Volum+Conferinta+Frontierele+Spatiului+Romanesc

FRONTIERELE SPAŢIULUI ROMÂNESC ÎN CONTEXT EUROPEAN

Cuvânt înainte de Ioan-Aurel Pop

Coordonatori Sorin Şipoş Mircea Brie

Florin Sfrengeu Ion Gumenâi

Editura Universităţii din Oradea/Editura Cartdidact din Chişinău Oradea/Chişinău

2008

Autori

Bodo Edith Mircea Brie Teodor Candu Eugen Cernenchi Tatiana Chicaroş Aurel Chiriac Tudor Ciobanu Nicolae Ciubotaru Emil Dragnev Mihai D. Drecin Sever Dumitraşcu Andrei Emilciuc Ion Eremia Antonio Faur Mihai Georgiţă Ion Gumenâi Ioan Horga Gabriel Moisa Adrian Niculescu

Alexandru Niculescu Anca Oltean Gheorghe Palade Lilia Pogolşa Ioan-Aurel Pop Dinu Poştarencu Radu Romînaşu Valentina Samoilenco Florin Sfrengeu Flavius Solomon Simona Stanciu Georgeta Stepanov Svetlana Suveică Sorin Şipoş Barbu Ştefănescu Natalia Timohin Valentin Tomuleţ Octavian Ţîcu Ion Zainea

FRONTIERELE SPAŢIULUI ROMÂNESC ÎN CONTEXT EUROPEAN

Cuvânt înainte de Ioan-Aurel Pop

Coordonatori Sorin Şipoş Mircea Brie

Florin Sfrengeu Ion Gumenâi

Editura Universităţii din Oradea/Editura Cartdidact din Chişinău Oradea/Chişinău

2008

3

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Frontierele spaţiului românesc în context european / Sorin Şipoş, Mircea Brie, Florin Sfrengeu, Ion Gumenâi. - Oradea : Editura Universităţii din Oradea, 2008 Bibliogr. ISBN 978-973-759-559-1 I. Şipoş, Sorin II. Brie, Mircea III. Sfrengeu, Florin IV. Gumenâi, Ion 32.01:913(498)

Editura Universităţii din Oradea este acreditată de CNCSIS, cod 149. Editura Cartdidact din Chişinău ISBN 978-9975-940-70-2 341.222+327(498+4) (082)F92 Coperta 1 – Piaţa Ferdinand, Oradea la începutul anilor ‘20, carte poştală, colecţia personală Constantin Demeter Coperta 4 – Casa Eparhială, oraşul Chişinău în perioada interbelică, sursa www.VirtualChisinau.com

4

Cuprins

Cuprins................................................................................................................ 5 Cuvânt înainte ..................................................................................................... 9 I. Cercetări interdisciplinare asupra frontierei Sever DUMITRAŞCU ● Naissus – 269 A.D. ......................................................... 13Alexandru NICULESCU ● Româna – „o altfel” de latinitate................................. 19Ioan-Aurel POP ● La frontiera dintre ortodoxie, catolicism şi protestantism:

biserica românilor din Transilvania şi Patriarhia ecumenică (secolele XIV-XVII) .............................................................................................................. 35

Emil DRAGNEV ● Activitatea artistică din Moldova medievală anterioară domniei lui Ştefan cel Mare şi contextul transilvan ............................................ 45

II. Realităţi politice şi etnice Florin SFRENGEU ● Populaţia romanică din Pannonia în a doua jumătate a

mileniului I A. D.............................................................................................. 57Sorin ŞIPOŞ ● La frontiera dintre fidelitate şi trădare în vremea lui Ştefan (al V-

lea), duce al Transilvaniei (1261-1270) ............................................................ 62Eugen CERNENCHI ● „Despre chestiunea volohă şi despre cei patru meşteri...”

– un incident diplomatic moldo-rus în timpul lui Ştefan cel Mare........................ 71 Mihai GEORGIŢĂ ● Contribuţii documentare privind soarta cetăţii Săcuieni, o

cetate de frontieră în timpul ocupaţiei otomane din Bihor ................................. 85 Lilia POGOLŞA ● Contribuţii la corespondenţa lui Dimitrie Cantemir în ajunul

campaniei de la Prut a lui Petru I..................................................................... 93 Ion EREMIA ● Consideraţii privind tratatul moldo-rus din 1711 ......................... 103 III. Tradiţie şi modernizare Barbu ŞTEFĂNESCU ● Răspunsul lumii rurale din Crişana la propunerile de

modernizare ale statului austriac ................................................................... 121Aurel CHIRIAC ● Pictura de cult românească şi iniţiativele ctitoriceşti în Bihorul secolului al XVIII-lea ..................................................................................... 142 Ion GUMENÂI ● Aspecte din viaţa societăţii evanghelico-luterane din Chişinău

în prima jumătate a secolului al XIX-lea ......................................................... 149 Edith BODO ● Plângerile urbariale, formă de protest faţă de abuzurile

stăpânului domenial ...................................................................................... 157Teodor CANDU ● Consideraţii cu privire la administraţia ecleziastică a regiunii

Basarabia în perioada 1806-1812 .................................................................. 164 Valentina SAMOILENCO ● Boierimea din Basarabia în secolul al XIX-lea.

Statut social şi juridic .................................................................................... 178 Mircea BRIE ● Căsătoria mixtă – punct de trecere a „frontierei” comunitare

(a doua jumătate a secolului XIX - debutul secolului XX) ................................. 192 5

Tatiana CHICAROŞ ● Evoluţia învăţământului mediu pentru fete din Basarabia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea ......... 220

IV. Societate şi economie Tudor CIOBANU ● Încartiruirea - o grea povară pentru basarabeni. Studiu de

caz: localitatea Nişcani, ianuarie 1824 ........................................................... 231 Valentin TOMULEŢ ● Aplicarea în Basarabia a structurii de ghildă din 14

noiembrie 1824 ............................................................................................. 238Andrei EMILCIUC ● Navigaţia pe râul Nistru în contextul politicii comerciale a

Imperiului Rus (1792-1856) ........................................................................... 257Natalia TIMOHIN ● Economia Basarabiei în ajunul războiului din

Crimea ....................................................................................................... 266 Radu ROMÎNAŞU ● Reuniunea culturală „Cele Trei Crişuri” din Oradea şi

graniţa culturală a României întregite ............................................................ 283 Flavius SOLOMON ● Presa germană din Basarabia în anii 1918-1940 ............... 294 Svetlana SUVEICĂ ● „ ... Însăşi Anglia nu ar putea guverna un loc ca

Basarabia”: reflecţii ale unui ziarist britanic despre Basarabia anului 1924..... 300

V. Mişcarea politică şi naţională Nicolae CIUBOTARU ● Afirmarea curentului naţional românesc în Basarabia

(1859-1917) .................................................................................................. 315 Mihai D. DRECIN ● Vestul românesc – principal centru politic al românilor

transilvăneni (sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea) .... 334 Dinu POŞTARENCU ● Informaţii despre prizonierii români din perioada

Primului Război Mondial în paginile ziarului chişinăuian Cuvânt moldovenesc 344Antonio FAUR ● Corespondenţe inedite ale Consiliului Naţional Român din

Oradea şi Bihor cu ministrul plenipotenţiar al Consiliului Dirigent la Budapesta (1919) .......................................................................................... 349

Gheorghe PALADE ● Contribuţiile militarilor români la renaşterea vieţii spirituale în Basarabia 1918-1920 ................................................................. 356

Ion ZAINEA ● Problemele teritoriale şi frontaliere ale României la Conferinţa de Pace de la Paris în corespondenţa şi memoriile lui Alexandru Vaida-Voevod (1919-1920) ...................................................................................... 366

VI. România şi Republica Moldova - realităţi contemporane Gabriel MOISA ● Istoriografie şi discurs politic oficial în România anilor ’60-

’80 ai secolului trecut. Chestiunea basarabeană.............................................. 381Adrian NICULESCU ● Refugiul politic românesc din Franţa în anii

„comunismului târziu” - cu o „fotografie de epocă” a situaţiei din ţară; studiu de caz ................................................................................................. 391

Georgeta STEPANOV ● Repere ale evoluţiei presei scrise din Republica Moldova ....................................................................................................... 410

6

Octavian ŢÎCU ● The Transnistrian Conflict and the Emergence of the Near Abroad Policy in the Russian Federation ........................................................ 422

Anca OLTEAN ● The Image of King Michael in the Contemporary Press in The Period of Transition from Communism to Democracy...................................... 431

Ioan HORGA, Mircea BRIE ● Cooperarea inter-universitară la frontierele externe ale Uniunii Europene şi contribuţia la politica europeană de vecinătate 440

Simona STANCIU ● Nationalism or Europeanism in the Social Work Education and Practice?................................................................................................ 460

Postfaţă ........................................................................................................... 469Lista autorilor................................................................................................... 471

7

Cuvânt înainte

Abordarea din perspectivă istorică a frontierelor spaţiului românesc în

context european reprezintă o adevărată provocare, din mai multe motive. Mai întâi, fiindcă astăzi conceptul de frontieră, într-o lume în rapidă schimbare, este foarte actual. Au existat şi există frontiere care despart şi frontiere care unesc, dar, în oricare dintre ipostaze, frontierele trebuie privite ca spaţii de interferenţă. În al doilea rând, definirea spaţiului românesc s-a făcut de cele mai multe ori şi în funcţie de frontiere, mai mult în funcţie de frontierele spirituale decât de cele politice. Este cunoscută definiţia dată patriei de marele istoric şi om politic Mihail Kogălniceanu, în 1843, la inaugurarea cursului de istoria românilor de la Academia Mihăileană din Iaşi. Cărturarul cu origini basarabene numea patrie toată acea întindere de loc pe care se vorbea româneşte, legând spaţiul etnic românesc de limbă şi considerând limba cea mai importantă caracteristică a etniei, mai exact a naţiunii. În fine, spaţiile de frontieră sunt fascinante, pentru că resping, dar şi primesc, pentru că despart, dar şi unesc, pentru că fortifică identitatea, dar privilegiază contactele cu celălalt, adică ajută la înţelegerea alterităţii. Lumea europeană de azi a depăşit, din fericire, în linii mari, diviziunile prin graniţe rigide şi a condus, în parte măcar, la ceea ce visa Nicolae Titulescu, adică la „spiritualizarea frontierelor”. Pentru români însă, lucrurile nu sunt nici în acest caz aşa de simple, în ciuda intrării României în Uniunea Europeană. Paradoxal, acest act a creat noi graniţe între români, reînviind temeri şi reactualizând probleme care păreau doar de domeniul trecutului. De aceea, iniţiativa a două universităţi din Oradea şi Chişinău – adică dinspre limita apuseană şi, respectiv, răsăriteană a spaţiului românesc – şi a Centrului de Studii Transilvane din Cluj-Napoca de a aborda în cadrul unui simpozion şi apoi într-un volum tema invocată este mai mult decât binevenită. Aproape patruzeci de istorici de varii specialităţi se încumetă, cu autoritatea pe care le-o dă înalta lor pregătire şi impecabilul profesionalism, să se refere la frontierele spaţiului românesc dintr-o perspectivă interdisciplinară, pornind din antichitate şi tratând tema din perspectivă politică, teritorială, etnică, plasând-o între tradiţie şi modernizare, dar şi sub semnul economicului şi al socialului. Se porneşte de la general spre particular, dar şi invers, insistându-se în final asupra mişcării de emancipare naţională şi asupra realităţilor contemporane din România şi Republica Moldova. Sunt evidenţiate asemănările şi deosebirile dintre cele două spaţii de frontieră, cel vestic, supus influenţei maghiare şi germane, aflat în contact cu catolicismul şi protestantismul, cu dinamica de tip

9

occidental şi cel estic, marcat de influenţa polonă, rusă şi ucraineană, asaltat de ortodoxia „pravoslavnică” slavonă şi chirilică, de o anumită stagnare venită dinspre imensele spaţii ale stepei euro-asiatice. Numitorul comun se vădeşte a fi, în ciuda variatelor influxuri alogene, etnicitatea românilor, bazată pe origine şi pe conştiinţa originii comune, pe unitatea limbii, a credinţei bizantine, a tradiţiilor, a întregii spiritualităţi. Între anumite frontiere s-au creat naţiunile moderne, care au dat măsura continentului european şi o dau şi în prezent. Volumul de faţă readuce naţiunea în atenţie, dar fără crispări şi fără ostentaţie, dincolo de „inventare” spontană sau de „constituire” organică. Autorii ştiu şi ne conving că naţiunea nu a fost malefică sau benefică, dar că a asigurat un cadru de evoluţie şi de conservare pentru comunitatea etnică. Iar comunităţile, marile subiecte colective nu se pot blama şi condamna în bloc, fiindcă ele există independent de voinţa indivizilor. Din această perspectivă, naţiunea română apare în volumul de faţă ca o realitate vie, dinamică, purtătoare de istorie, comunicativă, deschisă, atentă la atentatele care s-au făcut asupra ei şi reticentă la agresiunile care i-au ameninţat existenţa. Apreciem în mod special efortul coordonatorilor – profesorii Sorin Şipoş, Mircea Brie, Florin Sfrengeu şi Ion Gumenâi – care au ştiut să reunească tematic cu pricepere contribuţii atât de diverse, să uniformizeze discrepanţele şi să asigure o unitate reală a volumului. Mesajul lor şi al autorilor este acela că, în lumea noastră cu frontiere tot mai mult diversificate, există premise istorice certe de a ne simţi „împreună” şi „acasă” într-o Europă fără arme, conflicte şi ameninţări. Pentru aceasta însă, trebuie să ne simţim şi să fim solidari ca oameni, ca europeni, ca români şi să participăm cu răspundere şi convingere la concertul naţiunilor europene. Avem această datorie morală faţă de noi şi, mai ales, faţă de fiii noştri… Cluj-Napoca, 21 august 2008

Ioan-Aurel Pop

10

I. Cercetări interdisciplinare asupra frontierei

Sever Dumitraşcu, Naissus – 269 A.D. Alexandru Niculescu, Româna – „o altfel” de latinitate Ioan-Aurel Pop, La frontiera dintre ortodoxie, catolicism şi protestantism: biserica

românilor din Transilvania şi Patriarhia ecumenică (secolele XIV-XVII) Emil Dragnev, Activitatea artistică din Moldova medievală anterioară domniei lui

Ştefan cel Mare şi contextul transilvan

Naissus – 269 A.D.

Sever DUMITRAŞCU


Rezumat. Autorul prezintă, luând în considerare surse literare romane, romano-bizantine şi bizantine, bătălia de la Naissus din 269 d.Hr şi restabilirea puterii imperiale romane la Dunărea de Jos. Modificările teritoriale ce au avut loc (a fost reorganizată la sud de Dunăre o nouă Dacie aureliană) sunt, în opinia autorului, consecinţe directe şi imediate ale “bătăliei popoarelor” de la Naissus. În 269 d.Hr., a avut loc o veritabilă invazie a neamurilor libere, nesupuse Imperiului roman, din nordul Carpaţilor, Mării Negre şi de la Marea de Azov, care doreau să se aşeze în provinciile sud-est europene ale Imperiului roman, ceea ce a condus, din punct de vedere geo-strategic la “împărţirea” imperiului în cele două mari sfere ale sale: Occidentul şi Orientul. Bătălia decisivă a avut loc la Naissus. Imperiul roman a fost salvat prin chibzuinţa împăratului Claudiu al II-lea Goticul şi acţiunile cavaleriei mobile conduse de viitorul împărat Aurelian. Izvoarele literare redau această bătălie în strategia, tactica şi, mai ales, urmările sale.

Cuvinte cheie: Imperiul roman, invazia neamurilor libere, bătălie, Naissus, Claudiu al II-lea Goticul, izvoare literare

During the emperor Philip the Arab (M. Julius Philippus 244-249), the Roman

Empire celebrated its millenium. He was followed by Decius (249-251), Trebonianus Gallus (251-253), Valerian (253-260), Gallienus (253-268), Claudius II Gothicus (268-270), Aurelian (270-275) and Probus (275-282) emperors.

The boundaries of the Roman Empire were menaced by the peripheral free populations1 in Africa, in Britannia, but especially by the Germans on Rhin and on Danube, and by the Persians on Euphrates. Decius died in battle against the Goths at the danubian front, close by his son, and Valerian was captivated by the Persians, which never liberate him (he was the first Roman emperor with such destine). The Roman Empire was also menaced in interior by the usurpers of the imperial power – often imposed by different Roman military units in Egypt, in Gallia or in Orient.

The boundary on the Danube and Pontus Euxinus was strongly menaced. After centuries and decades of calm, even the Roman micro-asiatic provinces2 were attacked.

1 We insist to call them free populations, not “Barbarians”, which is a term imposed by Greeks based on their natural rights, according to which who isn’t Greek is Barbarian and he can be used as slave, and is a term based on Latin ius gentium, according to which, the military force and victory transform the peoples from conquered territories into slaves and the conquered lands are transformed in ager publicus (praedia populi romani). This inhuman, non-divine, unchristian “agreement” maintained itself until the 20th century, until UN Charter and especially until the Helsinki agreements. 2 It’s known that the continental Germanic peoples, which lived in the marshy territories between Rhine and Vistula (Franks, Suebs, Venets and so on), were overlapped by new Balto-scandinavian elements, especially together with the coming of the Goths at the north of the

13

Sever DUMITRAŞCU

Starting with these battles, the Roman Empire changed its strategy, into a defending one, becoming a more powerful war fleet in Pontus Euxinus, Propontida and the Aegean Sea, and a mobile cavalry.

But in 269, an important invasion of the free populations (those who were not dominated by the Roman Empire) from the North of the Carpathians, of the Black Sea and from the Sea of Azov took place. They wanted to inhabit the Roman provinces from the South-East Europe, which, by geo-strategic point of view, should lead to the “separating” of the Roman Empire in the two large “spheres”: the Occidental and the Oriental one. The decisive battle had place at Naissus and it became a veritable “battle of the populations”. The Roman Empire was saved by the wisdom of the emperor Claudius II Gothicus and by the actions of the mobile cavalry leaded by Aurelian, the coming emperor. The Roman, Roman-Byzantine and the Byzantine literary sources relate us this battle with its strategy, tactic and especially its consequences.

A ROMAN SOURCES (we especially refer to one historical source) DEXIPPOS3

1

UNIVERSAL CHRONICLE „Fr: 20 (14). Scriptores Historiae Augustae, XIX, 16, 3. In their reign (i.e.

Balbinus and Maximus), the Carpians waged war (in 238) with the Moesians (the inhabitants of the Moesia Inferior province). Meanwhile, the war against the SCYTHIAN (Goths) began, and the destruction of Istria or, as Dexippos calls it, the Istrian city, took place at the same time.”

„Fr: 22 (16). Giorgios Syncellos, p.705, 10, Bonn. The Scythians, named Goths, cross in mass the river Istria, in the time of Decius (in 250, after the reign of Cniva king4), and laid waste the territory dominated by the Romans. They surrounded the Moesians, which took refuge at Nikopol. As is told by Dexippos, Decius attacked and killed thirty thousand people, but he was defeated in battle, losing Filipopol that fell in the hands of Goths. With this occasion, many Thracians died5 (inhabitants of Roman province Thracia). Confronting the Scythians (=Goths), which turned to their

Maeotians Lake (Sea of Azov) and Pontus Euxinus, the “saint union” of the five “selected” peoples: Burgundians, Vandals, Gepids, Vizigoths, Ostrogoths, followed by a second or third Germanic “movements”, and the last one: Lombards, Rugians, Sciri, Heruli. These movements determined by climatic changes were felt even in the first century A.D. Domitian made a peace treaty with Decebalus, because he was attacked by Suebic Germans (Quadi, Marcomanni) at the Central Danube and, as “say” an inscription discovered in Syria, he sent an army in the kingdom of Decebalus („PER REGNI DECEBALI”). In 166, began the Marcomanic wars (Marcomanni, Quadi, Sarmatians, Costobocs, and others, the lather ones wasn’t Germanic peoples). At the half of the 3rd century A.D., Heruli (which were great navigators) leaded the Goths over the Black Sea and attacked the Roman cities in the north of the Asia Minor. 3 Greek historian, who wrote, it seems, the first history of the Goths (SCYTHIANS) and another two works: UNIVERSAL CHRONICLE and THE HISTORY OF DIADOCHI. He was Athenian and in 269 (267?), leading 2000 men, he participated in the war against Heruls when they overran ATHENS. 4 Cf. Iordanes, Getica, XVIII and Zosimos, I, 23 5 Cf. Ammianus Marcellinus, XXXI, 5, 17, he wrote about 100.000 of people.

