI DESCOPERIT LA MARGHITA (JUD. BIHOR)

Tezaurul descoperit la Marghita se compune din 2884 de monede identificate ca fiind emise în Ungaria, Boemia, Polonia, Prusia şi oraşul Schweidnitz (Silezia). La numărul de monede identificate se adaugă un număr de 31 monede întregi (denari) şi alte 39 de fragmente neidentificabile. Monedele amintite acoperă un interval cronologic de

130 de ani; moneda cea mai timpurie este un denar emis de Matia Corvin în anul 1469, iar ultimele emisiuni sunt denarii emişi de către Rudolf al II-lea în anul 1599. În colecţia muzeului se păstrează două monede (un denar din anul 1602 emis pe numele lui Rudolf şi un dreipölker din anul 1623 emis pe numele lui Sigismund al III-lea), catalogate în componenţa tezaurului, pe care însă, din motive care vor fi expuse mai jos, le considerăm ca fiind intruziuni. Lucrarea este structurată pe două nivele.: catalogul descoperirilor monetare cu ilustrarea foto a acestora, şi o scurtă analiză a caracteristicilor fiecărei piese din tezaur completată cu cu un calcul orientativ al valorii lor în contemporaneitate. Alexandru SIMON, CU PRIVIRE LA GEOPOLITICA IMPERIULUI OTOMAN LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XVI Căderea Belgradului la 1521 a eliberat calea Dunării, de la vest de Porţile de Fier, de marele obstacol care stătea în calea drumului otoman spre centrul Europei. Dacă evenimentele de la Constantinopol din primăvara lui 1453 avuseseră în primul rând o valoare simbolică pentru Creştinătate, pericolul conţinut balcanic nedepăşind pentru Apus statutul avut de ameninţarea tătară din urmă cu două secole, după Belgrad, şi definitiv după Mohács, cinci ani mai târziu (1526), Imperiul Otoman se înfăţişează spre Occident drept o putere europeană în sens continental. Astfel, ideea politică a lui Carol Quintul, reprezentantul simbolic al creştinătăţii occidentale, se concentrează în jurul pacificării imperiale a teritorilor dintre Viena şi Oceanul Atlantic, în urma căreia marele bellum iustum et pium să poată fi îndreptat asupra Constantinopolului.

Mihai GEORGIŢĂ, MIHAI VITEAZUL ŞI CREŞTINĂTATEA SUD-DUNĂREANĂ

Sprijinit de liderii greci să ia tronul Ţării Româneşti, după intrarea sa în Liga Sfântă, Mihai va fi el însuşi angajat împotriva ofensivei otomane şi, de asemenea, în lupta de eliberare a popoarelor creştine din Balcani. Aceasta este ceea ce a vrut să realizeze până la sfârşitul tragic al vieţii sale. După victoria de la Călugăreni, toată lumea îl va percepe Mihai ca lider al luptei impotriva ofensivei otomane efectuate de către popoarele creştine din Europa de Sud. În acest fel, el a fost susţinut să se alăture, împreună cu bulgarii, Ţara Românească şi Transilvania. Dar, în scopul de a forma o puternică alianţă antiotomană, Mihai a încercat în primul rând de a unifica toate provinciile româneşti.

Adriano PAPO, Gizella NEMETH, LA CARRIERA, LE PROPRIETA E I TESORI DI GYÖRGY MARTINUZZI UTYESZENICS

György Martinuzzi Utyeszenics (fratele George) sa născut în 1482 în castelul de Kamièac, în Croaţia. După o experienţă monahală, a intrat in serviciul lui Ioan Zszapolyai, rege al Ungariei şi a început cariera ca ‘royal quarter-master general (1531), apoi, el a luat locul lui Imre Czibak în gestionarea episcopiei de Oradea, apoi, a fost

numit consilier al regelui şi în cele din urmă mare trezorier al domniei. După moartea regelui Ioan, Martinuzzi a fost numit, de asemenea, regent (voievod), judecătorul suprem, gardian de fiul regelui Ioan, comandantul-şef al armatei din Transilvania: el a concentrat toată puterea în mâinile sale. Înainte de moartea sa, el a fost numit arhiepiscop de Esztergom (primat al Ungariei) şi cardinal, de asemenea. György Martinuzzi Utyeszenics sa bucurat de veniturile foarte mari de la birourile sale şi moşiile sale numeroase. Cu toate acestea, a făcut o serioasă risipă din Trezoreria de Stat a Transilvaniei. În aceste condiţii, veniturile din Transilvania au fost în permanenţă insuficiente pentru a plăti cheltuielile ordinare.

Florina Ciure, LIBRI E MANOSCRITTI RIGUARDANTI LA TRANSILVANIA CONSERVATI NELLA BIBLIOTECA NAZIONALE MARCIANA DI VENEZIA (SECC. XVI-XVII)

După o scurtă introducere despre Biblioteca Marciana şi colecţiile sale, au fost

prezentate câteva cărţi, mai puţin cunoscute, despre realităţile transilvănene din decursul secolelor XVI-XVII. Manuscrisul lui Petrus Coppus, Summarium totius orbis, cel al lui Marin Sanudo Torselo, Secreta fidelium Crucis, cărţile lui Girolamo Brusoni, Le Campagne dell’Ungheria Degl’Anni 1663 e 1664; Historia dell’Ultima Guerra tra’ Veneziani e Turchi şi Le historie universali d’Europa, Historia Veneta a lui Alessandro Maria Vianoli, Memorie istoriche di monarchi ottomani a lui Giovanni Sagredo, Historia della Repvblica veneta a lui Battista Nani, Delle Historie memorabili de’ nostri tempi ale lui Maiolino Bisaccioni, Ristretto dell’historie del mondo a lui Horazio Torsellini sau Historia delle guerre d’Europa a lui Nicoló Beregan aduc noi mărturii despre evenimentele politice din Transilvania, despre teritoriul său şi implicaţiile sale în Războiul de treizeci de ani.

Gianfranco GIRAUDO, GRECO-CATOLICII DIN ROMÂNIA

În articol autorul parcurge etapele răspândirii influenţei catolice în ţările române. În timp ce în Moldova sunt documentate minorităţi catolice de rit latin, Unirea interesează aproape exclusiv Principatul Transilvaniei Primele aşezări ale unei comunităţi greco-catolice privesc zona de graniţă dintre Transilvania şi teritoriul Ucrainei de astăzi, fiind o extensie a Unirii de la Ujgorod în Maramureş şi în zona Făgăraş.

După trecerea de la dominaţia otomană la cea habsburgică, guvernul de la Viena şi iezuiţii unguri au dus o luptă împotriva principilor transilvăneni calvini, favorizând chiar revendicările românilor împotriva clasei conducătoare maghiare.

Situaţia Bisericii greco-catolice române a traversat momente foarte dificile, dar pare orientată spre o convieţuire civilizată a diferitelor culte.

Blaga MIHOC , UN PROTOCOL SAU UN PROCES VERBAL DIN SECOLUL AL XVIII-LEA În această lucrare, autorul prezintă un protocol sau un proces verbal redactat

de reprezentanţi ai ierarhiei greco-catolice din nord-vestul Transilvaniei cu ocazia unor întâlniri cu privire la diferite evenimente care au avut loc în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. În această lucrare sunt publicate o serie de diplome şi acte emise de către regii austrieci, acte care se ocupă cu drepturile poporului român care au trecut la religia greco-catolică. Putem găsi, de asemenea, aici un poem interesant despre lumea ţigănească. Poemul a fost inspirat de ordinele date de Maria-Teresa privind interzicerea migraţiei ţiganilor.

Florian KÜHRER, ALEXANDRU ION CUZA UND DIE VEREINIGUNG VON 1859 IN DEN GESCHICHTSLEHRBÜCHERN VON 1943 BIS HEUTE

Cuza rămâne una dintre cele mai influente figuri ale istoriei româneşti. Impactul domnitorului român asupra conştiinţei de sine a fost foarte puternică îna doua jumătate a secolului al XIX-lea. Manualele şcolare au avut un rol important în crearea şi stabilirea unei imagini comune. Cu toate acestea, această imagine nu a evoluat treptat. Mai multe schimbări politice au marcat primirea şi prezentarea lui Cuza. Aceste modificări fac referire nu numai la imaginea lui Cuza, dar, şi la alte personalităţi care erau asociate domnitorului Alexandru Ioan Cuza, contempoprane sau nu cu acesta precum Carol I şi Mihail Kogălniceanu, sau din evul mediu, precum Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Studiul de faţă urmează linia cronologică a acestor evoluţii.

Mihai D. DRECIN, Gabriel MOISA, REPERE ALE IMPLICĂRII COMUNITĂŢII EVREIEŞTI ÎN VIAŢA ORAŞULUI ORADEA

În prima parte a studiului este prezentată o situaţie statistică referitoare la evoluţia numerică a populaţiei evreieşti din Oradea începând cu secolul al XV-lea. Aceasta demonstrează că în perioada 1867-1944, populaţia evreiască reprezenta aproape jumătate din locuitorii oraşului de pe Crişul Repede. Holocaustul la care au fost supuşi reprezentanţii acestei comunităţi în timpul ocupaţiei horthiste şi deportările din mai-iunie 1944 au făcut ca numărul evreilor din Oradea să scadă drastic. Evreii s-au remarcat în mod deosebit de-a lungul secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea prin eforturile de modernizare ale oraşului. A fost o perioadă extremd e benefică pentru această comunitate, inclusive în perioada interbelică. Astăzi, în Oradea, mai sunt aproximativ 800 de reprezentanţi ai comunităţii evreieşti.

Constantin MĂLINAŞ, Iudita CĂLUŞER, SFRAGISTICA BIBLIOTECII LICEULUI DE LA BEIUŞ PÂNĂ LA 1948

Sfragistica bibliotecii Gimnaziului greco-catolic de băieţi de la Beiuş, înfiinţat în anul 1828 de către Episcopul luminat Samuil Vulcan din Oradea (1806-1839), începe în mod firesc cu sigiliul episcopal şi cu cel dintâi sigiliu al noii şcoli, pentru a se ajunge apoi la primul sigiliu special al bibliotecii, care a fost introdus cu Regulamentul de funcţionare, adoptat pentru bibliotecă, prin preluarea după cel al Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti, de la anul 1884. Despre filiaţia de gândire biblioteconomică,

produsă atât de vizibil între Bucureşti şi Beiuş la finele veacului al XIX-lea am făcut studiu şi expunerea adecvată într-un capitol, însoţit de anexe documentare, din recenta monografie de reconstituire arhivistică a celebrei biblioteci a Beiuşului, care din păcate a fost risipită şi distrusă năprasnic de epurările de tip comunist din anii 1948-1952.

