Lumina Vechilor Cărări · despre un tată care a fost lovit de unul dintre fiii lui. Și pe când...

1 Lumina Vechilor Cărări

Nu știi care e aceea ? Întreabă pe orice părinte credincios și vei vedea că răspunsul este același, în orice țară, pe orice continent: copiii care întorc spatele lui Dumnezeu și se duc în lume !

Părinți care rămân uimiți; nu le vine a crede că li s-a întâmplat chiar lor. Par zăpăciți, vorbesc singuri și plâng...

Apar cele mai chinuitoare întrebări. Întrebări pentru ei înșiși, întrebări pentru Dumnezeu, întrebări care privesc trecutul și de asemenea și viitorul: De ce ? Pentru ce ? Unde am greșit ? Ce trebuie făcut ? Când ? Până când ? Cum se va sfârși ?

Sunt și întrebări de fond. Este normal așa ? Așa este viața ? Ține de părinți de a avea toți copiii credincioși sau nu ține de ei ? Cărui fapt se datorează prăbușirea atâtor copii dragi, care par că nu mai pot gândi rațional la un moment dat ?

Stare. Indiferent ce răspunsuri avem pentru aceste

întrebări sau mai degrabă indiferent ce răspunsuri suntem dispuși să acceptăm la asemenea întrebări, dacă deschidem ochii bine vom observa o realitate crudă, aspră: cele mai multe familii de credincioși s-au confruntat și se confruntă cu această nenorocire ! Faptul că cele mai multe familii de credincioși au dificultăți de acest fel poate aduce un fel de resemnare, dar nu poate stinge dorința fierbinte de a ajunge cu toți în Împărăția lui Dumnezeu. Când spun că cele mai multe familii se confruntă cu această nenorocire, mă refer la faptul că sunt foarte rare familiile care au toți, toți copiii mari și credincioși. Noi am știut asta din tinerețe pentru că am văzut cu ochii noștri și, deși am privit cu compasiune, cu compătimire astfel de situații, din diferite motive nu ne-am închipuit că am putea să ne confruntăm noi înșine cu același lucruri. Și când s-a întâmplat - acolo unde s-a întâmplat - ne-am văzut devastați ca după o furtună năprasnică. Și încep rugăciunile, posturile, căutarea unui cuvânt din partea lui Dumnezeu prin prorocie, căutarea unor versete asigurătoare în Scripturi...

După ce privim în jur, privim și în Scripturi. Și aici observăm cu ușurință că foarte puțini au fost oamenii lui Dumnezeu care au avut toți copiii credincioși. Și atunci revine aceeași întrebare: este acesta normalul ? Așa trebuie să fie ?

Motive. E ca și în cazul orbului vindecat de Domnul

Isus, când ucenicii L-au întrebat pe Domnul: „Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” (Ioan 9.2b). Cine este deci de vină: părinții sau copilul ? Consider că chiar dacă părinții ar fi cei cu vina, ei au destulă pedeapsă trăind amarul situației, ca să li se mai reproșeze vinovăția. Totuși această posibilitate nu

poate și nu trebuie exclusă din start. Trebuie spus că la acest capitol, fiecare caz în parte are specificul său diferit de celălalt. Să privim spre câteva scenarii posibile, întâlnite în diverse situații, în viață.

Probleme la trăire: cum faci, așa ți se va face. Am scris cu ceva timp în urmă în paginile revistei despre un tată care a fost lovit de unul dintre fiii lui. Și pe când plângea îndurerat de gestul fiului său, la el a venit fratele lui mai mic, și acesta om în vârstă. Când a aflat care este motivul plânsului fratelui său și nedumerirea lui cu privire la cele petrecute, acesta i-a adus aminte că și el la vremea tinereții l-a lăsat la rândul lui pe tatăl lor plângând... Deși s-a îndreptățit spunând că el nu și-a lovit tatăl, ideea rămâne: cum faci așa ți se va face ! În alt caz am fost găzduit în familia unor frați unde un copil de vârsta adolescenței a întors spatele pocăinței și se comporta destul de urât cu părinții lui. Îndurerat de durerea acelor părinți, într-una din zilele următoare s-a întâmplat să vorbesc cu un frate despre toate acestea. Omul acela cunoștea părinții aceștia din vremea când încă nu erau căsătoriți și mi-a spus că prezbiterul din Biserica de unde venea mama, a avut mult necaz cu ea din pricina felului ei rebel și neascultător din vremea când era fată în banca adunării. Mai știu un frate care răvășit de evenimentele provocate de unul dintre copiii ajunși la vârsta căsătoriei, a rugat pe un prieten să întrebe pe Domnul pentru el, pentru ca nu cumva prorocul să fie influențat de faptul că erau cunoscuți între ei. Răspunsul Domnului a fost: „În dreptul acestui suflet, ceea ce s-a petrecut se datorează faptului că în timpul vieții lui, a trecut peste două hotare !” Nu intrăm aici în detalii, dar ideea rămâne: unele lucruri se plătesc amar ! Pentru a scăpa de plată ar trebui ca dificultățile cu părinții să fie rezolvate înainte ca aceștia să plece în veșnicii iar traiul să fie mai atent fiindcă trăim sub privirile lui Dumnezeu.

Totul este har. Cunosc o familie de oameni temători de Dumnezeu care din cei 18 copii au șapte nepocăiți și unii dintre aceștia; destul de răi. Una dintre fetele lor este căsătorită cu un băiat provenit dintr-o familie în care tata a fost bețiv și dezinteresat de educația copiilor iar mama o simplă femeie în banca adunării, cu perioadele ei de descurajare în ce privește pocăința. Toți cei nouă copii ai lor sunt credincioși, dar chiar credincioși. Și asta este doar un exemplu din mii...

Probleme la temperament. Acesta se transmite din tată în fiu, nu întotdeauna, dar în cele mai multe cazuri. Din părinți cu un temperament blajin și liniștit de obicei se nasc copii asemenea ursuleților de pluș: unde-i pui acolo stau; ce le spui aceia fac. Știu un bărbat care pe când era tânăr acasă la tatăl lui, a fost pus să țină un purcel până


când tatăl lui urma să-i pună în atele un picior, fiindcă purcelul l-a rupt între podelele din coteț. Ținând purcelul, bărbatul acela tânăr a leșinat ! Temperamentul lui blajin n-a suportat nici măcar suferința unui purceluș. Urmarea ? Temperamentul lui blajin s-a transferat la copii: el se bucură acum că toți copiii lui sunt liniștiți și la locul lor. Prin comparație, un alt tată pe când era elev, a reușit să devină subiectul multor ședințe cu părinții. E de mirare că băieții lui au mai umflat câte un ochi unuia sau altuia, în încăierările din școală ? Din stejar, stejar răsare ! De aceea cred că este foarte bine dacă tinerii căsătoriți găsesc o împrejurare în care să se debaraseze prin mărturisire și rugăciune, de aspectele negative ale temperamentului lor, înainte de a se naște copii în familia lor.

Probleme la educație. „...a poruncit părinţilor noştri să-şi înveţe în ea copiii,” (Ps. 78.5b), este datoria fiecărui părinte credincios. Apostolul Pavel recunoaște valoarea educației când vorbește despre pruncia tânărului Timotei. (2Tm. 3.15). Trebuie adăugat însă că educația are o valoare secundară, după har și după urmările temperamentului nerezolvat al părinților. Adică dacă Dumnezeu hotărăște altfel din motive de El știute sau dacă avem de-a face cu un copil cu un temperament dificil, atunci educația va avea un succes limitat, oricât de pricepuți în domeniu și oricât de bine intenționați ar fi bieții părinți. Dacă succesul în ce privește creșterea copiilor ar ține numai de educație sau în mod detașat în primul rând de educație, atunci ar trebui să aibă copii, numai părinții care stăpânesc foarte bine cunoștințe de psihologie parentală. Ceilalți vor face copii numai pentru ca să se înmulțească oamenii de nimic. Dar lucrurile nu pot fi gândite așa. Mi se pare o insultă urâtă să-i reproșez unui părinte că nu știe să-și educe copilul. Asta spune de fapt că de vreme ce nu cunoaște metode de educație, n-ar fi trebuit să facă copii... Sunt convins de faptul că Dumnezeu știe ce face și dacă a dat posibilitatea oricărei familii – indiferent de câtă inteligență deține – să aibă copii, atunci părinții aceia au din construcție capacitatea de a-i crește și a-i îndruma în viață (pot fi și unele excepții). Dacă educația ar fi determinantă în ce privește alegerile copiilor la vârsta adolescenței, atunci ar trebui ca în general (lăsând deoparte excepțiile) familiile cu părinți capabili în ce privește educația să aibă numai copii credincioși comparativ cu familiile cu părinți neglijenți în această privință. Oricât ar părea de ciudat, rezultatele sunt adesea exact invers. De partea cealaltă este desigur de folos ca orice părinte să-și îmbogățească îndemânarea de a-și educa cât mai bine copiii. Frământat de procentajul tot mai mare al copiilor din familii de credincioși care se duc în lume, am întrebat diferite persoane din diferite grupări religioase asupra acestei probleme. Interesant mi s-a părut opinia unui frate din conducerea misiunii menonite din Suceava. Menoniții pun mare accent pe familie în felul în care practică ei credința în Dumnezeu. Chiar slujbele lor sunt construite astfel. Fiind un om în vârstă, l-am întrebat dacă poate aproxima care a fost și care este în prezent, procentajul tinerilor care pleacă în

lume din Bisericile lor din Statele Unite și nu numai. El a spus că a existat o perioadă în urmă cu aproximativ 40 de ani când mai mult de jumătate dintre tinerii lor părăseau religia menonită mergând spre baptism și în mare parte chiar în lume. A existat însă o cotitură în viața lor religioasă, care a modificat semnificativ acest procentaj trist: slujbele în familie și între familii și în mod deosebit școala acasă sau în grupuri creștine mici. El spune că urmare a acestei modificări, procentajul tinerilor care pleacă dintre ei s-a redus la mai puțin de zece la sută. Cred că este o mare realizare și dacă aceasta funcționează folosind metodele exprimate de acest frate, atunci merită luate în considerare. Educația contează.

Asemănarea cu Domnul. Poate că este un punct de vedere prea îndrăzneț, dar nu pot exclude această posibilitate și anume că Dumnezeu îngăduie unor părinți să aibă copii pierduți în lume pentru ca prin aceasta acești părinți să cunoască și să fie făcuți părtași suferinței lui Dumnezeu pentru cei pierduți. Mă gândesc la evreii care au fost luați robi în Babilon. Lucrul acesta s-a întâmplat din pricina multelor lor păcate, dar nu toți evreii plecați în robie au fost răi și ticăloși. Așa se face că în robia din Babilon au ajuns și evrei credincioși. Cu siguranță aceștia din urmă au simțit mai greu robia ca și ceilalți care erau vinovați înaintea lui Dumnezeu. Asta pentru că evreii necredincioși – cei din pricina cărora s-a produs robia – ca toți oamenii necredincioși, nu s-au gândit decât la binele lor personal și dacă au dat de un mijloc de câștig în Babilon, puțin le-a păsat că se găseau acolo și nu în Israel. Evreii credincioși însă - măcar că nu erau vinovați - au gustat mai amar robia fiindcă aceștia, indiferent de starea lor pământească, trăiau durerea pentru Templul dărâmat și pentru încetarea închinării înaintea lui Dumnezeu, potrivit Legii. Cam așa pot fi gândite și lucrurile privitoare la familiile cu copiii plecați în lume. Părinții care au doar o formă de evlavie nu sunt prea neliniștiți din pricina copiilor lor plecați în lume, mai ales dacă aceștia se întorc acasă cu ceva „miere din cel tare”. (Jud. 14). Părinții pentru care veșnicia copiilor lor contează mai mult ca propria lor viață, este copleșitor de a trece pe aici. Gândesc astfel pentru că am întâlnit în viață oameni ai lui Dumnezeu cărora nu știu ce le-aș fi putut reproșa; oameni care s-au străduit să trăiască curat, care au suferit pentru credință, care au fost înzestrați de Dumnezeu cu daruri ale Duhului Sfânt și care totuși au avut între copii și din aceia răi, răi. De exemplu fratele Ion Stanciu din Prahova – un om care s-a sacrificat pentru Evanghelie și prin care Dumnezeu a făcut multe minuni. Cele petrecute în familia lui sunt ieșite din comun: fata a rămas credincioasă (este în viață), dar băiatul nu numai că s-a lăsat de pocăință, dar la mijlocul vieții a murit la câteva minute după ce și-a scos tatăl afară din casă, din pricina urii pe care o avea pentru credincioși. Asta mă face să cred că unor oameni, Dumnezeu le dă un har aparte, acela de a suferi în mod deosebit, de a suferi cum suferă Domnul pentru cei pierduți. (Fl. 1.29). Nimeni nu poate înțelege această suferință a lui Dumnezeu pentru


cei pierduți mai bine ca părinții care au copii pierduți, părinți pentru care acest lucru este mai amar ca moartea.

Cam acestea pot fi motivele pentru care în familii de credincioși se întâlnesc copii plecați în lume: unii părinți plătesc pentru că „Cum ai făcut așa ți se va face”; alții au toți copiii credincioși fără a avea nici cel mai mic merit în această privință: este harul lui Dumnezeu; în alte familii copiii au același temperament ca și părinții lor când au fost tineri, chiar dacă la copii se manifestă în alt mod; în alte familii sunt urmări ale unor lipsuri pronunțate la capitolul educația creștină iar altora, Dumnezeu le dă harul de a cunoaște cum nimeni alții, suferința Lui pentru cei pierduți. Și nu este foarte simplu să pui eticheta corectă pe un caz întâlnit.

Atitudini. Ale copiilor pierduți. 1. Unii – și poate că sunt categoria majoritară

– sunt șmecheri în sensul că pozează oarecum în copii credincioși, dar se ocupă în ascuns cu multe urâciuni. Părinții mai știu, mai nu știu și în general caută să-i acopere. Pentru ce să se vorbească despre familia noastră !? Dificultatea este că ei între ei, tinerii se știu bine și dacă acest comerț clandestin al diavolului progresează nestingherit, încurajarea spre rău este tot mai pronunțată. Tinerii care se înglodă în astfel de stări, se descalifică pentru totdeauna în ce privește o viață de creștini normali și statornici. Fie că se vor afunda tot mai mult în lume, fie că vor fi toată viața lor un fel de anchilozați în banca adunării. Desigur că pot fi excepții în bine, dar din câte am văzut din tinerețe și până acum, sunt doar excepții, pentru care desigur ne bucurăm și binecuvântăm pe Domnul.