14


homes, Decius himself, this enemy of God, was killed together with his son (in June 251) in at night in Abrytos (Razgrad, in Bulgaria), at the place named Forum Sempronii. Then the Scythians (Goths) returned to their homes with numerous prisoners and plunders.”6

2 SCYTICS

a). „Fr. 25 (18). Excerpts from Stratagems, 4. From the histories of Dexippos. The siege of [the city] Marcianopol... (6). Being thus oppressed and having no condition to reply to the Moesians (inhabitants of Moesia Inferior) in the same way, due to the crenels and the guards from the gates, tired because of the strokes, the Scythians (Goths) were not in condition to resist and they retreated without obtaining anything.”7

b). „Fr. 27 (20). Excerpts from Stratagems, 5. From the histories of Dexippos. The siege of [the city] Filipopol. ...Then the Scythians, unknowing what to do, decided to go away from there. And thus, it took place the end of the Scythians’ (Goths) siege8.”9

B ROMAN-BYZANTINE SOURCES

EUTROPIUS10 1

BREVIARIUM AB URBE CONDITA „IX, 11, 1. …and CLAUDIUS succeeded him… 2. He defeated the Goths, who were laying waste Illyricum and Macedonia, in a great battle.” = „CLAUDIUSQUE EI SUCCESSIT. 2. HIC GOTHOS, ILLYRICUM MACEDONIAMQUE VASTANTES, INGENTI PROCLIO VICIT.”11

AUGUSTAN HISTORY (SCRIPTORES HISTORIAE AUGUSTAE)

1 „p.137-8. Claudius 6, 2. Finally, the various tribes of the Scythians, the

Peucins, the Greuthungs, the Ostrogoths, the Tervings, the Visi, and the Gepids, and also the others and the Heruls, in their desire for plunder, burst into Roman territory and there proceeded to destroy many districts; meanwhile Claudius was busied with other things and was making preparation, like an emperor, for that war which he finally brought to an end; 5. …There were three hundred and twenty thousand armed men.” = “DENIQUE SCHYTHARUM POPULI, PEUCI, GRUTUNGI, AUSTROGOTI, TERVINGI, VISI, GIPEDES, CELTAE ETIAM ET HERULI, PRAEDAE CUPIDITATE IN ROMANUM SOLUM INRUPERUNT ILLIC PLERAQUE 6 FHD, I, Bucureşti, 1964, p. 733-735 7 Ibidem, p. 735 8 Rappaport, Die Einfälle der Goten in das römische Reich bis auf Constantin, Berlin, 1899, p.40 (inaccessible for us). 9 FHD, I, p. 735 10 Under Julian, he participated at the campaign against the Persians. He was magister memoriae in Valens’ time and in 369, he wrote a short Roman history: BREVIARIUM AB URBE CONDITA. 11 FHD, II, Bucureşti, 1970, p. 38-39

15

Sever DUMITRAŞCU

VASTARUNT, DUM ALIIS OCCUPATUS EST CLAVDIUS DUMQUE SE AD ID BELLUM, QUOD CONFECIT, IMPERATORI[A]E INSTRUIT... 5. ...ARMATORUM TRECENTI VIGINTI MILIA FUERUNT...”12

2

„p.178-9, Aurel, 39, 7. Seeing that Illyricum was devastated and Moesia was lost, and giving up hope that the Trans-Danubian Dacia, the province which had been formed by Trajan, could be retained, he abandoned it and led away both soldiers and provincials. The people whom he moved out from it were established in Moesia, and gave to this district, which now divides the two provinces of Moesia, the name of his Dacia.”13 = „CUM VASTATUM ILLYRICUM AC MOESIAM DEPERDITAM VIDERET, PROVINCIAM TRANSDANUVIANA<M> DACIAM A TRAIANO CONSTITUTAM SUBLATO EXERCITU ET PROVINCIALIBUS RELIQUIT, DESPERANS EAM POSSE RETINERI, ABDUCTOSQUE EX EA POPULOS IN MOESIA CONLOCAVIT APPELLAVITQUE SUAM DACIAM QUAE NUNC DUAS MOESIAS DIVIT.”14

ZOSIMOS15

NEW HISTORY (NÉA ISTORIA)

1 „I, 37. The Scythians collected into one body out of every nation and tribe, one

part of their forces plundering Illyricum, and laying waste its towns. While in Illyricum the situation was also desperate because of the Scythians and the WHOLE ROMAN EMPIRE WAS IN SUCH A HELPLESS STATE AS TO BE ON THE VERY VERGE OF RUIN, a plague happened to break out in several of the towns, more dreadful than any that had preceded it and which surpassed all calamities caused by the Barbarians; and the ones alleviated, were made to esteem themselves fortunate and the conquered cities that became completely deserted.”16

12 FHD, II, Bucureşti, 1970, p. 104-105 13 Translation by Vl. Iliescu, in FHD, II, Buc., 1970, p. 109; see the note 72, too: “just a simple taking over of the Eutropius’ account IX, 15, 1 – with which it also look like very much linguistically – without historical value. Cf. to Vl. Iliescu, Părăsirea Daciei în lumina izvoarelor literare, SCIV, 2, 1971. 14 FHD, II, Bucureşti, 1970, p.108-109; Cf. ISTORIA AUGUSTA, Cluj, 1971, p. 469, translation by Constantin Drăgulescu: “Seeing that Illyricum was devastated and Moesia was in a ruinous state, he abandoned the province of Trans-Danubian Dacia, which had been formed by Trajan, and after WAS LED AWAY THE ARMY AND THE INHABITANTS FROM PROVINCES THAT WERE SENT THERE, because he gived up hope that it could be retained, he settled the people whom he moved from it in Moesia, and gave to this district the name of his Dacia, which now divides the two provinces of Moesia.” 15 He lived in the 5th century, under Theodosius II and his successors he wrote the New History; FHD, II, 1970, p. 301: „The work of Zosimos is one of the best historical works from the last period of the classic Greek literature.” 16 FHD, II, Bucureşti, 1970, p. 305

16


2 „I, 42. By this time, the surviving Scythians, encouraged by their previous

successes, appointed a place of meeting with the Heruls, Peucins, and Goths, near the river Tyra, which empties itself into the Pontus, and they had built six thousand vessels, and putting on board three hundred and twenty thousand men, they sailed across the sea, and made an attempt on Tomis, a town fortified with walls. But they were repulsed from it. They went on and proceed to Marcianopolis, a city of Moesia. But failing there likewise in their attack upon it, they took the opportunity of a favourable wind and sailed forward. On their arrival at the straights of Propontida, because the fleet couldn’t bear the violent current, the vessels knocked one against another and the boats were chaotically dragged, due to the helmsmen’s inability of steering them, so that some of vessels sunk, and others got menless on shore, causing a great loss of men and vessels.”17

C

BYZANTINE SOURCES SUIDAS18(SUDA)

LEXICON „IV, 389. The Scythians: under Claudius, the emperor of the Romans, the

remainder Scythians, moved away by the previous invasions from the time of Junior Gallienus, together with the Heruls, Peucins and Goths, they met at river Tyra and invaded the Pontus. Equipping nine hundred ships and putting on board three hundred and twenty thousand men, they crossed the Pont and invaded the Tomis city, and besieged it. They proceed in a same way at Marcianopolis. When they arrived at the straights of Propontida, due to the current the ships fell foul on each other and were driven chaotically, because the helmsmen lost their control on the steer; some of them were sunk together with the men, and others reached the shore but empty. Most of them died. The others floated toward Cyzicus and were carried away by waters to Athos. Taking care of their vessels, they besieged Casandreia and Thessaloniki. They arrived and continued their way toward the continent, devastating the entire region and destroying different areas. The ones that escaped were moved to the Romans and were made cultivators.”19

IOAN ZONARAS20 THE CHRONICLE

„XII, 26 ... But <the Barbarians> were pushed back in the besieging of that city (Thessaloniki) and going to AtenS, they conquered it. Collecting ALL THE BOOKS from the city, they wanted to burn them. But one of the most famous wise man of them stopped the ones belonging to his people, saying that the Greeks disregard military actions because they are occupied with these <books> and thus they could be easily defeated. Cleodemos, an Athenian managing to escape, and to bring together a lot <of

17 Ibidem, p. 305-306 18 Lexicon written in the second half of the 10th century: “great construction”; cf. Ibidem, p. 699 19 Ibidem, p. 701-702 20 He was prime-secretary of the imperial chancellery from Byzantium in the first half of the 12th century. He used for writting his work – Compendium of History (an universal chronicle) – classical and Byzantine sources, some of them being lost today.

17

Sever DUMITRAŞCU

men>, came back to them with vessels on sea and killed many of them, so that even the ones who escaped with life ran from there. And Claudius, attacking them, after they scattered in more regions, defeated them both in battles on sea and in battles on land. The storms also caused them sufferings, and the famine tortured and destroyed them.”21

The “peoples battle” of Naissus form 269 ended because of the Roman armies’

victory, leaded by Claudius II Gothicus. The Roman Empire was saved. The emperor dies of plague at Sirmium. He was a great emperor and his people regretted him. Aurelian found a weakened empire that he “rebuilt” (RESTITUTOR ORBIS, "Restorer of the World"), he defeated the Marcomanni, Gallia was brought back under the Romans’ control, and he defeated Zenobia in Orient. Probus will continue his work.

By geo-strategic point of view, the situation of the Lower Danube is changed, but not in the disadvantage of the Roman Empire:

1. The Goths are defeated and calmed down, they will come back forcefully after a century, in the time of Valens, when they will be pushed forward by the Huns;

2. The auxiliary troops from Dacia (271-275) are moved to the south of the Danube together with the ones trained by the Roman authority. The two Legions from Dacia, L XIII G and L V M, are settled at Ratiaria and Oescus, but garrisons of these will always stand on the Danube’s northern bank. The Roman authority maintained its supremacy in the region. Diocletian will install his new legions in Dobroudja (L I J şi L II H) and Constantin the Great will build the bridge over the Danube between Oescus and Sucidava, for his troops, for merchants, for the Christians who propagate at the north of the Danube and for the herds that pastured in the rich river meadow from the north of the Danube, in Bărăgan;

3. Aurelian will organize in the south of the Danube the new province – Dacia Aureliana – that will be divided in two provinces by Probus, his successor - Dacia Ripensis, with the capital at Ratiaria (is in the Romanian zone of the Timok) and Dacia Mediteranea, with the capital at Naissus, and then Serdica (today’s Sofia);

4. The Bastarns will be colonized by Probus in Thracia (100.000) together with other Germans. Aurelian defeats the Carpians, which didn’t take part at the battle of Naissus, and then, later, they were colonized (we don’t know how many) in Moesia (and in Dobroudja) and in Pannonia;

5. Due to the wisdom of the old Herul, the books (manuscripts) of Athens escaped unburned; otherwise, many ancient books wouldn’t have got to us. But Dexippos’ History of the Goths was lost in time, excepting some fragments that are mentioned later, many of them in the work of Cassiodorus.

The Lower Danube, the Romanian Danube will stay in the center of the world’s policy for many decades. The ones living today on its banks mustn’t forget that they belonged and belongs to a big daco-roman Latin and Christian ethnical unity, which are settled between Balkans and the Nordic Carpathians, between Tisa and Dniester, and its foundations, as they are and were, were built in those Roman and Roman-Byzantine centuries between Augustus and the Roman-Byzantine emperors (between the 1st and the 7th centuries A.D.)

21 FHD, III, Bucureşti, 1975, p. 199

18

Româna – „o altfel” de latinitate

Alexandru NICULESCU

The Romanian Language – an other Latinity

Abstract. Concomitant with the penetration of Hungarians on the territory of the former province Dacia Felix took end the first phase of the development of Romanian romanity. Beginning with the 7th and 8th century and until the 10th century, the characteristics proper to the Romanian language appeared gradually, the language being the solitary representative of the Latinity from the Oriental Europe. Thus the Romanian language defined itself like an abandoned romanity, far away of Occident and isolated of it through its geographical position and the vicissitudes of history, in the multilinguistic zone of the non-Latin European Orient. Through specific identitary efforts, it could preserve its original fundamental Latinity.

Its Romanic individuality, which was maintained over millenniums, is undoubtedly a victory of a sermo latinus vulgaris (plebeius), passed through different historical filters and impregnated by Oriental non-Latin elements. Indeed, “una spiccata individualità” (Matteo Bartoli), a singular, abstruse, complex one. Not easy to understand, hard to decoding.

An other Latinity. Cuvinte cheie: latinitate, romanitate, continuitate mobilă, frontieră lingvistică

I 1. A vorbi despre latinitatea limbii române, astăzi, după ce atâţia mari şi

eminenţi lingvişti au cercetat-o, poate părea inutil sau chiar o repetare de vechi şabloane din timpuri revolute. Alţii, dimpotrivă, ar putea crede că aducerea în discuţie a unei astfel de teme ascunde cine ştie ce temeri sau intenţii…

Ei bine, nu! Credem că fiecare generaţie de cercetători are datoria de a-şi pune această fundamentală problemă a istoriei limbii române şi a verifica, prin alte metode, proprii, aserţiunile precedente, confirmându-le sau corectându-le. Au procedat astfel Sextil Puşcariu1, Ovid Densuşianu2 şi Alexandru Philippide3, în succesiunea celor din Şcoala Ardeleană, a lui Ion Maiorescu sau a lui Timotei Cipariu; au făcut la fel Emil Petrovici4, O. Nandriş5, Iorgu Iordan6 şi Alexandru Rosetti7. Alexandru Graur, de

1 Sextil Puşcariu, Études de linguistique roumaine, Cluj-Bucureşti, 1937; Idem, Limba română, I, Bucureşti, 1940; II, Rostirea, Bucureşti, 1958; Idem, Cercetări şi studii, Bucureşti, 1974 2 O. Densuşianu, Histoire de la langue roumaine, I. Les origines, Bucarest, 1901 3 Alexandru Philippide, Originea Românilor, I. Ce spun izvoarele istorice, Iaşi, 1923, II. Ce spun limbile română şi albaneză, Iaşi, 1927 4 Emil Petrovici, Influenţa slavă asupra fonemelor limbii române, Bucureşti, 1956 (trad. germană, Mouton Den Haag, 1958) 5 Octave Nandriş, Phonétique historique du roumain, Paris, 1963 6 Iorgu Iordan, Importanţa limbii române pentru studiile de lingvistică romanică, în Actele celui de al XII-lea Congres internaţional de lingvistică şi filologie romanică, vol. I, Bucureşti, 1970 7 Alexandru Rosetti, Istoria limbii române, Editura definitivă, Bucureşti, 1986

19

Alexandru NICULESCU

asemenea, s-a ocupat - în generalităţi - de „romanitatea limbii române”8. Urmându-şi maeştrii, şi-au încercat intuiţiile - sui generis! - şi alţii… În vremea din urmă, Marius Sala9 şi, mai ales, I. Fischer10 au abordat aceeaşi problemă11. De bună seamă vor veni, în urma noastră, alţii. Latinitatea românei este un nesecat izvor de cercetări şi de idei în care fiecare lingvist care studiază istoria limbii române trebuie să-şi încerce condeiul şi inventivitatea.

2. În această serie de cercetări s-au înscris şi studiile noastre privind individualitatea romanică a limbii române12. Într-o serie de lucrări precedente, am încercat să disecăm o afirmaţie pe care, la Cluj, cu mulţi ani în urmă, o făcuse Sextil Puşcariu: „româna este <<altfel romanică>> decât toate celelalte limbi romanice”. Pe atunci acest adevăr suna insolit: se căuta limba latină în interiorul limbii române şi se găseau relicte specifice, româneşti, nu totdeauna descendente din latinitatea cu care era obişnuită romanitatea occidentală (a se vedea lucrările dedicate limbii române de către W. Meyer-Lübke şi chiar de Sextil Puşcariu).

În acest fel, de la Matteo Bartoli şi P. Skok înainte, dar, mai ales, de la Alf Lombard, s-au putut analiza diferenţele de „individualitate romanică” a românei în raport cu celelalte limbi romanice (chiar cu cele din grupul „apenino-balcanic” descoperit de Matteo Bartoli) şi, aşa cum a afirmat Alf Lombard - regretatul romanist suedez care şi-a dedicat opera sa principală studierii limbii noastre -, s-a putut vorbi despre limba română ca de „al patrulea picior al unei mese”, de care studiul limbilor romanice nu se poate dispensa. Bineînţeles, limba română şi ereditatea ei latino-romanică sunt un element absolut necesar în condiţiile privind „fragmentarea latinităţii”, concept pus în circulaţie de Walter von Wartburg. Lingula (în loc de cochlearium), equua, ovis şi alţi termeni latini conservaţi în limba română au făcut demersul intitulat Die lexikalische Differenzierung, promovat de Gerhardt Rohlfs. Carlo Tagliavini a scos şi el în evidenţă câteva particularităţi ale românei. Iar studiile noastre dedicate „individualităţii limbii române printre limbile romanice” au avut drept scop o definire romanică şi non-romanică a limbii române.

3. Orice discuţie privind această problemă trebuie să înceapă de la o distincţie pe care lingvistica romanică românească nu a făcut-o încă: latinitate/romanitate. Evoluţia limbilor romanice - mai ales a celor din Occident - trebuie luată în considerare în trecerea de la latinitate la romanitate. De la unitatea latin=romanic, când limba Romei era încă limba latină, s-a ajuns la opoziţia latin vs. romanic, atunci când latina populară („vulgară”) vorbită s-a desprins de latina corectă, zisă „clasică”: cea „populară” dând naştere limbilor romanice, iar cealaltă, îndepărtându-se din ce în ce mai mult de vorbire, s-a cristalizat şi a rămas o limbă „gramaticală” artificială, limba culturii latine. În timp ce limbile romanice occidentale îşi încorporau numai cultural, prin religia creştină a Romei (catolicismul), componentul latin şi îşi modelau structurile romanice prin latinitate, limba română se constituia exclusiv pe conştiinţa diversităţii faţă de mediul lingvistic înconjurător, pe baza romanităţii sale. Eram romani (= de

8 Alexandru Graur, La romanité du roumain, Bucureşti, 1965 9 Marius Sala, Contributions à la phonétique historique du roumain, Paris, 1976 10 I. Fischer, Latina dunăreană, Bucureşti, 1985 11 A se vedea acum şi Marius Sala, De la latină la română, Bucureşti, 1998, şi Teresa Ferro, Latino, romanzo e romeno, Cluj, 2003 – care nu aduc, din păcate, nimic nou. 12 Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, I, 1965, II, 1978

20


limba Romei) în raport cu limbile popoarelor ne-romanice înconjurătoare, de la greci până la slavi. Această diferenţă dintre română şi limbile romanice occidentale este definitorie pentru limba noastră şi trebuie luată în consideraţie de lingvistica romanică. Este drept, mai există şi alte comunităţi de limbă romanică ce îşi revendică, în condiţii idiosincretice similare, dreptul de a se numi romane (dialectele retoromane, romantsch, în primul rând), dar în interiorul spaţiului cultural latin. Româna este o limbă romanică constituită şi conservată într-un spaţiu cultural exterior continuum-ului european latin. Am numit aceasta o latinitate off limits.

4. Am arătat, în repetate rânduri, în ce măsură şi din ce cauze latinitatea care stă la baza limbii române s-a îndepărtat de linia Romei. Pe lângă elementele arhaice, conservate, latina a avut de înfruntat, în spaţiul danubian oriental, idiome autohtone (traco-dacice, ilirice, vechi greceşti) - caracteristici semnalate şi studiate de istoricii limbii române (O. Densuşianu, Al. Philippide, Al. Rosetti, Sextil Puşcariu, Gh. Ivănescu - fie şi cu exagerările lui I. I. Russu), pe urmele unor mari romanişti (W. Meyer-Lübke, Matteo Bartoli). Dar cea mai importantă deosebire faţă de latinitatea care începea în Pannonia şi Noricum şi se întindea până în Lusitania, a fost creată, post-Dacia Trajana, de o serie de evenimente istorice. În primul rând, apartenenţa, din sec. IV înainte la Imperiul Roman de Răsărit, care începând din sec. VII, sub Focas (602) şi Heraklios (610-641), devenea imperiu de limbă greacă - cu tot ceea ce, cultural şi lingvistic, elenismul şi bizantinismul conţineau. Invaziile „barbarilor” au adăugat şi ele elemente specifice: slavii, ajunşi în regiunile carpato-danubiene-balcanice în sec. VI-VII, au cea mai mare pondere în evoluţia latinităţii, dar, într-o mai mică măsură, şi pecenegii (sec. IX) şi, mai ales, cumanii (sec. XI-XII), care, sălăşluind mai multă vreme pe teritoriile carpato-danubiene, au lăsat urme în toponimie şi în lexic (B.P. Haşdeu şi, după el, O. Densuşianu, Al. Philippide, Lazăr Şăineanu, Sextil Puşcariu şi alţii, s-au ocupat de interferenţele cumano-romanice13. În sec. X-XI, pătrund în Transilvania slavo-romanică maghiarii. Şi aceştia introduc în română elemente lexicale proprii, referitoare la viaţa socială şi administrativă a evului mediu.

Latinitatea care a devenit romanica românească şi-a construit individualitatea mai puţin prin evoluţii proprii latinei, cât mai ales prin contribuţii externe, non-romanice. Româna - spunea Sextil Puşcariu - nu este „mai puţin latină” (M. Bartoli: meno latino) decât celelalte variante romanice, ci „altfel latină” (sublinierea îi aparţine).

Această „altfel” de latinitate pe care o reflectă limba română se îndepărtează din ce în ce mai mult de sursele-i centrale - de Roma, dar şi de provinciile romanizate din Pannonia-Dalmatia-Noricum şi dincolo de ele - începând din sec. V-VII, devenind o latinitate balcanică, interioară, în Imperiul Otoman oriental în plin proces de grecizare cultural-lingvistică. Factorul principal al acestei „distanţări” - poate chiar izolări - a fost Biserica: ortodoxia de rit grecesc - arian - cucerise aproape toată Europa sud-estică (Peninsula Balcanică): creştinarea echivala cu grecizarea.

Pe aceste teritorii danubiano-balcanice ajung în sec. VI-VII triburile Slavilor - începând din sec. VI (incursiuni în provinciile balcanice ale Imperiului Roman au fost semnalate încă din timpul lui Justinian (527-565) până la Heraklios (610-641), iar Theofanes menţionează, în 679, triburi slave care locuiesc în spaţiul dunărean). Nu este

13 Florica Dimitrescu et alii, Istoria limbii române, Bucureşti, 1973, p. 109

21

Alexandru NICULESCU

lipsit de interes a lua act de ceea ce C. Jireček14 remarca: o anumită continuitate între viaţa romană şi prezenţa slavilor, poate chiar o oarecare „recuperare” a epocii pre-romane. Se explică astfel prezenţa, în latina orientală de pe ambele maluri dunărene, a unor cuvinte care apar în slava meridională, dar care există şi în albaneză; stână, măgură ar putea fi unele dintre acestea. E. Petrovici, în „Revue roumaine de linguistique”, se întreba într-un interesant studiu15: Le latin possédait-il des éléments slaves? Răspunsul, ţinând seama de cele de mai sus, nu poate fi decât afirmativ. De altfel, acelaşi eminent slavist enunţase ideea „daco-slavei” - slava de pe teritoriul Daciei (DACOROMANIA, Cluj, X/1). Dar, de bună seamă, ar trebui adăugat că invaziile slave aduceau la lumină şi respectau vestigii pre-latine. În ceea ce ne priveşte, noi am surprins aceste „evoluţii comune slavo-romanice” în Individualitatea limbii române16 pe care le-am intitulat romano-slave? slavo-roman? le cas roumain. Sugestiile noastre au rămas fără ecou.

5. Iată-ne aşadar în situaţia de a descrie - grosso modo - această (denumită de W. Meyer-Lübke) „besondere Färbung des Rumänischen”, adică a latinităţii care stă la baza romanităţii româneşti. Mai întâi, în latina transportată în Dacia trebuie să căutăm (şi să interpretăm) romanica ce devenea limba română.

Trebuie, în acest scop, să deosebim două faze: 1. latina implantată şi implicată în procesul de romanizare a Daciei şi 2. latina ulterioară retragerii aureliene, adică a sec. IV-V (cu excepţia lui P. Skok, a lui Gh. Ivănescu şi Haralambie Mihăescu - a „şcolii” de la Iaşi a lui Alexandru Philippide - nu putem menţiona alţi istorici ai limbii române care să fi făcut această distincţie fundamentală).