Studiul se referă la interfaţa sfragistică a bibliotecii, prezentând ştampilele, care au ieşit la iveală şi le-am luat ca suport de recunoaştere şi identificare, în căutările noastre pentru găsirea cărţilor ce provin din această bibliotecă.

Lucia CORNEA, INTELECTUALI ÎN EPOCA STALINISTĂ. EPURAREA ŞI

„REEDUCAREA” AVOCAŢILOR DIN BAROUL ORADEA (1945-1953)

Imediat după 23 august 1944, Partidul Comunist Român a promovat o politică de preluare şi extindere treptată a controlului asupra diverselor segmente ale societăţii româneşti. Intelectualii s-au aflat printre primele categorii vizate. Corpul avocaţilor, ca şi componentă importantă a intelectualităţii româneşti, a „beneficiat” şi el de atenţia autorităţilor comuniste.

În toamna anului 1945, Barourile de avocaţi din partea de nord-vest a Transilvaniei, desfiinţate odată cu cedarea în 1940 a acestui teritoriu Ungariei, au fost reînfiinţate. Astfel, prin numirea unei Comisii Interimare de către Ministerul Justiţiei, s-a reînfiinţat şi Baroul Avocaţilor din Judeţul Bihor, cu o organizare similară celei dinainte de 19401. Imediat, Baroul Oradea a făcut apel către toţi avocaţii care activau în circumscripţia sa pentru a face cereri oficiale de înscriere în Baroul reînfiinţat2. Până la 15 noiembrie 1946 se înscriseseră în Baroul Bihor 151 de avocaţi definitivi (126 din Oradea, 7 din Aleşd, unul din Diosig, 7 din Marghita, 8 din Salonta şi doi din Săcuieni) şi 13 avocaţi stagiari. În curs de înscriere se mai aflau 10 avocaţi definitivi şi 16 avocaţi stagiari.

În curând, în obiectivul puterii au intrat şi profesiunile libere: Barourile de Avocaţi, Colegiile Arhitecţilor, Corpul Artiştilor Plastici. Activitatea scriitorilor, a artiştilor plastici, muzicienilor, ziariştilor etc. a fost pusă sub controlul Secţiei de Agitaţie şi Propagandă a Comitetului Central al P. C. R. Epurarea avocaţilor s-a făcut pe baza Legii nr. 643 publicată în Monitorul Oificial nr. 294 din 19 decembrie 19446, lege precedată de Decretul-lege nr. 2446 pentru purificarea Corpului avocaţilor.

Artur LAKATOS, SITUAŢIA ECONOMICĂ A BISERICII UNITARIENE DIN TRANSILVANIA. 1944-1948

Bazat pe cercetări extinse arhivă, în special privind înregistrările Bisericii unitariene, studiul se concentrează pe problema specială a situaţiei economice a Bisericii Unitariene din Transilvania. O atenţie specială este acordată evolutiei moşiilor Bisericii, la sursele sale de venituri şi de a "gestionarea" acestor fonduri, având în vedere circumstanţele tot mai deosebite de primii ani de după al doilea război mondial. Studiul discută, de asemenea, succesul destul de îndoielnic al administraţiei bisericeşti în anii regimului comunist.

Corneliu CRĂCIUN, „UNIUNEA PATRIOŢILOR” ÎN BIHOR (1945)

În vara anului 1942, "Uniunea Patrioţilor" şi-a făcut apariţia în viaţa politică în condiţii de ilegalitate ca un instrument propagandistic al Partidului Comunist Român Potrivit documentelor descoperite în cadrul arhivelor judeţene Bihor, primele organizaţii bihorene locale ale Uniunii Patrioţilor s-au constituit în toamna anului 1944.

Din documentele păstrate, precum şi din articolele publicate în presa locală, rezultă subordonarea Uniunii Patrioţilor comuniştilor în toate activităţile întreprinse. Prin intermediul Uniunii Patrioţilor, categoriile sociale de mijloc au fost asociate politicii comuniste. În 1946, la comanda Partidului Comunist, Uniunea a fost transformată într-un partid politic. CRISIA 2010 Gruia FAZECAŞ, Trei topoare inedite din cupru descoperite în judeţul Bihor

În acest articol vom prezenta trei topoare inedited de cupru, două de la Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea şi unul de la Muzeul Săcuieni. Din punct de vedere topologic toate artefactele fac parte din categoria de tip triplu axe de tip Jászladány

Primul topor provine din colecţia muzeului din Săcuieni (nr. inv. 630), şi se prezintă în stare fragmentară, fiind rupt în dreptul găurii de înmănuşare (Pl. I/2). Piesa provine din colecţia Penkert Maria. Are o lungime de 15 cm., lăţimea maximă a piesei (în dreptul găurii de înmănuşare) fiind de 6,5 cm. Lăţimea tăişului braţului orizontal este de 5,5 cm, iar diametrul găurii pentru prinderea mânerului este de 3,8 cm. Piesa are o greutate de 470,49 gr. Tipologic, piesa aparţine topoarelor-târnacop cu braţele în cruce de tip Jászladány; datorită stării fragmentare, identificarea variantei este dificil de stabilit cu certitudine.

Cea de-a doua piesă se află în custodia Muzeului Ţării Crişurilor (nr. inv. 4942), şi provine de la Salonta, fiind donată de către Ferenc Pataki (Pl. I/5). Are o lungime de 18,2 cm, lăţimea maximă a piesei (în dreptul găurii de înmănuşare) fiind de 5,4 cm. Lăţimea tăişului braţului orizontal este de 4,1 cm, iar cea a tăişului vertical de 2,3 cm; diametrul găurii pentru prinderea mânerului este de 3 cm. Piesa are o greutate de 804 gr. Gaura de înmănuşare a mânerului este prelungită cu un manşon cu o lungime de aproximativ 3 – 4 mm. Axa longitudinală este uşor arcuită, cu tăişul vertical semicircular uşor curbat spre interior, iar tăişul orizontal este mai îngust decât lăţimea maximă a piesei, aspecte specifice variantei Orşova a topoarelor-târnacop cu braţele în cruce de tip Jászladány. Cel de-al treilea topor (Pl. I/3), descoperit la Săucani (com. Răbăgani), în punctual„Loti” sau „Cojana”, a fost donat de către profesorul Marius Muntean muzeului din Oradea (nr. 6518) în 1972. Are o lungime de 19,3 cm, lăţimea maximă a piesei (în dreptul găurii de înmănuşare) este de 4 cm. Lăţimea tăişului braţului orizontal este de 2,6 cm, iar cea a tăişului vertical de 2,2 cm, diametrul găurii pentru prinderea mânerului fiind de 2,3 cm. Piesa are o greutate de 726 gr. Axa longitudinală este dreaptă, tăişul orizontal este îngust şi uşor curbat, iar cel vertical este mai puţin reliefat. Deşi nu întruneşte toate caracteristicile specifice, din punct de vedere tipologic toporul aparţine variantei Târnăviţa a topoarelor cu braţe în cruce de tip Jászladány.

Carol KACSÓ, Noi date cu privire la depozitul de bronzuri de la Bogdan vodă (I) În noiembrie 1980, pe dealul Zneamăn, aflat la aproximativ 1,5 km vest de localitatea Bogdan Vodă (fostă Cuhea), jud. Maramureş, şi la 0,5 km de punctul La podeţ1, formând cumpăna de apă dintre valea Bodiu, un afluent din dreapta al Izei, şi valea Lutoasă, ce se deschide înspre Dragomireşti, a ieşit la iveală un depozit de bronzuri. Primele piese au fost descoperite în timpul aratului de către Mihai Mariş Bercea, care a adunat câteva piese, restul fiind lăsate pe loc. În martie 1981, descoperitorul a prezentat 29 de piese la Institutul de Arheologie din Bucureşti şi a furnizat primele informaţii cu privire la descoperire. În mai 1981, sub conducerea lui I. Motzoi-Chicideanu şi G. M. Iuga, a avut loc aici o săpătură de control, prilej cu care s-a constatat că este vorba de un depozit mult mai mare decât s-a presupus. Au fost găsite în săpătură încă 93 de piese, iar 95 au fost recuperate de la elevii şcolii din Bogdan Vodă. Alte opt piese au fost primite de la săteni. Potrivit unor informaţii culese la faţa locului de cei doi cercetători, şase seceri din depozit au ajuns într-o colecţie particulară, ele neputând fi regăsite. Bronzurile depozitului, recuperate în 1981, precum şi cele descoperite cu prilejul sondajului din acelaşi an, au fost publicate în 1995.

Încă înainte de întroducerea sa în circuitul ştiinţific, descoperirea de la Bogdan Vodă a fost menţionată deja în literatură3, câteva dintre piesele sale, şi anume spadele, fiind discutate şi ilustrate într-un volum al seriei Prähistorische Bronzefunde. După publicare, depozitul a fost de mai multe ori citat5, studiul de referinţă fiind cel publicat în 1995. Potrivit datelor comunicate de I. Motzoi-Chicideanu şi G. M. Iuga, depozitul conţinea şase vârfuri de lance întregi sau fragmentare, două fragmente de spadă, cinci fragmente de pumnal, trei fragmente de cuţit, un fragment de brici, 23 de celturi întregi sau fragmentare, două topoare cu aripioare, unul întreg, celălalt fragmentar, 25 de lame de ferăstrău, 88 de seceri întregi sau fragmentare, două discuri spiralice, un ac fragmentar, şapte brăţări, una întreagă, şase fragmentare, trei ştifturi fragmentare din bară torsionată, un cârlig de centură, zece plăci de bronz fragmentare provenite probabil de la centuri, patru fragmente de plăci de bronz de la obiecte cu destinaţie neprecizabilă, o perlă de bronz, un fragment de inel, 15 bare, 24 de turte fragmentare, trei resturi de turnare, în total 227 de piese.

Depozitul a fost găsit pe panta nord-vestică, în apropiere de coama dealului (fig. 1). S-a presupus că locul său de depunere s-a aflat chiar pe coamă, şi a ajuns la locul unde a ieşit la iveală în urma unei alunecări de teren10. Au fost descoperite şi fragmente dintr-un vas de lut de mărime mijlocie, din păcate doar parţial restaurabil, în care, foarte probabil, s-au aflat iniţial bronzurile. Piesele depozitului se păstrează în colecţia Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş din Baia Mare (nr. inv. 19355–19582) şi în colecţia Şt. Grad din Moisei (nr. 31, 61, 216, 229). Fragmentele vasului de lut se află, probabil, la Institutul de Arheologie “V. Pârvan” din Bucureşti.