2. Alții trântesc ușa și pleacă. Într-un fel e mai cinstit deși este groaznic de dureros pentru părinți. Cei mai mulți din această categorie n-au rezistat unor tentații lumești, deși majoritatea dintre ei prezintă fel de fel de explicații care se doresc a fi foarte logice și „științifice”. Am observat că cei mai mulți din această categorie se întorc la o vreme, ca treziți dintr-un vis urât. De multe ori părinții lor nu mai sunt în viață la vremea aceea. Destul de mulți dintre ei ajung la vremea chitanțelor de plată pentru ceea ce au făcut, ceea ce de obicei se întâmplă după vreo douăzeci de ani în care se pare că Dumnezeu nu-i deranjează cu nimic. Însă din numărul acestora, și procentajul celor care mor nemântuiți, nu este chiar mic. Cu privire la aceștia, am observat destul de multe situații în care copiii aceștia plecați în lume, ajunși maturi sau chiar bătrâni, le ajunge un fel de nostalgie după

Dumnezeul familiei din care au plecat și încearcă o întoarcere. Dar în destul de multe cazuri, soția, cea pentru care în tinerețe au renunțat la pocăință, împreună cu copiii de acum și ei oameni maturi, le stau cu putere împotrivă. Unii încearcă să treacă peste piedici, dar ciudat: mor subit fără să apuce botezul în apă... Știu destul de multe cazuri de acest fel. E ca și cum Dumnezeu nu le mai oferă șansa, disprețuită atâția ani.

3. Mai sunt și categoria celor pierduți în adunare. (Ps. 50.8-17). Mă refer la copii și tineri care sunt implicați în activitățile bisericești dar care... nu sunt pocăiți ! De prea multe ori aceasta este o păcăleală pentru părinții unor astfel de tineri, părinți care pot fi încântați de prestațiile copiilor lor în casa de rugăciune deși aceștia au comportament lumesc. Sunt certăreți, se bârfesc (uneori chiar de la slujbele pe care le fac sau pentru care se pregătesc), sunt neascultători de părinți, au o înclinație pronunțată spre lucrurile lumești, etc. Pe lângă faptul că tinerii din această categorie au o părere bună despre ei înșiși – inclusiv din punct de vedere duhovnicesc, dacă sunt atenționați (fie și doar cu două vorbe), se simt foarte deranjați și privesc de sus, cu semeție. (Aici vorbim de tineri, dar asta nu înseamnă că nu sunt și destui vârstnici la fel).

Ale părinților. Părinții firești, nu se prea neliniștesc de

îndepărtarea de Dumnezeu a copiilor lor. De multe ori fac front comun cu aceștia (mai cu seamă mamele), împotriva celor care ar avea ceva de spus despre odraslele lor. Sunt însă și părinți pentru care așa situații sunt mai amare ca moartea. Lucrurile merg uneori până acolo încât trupul nu mai rezistă amărăciunii și le cedează ficatul sau pancreasul (diabet) sau chiar psihicul (mintea). Urmează plâns în rugăciuni și în toate ungherele posibile unde pot boci nestingheriți. Posturi și... întrebări fără răspuns ! După ani, se poate ca simțămintele acestea de disperare datorate gândului că este posibil ca copiii lor să ajungă să se chinuie în iad, se mai potolesc, dar viața nu mai are gust ! Niciodată !


Desigur că adesea, după zilele de amar vin și zilele în care se plânge de bucurie, când câte un fiu risipitor se întoarce la Domnul. Mă tot gândesc dacă nu cumva ne confruntăm cu anomalii genetice în sensul că în vremea aceasta în care majoritatea organelor din corpul omenesc suferă dificultăți în funcționare, este posibil ca oamenii să se maturizeze biologic la vreme, dar să nu reușească să se maturizeze în capacitatea de a înțelege viața decât destul de târziu. Tineri care înaintează în vârstă, dar continuă să gândească și să se comporte ca niște adolescenți teribiliști. Ceea ce de asemenea mi se pare interesant este răspunsul des întâlnit la cei pe care i-am întrebat după ce s-au întors, trezindu-se ca dintr-un vis urât: „Ce părere ai despre suferința părinților tăi din vremea pribegiei tale ?” Ei recunosc că n-a fost ușor pentru părinți, dar nu par să înțeleagă profunzimea amărăciunii lor din vremea aceea.

În ce privește atitudinea părinților față de copiii lor care se depărtează de Dumnezeu, mai delicată este situația acelor părinți care au slujbe în Biserică și mai cu seamă cea de prezbiter la care Scriptura face referire explicit, față în față cu neascultarea copiilor. „Dacă este cineva fără prihană, bărbat al unei singure neveste, având copii credincioşi, care să nu fie învinuiţi de destrăbălare sau neascultare.” (Tt.1.6). Cred că trebuie pornit de la faptul că condițiile pentru slujba de prezbiter cuprinse în acest verset și în celelalte din fragment, sunt idealul, ținta și nu un tipar care trebuie luat obligatoriu cu nota 10. Asta pentru că orice om, oricât de sincer ar fi el, nu poate fi de nota 10 în toate cerințele Scripturii. Și atunci alegem din ce considerăm că se apropie cel mai mult de cerințele pentru slujba de prezbiter. În cazul nostru, „având copii credincioși,” putem avea o apreciere cu privire la copiii cuiva, dar cât de credincioși sunt într-adevăr, numai Dumnezeu știe. În al doilea rând, felul în care este tradus în Scriptura pe care o folosim, cuvântul: „copii credincioși” sau „copiii credincioși” duce la sensuri care pot fi considerate destul de diferite. Adică dacă este vorba de „copii”, așa cum citim în traducerile românești ca și în traducerea Cornilescu, Biblia obișnuită pe care o avem, ca și în engleză sau în rusă, atunci înțelegem că între copiii pe care-i are un prezbiter trebuie să fie și copii credincioși. Dacă citim „copiii”, cum întâlnim în unele traduceri grecești, atunci înțelegem că cel puțin majoritatea copiilor unui prezbiter trebuie să fie credincioși, atâta cât poate vedea ochiul și înțelege mintea că trebuie să fie sau să arate un credincios. Și cum în unele traduceri găsim scris într-un fel iar în altele în alt fel, nu ne rămâne decât să apreciem lucrurile după buna cuviință creștină și asta ne spune că am considera normal ca un prezbiter să aibă majoritatea copiilor credincioși. Sunt fel de fel de opinii cu privire la acest aspect, unele favorabile păstrării slujbei de prezbiter, altele nu. Din cele din prima categorie, ne putem referi la cea care spune că fragmentul biblic de mai sus se vorbește despre condițiile cerute la vremea așezării în slujbă, nu și după aceea, ca și

cum un prezbiter trebuie să fie mai potrivit pentru slujbă înainte, decât după aceea. Se mai face trimitere la faptul că copiii de peste 20 de ani sunt majori și răspund ei de soarta lor, nu părinții. Dar dacă s-ar referi Scriptura la copiii considerați sub autoritatea părinților încă, adică de 14-15 ani, n-ar mai avea rost condiția, pentru că aceștia de regulă sunt încă ascultători de părinți și credincioși, dacă se poate spune așa. Cred că pentru a înțelege calea de urmat ar trebui să ne îndreptăm atenția la condițiile puse pentru slujba de prezbiter, dar mai cu seamă să ne îndreptăm atenția asupra motivelor pentru care se cer astfel de condiții. Ori după înșirarea tuturor condițiilor, găsim scris rostul lor: pentru „...ca să fie în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă, şi să înfrunte pe potrivnici.” (Tt. 1.9b). Aici este problema: starea copiilor mei mă ajută sau mă încurcă în a putea sfătui în învățătura sănătoasă și a înfrunta pe potrivnici ? Așa că se poate ca un prezbiter să aibă un singur copil necredincios din zece, dar dacă copilul acela, indiferent de vârsta lui, face niște mișelii din cele care fac să se întoarcă apele la deal și morții în mormânt, cum zic ortodocșii sau cum „...nici chiar la păgâni nu se pomenesc; (1Co. 5b) cum zice Scriptura, (de exemplu: a te poza dezbrăcat la piele în mod repetat și a te posta mai apoi pe internet – un exemplu existent) cum mai pot sfătui în învățătura sănătoasă sau cum pot înfrunta pe potrivnici care-mi vor spune pe drept: „Uită-te în casa ta !” Dacă însă copiii unui prezbiter sunt credincioși, dar unu sau doi au renunțat la pocăință, însă se comportă cel puțin omenește, și este vorba despre un om al lui Dumnezeu recunoscut prin credincioșia lui, care se dezasociază public de alegerile copiilor lui, care în ce privește celelalte condiții pentru slujba de prezbiter este bine, care are o înzestrare în slujire ce demonstrează tovărășia lui Dumnezeu în viața lui, cred că ar putea să sfătuiască în învățătura sănătoasă, începând prin a zice: „Nu faceți cum au făcut ai mei...” Asta mai cu seamă când omenește vorbind, în respectiva Biserică nu are cine să facă slujba aceea. Dacă însă are cine, pentru ce să nu folosim o unealtă care nu are fisură la mâner ?

Normalul Nu idealul ! Pentru că ideal ar fi ca toți copiii

familiilor creștine să fie credincioși. Normal, în înțelesul de a deosebi stările la care ne putem aștepta, este acela că întotdeauna, în cele mai multe familii de credincioși, majoritatea copiilor vor alege calea vieții veșnice, dar ici colo vor fi mereu și câțiva care... aleg calea nenorocirii, cel puțin pentru o vreme.

Temă acasă Poartă-ți povara până la capăt. Dacă porți o

vină în ce privește poticnirea copiilor tăi, adu-ți aminte de împăratul David care pe vremea când fugea de propriul lui copil, batjocorit fiind de oameni răi, a răspuns: „Poate că Domnul se va uita la necazul meu şi-mi va face bine în locul blestemelor de azi.” (2Sam. 16.12). Dacă nu ai vină, însemnă că Dumnezeu te-a chemat la o slujbă mai grea, aceea


de a înțelege și a purta povara celor pierduți cum El o poartă; cu atât mai mult du-o până la capăt.

Dor aluziile creștinilor firești care pretind că trebuie închise gurile celor ce au propovăduit Evanghelia curată și acum se confruntă cu călcările ei în propriile case. Dar diferența nu este aici; nimeni nu poate garanta că Evanghelia pe care o propovăduiește va fi respectată de toți cei din familia sa. Diferența este în altă parte: cei firești sunt în stare să întoarcă pe dos o adunare întreagă din pricina năzbâtiilor copiilor lor, cărora pretind să li se îndeplinească toate cele trebuincioase ca și când totul ar fi fost în ordine, pe când cei duhovnicești se detașează de faptele rele ale copiilor lor și le plâng amar. Acolo este diferența.

Dor acuzele copiilor plecați, care pretind că au plecat din pricina părinților care nu i-au înțeles, care au fost prea aspri, etc. Asta fără să facă vreo aluzie la mulțimea de neascultări pe care părinții a trebuit să le suporte și nici la grija și sacrificiile cu care au fost crescuți. Până la urmă, luând în calcul truda creșterii unor copii, părinților ar trebui să li se treacă cu vederea anumite greșeli, în cazul în care acestea chiar există. Consider urâtă explicația unui băiat de 17 ani care a plecat de acasă la o fată din sat, motivând că tatăl a vorbit aspru cu el, făcându-l pierde vară, într-o seară când băiatul s-a întors de la minge iar tata de la munca câmpului. Erau părinții care o vreme au muncit cu ziua la câmp, după ce veneau din tura de zi de la fabrică, pentru că băiatul cu pricina avea nevoie de tratament balnear în urma unor traumatisme. De partea cealaltă am privit cu prețuire un bărbat tânăr căruia din neatenție i-am pus o întrebare stingheritoare cu privire la tatăl lui pe care-l cunoșteam și care a fost un om foarte bețiv. Copiii trebuiau să ascundă seara încălțămintea sau alte obiecte aduse de mama, pentru că dacă tata le găsea, le fura de acasă și le vindea pe băutură. Tânărul acela a spus simplu: „A fost tatăl meu !”

Poate că ceea ce doare cel mai mult este în cazul celor care au ales să slujească în Evanghelie, slujire din pricina căreia n-au mai putut avea o muncă stabilă cu un venit îndestulător. În unele situații de acest fel, copiii plecați în lume ai acestor frați, își învinuiesc tații de lenevie ! Am privit fața amărâtă a unor astfel de tați. Am auzit multe predici despre păstori plătiți, aclamate de mulțimi însetate de șuieratul biciului care lovește în ce poate să lovească, dar despre slujitorii Bisericii care-și fac slujba drămuind fiecare bănuț ca să-l poată întinde pentru a ajunge și pe mâine, n-am auzit absolut niciuna în aproape 50 de ani ! Poate ceva referiri fugare la bătrâni din perioada războiului... Probabil este ceva specific românilor, însă în nu puține situații acesta este motivul declarat al multora dintre copiii acestora, care spun: „Eu nu voi sluji în Evanghelie pentru că nu doresc să trăiesc toate amărăciunile pe care le-a trăit tata.” În pofida tuturor acestora sau altora asemănătoare, du-ți povara până la capăt.

Păstrează copiii ca fiind copiii tăi. Sunt situații în care ca și părinți, nu ne putem asocia cu alegerile

unora dintre copii, dar chiar și în cazuri extreme, de exemplu când nu mai putem locui împreună, copiii aceștia trebuia să vadă durerea părinților lor pentru soarta lor veșnică și nu mânii sau ură.

Dacă este un lucru care pare să conteze în mod deosebit în ce privește păstrarea copiilor aproape, atunci acesta este cheltuirea unui timp cu ei. Nu mă refer la timpul de slujire de acasă sau la cel din casa de rugăciune sau la timpul petrecut muncind împreună sau ocupându-ne cu alte activități. Mă refer la timpul petrecut cu sufletul lor, discutând despre gândurile lor sau orice altceva, ceea ce conduce la crearea de legături de suflet. Când ajung la vârsta alegerilor și vor fi tentați să cedeze unor tentații putrede, acestor copii le va fi greu să rupă relațiile de suflet de acasă, în cazul în care acestea sunt. Sau dacă totuși le rup, vor purta un regret care ar putea fi puntea de întoarcere. Cred cu tărie că realizarea acestor legături de suflet sunt mai puternice decât educația psihoparentală sau religioasă deși acestea trebuie să se regăsească în măsura în care părinții pot s-o facă, în realizarea acestor legături de suflet despre care vorbesc. „El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem !” (Ml. 4.6). Legătura de inimă este salvatoare !

Deseori aud părinți justificându-se că au dat aceeași atenție și aceeași învățătură tuturor copiilor; unii au ascultat iar alții nu ! Ce să faci ? Ce este de făcut, știe fiecare: nu putem aplica același tratament tuturor plantelor pe considerentul că toate au răsărit în aceeași grădină ! Unele suportă anumite tratamente sau lucrări agricole, altele au nevoie de cu totul altceva. Fiecare copil are sufletul lui și nevoia unei legături personale cu tata. Și cu mama, dar mai ales băieții, și mai ales în popoarele orientale, relația mamă – fiu, se naște de la sine; este ceva nativ. Mamele pot împleti căutarea lui Dumnezeu în această relație pentru care nu trebuie să muncească prea mult deoarece se naște de la sine. Aceasta legătură trebuie să existe... Chiar dacă sunt atâtea cazuri în care copiii care n-au avut o asemenea relație, au rămas totuși buni credincioși. Sunt și asemenea situații...