În ceea ce priveşte primul flux de latinitate (către Dacia) s-a menţionat nu o dată absenţa din română a unor termeni pan-romanici care, probabil, aparţineau unor structuri socio-culturale superioare: este vorba de amor, causa, color, gaudium, labor, laborare etc. şi, mai ales, mater, pater17. Spre aceleaşi supoziţii ne-ar îndrepta şi prezenţa unor cuvinte din limbajul popular (lingŭla în loc de cochlearium, fŭrca, accentuarea ficàtum nu ficatum, ca în Occident, apropiat de etimonul grecesc tata, existent şi în unele dialecte italiene actuale) care ar putea demonstra caracterul „vulgar”, colocvial, prea puţin în legătură cu cultura pe care l-a avut latina implantată în Dacia. De fapt, aceste constatări nu ar trebui să ne surprindă. Contactul romanilor cu regiunile Daciei nord-dunărene s-a făcut prin comercianţi, în prima jumătate a sec. I, când negustori romani (şi greci de limbă latină) trec din ţinuturile romanizate din sudul Dunării la nord de fluviu pentru interese economice. Asemenea contacte devin şi mai intense în epoca apartenenţei administrative a Daciei la Imperiul Roman (106-271), când prezenţa romană este reprezentată de legiunile romane care ocupau Dacia (XIII Gemina, IV Flavia Felix, V Macedonica) şi de coloniştii romani sau romanofoni din

14 Geschichte der Serben, 1911, p. 144 15 E. Petrovici, în Revue roumaine de linguistique, XI, 1966, 4, p. 313 sq. 16 Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, III, 1999, p. 88-94; cf. şi Actes du XXe Congrès International de Linguistique et Philologie Romanes, t. II, section III 17 I. A. Candrea, Elemente latine dispărute din limba română (cf. ediţia Florica Dimitrescu, I. A. Candrea - lingvist şi filolog, Bucureşti, 1974), Bucureşti, 1932; I. Fischer, Latina dunăreană, Bucureşti, 1985; C. Th. Gossen, Interromanisch ausser Rumänischer, în Vox Romanica, 41, 1982, p.13-45; Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, II, 1978, p. 15

22


regiunile romanizate din Pannonia şi din nordul Dunării (Moesiile, Thracia, Macedonia), din Asia Mică, Siria, Judeea, Egipt, dar şi din Gallia, Rhaetia şi, bineînţeles, unii şi din Italia - adică într-adevăr ex toto orbe romano. H. Mihăescu, care a fost fără îndoială unul dintre cei mai atenţi cercetători ai latinei din Dacia romană şi din sud-estul Europei, a arătat că în Dacia „Rome envoya des arpenteurs” şi că acolo se dezvoltau micile exploatări (şi nu latifundiile) şi comerţul negustorilor18. Dar ce fel de latină puteau aduce asemenea vorbitori? Am arătat19 - cu atât mai mult cu cât, probabil, mulţi dintre ei erau ei înşişi vorbitori non-nativi ai latinei - că latina „transportată”, la început în nordul Dunării, în Dacia felix, ar fi putut să aibă statutul unei pidgin latin, o latină sumară, săracă, fără legături cu cultura. Chiar mai târziu, în sec. IV, Eusebius Hieronimus, în ale sale Epistula, caracteriza latina vorbită în regiunile romanizate drept „variabilă” şi „maltratată” de către – ne spune şi Aurelius Victor, care fusese „consularis Pannoniae Secundae” (sec. IV) – militaribus et paene barbaris. Putea face excepţie, cu două secole mai înainte, limba latină din Dacia romanizată20?

Trebuie să ne facem o imagine realistă – demitizată – despre latina care a fost adusă, în timpul romanizării, în Dacia. În circumstanţele în care Dacia a fost cucerită şi colonizată, limba latină din regiunile devenite provincie romană nu putea fi decât eterogenă, pluriformă, variabilă de la o regiune la alta, de la un castrum sau un municipium la altul, de la centre urbane şi militare la zone rurale de pagani etc. Nu se exclud incorectitudinile lingvistice şi incultura. O latină vulgară descentralizată, poate chiar haotică.

Despre care noi nu putem avea date sigure. Trebuie însă a lua act de absenţa unor dovezi arheologice ale existenţei, în Dacia, a unor şcoli, aşa cum erau în Gallia şi în Iberia. Regretatul clasicist I. Fischer considera că învăţământul latinesc în Dacia ar fi putut ajunge „până la treapta a doua” 21. S-ar părea că au existat în Dacia litteratores şi scribae care ar fi putut institui un învăţământ elementar: pe unele cărămizi descoperite la Drobeta, Sucidava, Sarmizegetusa sau la Porolissum s-au găsit urme ale unor exerciţii de învăţare a scrisului (soldaţi? colonişti?), iar la Alburnus Maior (Roşia Montană) s-au găsit table cerate pe care de bună seamă scriau scribii, tot astfel cum s-a descoperit o stelă funerară în care un copil poartă în mână styli . Cele peste 2600 de inscripţii latineşti atestă însă o latină nici mai corectă, nici mai puţin corectă decât aceea din alte provincii romane, iar H. Mihăescu consideră că inscripţiile din sud-estul Europei – Dacia inclusă – ar fi avut un caracter „urban, livresc şi abstract”, expresie a unor straturi sociale fără legătură cu relaţiile complexe înconjurătoare, ceea ce înseamnă că ele nu pot fi utilizate în cunoaşterea şi caracterizarea latinei din Dacia romană22.

În această limbă latină trebuie să se fi propagat, în Dacia, şi creştinismul primitiv (sec. III, servindu-ne de autoritatea aceluiaşi H. Mihăescu23, înţelegem că noua religie se difuza, la început, în ceea ce el numea „le parler commun des masses populaires”. După cum se ştie, unii dintre termenii creştini fundamentali (botez, cruce,

18 H. Mihăescu, La langue latine dans le sud-est de l’Europe, Bucureşti-Paris, 1978, p. 51 19 Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, II, 1978 20 H. Mihăescu, La langue latine dans le sud-est de l’Europe, Bucureşti-Paris, 1978, p. 51 21 I. Fischer, Latina dunăreană, Bucureşti, 1985, p. 33 22 H. Mihăescu, La langue latine dans le sud-est de l’Europe, Bucureşti–Paris, 1978, p. 328 23 Ibidem, p. 52-54

23

Alexandru NICULESCU

zău (DEUS), sân (SANCTUS), păgân, mormânt - poate şi numele creştine ale zilelor săptămânii, precum duminică, vineri) au pătruns odată cu primele valuri ale romanizării în Dacia (nu avem date pentru Scythia Minor - Dobrogea). Dar termenii creştini corespunzători organizării cultului creştin (preut, păresimi, cumineca, chiar biserică), tot latini, trebuie să fi apărut mai târziu, începând din secolul IV - atunci când creştinismul, devenit religie recunoscută de Imperiu, reuşeşte a se consolida în regiunile Dunării24. Şi mai târziu au intrat în latina ce devenea romanică românească: Paşte, creştin (care presupun un filtru slav), Rusalii, Florii (prin intermediar bizantin). Un termen precum Dumnezeu (DOMINE-DEUS), în care apare vocativul, presupune organizarea ritualului slujbei bisericeşti - ceea ce a avut loc în sec. IV-V. Altfel spus, terminologia creştină românească de origine latină se extinde în timp, începând din primele timpuri ale romanizării - primele valuri - până la retragerea aureliană şi, mai ales, după aceea. Bineînţeles, cum arată şi H. Mihăescu25, „la langue théologique et culturelle, riche en termes nouveaux”, ebraisme, elenisme etc. - cu caracter tehnic, doct - nu a ajuns în limba română, în care au predominat cuvintele comprehensibile din limbajul popular (ex. FIDES înlocuit de CREDENTIA „credinţă”, RESURRECTIO înlocuit de IN-VIVERE „înviere” etc.). Dar chiar aşa fiind, în raport direct cu dezvoltarea Bisericii creştine, terminologia creştină de origine latină nu a beneficiat de multe elemente necesare cultului: a rămas o terminologie primitivă, în carenţă de cuvinte tehnice, care a trebuit, ulterior, începând mai întâi din sec. IV şi, mai târziu, după creştinarea bulgarilor (sec. IX) să se completeze cu termeni slavo - bizantini. Latinitatea - nici cea originară, nici cea post-Dacia romană - nu a putut transmite romanicei româneşti o terminologie religioasă suficientă. Am dezvoltat aceste aspecte în capitolul-studiu Între romanitate şi românitate (vd. infra). Slavitatea a completat latinitatea - şi în religia creştină, ca şi în evoluţia limbii - până când s-au putut constitui structurile specifice româneşti (sec. VIII-IX). Din secolul următor, odată cu întemeierea primului stat slavo-bizantin al bulgarilor şi cu despărţirea dialectelor românei comune - româna nord-dunăreană urmează căi proprii de dezvoltare, şi culturale, şi lingvistice.

II 1. Ceea ce am luat prea puţin în consideraţie este aşa-numitul „substrat” al

limbii române. Mai întâi, pentru că elementele pe care le putem examina sunt prea puţine şi, mai ales, nesigure - chiar, multe dintre ele, în marginea sistemului lingvistic. În al doilea rând, lipsind o cercetare istorică adecvată, este greu a deosebi ceea ce aparţine „substratului” traco-dac sau daco-moesic, în orice caz, elemente pre-romane, comune cu albaneza26 semnalează dificultatea de a stabili criterii precise de metodă definitorie). În plus, contactul lingvistic sud-dunărean cu celelalte limbi balcanice (greaca, bulgara, albaneza), în epoci ulterioare - ceea ce Kr. Sandfeld şi N. Trubetzkoy au numit „uniune lingvistică balcanică” - poate relativiza - dacă nu falsifica - şi mai mult rezultatele cercetării: se confundă astfel concordanţe de contact (împrumuturi reciproce) cu concordanţele din substrat (pre-latin). (De altfel unii lingvişti au presupus

24 A se vedea şi Ibidem, p. 53. 25 Ibidem, sqq 26 Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1986, p. 240 urm.

24


că asemenea corespondenţe ar putea proveni, în albaneză şi română, în special, dintr-o „limbă vorbită odinioară în Peninsula Balcanică” - o limbă de tip satem - probabil traca)27.

De aceste ambiguităţi metodologice au profitat mai ales cei care, negând aşa-zisa „continuitate” a românilor în nordul Dunării, în ex-Dacia traiană, susţineau originea sud-dunăreană, balcanică a limbii române. Autorul care şi-a luat numele André Du Nay28, diminuând numărul de elemente lexicale considerate a proveni din substrat (122 de cuvinte), găseşte că 100 dintre acestea apar în albaneză29. Aceleaşi observaţii ale autorului privesc structurile limbii: nici unele caracteristici fonetice ale românei (vocala /ə/ notată ă, consoana /X/ notată h), evoluţia lat. –kt->pt (alb. ft), -ks->ps (alb.fš) şi rotacismul lui –n-) pe care I.I. Russu30 şi Cicerone Poghirc31 le consideră a fi de origine pre-latină, din substrat - pentru Du Nay „there are found in Albanian too”32. Aceleaşi paralelisme semnalează autorul şi în morfologie (articolul definit enclitic, pronumele personal de tip mine, tine, infinitivul înlocuit prin supin etc.33), în formarea cuvintelor şi, cum arătam mai sus, în vocabular. O parte dintre cuvintele comune cu albaneza se referă la viaţa comună, la plante, animale şi obiecte ale unei societăţi rurale, simple (barză, brad, brusture, cătun, cioară, curpen, mal, măgar, mânz etc.). O bună parte însă aparţin păstoritului: baci, balegă, fluier, gălbează etc.), ceea ce ar putea fi atribuită vieţii păstoreşti pe care atât strămoşii albanezilor cât şi cei ai românilor au avut-o din cele mai vechi timpuri: trecerea unor cuvinte dintr-o limbă în alta era normală. Nimic nu ne autorizează însă a considera aceste cuvinte ca „împrumuturi” din albaneză în română: „civilizaţia albaneză în evul mediu nu justifică o astfel de influenţă asupra celorlalte popoare din Peninsula Balcanică”34.

2. Oricât de utilizate ar fi spre a argumenta etnogeneza românilor în sudul Dunării (şi nu în nord, mai ales nu în Transilvania, unde problema „continuităţii daco-romane” devenise prilej de controverse maghiaro-române35) - concordanţele lingvistice şi culturale româno-albaneze nu contribuie prea mult la individualizarea romanităţii ce devenea românească. Evoluţii fonetice şi morfologice convergente cu idiome pre-latine care-şi transmit în limba cuceritorilor romani elemente lexicale autohtone întâlnim pe

27 cf. Ibidem, p. 240-241; Vladimir S. Georgiev, indoeuropenistul bulgar binecunoscut, considera că limba română, în afară de caracterul ei principal de limbă romanică, trebuie studiată ca o limbă ce a păstrat elemente preţioase ale unei limbi indo-europene dispărute, limba dacă (sau daco-moesiană) (cf. Lingvistica balcanică şi limba română, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968, p. 12-13 – conferinţă în cadrul „Cursurilor de vară” ale Universităţii din Bucureşti). Denumirea limbii „dispărute” este multiplă: tracă (-dacă) sau daco-moesică etc. 28 „Pseudonym of a proeminent European scholar of the Rumanian language” (Du NAY, 1977, p. IV) 29 A. Du Nay, The Early History of the Rumanian Language, Jupiter Press, 1977, p. 49 30 I.I. Russu, Limba traco-dacilor, Bucureşti, 1967 31 în Dacoromania, II, 1973, p. 197 şi urm. 32 A. Du Nay, op.cit., p. 48 33 Ibidem, p. 53-57 34 Al. Rosetti, op. cit., p. 241 35 Ceea ce - considerăm noi, astăzi - ar putea fi rezolvat admiţând conceptul de „continuitate mobilă” realizată prin procese de transhumanţă păstorească sau deplasări de populaţie în interiorul teritoriului romanizat din sudul şi din nordul Dunării (a se vedea Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, III, 1999, p. 41-57).

25

Alexandru NICULESCU

tot întinsul Imperiului Roman. Dacia - traiană şi aureliană -, Moesiile nu puteau face excepţie.

Ni se par însă mai semnificative unele concordanţe socio-culturale. În primul rând structurile sociale asemănătoare: şi strămoşii albanezilor (probabil traci) ca şi traco-dacii dezvoltaseră o civilizaţie pastorală şi, într-o mai mică măsură, agrară. Şi unii şi alţii populau, în general, regiunile munţilor, sustrăgându-se vieţii sociale asupra căreia îşi puneau amprenta alte populaţii, ulterior apărute în zonele locuite de ei. Nici romanii nu au reuşit să-i supună (ceea ce, în Dacia, se întâmplase). De altfel, după cum se ştie, strămoşii albanezilor nu au locuit pe teritoriul de astăzi: este probabil ca ei să se fi găsit mai la nord şi mai la est (în jur de Salonic) şi să fi efectuat deplasări către regiunile de vest (terminologia maritimă nu este albaneză). Ca şi în cazul comunităţilor romanofobe, mobilitatea (deplasările dintr-o regiune în alta) caracteriza structurile sociale ale strămoşilor albanezilor. G. Bonfante considera chiar că albanezii şi românii „furono un tempo lo stesso popolo, che ricevette la stessa ondata di latinità”36. Bineînţeles, afirmaţia poate părea „avântată”. Deosebiri esenţiale există: strămoşii albanezilor au putut evita - pe vârfuri de munte - ocupaţia romană seculară, conservându-şi identitatea, în timp ce traco-dacii, înfrânţi în războaie, au acceptat-o (fie şi retrăgându-se în zone extra-teritoriale). În orice caz, şi unii şi alţii au fost foarte târziu menţionaţi în izvoarele istorice: albanezii, în sec. XI (1079), românii (de fapt, „vlahii cărăvănari”) în sec. X (976) - în cronicile bizantine.

Concordanţele dintre română şi albaneză sunt foarte semnificative: ele apar nu numai în conservarea unor elemente de substrat, cât mai ales în transmiterea latinei. Asupra unui vast „conglomerat” din zonele locuite de tracii de la nord şi de la sud de Dunăre s-a exercitat presiunea ocupaţiei romane. Aceste populaţii au fost parţial sau integral romanizate - dar unele şi-au putut păstra identitatea şi limba (albanezii), altele, aflate într-un intens proces de romanizare (administraţie, colonizare, armată) şi-au abandonat caracteristicile proprii ale etniei lor (traco-dacii). În acest fel o serie de elemente latine, în lexic, gramatică şi chiar fonologie, sunt comune -sau convergente - în limbile albaneză şi română. Aceste similitudini au fost relevate în studiile lui Miklosich, Jokl, Bonfante, G. B. Pellegrini şi ale altora - subliniindu-se că ele sunt rezultatul unor contacte cu latinitatea la nord şi la sud de Dunăre (mai precis, în nordul Peninsulei Balcanice). Problema elementelor latine din albaneză - şi toată bibliografia referitoare la raporturile dintre română şi albaneză a fost prezentată - în ansamblu - de Al. Rosetti (substratul trac şi ilir)37 şi de H. Mihăescu („éléments latins de la langue albanaise”)38.

Trebuie subliniat că provinciile romane din regiunile Dunării şi ale Balcanilor erau zone culturale deschise. Asupra lor se exercitase şi o puternică influenţă a civilizaţiei vechi greceşti (elene). În Dacia s-au găsit urme ale cultului unor zeităţi orientale, iar practicile religioase erau diversificate. Religia populaţiilor autohtone (a dacilor, în special) era mai spiritualizată decât a romanilor (credinţa în imortalitate), zeul suprem al dacilor era Zalmoxis (Salmoxis, Gebeleizis) în relaţie, pare-se, cu Pythagoras - ceea ce presupune o legătură cu antice concepţii religioase şi filosofice greceşti. Orientul balcanic şi asiatic şi Occidentul romanilor se întrepătrundeau în

36 G. Bonfante, L’origine del romeno e dell’ albanese, în Studi Romeni, Roma, 1973, p. 66 37 Al. Rosetti, op. cit., p. 195-197, 202-211 38 H. Mihăescu, La romanité dans le sud-est de l’Europe, Bucureşti, 1993, p. 24-90

26


Dacia şi în regiunile trace romanizate - creându-se „un spaţiu unic prin marea diversitate a credinţelor religioase”39. Dacă populaţii traco-dace se lăsau cucerite de romani şi de civilizaţia lor materială - mai ales în centrele urbane şi în jurul castrelor - sau se retrăgeau în zone teritoriale proprii - trebuie să considerăm că regiunile traco-romane (şi Dacia Felix, în special) erau invadate de latinofoni militari, colonişti (chiar muncitori) provenind ex toto orbe romano, vorbind cu autohtonii o limbă de asemenea diversificată şi incultă.

Într-o asemenea situaţie social-etnică (şi autohtonă, şi latină) este greu a putea distinge acţiunea limbilor (cu atât mai puţin a culturii) autohtone asupra idiomului romanic ce lua naştere în aceste regiuni. Pe de altă parte este bine să ţinem seama şi de faptul că, în mai multe limbi romanice, idiomele autohtone nu au lăsat urme numeroase şi mai ales definitorii (cu excepţia dialectelor italiene).

În concluzie, nu atunci, în prima perioadă a contactului cu non-latinitatea autohtonă s-au pus bazele unei variante latino-romanice sui-generis, în regiunile romanităţii româneşti.

3. Mult mai însemnat a fost în schimb rolul contextului lingvistic multicultural în modificarea eredităţii latine şi a individualizării ei. Aceasta s-a putut petrece într-o epocă ulterioară, post-Dacia romană, începând de prin sec. V (poate chiar IV-V) - în regiuni danubiene-balcanice (poate şi Dacia sud-vestică), în cadrul unui Sprachbund al „uniunii lingvistice balcanice”40.

Această integrare - parţială, dar îndelungată - într-o zonă plurilingvistică a condus româna spre elemente şi structuri convergente cu limbile de contact (Kr. Sandfeld a construit astfel conceptul de „lingvistică balcanică”. Este vorba mai întâi de ample migraţii păstoreşti, de mobilitatea unor comunităţi romanofone sud - şi nord-dunărene, precum şi de mutaţii de frontiere politice istorice. Româna îşi dezvoltă caracteristici mai ales lexicale, dar şi gramaticale şi fonetice comune cu albaneza, bulgara şi greaca medievală şi modernă. B. Kopitar a atras atenţia asupra acestor concordanţe, încă din 1820; G. Weigand, începând din 1825, a dezvoltat problema în seria Balkan-Arhiv (nu fără intenţii tendenţioase), iar, după cum se ştie, N. S. Trubetzkoy a teoretizat conceptul de Sprachbund41 (rus. jazykovoj sojuz), în 1923. Trebuie spus însă că, în lingvistica românească, cu excepţia lui Sextil Puşcariu şi Alexandru Rosetti, a fost considerat o noţiune „geografică”, neîntemeiată pe „fapte irefutabile” (Iorgu Iordan, E. Lozovan). În orice caz, latinitatea orientală începe astfel

39 Paul MacKendick, Pietrele Dacilor vorbesc, Bucureşti, 1978, p. 153 40 Trebuie notat faptul că limba albaneză se găsea şi ea implicată în acest Sprachmischung sud-dunărean: de aceea unii lingvişti au „preferat” să ia în considerare elementele balcanice - în locul celor care s-ar datora substratului (Al. Rosetti, M. A. Gabinski, V. Skalička, Gr. Brâncuşi, E. Banfi etc.). Poate că această tratare a albanezei este mai prudentă, ştiinţific, mai aproape de realitate, în orice caz mai uşor „controlabilă” comparativ (substratul - trac? poate chiar ilir rămâne mai mult în cadrul ipotezei). Bineînţeles, această alăturare a românei de albaneză în Peninsula Balcanică a generat afirmaţii favorabilei „non-continuităţii” daco-romane la nord de Dunăre! 41 De atunci, conceptul a avut o dezvoltare glorioasă. A fost reluat la Praga, în 1929 (de Roman Jakobson, B. Havranék şi V. Mathesius), a fost examinat, în 1933, la Roma (în cadrul celei de al treilea congres al lingviştilor) şi a fost aplicat mai ales în Germania şi în Italia. Printre ultimele lucrări dedicate acestor probleme, v. Vincenzo Orioles, Aggiornamenti sul concetto di Sprachbund, in Romania e Romania, Udine, 2003, p. 23-30.

27

Alexandru NICULESCU

o luptă acerbă cu elementele aloglotice, pe care, integrându-şi-le, în circumstanţe favorabile, a reuşit să şi le subordoneze: identitatea romanică a fost salvată. Dar limba romanică rezultată din aceste contacte etnolingvistice şi-a constituit o structură proprie, nouă. În cadrul „uniunii lingvistice balcanice”, romanitatea românească a constituit o etnie difuză, extinsă, sub diverse denumiri, în toată peninsula (aromâni - kutzovlahi, meglenoromâni - megleniţi şi, în special, vlahi - vlaşi etc.) şi supusă, de la o regiune geografică la alta, presiunilor socio-culturale ale majorităţii conlocuitoare. Bineînţeles că, la aceasta, trebuie adăugată romanitatea nord-dunăreană, dar şi cea din Istria (istroromâni - ciribiri) şi pe vlahii de pe malul de sud al Dunării, ca şi pe morlaci - maurovlahi, grupurile etnice rătăcind în vestul Peninsulei Balcanice, prin Munţii Dalmaţiei. A spune, precum Sextil Puşcariu, că românii formează comunităţi „fără vatră” şi fără centre urbane coagulate – este un adevăr istoric deosebit. Unii (mai ales maghiarii) consideră pe români ca un „popor nomad” în timp ce noi, având în vedere mai ales transhumanţa păstorească, am vorbit despre „mobilitate”42.