Sorin BULZAN, Date preliminare privind habitatul în aşezarea din epoca romană de la Margine "Valea Tăniei – la Ţarină", judeţul Bihor

Cu prilejul cercetărilor recente derulate pe traseul autostrăzii Transilvania, la Margine, comuna Abram, judeţul Bihor, au fost descoperite mai multe aşezări din epocaromană, precum cea de la „Valea Tăniei” – „Ţarina”1, sau cea de la „Fântâna Neamţului”, situată la doar 500 metri nord, nord-vest pe terasa Barcăului2. La aproximativ un kilometru est de prima aşezare amintită, este cunoscută o locuire de mai mici dimensiuni la Margine „Poini (Sinica)”. Aceasta este mărginită spre est de Valea Colţii. O altă locuire a fost descoperită la nici 500 de metri de cea de la „Poiana (Sinica)”, la punctul „Natu”, pemalul unui torent care se varsă în Valea Ungurului (Ungatului), afluent al Barcăului. Aşezarea din epoca romană cercetată la Margine „Valea Tăniei” reprezintă un reper important în cunoaşterea locuirii pe valea Barcăului, precum şi a zonei de la

vest de Munţii Apuseni, şi pentru că, până acum, ea este cea mai intens cercetată aşezare din epoca romană în judeţul Bihor. În cele 118 secţiuni şi casetele aferente au fost cercetate complexe diferite ca utilitate (locuinţe adâncite, anexe gospodăreşti, puţine gropi de provizii, gropi cu pereţii arşi, fântâni, complexe de suprafaţă etc.). Potrivit primelor cercetări de suprafaţă, situl se întindea pe terasa naturală a unui torent, pe o orientare nord-vest – sud-est. Pe traseul viitoarei autostrăzi au fost găsite fragmente ceramice începând cu baza terasei, adică de la km 19.200 spre est şi până la km 19+400, spre vest. În anul următor s-a constatat că locuirea din epoca romană s-a întins şi pe terasa de pe partea stângă a văii Tăniei (Fig. 1). Ca urmare, zona cercetată a fost extinsă până la km 19.600, de unde o altă echipă de cercetare a efectuat lucrările pentru descărcarea de sarcină arheologică. Probabil că, iniţial, terasa pe care s-a ridicat aşezarea de epocă romană a fost împădurită, aşa cum arată solul, un podzol gălbui cenuşiu cu aspect argilos. Potrivit perieghezelor, locuirea se întindea pe o suprafaţă mult mai întinsă decât cea cercetată prin săpături, până spre dealul cu vii al mărginenilor spre sud, adică aproximativ 250-300 metri, şi până la capătul terasei înspre nord, la aproximativ 50 metri de traseul autostrăzii. Spre est, limitele aşezării au fost surprinse în dreptul km. 19.150, iar spre vest fragmente ceramice au fost descoperite la suprafaţă până înspre km. 19.700. Dacă aceste limite sunt corecte, aşezarea era una de dimensiuni mari, având o suprafaţă de aproximativ 10 ha, din care suprafaţa cercetată efectiv prin secţiuni a fost de aproape 5000 m.

Sorin BULZAN, Doru MARTA, Mişca. O aşezare medievală dispărută şi descoperirile arheologice de la Oradea – "Sere"

În anul 2000 în situl arheologic de la Oradea "SERE" a fost efectuată o săpătură de salvare. Site-ul este situat la vest de Municipiul Oradea. Săpăturile au scos la iveală case, gropi şi cuptoare aparţinând XII-XIII-lea d.Hr. Hărţile habsburgice din 1784, 1887 semnalează o aşezare în zonă. Descoperirile arheologice atestă acest fapt, un sat în zona frontierei care datează din anul 1214.

Ioan CRIŞAN, Săpături arheologice de salvare în cimitirul târgului medieval Cefa Săpăturile de salvare prezentate în cele ce urmează au fost ocazionate de lucrările de utilitate publică executate în centrul localităţii Cefa din judeţul Bihor, constând din săparea unui şanţ pentru racordarea punctului termic al bisericii ortodoxe la conducta principală de apă din strada „Ungurească”. Dacă la debutul lucrărilor de amenajare a sistemului de alimentare cu apă a localităţii din anii '80 ai secolului trecut nu s-a pus problema dezangajării terenului de sarcină arheologică, datorită legislaţiei vagi, pe de o parte, şi absenţei unor descoperiri notabile, pe de altă parte, în noiembrie 2008 aceste circumstanţe nu mai puteau fi invocate1. Cu toate acestea, la iniţiativa parohiei ortodoxe, lucrările de excavaţie pentru amintitul racord au început fără avizul Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Bihor. Trecătorii, pietoni şi şoferi din partea locului, au semnalat că în stradă, unde şanţul respectiv a ajuns la adâncimi mai

mari, au fost scoase la suprafaţă oseminte omeneşti. Apariţia materialului arheologic de această natură se adăugă unor descoperiri anterioare care semnalau existenţa în jurul bisericii a unui cimitir atribuit de către localnici turcilor (ca de altfel orice descoperire cu datare şi provenienţă incerte). Apelurile adresate de către Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Bihor executantului de a opri temporar lucrările au rămas fără răspuns, conducta de apă a fost introdusă, iar şanţul acoperit. În urma sosirii la faţa locului şi a intervenţiei ferme a reprezentanţilor Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Bihor şi ai Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Bihor, compartimentul Patrimoniu Cultural Naţional, Primăria Cefa s-a angajat să degajeze pământul din umplutura şanţului şi să asigure condiţiile necesare executării cercetărilor arheologice de salvare pe strada Ungurească. Săpăturile s-au derulat în perioada 26-29. 11. 2008 în condiţii extrem de vitrege (ploaie, necesitatea acoperirii grabnice a conductei şi a fluidizării traficului auto pe stradă, presiunea unor vecini incomodaţi de săpături), toate acestea determinând restrângerea ariei investigate şi cercetarea parţială a unor complexe.

Corina TOMA, Reevaluarea tezaurului monetar din sec. XIV/XV-XVII descoperit la Gurba (jud. Arad)

Reorganizarea colecţiei numismatice a muzeului orădean a readus în atenţie tezaurul monetar de la Gurba (raionul Ineu, în prezent în jud. Arad), intrat în colecţie în anul 1964. Reinventarierea individuală a monedelor din tezaur a scos la iveală o serie de nepotriviri care au apărut în momentul confruntării compoziţiei actuale a lotului monetar cu vechiul catalog al tezaurului, publicat de către E. Chirilă şi Doina Ignat în anul 19671, şi cu datele sumare consemnate în anul 1974 în registrul de inventar. O primă contradicţie a apărut în legătură cu numărul monedelor din tezaurul de la Gurba, în registrul de inventar figurează 721 monede (701 monede întregi şi 20 de fragmente), iar în catalogul publicat în 1967, în descrierea sumară, sunt amintite 719 monede întregi, din care sunt descrise detailat doar 712 monede2. Desigur, cifra veridică este dificil de stabilit, de aceea am optat pentru luarea în considerare a tuturor monedelor existente în colecţie (721 monede), excluderea sau acceptarea lor în compoziţia tezaurului putând fi făcută doar ipotetic, căci cele 9 monede „suplimentare” sunt greu de identificat, ţinând cont de lipsa descrierilor din registrul de inventar şi de faptul că determinările actuale ale monedelor în ceea ce priveşte emitenţii şi anii de emitere aduc modificări substanţiale faţă de catalogul anterior.

Acceptarea unui număr mai mare de monede în tezaurul de la Gurba a adus cu sine o altă neconcordanţă privind termenul post-quem al îngropării tezaurului, noua inventariere a lotului monetar indicînd anul 1692, spre deosebire de anul 1684 stabilit iniţial3.

Dincolo de dificultăţile cauzate stării surselor sau conservării materialului numismatic, o altă problemă se datorează structurii tezaurului de la Gurba, mai exact interpretării hiaturilor foarte mari dintre grupurile de monede emise în secolul al XVII-lea. Neconcordanţa dintre datele referitoare la compoziţia tezaurului şi necesitatea de a determina monedele conform cataloagelor4 şi cerinţelor actuale au dus la ideea republicării tezaurului.

Alexandru SIMON, Crăişorii valahilor din a doua jumătate a secolului XV

Prima dată, titlul de crăişor/regişor al românilor (Valachorum regulus) fusese acuza adusă de parte din elita ungară regelui Matia Corvin. Cronicarul său, secretarul soţiei sale Beatrice de Aragon, Antonio Bonfini, specialist în extragerea romanităţii din originea valahă a lui Matia, a consemnat acuza (lui şi echipei de lodatori din Peninsula Italică, adunate în jurul regelui Ungariei, i se datorează şi supranumele de Corvinus). În schimb, Bonfini a inserat-o în contextul elogierii regelui său. Făcea parte din logica acelei mari (legendare). gens Corvina, acea familie din care descindeau şi înaintaşii lui Matia, acei valahi latini născuţi din romani. Iar, după cum tot mai mulţi umanişti ţineau să afirme, romanii (adică valahii în secolul XV) fuseseră aduşi în Dacia (din care făcea parte şi leagănul transilvan al Huniazilor) pentru apărarea Pannoniei (adică, pentru acelaşi veac XV, a Ungariei). Din acest punct de vedere, Matia Corvin era vârful unei comunităţi valahe (care nu avea un rege doar pentru ea sau care să-i poarte numele), menite să apere Ungaria, căreia fiul lui Iancu de Hunedoara îi ajunsese de foarte tânăr rege, contra tuturor opoziţiilor răuvoitoare. După 1490, Bonfini, care abia după moartea lui Matia a dat forma finală lucrării sale (pe care a şi dedicat-o nedoritului succesor al lui Matia, Vladislav II Jagiello), i-a acordat, admirativ, titlul de crăişor al valahilor lui Ştefan III al Moldovei. Faţă de acesta, anterior şi sub deceniile precedente evenimentelor de după moartea lui Matia, Bonfini arareori avusese cuvinte bune. Titlul i-a fost acordat sub anul 1492, când Ştefan III, din nou vasal Porţii (din a doua jumătate a anului 1486), ca şi Budei (de la începutul anului 1489), i-a împiedicat pe otomani şi pe tătari să atace dinspre Răsărit regatul ungar, în continuare marcat de anarhia instalată odată cu dispariţia regelui Matia Corvin. Din perspectiva livrească a lui Antonio Bonfini, Ştefan III devenea succesorul valah al lui Matia. În mod sigur, după dispariţia fiului lui Iancu de Hunedoara, domnul Moldovei avea mai mult spaţiu de manevră în regiune. În plus, datorită domeniilor şi subsidiilor acordate de Matia şi confirmate de succesorul său, Vladislav II Jagiello, chiar în primăvara acelui an 1492, Ştefan devenise unul dintre primii cinci magnaţi ai Ungariei, unul dintre primii trei feudali ai Transilvaniei, şi cel mai bogat om de sub autoritatea nominală şi reală a Sfintei Coroane a Ungariei.