Mă gândesc cu tristețe la o zi din rai, deși îmi doresc raiul cu toată inima: „Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute, şi nimănui nu-i vor mai veni în minte.” (Is. 65.17). Cu câtă atenție și bucurie aleg părinții nume pentru copiii lor care se nasc. Și să vină ziua în care să uite că a existat copilul ce a purtat acel nume ?! Trist; foarte trist !

Păstrează casa ca și casă de oameni creștini, chiar și în cazul în care unii dintre copii au întors spatele lui Dumnezeu. Unii părinți sunt mai toleranți, alții mai categorici și asta chiar dacă încap ajustări și la unii și la alții, depinde totuși de temperamentul fiecăruia. O regulă a casei trebuie să existe totuși. Casa creștină nu este un cămin de nefamiliști unde fiecare vine când vrea, face ce-i place și pleacă când îl tună. Stabilirea regulilor casei trebuie să înceapă timpuriu, foarte timpuriu și trebuie să fie


ușoare de înțeles de mintea oricărui copil, înainte de a apărea tentațiile lumești care biruie judecata minții. Regulile casei trebuie solicitate de a fi respectate chiar și copiilor care le disprețuiesc. Nu întotdeauna când sunt călcate, trebuie făcut mănăstire din asta, dar trebuie reașezată aceeași solicitare, calmă dar categorică: „La noi acasă nu se poate trăi așa...”

Păstrează Biserica, Biserică ! Diavolul se luptă pentru fiecare copil, oricât de neînsemnat ar fi. Dar ținta lui este de bătaie lungă și rezultatele acestui plan se văd peste tot: să închidă gura părinților credincioși, a propovăduitorilor și mai ales a prezbiterilor. Sunt uimit să văd că acest plan al diavolului este propovăduit la amvoane de oameni sinceri în crezul lor: „Fraților, copiii ne închid gura !” Și ce urmează după ce se închide gura ? Într-un an nu mai recunoști familia sau Biserica, în cazul în care gura ce s-a închis este a prezbiterului. Cine câștigă aici ?

Nu, gura nu trebuie închisă cu niciun preț ! Nu mă refer aici la dorința prostească a unora. De exemplu îmi aduc aminte de primele cuvinte ale unui responsabil de adunare căruia i s-a adus la cunoștință (deși știa și el asta, dar tăcea), că băiatul lui are o relație avansată cu o fată și va trebui stabilit ce fel de căsătorie va putea avea în acest caz: „Frate... dar eu pot să slujesc mai departe ?” Asta era frământarea bietului om, în situația în care se găsea. Gurile nu trebuie închise, orice derapaj suferit în familie sau în Biserică trebuie asumat. „La noi s-a întâmplat ce s-a întâmplat și nu este bine !” Apoi trebuie obligatoriu de vorbit. Și nu mă refer la condamnări în stânga și în dreapta deși și condamnările pot să-și aibă uneori locul lor. Mă refer la a vorbi despre calea bună, calea biblică: „Cu privire la ceea ce s-a întâmplat, calea bună după Scripturi este așa și așa...” Făcând astfel, sunt sigur

că se vor găsi tineri și nu numai, care vor alege și drumul bun. Dar dacă închizi gura ?! Este tulburător ceea ce s-a întâmplat în Israel, potrivit celor scrise în cartea Numeri, cap. 32.29b: „Predaţi-vă azi în slujba Domnului chiar cu jertfa fiului şi fratelui vostru, pentru ca binecuvântarea Lui să vină astăzi peste voi !” Da, Biserica trebuie să rămână Biserică, chiar dacă se înregistrează pierderi dureroase.

Însă este o vreme mai prielnică când gura nu trebuie închisă: „După ce au prânzit, Isus i-a zis lui Simon Petru: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” „Da, Doamne” I-a răspuns Petru „ştii că Te iubesc.” Isus i-a zis: „Paşte mieluşeii Mei.” ...a doua oară: ...„Paşte oiţele Mele”...A treia oară ...„Paşte oile Mele!” (Ioan 21.15-17 selectat). Și fiindcă realitatea bisericească este exact inversă și rezultatele sunt exact inverse: mielușeii sunt lăsați în seama unei fete mai dezghețate fiindcă nu avem timp: trebuie să ne ocupăm de oi ! Și mielușeii se fac mari îndată și...

Păstrează-ți nădejdea în promisiunile Duhului Sfânt și ale Scripturii ! Iată câteva dintre ele: „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze şi când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.” (Pr. 22.6). Și Dumnezeu nu minte, chiar dacă această promisiune presupune o vreme de așteptare. „Doamne, adu înapoi pe prinşii noştri de război, ca pe nişte râuri în partea de miazăzi ! Cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu cântări de veselie. Cel ce umblă plângând când aruncă sămânţa, se întoarce cu veselie când îşi strânge snopii.” (Ps. 126.4-6). Asta scrie cu privire la prinșii de război. Cu privire la prinșii de război, Dumnezeu promite că dacă se va semăna sămânța sfătuirii cu lacrimi, sunt șanse maxime de a strânge cu bucurie snopii pierduți.

Din „Comorile mele”

Era pauza de masă și mi-am scos biscuiții cu sare.

Alin, colegul meu de bancă, care batjocorea și înjura, mi-a cerut smerit un biscuit. Eu i-am dat. Următoarea oră el nu și-a făcut tema, însă fără să-mi ceară, el a început să copie de la mine. Eu l-am văzut și mi-am întors ușor fila. Dar nu se oprea. Copia, copia și iar copia, până i-am făcut semn. Apoi a început să mă batjocorească. Nu voi spune tot ce mi-a zis, dar în mintea mea m-am revoltat: „Asta e recompensa? Mai bine nu îi dădeam.” Aproape că era să spun aceste cuvinte când parcă mi s-au oprit pe buze și un gând m-a fulgerat: Binecuvântare în locul blestemului. Așa că am tăcut și am lucrat continuu.

Din această întâmplare putem să înțelegem că dacă facem un lucru minuscul, nu trebuie să așteptăm o recompensă. Gândiți-vă la Domnul Isus care a murit pentru NOI. Dar noi ce am făcut de am meritat ca Fiul lui Dumnezeu să moară pentru toți? Nimic. Așa că gândiți-vă la fapte, nu la recompensă.

Ozarchevici Miriam - clasa a IV-a – Suceava


Sunt multe momente care încearcă viața noastră, însă de cele mai multe ori privim încercarea gândind la durerea noastră, nu la lucrarea pe care Domnul dorește să o realizeze în viața noastră. Cuvântul „cuptor” are o conotație a durerii pentru noi, însă uneori Dumnezeu ne trece prin cuptoare pe care nici măcar nu le observăm sau pe care le considerăm binecuvântări - nu datorită statutului nostru spiritual – ci datorită subtilității acestor cuptoare...

1. „Tigaia lămurește argintul și cuptorul

lămurește aurul, dar Cel ce încearcă inimile este Domnul.” (Proverbele 17:3).

Am legat în mintea mea acest verset de versetul 3, din Psalmul 17 (aceeași referință din Proverbe, dar în cartea Psalmilor) unde psalmistul își argumentează curăția inimii prin cuvintele: „...dacă îmi vei încerca inima, dacă o vei cerceta noaptea, dacă mă vei încerca, nu vei găsi nimic, căci ce-mi iese din gură, aceea și gândesc.”

Așadar, această încercare, deși e similară cu lucrarea unui cuptor pentru aur, nu este resimțită prin durere. Expresia „încearcă inimile” face referire la un fel de testare însă comparația făcută între cuptor și această lucrare de încercare a inimii de către Dumnezeu, mă face să înțeleg că Dumnezeu prin Duhul Sfânt e tot timpul activ în viața credinciosului, pentru a corecta lucrurile care nu funcționează corect. Din această cauză uneori îmi izvorăsc din inimă dorințe sfinte pe care nu țin minte să le fi cultivat și se ofilesc dorințe rele pe care le-am alimentat. Nu e lucrarea întâmplării, ci e lucrarea Duhului în viața credinciosului.

Se întâmplă să neglijăm afirmația apostolului Pavel: „Sunt încredințat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.” (Filipeni 1:6). Prin aceasta nu vreau să îndemn la o viața fără luptă, ci la o mai mare conștiență a lucrării lui Dumnezeu în viața noastră. Să punem focusul pe lucrarea lui Dumnezeu nu pe străduințele noastre.

Subliniez în acest prim punct că: a. Dumnezeu ne testează inimile, nu doar

faptele. Ne evaluează motivațiile, nu realizările. b. Dumnezeu lucrează în viața noastră în

permanență. Suntem lucrarea Lui, nu doar că ne silim (nu e meritul strădaniei noastre) să fim lucrarea Lui, ci suntem lucrarea Lui pentru că suntem făcuți și prelucrați de El.

2. „Ce este tigaia pentru lămurirea argintului şi

cuptorul pentru lămurirea aurului, aceea este bunul nume pentru un om.” (Proverbele 27:21).

A două lucrare făcută în om, care are o greutate similară cu cea explicată mai sus, e făcută de „bunul nume”. Cele două versete (Proverbe 17:3 și

Proverbe 27:21) au primul element al comparației la fel: tigaia-argintul, cuptorul-aurul. Practic, am putea spune că o lucrare aproape la fel de mare cum face încercarea lui Dumnezeu în inima noastră, o face bunul nume...

Cum oare?

a. Spuneam despre Dumnezeu care încearcă inimile că această încercare poate însemna testare; în cazul bunului nume lucrurile stau la fel. Numele bun e un mijloc de testare. Oameni care au stat tari în fața situațiilor limită și în fața umilințelor, au căzut când aveau un nume bun. Un nume bun are o valoare mare, conform Scripturii, dar testează smerenia unui om așa cum doar Dumnezeu o face. În felul acesta oameni care până zilele trecute erau smeriți și ascultători, devin ciudat de anarhici după ce primesc o promovare sau vreo ordinare. Asta e lucrarea numelui bun, o lucrare a testării.

b. Însă numele bun poate lucra în noi calități care să ne ridice la nivelul numelui. Am auzit despre oameni pe care slujba i-a ținut pe calea pocăinței; era la mijloc un nume de predicator sau cântăreț. Pe alții rușinea de a nu se purta ca niște nepocăiți i-a făcut să devină pocăiți. Doar că pentru a ține la un nume bun unii au ajuns să piardă unul.

Mă pune pe gânduri subtilitatea acestui mod de a fi testați și prelucrați. Gândind astfel, chiar și laudele sunt menite să ne testeze și să scoată la lumină în viața noastră orice urmă de mândrie și vanitate, ca mai apoi văzând-o, să ne dăm seama că e lucrarea numelui bun la mijloc și Dumnezeu, prin evaluarea pe care ne-o fac oamenii, ne arată că încă nu suntem lepădați de noi înșine și astfel ne dă șansa pocăinței.

Fiecare zi își are luptele ei, dar noi avem de trăit o viață sfântă. Dacă sunt mai multe ajutoare e cu atât e mai ușor. Dar uneori aceste ajutoare sunt doar tigăi și cuptoare...

Șandra Adelman Cezar – Bihor


Să clădim pe întrebarea pusă cel mai des cu privire la Melhisedec: Este om sau ființă cerească ?

Fragmentul din cartea Genesa consemnează elemente terestre și istorice clare. Este vorba de o localitate care se numește Salem; de o vale care se numește Valea Șave; de o apreciere a unei zecimi din prada de război și oferirea ei sub formă de zeciuială; etc. Și epistola către Evrei, cap. 7.1, recunoaște de asemeni caracterul pământesc și istoric al acestei descrieri. În ce privește Salemul ca și localitate, pe teritoriul evreiesc au mai fost astfel de nume de oameni și de localități, unele dintre el foarte asemănătoare, ca de exemplu „Salim” (Ioan 3.23), pe valea Iordanului. Totuși, sunt mai multe motive pentru care Salemul ar putea fi considerat a fi Ierusalimul. Acestea ar putea fi: Psalmul 76:2, asociază Salemul cu Sionul iar Septuaginta, prima traducere grecească a Vechiului Testament, consemnează în cartea prorocului Ieremia, cap. 41:5, Salem în loc de Silo. De asemeni istoricul Iosef Flavius, consemnează concepția evreiască din timpul lui (născut în anul 38 după Hristos), anume că Salemul este tot una cu Urusalemul, numele vechi al Ierusalimului. În ultimul rând, localizarea Salemului ca fiind Ierusalimul, ar corespunde și cu zona unde s-au desfășurat evenimentele descrise în Cartea Genesa, cap. 14.17-20. Concluzia tuturor acestora ar putea fi aceea că Melhisedec a fost un om ca toți oamenii, un om care era la acea vreme regele acelei cetăți.

Gândind astfel, dificultatea vine din ceea ce spune epistola către Evrei, cap.7.3: „...fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii,” Dar chiar și această exprimare ar putea fi explicată în înțelesul de mai sus, - anume că Melhisedec a fost un om - în sensul că cele menționate în fragmentul de mai sus trebuie înțelese prin comparație cu preoția levitică, unde nimeni nu putea fi preot dacă nu se trăgea din Aron, având tată și mamă scriși în spițele de neam, (Neemia 7.64); un început și un sfârșit al zilelor de slujire în preoție, după cum

prevedea rânduiala preoției levitice. (Ev.7.23). Adevărat, o interpretare destul de silită, dar este totuși un mod de a încerca o explicație cu privire la Melhisedec.