Despre elementele de substrat ale limbii române, ca şi despre elementele comune albanezei şi românei se pot avea în vedere lucrările de istorie a limbii române, precum şi cercetările istorice şi lingvistice (mai ales cele de dialectologie) bine cunoscute. Părerile sunt însă diferite: dacă Vladimir Georgiev considera româna ca o păstrătoare a unei limbi indo-europene dispărute - „daco-moesiana”43, alţi lingvişti (mai ales din ţări balcanice) contestă limbii române această capacitate conservatoare pre-latină - ceea ce diminuează însemnătatea idiomelor autohtone în constituirea romanităţii româneşti. Istoricii (români) ai limbii române evaluează la circa 80 cuvintele rămase din substrat; I. I. Russu a mărit acest număr la circa 180 de cuvinte. Nu luăm în seamă exagerările cultural-naţionaliste româneşti cu exagerat îndreptăţite reacţii negative. Substratul nu poate defini individualitatea romanică românească, nici Sprachbund-ul. Contactul inter-balcanic (la care se vor adăuga, ulterior, limbile slave şi limba turcă otomană) a putut avea efecte rectificatorii asupra evoluţiei latinei orientale devenite romanică românească.

4. Pe bună dreptate susţinea Matteo Bartoli, vorbind de „contrastele” dintre „Dacia” şi „la restante Europa neo-latina”, că acestea au apărut în epocă post-latină, romanică (nu latină şi nici pre-latină)44: „ariile laterale” păreau a-l conduce spre asemenea concluzii. Bineînţeles, marele latinist italian (friulan!) avea în vedere învăţămintele (din Viena) ale maestrului său, W. Meyer-Lübke şi se referea la influenţa slavă. Cercetări ulterioare au arătat însă că, înainte de sec. VI-VII, epoca pătrunderii slavilor în spaţiul carpatin, ei au fost precedaţi de alte infiltraţii non-latine - sau, mai exact, imediat post-Dacia Romană (sec. III-VI). În această perioadă resturile post-imperiale ale latinităţii „dacice” au avut de înfruntat imigraţia germanică45. Gepizii

42 v. supra n. 4; Al. Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, III, 1999, p. 41-57 43 v. supra n. 2 44 M. Bartoli, La spiccata individualità della lingua romena, în Saggi di linguistica spaziale, Torino, 1945, p.142; cf. şi Al. Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, II, 1978, p. 12 45 D. Onciul, Opere complete. Originile Principatelor române, Editura critică A. Sacerdoţeanu, Bucureşti 1946, p.190, susţine totuşi că „împăraţii romani considerau Dacia lui Traian, după părăsirea acestei provincii, ca ţară dependentă de Imperiu. Goţii (271-375), apoi Gepizii (453-

28


sunt cei care s-au instalat temporar în Transilvania, Maramureş şi Banat (începând din sec. IV) ajungând până în Oltenia; ulterior, se retrag la sudul Dunării (Sirmina - Sremska Mitrovica). Goţii apar în nord-vestul Daciei în sec. III-IV, dar ajung şi în Moldova (de nord). Herulii ajung prin sec. VI (530) în regiunile Porţilor de Fier. Dar urmele lăsate de aceste comunităţi germanice sunt foarte puţin numeroase: ele aparţin în general lexicului şi toponimiei. Prezenţa lor poate fi controversată: populaţii germanice au fost semnalate şi în sudul Dunării, de unde termeni germanici ar fi putut migra spre nord (este vorba de bălan, bardă, nastur, rapăn; mai probabil de origine germanică sunt şi sternut (strănut) „cel care are un semn alb” şi cutropi „invada”). Al. Rosetti, de la care preluăm aceste elemente lexicale46, a adăugat, cu sporită credibilitate, numele topic Moldova (etimologie propusă de B.P. Haşdeu) din gotică (got. mulda), pentru care cf. grafii în rom. veche Mulduvei (sec. XVII), Mulduha47. Problemele contactelor latinităţii carpato-danubiene (ex-Dacia) cu populaţiile germanice (începând cu marcomanii şi cu goţii) au fost îndelung şi complex studiate: rezultatele la care s-a ajuns sunt însă controversate. Mai întâi pentru că prezenţa sau absenţa unor asemenea elemente ar putea dovedi persistenţa comunităţilor romanizate după retragerea aureliană, la nord de Dunăre (o teorie susţinută de istorici austro-maghiari; ultimul dintre reprezentanţii acestui raţionament este autorul care semnează Du Nay48. De aici şi tendinţa de a descoperi „altgermanische Elemente” chiar în cazuri nejustificate de fonetica limbii române; E. Diculescu, E. Gamillscheg, P. Skok şi alţii şi-au încercat iscusinţa etimologică în acest domeniu. Materialul lexical ce ar putea fi considerat de origine germanică este foarte restrâns. Am putea spune chiar că romanitatea românească se distinge de cea occidentală printr-o insignifiantă prezenţă germanică.

5. Nu tot astfel putem afirma despre contactele cu slavii. Dintru început putem constata că elementele slave sunt definitorii pentru caracterizarea romanităţii româneşti.

Începând cu secolele VI-VII au pătruns în Moldova şi Câmpia Dunării grupuri migratorii de slavi. Ei îşi stabileau aici, la nordul Dunării, bazele de atac războinic împotriva provinciilor Imperiului bizantin aflate la sudul Dunării (anţii, un grup de triburi slave, au fost mai activi). După Iordanes, Getica, V, 34-35, Venethii (natio populosa) (de fapt, Venedii) din care făceau parte sclavinii şi anţii ajunseseră să se răspândească - per immenso spatio - de la izvoarele Vistulei la Dunărea inferioară (şi mijlocie). Iordanes citează mai ales pe sclavini, de la Noviodunum (pe malul Dunării, în Scythia Minor) până în Pannonia (anţii se găseau pe teritoriul aproximativ al Ucrainei de astăzi). În a doua jumătate a sec. VI, pe teritoriile extra-carpatice (Moldova, Muntenia) au început să se stabilească numeroase enclave de comunităţi slave durabile care se sedentarizează şi se integrează treptat în complexul social-cultural anterior, autohton. Istoria limbii poporului „daco-roman” a avut de suferit consecinţe importante: elementele slave au intrat în componenţa structurală a limbii romanice in fieri, româna. În acelaşi timp, comunităţile slave aşezate în ceea ce fusese

566) au luat-o în stăpânire cu sancţiunea împăraţilor romani şi în calitate de „federaţi” ai Imperiului” (sublinierile noastre). 46 Al. Rosetti, op. cit., p. 220-224 47 Ibidem, p. 223 48 A. Du Nay, op. cit., p. 101, 161, 245

29

Alexandru NICULESCU

odinioară Dacia Romană au avut posibilitatea de a se lăsa puternic influenţate de cultura romană provincială, autohtonă, anterioară. Ulterior, aceste comunităţi slave nord-dunărene au intrat în contact şi s-au integrat în cultura romano-bizantină, fiind, până în sec. IX-X, asimilate de populaţia romanizată autohtonă.

Încă din sec. VII, un număr dintre slavii aşezaţi în teritoriul nord-dunărean au trecut Dunărea şi s-au aşezat în Peninsula Balcanică, slavizând-o (pătrunderea atingea şi teritoriul de limbă greacă, la sud de munţii Pindului, dar acolo a avut loc o re-grecizare ulterioară). În sudul Dunării au slavizat pe bulgarii de origine turcică. Au apărut comunităţile slave bulgare. Ulterior, prin sec. IX-X, deplasându-se din Valea Tisei şi din Pannonia, au apărut slavii de sud-vest (sârbii, croaţii, slovenii).

Slavii din sudul Dunării de sud-est au întemeiat în sec. VII primul stat proto-bulgar slav (participau anţi şi sclavini, care trecuseră Dunărea împreună cu bulgarii lui Asparuch (capitala: Pliska). În acest stat au intrat şi însemnate comunităţi traco-romanizate (romanofone) băştinaşe, integrate până atunci în Imperiul Bizantin (altă parte a acestor populaţii a luat drumul munţilor: vlahii). În concurenţă cu Bizanţul, hanul Tervel (701-718), urmaşul lui Asparuh, obţine de la împăratul Justinian II (669-711) titlul de caesar, czar „ţar”: în curând (792) încep luptele Bulgarilor cu Bizanţul. De-a lungul Dunării şi mai la nord, pe teritoriul fostei Dacia Romana se extindea statul protobulgar (Oltenia, Muntenia de vest), ceea ce făcea ca regiunile din dreapta şi din stânga Dunării să fie în permeabilă comunicare secole de-a rândul (până şi produsele pământului din regiunile sud-dunărene erau, prin dijmă, date în exploatare proto-bulgarilor din sudul Dunării - din ordinul căpeteniilor locale nord-dunărene.

În 864-865, „ţarul” se creştinează, la Constantinopol. A urmat o creştinare obligată, de sus în jos, de la nobili şi, după ei, o parte din popor - ceea ce a avut drept consecinţă eliminarea deosebirilor dintre proto-bulgari şi slavi, cei dintâi contopindu-se în masele slave. Astfel, limba slavă a ieşit victorioasă. Iar intrarea primelor comunităţi de limbă slavă în lumea creştină greco-romană orientală a condus la construirea unei culturi slave primordiale, bineînţeles religioase. S-a creat un alfabet (glagolitic), prin imitarea alfabetului uncial grec (cu elemente ebraice): invenţia lui se atribuie lui Constantin (Kiril) şi Metodiu, greco-bulgari din Salonic, care fiind misionari trimişi în 863-864 în Moravia, la principele Rostislav (deşi Moravia se găsea sub jurisdicţia Romei) - au tradus, în slavă, Noul Testament şi Psaltirea. După dificultăţi şi contrarietăţi teologice suferite de cei doi misionari, discipolii lor (Clement şi Naum) s-au instalat în Bulgaria (la Ohrida şi la Preslav), şi au creat - în sec. X - un alfabet slav simplificat, denumit chirilic (cirilic) - care stă la baza limbii slavone (vechea slavă; paleoslavă). S-a format astfel un spaţiu diversificat est-european, de cultură bizantino-slavă şi de confesiune greco-ortodoxă, în care s-au dezvoltat culturile slave ale bulgarilor, sârbilor, ucrainienilor şi ruşilor - alături de care, comunităţile românofone din Peninsula Balcanică şi din regiunea carpato-danubiană au constituit alte zone de ortodoxie. Altfel spus, cu o expresie binecunoscută a lui N. Cartojan, românii au intrat în spaţiul cultural slav. Şi au rămas vreme de şapte-opt secole - până în sec. XIX! Mai mult decât atât, spaţiul geografic românofon se găsea în contact cu limbile slave înconjurătoare: bulgara, sârba, polona, ucrainiana şi rusa. Din punct de vedere religios, românii au intrat sub dependenţa ierarhică a episcopilor din sudul Dunării şi au adoptat alfabetul chirilic odată cu textele sacre scrise în slavonă, probabil prin sec. XIII.

30


Se pot înţelege, astfel, cauzele şi circumstanţele care au determinat importanţa şi rolul fundamental al contactelor slavo-romanice orientale, în românitatea românească in fieri şi in actu.

6. Despre „influenţa slavă” asupra limbii române s-a scris, în repetate rânduri, de către specialişti cunoscuţi. Nu este cazul de a mai menţiona, aici, numele lor: Emil Petrovici, I. Pătruţ, Eugen Seidel şi, printre cei activi încă, Gh. Mihăilă. De amintit în această serie ar fi şi Ilie Bărbulescu, cel care, după cum îl caracteriza Al. Rosetti49, şi-a consacrat întreaga activitate cercetării elementelor slave ale limbii române, fără a aduce date importante de care „cercetătorul să poată ţine seama50. Printre lingviştii străini trebuie citaţi Fr. Miklosich, P. Skok, B. Conev, Št. Mladenov, B. Bernstein51, G. Reichenkron, P. Hamp şi alţii mai puţin importanţi. Bineînţeles, nu trebuie uitaţi Al. Rosetti şi Gh. Ivănescu, care s-au ocupat, în istoria limbii române pe care fiecare a scris-o, de problema raporturilor româno-slave. Bibliografia problemei este deci foarte extinsă şi binecunoscută.

Această influenţă a contactelor cu slavii a fost, şi ea, supusă presiunilor politice contemporane, fiind exagerată sau diminuată, după împrejurări. Pe de altă parte, în lingvistica istorică românească au existat două tendinţe: a considera aportul slav (ca „superstrat”) posterior constituirii structurale a limbii române (I. A. Candrea, la Bucureşti, dar mai ales „şcoala lingvistică de la Cluj” în frunte cu Sextil Puşcariu) sau a-l considera drept un element constitutiv al individualităţii romanice româneşti, precum au susţinut O. Densuşianu şi Al. Rosetti şi cum au demonstrat cu deosebită perspicacitate - în ciuda controverselor - Emil Petrovici şi Eugen Seidel. În ceea ce ne priveşte, lucrările noastre de istorie a limbii române se alătură acestui ultim punct de vedere. După cum am mai spus, elementele slave sunt constitutive în limba română, aducând variantei romanice româneşti specificitatea principală printre limbile neolatine.

De origine slavă este multitudinea elementelor lexicale ale limbii române. Statisticile, începând cu binecunoscutul Dictionnaire d’étymologie daco-romane (1870-1879) al lui A. de Cihac (1825-1887) şi până la ultimele evaluări statistice arată că mai mult de 20-22% din lexicul românesc conţine cuvinte de origine slavă. Cuvintele slave au pătruns încă din sec. VII (după Al. Rosetti, chiar către sfârşitul sec. VI) în romanica ce devenea limba română (şchiau, jupân, stăpân, smântână, sută, baltă, gard52; de aceea ele apar şi în dialectele sud-dunărene53; Sextil Puşcariu54, Al. Rosetti55 a alcătuit (augmentând prezentarea lui O. Densuşianu56) un inventar cuprinzător al elementelor de origine slavă din lexicul românesc (adăugând şi onomastica, toponimia precum şi mecanismele formării cuvintelor). Ulterior, Gh. Mihăilă57, sub conducerea lui A.A. Budagov, a reexaminat ansamblul problemei şi a mărit numărul slavismelor (trebuie menţionat că unii lingvişti din fosta URSS, precum 49 Al. Rosetti, op. cit., p. 17 50 I. Bărbulescu, Individualitatea limbii române şi elementele slave vechi, Bucureşti, 1929 51 v. Al. Rosetti, op. cit., p. 609-611 52 Al. Niculescu, Outline History of the Romanian Language, Padova, 1990, p. 52-53 53 Th. Capidan, Elementul slav în dialectul aromân, 1925, p. 45-52 54 S. Puşcariu, Limba română, vol.I, Bucureşti,1976, p. 240-242 55 Al. Rosetti, op. cit., p. 287-302 56 O. Densuşianu, Histoire de la langue roumaine, I. Les origines, Bucarest, 1901, p. 255 urm. 57 Gh. Mihăilă, Împrumuturi sud-slave în limba română, Bucureşti, 1960

31

Alexandru NICULESCU

G. B. Bernstein, aveau tendinţa de a exagera contribuţia slavă în limba română). Nu este nicidecum cazul să reluăm aceste probleme. G. Reinchenkron şi E. Petrovici au încercat să distingă o „daco-slavă”, adică o limbă slavă vorbită în Transilvania şi deosebită de graiurile bulgăreşti sud-dunărene (ipoteză respinsă de Al. Rosetti58).

Terminologia religioasă greco-bizantină, trecută prin filieră slavă (odată cu creştinarea bulgarilor în sec. IX) a mărit numărul slavismelor din limba română (prin sec. X). Mărturie stau construcţii lexicale „mixte” de felul lui sfânt (sl. svĕt + SANCTUS), aşişderea ( ECCUM SIC +žde- ) sau dublete precum preut (preot) - popă pentru noţiunea „presbyter”. Alte dublete latino-slave59, ex. arină - nisip, cf. toponimele Aninoasa - Nisipoasa; se pot aminti şi unele compuse româno-slave, de tipul adverbelor de iznoavă, în-/dimpotrivă, în zadar60. Este evident că elementele slave, mai ales cele meridionale (bulgară, sârbă), au, în limba română, o pondere structurală deosebită.

Un aspect mai puţin relevant al vocabularului de origine slavă din limba română este repartizarea lui în câmpuri semantice bine conturate. Este interesant să constatăm mulţimea termenilor slavi pentru noţiunile „abstracte”, s-ar putea spune psihologice-subiective: ciudă, duh, jertfă, milă, nădejde, năpastă, necaz, nevoie, obidă, pagubă, ponos, silă, slobod, taină, tihnă, vlagă, vesel, vină, vrednic, vâlvă, zăbavă etc. Şi tot astfel, adjective desemnând însuşiri interioare, psihice: becisnic, calic, drag, iubit, destoinic, grozav, mândru, nătâng, năuc, nărod, milostiv, tâmp(it), treaz, vinovat, viteaz, voinic, zdravăn etc. (pentru alţi termeni abstracţi, cf. seria de verbe dovedi, iubi, logodi, îndrăzni, isprăvi, îngrozi, nimeri, primeni, primi, pofti, privi, smuci, strădui, trăi, voi „vouloir”, zgârci – la care trebuie să adăugăm verbele de origine religioasă blagoslovi, glăsui, izgoni, huli, porunci, risipi, săvârşi61. În comparaţie cu lexicul de origine latină mai puţin bogat în termeni „abstracţi” (se pot cita, bineînţeles, o serie de termeni precum blând, duios, ferice, flămând, mare, mişel, plăpând şi verbe precum lua, minţi, pune, prinde, putea, răbda, răspunde, ridica, scăpa, scutura etc. cu sensuri variate), numeroşii termeni „abstracţi” introduşi de slavi solicită însă o explicaţie deosebită. Nu putea oare deduce din această situaţie, aşa cum s-a întâmplat şi în alte domenii semantice (vocabularul erotic) că aceşti termeni abstracţi, al căror sens denotativ şi ale căror conotaţii slavii le cunoşteau, din „interior” (internalizaţi) să fie „reziduuri” după cum a susţinut, cu mulţi ani în urmă, lingvistul ceh M. Křepinsky62. Slavii au „lăsat” în (daco-)romanica pe care şi-au însuşit-o termeni care denumeau noţiuni psihologic sensibile - ceea ce a determinat pe unii oameni de cultură români să considere elementele slave din structura limbii române - sclavica in latino - drept purtătoare ale unui „clair-obscur” pe care ereditatea latino-romanică nu l-a putut transmite. Altfel spus, „le charme slave du roumain”! Iată de ce o interferenţă structurală slavo-romanică (sau romano-slavă) nu poate fi exclusă din procesul de

58 Al. Rosetti, op. cit., p. 610-611; a se vedea totuşi, pentru detalii, E. Petrovici, Daco-slava, în Dacoromania, X/1, 1941, p. 232-277 59 Florica Dimitrescu et alii, Istoria limbii române, Bucureşti, 1973, p. 95-96 60 Al. Rosetti, op. cit., p. 291 61 Ibidem, p. 289-291 62 M. Křepinsky, L’élément slave dans le lexique roumain, în Mélanges dediées à Mario Roques, IV, Paris, 1952, p. 153-162; cf. Al. Niculescu, Outline History of the Rumanian Language, Padova, 1990, p. 48

32


constituire a romanităţii româneşti. (Bineînţeles că, la această situaţie a contribuit religia ortodoxă comună).

În acelaşi mod, putem lua în consideraţie şi unele caracteristici fono-morfologice ale limbii române. În structurile morfologice româneşti predomină ceea ce a fost numit, tradiţional, „alternanţe fonetice” (de fapt „morfoneme”, în aceeaşi terminologie). Alf Lombard le-a denumit „alternances phonétiques dans la flexion”63. Pe lângă alternanţele vocalice (de tipul e-ea, o-oa etc.), româna posedă un număr mare de alternanţe consonantice, utilizate în flexiunea nominală şi verbală. Dintre acestea, unele coincid cu alternanţe identice în limbile slave: st/št, šc/št, d/z (şi d/ž), sc/št, g/ž, ts/č se regăsesc în flexiunea diverselor cuvinte slave. În ceea ce priveşte tratamentul grupului lat. sk (lat. scio) → rom. ştiu, trecerea prin filiera slavă meridională (bulg. št/žd) este obligatorie (ne-am ocupat de această problemă)64. Mult mai în detaliu a examinat aceste aspecte Emil Petrovici: reputatul slavist român atribuie cu dreptate influenţei slave corelaţia fonologică „bemol-diez” a consoanelor finale (pom-pomi, bolnav-bolnavi, moşŭ-moşi) şi pe lângă aceasta, şi în interiorul cuvintelor (lac-leac)65. Să adăugăm în sfârşit şi structurile consonantice ale limbii române care admite - spre deosebire de toate celelalte variante romanice - grupuri precum -sğ- (Vosgi) sau grupul -sče- pron. /ščel/ (cf. scenă, sceptru) precum şi acumulări de 3 consoane succesive precum excelent (pron. -ksč-), despre care Alf Lombard afirmă: „le groupe sonne plutôt comme le -šč- du russe”66. O astfel de structură consonantică non-latină nu poate fi datorită decât „filtrării” romanicei româneşti in fieri prin intermediar slav. Aceeaşi afirmaţie se poate face şi în ceea ce priveşte consoana X (scris h) şi grupul -žd-.

Iată de ce considerăm că ceea ce numim „influenţa slavă” nu poate fi luat în considerare cantitativ (precum au procedat I. A. Candrea şi Sextil Puşcariu şi, după ei, alţi cercetători români), ci calitativ, id est intern - structural. Elementul slav - originar şi ulterior, prin contactele cu limbile slave înconjurătoare (mai ales cele meridionale), la nord şi la sud de Dunăre - este un element constitutiv.

Contactul cu slava vorbită de comunităţile slave instalate pe teritoriul ex-Daciei romane, în perioada de constituire a limbii române a fost ceea ce am putea numi tocco finale, un ultim element fundamental care a separat romanica românească de restul lumii romanice (occidentale). Se adaugă la aceasta şi o separaţie religioasă, de asemenea legată de slavi: creştinarea bulgarilor, mai întâi, urmată de a ruşilor şi a sârbilor - şi prezenţa slavă chiar în spaţiul carpato-danubian au orientat creştinismul românesc originar din secole îndepărtate (probabil sec. III), supus unor ierarhii bisericeşti sud-dunărene, către Orientul Bizanţului (începând din sec. X).

Fractura romanităţii se consumă în sec X-XI: de o parte catolicismul latino-roman, de cealaltă ortodoxia greco-bizantină. Marea schismă din 1054 a definitivat separaţia de Occident, împreună cu alte limbi slave meridionale, a limbii şi a culturii românilor: ei au devenit „latinii ortodocşi” ai Bizanţului!