Marcella FERRACCIOLI, Gianfranco GIRAUDO, Minimalia judaica venetica

Acest articol prezintă diverse documente din bibliotecile şi Arhivele din Veneţia legate de viaţa evreilor din acest oraş în secolele XVI-XVII. Documentele explorează problema influenţei ezoterice evreieşti asupra vieţii culturalşe veneţiene. O categorie aparte de evrei a fost reprezentată de către medici, a căror profesie a fost percepută ca fiind oarecum în vecinătatea magiei, alchimiei, astrologiei şi Cabalei.

Gizella NEMETH, Adriano PAPO, György Martinuzzi Utyeszenics e la riforma luterana in Transilvania e nelle parti d’Ungheria

Gheorghe Martinuzzi, mai bine cunoscut sub numele de fratele George (1482-1551), a ocupat numeroase şi importante funcţii administrative, ecleziastice, militare şi birouri. El a fost unul dintrepersonalităţile cele mai de seamă ale statului ungar din vremea respectivă. În parallel acesta a fost şi un fervent catolic ceea ce a atras după sine cote înalte ale persecuţiei protestanţilor în eparhia mde Oradea pe care o păstorea. Lucrarea scoate în evidenţă această stare de lucruri din Episcopia de Oardea, dar nu numai, în care Gheorghe Martinuzzi a avut un rol semnificativ.

Florin ARDELEAN, Obligaţiile militare ale nobilimii în Transilvania princiară (1540-1657)

Nobilimea era unul dintre cele trei grupuri privilegiate ce alcătuiau „Stările şi Ordinele” Transilvaniei. Purtând prin excelenţă calitatea de regnicolari, nobilii aveau mai presus de toate sarcina apărării ţării împotriva inamicilor externi şi interni. În perioada Principatului autonom (1541-1691), nobilimea ardeleană şi-a păstrat în esenţă statutul privilegiat pe care îl avusese şi în cadrul Regatului Ungariei şi obligaţiile specifice ce decurgeau din acesta. Participarea directă la oastea ţării era solicitată în cadrul insurecţiei generale, însă, pe lângă această obligaţie tradiţională, nobilii aveau datoria de a alcătui un fel de corp de oaste permanentă, alături de celelalte naţiuni politice ale ţării, care stătea la dispoziţia principelui. Organizarea acestor contingente face notă distinctă faţă de perioada anterioară, fiind o inovaţie de natură militară apărută în contextul luptelor interne din primele decenii de existenţă a Principatului autonom, precum şi al ameninţărilor externe reprezentate de provinciile otomane învecinate şi de garnizoanele Habsburgilor, situate în imediata apropiere a graniţelor. Florian DUDAŞ, Codicele Prologar slavon scris la Mănăstirea Perii Maramureşului în 1599-1600, în timpul domniei lui Mihai Viteazul Autorul prezintă în această lucrare un Codice Prologar slavon ce cuprinde texte hagiografice, adică relatări din vieţile sfinţilor, rânduite cronologic potrivit calendarului creştin. La baza lor stau vechi scrieri patristice, hagiografice, sapienţiale, etice. Modelul lor, bizantin, sunt vechile Sinaxare greceşti. Altfel spus, amintind crestomaţiile din zilele noastre, vechile proloage conţin, orânduite calendaristic, vieţi de sfinţi şi cuvinte de învăţătură izvorâte din faptele lor, ce oferă informaţii cu conţinut religios, geografic şi istoric, începând din epoca elenismului, a Imperiului Roman de Apus şi a Imperiului Roman de Răsărit, apoi povestiri cu modele de vieţuire creştină, despre eroi exemplari din diferite ţări şi din diferite epoci, legate de evenimente însemnate din Istoria Bisericii creştine şi chiar a lumii – înfăţişând prototipul Omului ideal al acelui timp istoric. Florina CIURE, Da minoranza a maggioranza: i mercanti della Transilvania tra il Quattrocento e il Settecento

Datorită privilegiilor obţinute, saşii au devenit liderii comerţului transilvănean în secolul al XV-lea. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, mulţi negustori balcano-levantini au sosit în Transilvania, făcându-le concurenţă saşilor. La început autorităţile au încercat să limiteze rolul acestora în cadrul comerţului transilvănean, dar numărul lor tot mai mare şi creşterea cantităţii de produse comercializate au determinat autorităţile să le acorde anumite privilegii, în detrimentul negustorilor saşi. Companiile „greceşti” de la Sibiu şi Braşov înfiinţate în secolul al XVII-lea, ai căror membri erau nu numai greci, dar şi raguzani, armeni, macedoromâni, au avut un rol important în dezvoltarea comerţului exterior al Transilvaniei. Companiile „greceşti” îşi propuneau să fie asociaţii de negustori reuniţi de interesele comune, scopul lor fiind obţinerea de privilegii care să permită asociaţilor o mai bună desfăşurare a activităţii comerciale. Aceste companii au avut un statut special faţă de celelate companii din vremea respectivă, deoarece nu au avut sprijinul direct al Imperiului Otoman sub a căror autoritate se aflau majoritatea

membrilor. De la sfârşitul secolului al XVII-lea, când Transilvania a trecut sub stăpânirea habsburgilor, autorităţile vieneze au fost interesate de dezvoltarea comerţului oriental şi au preferat o asociaţie organizată care să poată garanta membrilor săi respectarea regulilor stabilite de autoritatea centrală şi îndeplinirea obligaţiilor fiscale. În secolul al XVIII-lea, câţiva negustori macedoromâni, membri ai companiilor „greceşti” din Braşov şi Sibiu, şi-au fondat propriile companii şi au încercat să obţină cetăţenia în oraşele respective pentru a putea obţine privilegii care erau destinate doar cetăţenilor, valoarea mărfurilor comercializate de companiile individuale fiind reprezentativă pentru importanţa lor în cadrul comerţului transilvănean. Minoritari din punct de vedere etnic, dar majoritari din punct de vedere al cantităţii produselor comercializate, negustorii implicaţi în comerţul transilvănean, indiferent de originea lor, au avut o contribuţie decisivă la dezvoltarea comerţului exterior al acestei provincii.

Mihai GEORGIŢĂ, Biserica românească din Comitatul Bihor şi calvinismul în prima jumătate a secolului al XVII-lea

Biserica românească din comitatul Bihor a fost una dintre cele mai supuse prozelitismului de origine calvină. Succesul în rândul preoţilor români a fost cu atât mai consistent cu cât religia calvină a devenit în Transilvania religia oficială a statului prin faptul că principii Transilvaniei deveniseră calvini ei înşişi. Atragerea de preoţi români la calvinism a fost făcută atât prin distribuirea de cărţi religioase traduse în limba română, dar cu un conţinut religios calvin, cât şi prin oferirea de privilegii şi avantaje materiale preoţilor care treceau la această religie. Trecerea preoţilor români la calvinism este dovedită de numeroase documente de epocă, aşa cum sunt ele relevate de actualul studiu.

Cristian APATI, Ioan CIORBA, Pentru o istorie a alimentaţiei: noi documente privind cultura cartofilor în Crişana în a doua parte a secolului al XVIII-lea

Acest articol se bazează pe două directive inedite identificate în Arhivele Naţionale – Direcţia Judeţeană Bihor, cu privire la cultivarea cartofilor şi acţiunile autorităţii pentru acest scop. Studiu prezintă documente dintr-o serie mai lungă, publicată deja de I. Găvănescu într-o lucrare, tipărită în 1940. Pentru o mai bună înţelegere a acestora, am găsit util să prezintăm, în anexe aceste documente, pentru că toate acestea se demonstrează răspândirea acestei plante în lumea rurală din Crişana celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea.

Petru ARDELEAN, Aspecte ale emigraţiei româneşti în Statele Unite ale Americii de la începutul secolului al XX-lea, reflectate în corespondenţa unui emigrant cu familia

Una dintre problemele cu care s-a confruntat lumea rurală transilvăneană la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea a fost, fără îndoială, imigraţia în masă pentru a reuşi un mod de trai mult mai bun. Aspectul, complexitatea şi amploarea luată de acest fenomen sunt o consecinţă a crizei economice, sociale, demografice, psihologice de care se lovea lumea rurală. Acest lucru se reiese dintr-o serie

de scrisori trimise familiilor care au rămas în ţară. În acest articol este vorba despre un asemenea studio de caz, corespondenţa lui Ioan Ardelean, din Ucuriş, judeţul Bihor, cu rudele rămase în ţară.

Radu MILIAN, Dezbateri parlamentare şi de presă din România în perioada neutralităţii (1914-1916)

O serie de discursuri ţinute la tribuna Senatului şi Camerei Deputaţilor în anii 1914-1916 au încercat să schimbe poziţia de neutralitate a României din această perioadă. Cei mai mulţi deputaţi au susţinut necesitatea intrării României în război alături de Antantă pentru împlinirea unităţii naţionale depline. Un grup, mai mic, a pledat pentru păstrarea tratatelor şi pentru intrarea în război alături de Puterile Centrale, fluturând ameninţarea rusă. Manifestări de tip politicianist au continuat şi dincolo de tribuna Parlamentului, în mass-media, unde se încerca atragerea în dezbatere a unor unor personalităţi ale vieţii româneşti culturale şi ştiinţifice.

Marius-Răzvan MESZAR, Colonizarea ţăranilor în Ineu, judeţul Arad, prin reforma agrară din 1921

Prin reforma agrara din 1921 în judeţul Arad s-au creat mai multe sate formate din colonişti. Una dintre acestea a fost şi colonia Traian din Ineu, judeţul Arad. Aceasta a fost înfiinţată în 1928 din colonişti veniţi veniţi din satele Drauţ, Dud, Arăneag, Agrişul-Mare, Pecica, Budesti şi Brusturi. Colonia a fost fondată în apropiere de satul Ineu. Fiecare familie a primit 5 hectare (lot şi păşuni), şi de asemenea, de 400 stânjeni, în scopul construirii de gospodării proprii. Colonişti din Budesti şi Brusturi au adus cu ei mentalitatea lor bazate pe obiceiurile de munte. Amestecarea este uimitoare. Astăzi, colonia Traian, este un sfert din oraşul Ineu. Este un loc unde casele coloniştilor originali: grajduri, îmbrăcăminte şi instrumente pot fi încă găsite. Acest studiu se bazează pe informaţii arhivistice şi pe informaţii de istorie orală.