Cu privire la cele de mai sus avem însă în Scripturi un cuvânt ce mi se pare mai clarificator; suficient de clarificator în ce privește cum l-am putea considera pe Melhisedec: un om obișnuit sau o ființă cerească. În expunerea din epistola către Evrei, cap. 7, cu privire la Melhisedec, începând cu versetul 4, în dorința de a dovedi cât de deosebit era el, se folosește argumentul zeciuielii și anume că chiar și patriarhul Avraam i-a adus acestuia zeciuială. Drept concluzie, prezentată ca și enunț explicat mai apoi în versetele următoare, găsim scris: „Vedeți bine dar cât de mare era el...” Pe parcursul acestei argumentări, în versetul opt găsim o comparație între cei în măsură să primească zeciuială, în rânduiala levitică comparativ cu rânduiala lui Melhisedec: „Şi apoi aici cei ce iau zeciuială sunt nişte oameni muritori; pe când acolo, o ia cineva despre care se mărturiseşte că este viu.” Adică preoții vechi testamentali erau „oameni muritori” iar Melhisedec nu era om muritor ! De menționat că acest „este viu”, nu poate să se refere la faptul că oamenii, și mai ales oamenii credincioși rămân vii și după moarte, pentru că dacă gândim astfel, atunci vii sunt și preoții vechi testamentali. Nu mai are rost comparația. Melhisedec era și este viu, prin comparație cu ceilalți preoți care erau „oameni

Melhisedec preot al Dumnezeului Celui Preaînalt

Genesa 14.17-20: „Melhisedec, împăratul Salemului, a adus pâine şi vin: el era preot al Dumnezeului Celui Preaînalt... Şi Avram i-a dat zeciuială din toate.”


muritori”, adică el era o ființă nemuritoare ! Aici se pune de la sine următoarea întrebare:

atunci ce fel de ființă nemuritoare a fost Melhisedec ? Putem porni de la un lucru clar, după cum întotdeauna este folositor să pornim în căutări de la lucruri clare: Melhisedec nu este Domnul Hristos, ci doar „...a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu,” (Ev. 7:3b). Atunci ce fel de ființă nemuritoare este el ? „În adevăr, Melhisedec acesta, împăratul Salemului,” (Ev. 7:1a). O ființă cerească, nemuritoare care era împăratul unei cetăți pământești ! Asta n-ar trebui să mire. Mai găsim scris în Scripturi că o ființă cerească, nemuritoare, era (și este) conducătorul unui popor alcătuit din oameni muritori: „Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, în afară de voievodul vostru Mihail.” (Daniel 10.21b). Și în partea negativă a lucrurilor întâlnim astfel de așezăminte: duhuri rele, căpetenii ale Persiei sau ale Greciei (Daniel 10.20). Duhuri nemuritoare în sensul în care sunt muritori oamenii; căpetenii nepământene ale unor popoare în carne și oase. Popoare care aveau în același timp și căpetenii în carne și oase ca și oamenii care alcătuiesc popoarele. Aceștia erau (și sunt) împărați, regi, etc. În descoperirile Duhului Sfânt date între frați, au mai fost din acelea în care Dumnezeu vorbea despre duhuri rele care stăpâneau peste anumite regiuni sau localități; chiar simple sate ! Așadar Melhisedec este o ființă îngerească care are în grijă din partea lui Dumnezeu orașul Ierusalim, din vremuri străvechi și până astăzi. După anumite surse, aceasta este și interpretarea evreilor din vremuri străvechi.

Ceea ce pare ciudat este faptul că o ființă cerească, nepământeană, a putut primi zeciuială de la un om ! Dar în vremea patriarhilor (și nu numai) au mai avut loc asemenea apariții, ca de exemplu cea de la marginea Sodomei, când patriarhul Avraam s-a întâlnit cu ființe nemuritoare care în împrejurarea aceea au ales să se arate în trupuri de carne ce au fost în stare să și mănânce.

Ceea ce mă uimește mai mult în ce-l privește pe Melhisedec, nu este atât de mult întâlnirea cu patriarhul Avraam în valea Șave. Mă uimește mai degrabă numele lui care nu este un simplu nume, ci unul cu semnificație; un nume care înseamnă ceva. (Ev. 7.2). Sunt lucruri ale căror configurație scapă minții unui simplu muritor, dar uimește și fascinează pe omul care contemplă minunățiile neînțelese ale Împărăției lui Dumnezeu.

Mai mult, Scriptura spune că acest Melhisedec este împărat al (sau peste) neprihănirii ! Ce ființă deosebită trebuie să fie. Cu ce ființe minunate se înconjură Domnul ! Cu ce ființe ieșite din comun ne vom întâlni în ziua acea... Am văzut pe notițele unui frate, scris: „Neprihănirea este iubirea vieții mele ! Iubirea de care n-am reușit niciodată să mă fac vrednic...!” Da, sunt atâția credincioși care și-au făcut din căutarea neprihănirii, scopul vieții lor și trudesc să-l atingă într-o formă cât mai înaltă. Este adevărat că Domnul Isus ne ajută în truda aceasta, dar va veni o zi când chiar o vom putea trăi ! Ce minunată zi... Însă Melhisedec este o ființă care este împărat al neprihănirii...! Ce lucru

înalt trebuie să fie acesta... Și nu numai împărat al neprihănirii, ci și al

păcii. De fapt citind epistola către Evrei, cap. 7.2, deosebim că în însemnătatea numelui „Melhisedec” intră amândouă aceste noțiuni; ele sunt înmănuncheate, respectând ordinea: întâi și apoi: „...după însemnarea numelui său, este întâi „Împărat al neprihănirii” apoi şi „Împărat al Salemului” adică „Împărat al păcii”; Întâi și apoi, este sistemul de marcare al drumului către pace în toate formele ei, de la pacea socială până la - și în mod deosebit până la - pacea interioară. Întotdeauna neprihănirea duce la pace, la acea împlinire lăuntrică atât de deosebită și de dorită de orice credincios sincer, trăită în zilele vieții de aici și în mod deosebit în vremuri de restriște; și mai ales în ceasul plecării de aici. Vrei să ai pace în ființa ta ? Probează: trăiește neprihănirea și garantat o vei avea !

Față în față cu această așezare sublimă a lucrurilor, apare ca o ciudățenie faptul că Melhisedec, această ființă deosebită, intră în acțiune – în singura acțiune consemnată în decursul depănării istoriei omenirii – pentru a binecuvânta un om care „...se întorcea de la măcelul împăraţilor,” Cât de „legitimă apărare” a avut incursiunea armată a patriarhului Avraam, acolo a fost măcel ! Este adevărat că măcelul a fost singura modalitate de a-i face pe invadatori să scape prada din mâini, adică femei, copii și alte bunuri; dar totuși a fost măcel: capete sparte, burți spintecate, mâini și picioare rupte; adică furie dacă nu chiar ură... A fost acela momentul potrivit în care împăratul neprihănirii și în mod deosebit al păcii, să binecuvânteze un om care avea încă hainele prăfuite de încăierare și mâinile pline de sânge ? Cred că asta ne duce vrând nevrând cu gândul la Dumnezeu, a cărui mânie se revarsă peste faptele silnice ale oamenilor. Acolo a luptat Însuși Domnul împotriva acelor invadatori și drept final privim spre o binecuvântare a celor ce au adus la împlinire judecata Lui. Și ca și o simbolistică a acestor lucruri, putem spune că Dumnezeu iese cu binecuvântare înaintea omului care se luptă cu înverșunare împotriva răului; a răului din propria lui viață și apoi, în măsura în care îl privește, a răului din jur.

Un alt aspect legat de scurta apariție în istorie, a acestui personaj deosebit: „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâni, adică nu este din zidirea aceasta; şi a intrat o dată pentru totdeauna în Locul preasfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică... Care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului, unde Isus a intrat pentru noi ca înainte mergător, când a fost făcut „Mare Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec”. (Ev.9.11-12; 6.19b-20). Rânduiala lui Melhisedec ! Ce presupune această rânduială ? Despre rânduiala preoției levitice citim capitole întregi. Când citim Scripturile la rând, avem tendința să sărim peste paginile care cuprind aspectele acestei rânduieli, simțind că sunt oarecum mai sterpe decât alte


pagini ale Cărții sfinte. Dar cum o fi rânduiala lui Melhisedec ? O preoție care deși este cerească, are o rânduială după care se desfășoară... Câte lucruri deosebite vom fi în stare să înțelegem odată ajunși acolo ! Un aspect al acestei rânduieli în comparație cu cea levitică, îl putem totuși surprinde din fragmentul de mai sus: intrarea în slujba de preot. În preoția levitică aceasta se întâmpla când un urmaș al lui Aron, de parte bărbătească, împlinea vârsta de treizeci de ani, moment când trecea printr-un ritual specific. După rânduiala preoției lui Melhisedec, preoția nu ținea de cine era candidatul, ci de ceea ce putea oferi lui Dumnezeu. Domnul Isus „...a fost făcut „Mare Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec” când a intrat în Templul din cer „...cu însuşi sângele Său,”. Și nimeni n-a mai putut aduce așa ceva înaintea lui Dumnezeu, ca și preot...

Totuși, printre întrebările mele fără răspuns, întrebări care nu mă încurcă deloc, ci mai degrabă mă fascinează, dându-mi seama cât de infinit este Dumnezeu; printre întrebările acestea deci, legat de Melhisedec ca și preot, îmi mai macină mintea, una. Găsesc scris că „Orice mare preot este pus să aducă lui Dumnezeu daruri şi jertfe. De aceea era de trebuinţă ca şi celălalt Mare Preot să aibă ceva de adus.” (Ev. 8.3). Bun. „În adevăr, Melhisedec acesta, împăratul Salemului, preot al Dumnezeului Preaînalt,... care a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu, rămâne preot în veac.” (Ev.7.1a; 7.3b). Deci Melhisedec a fost, este și rămâne preot în veac. Acum, Aron și preoții lui aduceau jertfele rânduite; Domnul Isus a adus sângele Său; Melhisedec ce a adus lui Dumnezeu ca și preot ? Mai ales ca unul care este și rămâne preot al Domnului în veac. Ajunși în acest punct ne-ar veni foarte la îndemână să concluzionăm că Melhisedec a fost de fapt Domnul Isus. Dar ar suna cumva ciudat să spunem că Domnul Isus a fost făcut preot după rânduiala Domnului Isus. Apoi Domnul Isus a fost făcut preot când a intrat cu sângele Său înaintea lui Dumnezeu, pe când Melhisedec era

deja preot de milenii... Doar dacă cuvântul „când” din cap. 6.20, care ca și adverb de timp fixează în timp momentul în care Domnul Isus a fost făcut mare preot, poate fi privit prin prisma veșniciei, ceea ce presupune că între evenimentul din valea Șave și cel din Golgota n-au existat niciun fel de milenii... Este doar veșnicie !

Un ultim aspect legat de Melhisedec și de rânduiala preoției lui: „Lucrul acesta se face şi mai luminos când vedem ridicându-se după asemănarea lui Melhisedec, un alt preot, pus nu prin legea unei porunci pământeşti, ci prin puterea unei vieţi neperitoare.” (Ev. 7.15-16). Vouă vi se pare mai luminos într-adevăr ? Din punct de vedere al luminii clarificatoare poate că nu chiar, dar privind spre expresia „...puterea unei vieţi neperitoare”, trăiesc lumina contemplativă a vieții veșnice ! Așa cum primăvara mugurii unui nou ciclu de viață manifestă o putere care obligă să fie luată în considerare, care se impune fără să-și ceară voie de la cineva; așa cum viața în om presupune o putere care se vrea manifestată și ea în diferite feluri și forme; așa, și cu mult mai mult, viața nepieritoare, viața din veșnicii, viața veșnică, viața din Dumnezeu, are o putere care se manifestă, care se desfășoară. În virtutea puterii acestei vieți s-a ridicat Domnul Hristos să ia păcatul omenirii ! Înțeleg asta ca și cum mugurul unei plante iese din pământ pentru că viața îl împinge; el dă la o parte frunzele și chiar pietrele care îl apasă și se înalță spre soare. Tot așa frați, puterea vieții nepieritoare despre care vorbește aici Scriptura, parcurge timpul împlinindu-și menirea, dând la o parte orice piedici. Slăvit să fie Domnul pentru faptul că această putere ne are în vedere și pe noi; planul Lui cu privire la mântuirea noastră este de neoprit. Puterea vieții veșnice ne atrage spre locul de unde am venit aici: spre Domnul ! Simt asta în ființa mea și știu că o simțiți și voi...

Din „Comorile mele”

RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA: ÎMPĂRATUL OZIA

1. Orânduiala = rânduială a lucrurilor, ordine, organizare.

2. Amația și Iecolia

3. Iesușa, Iotam 2 Împărați 15: 32,33

4. 52 la Ierusalim

5. 16 ani în Iuda

6. A fortificat cetăți, a dezvoltat mult agricultura, a clădit turnuri în pustie și a săpat fântâni, a readus teritorii pierdute, a organizat armata.

7. Filisteni, arabi și maoniți 2 Cronici 26:7

8. Amoniții 2Cronici 26:8

9. Armura – scuturi, coifuri și platoșe, arme –

sulițe, arcuri și praștii

10. Mașini de aruncat săgeți și pietre mari 2Cronici 26:15

11. Îngâmfare, mândrie 2 Cronici 26:16

12. Preotul Azaria și alți 80 de preoți. Ozia s-a mâniat. 2 Cronici 26:17-18

13. A adus tămâie, lucru care trebuia să-l facă preoții – a fost lovit cu lepră

14. „... toate să se facă în chip cuviincios și cu rânduială.” 1Corinteni 14:4

15. Un verset la alegere.


Acolo îți vei așeza darul pe altar !

(Continuare din numărul trecut)

În ziua ce a urmat n-a mai venit nimeni; nici bătrânul, proaspătul lui prieten. Nici în noaptea care s-a așternut după aceea. Părea uitat acolo sub pământ. Foamea începea să-l roadă și se gândea cu jind la resturile cu care a fost hrănit câteva luni. În următoarea zi s-au auzit pași pe coborâș, dar nu era bătrânul, ci un luptător tadjic; avea doar pantalonii subțiri pe el și niște curele peste piept, pe care le foloseau ei pentru purtarea armelor când se războiau. Era plin de mușchi și se uita la el cu dușmănie. În mâna dreaptă ținea un os mare; părea să fie de la o vită. I l-a aruncat la picioare și a plecat. După ce pașii lui nu s-au mai auzit, Adam a ridicat osul: era gol, fără carne. S-a uitat cu atenție la el, rotindu-l pe toate părțile și l-a lăsat și el jos. Se gândea la omul acela: după cum era îmbrăcat, se putea să fie pregătiți de o nouă expediție de jaf. Dar stomacul nu se hrănește cu vise așa că ochii i-au dat iar de osul de jos. L-a ridicat și iar l-a rotit pe toate părțile în nădejdea că va putea zări măcar un fir de carne rătăcit pe undeva. Până la urmă a dus un capăt la gură și a început să-l sugă: gustul de carne friptă i-a umplut gura doar de salivă... Dar a continuat. Apoi a încercat să-l roadă... În următoarea noapte s-a trezit din ațipeala care îi era somnul de atâtea luni, datorită unei mâini care îl apăsa pe un umăr. În fața lui era un om, dar fiind prea aproape, nu putea distinge despre cine ar putea fi vorba, în întuneric. A așteptat și omul s-a tras înapoi, punându-i un deget pe buze. Adam a înțeles că trebuie să tacă și s-a înfiorat, gândindu-se că ceva deosebit se petrecea. Era bătrânul.

_ Nu mi-au mai dat voie să te slujesc. – a spus el cu glas șoptit și înfricoșat.

Dând cu picioarele de osul de jos, a tresărit și l-a ridicat:

_ A murit cineva aici ? _ Este mâncarea pe care mi-au adus-o... Tăceau privind prin întuneric la osul din mâna

bătrânului. _ De ce nu te-au mai lăsat să vii ? _ Nu știu... _ Ce spun ei despre ceea ce s-a întâmplat

aici ? De venirea Domnului ? _ Căpetenia Toh spune că ești un vrăjitor și că

ai puteri întunecate... _ Care se dezlănțuie într-o lumină atât de

strălucitoare... _ Au sus că te vor lăsa să mori de foame...

Dar eu ți-am adus mâncare... _ Ai spus că nu mai furi. Bătrânul tăcea. Adam încerca să întrevadă

zbuciumul din cugetul acestui om care nu voia să mai fure, dar nici nu voia să-l lase să rabde foame.

_ Du-o înapoi. Mai bine mor decât să te pun să faci păcat...

_ Este mâncarea mea... – a spus el cu un glas și mai încet.