63 A. Lombard, La langue roumaine. Une présentation, Editura Klincksieck, 1974, p. 38-42 64 Al. Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, III, 1999, p. 88-94 65 Emil Petrovici, Influenţa slavă asupra fonemelor limbii române, Bucureşti, 1956 (trad. germană, Mouton Den Haag 1958); cf. Al. Niculescu, Outline History of the Rumanian Language, Padova, 1990, p. 49-50 66 A. Lombard, op. cit., p. 17

33

Alexandru NICULESCU

7. „Din sec. VII-VIII (concomitent cu invazia slavă) şi până în sec. X, româna a căpătat trăsăturile sale proprii” - afirmă Al Rosetti cu deplină dreptate67. Este şi epoca a ceea ce s-a numit „româna comună”. În nordul Dunării mai ales au apărut popoare migratorii prin care româna a intrat în contact cu limbi din Orientul turcic (prin pecenegi în sec. IX-X şi cumani, în sec. XI, prin tătari, în sec. XIII). Ele nu au lăsat în urmă decât puţine elemente lexicale şi câteva toponimice68. Mai importantă a fost pătrunderea maghiarilor - în sec. X-XI, în Transilvania (infiltrări maghiare apar prin 896), iar primele elemente maghiare din română pot fi datate din sec. XI-XII. Influenţa maghiară apare în morfologie (mai ales în formarea cuvintelor) şi, bineînţeles, în lexic – de notat fiind că mulţi termeni maghiari desemnează instituţii administrativ-social-culturale, concepte inexistente, până atunci, în română şi pe întreg teritoriul romanic românesc (oraş, dijmă, nemeş, pârgar, şoltuz, uric, viteaz etc.). A existat, altfel spus, un proces de „aculturaţie” maghiară la românii din nordul Dunării (mai întâi, pe întreg teritoriul românesc, ulterior, numai în Transilvania). Există şi infiltraţii maghiare prin intermediu slav (probabil, gând). Problema contactelor cu maghiara nu a fost încă studiată în întregime în toată complexitatea ei socio-culturală69. Aceste contacte par să fi început după ce româna comună s-a divizat în cele două dialecte: în sudul Dunării, aromâna nu cunoaşte elemente maghiare.

8. Odată cu pătrunderea maghiarilor pe teritoriul fostei Dacia Felix se încheie şi prima etapă a constituirii romanităţii româneşti. Se conturează, treptat, începând din sec. VII-VIII şi până în sec X, caracteristicile proprii limbii române, unica reprezentantă a latinităţii din Europa orientală. Româna se defineşte astfel ca o romanitate abandonată, departe de Occident şi izolată de el, prin poziţia geografică şi prin vicisitudinile istoriei, în zona plurilingvistică a Orientului european non-latin. Aceea care a ştiut, prin eforturi identitare proprii, să-şi conserve latinitatea originară fundamentală.

Individualitatea ei romanică menţinută prin milenii este, fără îndoială, o victorie a ceea ce a fost un sermo latinus vulgaris (plebeius) trecut prin diverse filtre istorice şi impregnat de elementele non-latine ale Orientului. Într-adevăr, „una spiccata individualità” (Matteo Bartoli) – singulară, absconsă, complexă. Nu uşor de înţeles, greu descifrabilă. O altă latinitate.

67 Al. Rosetti, op.cit., p. 375 68 Al. Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice, IV, 2003, p. 55-58 69 cf. Al. Rosetti, op.cit., p. 382-387

34

La frontiera dintre ortodoxie, catolicism şi protestantism: biserica românilor din Transilvania şi Patriarhia ecumenică (secolele XIV-XVII)

Ioan-Aurel POP

At the Frontier between Orthodoxy, Catholicism and Reformation: the Romanian Church

of Transylvania and the Ecumenical Patriarchate (from the 14th to the 17th Century) Abstract. The Romanian Principalities in the Middle Ages and Modern Times

were a region of interferences and of confrontations between different Christian influences, both confessional and ecclesiastical. The testimonies presented in this article demonstrate that the church of the Transylvanian Romanians was gradually organized, in the difficult conditions of its existence in a Catholic kingdom (Hungary), having an apostolic mission and a strong policy against the schismatic population, sometimes assimilated to heretics. In its period of precarious existence, from the 14th and 15th centuries, this church was placed under the guidance of the Metropolitan Seat of Walachia, which functioned in a free Orthodox country, with a Romanian political power and with Romanian inhabitants, as the Transylvanian Orthodox people were. Gradually, between the Romanian inhabitants of the three lands situated around the Carpathians, ethnic-national ties were formed, and a kind of linguistic, religious and cultural solidarity. After the canonic creation of the Transylvanian Metropolitan Seat – officially recognized, probably, only under Prince Michael the Brave (1593-1601) – this dioceses occupied its natural place among the churches directly dependant of Constantinople and it was accepted as equal to other metropolitan seats of the Great Church. In that very moment, the Walachian patronage under the Transylvanian Orthodox church should stop, but it continued through the force of tradition, of the conservatory spirit so strong in the church, of the desire of the princes and prelates from Walachia and Moldavia to defend their brothers, exposed to such numerous vexations and dangers. From this situation originates, probably, the realistic warning of the ecumenical Patriarch Kirillos Lukaris addressed to the Calvinistic Transylvanian Prince, Gabriel Bethlen, from 1629: the attempt to attract the Transylvanian Romanians to Calvinism could provoke the strong reaction of the Romanian Orthodox princes of Walachia and Moldavia. This idea of the patriarch is not a simple statement, but a very serious conclusion, based on a long historical evolution and experience.

Cuvinte cheie: ortodoxie, catolicism, calvinism, patriarhie ecumenică,

mitropolia Transilvaniei, prozelitism, Ungrovlahia, exarhat Ţările Române au fost în evul mediu şi în epoca modernă un teren de interferenţă şi de confruntare între varii influenţe creştine, deopotrivă confesionale şi bisericeşti. O scrisoare a patriarhului ecumenic Kiril Lukaris (1620-1638, cu întreruperi), din 2 septembrie 1629, adresată lui Gabriel Bethlen (1613-1629), principele calvin al Transilvaniei, mărturiseşte pe deplin acest lucru. Epistola arată şi gradul de cunoaştere a realităţilor bisericii românilor din această ţară de către mediile

35

Ioan-Aurel POP

eclesiastice constantinopolitane şi nu numai atât1. Din text reiese că a existat o corespondenţă între capul Bisericii Răsăritului şi principele menţionat, în legătură cu soarta românilor din Transilvania. Din ceea ce scrie patriarhul Lukaris, se înţelege că principele Bethlen a formulat un fel de cerere, spre a obţine permisiunea de principiu din partea capului Marii Biserici, de trecere a românilor transilvani la calvinism. Mai concret, principele ar fi avut nevoie de sprijinul direct (adsistentia) al patriarhului (considerat, adesea pe nedrept, în anumite cercuri, drept filocalvin sau chiar calvinizant2), de o atitudine binevoitoare şi chiar de o cât de mică încurajare adresată lui Ghenadie, ierarhul „acelor părţi” (Gemmadius... levissimum obtineret afflatum); altfel spus, Ghenadie trebuia îndemnat mai întâi sa tacă şi apoi să acţioneze (ad tacendum, perinde ac ad agendum), dacă patriarhul ar fi închis „ochii şi urechile” în faţa presiunii de convertire a românilor transilvani. Gabriel Bethlen mai ştie că sultanul nu s-ar fi opus unei astfel de tentative, în timp ce regele suedez, principele de Brandenburg şi mulţi alţi principi germani ar fi fost deja favorabili calvinizării românilor. În schimbul acceptării noii credinţe, nenorocitului popor român din Transilvania şi preoţilor săi (misere huic genti sacerdotibusque eius), lipsiţi de drepturi politice şi mai ales de recunoaşterea lor ca „naţiune” (grup privilegiat), toleraţi usque ad beneplacitum principum et regnicolarum, li s-ar fi oferit „ampla bunăvoinţă şi protecţie” a lui Bethlen (amplam benevolentiam et protectionem). După ce manifestă dispreţ faţă de „credinţa decăzută” a românilor şi faţă de ce cea plină de „erori” a Romei, principele calvin îşi exprimă – într-o manieră care anunţă viziunea naţionalismului modern – preţuirea pentru ţările cât mai omogene sub aspect religios şi confesional. Patriarhul este binevoitor, dar ferm în răspunsul său: apreciază graţia (mila) şi protecţia principelui pentru supuşii săi români demni într-adevăr de milă, dar nu poate înţelege şi accepta în nici un fel preţul cerut, adică trecerea la calvinism. În afara poziţiei sale negative de principiu, Kiril Lukaris mai invocă (împotriva convertirii preconizate) trei argumente: opoziţia celor vizaţi, adică a românilor înşişi, apoi puternica legătură de sânge şi de simţiri (sanguinis affectumque nexus) dintre românii din Principatul Transilvaniei şi locuitorii din Ţara Românească şi Moldova (cele două

1 Vezi I.-A. Pop, Il Patriarca Kiril Lukaris sull’unità etno-confessionale dei romeni, în vol. „Etnie e confessione in Transilvania (secoli XVI-XX)”, a cura di F. Guida, Roma, 2003, pp. 19-28; N.M. Popescu, Chiril Lucaris şi Ortodoxia Română ardeleană, în "Biserica Ortodoxă Română", 64, 1946, p. 441-446; G. Hering, Ökumenisches Patriarchat und europäische Politik (1620-1638) [Veröffentlichungen des Instituts für europäische Geschichte Mienz, 45], Wiesbaden, 1968, p. 196-198; G. Murdock, Calvinism on the Frontier 1600-1660: International Calvinism and the Reformed Church in Hungary and Transylvania, Oxford University Press, 2000, p. 135; a se vedea, pentru contextul general, şi S. Runciman, The Great Church in Captivity. A Study of the Patriarchate of Constantinople from the Eve of the Turkish Conquest to the Greek War of Independence, Cambridge, 1968, p. 259-288; K.-P. Todt, Kyrillos Lukaris, în C. G. Conticello, V. Conticello (editori), "La théologie byzantine et sa tradition", vol. II (XIIIe – XIXe s.), Turnhout, 2002, p. 617-658. 2 Din anumite reacţii ale teologului Lukaris, mai ales de dinainte de a fi devenit patriarh ecumenic, s-a putut formula de către unii această opinie, devenită curentă, din moment ce principele calvin i se adresează în acest sens. Altminteri ar fi fost complet absurd ca un "eretic", cum era considerat oficial de către biserica ortodoxă Bethlen, să ceară sprijin întru calvinizarea românilor unui patriarh ecumenic, principalul gardian al purităţii şi integrităţii credinţei tradiţionale.

36

La frontiera dintre ortodoxie, catolicism şi protestantism: biserica românilor din Transilvania…

principate extracarpatice, compuse din români şi conduse de români), precum şi, în fine, dezacordul principilor români din aceste două ţări, care vor împiedica în mod cert convertirea, dacă nu cu armele, măcar cu sfaturi tainice (si non armis, saltem occultis suggestionibus). În plus, opunându-se clar calvinizării românilor şi considerând credinţa calvină greşită şi chiar mult mai îndepărtată de ortodoxie decât catolicismul, patriarhul ecumenic arată că nu are mijlocele necesare ca să se opună cu forţa intenţiei principelui transilvan, pe de o parte şi că Biserica nici nu trebuie să lupte cu alte arme decât cu cuvântul, pe de alta. Cât despre dorinţa lui Bethlen de a avea cât mai puţine credinţe în ţara sa (ca s-o poată conduce mai bine!), capul Bisericii Orientale spune că ar fi de neiertat renunţarea la ortodoxie din raţiuni politice3. Din corespondenţa Bethlen-Lukaris, de la începutul secolului al XVII-lea, se desprind, prin urmare, o serie de idei şi fapte care lămuresc nu numai importante aspecte ale acelui timp, ci şi ale perioadelor precedente. Nu vom insista aici decât asupra unor aspecte, legate de tema anunţată, anume statutul bisericii româneşti din Transilvania într-o lume de frontieră. Se vede că nu doar principele Bethlen se dovedeşte – cum era şi firesc – un cunoscător al realităţilor bisericeşti şi confesionale ale românilor, dar şi patriarhul ecumenic şi mediile bisericeşti constantinopolitane. În privinţa lui Kiril Lukaris, faptul este explicabil prin experienţa sa personală de dinainte de accederea la cea mai înaltă demnitate ortodoxă. La 1601, viitorul înalt ierarh, călătorind dinspre Polonia spre Constantinopol, s-a oprit la Iaşi (Moldova), unde a ţinut câteva predici. Între 1612 şi 1615, Lukaris, devenit între timp patriarh de Alexandria (1601-1620) – în locul lui Meletie Pigas – a stat la Târgovişte, la curtea principelui român Radu Mihnea. La 1620, când a făcut o nouă călătorie în Ţările Române, înaltul ierarh era mutat la Constantinopol în calitate de patriarh ecumenic. De-a lungul timpului, Kiril Lukaris s-a ocupat de soarta mănăstirilor şi satelor româneşti închinate Locurilor Sfinte. Prin toate acestea, el s-a dovedit a cunoaşte în profunzime şi în mod direct realităţile româneşti, în primul rând pe cele ecleziastice4. În acest univers de preocupări intra fără îndoială şi ortodoxia transilvană, prezentă în preocupările cotidiene ale mitropoliilor Ţării Româneşti şi Moldovei. Explicaţia este uşor de găsit: eparhiile transilvane (episcopii, arhiepiscopii şi mitropolii) s-au aflat, pentru anumite perioade de timp, sub oblăduirea Mitropoliei Ţării Româneşti, pe de o parte şi s-au bucurat de ocrotirea principilor şi boierilor de la sud şi est de Carpaţi, pe de altă parte5. De multe ori, monahi din Ţara Românească şi Moldova ajungeau ierarhi ai bisericilor româneşti din Transilvania sau invers, adică clerici români transilvani ocupau scaune episcopale şi chiar mitropolitane la Târgovişte, Iaşi sau Bucureşti. În al doilea rând, cunoaşterea profundă a realităţilor ecleziastice legate de românii transilvăneni trebuie să fi izvorât şi din mediile Marii Biserici de la Constantinopol. Patriarhia ecumenică era la curent cu aceste realităţi încă din secolul al XI-lea, când funcţiona în tânărul Regat Ungar „Mitropolia Tourkiei” (probabil cu sediul la Kalocsa), dependentă direct de Constantinopol6. Or tocmai atunci, în a doua

3 Din răspunsul acesta tranşant se vede clar că opinia şi speranţa despre simpatiile calvine ale patriarhului au fost deşarte. 4 I.-A. Pop, op. cit., p. 21-22 5 Vezi St. Fischer-Galati, D. C. Giurescu, I.-A. Pop (a cura di), Una storia dei romeni, 2003, p. 148 6 Gy. Moravcsik, Byzantium and the Magyars, Budapest, 1970, p. 102-119, 141-143 (sinteză erudită, care asumă sub noţiunea uşor ambiguă de "Biserica Greacă Ungară" bisericile sârbilor,

37

Ioan-Aurel POP

parte a secolului al XI-lea, Ungaria începea cucerirea organizată a Transilvaniei, terminată pe la începutul celui de-al XIII-lea secol. În acea lume de pe la 1100-1200, sursele arată în Transilvania o relativ numeroasă populaţie românească şi slavă, de confesiune răsăriteană. În intervalul 1000-1241, au fost identificate pe teritoriul Ungariei circa 600 de mănăstiri de rit bizantin7, faţă de 170-180 de rit latin (dintre care doar 11 au documentul de fondare păstrat)8. Între timp, după Cruciada a IV-a mai ales, numărul credincioşilor bizantini din Ungaria s-a mai redus, unele mănăstiri răsăritene au fost preluate de ordinele monahale occidentale, iar ierarhia dependentă (direct sau indirect) de Constantinopol a fost stânjenită în funcţionarea ei9. Conciliul provincial de la Buda, din 1279, oprea preoţii „schismatici” să mai slujească în lăcaşurile din Ungaria, să mai administreze sacramentele către catolici şi limita drastic construcţia bisericilor şi capelelor bizantine10. Faptul arată cât de mult ajunseseră să predomine în ţară credinţa şi bisericile răsăritene. O adevărată lovitură asupra structurilor ortodoxe cuprinse în Regatul Ungariei a venit însă în timpul domniei lui Ludovic I de Anjou (1342-1382), care a dus o campanie organizată de combatere a „păgânilor, ereticilor şi schismaticilor” şi de impunere ca unică „religie receptă” a catolicismului11. În timpul acestei campanii, este atestat printr-o inscripţie datată în 2 iulie 1377, aflată la mănăstirea Râmeţ (Alba), un arhiepiscop ortodox transilvănean, Ghelasie12. Există mărturii din acest timp despre prigonirea preoţilor răsăriteni şi despre condiţionarea calităţii de nobil de apartenenţa la catolicism13. În aceste condiţii, Marea Biserică a fost silită să caute soluţii pentru apărarea ortodoxiei transilvane, a ierarhiei, a structurilor ecleziastice. Or, tocmai când presiunea orchestrată de Ludovic I era mai mare, când pericolul disoluţiei unor structuri răsăritene transilvane era evident, se întărea organizarea bisericii de la sud de Carpaţi, din Ţara Românească: în 1359, Iakintos de Vicina era transferat prin decizia Patriarhiei

românilor şi rutenilor ortodocşi din Regatul Ungariei); N. Oikonomidès, À propos des relations ecclésiastiques entre Byzance et la Hongrie au XIe siècle: le métropolite de Turquie, în "Revue des études sud-est européennes", 9, 1971, p. 527-533; I. Baán, The Metropolitanate of Tourkia: the Organization of the Byzantine Church in Hungary in the Middle Ages, în vol. "Byzanz und Östmitteleuropa, 950-1453", Wiesbaden, 1999, p. 45-53. 7 Gy. Moravcsik, op. cit., p. 114-115; Gy. Papp, I monaci dell'ordine di San Basilio in Ungheria nel secolo XIII, în "Analecta Ordinis S. Basilii Magni", ser. III, sect., vol. I(VII), fasc. I, 1949, p. 39-56 8 E. Fügedi, Gli ordini religiosi nel Medioevo, în A. Caprioli e L. Vaccaro (a cura di), "Storia religiosa dell'Ungheria", Milano, 1992, p. 103-104 9 Ş. Papacostea, Between the Crusade and the Mongol Empire. The Romanians in the 13th Century, Cluj-Napoca, 1998, p. 13-136; N. Bocşan, I. Lumperdean, I.-A. Pop, Ethnie et confession en Transylvanie (du XIII au XIX-e siècles), Cluj-Napoca, 1996, p. 15-20 10 Ş. Turcuş, Sinodul General de la Buda (1279), traducerea textelor din limba latină prof. Vasile Rus, Cluj-Napoca, 2001, p. 212-213 (text latin) 11 Ş. Papacostea, La fondation de la Valachie et de la Moldavie et les Roumains de Transylvanie: une nouvelle source, în "Revue roumaine d'Histoire", 17, 1979, p. 389-407; St. Fischer-Galati, D. C. Giurescu, I.-A. Pop (a cura di), op. cit., p. 145-148; N. Housley, King Louis the Great of Hungary and the Crusades, 1342-1382, în "Slavonic and East European Review", 72, 1984, p. 192-208 12 Liana Tugearu, Biserica mănăstirii Râmeţ, în "Repertoriul picturilor murale medievale din România (sec. XIV-1450), Partea I, Bucureşti, 1985, p. 149-172 13 St. Fischer-Galati, D. C. Giurescu, I.-A. Pop, op. cit., p. 124-126

38


ecumenice la Argeş, în capitala Valahiei, împreună cu scaunul său mitropolitan14. Actul Patriarhiei, pe lângă semnificaţiile sale religioase şi bisericeşti profunde, avea şi clare conotaţii politice. El consfinţea fiinţa de-sine-stătătoare a Ţării Româneşti, legând-o definitiv de unul dintre cele două mari centre de legitimare a puterii în evul mediu, anume de Constantinopol. Era o lovitură pe care Biserica constantinopolitană o da nu numai Romei, ci şi regilor Ungariei, care, în vechea lor calitate de suzerani ai principilor Ţării Româneşti, visau să participe în continuare prin prelaţii lor la încoronarea şi ungerea acestor principi sud-carpatini. Prezenţa mitropoliţilor la Argeş spulbera aceste planuri, deoarece instituţia destinată consacrării puterii politice se afla acum în interiorul ţării şi era legată direct de Bizanţ şi nu (în chip mediat, prin Ungaria) de Roma15. Ofensiva în defensivă a Patriarhiei nu s-a oprit însă aici. În faţa ameninţărilor la adresa ortodoxiei transilvane, a campaniei de consolidare cu orice preţ a catolicismului – inclusiv prin intervenţia în forţă a „braţului secular” – biserica de la Constantinopol, împreună cu domnii şi ierarhii Valahiei s-au servit din plin de noua mitropolie, transferată de la Vicina. Mai mult, în 1370, în urma înglobării Banatului de Severin între hotarele Ţării Româneşti, se înfiinţa la Severin a doua mitropolie a Valahiei16. Scopul ei pare să fi fost şi acela de a limita puternica acţiune prozelită catolică condusă de Ludovic I al Ungariei. Primul mitropolit al Severinului a fost Antim (1370 – circa 1381). Acesta, fost dregător la Marii Biserici de la Constantinopol, cu numele anterior de Daniel Kritopoulos, reprezenta şi interesele bizantine în zonă, inclusiv mişcarea de alianţă a tuturor popoarelor ortodoxe din sud-estul Europei. Numită de istoriografie „opoziţia ortodoxă”, alianţa pomenită mai sus şi promovată de Patriarhia ecumenică trebuia să întărească ortodoxia în regiunile unde ea era ameninţată deopotrivă de islam şi de catolicism17. Viaţa acestei eparhii a fost scurtă, pentru că la începutul secolului al XV-lea s-a revenit la o unică mitropolie, care îşi avea sediul, de regulă, acolo unde se afla domnia, adică la Argeş, apoi la Târgovişte şi mai apoi la Bucureşti. Faptul că mitropolia Ţării Româneşti, legată în mod direct de Constantinopol, inclusiv prin numirea – până pe la jumătatea secolului al XV-lea – a ierarhilor săi dintre greci, de către sinodul ecumenic, „oblăduia” biserica românilor din Transilvania se vede din mai multe mărturii. Scrisoarea menţionată a patriarhului Lukaris vorbeşte nu numai de „legătura de sânge şi de simţiri” dintre românii intra- şi extracarpatici, dar

14 J. Koder, M. Hinterberger, O. Kresten, Das Register des Patriarchats von Konstantinopel, vol. III (1350-1363), Viena, 2001, nr. 243-244, p. 408-425, J. Darrouzès, Regestes des Actes du Patriarcat de Constantinople, I Les Actes des Patriarches, fasc. V: Les Regestes de 1310 à 1376, Paris, 1977, nr. 2411-2412, p. 338-341; Academia Română, Istoria românilor, vol. IV. De la unversalitatea creştină către Europa „patriilor”, coord. Şt. Ştefănescu, C. Mureşanu, Bucureşti, 2001, p. 250 15 Ş. Papacostea, Geneza statului în evul mediu românesc. Studii critice, ediţie adăugită, Bucureşti, 1999, passim 16 J. Darrouzès, op. cit., I/5, nr. 2588, p. 497-499, nr. 2593, p. 501-502; P. Năsturel, Autour de la partition de la métropole de Hongrovalachie (1370), în "Bulletin de la Bibliothèque Roumaine de Freiburg, VI (X), N.S., 1977/1978, p. 293-326; Academia Română, Istoria românilor, vol. IV..., p. 275 17 D. Năstase, Le Mont-Athos et la politique du Patriarcat de Constantinople, de 1355 à 1375, în "Symmeikta", 3, 1979, p. 121-177

39

Ioan-Aurel POP

şi de intervenţia principilor români întru apărarea ortodoxiei transilvane. Or aceşti principi, „unşii lui Dumnezeu”, aveau, după modelul bizantin, prerogative sacerdotale supreme, fiind şi capii bisericii. Acest fapt era de notorietate şi venea dintr-o veche tradiţie, detectabilă încă din secolul al XIV-lea. Numai astfel se explică de ce vicarul Bosniei, franciscanul Bartolomeu de Alverna, susţinătorul activ al campaniei „antischismatice” a regelui Ludovic I, îi acuză, pe la 1380, pe ortodocşii din estul şi sudul Regatului Ungariei de „răutăţi”, întreprinse împreună cu fraţii lor dinafară, de aceiaşi limbă şi „sectă” cu ei18.