Gabriel MOISA, Istoriografie – istorie – politică. Istoriografia românilor din Ungaria referitoare la trecutul istoric al comunităţii (1920-2010)

Începând cu anii 1918-1920 românii din Ungaria au intrat într-o perioadă istorică destul de complicată. După ce vreme îndelungată au făcut parte dintr-un corp comun românesc deciziile Conferinţei de Pace de la Paris i-au aruncat în afara noului stat român, ajungând într-un spaţiu „periferic” nu numai sub aspect geografic ci şi cultural, politic, bisericesc şi economic. Deşi cunoscuse de-a lungul timpului condiţia minoritarului în Transilvania, comunitatea românească rămasă în Ungaria trianonică a trecut într-o nouă etapă. Ruperea de blocul românesc transilvănean a condus la anularea drepturilor politice, confesionale şi culturale, iar cele economice au fost mult restrânse din motive naturale

prin anihilarea raporturilor cu oraşele şi târgurile rămase în România: Oradea, Salonta, Chişineu Criş, Arad, de care erau dependente. Acesta a fost impactul major şi imediat după trasarea graniţelor întrucât din spaţii „centrale” satele româneşti din Ungaria deveneau „periferii” îndepărtate de orice centru economic. Dar dacă aceste aspecte au fost rezolvate în timp pe măsura integrării/asimilării populaţiei româneşti, comprimarea celorlalte coordonate româneşti minoritare (culturale, politice, confesionale) au grevat puternic asupra evoluţiei comunităţii româneşti din Ungaria ultimilor aproape 100 de ani.

Cercetarea istorică a elitei minoritare româneşti din Ungaria a semnalat unele dintre neajunsuri. Acest fapt nu a fost însă posibil decât după căderea comunismului şi cu „măsură”. Totuşi, istoriografia românilor din Ungaria a abordat unele aspecte sensibile ale prezenţei lor acolo precum: consecinţele Trianonului, începuturilor românilor din Ungaria trianonică, asimilarea etnică sau condiţia cercetătorului istoric român din Ungaria.

Cornelia ROMÎNAŞU, Radu ROMÎNAŞU, Contribuţii la istoricul asociaţiei ortodoxe "Oastea Domnului" – filiala din Beiuş – în perioada interbelică

După Marea Unire din 1918, statului naţional unitar a preluat principalele direcţii care vizau dezvoltarea culturală a societăţii. Treptat, în timp, s-au auzit unele voci care au susţinut existenţa unei crize în biserica ortodoxă românească. În accepţiunea unora, această instituţie nu a putut ţine pasul cu schimbările din perioada interbelică. Pentru a păstra o notă de echilibru între mai multe puncte de vedere exprimate, trebuie să precizăm că instituţia sa străduit, pe toată perioada dintre războaie, să transforme propriul cler într-un factor spiritual extreme de dinamic. În plus, sentimental religios a contribuit, în colaborare cu alte instituţii, la sprijinirea actului cultural al românilor. În acest context, "Oastea Domnului” a apărut ca o mişcare pentru reînnoirea morală a societăţii. Initiată la Sibiu, de către preotul ortodox Iosif Trifa (1888-1938), la 1 ianuarie 1923, cu binecuvântarea Mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan, "Oastea Domnului" s-a ridicat încă de la începuturile sale împotriva a două flageluri care bântuiau societatea românească: alcoolismul şi jurământul. Treptat, el a extins acţiunea sa împotriva tuturor patimilor, care, în opinia liderului acesteia, dezhumanizau omul şi îl făceau să se înstrăineze de viaţă creştină autentică.

Adriana RUGE, Arhitectura ecleziastică românească din bihorul interbelic. Estetica faţadelor

Dezvoltarea arhitecturii ecleziastice din perioada interbelică a fost condiţionată şi de factori politici, economici şi religioşi. Prin unirea din 1918, românii care trăiau în provinciile recent unite cu Vechiul Regat au obţinut drepturi depline în exprimarea convingerilor lor religioase. Acest fapt a fost urmat de punerea în aplicare a unui proiect

de revitalizare a spiritualităţii româneşti într-o nouă realitate politică şi religioasă, care a favorizat stabilirea / restabilirea episcopiilor ortodoxe în Transilvania, inclusiv cea de la Oradea. Acest context a creat condiţiile necesare pentru o campanie de clădire impresionantă cu program religios. Episcopul Ortodox de Oradea, Nicolae Popoviciu, a exprimat dorinţa de a ridica o catedrală în anul 1937. El a numit-o Catedrală Soarelui. Monumentul urma să fie construit în conformitate cu planurile elaborate de către arhitectul George Cristinel. Planurile au rămas însă neidentificate până în prezent

Lucia CORNEA, Date privind activitatea filialei Oradea a Ateneului Român (1925-940) În 1865, la Bucxureşti, era fondată Societatea Ateneul Român îns copul realizării unui acces mult mai facil al poporului la cultură. Primele filiale ale Ateneului Român au apărut în amnul 1866, iar după Unirea cea Mare din 1918, asemenea filiale au luat fiinţă şi în Transilvania. Aşa a apărut la Oradea, în 1925, Filiala Oradea a Ateneului Român, condusă între cele două războaie mondiale de juristul Bogdan Ionescu (1925-1934), medical Ioan Glãvan (1934-1938) şi profesorul George Bota (1938-1940). Filiala orădeană şi-a încetat existenţa în septembrie 1940, odată cu aplicarea deciziilor Dictatului de la Viena. De-a lungul celor 15 ani de activitate aceata a avut un rol important în răspândirea culturii naţionale în spaţiul rural al judeţului Bihor.

Ioan F. POP, Obscuritatea limbajului totalitar

Sistemul totalitar se bazează întotdeauna pe constrângere dar şi pe obscuritatea limbajului totalitar. Acesta era impus atât persoanelor cât şi colectivelor mai mari. Limbajul obscure de tip totalitar era practicat de multe ori subliminal dar şi în mod direct. Aluziile ideologice, alături de informaţii false au produs multă confuzie şi, nud e puţine ori, s-a produs o identificare a limbajului totalitar cu adevărul istoric.

Iudita CĂLUŞER, Donaţia familiei Ştefănică din Beiuş

Spiritul filantropic şi spiritul de donare au fost elemente care au caracterizat societatea românească pentru o perioadă lungă de timp. Donatorii înţeles întotdeauna că prezenţa bunurilor luate de către specialişti în domeniu. Un astfel de colecţionar pasionat, mai ales de cărţi, a fo st Dr. Co n stantin Malinas care a reusit sa intre in posesia unor documente care aparţin familiei Stefanică, o familie de intelectuali din Beiuş. Un membru al acestei familii i-a încredinţat lui Constantin Mălinaş o serie de caiete şi documente. După dispariţia lui Constantin Malinas, documentele au ajuns la Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea sub numele de “Donaţia de familie Stefanica din Beius ". Donaţia conţine 26

de caiete şi oferă informaţii referitoare atât la colecţiile de cărţi de familie cât şi la evenimente culturale desfăşurate în Beius, în perioada 1905-1947.

Olimpia MUREŞAN, About corrosion and conservation problems of iron artefacts coming from Oradea fortress

În timpul săpăturilor arheologice din cetatea Oradea, începând cu anul 1991, au fost descoperite numeroase piese metalice. Artefactele sunt drastic corodate, mai ales cele de fier. Având în vedere această situaţie restaurarea acestora devine extremd e dificilă. Pentru început , pentru a cunoaşte stadiul de coroziune trebuiesc realizate o serie de investigaţii care să împartă artefactele descoperite pe categorii / grade de urgenţă, şi ce intervenţii pot fi utile. Din această cauză, analiza compoziţiei are o mare relevanţă. Studiul de faţă discută tocmai această chestiune.

Nicolae NISTOROIU, Cetatea de pământ de la almaşu Mic (comuna Sîrbi, judeţul Bihor). Precizări privind descoperirea unei fortificaţii de tip "pinten barat", necunoscută până acum în literatura de specialitate

Pe 20 iunie 2010, în timpul unei activităţi de teren am descoperit o cetate pe un deal la un kilometru sud de satul Almasu Mic, pe partea inferioară a văii Almas. Cetatea se află pe un deal care domină valea şi este acoperit de pădurea Ţâclu. Este greu de spus din ce secol este cetatea pentru că nu există obiecte ceramice. Studii suplimentare vor determina acest lucru. Prin acest articol se doreşte a atrage atenţia asupra existenţei unei cetăţi în acEste sarcina de studii suplimentare pentst areal al judeţului Bihor.

CRISIA 2011 Călin Ghemiş, Jean Clottes, Bernard Gely, Francoise Prud'homme, O descoperiere arheologică de excepţie – „Galeria desenelor” din Peştera Coliboaia, Munţii Apuseni (România)

Situată în versantul drept al văii Sighiştelului, la o altitudine de 560 metri, peştera Coliboaia face parte dintr un sistem carstic mai vast, denumit „Dealul Secăturii - Coliboaia”. Portalul orientat est – vest are dimensiuni considerabile, intrarea în peşteră fiind de dimensiuni medii, după coborârea unei pante de aproximativ 1,50 – 2,00 metri, se pătrunde într – o sală de dimensiuni considerabile cu prăbuşiri. Pentru a ajunge în galeria activă a acestei cavităţi trebuie traversat un lac natural, rezultat din prăbuşirea tavanului „Sălii mari”. Această galerie este în întregime drenată de apele unu pârâu subteran, pe câteva segmente de parcurs acesta formează trei sifoane, cu dimensiuni variabile, după traversarea acestora se ajunge într - un sector în care galeria se bifurcă, galeria principală

continuă, iar după escaladarea unei cascade din calcit se pătrunde în „Galeria Desenelor”, situată la o altitudine de aproximativ 7 metri de la nivelul actual de călcare din peşteră. Desenele în negru, au fost realizate probabil în cărbune de lemn, reprezentând animale incluzând bizoni, cai, animale nedeterminate (cal sau felină), unul sau poate două capete de urşi, un posibil mamut şi capete de rinoceri. Sunt vizibile , de asemenea, unele gravuri. Cristian Ioan POPA, Obiecte de metal din locuirea coţofeni de la Băniţa-Peştera Bolii (jud. Hunedoara) Locuirea Coţofeni de la Băniţa-Peştera Bolii este puţin cunoscută în literatura de specialitate. Singurele cercetări sistematice întreprinse aici în anul 1988, de către Ioan Andriţoiu (Deva) şi Tiberiu Mariş (Hunedoara) au dus la descoperirea unui foarte bogat material arheologic (ceramică, obiecte de piatră, os, corn, metal) ce provine din câteva amenajări antropice (locuinţe, vetre) ce se datează în cursul fazei Coţofeni III. În această lucrare au fost prezentate cele cinci piese de metal descoperite cu prilejul acestor săpături: două sule, un ac, un pandantiv şi un lingou. Dacă sulele sunt artefacte comune culturii Coţofeni din faza finală, atât pandantivul cât şi lingoul reprezintă unicate în acest mediu cultural. Pandantivul de cupru imită artefacte similare lucrate din piatră, întâlnite în cultura Coţofeni. Analizele metalografice ale lingoului au stabilit că acesta este din cupru, cu un procent de 0,246 % As. Sanda Băcueţ-Crişan, Vasele miniaturale în descoperirile arheologice aşezările neolitice din judeţul Sălaj