Au stat așa în liniște un timp. Ochii lui Adam s-au umplut iar de lacrimi, dar bătrânul nu putea vedea asta din pricina întunericului. Deodată s-a ridicat și a plecat. Ar fi vrut să-l strige, dar și-a dat seama că ar fi făcut mai rău, trezind eventuale santinele. Și întunericul deveni iar stăpân peste încăperea răcoroasă. Și chiar și peste mintea încețoșată a prizonierului...

Dimineața următoare aceeași liniște. N-a mai trecut nimeni pe acolo. Adam se gândea cât va putea rezista fără mâncare... „Totuși Domnul a spus că nu mă va mai lovi nimeni”; deci voi trăi ! – se gândea. „Păi dacă mor, sigur nu mă va mai lovi nimeni... Mai degrabă asta se va întâmpla...” Undeva în timpul după amiezii, de afară se auzeau glasuri multe și agitate. La un timp, mai mulți pași veneau pe coborâș. Cei ce veneau aveau torțe și vorbeau rusește. Când au ajuns jos, Adam și-a dat seama că au uniformele armatei rusești. Erau bărbați tineri, aproape băieți.

_ El trebuie să fie... – a spus unul dintre ei, care privea insistent la chipul lui, în lumina mișcătoare a torțelor.

Altul s-a apropiat și a tras de lanțuri, dar acestea erau prinse de piroane adânci, bătute în piatră. A pipăit lanțul și și-a dat seama că este lipit cu ciocanul... Au plecat și după puțin timp s-a întors cu un tadjic care a tăiat câte o verigă cu dalta, ca și în cealaltă împrejurare. Adam privea atent: experiențele lui cu militarii ruși, în timpul plecării din Basarabia spre Kazahstan, n-au fost foarte fericite. Nu știa ce ar putea urma...

Afară erau mai mulți militari ruși. Păreau că-l


așteaptă. Dintre ei a venit spre el Petrusi, tovarășul lui credincios, de la platforma cu butuci.

_ În sfârșit te văd ! – a spus acesta cu voce peste măsură de tare, încercând să-l îmbrățișeze.

_ El e Alioșa. – Este vărul meu... și e căpitan ! – adaugă bucuros, arătând spre un bărbat foarte tânăr, blond roșcat.

A fost trimis iar la deratizare doar că de data asta n-a mai aruncat nimeni cu apă rece pe el, ci s-a spălat singur și apoi s-a îmbrăcat. Și fiindcă avea de ales, a tras pe el pantaloni și o cămașă obișnuită între tadjici, lăsând deoparte uniforma militară rusă. Doi militari îl așteptau și asta îi dădea de gândit: se vede că nu era liber; militarii aveau un scop cu el, dar nu putea întrevede care putea fi. „Petrusi s-a arătat foarte bucuros, vesel chiar, prin urmare nu putea fi foarte rău... ” – se gândea.

Curând urcau treptele spre casele căpeteniilor. Peste tot erau militari înarmați. Au intrat într-o încăpere mai largă, unde câțiva gradați stăteau la o masă. Între ei l-a recunoscut pe Alioșa, vărul lui Petrusi. Adam încerca să-și dea seama de locul pe care acesta l-ar putea avea între ceilalți șefi, dar imediat s-a deschis o altă ușă și flancat de doi militari solizi și urmat de alți doi, intra căpetenia Toh, legat fedeleș cu mâinile la spate. Mergea puțin aplecat din pricina legăturilor de la mâinile date la spate. Din pricina asta avea fața aplecată spre pământ. Astfel părul vâlvoi părea ca o căpiță nereușită. Avea destul de multe fire de păr alb... După ce a făcut vreo doi trei pași în încăpere, a fost obligat de însoțitorii săi să se oprească. Alioșa vorbea intens cu un alt bărbat ce părea puțin mai în vârstă decât el, apoi acesta din urmă s-a ridicat și a vorbit în auzul tuturor, dar îndreptat spre Adam:

_ Acest om, - arătând spre Toh - este vinovat de mai multe înșelătorii față de partidul comunist. Acestea însă sunt în stare de cercetare. Am auzit însă că acest tiran s-a purtat cu multă brutalitate față de clasa muncitoare de aici: a obligat la munci grele, a schingiuit oameni nevinovați, a...

Se vedea că lucrurile erau oarecum înjghebate la repezeală și nu aveau foarte clare capetele de acuzare, dar voiau capul căpeteniei.

_ Mai cu seamă aflăm că s-a purtat cu brutalitate, bătând fără milă pe cel mai priceput meseriaș în tăierea scândurilor – a continuat el, arătând cu mâna spre Adam.

_ Vrem să auzim depunerea unei mărturii din partea celui obijduit și tiranul va fi expediat în lagărele de muncă din Siberia, unde este locul potrivit pentru dușmanii poporului muncitor.

Și fiindcă Adam încă tăcea, neștiind dacă și ce trebuie să spună, ofițerul acela sau ce era el, a continuat întrebându-l direct:

_ Spune ! Declară public ce a trebuit să rabzi și... individul acesta va avea tovarăși urșii albi, între oameni nu este în stare să trăiască.

Căpetenia continua să privească în pământ. Adam se uita la el căutând să înțeleagă cam ce ar putea gândi omul acela în acele momente. Cei de la masă au crezut că lui Adam îi este încă frică de căpetenie, de aceea Alioșa s-a ridicat și l-a încurajat:

_ Nu-ți fie frică. Armata sovietică este acum stăpână aici și va fi și de acum încolo. Spune: s-a purtat rău cu tine, te-a bătut, nu-i așa ?

_ Dacă este vorba de mine, - a început a vorbi Adam, rar și calm, cumpănind cuvintele - atunci eu nu arunc nicio vină asupra omului acestuia. S-a purtat cu mine exact așa cum trebuia să se poarte...

Oamenii se uitau încurcați la el. Pe lângă militari acolo mai erau și civili. La repezeală așa, Adam a observat că pe lângă Petrusi, mai era acolo și Karim și alți câțiva din familia lui; credincioși dintre tadjici.

_ Eu sunt prea mic ca să vorbesc despre stăpânirea armatei rusești aici – a continuat el – dar cât privește căpetenia Toh...

_ Nu mai este căpetenie... s-a grăbit să spună bărbatul care a vorbit întâi.

_ Mă iertați, eu nu cunosc toate lucrurile; cât privește bărbatul despre care m-ați întrebat și care se găsește aici în fața noastră, eu vă rog să-l dezlegați și să-l lăsați liber... Față de mine nu este vinovat cu nimic.

S-a lăsat tăcere. Alioșa a aruncat o privire spre Petrusi, dar acesta tăcea.

_ Dacă nu avem dovezi de la cei păgubiți, amânăm judecata. Dezlegați-l ! Ești liber, dar nu părăsești satul. Armata noastră a împânzit pădurile și te vor lichida. Vor veni cei din oraș, pe care i-ai păgubit de bani și atunci vom mai vedea.

Peste câteva clipe Toh era dezlegat și i s-a făcut semn să plece. Înainte de a se întoarce însă, i-a aruncat o privire lui Adam: avea ochii în lacrimi. Marele și atotstăpânul Toh, avea ochii în lacrimi !

După plecarea acestuia, Adam a fost chemat mai aproape de masă, în timp ce camera se elibera la porunca celor ce hotărau acolo. I s-a oferit un scaun. De data asta a vorbit Alioșa:

_ Vom lămuri treaba cu individul ăsta care a fost căpetenie aici. Oricum sunt multe de lămurit cu privire la el. Cel puțin se va ști dacă este sau nu comunist adevărat.

Adam asculta fără să înțeleagă foarte bine despre ce era vorba, pentru că o serie de cuvinte îi erau străine; nu le-a mai auzit niciodată măcar că a învățat mai bine limba rusă de când era coleg cu Petrusi.

_ Am aflat că tu ai construit mașinăria de tăiat butuci și că te pricepi bine la asta. De multă vreme scândura tăiată aici, coboară în Kansay și e mai bună decât oricare alta care ajunge acolo. Partidul are mare nevoie de scândură. Partidul te va plăti bine pentru munca bună.

Adam a înțeles că va trebui să taie butuci mai departe... Ce e aceea „partid” încă nu pricepea, dar gândea că va înțelege când va avea ocazia. Nici nu-și închipuia cât de bine va înțelege asta.

_ Este o problemă de rezolvat: va trebui să te facem membru de partid. De asta se va ocupa în zilele următoare tovarășul Bukin. – zicând acestea a arătat spre un bărbat cu mustăcioară, îmbrăcat mai elegant.

Spre seară a ajuns la platforma de tăiat butuci, unde a făcut o socoteală a nevoilor care erau acolo, după cum i s-a cerut. Cea mai mare parte a


oamenilor cu care a lucrat acolo, încă munceau. I s-a apus că treaba lui nu era să răstoarne butuci pe platformă, ci să supravegheze munca, pentru ca aceasta să meargă bine și să plănuiască din timp toate trebuințele care erau acolo și să le transmită la centru, în oraș, prin însoțitorii fiecărui transport, astfel încât munca să nu fie întreruptă. Lucrul cel mai așteptat a fost să vină seara și să poată sta pe îndelete de vorbă cu Petrusi, ca să înțeleagă mai bine ce se întâmpla de fapt; cine era partidul și ce va fi de făcut mai departe. Așa a aflat că pe neașteptate armata rusă a ocupat satele de pe munte, fără ca tadjicii să aibă timp să se opună. Unii spuneau că Toh știa asta, dar a tăcut înadins, astfel că luptătorii tadjici n-au avut nicio replică serioasă. Iar cei care s-au dovedit împotrivitori, au fost biruiți repede fiindcă nu aveau o comandă. Apoi au fost legați și duși deja în Kansay, orașul din vale. Între comandanții trupelor rusești, Petrusi și-a recunoscut vărul; pe Alioșa. În scurtul timp cât au stat de vorbă, Petrusi i-a împărtășit despre traiul între tadjici al prizonierilor proveniți din incursiunile de jaf ale acestor munteni sălbăticiți. Și astfel a aflat de la Alioșa că întreagă Ucraina aparține acum Rusiei, ca multe alte țări de jur împrejur. Cât despre însemnătatea cuvântului „partid”, Petrusi nu știa nimic clar. Tot atunci i-a spus că a aflat de la vărul lui, cine a fost Manceap. Omul acela care le-a făcut zile amare câteva luni, a fost de fapt un măscărici. Un individ care se pricepea să joace fel de fel de roluri, ca să facă pe alții să râdă. Mai ales când primea mâncare și mai ales bani. Așa a trăit multă vreme printre militari, dar dădea spectacole și pentru familiile mai cu vază dintre rușii care conduceau acum țara. Și s-a mai întâmplat s-o facă pe șeful venit de la regiune, dar când era prins cu minciuna, dispărea. De acum era dispărut cu totul...

După două zile, grosul trupelor nou sosite se pregăteau să coboare în oraș, lăsând pe munți patrule în mișcare. Se vede că se considerau stăpâni deja pe partea aceea de munte. Înainte de amiază, Petrusi venea alergând. Când a ajuns aproape, s-a și pornit să vorbească, întrerupt de șuieratul plămânilor:

_ Ple... plec... plec acasă... Plecăm mai mulți. Cei mai mulți vor merge în orașele din vale unde sunt mai multe mine de fier și alte metale, și de cărbuni și mai multe fabrici. Acolo se spune că este și de lucru și unde să locuiești. Dar unii, între care și eu, vom merge în locurile noastre de baștină. O să avem bilet de trecere... ca să nu ne oprească nimeni.

Ceva mai târziu, au venit câțiva dintre conducătorii ruși și l-au întrebat de care dintre lucrători are nevoie, pentru că și dintre aceștia au cerut să plece. Adam le-a asigurat că poate pleca oricine, pentru că va instrui pe alții dintre băștinași. Nu voia să frângă bucuria nimănui, chiar dacă era trist pentru că el trebuia să rămână acolo, fără să știe pentru cât timp. Și dacă își va mai vedea vreodată copiii...

Lucrurile se petreceau cu repeziciune fiindcă o grupă mai mare de militari urma să coboare muntele chiar în ziua aceea și era un prilej nimerit și

pentru civili să coboare cu ei. Armata rusă era considerată ca eliberatoare, pentru sutele de prizonieri care munceau acolo de ani de zile, doar pentru mâncare și hainele de pe ei. Între ei erau și ceva mai mult de zece persoane dintre credincioșii botezați: mai mulți bărbați, dar și câteva femei. Aceștia s-au adunat cu dorința să-și ia rămas bun de la Adam, omul de la care au primit credința. Și-au promis unii altora să nu se dea uitării și să roage unii pentru alții. Petrusi a prins un moment potrivit, s-a apropiat mai mult de Adam și i-a spus cu glas mai potolit, dar vădit plin de bucurie:

_ Mai am o noutate: Galina vine cu mine în Ucraina. De îndată ce vom găsi o Biserică de credincioși, ne vom căsători...

Din pricina celor mulți care voiau să spună câte ceva, vestea plecării Galinei cu Petrusi n-a pătruns prea adânc în sufletul lui Adam, dar când a ajuns și Galina în fața lui, aceasta s-a întors cu spatele spre ceilalți, i-a zâmbit trist și i-a spus:

_ N-o să te uit niciodată... niciodată ! Dacă m-ai fi vrut, aș fi fost fericită să fiu a ta...

Zâmbetul ei s-a șters de îndată și a plecat capul. Adam a aruncat o privire spre fericitul Petrusi, fără să-și propună. Femeia încă îl privea; părea că îi este greu să plece...

Când se îndepărtau, unii dintre ei cu ochii în lacrimi, alții făcându-i cu mâna, ochii lui Adam încă o urmăreau cu privirea. Mergea alături de Petrusi, dar la un moment dat a mai întors capul o dată... Până în clipa aceea Adam n-a scos o vorbă; nici la vestea fericită adusă de Petrusi, nici la vorbele Galinei. Părea împietrit. Mai întâi de vestea ca atare, apoi de jocul dublu al femeii...

_ Tăt îi un borș... – a rostit destul tare, cu o strâmbătură a feței. Era o vorbă folosită des în Moldova natală, care voia să spună că tot sau toți, în cazul de față toate femeile sunt la fel !

S-a întors, măsurând cu pasul podeaua pichetului deschis pe care sta, fără să reușească să se gândească la ceva. Apoi lucrurile care-l răvășeau au început a se așeza ca de la sine cap la cap, formând idei. Și ideile au început a fi rostite ca pentru sine:

_ De mână cu unul, gândindu-se cu jar la altul... Dar de ce mă mănâncă pe mine asta ?