Această legătură este nu numai „de sânge şi de simţiri”, adică spirituală, ci şi oficială, instituţională, din moment ce mitropoliţii Ţării Româneşti au şi calitatea de „exarhi ai Plaiurilor şi a toată Ungaria”, atribuită de către patriarhul ecumenic. Exarhatul Plaiurilor se referă cu certitudine la Transilvania şi conferă mitropolitului de la Argeş/Târgovişte autoritatea de împuternicit sau reprezentant al patriarhiei ecumenice în ţinuturile locuite de credincioşii români. Prima mărturie în acest sens vine de la începutul secolului al XV-lea (1401), când pomenitul ierarh Antim, mutat între timp de la Severin la Argeş şi devenit mitropolit al Ţării Româneşti, purta şi titlul de „exarh a toată Ungaria şi al Plaiurilor” (în greceşte tôn Plagènôn)19. Nu cu mult timp în urmă, la 1391, patriarhul ecumenic ridica mănăstirea românescă a familiei Drăgoşeştilor (proveniţi din cnezi înnobilaţi, numiţi în documente nobiles valachi), situată în satul Peri din Maramureş (ţinut vecin cu Transilvania), la rangul de stavropighie (era în subordinea directă a Marii Biserici), iar stareţul său dobândea atribuţii episcopale pentru Maramureş, Bereg, Ugocsa, Sătmar, nordul Crişanei şi al voievodatului Transilvaniei20.

Cam în acelaşi timp (pe la 1386), se întemeia – deşi cu mai mari dificultăţi – mitropolia celui de-al doilea stat românesc, Moldova21. De aceea, distinsul bizantinist francez, părintele Vitalien Laurent, spunea, pe bună dreptate, cu mult timp în urmă, că cel mai frumos câştig al Patriarhiei ecumenice în secolul al XIV-lea, în confruntarea sa cu Roma, au fost bisericile celor două principate româneşti22.

18 Vezi scrierea franciscanului menţionat, Errores et haereses istorum schismaticorum atque haereticorum, Rascianorum, Bulgarorum atque Vlachorum in regno Hungarie, la D. Lasič, O.F.M., Fr. Bartholomaei de Alverna, Vicarii Bosniae 1367-1407, quaedam scripta hucusque inedita, în "Archivium Franciscanum Historicum, LV, 1962, 1-2, p. 59-81 (la p. 72); Ş. Papacostea, Geneza statului în evul mediu românesc…, p. 221-238; N. Bocşan, I. Lumperdean, I.-A. Pop, op. cit., p. 29 19 J. Darrouzès, Regestes, I/6, nr. 3209, p. 431-432, crit. 1; acest titlu e confirmat şi de manualul diplomatic al Patriarhiei. Cf. J. Darrouzès, Ekthesis Nea. Un manuel des pittakia byzantin du XIVe siècle, în “Revue des Études Byzantines”, 27, 1969, p. 46, § 18 20 J. Darrouzès, Regestes, I/6, nr. 2892-2893, p. 180-182; R. Popa, Zur kirchlichen Organisation der Rumänen in Nordsiebenbürgen im Lichte des patriarchalischen Privilegiums von 1391, în "Östkirchliche Studien", 24, 4, 1975, p. 309-317; N. Bocşan, I. Lumperdean, I.-A. Pop, op. cit., p. 33-34 21 V. Laurent, Aux origines de l'Église de Moldavie (Le Métropolite Jérémie et l' évêque Joseph), în "Revue des Études Byzantines, 5, 1947, p. 158-170 22 V. Laurent, Contributions à l'histoire des relations de l'Église byzantine avec l'Église roumaine au début du XVe siècle, în "Bulletin de la Section Historique de l'Académie Roumaine", 26, 2, 1945, p. 165-184, cf. p. 165: "Cea mai frumoasă cucerire pe care a făcut-o Biserica bizantină în secolul al XIV-lea este cea a principatelor valah şi moldovean. Prima organizare ecleziastică de care s-au bucurat Ţările Române i se datorează; ei îi revine şi meritul

40


Căderea Constantinopolului sub dominaţia otomană a determinat scăderea notabilă a puterii şi autorităţii patriarhiei ecumenice, inclusiv a influenţei acesteia în ţările şi regiunile ortodoxe din fostul Commonwealth bizantin23. Fireşte, tradiţia întâietăţii scaunului patriarhal şi marele său prestigiu au rămas, dar sub aspect practic a crescut puterea şi autoritatea bisericilor locale, naţionale, în primul rând a celor din zonele neocupate de musulmani. În această situaţie se aflau şi Ţările Române, în care otomanii nu aveau voie să se aşeze stabil, să dobândească proprietăţi imobiliare, să construiască lăcaşuri de cult islamice, să facă propagandă în favoarea credinţei lor24. De aceea, principii români în acord cu mitropoliţii lor au întărit bisericile Ţării Româneşti şi Moldovei şi au „închinat” mănăstiri, sate, moşii şi oameni Locurilor Sfinte – ocupate de „păgâni” – pentru a le susţine material şi moral. Mai mult, aceşti principi şi ierarhi de la sud şi est de Carpaţi au continuat vechea tradiţie a sprijinirii bisericii ortodoxe a românilor din Transilvania. Acest sprijin s-a manifestat în varii forme, de la trimiterea şi hirotonisirea de preoţi, episcopi, arhiepiscopi şi mitropoliţi până la dăruirea de moşii aducătoare de venituri, de cărţi de cult şi de alte odoare de preţ. Toată această activitate în favoarea ortodoxiei din Transilvania în secolul al XVI-lea s-a desfăşurat în condiţiile destrămării Ungariei, principala putere catolică din zonă, ale impunerii suzeranităţii otomane efective la nord de Dunăre, dar şi pe fondul naşterii şi extinderii Reformei religioase. Astfel, cu Marea Biserică în captivitate, cu accentuarea dependenţei Ţărilor Române faţă de Poartă şi cu formarea unui principat al Transilvaniei (dependent şi el de otomani) cu o clasă politică majoritar protestantă, ortodoxia transilvană a intrat într-o nouă criză. Semnele evidente ale acesteia s-au văzut în presiunile protestante tot mai puternice, care au condus la calvinizarea unei părţi a elitei românilor şi au adus, pentru un timp, în fruntea bisericii româneşti episcopi/ superintendenţi calvini25.

Restaurarea parţială a ortodoxiei românilor transilvăneni s-a făcut după 1570, prin venirea la putere a principilor catolici din familia Báthory26 şi prin politica lui Mihai Viteazul (1593-1601), domnul Ţării Româneşti. Acesta a refăcut în plan oficial vechea legătură a bisericii românilor transilvăneni cu Mitropolia Ţării Româneşti, prin semnarea tratatului de la Alba-Iulia (din 20 mai 1595). Documentul aşeza, cu aprobarea principelui Sigismund Báthory, Mitropolia Transilvaniei sub oblăduirea Mitropoliei Ţării Româneşti27. Se reactiva astfel, în mod simbolic, vechiul exarhat al

de a fi instituit aici ierarhia". A se vedea şi I.-A. Pop, Church and State in Eastern Europe during the Fourteen Century. Why the Romanians remained in the Orthodox Area, în "East European Quarterly", 29, 3, 1995, p. 275-284. 23 Dan Ioan Mureşan, Le Patriarcat oecumenique et les Principautés roumaines. Droit nomocanonique et idéologie politique (XIVe – XVIe siècle), vol. I-II, thèse de doctorat soutenue à l’Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, 5 février 2005, Paris, p. 454-471. 24 St. Fischer Galati, D. C. Giurescu, I.-A. Pop, op. cit., pp. 168-192 25 N. Bocşan, I Lu.mperdean, I.-A. Pop, op. cit., pp. 40-48 26 C. Alzati, Terra romena tra Oriente e Occidente. Chiese ed etnie nel tardo '500, Milano, 1982, passim, Al. Simon, La place chrétienne de la foi des Roumains de Transylvanie en 1574, în "Annuario dell'Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia", 6-7, 2004-2005, p. 387-401. 27 N. Iorga, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi mitropolia Ardealului, în idem, "Studii istorice asupra Evului mediu românesc", ediţie de Ş. Papacostea, Bucureşti, 1984, p. 368-399; P. Teodor, Politica ecleziastică a lui Mihai Viteazul în Transilvania, în "Revista istorică", III,

41

Ioan-Aurel POP

Plaiurilor, creat în secolul al XIV-lea de Patriarhia ecumenică, de data aceasta şi cu acordul puterii politice din Transilvania. După moartea lui Mihai Viteazul (1601), s-au produs modificări profunde pe toate planurile, inclusiv, după câte de pare, în chestiunile ecleziastice. Venirea la putere a principilor calvini a reînnoit prozelitismul şi tendinţele de anihilare a ortodoxiei transilvane28. Protecţia Mitropoliei Ţării Româneşti asupra Mitropoliei Transilvaniei, reiterată în pomenitul tratat de la 1595, va fi rămas doar formală. Pe de altă parte, din moment ce principele Bethlen – cum s-a văzut – se adresează direct patriarhului ecumenic, trebuie admisă legătura strictă a bisericii Transilvaniei cu Marea Biserică. De altminteri, o listă a centrelor ecleziastice/eparhiilor dependente de Constantinopol, de la 1715 (ca şi o alta, de la 1731), cuprinde la poziţiile succesive XXII, XXIII şi XXIV mitropoliile celor trei Ţări Române, anume Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Mitropolia Transilvaniei (în greceşte ho Transylbanis ètoi Erdelias) apare în rând cu celelalte, pe poziţie echivalentă şi având episcopiile sufragane ale Maramureşului, Silvaşului şi Vadului29. Aproape în acelaşi timp, sub domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), mitropolitul Ţării Româneşti, Teodosie Veştemeanul (provenit din Transilvania), se intitula „mitropolitul ţării şi exarh al Laturilor”30. Această dualitate – existenţa paralelă a exarhatului şi a Mitropoliei Transilvaniei – poate să aibă mai multe explicaţii. Se poate presupune că exarhatul Plaiurilor/Laturilor rămăsese o relicvă formală, o formulă veche locală, uzată doar în titlul mitropoliţilor „Ungrovlahiei”, fără conţinut pentru Patriarhia ecumenică; sau că autoritatea Marii Biserici asupra Mitropoliei Transilvaniei se exercita în chip mediat, graţie Mitropoliei Ungrovlahiei, chiar dacă pentru Marea Biserică cele două eparhii erau sub aspect organizatoric echivalente; sau că exarhatul menţionat devenea efectiv numai sub domnii autoritari şi puternici de la sud de Carpaţi. Oricum, la cumpăna secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, graţie tradiţiei exarhatului (dar şi din solidaritate naţional-confesională), principele şi mitropolitul Ţării Româneşti interveneau în mod curent în chestiunile bisericii românilor din Transilvania (sfinţirea ierarhilor şi preoţilor, trimiterea de cărţi, danii de moşii, ctitorii de biserici etc.), mai ales pe fondul

1993, nr. 5-6, p. 473-490; N. Şerbănescu, Politica religioasă a lui Mihai Viteazul, Târgovişte, 2001, p. 112-153; N. Bocşan, I. Lumperdean, I.-A. Pop, op. cit. p. 48-50 28 Al. Grama, Instituţiile calvineşti în Biserica Românească din Ardeal, Blaj, 1895; D. Pantaleoni, Il calvinismo e l'Ortodossia nelle terre romene nel XVII secolo, în "Annuario dell'Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia", 4, 2002, p. 187-194 29 În ediţia lui Th. Papadopoullos, Studies and Documents Relating to the History of the Greek Church and People under Turkish Domination, Bruxelles, 1952, p. 110-111, Mitropolia Transilvaniei se regăseşte numai în manuscrisele C (=Syntagmation-ul din 1715 al patriarhului Ierusalimului Hrisant Notaras) şi P (=Paris. Suppl. gr. 1119 din 1731 editat de H. Olmont). Mulţumim şi pe această cale eruditului istoric, dr. Dan Ioan Mureşan, pentru furnizarea cu atâta generozitate a acestor preţioase informaţii şi pentru întreg ajutorul dat la întocmirea acestei lucrări. 30 I.-A. Pop, Domnia lui Constantin Brâncoveanu şi românii din Transilvania – realitate istorică şi reflectare în istoriografia românească transilvăneană din secolul al XVIII-lea, în vol. „Constantin Brâncoveanu”, coord. P. Cernovodeanu şi F. Constantiniu, Bucureşti, 1989, p. 64-65

42


unirii bisericii românilor transilvăneni cu Biserica Romei (1697-1701). În acelaşi timp, Marea Biserică avea deja o tradiţie în tratarea Mitropoliei Transilvaniei ca pe una dintre bisericile cu titlu deplin, subordonate direct Constantinopolului. Nu trebuie uitat nici faptul că, prin unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei, vechea mitropolie fusese transformată – din punctul de vedere al Bisericii catolice – în episcopie şi scoasă de sub ascultarea Bisericii răsăritene. De aceea, menţionarea în continuare a Mitropoliei Transilvaniei (la 1715 şi 1731) în listele oficiale ale Marii Biserici poate să aibă şi sensul de misiune recuperatoare, de nerecunoaştere a actului săvârşit la 1697-1701 şi de subliniere a continuităţii tradiţionale de organizare a bisericii românilor transilvani. În urma acestor mărturii, se poate conchide că biserica românilor din Transilvania s-a organizat treptat sub aspect ierarahic, în condiţiile dificile ale funcţionării sale într-un stat catolic, cu „misiune apostolică” şi cu politică manifestă contra „schismaticilor” (asimilaţi uneori ereticilor). În perioada existenţei sale precare, în secolele XIV-XV, a fost aşezată în subordinea Mitropoliei Ungrovlahiei, care funcţiona într-o ţară ortodoxă liberă, cu putere politică românească şi cu locuitori de aceeaşi etnie cu românii transilvăneni. Treptat, între locuitorii români ai celor trei ţări de pe axa Carpaţilor s-au înfiripat şi legături etnico-naţionale, de solidaritate lingvistică, religioasă, culturală. Astfel, şi Mitropolia Moldovei, fără să aibă vreun titlu de exarhat conferit în chip oficial, a exercitat un patronaj spiritual şi material asupra bisericii românilor din Maramureş şi Transilvania (mai ales în nordul Transilvaniei). După formarea canonică a Mitropoliei Transilvaniei – consfinţită, se pare, abia sub Mihai Viteazul – această eparhie şi-a ocupat locul firesc în rândul bisericilor dependente direct de Constantinopol şi a fost acceptată ca atare, fiind egală cu celelalte scaune mitropolitane ale Marii Biserici. În acel moment, exarhatul trebuia să înceteze (cum probabil s-a şi întâmplat sub aspect formal în actele patriarhiei ecumenice), dar el a continuat în virtutea tradiţiei, a unui spirit conservator atotputernic în biserică, a dorinţei principilor şi ierarhilor români sud-carpatici de a nu pierde un bun câştigat şi de a-şi apăra „fraţii” expuşi atâtor vexaţiuni şi pericole. Astfel, Mitropolia Transilvaniei şi-a ocupat, din secolul al XVI-lea, locul său firesc între mitropoliile sufragane (egale între ele) ale Marii Biserici, dar a rămas, pe plan local, şi ancorată în tradiţie, beneficiind de avantajele vechiului exarhat, adică de oblăduirea Mitropoliei Ţării Româneşti. Această „oblăduire” însemna, în cazul de faţă, mai mult protecţie şi sprijin, pe care Marea Biserică nu i le mai putea oferi demult în chip efectiv, dar care veneau în mod curent şi palpabil de la sud (şi est) de Carpaţi. De aici provine, credem, şi avertizarea realistă a patriarhului Kiril Lukaris către principele calvin al Transilvaniei, la 1629: încercarea de calvinizare a românilor ardeleni ar putea trezi reacţia principilor Ţării Româneşti şi Moldovei. Nu este vorba aici despre o simplă constatare întru apărarea unor supuşi ortodocşi, ci despre o concluzie bazată pe o experienţă şi o evoluţie istorică îndelungată. Când, ulterior, unirea cu Biserica Romei a ameninţat credinţa şi statutul bisericii românilor transilvani, prezicerea patriarhului Lukaris s-a adeverit: domnii extracarpatici – mai ales Constantin Brâncoveanu, principele Ţării Româneşti – au intervenit în Transilvania prin varii mijloace, inclusiv

43

Ioan-Aurel POP

cu "îndemnuri tainice". Iar Marea Biserică a continuat să considere biserica Transilvaniei ca fiind sub ascultarea ei, cu vechiul său rang superior de mitropolie, fie şi la câteva decenii de la unirea religioasă. Regiune de frontieră pentru ortodoxie, Ţările Române din epoca medievală şi modernă timpurie aveau ca vecini la nord şi vest state catolice, devenite din secolul al XVI-lea, în parte, protestante, iar la sud şi la est puteri musulmane, înstăpânite peste neamuri ortodoxe. Ortodoxia românilor din Transilvania, situată într-o ţară în care puterea oficială era catolică şi apoi protestantă, spre deosebire de ortodoxia românilor din Moldova şi Ţara Românească (în care puterea oficială era tot ortodoxă), a suferit asalturi repetate şi insistente, deopotrivă din partea catolicismului şi a bisericilor reformate, rezistând uneori cu mare dificultate şi cu sacrificii enorme, dar păstrându-şi mereu caracteristica de marcă a identităţii etnice româneşti.

44

Activitatea artistică din Moldova medievală anterioară domniei lui Ştefan cel Mare şi contextul transilvan

Emil DRAGNEV

L’activité artistique dans la Moldavie du Moyen Age avant la règne

d’Etienne le Grande et le contexte transylvain

Résumé. Les évolutions artistiques dans l’espace roumain, fragmentés dans les provinces historique, par des segments temporelles des hiatus dans les registres des monuments conservé, implique un plus d’attentions pour les études contextuelles. Dans notre cas, l’insuffisance des monument peints, de l’origine d’Etat Moldave et jusqu’au derniers décennie du XV-e siècle, nous obliges d’examiner plus soigneusement les éventuelles contacts avec la province roumaine voisine – la Transylvanie (pour la Valachie, le XV-e siècle représente dans le domaine de l’art un hiatus presque complet).

Les recherches archéologiques et le documents, nous enseigne sur une activité artistique très prodigieuse pendent l’époque du règne d’Alexandre le Bon de Moldavie. Malheureusement, les vestiges découvertes dans un certain nombre des ruines des églises datent de cette époque, ne nous permette pas de juger sur le contenue concrète des peinture disparus. Les plus ancien ensemble de peinture conservé, en datant avant l’époque d’Etienne le Grand, sont le fresques de l’Eglise de Lujeni (près de Cernăuţi), bâtit et décores entre 1453-1456. Nous attirons l’attention sur la formule d’inscription qui nous présente le noms du donateur – le boyard Théodore Vitolt, atypique pour ce que nous connaissons dans le monuments plus tardives de Moldavie, mais avec quelques trais des similitudes avec les inscriptions des églises transylvaines (Crişcior, Leşnic, Ribiţa).

La dispositions de sujet nous donne aussi a penser sur les éventuelles contact. C’est surtout la proximité des images des donateurs et de la scène du Jugement Dernier, qui caractérise les programmes iconographiques des églises transylvaines (Streisîngeorgiu, Leşnic, Suntămărie Orlea) ainsi que le celle de Lujeni, disposition qui ne se rencontre pas dans les monuments moldaves d’après 1487. Peut être, un échos de ces contactes, dans une époque postérieure, sont les représentations des Saints archevêques sur le parois orientale du pronaos, considéré jusque ici unique a Rîmeţ (Transylvanie), et qu’on le retrouves sur la même place, et, presque en même composition, à Pătrăuţi (Moldavie), église peinte après 1487.

Toujours, dans les cas mentionné, il s’agit de la question du contexte, parce que la pénurie des monument conservé nous ne permet pas d’articuler les contacts présumé. On reste toujours incertain si on peut parler des peintres transylvains venus en Moldavie ou des peintres moldaves en ayant accumules une expérience transylvaines, de la circulations des modèles, ou des réceptions des mêmes influences, venus du Balkans ou de l’Ukraine Galicienne.

Cuvinte cheie: artă medievală, raporturi artistice, pictură murală, interferenţe

iconografice, Judecata de apoi

Evoluţiile artistice din spaţiul românesc, fragmentate pe zonele istorice de segmente temporale (uneori de o întindere considerabilă) de hiaturi în registrul

45

Emil DRAGNEV

monumentelor conservate, întotdeauna au pus în dificultate cercetătorii aflaţi în căutarea antecedentelor, analogiilor, constituirilor etc. Exemplele sunt bine cunoscute: secolul al XV-lea pentru Ţara Românească, care distanţează celebrele monumente picturale din secolul al XIV-lea de cele dispersate dea lungul secolului al XVI-lea; Moldova, până în ultimele decenii ale secolului al XV, cu mostre sau vestigii de activitate artistică dispersate pe întinderea temporală a unui secol, dar şi pe tehnicile artistice.

De asemenea în Moldova, explozia din domeniul picturii murale, ce ne-a lăsat o serie impresionantă de monumente pictate după 1487, este precedată de o epocă, de la care, începând cu formarea statului medieval, nu ne-au parvenit decât mărturii arheologice şi documentare, la care mai putem adăuga pictura din nişa arcosoliului de la Dolheştii Mari (ante 1481) şi ansamblul, păstrat parţial, cu precădere în pronaos, de la Lujeni. Astfel, cercetarea celui din urmă ansamblu mai ales, se confruntă cu dificultăţi de nedepăşit la capitolul contextualităţii interne. Din această perspectivă, hapaxurile, pe care le întâlnim la Lujeni devin mai multiple, ne apărând nici o posibilitate de a le raporta la antecedente şi monumente paralele. În această situaţie, deosebit de importante, sunt posibilităţile de a raporta puţinul ce a rămas ca mărturie a activităţilor artistice din Moldova până în ultimele decenii ale secolului al XV-lea, la realizările din acest domeniul din zonele învecinate, şi în special, a celei din interiorul arcului carpatic, precum şi a Rusiei Haliciene. Orientarea spre aceste spaţii pare destul de firească, ţinând cont de dificultăţile crescânde în susţinerea relaţiilor cu focarele de civilizaţie bizantine şi slave ortodoxe din Sud-estul european, afectate de expansiunea otomană.