Prin cercetări arheologice mai vechi şi mai noi, suntem azi în măsură să precizăm principalele forme de manifestare culturală din neoliticul timpuriu şi până la finele eneoliticului dezvoltat. Au fost descoperite aşezări ale culturii Stračevo-Criş faza IIIB, apoi IVA şi IVB (11 situri), ale grupului Pişcolt (6 situri), complexului Cluj-Cheile Turzii-Lumea Nouă-grupul Cluj mai nou culura Zau (5 situri), culturii Oradea Salca-Herpaly (2 situri), culturii Tiszapolgar A şi B (20 situri) şi culturii Bodrogkerestur/Orizontul toartelor pastilate (3 situri). La aceste se adaugă alte zeci de aşezări care nu au putut fi atribuite cu exactitate. Dintre sutele de situri neo-eneolitice doar 13 au supuse unor cercetări arheologice preventive sau sistematice, unele cu rezultatea notabile. Amintim siturile de al Zăuan “Dâmbul Cimitirului”, Porţ “Corău”, Pericei “Keller tag”. Din numerosul material arheologic rezultat în urma cercetărilor, am ales ca în studiul de faţă să prezentăm forme ceramice mai puţin evidenţiate în literatura de specialitate, şi anume vasele miniaturale. Ioan F. Pop, Elenismul şi cultura creştină

Cu toate că există unele păreri care înclină să considere religia şi cultura ca fiind două forme distincte al spiritului uman, evoluând oarecum tangenţial, în cele din urmă ele se condiţionează şi potenţează reciproc. Între ele s-au creat şi se dezvoltă multiple legături şi raporturi care, în perspectivă diacronică, duc la influenţe reciproce şi la biunivoce adaptări, la sincronisme care pot modifica însăşi esenţa spiritualităţii umane. După cum religia nu trebuie privită nici ca fiind subordonată de facto conceptului mai larg de civilizaţie. Natura raportului lor oscilează în funcţie de contextul istoric în care evoluează, în funcţie de capacităţile omului de a se deschide spre sinele său lărgit, spre celălalt, dar mai ales spre transcendentalitate. Predominanţa unor elemente ale acestui raport reprezintă chipuri ale umanului sedimentate pe oglinda temporalităţii.

Florin Sfrengeu, Archaeological Discoveries in the Bistra Stream Area, (First Half of the 1st Millennium a.d.)

Lucrarea prezinta o serie de descoperiri arheologice dinn zona râului Bistra din judeţul Bihor datând din primul secol î.Hr. până în secolul 6 d.Hr. In zona cetatii dacice de la Sacalasau, există o gamă impresionantă de descoperiri care par să aparţină unui tezaur dacic de argint datand din secolul 1 AD. Descoperirile arheologice de la Voivozi - Cilogos arată existenţa unor daci liberi de-a lungul râului Bistra, în epoca romană. Acest nivel de locuire datează din secolul al treilea, sau, probabil, la începutul secolului al patrulea. În 1970, un tezaur important a fost descoperit la Tauteu. Acesta este alcătuit din două cupe de argint. Acesta a fost publicat în 1973 de către S. Dumitraşcu şi a fost considerat ca aparţinând herulilor de origine germanică. Ioan Crişan, Consideraţii cu privire la prezenţa pecenegilor în Crişana Prezenţa pecenegă în Crişana este ilustrată prin toponime, hidronime şi antroponime. În ceea ce priveşte partea arheologică, se poate afirma doar că există descoperiri de morminte cu arme, cu ofrande de părţi de cai sau cu piese de harnaşament, caracteristice populaţiilor stepice şi un tip de artefact adaptat unui un mod de viaţă bazat pe creşterea animalelor. Este căldarea de lut a cărei prezenţă, pusă în corelaţie cu alte surse, poate ajuta la cunoaşterea realităţilor istorice dintr-o anumită perioadă. Dan Băcueţ-Crişan, Alexandru V. Matei, Morminte de incineraţie medievale timpurii descoperite la Zalău „Dealul lupului/Farkas domb” (jud. Sălaj) Situl este dispus în punctul “Dealul Lupului/Farkas Domb” (pe un platou larg), zonă cunoscută şi sub denumirea de “Aeroport”, iar mai recent zona Fabricii Michelin. Platoul este mărginit la vest de valea Mâţii, iar în partea nordică de valea Zalăului. Primele informaţii arheologice datează din anul 1983 când aici a fost identificată o aşezare neolitică. În anii 2003, 2004 şi 2005 au fost efectuate cercetari preventive datorate unor proiecte utilitare şi edilitare de mare anvergură, cercetări care au relevant bogaţia şi varietatea vestigiilor arheologice existente în acest punct: două castre romane de marş (din pământ şi lemn), o necropolă barbară, o aşezare medievală timpurie, o necropolă neolitică şi alte vestigii preistorice.

Atenţia noastră se îndreaptă spre mormintele de incineraţie medievale timpurii descoperite la Zalău “Dealul Lupului/Farkas Domb” în urma cercetărilor preventive efectuate în 2004 şi 2005. Până în prezent au fost descoperite numai cinci morminte de incineraţie medievale timpurii, două în anul 2004. Doru Marta Călin Ghemiş, Cuţite de luptă medievale descoperite în judeţul Bihor Nota de faţă reprezintă integrarea în circuitul ştiinţific a două descoperiri arheologice fortuite, două cuţite medievale de luptă, piese relativ rare în spaţiul transilvan. Prima piesă este un cuţit mare de luptă cu lama dreaptă, cu un singur tăiş şi vârf ascuţit. Lungimea totală a cuţitului este de 46 cm.; lungimea lamei atinge 35,5 cm., lăţimea maximă fiind de 4,7 cm. În cazul mânerului, păstrat parţial, se observă patru găuri de fixare a plăselei. Lungimea mânerului este de 10,5 cm, lăţimea de 3,1 cm. În cazul ambelor componente ale piesei grosimea atinge 0,7 cm. Arma a fost descoperită cu ocazia unor extracţii de nisip din albia Crişului Negru, în apropierea localităţii Batăr. A

doua piesă este de asemenea un cuţit mare de luptă, cu un singur tăiş şi vârf ascuţit. Lungimea totală este de 44,5 cm, cea a lamei de 35 cm, în cazul mânerului, păstrat parţial, avem 9,5 cm. Lăţimea lamei este de 4,8 cm, cea a mânerului de 3,2 cm, grosimea ambelor componente fiind egală, 1,1 cm. La mâner se disting două găuri de fixare a plăselei. Piesa a fost descoperită în urma unei periegheze, la sud – vest de Oradea, pe arealul actualului parc industrial local. CORINA TOMA, Un tezaur monetar descoperit în localitatea Cristur (jud. Bihor) (circulaţia talerilor în Crişana în a doua jumătate a secolului al XVI-lea)

În numerele precedente ale revistei au fost publicate câteva dintre tezaurelor monetare medievale păstrate în colecţia muzeului orădean, serie care continuă cu publicarea unui nou tezaur descoperit, în condiţii necunoscute, în localitatea Cristur (Creştur sau Apátkeresztúr, com. Abrămuţ, jud. Bihor). Singurele informaţii privind descoperirea monetară de la Cristur sunt oferite de compoziţia tezaurului (68 monede), cu rezerva că nu putem preciza dacă tezaurul a fost recuperat în întregime sau se păstrează doar parţial. Conform compoziţiei actuale, depozitul monetar de la Cristur aparţine seriei de tezaure alcătuite din taleri bătuţi în monetării din apusul şi centrul Europei (ţinuturile germano-austriece, Ţările de Jos spaniole şi Provinciile Unite ale Ţărilor de Jos) şi tripli groşi emişi după standardele monetare poloneze (Uniunea polono-lituaniană, Riga, Transilvania), ambele categorii monetare emise, grosso modo, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea (1547-1600). ADRIANO PAPO, György Martinuzzi Utyeszenics şi regina Isabella Jagellone: protaginişti şi rivali ai istoriei Ungariei în secolul al XVI-lea. Isabella Jagello (1519-1559) a fost fiica lui Bona Sforza, contesa de Bari, şi a lui Sigismund I Jagello, regele Poloniei. La doar douăzeci de ea sa căsătorit cu regele Ungariei, Ioan Szapolyai. Isabella a fost o femeie de cultură: ea a crescut în palatul regal din Cracovia, în mijlocul Renaşterii poloneze. După moartea regelui Ioan (1540), Ioan Sigismund, a fost numit judecător suprem, de asemenea. Martinuzzi a fost, de asemenea, comandantul-şef al armatei transilvănene, aşa încât el a concentrat toată puterea în mâinile sale. Înainte de moartea sa, el a fost numit arhiepiscop de Esztergom (primat al Ungariei) şi cardinal al Bisericii Romano-Catolice. Între Gheorghe Martinuzzi şi regina Isabella au izbucnit numeroase disensiuni, care nu s-au încheiat până la dispariţia celor doi. Mihai Georgiţă, Înnobilarea Preotului Român Calvin Ioan Din Alamor (1643)

Un preot, Oprea din Alămor, se afla în fruntea unei delegaţii a locuitorilor din Ocna Sibiului, de confesiune ortodoxă, care solicita judelui prim al oraşului în 17 iunie 1609 şi predicatorului calvin Gheorghe Alvintzi, membru al sfatului, să le permită locuitorilor români din Ocna Sibiului să frecventeze biserica ortodoxă din oraş zăvorâtă la acea dată, dar pe care a ridicat-o, împotriva voinţei sfatului, vistierul Vasile, cămăraş de ocna aici în timpul stăpânirii lui Mihai Viteazul. În schimbul acestei permisiuni a frecventării bisericii româneşti, credincioşii s-au angajat, sub jurământ şi penalităţi, să sprijine financiar, sub forma unei taxe anuale, ridicarea şi întreţinerea bisericii calvine. Iată un preot din Alămor la 1609 luptând pentru drepturile credincioşilor români din

Ocna Sibiului. Cum a ajuns ca aceşti preoţi din Alămor să accepte calvinismul, ne ajută până în prezent doar diploma de înnobilare.