Fără să-și dea seama s-a rezemat de o tulpină subțire de brad care folosea ca sprijinitoare, lăsându-se pradă gândurilor. Și gândurile l-au dus departe, departe. Călătoria spre Kazahstan și apoi lunile de rătăcire la poalele munților Krakatau. Tot un prieten a fost și atunci... (Era vorba de o bănuită relație între soția sa și cel mai bun prieten pe care-l avea.) Ca și acum... De ce trebuie să se întâmple toate astea ? În cine poți să crezi, fără să te înșeli ? La o vreme a tresărit dându-și seama că era deja întuneric. Însă visarea aceasta dureroasă părea că-i este și leac totodată. Se simțea dezamăgit și descurajat. Simțea dorința de a respira aerul unui trai mai înalt, o neprihănire mai dumnezeiască, o viață mai duhovnicească... Însă se simțea ca și obligat la a îngenunchea în fața neputinței omenești...

Toată noaptea s-a zvârcolit sub așternutul


sumar, primit de curând de la cazarma improvizată a armatei, fără să poată adormi, fără să poată gândi la ceva de la un capăt la altul. Dimineața, obișnuința lui gospodărească dobândită în casa părintească din Basarabia, l-a făcut ca de obicei să se ridice hotărât din pat și să se îndrepte spre găleata cu apă rece. A ieșit afară unde aerul răcoros al dimineții se întrepătrundea frumos cu razele soarelui care răzbătea dintre copacii înalți. Din bătătură putea privi valea. Aceeași vale spre care a privit până la durere și în ziua ce a trecut. S-a oprit cu mâna pe aceeași sprijinitoare de care s-a rezemat și în seara trecută. Se simțea ca și cum o mare povară a plecat. Se simțea liber ! Liber de el însuși, de omul din el, de ziua de ieri care părea să fi fost o zi lungă... S-a întors să-și organizeze ziua și lucrul din ea. Undeva după amiază, fiindcă simțea nevoia să se roage, s-a dus într-o magazie de unelte în care nu intra nimeni. Rugându-se, glasul călăuzitor care i-a lipsit în tot timpul întemnițării lui, măcar că l-a dorit atât de mult, a început a vorbi iar în mintea lui: „Eu... eu n-am fost credincios mie însumi ! Sufletul meu sfințit s-a lăsat prins de mrejele firii, măcar că sufletul meu n-a dorit asta niciodată. Acum că mrejele s-au rupt, mă simt așa de liber... De ce ?” Târziu, înainte de a se ridica de pe genunchi, după un timp care părea mai degrabă o adâncă cugetare decât o rugăciune, slobozi cu voce tare:

_ Pentru că... și eu sunt din carne ! Apoi s-a îndreptat cu vioiciune spre lucrul lui: _ Ce bine să fii liber de funiile cărnii... În următoarele zile, lucrul lui l-a cuprins cu

totul. Aproape toți muncitorii de la butuci au plecat, fiindcă erau prizonieri la tadjici și-și doreau o viață mai bună în altă parte și acum i-au fost repartizați alții, dintre băștinași. Avea acum și mai multă responsabilitate decât înainte, fiindcă dacă până acum orice nu mergea sau nu era, cădea în sarcina căpeteniei, acum trebuia să se gândească bine la toate. De partea cealaltă, nu mai ridica butuci; munca era mai ușoară. Însă n-au trecut decât trei zile după plecarea militarilor că toată valea a răsunat de împușcături în plină zi. Pentru Adam era ceva nou, fiindcă n-a mai auzit ca o armă să tragă încontinuu, zeci sau poate sute de gloanțe. Era o adevărată răpăială asurzitoare, cu o mulțime de pocnituri unele mai puternice, altele mai seci. Știa că nu putea fi decât armata rusă însă nu știa împotriva cui se bat așa, câtă vreme satele de partea aceasta de munte au fost supuse zilele ce au trecut. Între tadjici erau puține arme de foc. Și cele pe care le aveau, multe erau vechi, defecte sau nu aveau pentru ele gloanțe care să li se potrivească. Nu era cine să le repare... Din pricina asta arcurile cu săgeți, săbiile, baionetele, cuțitele, bâtele de stejar erau armele lor și foloseau cu multă îndemânare caii. Nu după mult timp zgomotele bătăliei s-au potolit, ca și răpăiala puștilor. Cei din jur și-au reluat munca, așteptând ca cineva să le aducă vești despre cele întâmplate. Drumul spre vale trecea pe aproape; așa se putea afla cam tot ce se petrecea în partea din deal, pe drumurile dintre pâraie. Așa a fost și acum: după câteva ceasuri, un șirag de

căruțe cobora la vale, flancate de călăreți în uniforme rusești, cu armele cumpănind pe piept. De după pardoasele de nuiele împletite, muncitorii de la butuci priveau curioși. Erau în jur de zece căruțe pline cu oameni. Oameni plini de răni și mânjiți de sânge. Cei care nu erau foarte loviți, erau legați la mâini și unii și la picioare. Între cei legați sau betejiți de răni deschise și sângerânde, se vedea și o mulțime de morți cu capetele bălăngănind la hurducăturile căruțelor pe drumul plin de pietre și bolovani. Erau tadjici. Toți erau bărbați tineri și voinici care se îndeletniceau cu lupta. În orânduirile lor, acești oameni cruzi nu se ocupau cu treburile obișnuite, ci numai cu lupta: floarea puterii hoardelor de munteni. Se pare că militarii ruși i-au tras în cursă prin aceea că au părăsit în văzul tuturor și cu mult zgomot, satele lor, îndreptându-se spre vale. Astfel muntenii care au fugit în păduri la prima invazie, fiindcă au văzut că nu are cine să le organizeze rezistență, au ieșit să formeze front, fără să știe că în păduri mai erau încă mulți ruși mult mai bine înarmați, care tocmai asta așteptau. La un moment dat Adam a dat brutal la o parte pe omul din fața lui, să vadă mai bine: într-una din căruțe, cu pieptul sfârtecat și cu capul lăsat pe o parte, așezat în fund, era tadjicul care voia să-l omoare, acolo în temniță. Încă o dată a văzut cum cei mai înverșunați tirani plăteau pentru brutalitățile lor. Oamenii răi, de obicei trăiesc puțin. Și-a adus aminte de o vorbă din bătrâni, din Moldova: „Războiul curăță omenirea de răi !”

Apoi a venit și ziua pe care de altfel o aștepta. Era după-amiază spre seară când la platforma de butuci a venit căpetenia Toh, adică fosta căpetenie. S-au privit lung fără a spune nimic. Adam i-a făcut semn să se apropie și s-au dus spre marginea dinspre pădure, cu spatele spre forfota muncitorilor. S-au așezat pe un buștean și tăcerea s-a așezat din nou între ei. La un timp, se auzi glasul hodorogit al căpeteniei:

_ De ce ai făcut asta ? _ Ce anume ? – a întrebat Adam, deși

presupunea cam la ce băteau vorbele acelea. _ De ce n-ai făcut plângere împotriva mea,

după cum ți-au cerut rușii ? După o clipă de ezitare, Adam a răspuns: _ Pentru că așa cred că trebuie să facă

oamenii ! Toh tăcea. _ Ai o minte ascuțită. Te pricepi să răspunzi la

două lucruri deodată. _ Asta înseamnă că eu nu sunt om... –

continuă el. – Crezi că eu nu m-am gândit la asta ? Cred că oricine și-ar dori asta... Dar de la o vreme nu mai contează...

Cuvintele ieșeau greu și cu pauze mari între propoziții.

_ Acum ești căpetenie aici ?

(Va urma)

Prelucrare ####


-omul care din experiență ne învață să fim prudenți-

Faptele Apostolilor 27:1-44

În Biblie citim multe întâmplări despre apostolul Pavel, cât și multe lucruri scrise de el. A fost un om studios și credincios. A învățat mult și a scris mult. A și călătorit mult pentru vestirea Evangheliei și a avut parte de multe peripeții. În una din scrierile lui, ne spune că de cinci ori a primit 39 de lovituri, de trei ori a fost bătut cu nuiele, o dată a fost împroșcat cu pietre, de trei ori s-a sfărâmat corabia cu el. A stat o noapte și o zi în adâncul mării. Deseori în călătorii a avut parte de primejdii pe râuri, în cetăți, în pustiuri și pe mare. Alteori, cei care au reprezentat un pericol pentru Pavel, au fost: tâlharii, păgânii, frații mincinoși și chiar cei din neamul lui. (2 Corinteni 11:24-26). Și toate acestea fiindcă era un om credincios.

În călătoria spre Roma, unde urma să fie judecat pentru credința lui în Dumnezeu, apostolul Pavel este dus cu corabia. Se pare că trecuse prin experiența sfărâmării corabiei pe mare și acum deja cunoștea semnele pericolului. Vremea, vântul, marea îi indicau lui Pavel că va fi o călătorie primejdioasă și propune conducătorilor să fie PRUDENȚI, pentru binele tuturor. Dar ce înseamnă PRUDENȚĂ? Prudența (versus pripeală) înseamnă să te ferești de tot ce ar putea să producă un neajuns, o primejdie. Tu îți mai amintești de câte ori ai fost avertizat să nu faci anumite lucruri sau să nu mergi în unele locuri? De câte ori ai ascultat avertizările? De cele mai multe ori nu ești dispus să asculți, așa-i? Fiindcă tu crezi că știi mai bine ce ai de făcut! Exact așa au făcut și corăbierii. Pavel le-a propus să ierneze la „Limanuri Bune”, zicând: „Oamenilor, călătoria văd că nu se va face fără primejdie şi fără multă pagubă, nu numai pentru încărcătură şi pentru corabie, dar chiar şi pentru vieţile noastre.” Nu l-au luat în seamă. Cum să asculte ei de Pavel, un călător care mai e și deținut! Și au continuat călătoria. Pericolele nu s-au lăsat mult așteptate. Vântul și furtuna au fost puternice și corabia nu a mai putut fi controlată, plutea în voia vântului. Pentru a ușura corabia, călătorii au aruncat bagajele în mare iar apoi uneltele corabiei. Zile întregi nu au văzut soarele, nici luna și nici speranță de salvare. Oamenii nu mai mâncaseră de 14 zile și erau slăbiți de puteri. Apostolul Pavel, ne povestește că în această primejdie Dumnezeu a fost cu el. Un înger a venit și i-a spus că singura pierdere va fi corabia; ei vor scăpa. Atunci Pavel i-a sfătuit pe oameni să mănânce și l-au

ascultat. Erau 276 de oameni în acea corabie. După ce au mâncat, au aruncat și grâul în mare. Apoi vârful corabiei s-a înfipt într-o bucată de pământ iar valurile au izbit în ea și au sfărâmat-o. Oamenii au scăpat toți prin înot sau pe bucăți de lemn, rupte din corabie; au ajuns la mal, așa cum le spusese Pavel.

Apostolul Pavel ne spune că în viață întâlnim pericole nu doar pentru trup, ci și pentru suflet. Viața se poate asemăna cu o călătorie pe mare. Întâlnim vânturi care pot fi idei greșite, sfaturi păcătoase sau învățături false. Acestea ne schimbă direcția. Ținta noastră este Cerul. Vrei să ajungi în cer la Domnul Isus sau nu contează unde vei ajunge? În călătorie sunt și valuri/ probleme pe care de multe ori ni le stârnim singuri. Știi că unele cuvinte pripite îți creează probleme? Vorbele jignitoare, răutăcioase, certurile creează valuri mari. Și valurile cât și vânturile aduc pierderi. Dacă ești certăreț, mereu nemulțumit sau jignești, ce poți să câștigi ? Pierzi pacea din suflet, relația cu Domnul și chiar prieteni. Acestea sunt valuri care te păgubesc.

Fii prudent! Poți evita multe pericole. Nu e totuna să călătorești pe o scândură, cu teama că te poți îneca sau să stai liniștit într-o corabie!

Citește avertizările Bibliei și învață să fii prudent ca să ai o călătorie frumoasă. Trupul și sufletul să-ți fie păzite de primejdii.

Apostolul Pavel ne îndeamnă: „Feriți-vă de orice se pare rău.” (1 Tesaloniceni 5:29).

Verset de memorat: „Cine își păzește gura și limba, își scutește sufletul de multe necazuri...” (Proverbe 21:23).

L. Ungureanu


Întrebându-l pe unul dintre frați care este obiectivul acestei reviste, mi-a spus că această revistă este un strigăt spre neprihănire... Am ezitat să scriu, pentru că nu aș vrea să scriu doar din dorința de a scrie... Nici din dorința de a fi un critic ce privește de sus și vânează greșeli... Ci împreună cu toții, să vedem pericolele, să ne sfătuim și învățând noi lucruri, să urcăm încă o treaptă a credinței. Câteodată avem nevoie ca să ni se aducă aminte lucruri pe care deja le știam, ca și acea femeie care după ce își vede fiul înviat, spune: Cunosc acum că ești un om al lui Dumnezeu și cuvântul Domnului este adevăr în gura ta ! Oare nu știa ea că Ilie e omul lui Dumnezeu ? Oare nu văzuse ea cum Domnul le salvase viața înmulțind făina și untdelemnul ? Ba da. Dar asemeni nouă, i s-a întâmplat și ei. Uitase. Așa cum uneori și noi, când avem o încercare mare uităm de cât de minunat a schimbat Domnul răul în bine de fiecare dată. Uităm că Domnul stătea pe scaunul de domnie când cu potopul și că lucrurile nu sunt scăpate de sub control. De aceea zic, uneori nu avem nevoie să învățăm ceva nou... ci doar să reîmprospătăm ceea ce știm deja.

Privind în mine, privind în lume, privind în adunări chiar, vedem că avem chiar mai multe decât Avraam, sau Enoh, sau Noe. Avem în primul rând Scriptura, pe care ei nu o aveau. Avem adunări cu scaune tapițate. Avem învățători școliți care au studiat mult din dorința de a înțelege Cuvântul Domnului (și nu e rău). Avem orchestre și fanfare... Avem cărți de studii și reviste, avem sute de mărturii video și audio la care putem avea acces ușor. Și totuși parcă se pierde ceva ce oamenii ăia simpli ai Bibliei aveau - Credința. Și totuși nouă ni se cere mai mult ca lor, pentru că știm mai mult. Știți, Newton, Pitagora și alții au fost numiți genii pentru că au descoperit câte o formulă. Și totuși în zilele noastre, unui elev de clasa a VII-a i se cere să fie mai geniu ca toți. De ce ? Pentru că are materialul. Cunoștința. Formulele. Tot așa și nouă zic, ni s-ar cere mai mult ca lui Avraam, sau Noe, sau Pavel. Pentru că avem Scriptura pentru care ei și-au dat viața ca noi să putem fi în posesia adevărului.

Cu toate acestea credința noastră este înlocuită încet-încet, din generație în generație, de o formă de evlavie. Adică, vrea să spună apostolul Pavel, în a doua epistolă către Timotei, cap. 3, pare a evlavie, dar nu este. Are limbaj evlavios. Cântă cu foc. Se roagă tare. Seamănă a evlavie, dar e de formă. Predică, dar nu crede ceea ce spune. Dă îndemn la rugăciune pentru bolnavi, că așa e obiceiul. Cântă, ca să sune frumos. Se roagă pe pilot automat, gândindu-se în altă parte sau luat de valul

celor care strigă... fără însă a crede că orice i-am cere, știm că suntem stăpâni pe lucrurile pe care le-am cerut. (1 Ioan 5:15).