Din nefericire, epoca artistică înfloritoare a lui Alexandru cel Bun, care ne-a lăsat multiple urme, mărturisindu-i amploarea şi consistenţa, îngăduie foarte puţine coordonate pentru estimarea conţinutului său concret. Într-un scurt repertoriu al ctitoriilor ecleziastice, cunoscute pentru această vreme, s-ar include cu destulă siguranţă bisericile vechi ale mănăstirilor Moldoviţa1, Bistriţa2, Humor3, Neamţ4, şi la

1 Hrisovul cu data de 15 februarie 1410, care aminteşte despre „mănăstirea noastră nou zidită, care este la Moldoviţa, unde este hramul Bunavestirea preacuratei Născătoare de Dumnezeu”, ar prezenta o certificate de datare sigură a bisericii vechi de la Moldoviţa în preajma acestui an, dacă actul respectiv ar fi autentic. Însă, faptul că e în realitate o plăsmuire de la sfârşitul secolului al XVI-lea: DRH, A. Moldova, I, nr. IV, p. 420-421, diminuează această siguranţă, ne excluzând, totuşi, posibilitatea, ca data indicată să corespundă realităţii, lucru ce pare să fie confirmat şi de rezultatele cercetărilor arheologice: Gh. I. Cantacuzino, Vechea mănăstire a Moldoviţei în lumina cercetărilor arheologice, în BMI, XL, nr.3, 1971, p. 82 şi urm., precum şi de alte mărturii documentare, ce reflectă grija lui Alexandru cel Bun faţă de acest locaş (acte din: 31 octombrie 1402, 18 noiembrie 1409, 17 martie 1418: DRH, A. Moldova, I, nr. 16, p. 23, nr. 27, p. 38-39, nr. 42, p. 62-63), raportate la concluziile (nedefinitive încă) despre faptul că biserica veche a Moldoviţei, pare a fi prima fundaţie în acest loc, nefiind precedată, nici, cel puţin, de o construcţie în lemn: Gh. I. Cantacuzino, Vechea mănăstire a Moldoviţei, p. 82. 2 Prima menţiune documentară apare într-un act din 7 ianuarie 1407: DRH, A. Moldova, I, nr. 21, p. 29-30, ceea ce a determinat datarea locaşului, anterior acestei date, dar încadrate în vremea domniei lui Alexandru cel Bun: Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, 1974, p. 74. Existenţa unei construcţii anterioare nu a fost confirmată de cercetările arheologice: I. Cereteu, Biserici şi mănăstiri din Moldova (secolul al XIV-lea şi prima jumătate a secolului al XV-lea), Brăila, 2004, p. 73.

46

Activitatea artistică din Moldova medievală anterioară domniei lui Ştefan cel Mare…

un capitol, deocamdată provizoriu, până la acumularea probelor definitive, cea a mănăstirii Probota. Privind prima biserică de zid a Probotei opiniile s-au divizat. Arheologii Lia şi Adrian Bătrâna au susţinut că atât Probota I cât şi Probota II, ambele anterioare bisericii actuale, ctitorite de Petru Rareş, au fost edificate în vremea lui Ştefan cel Mare (respectiv ante 1465 şi ultimul deceniu al secolului al XV-lea)5. Invocând considerente de ordin stilistic şi tehnic, Cristian Moisescu înclină spre datarea Probotei I cu vremea anterioară mijlocului secolului XV6.

La acest registru al importantelor centre monastice, în mare parte ctitorii voievodale (cu excepţia Humorului), se mai adaugă o serie de vestigii a unor biserici, cu datări laxe, ante mijlocul secolului al XV-lea, cum ar fi vestigiile şi informaţiile despre bisericile de la Cetatea Albă7, biserica din vatra istorică a Iaşilor8, biserica din Orheiul Vechi9, biserica de la Fântâna Mare (comuna Vadul Moldovei, judeţul Suceava), în perimetrul reşedinţei boierului Baicu10, biserica din Dolheştii Mari (singurul monument ce se mai păstrează până astăzi, cu datări oscilante între vremea zidirii bisericii de la Rădăuţi, domnia lui Alexandru cel Bun şi începutul domniei lui Ştefan cel Mare)11.

Dintre mărturiile documentare, neatestate pe teren, cu cea mai mare siguranţă, putem atribui vremii cuprinse între domnia lui Roman I şi începutul domniei lui Alexandru cel Bun, edificarea bisericii Sf. Paraschiva din Roman, care ulterior va deveni catedrală episcopală. Pentru alte atestări documentare, de asemenea neidentificate de arheologi, nu se poate susţine, nici cu cea mai mică probabilitate, dacă e vorba despre edificii în zid sau din lemn. De asemenea, am exclus din acest repertoriu şi edificiile de lemn, atestate de săpăturile arheologice, pentru care,

3 Cea mai veche menţiune despre mănăstirea Humor, ne-a parvenit de la 1415, dintr-un act domnesc, unde figurează ca „mănăstirea panului Ion vornic (Oană de la Tulova – n. n.), Adormirea sfintei Născătoare de Dumnezeu”: DRH, A. Moldova, I, nr. 40, p. 57-59. 4 Două acte atestă grija deosebită a mitropolitului Iosif şi a lui Alexandru cel Bun faţă de acest locaş, cele din 7 ianuarie 1407 şi 1 septembrie 1429: DRH, A. Moldova, I, nr. 21, p. 29-30, nr. 93, p. 139-141. În conexiune cu datele arheologice, prima biserică de zid de la Neamţ a fost datată cu vremea domniei lui Alexandru cel Bun, poate chiar ante 1407: Cristian Moisescu, Arhitectura românească veche, v. I, Bucureşti, 2001, p. 163. 5 Lia Bătrâna, Adrian Bătrâna, O primă ctitorie şi necropolă voievodală datorată lui Ştefan cel Mare: Mănăstirea Probota, în SCIA, sap, XXIV, 1997, p. 207-208, 224-225 6 Cristian Moisescu, Arhitectura românească veche, p. 161. Prima menţiune documentară a mănăstirii Probota (Pobrata) descinde din vremea lui Ştefan I, actul din 2 iulie 1398: DRH, A. Moldova, I, nr. 6, p. 7-9, care nu ştim dacă se referă la biserica de zid Probota I sau la o construcţie anterioară din lemn, care la moment încă nu a fost identificată pe teren. 7 În perimetrul cetăţii au fost identificate două biserici (paraclise), una „ţesută” în zidul de est al citadelei, de la care a rămas absida altarului, imprimată în incintă cu nişele proscomidiei şi diaconiconului, a doua, de plan dreptunghiular cu absida semicirculară spre est, vestigii păstrate la nivelul fundaţiei: Mariana Şlapac, Cetatea Albă. Studiu de arhitectură medievală militară, Chişinău, 1998, p. 28; I. Cereteu, op. cit., p. 70. 8 I. Cereteu, op. cit., p. 71-72 9 Tamara Nesterov, Situl Orheiul Vechi. Monumente de arhitectură, Chişinău, 2003, p. 66-73, sunt propuse două eventualităţi de datare: cumpăna secolelor XIV-XV şi sfârşitul anilor 60’ ai secolului al XIV-lea. 10 I. Cereteu, op. cit., p. 80-81 11 Ibidem, p. 87-88

47

Emil DRAGNEV

posibilitatea prezenţei unor picturi murale de epocă este substanţial redusă. Din aceleaşi considerente, nu am ţinut cont nici de informaţiile privind bisericile armeneşti din ţară12.

Cercetările arheologice, întreprinse atât la monumentele păstrate în elevaţie cât şi la cele în ruine, sau conservate doar la nivel de fundaţie, nu au identificat întotdeauna şi resturi de tencuială pictată. Astfel de cazuri au fost depistate totuşi, la un număr de fundaţii ecleziastice ridicate în intervalul de timp de până la mijlocul secolului al XV-lea. Menţionăm în primul rând, resturile de tencuială zugrăvită, descoperită de arheologi la vechile ctitorii voievodale ale Moldoviţei şi Bistriţei.

Ne oprim la început la aceste două cazuri, deoarece în tradiţia cronicărească, anume ctitoriile menţionate sunt evidenţiate în raport cu activitatea de organizare a vieţii bisericeşti, întreprinsă de către Alexandru cel Bun: „Acest Alixandru-vodă multe lucruri bune au făcut în ţară şi au făcut 2 mănăstiri mari în Moldova, Bistriţa şi Moldoviţa, în doi ani a domniei sale” şi „Făcut-au 2 sfinte mănăstiri mari în Moldova, Bistriţa şi Moldoviţa şi li-au îndzăstrat cu multe sate cu vecini şi cu hăleştie şi cu veşminte scumpe înlontru şi cu odoare”. Mai mult ca atât, una dintre ele (Bistriţa) era să devină necropolă domnească. Deci, în aceste circumstanţe, deşi ctitoriile menţionate au supravieţuit cel mult până la ridicarea în secolul al XVI-lea a noilor lăcaşe în incinta aceloraşi mănăstiri, este mult probabil că înzestrarea lor cu picturi murale, s-a realizat în vremea lui Alexandru cel Bun.

Cel puţin, pentru resturile de tencuială pictată de la Moldoviţa, unde anume în naosul şi altarul ce datează din vremea lui Alexandru cel Bun, au fost găsite în cantităţi însemnate, „în timp ce în celelalte compartimente ele apar în mod izolat”, cercetările arheologice, ţinând cont de situaţia stratigrafică, confirmă că ar fi databile cu începutul secolului al XV-lea. Aceste fragmente „sunt de mici dimensiuni, cu zugrăveala de culoare albă, neagră, roşie, vişinie, galenă, verde, albastră-deschis, cenuşie etc., unele cu resturile unui decor în carouri divers colorate (roşu, vişiniu, galben, verde)”13. În cazul fragmentelor de picturi de la Bistriţa, faptul că această ctitorie a fost concepută ca viitoare necropolă voievodală, vine în sprijinul aşezării lor, de asemenea în timpul domniei lui Alexandru cel Bun.

De asemenea, o poziţie specială în contextul problemei cercetate îl deţine fosta biserică mitropolitană din Suceava, cea numită a Mirăuţilor. În studiile anterioare s-a remarcat că fragmentele de tencuială pictată, găsite aici în urma investigaţiilor, mărturisesc despre faptul că zidurile lăcaşului „erau decorate cu o frescă de bună calitate”14. Conform materialului monetar, biserica a funcţionat neîntrerupt până la mijlocul secolului al XVI-lea, şi astfel, resturile de pictură ar putea fi plasate într-un diapazon cronologic destul de întins. Ţinând cont, însă, de poziţia deosebită a acestui lăcaş în contextul oficializării organizării ecleziastice a Moldovei, prin recunoaşterea ei de către Patriarhia ecumenică, precum şi a faptului că anume aici au fost depuse moaştele Sf. Ioan cel Nou, ce va deveni sfântul patron al Moldovei, ni se pare puţin

12 A se vedea în acest sens, în cadrul repertoriului întocmit de Igor Cereteu mărturiile despre vestigiile arheologice ale unor biserici din lemn, ale bisericilor catolice şi armeneşti şi a mărturiilor documentare despre locaşurile de cult, neidentificate pe teren, despre care nu există nici informaţii dacă au fost edificate din piatră sau lemn: op. cit., p. 53-56, 72-96. 13 Gh. I. Cantacuzino, Vechea mănăstire a Moldoviţei în lumina cercetărilor arheologice, p. 82 14 Cristian Moisescu, Arhitectura românească veche, p. 154

48


probabil, ca biserica mitropolitană a Sucevei să nu fi fost înzestrată cu un decor mural pe măsura importanţei sale încă din vremea lui Alexandru cel Bun.

Sunt cunoscute şi alte cazuri, de resturi de tencuială pictată depistată de arheologi, la fundaţii religioase ce s-au păstrat doar la nivelul fundaţiei, databile cu prima jumătate a secolului al XV-lea. Remarcăm în acest sens, prezenţa vestigiilor respective din aria interioară a unei construcţii ecleziastice de tip bazilical la Cetatea Albă, depistate în timpul cercetărilor arheologice întreprinse în 1978. Deasupra fundaţiei acestui locaş, a fost edificată o moschee, probabil spre sfârşitul secolului al XV-lea, oricum, după ocuparea cetăţii la 1484 de către otomani. Pentru acest caz, nu avem însă indici sigure pentru amplasarea acestor picturi în epoca lui Alexandru cel Bun sau în cea a lui Ştefan cel Mare15.

Cazul celei mai vechi biserici cu hramul Sf. Dumitru din Suceava, de asemenea identificată arheologic la nivelul fundaţiei, necesită încă multe clarificări pe viitor în privinţa datării şi apartenenţei sale confesionale. Oricum, menţionăm şi aici prezenţa unor fragmente de tencuială pictată, la o fundaţie apărută probabil în vremea lui Petru Muşat, dar amplificată posterior prin adăugarea unui compartiment nou în partea vestică şi probabil abandonată ceva înainte de 141016. Dacă aceste date vor fi confirmate pe viitor, am avea un reper sigur despre existenţa unui ansamblu de picturi murale într-o biserică suceveană, databile ante 1410.

Ca şi în epoca lui Ştefan cel Mare, efortul ctitoricesc, adus până la împlinirea decoraţiei picturale a lăcaşelor, pare să fi fost urmat şi în vremea lui Alexandru cel Bun nu numai de domnie dar şi de cei mai influenţi boieri. În această ordine de idei, trebuie să fie menţionate resturile de tencuială pictată de la Biserica din Giuleşti, comuna Boroaia, judeţul Suceava. Ctitoria unui „domino Jula” (Giula), menţionat în documentul din 1 mai 1384, a fost distrusă împreună cu toată curtea Giuleştenilor în timpul campaniei de la sfârşitul anului 1467 a lui Matei Corvin17. Deci, putem spune cu siguranţă, că fragmentele de pictură găsite în jumătatea de răsărit al naosului, sunt databile ante 1467. Pentru aşezarea lor în vremea lui Alexandru cel Bun, sau chiar anterior secolului al XV-lea, sunt necesare dovezi suplimentare de care la moment nu dispunem.

Urmele de activitate artistică depistate de către arheologi, sunt completate şi de două menţiuni documentare, de o importanţă excepţională. Primul este actul cu o dată cuprinsă între 20 decembrie 1414 şi 8 aprilie 1419. Reproducem traducerea momentelor cheie ale acestui act: „… că acestor adevărate slugi ale noastre, Nichita şi Dobre zugravi, le-am dat în ţara noastră, în Moldova, două sate pe Drăsliviţa, anume Crăiniceşti şi alt sat, anume Leucuşeşti, să le fie uric, cu tot venitul, lor, şi copiilor lor … Iar ei ne vor zugrăvi, pentru aceste două sate, două biserici, una din Târgul de Jos, şi alta, care va fi voia noastră, afară de bisericile de la Rădăuţi, sau o casă sau un pridvor”18.

15 I. Cereteu, op. cit., p. 71 16 Cristian Moisescu, Arhitectura românească veche, p. 158 17 Ibidem, p. 155, I. Cereteu, op. cit., p. 67-68 18 DRH, A. Moldova, I, nr. 39, p. 55-57. Numele zugravilor pomeniţi în document nu ne spun nimic clar despre provenienţa lor. Totuşi, un amănunt important, care se evidenţiază mai ales în confruntarea cu al doilea act de acest fel, la care vom reveni puţin mai departe, oferă posibilitatea unor supoziţii în acest sens. Astfel, faptul că zugravii sunt răsplătiţi în avans, ar putea să lase să se înţeleagă că ei ar proveni din afara ţării. Sorin Ulea indică fără rezerve

49

Emil DRAGNEV

La decorarea altor biserici, decât a celor indicate în documentul precedent, ar fi putut colabora echipa de zugravi, condusă de Ştefan, care este menţionat în cel de-al doilea document, partea esenţială a căruia, menţionează: „… că această adevărată slugă a noastră, Ştefan Zugraf, ne-a slujit cu dreaptă şi credincioasă slujbă. De aceea, noi, văzând dreapta şi credincioasa lui slujbă către noi, l-am miluit cu deosebita noastră milă şi i-am dat în ţara noastră, în Moldova, patru sate pe Miletin, anume Berchişeşti şi Eremieşti şi Popeşti şi unde este jude Paşco. Aceasta să-i fie uric, cu tot venitul, în veci, neclintit, şi copiilor lui …”19. Dacă am avea siguranţa pentru păstrarea proporţiei dintre comenzile executate şi mărimea recompensei, care se întrevede în primul document, am putea presupune, că acestui atelier i-a fost datorată realizarea a patru ansambluri de picturi, astăzi dispărute, probabil de la importantele ctitorii voievodale (Bistriţa, Moldoviţa), dar poate şi a celui de la mitropolia Sucevei.

Arta acestei epoci, a fost alimentată din surse, pe care doar parţial le putem întrevedea, din presupusa provenienţa sud-dunăreană a zugravilor Dobre şi Nichita sau din contactele cu arta metropolitană a Constantinopolului, asupra căror s-a insistat cu referinţă la opera miniaturistică a lui Gavriil Uric, nu mai mult însă, până la apariţia picturilor murale menţionate de la Lujeni.

Raporturile artistice moldo-ardelene din epoca medievală au constituit subiectul unor studii speciale, dintre care se remarcă contribuţiile lui Marius Porumb, privind epoca lui Ştefan cel Mare20. Până la înscăunarea ilustrului voievod, urmele acestor contacte au fost întrevăzute doar de Sorin Ulea, care insistă asupra prezenţei la Densuş a lui Ştefan Zugraul, cel pomenit în documentul citat mai sus21. Desigur, în penuria surselor, problema nu este definitiv soluţionată şi pare să persiste pentru totdeauna întrebarea dacă Ştefan din document şi Ştefan care a semnat pictura în altarul de la Densuş este aceiaşi persoană. Oricum, însă, direcţia de investigaţie pare a fi cea corectă.

În condiţiile scăderii şi aproape a stingerii activităţilor din domeniul picturii murale din Moldova, ce avea să se scufunde într-un sfert de secol de lupte intestine, după care au mai urmat vre-o trei decenii marcate de aprigi confruntări externe, mai întâi cu regalitatea maghiară, iar apoi, dramaticul război de 13 ani cu Imperiul Otoman, este firesc ca atelierele din Moldova să-şi fi extins activităţile peste munţi, acolo, unde în situaţia tensionată de pericolul otoman, regalitatea ungară avea să tolereze, în schimbul unei consistente susţineri militare, o ascensiune importantă a cnezilor români, marcată şi de acte ctitoriceşti pe măsură.

provenienţa sud-dunăreană a acestor meşteri: Sorin Ulea, Gavril Uric, primul artist român cunoscut, în SCIA, 1964, n. 2, p. 242-243; Idem, Pictura şi manuscrisul, în: 2. Arta în Moldova din secolul al XIV-lea până la mijlocul secolul al XV-lea, în: Capitolul 2. Arta pe teritoriul României din secolul al XIV-lea până la mijlocul secolului al XV-lea, în: Istoria Artelor plastice în România, vol. 1, Bucureşti, Meridiane, 1968, p. 190, lucru la care, cel puţin în cazul lui Dobre, nume pe care-l consideră „de o rezonanţă certă sud-slavă”, subscrie şi Flavius Solomon: Politică şi confesiune la început de ev mediu românesc, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2004, p. 150 19 DRH, A. Moldova, I, nr. 60, p. 87-89 20 Marius Porumb, Pictura românească din Transilvania, I, Cluj-Napoca, 1981, p. 43-55; Idem, Ştefan cel Mare şi Transilvania. Legături culturale şi artistice moldo-transilvane în sec. XV-XVI, Cluj-Napoca, 2004 21 Sorin Ulea: Arhanghelul de la Ribiţa, Bucureşti, 2001, p. 129-141

50


În continuare, punând în discuţie problema picturilor de la Lugeni, vorbim anume despre contextul ardelean, deoarece insuficienţa surselor nu ne îngăduie să distingem clar, dintre eventualitatea prezenţei în Moldova a unor meşteri ardeleni sau cea a acumulării unei experienţe ardelene de către zugravii moldoveni. Oricum, bănuirea acestui context, credem că ne este îngăduită de câteva repere de la Lujeni.

Începem cu analiza inscripţiei ce însoţeşte imaginea ecvestră a ctitorului bisericii Înălţării de la Lujeni – Teodor Vitolt22. Textul acestei inscripţii a fost prezentat de Dumitru Dan23 şi Gheorghe Balş24, fiind destul de bine vizibil şi astăzi:

┼. азь пань. fеwдорь зовом(о)и витолта рабь хu бu. и прh чистеи бго матере. и хти торь стомu хра(м)u семu. Câteva observaţii se impun la analiza acestei inscripţii. În primul rând,

utilizarea pronumelui personal àçü pare a contrazice „cutuma” inscripţiilor de acest fel din Ţara Moldovei, adevărul fiind că ea este ilustrată doar de exemple posterioare cazului analizat. Este foarte dificil de a face anumite concluzii pe marginea acestei observaţii, mai ales în situaţia când, inscripţia respectivă de la Lujeni, este de fapt prima de acest tip, ce ne este cunoscută. Singurele raportări, deci, pe care le putem realiza sunt posterioare inscripţiei analizate.

A doua observaţie ţine de ortografierea cuvântului ctitor, sub forma de хтиторь·. De menţionat, că această noţiune, sub orişice formă, se întâlneşte foarte rar în sursele scrise din secolul al XV-lea. În actele cancelariei domneşti, în pisanii şi în inscripţiile votive de pe cărţi sau diverse obiecte liturgice, în modul cel mai curent, conceptul de ctitor este redat prin verbul a face – създа, сътвори, нач# şi сьвърши (anume în sensul de a ctitori). Desemnarea directă, prin utilizarea noţiunii de ctitor o întâlnim, însă, în Transilvania. Astfel, în inscripţia votivă de la Crişcior, noţiunea apare în aceiaşi transcripţie în cadrul tabloului votiv:

раба бжи хтиторь жuпанu бълh @прhдаеть ма настирь пр@стh и бце прїсно дво мрие25.