Descoperită recent de noi în arhivele mureşene, o copie autentificată după originalul diplomei, ne-a permis să înlăturăm orice dubiu şi să reliefăm importanţa deosebită a acestui document pentru istoria ecleziastică a românilor transilvăneni. Copia, executată la Cluj în 12 decembrie 1790, aşa cum ne asigură cei doi responsabili cu autentificarea, Daniel Szigethi (cancelist) şi Samuel Betsek (asistentul său), a fost redactată conform cu originalul fără a adăuga nimic în plus sau, din contra, a eluda ceva cu bună ştiinţă. Astfel, în 16 martie 1643, preotul Ioan din Alămor, care atinsese venerabila vârstă de 80 de ani, a fost înnobilat împreună cu fiul său Nicolae de către principele Gheorghe Rakoczi I. Motivaţia înnobilării-deosebit de interesantă pentru studiul nostru-arată că acest preot al bisericii româneşti din Alămor recent s-a convertit şi a acceptat să se unească în credinţa calvină („Honorabilis Ioannis Alumori alias Pastoris Ecclesiae possessionis Valachalis Almor ac certarum Ecclesiarum Valachalium ad genuinam Ortodoxae Professionis unionem recenter conversarum scioris faedumenta cesionem”). Florina Ciure, Studenţi transilvăneni la Universitatea din Padova în secolul al XVII-Lea Începând încă din secolul al XIV-lea, numeroşi membri ai clerului catolic ungaro-transilvan, ca şi mulţi cancelari şi notari, şi-au desăvârşit studiile la universitatea padovană. În primele trei secole de existenţă (1222-1526), Universitatea din Padova a primit în aulele sale 205 studenţi din Regatul Ungariei. Între aceştia şi studenţi din spaţiul transilvănean. În ceea ce priveşte originea lor, aceştia erau în marea lor majoritate maghiari şi saşi, în mai mică măsură românii din Transilvania putând accede spre a studia în treptele secundare de învăţământ, care le-ar fi înlesnit accesul la studiile universitare. Edith Bodo, Sistemul robotei pe domeniile Episcopiei romano-catolice şi greco-catolice de Oradea

Robota, o realitate a vieţii de zi cu zi a ţăranului epocii moderne şi nu numai, era una din cele mai grele sarcini, atât datorită înzestrării slabe a gospodăriilor ţărăneşti cu inventar viu şi mort, a distanţelor mari şi a drumurilor greu accesibile, cât şi datorită tendinţelor stăpânilor de a spori numărul zilelor de robotă.

Urmărind conscrierile urbariale ale provizoratului de Oradea, se poate constata că în decursul a 26 de ani, între 1791-1817, robota are valori fluctuante, când mai mari, când mai mici, neputând afirma că aceasta a fost într-o continuă ascensiune. Astfel că, între anii 1791-1810, numărul zilelor de robotă, atât iugale, cât şi manuale, înregistrează pe ansamblu o uşoară scădere între anii 1810-1815 acestea cresc ca mai apoi, între 1815-1817 să scadă din nou. Dar, de-a lungul întregii perioade primează robota manuală ca o dovadă a slabei înzestrări cu animale a gospodăriilor ţărăneşti.

Ioan Goman, Aspecte privind adaptarea la economia de schimb a marilor proprietari de pământ din Crişana în secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea

Prefacerile economice din secolul al XVIII-lea şi din prima jumătate a secolului al XIX-lea vor fi puternic marcate de acţiunile întreprinse de autorităţile habsburgice în cadrul planurilor de modernizare a societăţii. Din dorinţa de a recupera decalajul economic avut faţă de puterile occidentale şi de a ridica economic noul imperiu dunărean

la nivelul statutului său de mare forţă politică, Curtea de la Viena intervine prin măsuri reformatoare, impuse cel mai adesea de sus în jos, sub forma dirijismului de stat, în mai toate sferele de activitate.

Reuşita acţiunilor reformatoare iniţiate de stat în plan economic va fi condiţionată de adaptabilitatea structurală a domeniului, principalul cadru al derulării vieţii economice în această perioadă, la măsurile de modernizare impuse de autorităţile politice.

Cu toată dorinţa stăpânilor de pământ faţă de păstrarea modului de producţie feudal, odată ce rolul monedei în economie creşte vor apare noi standarde ale bunăstării. Pe măsură ce prestigiul social începe să se identifice din ce în ce mai mult cu sumele de bani dobândite şi din ce în ce mai puţin cu întinderea suprafeţelor deţinute, receptivitatea nobililor faţă de nou se măreşte. În faţa unor nevoi crescânde, stăpânul de pământ se vede nevoit să acorde mai multă atenţie productivităţii. Nobilul realizează, din ce în ce mai mult, că stăpâneşte o unitate economică capabilă să producă bunuri şi nu doar un drept de proprietate, în virtutea căruia putea pretinde numai obligaţii supuşilor. Domeniul începe să treacă printr-o transformare structurală din ce în ce mai vizibilă. Întemeiat până atunci mai mult pe prestaţii ale supuşilor, trece acum la o fază superioară de organizare în care prioritară devine producţia şi economia proprie. O economie încă predominant agrară, bazată pe valorificarea extensivă a suprafeţelor cultivate (care rămâne încă idealul economic al nobilimii), dar una, însă, mult mai atentă la profit. GIANFRANCO GIRAUDO, Patriotism şi devoţiune în revoluţia veneţiană 22 martie 1848-31 august 1849 Acest articol analizează unele aspecte ale vieţii de zi cu zi în Veneţia în timpul revoluţiei paşoptiste. Mai întâi am examinat devoţiunea populară faţă de Fecioara, care a fost considerat protectorul iubit al Serenissimei Republici. Apoi am analizat atitudinea Patriarhului, care a fost un umanist bine cunoscut şi mai presus de toate un politician deplin. În cele din urmă, am prezentat câteva pliante şi reviste satirice care au fost publicate în acei ani. La sfârşitul studiului am ajuns la concluzia că insurecţia din Veneţia şi întreaga Risorgimento a fost o mişcare unitară. DOINA-GABRIELA ANANIE, Macedoromânii din Bihor. Oameni şi fapte În secolul al XVIII-lea, în urma prigonirilor pornite de turcii musulmani împotriva populaţiei de origine creştină, românii din Grecia şi Macedonia au hotărât să treacă Balcanii şi să se stabilească la nord de Dunăre, în Ungaria, Polonia, Galiţia. Când vorbim despre prigoniri ne gândim mai ales la distrugerea oraşului Moscopole, azi Voskopoje, situat în sud-estul Albaniei, de către Ali Pasha în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, care pe atunci era al doilea oraş ca mărime şi importanţă după Constantinopol; oraşul avea o populaţie numeroasă, câteva zeci de mii de locuitori, biserici, o tipografie şi chiar o Academie. Distrugerea oraşului Moscopole va fi „evenimentul major care a accelerat mişcarea deja începută de emigrare a aromânilor şi-i va da amploarea unui exod”. După distrugerea acestui mare centru cultural şi comercial, familiile avute se vor îndrepta spre centre din Imperiul Habsburgic, iar cele mai sărace spre Macedonia şi Serbia. Printre aceşti emigranţi, îi întâlnim atât pe acei negustori care practicau comerţul ambulant, cât şi pe cei grupaţi în aşa numitele „companii”, capabile să poarte tratative la cel mai înalt nivel. O bună parte dintre aceştia au poposit şi în zona Bihorului; după alungarea turcilor în 1692 s-au stabilit la Oradea unde treptat au reuşit să pună pe picioare

comerţul decăzut. Aceştia au avut „o mică organizaţie bisericească ortodoxă” în Oradea-Velenţa, iar slujbele se ţineau la biserica ortodoxă sârbă. Cum nu avea un preot stabil, comunitatea aducea călugări de la Muntele Athos, care poposeau aici pentru o vreme, după care se îndreptau spre alte nuclee aromâneşti din oraşele Ungariei: Szentes, Agria, Mişcolt, Budapesta ş.a.. ELENA CSOBAI, EMILIA MARTIN, Comunităţile româneşti din judeţele Hajdú-Bihar şi Szabolcs-Szatmár

Prezenţa românilor în bazinul celor trei Crişuri poate fi atestată documentar încă din veacul al XIII-lea. Despre românii prin părţile Crişului Negru, de pe feuda episcopiei din Oradea se pomeneşte prima dată în 1294, dar existenţa lor se întinde şi poate fi urmărită şi în Nyírség, în comitatele Szabolcs-Szatmár.

Istoria românilor de pe actualul teritoriu al Ungariei, începând cu secolul al XVIII-lea, poate fi cunoscută mai ales prin intermediul documentelor păstrate în arhivele bisericeşti. Conform documentelor existente, românii din Bihar, Szabolcs şi Szatmár, în marea lor majoritate, s-au stabilit pe locurile şi în localităţile de azi la sfîrşitul secolului al XVII-lea, în cursul secolului al XVIII-lea şi, în unele cazuri, în secolul al XIX-lea. În veacurile următoare, migraţia iobagilor care, căutând condiţii de trai mai bune, s-au mutat spre câmpie, a continuat.

CORNELIA ROMÎNAŞU, Câteva aspecte privind activitatea cultural-filantropică iniţiată de banca „Râureana” din Copalnic-Mănăştur (1892-1918)

La sfârşitul secolului al XIX-lea, pe fundalul evoluţiei Transilvaniei pe drumul dezvoltării relaţiilor de tip capitalist, în cadrul monarhiei dualiste, ies în evidenţă unele trăsături particulare în dezvoltarea zonelor demografico-etnografice din vestul şi nord-vestul Transilvaniei.

În acest spaţiu, agricultura continua să fie principala ramură a economiei. Ea a evoluat, de multe ori, contradictoriu. În perioada precizată, marea proprietate de tip feudal din Transilvania a cunoscut, în general, un proces de regres. În comitatele din vestul şi nord-vestul provinciei, pe prim plan se situa procesul de consolidare a marii proprietăţi de tip capitalist, care s-a dezvoltat mai pronunţat decât în alte părţi ale Transilvaniei. Ca urmare, pentru accelerarea procesului de producţie, erau necesare cât mai multe maşini agricole şi aplicarea unor noi metode agrotehnice. Toate aceste cerinţe nu puteau să se materializeze fără investiţii băneşti consistente. RADU ROMÎNAŞU, Contribuţii la istoricul asociaţionismului cultural românesc din bihor. despărţământul „Astrei” din Marghita (1910-1918)

Despărţământul Marghita al „Astrei”, a fost al patrulea, în ordine cronologică (după despărţămintele din Beiuş, Oradea şi Ceica), înfiinţat în Bihor. Organizarea unor asemenea aşezăminte culturale în Bihor a fost rezultatul unui proces de durată, pregătit cu multă minuţiozitate de către intelectualii locali, care au participat activ la eforturile societăţii pentru ridicarea prin cultură a naţiunii române din monarhia bicefală.