Să nu mă înțelegeți greșit. Rugăciunile cu strigăte mari sunt biblice. Dar dacă sunt și pline de credință. Oamenii cu care Dumnezeu s-a lăudat, au avut credință. Împăratul David în Psalmul 13, își începe rugăciunea ca un om disperat, rostind de patru ori în primele două versete: „Până când ?” Se vedea uitat de Dumnezeu („Până când, mă vei uita neîncetat?”) Îi părea că Dumnezeu își ascunde fața de el („Până când îți vei ascunde fața de mine?”) se vedea în versetul 3 și 4, aproape de pragul morții și biruit de vrăjmaș... Dar deodată, în timpul rugăciunii, Duhul Domnului îl înviorează și termină rugăciunea așa de frumos: „Eu am încredere în bunătatea Ta, sunt cu inima veselă din pricina mântuirii Tale, cânt Domnului că mi-a făcut mult bine !” Câtă diferență ! Câtă transformare de la începutul rugăciunii până la sfârșit !... Dragii mei, putem cunoaște câtă valoare are rugăciunea noastră după cum se sfârșește. De multe ori ne încheiem rugăciunile cu: „Îți mulțumim că vei răspunde când vei voi Tu, dacă vei voi Tu”, nu pentru că am fi noi așa de temători ca nu cumva să ieșim din voia Domnului, ci pentru a ne ascunde necredința noastră în spatele acestor cuvinte. Că Biblia spune clar: „De aceea vă spun că orice lucru veți cere, când vă rugați, să credeți că l-ați și primit și-l veți avea !” (Marcu 11.24). De fiecare dată când îi învăț pe copiii de la Școala Duminicală să se roage, mă tem ca nu cumva să-i învăț să se roage de formă. Ca nu cumva să le povestesc întâmplări din Biblie ca și cum ar fi povești frumoase. Ca nu cumva să formez în ei o formă... de evlavie.

Dar revenind la noi, la acea încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, la acea puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd, aș vrea să înțelegem puțin ce e credința și câtă credință ne trebuie...

În primul rând, Domnul Isus ne spune în Evanghelia după Matei, cap. 17.20, că avem nevoie de atâta credință cât e dimensiunea unui grăunte de muștar. Și totuși noi parcă vedem grăuntele de muștar mai mare decât muntele. Nu frații mei. Credința e simplă. Și credința mare - e mică. Nu trebuie să avem o credință mai mare decât a unui copil. Îmi aduc aminte cum iarna trecută fetița mea de doi ani a vrut să iasă afară. Așa că ne-a spus, ne-a adus ghetele să o încălțăm, ne-a adus geaca să o îmbrăcăm și apoi s-a dus lângă ușă și cu o bucurie de nedescris în ochi, aștepta cu mâna pe mânerul ușii. Nu aveam niciun gând să ies cu ea afară. Dar nu am putut să-i dezamăgesc credința. Câțiva ani în urmă, o altă fetiță de-a mea care avea vreo trei ani

„Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credință pe pământ ?” (Luca.18.8b)


pe atunci, ne-a cerut voie să iasă afară. Eram în Londra și ploua (și acolo când plouă, plouă câteva săptămâni întregi). I-am spus că nu se poate că plouă, la care ea ne-a răspuns: „Stai un pic.” S-a dus, s-a rugat, apoi a venit și s-a uitat pe geam. Ploua. A repetat rugăciunea de câteva ori, și de fiecare dată se uita afară să vadă dacă nu s-a oprit ploaia. Iar la ultima ei rugăciune, a ieșit un soare strălucitor, care a uscat toată iarba până după-amiază și am putut să o lăsăm afară. Oare a fost credința ei mai mare ca un grăunte de muștar ? Nicidecum. Îmi povestea un frate că o dată pe an merge în Guatemala, la niște triburi care nu au acces la medici, servicii medicale... și bineînțeles că oamenii aceștia au tot felul de boli. Și spunea că atunci când merge el, albul, la ei, ei cred din toată inima că a venit să-i vindece. Se roagă pentru ei și sute de oameni sunt vindecați. Oare acești oameni au o credință mai mare decât un grăunte de muștar ? Nicidecum. Nivelul lor intelectual e așa de mic încât ei cred tot. Ei nu au mers la școală să învețe că nu se poate. Că e imposibil. Că nu are leac. Că dacă scapă unu la mie. Ei cred că Dumnezeu îi vindecă. Dar dacă credința lor e cât un grăunte de muștar, oare cum arată credința noastră ? Nu cumva nu avem deloc ? Nu cumva am ajuns farisei cu o listă lungă de reguli, dar fără credință ?

Lăsându-i și pe ei în urmă, să ne uităm puțin la eroii credinței. Oameni simpli. Cu slăbiciuni. Dar care au crezut ca niște copii naivi. Și Dumnezeu, pentru credința lor cât grăuntele de muștar, i-a lăudat. Prin Credință a adus Abel o jertfă mai bună. (Evrei 11.4). Biblia ne spune în Geneza cap. 4, că pe când Abel a adus jertfă din oile întâi născute ale turmei lui și din grăsimea lor, Cain și-a permis să aducă din roadele câmpului. Din oricare. Fără să îi pese că Dumnezeu vrea ce-i mai bun. Dacă chiar ai crede că Dumnezeu e în adunare, nu ai mai întârzia. Nici nu ai mai aduce jertfă orice cântare pe care poate nu ai repetat-o de doi ani. Nici nu ai veni la predică cu traista goală, pe motiv că îți dă Domnul pe loc. Cu siguranță Domnul poate înmulți ceea ce ai tu, dar vino și tu cu doi pești și cinci pâini măcar, să aibă Domnul ce înmulți ! Cu siguranță, Duhul Sfânt te învață acasă și îți aduce aminte la adunare ! Adu Domnului ce-i mai bun din turma ta !

Epistola către Evrei, cap. 11.5 ne vorbește despre Enoh. Acest om care umbla cu Dumnezeu. Care era într-o părtășie permanentă cu El. Care mergea pe drum vorbind, sfătuindu-se, învățând de la Dumnezeu... Pe când ceilalți credeau că vorbește singur... Capitolul 11.6: Noe - un om ciudat. Un om care umbla cu Dumnezeu atunci când nimeni din vremea lui nu mai făcea acest lucru. Un om diferit de civilizație. Un om căruia Dumnezeu îi vorbește să construiască o corabie la sute de km distanță de ocean, să o umple cu mâncare și cu animale, pentru că o să vină potopul. Și omul acesta nu ține cont că e imposibil. Se apucă și muncește timp îndelungat, fără să se îndoiască nicio clipă. Apoi intră în corabie și așa cum se așteptau batjocoritorii, oamenii cu logică, nu se întâmplă nimic. Nu plouă timp de șapte zile. Și totuși Noe a crezut ca un copil. Evrei 11.8: Patriarhul Avraam pleacă fără nicio țintă. Fără să știe unde se duce. Cea mai mare frică este frica de necunoscut.

De asta la unii le e frică de moarte. Că nu știu unde se duc. De asta unii oameni se tem să plece în altă țară. Pentru că nu știu cum va fi acolo. Și totuși Avraam ascultă fără să pună întrebări. Și asta înseamnă credință. Capitolul 11-11: Sara, soția lui Avraam, cea care a râs când a auzit de promisiunea lui Dumnezeu pentru ea, este lăudată pentru credință. Da, pentru că s-a temut. Oamenii fără credință nu se tem să râdă. Râd de Biblie, râd de credința altora, râd de proorocii și de predică. Evrei 11.17: Avraam aduce jertfă pe Isaac, fiul său, dar nu gândindu-se că Dumnezeu s-a răzgândit în promisiunile Lui, ci crezând că trebuie să asculte chiar dacă nu înțelege, și că Dumnezeu poate să învie chiar și din morți. Evrei 11.20: Patriarhul Isaac, măcar că nu avea mare lucru, lasă binecuvântare fiilor săi. Acelea nu au fost urări de bine, ci el a crezut atât de tare că a dăruit acele lucruri pe care nu le avea fizic, dar le stăpânea prin credință lui Iacov, încât atunci când a venit Esau, i-a spus că nu mai are și pentru el. A dăruit lucruri care nu se vedeau ca și cum ar fi fost lucruri fizice. Iosif, fiul lui Iacov, a dat porunci cu privire la oasele sale, crezând că Domnul va împlini ceea ce a spus... Și lista continuă cu oameni care au crezut atât de tare, încât au ascultat...

Închei aici această pagină, gândindu-mă la adunarea aceea care s-a rugat dimineață pentru ploaie, dar seara doar o fetiță și-a adus umbrela...

Tu chiar crezi ? Sau e o formă ?

Paraianu David – Galați


Kenneth Bae a experimentat acest necaz. El a pornit cu o grupă de rugăciune în această țară, dar în timpul șederii sale, a fost arestat. După 735 de zile de lagăr de muncă, a fost grațiat în urma presiunilor diplomatice ale guvernului american și a părăsit țara. În următorul interviu el povestește despre șederea în închisoare

Kenneth, ați fost condamnat la 15 ani de lagăr

de muncă în Coreea de Nord. Dacă nu ați fi fost un cetățean al Statelor Unite ați fi primit cel puțin închisoare pe viață, dacă nu chiar și condamnarea la moarte. Cum a sunat acuzația care vi s-a adus?

Potrivit cu dosarul meu de arestare, eu sunt un terorist care este acuzat din pricina activităților subversive contra guvernului „Republicii Populare Democratice Coreea”, cunoscută ca și Coreea de Nord și găsit vinovat. Eu sunt misionar. Pentru guvernul de acolo un misionar este același lucru cu un terorist, amândouă expresii fiind utilizabile.

Misionar este egal cu terorist? Cum să înțeleg lucrul acesta?

Guvernul Coreii de Nord consideră Evanghelia Domnului Isus Hristos drept un pericol mortal. El știe cu exactitate că dacă permite ca vestea cea bună a Domnului Isus să pătrundă în țara lor, printre oameni, întregul lor sistem cade. Și uite așa eu am fost acuzat de complot împotriva guvernului și condamnat, cu toate că nu am împărțit nici Biblii și nu am ținut nici slujbe. Eram misionar în China și tocmai am venit cu un grup de vizitatori în Coreea de Nord pentru a ne ruga pentru popor. Coreea de Nord se numără printre țările cu sistemul cel mai închis din lume. Tot ceea ce nord coreenii cunosc și cred, este rezultatul propagandei cu care ei sunt bombardați prin radioul și televiziunea de stat. Singura religie permisă este proslăvirea și închinarea la conducătorul Kim Il-Sung.

Luni în șir ați fost interogat. Ce vă spuneau acuzatorii? Foloseau și forța asupra dumneavoastră?

Torturat în sensul propriu nu am fost. Am suferit însă din cauza lipsei de somn, a frigului de peste noapte și a porțiilor de mâncare care erau minimale. O lună întreagă am fost chestionat de dimineața până la miezul nopții. Voiau să scoată de la mine o mărturisire din care să afle cine sunt cei care m-au angajat. „Dumnezeu”, le-am explicat. „Eu am venit aici cu un grup de vizitatori, deoarece iubesc poporul din Coreea de Nord și vrem să ne rugăm pentru el. De ce sunteți atât de agitați, că știu că în Dumnezeu nu credeți. Ce găsiți atât de îngrozitor în faptul că ne închinăm lui Dumnezeu, un Dumnezeu în existența căruia dumneavoastră nu credeți?”, i-am întrebat pe cei care mă interogau. „Noi avem un Dumnezeu și numele lui este Kim Il-Sung. Voi credeți într-un alt Dumnezeu și ați venit încoace ca să vă rugați contra noastră și contra marelui nostru conducător. Asta ne va distruge țara. Veniți încoace cu alți creștini, povestiți oamenilor despre Dumnezeul vostru și poate că cineva va crede minciunile voastre. Precum un virus, veți infesta poporul nostru. Dintr-un creștin se face apoi o mie. Oamenii vor pierde credința în marele conducător și acest lucru va fi sfârșitul marii noastre națiuni.” „Doamne - mi-am zis eu - omul acesta a înțeles ce mare putere are rugăciunea și că puterea Evangheliei poate să întoarcă pe dos o țară întreagă.” De fapt toți pricep acest lucru, de aceea le este frică. Eu nu sunt periculos, dar Domnul Isus este periculos. N-am putut să mai adaug nimic pentru apărarea mea. Tot ceea ce spunea era adevărat, în afară doar de faptul că marele meu scop era acela de a răsturna guvernul nord coreean. Nu venisem pentru asta, ci pentru a le arăta oamenilor că Dumnezeu îi iubea și că nu îi uitase.

Cum decurgea o zi din viața dumneavoastră de închisoare?

Trebuia să mă scol la ora 6 și lucram de la ora 8 până seara la 6, șase zile pe săptămână. Trebuia să lucrez pe câmp în agricultură, să sap șanțuri, să car pietre și să încarc cu lopata cărbuni.

Închis în Coreea de Nord

Cum L-am cunoscut pe Dumnezeu în lagărul de educație

De Daniela Wagner

Coreea de Nord are „valoarea” celei mai perfide dictaturi din lume. Cultul personalității creat de peste douăzeci de ani în jurul conducătorului și întemeietorului Republicii Populare Coreea de Nord, Kim Il-Sung, cere supușilor o supunere oarbă precum și divinizarea conducătorului. Între timp această țară comunistă a ajuns la a treia generație și este condusă de Kim-Jong Un. Necazul și sărăcia din țară sunt lucii. Oamenii își amintesc încă de ultima foamete, când peste 2 milioane de nord coreeni au murit de foame între anii 1995-2003. Ce este însă și mai rău, generațiile contemporane de nord coreeni experimentează o adevărată înfometare spirituală.


Temperaturile variau între 38 de grade Celsius până la -18 grade. Mi se poruncea ca după muncă, până la orele 10 seara, să stau pe un scaun și abia după aceea aveam voie să mă întind în pat. Mâncarea era minimală: orez, supă, ceva legume. Eu eram singurul pușcăriaș din lagărul de muncă pentru care erau alocați 30-40 de paznici; doar pentru mine. La început m-au tratat rău. Totuși atunci când mi s-a șoptit un „da”, că anume Dumnezeu voia să mă folosească aici în închisoare, am început să mă rog pentru paznici și am putut să-i abordez cu totul altfel, cu ajutorul lui Dumnezeu. Au început să-mi pună întrebări serioase, ca de exemplu: „Dacă eu aș crede ca și tine în Dumnezeu, la ce mi-ar folosi asta? Cât trebuie să plătesc la Biserică? Dacă Dumnezeu este real, de ce te afli tu aici? Nimeni n-a stat așa de mult cum stai tu.” Le-am spus că Dumnezeu are probabil un alt plan, un plan în care să-i includă și pe ei poate. „Fără mine în închisoare n-ați putea auzi nimic despre Dumnezeu.” Când am fost eliberat, cel care era mai mare peste ei mi-a spus cu lacrimi în ochi: „La revedere”. Eram un misionar pe care Dumnezeu îl trimisese într-un lagăr de muncă în Coreea de Nord.

Foarte concret, cum v-ați simțit în singurătatea din celulă, cu gândul că poate Dumnezeu v-a uitat? Ispita unei astfel de gândiri trebuie să fi fost foarte mare.

Tot timpul am fost foarte singur. Am luat masa de 2205 ori singur; da am fost foarte singur!

Însă din pricina promisiunii lui Dumnezeu pe care am primit-o în cea de-a treia zi de arest, că El este cu mine și că mă va elibera, m-a făcut să nădăjduiesc în Domnul a cărui voie se face întotdeauna. După puține zile de la arestarea mea mi-am primit Biblia. Citeam în ea, îl lăudam pe Dumnezeu în fiecare zi și mă rugam Lui. Dumnezeu mi-a dat peste 700 de versete care m-au încurajat, m-au zidit și în care m-am încrezut. Și informația că peste 177000 de oameni au semnat o petiție pentru eliberarea mea, m-a ajutat, dar și scrisorile pe care oamenii mi le trimiteau, mă încurajau în fiecare zi. Mulți oameni îmi scriau și îmi spuneau: „Kenneth, nu te-am uitat. Stăm în spatele tău și ne rugăm pentru tine. Rezistă!” Un moment mai dificil am trăit la sărbătorile de sfârșit de an ale lui 2012 și 2013, pe care a trebuit să le petrec în închisoare. Cântam toată ziulica și simțeam într-adevăr că Domnul este „Emanuel”, adică Dumnezeu este cu noi. Dumnezeu și-a ținut cuvântul Său. El nu m-a părăsit niciodată, exact cum îmi promisese. Chiar în ceasurile în care eram cu moralul la pământ, cu nădejdea năruită și părăsit de restul lumii, Dumnezeu era aici. Chiar atunci când mă îndoiam de făgăduințele Sale, el le-a ținut. El îmi vorbea prin anumite versete și semne, da prin lucruri atât de simple precum ar fi o coajă care plutea în supa rece cu tăiței. Atunci când te încrezi în făgăduințele lui Dumnezeu și iei în mod serios cuvântul Său, ele îți dau o nădejde veritabilă iar nădejdea dă viață. În psalmul 119:50 citim: „Aceasta este mângâierea mea în necazul meu: că făgăduinţa Ta îmi dă iarăşi

viaţă.” Da, Isus a fost mângâierea mea și nădejdea mea și pe această nădejde mi-am clădit viața.

În repetate rânduri speranța dumneavoastră de a fi eliberat s-a năruit.

Trebuia să aleg dacă voiam să trăiesc pentru mine însumi sau pentru Dumnezeu. Trebuia să-i subordonez voința mea renunțând la dreptul de a merge acasă și rugându-L în acest sens să mă folosească. Era o decizie extrem de grea pe care trebuia s-o iau, dar s-a dovedit a fi cea mai bună hotărâre pe care am luat-o atunci. Mă simțeam ca și cum aș fi fost un misionar adevărat. În timpul șederii mele în pușcărie am învățat un lucru: dacă vreau cu adevărat să mă încred în Dumnezeu, trebuie să renunț la „drepturile” mele. Viața mea trebuie să decurgă conform voii Sale și planului Său și nu conform cu voia mea. Am învățat că Domnul Isus este valoarea supremă pentru care trebuie să trăiești, da chiar și atunci când mergi la pușcărie. În cele din urmă am înțeles ce înseamnă să te bucuri în mijlocul necazului. Am trăit o cinste pe care rareori o întâlnești și anume aceea de a fi batjocorit pentru numele Său. Și am învățat să-mi fie milă de cei care trăiesc fără nădejde, milă de oamenii din Coreea de Nord care trăiesc în întuneric. Inima mea sângerează pentru Coreea de Nord așa cum și Dumnezeu și-a revărsat îndurarea peste mine. „Vă dau pacea Mea.” Numai Domnul poate să ne dea pacea care să ne țină în picioare. Am învățat că atunci când ochii noștri sunt îndreptați spre El și ne încredem în El, prezența și pacea Sa le aflăm chiar și în vremurile grele.

Ați scris o carte despre experiența dumneavoastră și țineți prelegeri.

Da. În Luca 8:39 citim: „Întoarce-te acasă şi povesteşte tot ce ţi-a făcut Dumnezeu. El a plecat şi a vestit prin toată cetatea tot ce-i făcuse Isus.” Acest lucru doresc să-l fac și eu. Cine poate să fie împotriva noastră dacă Domnul Isus este cu noi? Până la sfârșitul vremii, dragostea Sa rămâne veșnică; ce speranță minunată! Mulțumită rugăciunilor oamenilor din toată lumea, am putut să rezist tuturor vitregiilor iar speranța de libertate nu mi-am pierdut-o. Un singur lucru este valabil și acum, acela de a mă ruga. Dumnezeu mi-a adus din nou în fața ochilor imaginea oamenilor care trăiesc și sunt închiși în întuneric; pentru aceștia trebuie să ne rugăm neîncetat. Zilnic trebuie să ne gândim la cei uitați de lume. Eu am adus în Coreea grupe de rugăciune care au numărat 300 de creștini, în nădejdea că într-o zi zidurile spirituale care înconjoară această țară se vor dărâma. Tot așa îi rog pe cei mulți, mulți oameni care s-au rugat pe timpul detenției mele: rugați-vă mai departe, rugați-vă pentru Coreea de Nord. Trebuie să ne rugăm pentru eliberarea tuturor oamenilor care trăiesc în lanțuri și întunecime.

În românește de Vasile Breabăn, din „Vocea Martirilor” 03/2019

1. Ce înseamnă prudență?

2. Cine și cui a spus: „Ferește-te să spui o vorbă rea lui Iacov?” Geneza 31

3. Cine și cui a spus: „Ferește-te să treci pe lângă locul acela că acolo sunt ascunși sirienii”? 2Împărați 6

4. Prin ce primejdii spune Pavel că a trecut în călătoriile lui în vestirea Evangheliei?

5. Cine și cui a spus: „Ferește-te să faci una ca asta”? Ce nume nu trebuia făcut? Apocalipsa 18, 19 Biblia ne avertizează să fim prudenți pe toate planurile.

6. Pavel îl avertizează pe tânărul Timotei să se ferească de... și îi recomandă să fie… , cum? 1 Timotei 4

7. Pavel îl îndeamnă pe Timotei să păzească ce i s-a încredințat și să se ferească de … și de … ca să nu se rătăcească de la credință. 1 Timotei 6

8. O altă avertizare, despre care tot Pavel scrie să ne ferim pentru a nu ne face vinovați de necinstire la adresa lui Dumnezeu este, fererește-te de …? 2Timotei 2

9. Fii prudent, vrea să ne spună Pavel: a) Ferește-te de … … și … ? b) Ce NU trebuie să facă robul Domnului? c) Cum este caracterizat un rob al Domnului, conform scrierilor lui Pavel? 2 Timotei 2

10. Pavel îi scrie și lui Tit să fie prudent și să evite discuțiile nefolositoare și inutile, despre … ? Tit 3

11. Domnul Isus, în Luca 12 ne spune să fim prudenți și să ne ferim de o atitudine și de un comportament care poate deveni dăunător. Care sunt acestea?

12. Și apostolul Ioan, în cartea sa, 1 Ioan, înainte să încheie ne avertizează să ne păzim de …?

13. Și în a doua sa carte, apostolul Ioan ne spune să fim prudenți și să ne păzim bine. De ce?

14. O altă avertizare de care să ținem seamă, ne este scrisă de înțeleptul Solomon în cartea sa, Eclesiastul 5. Care este aceasta și ce ne recomandă înțeleptul?

15. Pavel, ca un om trecut prin multe peripeții, îi scrie lui Timotei, cât și mie o rugăminte fierbinte/insistentă; pe tine însuți păzește-te…? 1 Timotei 5


CONCURS BIBLIC: „Cercetaţi Scripturile”

Secţiunea: „Avertizări”

„Feriți-vă de orice se pare rău.” (1 Tesaloniceni 5:29)

Citeşte cu mare atenţie cerinţele: De citit Faptele Apostolilor 27:1-44 şi povestirea de la „Rubrica copiilor: PAVEL – omul care din experiență ne învață să fim prudenți. ” Pentru punctaj maxim, după fiecare răspuns scrie ŞI referinţa biblică. Răspunsul care reprezintă doar referință biblică nu se punctează. La această secțiune un răspuns corect constituie 1 punct.

RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.05.2019!

Răspunsurile se trimit prin poşta română sau poşta electronică la adresele:

Destinatar: Ligia Ungureanu O.P 51 – C.P 25, Bucureşti

sau: [email protected] Vârsta celor ce participă la concurs trebuie să fie până la 20 de ani inclusiv.

Premianţii acestei luni:

Craioveanu Robert-Samuel – C-lung Muscel ; Hapca Onisim – Suceava ; Haliță Maria – Sângeorz Băi ; Tomuș Levi-Gheorghe – Deva ; Vilaghi Maria-Magdalena – Bughea de Jos ; Ilițoi Denisa - Șoșdea ; Curea Asael-Efraim – Germania ; Craioveanu Adriana, Craioveanu Andreea – C-lung Muscel ; Pop Anca – Orțișoara ; Brăgărea Irina, Brăgărea Ana – Bughea de Jos ; Strian Ioana-Delia – Dobra.

Vă rugăm să confirmați primirea premiilor sau să anunțați în caz că nu ați primit premiul în maxim 3 săptămâni de la apariția revistei. Vă mulțumim! Tel: 0756 46 56 73 sau mail.


Având în vedere răspândirea legăturii frățești din cadrul „Alianței Bisericilor Conservatoare” în toată țara, s-a gândit că este bine ca și contul bancar, de care se folosesc cei însărcinați cu lucrul Domnului între frați, să fie în grija mai multor frați din diferite zone ale țării.

Numărul acestui cont este RO65 BTRL RONC RT02 1673 1601 (RON), deschis la Banca Transilvania. Responsabilii de cont sunt: Ardean Florin – Hunedoara; tel.: 0724563418; Cârstea Andrei – Prahova, tel.: 0729814386 și Breabăn Vasile – Suceava, tel.: 0744307224.

Acest cont este extrem de trebuincios având în vedere că unii frați din unele biserici slujite au potențial financiar, alții nu-l au deloc sau aproape deloc, iar „ABC” nu folosește procedura de cotizație pe membru, lucrarea ei nu se desfășoară cu bani ceruți sau pretinși, ci cu bani dăruiți din inimă sau ai celor ce cheltuiesc din al lor când slujesc frățietății în Numele Domnului.

Pentru ziua de sâmbătă, 18 mai 2019, ora 10 dimineața, ora Londrei, Alianța Bisericilor Conservatoare organizează o slujbă cu caracter public și zonal, la care sunt așteptați frați și surori din diaspora românească europeană. Aceasta se va desfășura cu ajutorul lui Dumnezeu, în Biserica Română „Maranata” din Londra, Marea Britanie, la adresa: 306 Dollis Hill Lane NW2 6HH. Persoane de contact: Costel Moțac: 0044 7540 633706; Butucel Avram: 0044 7405 882555.

Ne vom aduna în jurul cuvântului Scripturii din epistola către Efeseni, cap. 5. 9-11, referitor la activități în care trebuie sau nu trebuie să se înscrie un credincios.

Până atunci, pentru cei care-și doresc o părtășie folositoare cu Dumnezeu și cu frații, rămâne să ne rugăm lui Dumnezeu cu responsabilitate pentru aceasta.

Abonamentele la revista „Lumina Vechilor Cărări” pentru anul 2019 se pot face la următoarele preţuri: 35 RON pentru 1 abonament în România. 32 EURO pentru 1 abonament în Europa. 35 EURO pentru 1 abonament în alte continente. La fiecare 10 abonamente oferim un abonament gratuit. Oferim gratis câte un calendar format A4 la fiecare abonament. Preţurile fixate includ şi taxele poștale pentru expediere. Vă rugăm să ne contactați pentru a ne comunica dacă continuați abonamentul sau nu. Până la data de 20 ianuarie 2019 așteptăm să ne spuneți câte abonamente doriți, iar în caz că nu suntem contactați înțelegem că nu mai doriți să fiți abonat. Relaţii şi comenzi la numerele de telefon: 0722.558243. Banii se pot depune în contul bancar RO27 BRDE 340S V489 8456 3400 (RON) la BRD pe numele Senciuc Avram sau Vișan Gheorghe. Sau se mai pot expedia prin mandatul poştal pe adresa: Gică Vişan O.Z.P. RĂDĂUȚI GHIȘEUL 2 C.P.13, Rădăuţi 725400 Jud. Suceava

Abonam

ente

C

ont

bancar

Într

unire

Aşa vorbeşte Domnul: Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi

întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună, umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă

pentru sufletele voastre!

Ieremia 6:16

GICĂ VIŞAN

O.Z.P. RĂDĂUȚTI GHIȘEUL 2 C.P. 13

MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA

COD 725400

Tel. 0230/565625 - 0722/558243

Colectivul de redacţie Ioan Nemeş

Vasile Breabăn

Avram Senciuc

Lucian Claudiu Şandra

Gusti Cheţec

Iliuţă Petruneac

Gică Vişan

Vasile Şindilar

CUPRINS

CEA MAI MARE NENOROCIRE !

RECOMPENSĂ

TIGĂI ȘI CUPTOARE

MELHISEDEC PREOT

ACOLO ÎTI VEI AȘEZA DARUL PE ALTAR

PAVEL - RUBRICA COPIILOR

DESPRE CREDINTĂ

ÎNCHIS ÎN COREEA DE NORD

CONCURS BIBLIC - AVERTIZĂRI

LACRIMILE SFINTE...

ISSN 2601 - 0526

Lacrimile sfinte... Lacrimile sfinte care plâng păcatul Nu se vor usca ca și cum n-au fost Veșnic au să strige implorând înaltul Cu aceeași râvnă, cu același rost! Și precum se 'nalță norii dinspre mare Aducând belșugul ploilor târzii Ele au să se-ntoarcă aducând din zare Zâmbetu-n privirea ochilor pustii Este scris în Cartea sfântă a iubirii Spre înviorarea duhului arzând: Tatăl dă iertarea neînțeleasă firii Celui ce se-ntoarce în genunchi plângând... Strânse cu nădejde în burdufuri sfinte Lacrimile tale în zadar nu pier Peste-a pocăinței lacrimă fierbinte Îți va zâmbi iertarea Tatălui din cer! ... Vine peste lume lacrima pierzării Vine neoprită lacrima de-amar Cei ce-și plâng păcatul sub crucea iertării Vor cânta atuncea în belșug de har! Vrednic de crezare: cuvânt al credinței Cei ce-au plâns odată vor cânta pe drum Pocăința sfântă... Drum al biruinței Trece prin amarul plânsului de-acum!

Gh. Crăciun

Lumina Vechilor Cărări · despre un tată care a fost lovit de unul dintre fiii lui. Și pe când...

Documents

Transcript of Lumina Vechilor Cărări · despre un tată care a fost lovit de unul dintre fiii lui. Și pe când...