Intelectualitatea a aşteptat momentul prielnic, când Astra va acţiona energic, în sensul înfiinţării unor filiale în Maramureş, Crişana şi Banat.

Ideea înfiinţării noului despărţământ bihorean a prins contur în cadrul adunării de inaugurare a „institutului financiar” Luncana, desfăşurată la 14 iulie 1910. La întrunire au

participat intelectuali şi săteni români din Margita şi satele limitrofe, care au hotărât organizarea unui nou despărţământ al Asociaţiei, la Marghita. S-a urmărit ca noua filială a „Astrei” să preia sub coordonarea sa culturală toate comunele româneşti din jur, care până la acea dată erau subordonate despărţământului orădean înfiinţat în anul 1900.

Decizia românilor din această zonă a fost comunicată Comitetului Central al „Astrei” de către dr. Dionisie Stoica, Sibiul aprobând solicitarea. Astfel, şedinţa de constituire a despărţământului s-a desfăşurat la 16 octombrie 1910. Ca director al despărţământului a fost ales Dionisie Stoica. CORINA MOISA, GABRIEL MOISA, Date privind evoluţia instituţiile sanitare din judeţul Bihor Primele institutii medicale din judetul Bihor apar în interiorul mănăstirilor sau în apropierea bisericilor. Iniţial, ele nu au avut un profil bine definit şi serveau drept locuinţe călătorilor în vârstă, persoanelor bolnave sau rănite, precum şi celor săraci. La adunarea generală a judeţului din 21 septembrie 1804, s-a ridicat problema finanţării unei noi clădiri. Începând cu 1853, spitalul a primit statutul de "spital public". După 1861, spitalul a fost pus sub controlul administrativ al unui comitet de spital, care includea printre membrii aleşi: consilieri judeteni, medici primari şi secundari ai spitalului, un casier, avocat şi grefierul judeţului. Preşedintele era prefectul. După ce a primit această formă de organizare spitalul a devenit Spital Judeţean, titulatură pe care a avut-o până de curând. LUCIA CORNEA, Vechi ateliere fotografice orădene. patroni, personal angajat, ucenici

Categoriile profesionale care au lucrat în atelierele fotografice orădene de-a lungul timpului sunt destul de sumar cunoscute astăzi datorită dificultăţii de a reconstitui încadrarea cu personal a acestora. Informaţiile sunt puţine şi sporadice şi provin din surse diferite. Am utilizat pentru această lucrare: câteva vechi registre păstrate în Arhiva Primăriei Municipiului Oradea (Indexul patronilor cu ucenici; Registrele patroni-angajaţi; Registrul contractelor de ucenicie), anunţurile din presă postate de fotografii-patroni în vederea angajării de personal, alte diverse anunţuri şi ştiri apărute în presa profesionistă, dar şi în presa locală. Am avut, de asemenea, la dispoziţie mărturiile câtorva vechi fotografi orădeni, intervievaţi în jurul anului 2000: Olga Weisz-Grünfeld, Olah Ida, Balog-Eidlitz Ilona. Câteva informaţii utile am găsit şi în fondul Asociaţia Micilor Meseriaşi Oradea păstrat la Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Bihor. În mod firesc, personalul atelierelor fotografice a evoluat în timp. La început, la mijlocul secolului 19, fotograful, adevărat pionier al unei noi profesii, era capabil să facă faţă singur cererii publicului, destul de mică în condiţiile în care la ora aceea fotografia era încă un obiect de lux. Cu trecerea anilor, pe măsură ce dificultăţile tehnice de realizare a fotografiei au fost surmontate una după alta, fotografia a devenit treptat din ce în ce mai ieftină, deci accesibilă unor pături din ce în ce mai largi ale populaţiei, care au devenit astfel virtuale consumatoare ale serviciilor oferite de atelierele fotografice. În timp, cererea a crescut foarte mult, punând presiune asupra atelierelor fotografice, care au fost nevoite să-şi sporească treptat personalul, atât ca număr cât şi ca specializare.

MIHAELA GOMAN, Din activitatea lui Constantin Daicoviciu la Institutul de Studii Clasice al Universităţii „Regele Ferdinand I” din Cluj (I)

Una dintre instituţiile importante ale Universităţii Daciei Superioare din Cluj în jurul căreia s-a desfăşurat o activitate didactică şi ştiinţifică laborioasă a fost Institutul de Arheologie şi Numismatică înfiinţat încă în anul 1919, odată cu citadela universitară. În anul 1932 a apărut primul volum al Anuarului Institutului de Studii Clasice (A.I.S.C.) din Cluj. Din Cuvânt înainte al acestui prim volum aflăm date importante despre cum a luat fiinţă Institutul. Acesta se va numi Institut de Studii Clasice până în anul 1949, când va lua fiinţă Institutul de Istorie din Cluj, care după anul 1970 devine Institutul de Istorie şi Arheologie din Cluj. Toate trei au fost conduse, până în 1973, de Constantin Daicoviciu, ca director. Timp de mai mulţi ani Constantin Daicoviciu a fost şi secretar, membru al colegiului de conducere şi apoi director al Institutului de Studii Clasice al Universităţii din Cluj, aşa cum rezultă din paginile documentelor din arhiva Institutului păstrate în fondul Comisiunii Monumentelor Istorice – Secţiunea pentru Transilvania (C.M.I.T.). Date importante despre activitatea şi colecţiile Institutului de Studii Clasice ne oferă Mihail Macrea într-un studiu al său de referinţă. Aflăm astfel date despre: istoricul Institutului, conducerea acestuia, principalele cercetări şi publicaţii, bibliotecă (cuprindea peste 20000 de volume şi reviste) şi respectiv Muzeul de Antichităţi (secţia preistorică, secţia dacă, colecţia egipteană, secţia romană, colecţia romană de obiecte şi monumente mai mici, lapidariul roman, tegulariul roman, secţia năvălirilor barbare, secţia numismatică, secţia medievală şi modernă, colecţii mai mici). ANTONIO FAUR, Problematica salvării evreilor din Transilvania de Nord şi Ungaria (1944). Percepţii istoriografice (1944-1946)

Reconstituirea modalităţilor de consemnare şi interpretare a acţiunilor de salvare, de la moarte sigură, a mii de evrei din Transilvania de Nord şi Ungaria, prin trecerea lor clandestină peste frontiera vremelnică dintre Ungaria şi România, constituie un aspect istoriografic de o semnificaţie evidentă, pentru că acesta demonstrează faptul că au existat oameni care s-au opus tăvălugului nazist al aplicării aşa-zisei „soluţii finale” în cazul evreilor europeni. De precizat însă că investigaţiile ştiinţifice - sub acest raport - se află într-o fază iniţială, deoarece au fost reliefate, până acum doar informaţiile existente în literatura memorialistică a problemei, adăugându-i-se abia în ultimii trei ani rezultatele unor cercetări arhivistice, care s-au concretizat printr-o publicare de documente inedite.

OVIDIU PASCU, Aparate de fotografiat din colecţia Muzeului Ţării Crişurilor: Smena Produse iniţial de fabrica LOMO, Leningradskoye Optiko Mekanicheskoye Obedinenie, micile aparate destinate amatorilor, au fost botezate Smena, în traducere “Noua Generaţie”, au fost produse începând din 1958 şi de uzinele MMZ din Misk. Ele erau cele mai răspândite aparate din blocul socialist datorită, pe de o parte, simplităţii lor, iar pe de altă parte şi preţului relativ mic. Majoritatea fotografilor din România, amatori sau profesionişti, şi-au început cariera fotografică cu modele din gama Smena. Gabriel MOISA, Cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu şi muzeele de istorie în România anilor ’80

În penultimul deceniu al secolului trecut cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu a atins cote foarte înalte. Cei mai mulţi specialişti sunt de părere că debutul

acestuia trebuie căutat în vizita efectuată de Nicolae Ceauşescu în China şi Coreea de Nord, între 1-24 iunie 1971, vizită care l-ar fi marcat profund pe Ceauşescu. Alţii însă stabilesc declanşarea fenomenului mai devreme, imediat după 1968, doar că lumea a fost mai atentă atunci la momentul august 1968 şi mai puţin la prezenţa unor germeni ai cultului personalităţii. Trebuie spus foarte deschis faptul că acest cult al personalităţii nu a fost opera lui Nicolae Ceauşescu, ci mai degrabă a unui „front” format din activişti, artişti, literaţi şi ziarişti care au intuit foloasele slăvirii liderului de la Bucureşti exprimate în câştiguri pecuniare, poziţii sociale, posibilitatea de a pleca peste hotare etc. Lipsit de o educaţie solidă, lui Nicolae Ceauşescu i-a plăcut acest spectacol, ba chiar a şi plusat adeseori. Într-un timp foarte scurt a fost pusă la punct o adevărată maşină de propagandă care a generat un cult al personalităţii de-a dreptul şocant pentru lumea liberă. Atât la nivel individual, cât şi numeroase instituţii au fost angrenate în acest tablou „cultural”. Între instituţiile angajate plenar şi din ce în ce mai mult de la un an la altul în această direcţie s-au aflat şi muzeele din România, care au fost agresate continuu din aceste punct de vedere. Răspunzând ideologiei vremii, acestea erau nevoite să-şi adapteze viaţa muzeală la toate nuanţele regimului politic. Din păcate, de prea multe ori în muzeele României comuniste, istoria, aşa cum era ea transmisă publicului prin intermediul expoziţiilor permanente sau temporare, era falsificată. Publicul avea în faţă o istorie teleologică în care trecutul era desenat şi redesenat prin prisma comandamentului politic aflat în actualitate. Fenomenul este prezent încă de la sfârşitul anilor ’40, odată cu preluarea puterii de comunişti, când regimul democrat-popular a acţionat şi în acest sens pentru punerea pe „baze democratice” a vieţii muzeografice româneşti, urmând un curs ascendent, apogeul fiind atins spre mijlocul anilor ’80. Ion ZAINEA, Aspecte din activitatea cenzurii comuniste: controlul producţiei de carte social-politică. tendinţe şi fenomene semnalate în cursul anului 1972 Cenzura a lucrarilor cu continut social si politic a fost făcut în cadrul Serviciului Ideologia de la Direcţia Generală pentru Presă şi Tipărituri. Pentru structura lor sau deoarece erau considerate "nepotrivite" ca orientare, o serie de materiale, fie au fost eliminate în totalitate fie au fost supuse unor modificări substanţiale. Unii sunt acuzaţi pentru nu fac o "analiză critică". Ca urmare a semnalărilor lectorilor, editurile au amânat numai în anul 1972 publicarea a 70 de articole, recenzii, referate de lectură, studii din volume. O parte din acestea au primit „BT” după refaceri substanţiale, dar într-o serie de cazuri s-a renunţat definitiv la publicarea lor.