22 Boierul Teodor Vitolt este bine cunoscut după actele cancelariei domneşti, care, de fapt, ne permit şi datarea destul de exactă a monumentului între 1453 şi 1456. Pentru detalii a se vedea Emil Dragnev, Contribuţii privind portretul funerar al lui Teodor Vitolt şi chipul Sf. Nedelia în picturile de la Lujeni (mijlocul sec. al XV-lea), în Revista de Istorie a Moldovei, an V, 1994, nr. 3-4 (19-20), Chişinău, 1994, p. 26-34 23 Pr. D. Dan, Lujeni. Biserica, proprietarii moşiei şi locuitorii ei, Cernăuţi, 1893, p. 8 24 G. Balş, Biserica din Lujeni, în Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii istorice, seria III, tom., XI, mem. 3, Bucureşti, 1930, p. 40 25 Vasile Drăguţ, Pictura murală din Transilvania (sec. XIV-XV), Bucureşti, 1970, fig. 29; Marius Porumb, Pictura românească din Transilvania, vol. I (sec. XIV-XVII), Cluj-Napoca, 1981, fig. 26; Liana Tugearu, Biserica Adormirii Maicii Domnului din satul Crişcior, în Vasile Drăguţ coord., Repertoriul picturilor murale medievale din România (sec. XIV-1450), Partea 1 (= Pagini de veche artă roânească, V/1), Bucureşti, 1985, p. 90 şi fig. 16 la p. 85. A se vedea pentru acest caz şi Studiul epigrafic, p. 44, din cuprinsul aceluiaşi volum, semnat de Monica Breazu, în care este remarcat acest caz de utilizare a formei htitor în loc de ctitor cu referinţă la exemplele citate de Alexandru Rosetti privind la utilizarea formei „ohtombrie” în loc de

51

Emil DRAGNEV

Ctitorul, „rob al lui Dumnezeu”, deşi în mod puţin diferit într-un caz şi în altul, apare după cum vedem în aceiaşi ortografiere, spre diferenţă de altă inscripţie, tot de la Crişcior, ce însoţeşte imaginea unuia dintre fiii ctitorului: юка ктїтwрю сно(у)26. Acest caz nu este singular, mai întâlnim acelaşi tip de ortografiere la Leşnic, la subscripţia ctitorului, unde s-a putut citi cu radiaţii U. V. numai cuvântul хтитор şi grupul de grafeme шде27, şi la Ribiţa, de asemenea în cadrul inscripţiei ce însoţeşte tabloul votiv:

хтитор(u) жuпанu владисла вu пр(h)дает манастирь св(#)т(о)мu николае28. Pe lângă exemplul de la Crişcior, mai întâlnim în Transilvania, ortografierea

noţiunii respective prin кт, în inscripţia votivă, în dreptul jupanului din centrul imaginii, din biserica Sf. Gheorghe din satul Streisîngeorgiu (datată 1408 şi repictată la 1743): ктитwрu жuпа(н) ке(н)дрешu предаеть манастирь сфемu геwргїе29. În aceiaşi ortografiere, găsim, deşi foarte rar, noţiunea respectivă şi în cadrul inscripţiilor votive din Balcanii (Macedonia) secolului al XV-lea: de două ori într-o pisanie slavonă foarte extinsă a bisericii Schimbării la Faţă a mănăstirii Zrze şi încă o dată într-o inscripţie votivă grecească la biserica Sf. Nicolae din Vevi30. Sumând cele prezentate mai sus, ne întrebăm dacă e cazul să acordăm paralelor invocate dintre inscripţia de la Lujeni şi celor câteva cazuri ardelene menţionate, o semnificaţie interferenţială. Insuficienţa reperelor, în special a celor din Moldova, nu ne permit concluzii mai sigure în această privinţă. Oricum, datele la care ne-am referit, credem că ar putea fi, cel puţin luate în seamă, în perspectiva unor cercetări ulterioare.

În domeniul iconografic, picturile de la Lujeni prezintă mai multe elemente de hapax, după cum am menţionat mai sus, în raport cu ceia ce cunoaştem din pictura murală din Moldova, începând cu ultimele decenii ale secolului al XV-lea. Nu vom analiza aici, portretul ecvestru al ctitorului, unic în arta Moldovei medievale, lucru la care ne-am referit cu altă ocazie31. Din punctul de vedere al dispoziţiei programului iconografic, merită atenţie amplasamentul figurii ecvestre a ctitorului în vecinătatea nemijlocită a secvenţei raiului, ce face parte din compoziţia „Judecăţii de apoi”, care

„octombrie”, Istoria literaturii române, Bucureşti, 1979, p. 536 şi formei abreviate wõ a aceleiaşi luni în inscripţia votivă din 1443 de la Densuş. 26 Liana Tugearu, Biserica Adormirii Maicii Domnului din satul Crişcior , p. 90, aici acceptăm, însă, lectura mai precisă, oferită de către Sorin Ulea: Arhanghelul de la Ribiţa, Bucureşti, 2001, p. 21 27 Liana Tugearu, Biserica Sf. Nicolae din satul Leşnic, în Repertoriul picturilor murale medievale, p. 99 28 Maria Mocanu, Biserica Sf. Nicolae din com. Ribiţa, în Repertoriul picturilor murale medievale, p. 143 29 Maria Irina Popescu, Liana Tugearu, Biserica ortodoxă Sf. Gheorghe din satul Streisîngeorgiu, în Repertoriul picturilor murale medievale, p. 298 30 Гojko Суботић, Охридска сликарска школа XV века, Веоград, 1980, р. 43-44, 88 31 Emil Dragnev, Contribuţii privind portretul funerar al lui Teodor Vitolt şi chipul Sf. Nedelia în picturile de la Lujeni, p. 28-30

52


ocupă integral zidul vestic, cu extensie pe cel sudic32. Această poziţie, pare să nu fie întâmplătoare, în special, în contextul unui tablou funerar.

Din puţinele exemple de reprezentări funerare pe care le putem invoca pentru Moldova medievală, contextul „Judecăţii” apare destul de evident în cazurile de la Dolheştii Mari (ante 1481) şi Arbore (post 1503), prin includerea în cadrul programului iconografic al spaţiilor funerare a compoziţiilor Deisis şi a imaginii Tronului Hetimasiei33, deci a aceleiaşi conotaţii escatologice.

La monumentele transilvănene, proximitatea reprezentării ctitorilor de cea a „Judecăţii” pare a fi un lucru destul de curent. La acest capitol pot fi citate cazurile de la Leşnic, Streisîgeorgiu şi Suntămărie Orlea, la cea din urmă fiind prezentă doar inscripţia votivă. E necesar de asemenea să menţionăm, că în monumentele moldoveneşti apărute după 1487, portretele ctitorilor (votive sau funerare), nu mai sunt plasate în ambianţa „Judecăţii de apoi”, lucru ce se explică probabil prin noul amplasament al Judecăţilor, şi anume pe faţade, în prejma intrării. Cel mai vechi exemplu de acest fel, îl întâlnim la Pătrăuţi, „Judecata de apoi” apărând aici pe faţada vestică34. Probabil, acest loc devine constant pentru bisericile lui Ştefan cel Mare35, lucru urmat şi în vremea lui Petru Rareş. Este interesant să amintim şi în această privinţă un paralelism ardelean. Avem în vedere „Judecata de apoi” de la Crişcior, plasată pe faţada nordică, la intrarea în naos, pictură datată cu ultimele decenii ale secolului al XV-lea.

Îşi mai aşteaptă explicaţiile şi o altă corespondenţă iconografică dintre două monumente despărţite de lanţul Carpaţilor şi aflate la o distanţă cronologică de peste un secol. În pronaosul bisericii de la Rîmeţi (1376), pe zidul estic, sunt reprezentaţi Sfinţii ierarhi: Vasile cel Mare, Atanasie cel Mare, Nicolae Făcătorul de Minuni şi Ioan Gură de Aur, o dispoziţie neobişnuită, Sfinţii ierarhi fiind de obicei figuraţi în absida altarului36. Un amplasament aproape identic îl întâlnim la Pătrăuţi, unde celor patru reprezentări li se adaugă a cincia, probabil a Sf. Grigore Teologul.

Observaţiile aduse în acest text, nu ne pot oferi la moment certitudini privind raporturile artistice moldo-transilvane. Lacunele de documentare, cauzate de dispariţia sau degradarea monumentelor pictate, nu ne permit să depăşim stadiul contextualităţii, cu contururi încă foarte laxe. Însă, din puţinul ce ne-a rămas, e necesar să extragem noi observaţii prin studiile comparative, capabile să atenueze într-o măsură anumită efectele distrugătoare ale timpului pentru fiecare zonă în parte şi să ofere unele întregiri şi recuperări.

32 Pentru descrierea acestei compoziţii la Lujeni, a se vedea: Emil Dragnev, Noi observaţii privind programul iconografic al pronaosului bisericii Înălţării din Lujeni, în Studia in honorem Pavel Cocârlă. Studii de istorie medie şi modernă, Chişinău, 2006, p. 57-58 33 Tereza Sinegalia, Programul iconografic al spaţiului funerar din Biserica Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul din satul Arbore, în Revista Monumentelor Istorice, an, LXXII, nr. 1, 2001-2003, Bucureşti, 2003, p. 28-33 34 Pentru datarea picturii exterioare de la Pătrăuţi la aceeaşi dată cu cea interioară, deci puţin după 1487, a se vedea Emil Dragnev, Programul iconografic al bisericii Sf. Cruce din Pătrăuţi, în Revista de istorie a Moldovei, 2005, nr. 3, p. 15-26. 35 Emil Dragnev, Noi observaţii privind programul iconografic al pronaosului bisericii Înălţării din Lujeni, p. 58-59 36 Marius Porumb, Pictura românească din Transilvania, I, p. 17

53

II. Realităţi politice şi etnice

Florin Sfrengeu, Populaţia romanică din Pannonia în a doua jumătate a mileniului I A.D.

Sorin Şipoş, La frontiera dintre fidelitate şi trădare în vremea lui Ştefan (al V-lea), duce al Transilvaniei (1261-1270)

Eugen Cernenchi, „Despre chestiunea volohă şi despre cei patru meşteri...” – un incident diplomatic moldo-rus în timpul lui Ştefan cel Mare

Mihai Georgiţă, Contribuţii documentare privind soarta cetăţii Săcuieni, o cetate de frontieră, în timpul ocupaţiei otomane din Bihor

Lilia Pogolşa, Contribuţii la corespondenţa lui Dimitrie Cantemir în ajunul campaniei de la Prut a lui Petru I

Ion Eremia, Consideraţii privind tratatul moldo-rus din 1711

Populaţia romanică din Pannonia în a doua jumătate a mileniului I A. D.

Florin SFRENGEU

The Romanic Population in Pannonia in the Second Half of the Ist Millennium A. D.

Abstract. This paper shows the archaeological arguments about the survival of the Romanic population in Pannonia until the end of the Ist millennium A.D. The fortified towns sited on the Western side of Pannonia have been the best places for refuge. One of the most important fortifications was that from Valcum. At Sopiane (Pécs) a chapel was built during the centuries 5th and 6th, in the circumference of the Christian cemetery being used until the 9th century -, fact that demonstrates the living continuance even in the anterior Roman cities. At Savaria (Szombathely) they have also discovered elements showing the living continuance, even of a local authority. The findings ascribable to the Romanic population focus on the West side from the Savaria-Valcum-Sopiane line, where there are no longobard archaeological complex. The occupancy of the casters on the limes by the barbarians didn’t have as a result the Romanics’ disappearance in this zone, their presence being proved in the anterior casters as those from Interecisa (Dunaújváros), Castra Constantia (Szentendre), Tokod, Aquincum – where a basilica of the 5th century has been found.

The cultural continuance of the inhabitants of these places is relieved by the conservation of some techniques of Roman origin, of funeral ritual and of certain specific objects. From this point of view we mention a series of findings at: Gorsium, Savaria, Intercisa, Brigetio, Tokod. The Keszthely culture is ascribed to the Romanic population during the period comprised between the 6th and 7th centuries. Few toponyms have been preserved until the Middle Age or even till nowadays being communicated to the Slavs and Hungarians – fact proving the living continuance and Romanic civilization. The following river names have been preserved: Danubius (Duna), Arrabo (Rába), Mursela (Marcal), Salla (Zala), Mura (Mur), Dravus (Drava), Savus (Sava), Colapis (Kulpa); names of places: Siscia (Sisak), Poetovio (Ptuj), Savaria (Sabaria), Vindobona (Wien), Carnuntum (the same until the 8th century), Sirmium (Srem area). The cohesion of the Romanic communities has been also strengthened by the upper Ecclesiastic organization that survived until the end of the 6th century.

Cuvinte cheie: populaţie romanică, Pannonia, oraşe fortificate, cultura Keszthely,

creştinism Teritoriul pe care îl avem în vedere este fosta provincie romană Pannonia, care

a fost romanizat, situat la vest de Dunăre, numit de istoriografia maghiară Dunantúl. În cadrul romanităţii orientale, Pannonia a avut o poziţie intermediară. La sfârşitul secolului al III-lea, prin reforma lui Diocleţian au fost create patru provinicii (Pannonia Prima, Pannonia Secunda, Savia şi Valeria), încadrate diocezei Pannonia, împreună cu Dalmaţia şi Noricum. Această dioceză a fost înglobată Imperiului Roman de Apus, însă teritoriul situat între Sava, Drava şi Dunăre (Pannonia Secunda cu capitala la Sirmium), avea legături strânse cu Moesia Prima, provincie orientală a imperiului. La începutul secolului al V-lea (424-425), provinciile Pannonia Secunda şi Valeria au trecut la Imperiul de Răsărit, rămânând în mod formal, până la sfârşitul secolului al VI-lea, în componenţa acestuia. Oraşul Sirmium a rămas în imperiu, cu scurte întreruperi, până în

57

Florin SFRENGEU

582, iar partea sud-estică a Pannoniei s-a aflat un timp îndelungat sub influenţă romano-bizantină. Pannonia Prima s-a aflat în legături mai strânse cu provinciile Noricum şi Dalmaţia. S-a presupus, pe baza acestor determinări geografice, dar nu numai, că limba latină populară vorbită în Pannonia a fost o formă intermediară între cele care au stat la originea retoromanei şi cele din care provin româna şi dalmata1.

Importanţa culturii romane din Pannonia şi persistenţa acesteia, care a durat mai mult de patru secole, a fost evidenţiată şi de H. Mihăescu care arăta existenţa, la un moment dat, a 6357 inscripţii care provin din 508 localităţi (3824 în Pannonia Superior, repartizate în 313 localităţi şi 2533 în Pannonia Inferior, provenind din 195 localităţi)2. Cele mai multe descoperiri ai fost localizate de-a lungul a cinci drumuri principale, care au traversat provincia atât de la vest la est cât şi de la sud la nord, drumuri care au facilitat pătrunderea culturii materiale şi spirituale, a limbii latine: 1) Aquileia – Emona – Celeia – Poetovio – Savaria – Carnuntum; 2) Emona – Siscia – Sirmium – Singidunum; 3) Poetovio - Mursa – Cibalae; 4) Carnuntum – Brigetio – Aquincum – Intercisa – Singidunum; 5) Mursa – Sopianae – Gorsium - Brigetio3.

C. Tagliavini referindu-se la elementele romane din Pannonia şi Iliria arată: „Cât despre Pannonia, atât de bogată în descoperiri arheologice romane, invazia slavă mai întâi şi ungară apoi au făcut să dispară romanitatea lingvistică. Şi totuşi viaţa romană prosperă din Pannonia trebuie să se fi menţinut multă vreme, în timpul dominaţiei slave, dat fiind că multe argumente aduse de toponimie ne permit să considerăm extrem de probabil faptul că la sosirea ungurilor, la sfârşitul sec. X, idiomul neolatin, care s-ar fi putut naşte din latinitatea panonică, nu dispăruse încă cu totul. După unii autori, examinarea inscripţiilor ar demonstra că latina din Pannonia trebuie să se asemene mai degrabă cu cea apuseană decât cu cea răsăriteană... părerea aceasta este însă controversată.”4

Cercetările arheologice au confirmat supravieţuirea populaţiei romanice în Pannonia în timpul dominaţiilor barbare5. Se are în vedere atât aspectul supravieţuirii

1 H. Mihăescu, La romanité dans le Sud-Est de l’Europe, Bucureşti, 1993, p. 153-154 2 Idem, La langue latine dans le Sud-Est de l’Europe, Bucureşti-Paris, 1978, p. 106-129. Cele 21888 inscripţii descoperite în 1873 localităţi, din foste provincii romane sud-est europene, sunt repartizate astfel: 314 inscripţii din 36 localităţi în Ahaia şi Epir, 650 inscripţii din 71 localităţi în Macedonia, 8525 inscripţii din 410 localităţi în Dalmaţia, 1449 inscripţii din 197 localităţi în Moesia Superior, 1688 inscripţii din 312 localităţi în Moesia Inferior, 277 inscripţii din 93 localităţi în Tracia, 2628 inscripţii din 246 localităţi în Dacia, la care se adaugă cele amintite din Pannonia (p. 168). 3 Ibidem, p. 129 4 C. Tagliavini, Originile limbilor neolatine, Bucureşti, 1977, p. 144-145; în nota 63 de la p. 145, acelaşi autor subliniază faptul că: „... A. Rosetti, Istoria limbii române, I, Bucureşti, 1968, p. 84, bazându-se în special pe analiza serioasă a inscripţiilor făcută de H. Mihăescu, Limba latină în Provinciile Dunărene ale Imperiului Roman, Bucureşti, 1960, minimalizează caracterul occidental al latinităţii din Pannonia. N. Drăganu, Românii apuseni în veacurile XIII-XIV pe baza toponimiei, Bucureşti, 1933, a arătat că multe toponimice din Pannonia se datoresc prezenţei românilor occidentali şi nu unei populaţii romanice autohtone, independente de români.” 5 S. Dumitraşcu, Ceramica românească descoperită în Crişana sec. VIII-XI, în Crisia, VIII, 1978 (în continuare S. Dumitraşcu, Ceramică românească...), p. 52-53, unde sunt amintite şi cercetările din zona Dunării mijlocii datorate cercetătorilor: H. Thaller-Stiglitz, Der Städte der Vita S. Severini im Donauraum, în Festschrift für Rudolf Egger, II, Klagenfurt, 1953, p. 315-

58


vechilor aşezări nefortificate, dar şi a celor fortificate, cât şi continuitatea culturală prin perpetuarea limbii, obiceiurilor, tehnicilor, precum şi a altor elemente ale civilizaţiei romane. Instalarea masivă a germanicilor şi slavilor în provinciile dunărene a dus la asimilarea sau dispariţia romanicilor în unele cazuri, dar în diverse locuri au rămas zone de populaţie romanică, hotărâtor fiind în cele din urmă factorul demografic.

Populaţia romanică din Pannonia a rezistat mai bine în locurile unde a supravieţuit câte ceva din vechea civilizaţia caracteristică lumii romane. Ea a fost favorizată de nevoia aşa-zişilor barbari de a avea o populaţie care să se ocupe cu agricultura şi meşteşugurile. Rezistenţa acestor romanici care pierdeau treptat întâietatea demografică în Pannonia a fost întărită de factorul spiritual, creştinismul, care îi deosebea de noii veniţi. Germanicii erau consideraţi eretici arieni, iar slavii şi avarii, păgâni. În momentul în care cei mai mulţi dintre alogeni au adoptat aceeaşi religie cu romanicii, a început un proces treptat de asimilare, proporţional cu raportul demografic. Acest fenomen s-a petrecut în secolul al IX-lea, ca urmare a creştinării slavilor din Pannonia de către Sf. Methodiu, dar şi datorită activităţii misionare a bisericii apusene6.

Continuitatea de locuire a fost surprinsă de cercetările arheologice în castre şi aşezări urbane. S-a constatat un proces de ruralizare a vieţii din oraşe, proces care în unele cazuri a început la finele secolului al III-lea, când apar numeroase aşezări rurale în jurul oraşelor7. În paralel cu acest proces, s-a petrecut şi dezagregarea structurilor statului roman la sfârşitul secolului al IV-lea, dar unele castre de pe limes au fost ocupate de foederati până la începutul secolului al V-lea, altele, distruse, au devenit locuri de refugiu pentru populaţia locală. La Tokod, în fosta provincie Valeria, s-au descoperit clădiri cu ziduri rudimentare care nu respectă planul regulat al castrului, ridicate de populaţia refugiată în secolul al V-lea. La Carnuntum se întâlneşte o situaţie asemănătoare, ziduri construite neglijent în secolul al V-lea, însă castrul a fost folosit ca loc de refugiu până în secolele IX-X8. Oraşele fortificate situate în vestul Pannoniei au fost cele mai bune locuri de refugiu. Una din cele mai importante fortificaţii a fost cea de la Valcum. Aflată în partea de vest a lacului Balaton, era înconjurată de mlaştini din trei părţi, iar accesul era blocat cu un val de pământ. Zidul de incintă, având grosimea de 2,6 m, închidea o suprafaţă de 377 X 358 m. Fortificaţia de la Valcum (Fenékpuszta) se situa la intersecţia mai multor drumuri, inclusiv a celui care ducea în

321; Idem, Römische Lager und frühmittelalterliche Siedlungen am norischen Limes, în Österreichische Jahreshefte, XVI, 1961, 63, p. 143 şi urm.; Várady L., Das letzte Jahrhundert Pannonies (376-476), Budapesta-Amsterdam, 1969; A. Kiss, Zur Frage des Fortlebens der römerzeitlichen Bevölkerung von Pannonien in der Völkerwanderungszeit, în A Jannus Pannonius Múzeum Evkönyve, Pécs, 1966, p. 81-123; Idem, Die Stellung der Keszthely-Kultur in der Frage romischen Kontinuitat Pannonies, în Ibidem, p. 49-59; Tóth E., La survivance de la population romaine en Pannonie, în Alba Regia, XV, 1977, p. 107-120. 6 Al. Madgearu, Românii în opera Notarului Anonim, Cluj-Napoca, 2001 (în continuare Al. Madgearu, Românii în opera...), p. 81-82. Problema supravieţuirii populaţiei romanice din Pannonia, din punct de vedere cronologic, se pune la începutul secolului al V-lea, când au loc primele refugieri în Dalmatia şi Italia. 7 F. Fülep, Sopianae. The History of Pécs during the Roman Era and the Problem of the Continuity of the Late Roman Population, Budapesta, 1984, p.275. La Sopianae, printre ruinele clădirilor au fost descoperite morminte datând din ultima parte a secolului al IV-lea (p. 283). 8 Al. Madgearu, Românii în opera..., p. 83 cu bibliografia de la notele 31-32.

59

Florin SFRENGEU

Italia9. Continuitatea creştinismului a fost asigurată şi de existenţa unei bazilici de piatră de dimensiuni mari (17 X 27 m). Prima fază de construcţie a fost datată la sfârşitul secolului al IV-lea, dar sfârşeşte printr-un incendiu la mijlocul secolului al V-lea, ulterior fiind refăcută. În secolul al VII-lea, celor două nave laterale li s-au adăugat abside paralele cu absida navei centrale, iar în secolele VIII-IX, a fost construită o capelă pe latura de sud. Rolul defensiv al aşezării a continuat până în secolul al X-lea. În necropola datată în secolele IX-X, care aparţinuse urmaşilor populaţiei romanice, s-au descoperit şi arme: o spadă, vârfuri de săgeţi şi de lănci10. La Sopiane (Pécs), fosta capitală a provinciei Valeria, a fost construită o capelă în perioada secolelor V-VI, în perimetrul cimitirului creştin care a fost folosit până în secolul al IX-lea, ceea ce arată continuitatea de locuire în fostele oraşe romane11. Şi la Savaria (Szombathely) s-au descoperit elemente (utilizarea unui apeduct din epoca romană) care arată continuitatea de vieţuire, chiar a unei autorităţi locale12.

Descoperirile atribuite populaţiei romanice se concentrează la vest de linia Savaria-Valcum-Sopiane, unde nu există complexe arheologice longobarde. Ocuparea castrelor de pe limes de către barbari nu a dus la dispariţia romanicilor din această zonă, prezenţa lor fiind dovedită în fostele castre, precum cele de la Interecisa (Dunaújváros), Castra Constantia (Szentendre), Tokod, Aquincum, unde s-a descoperit şi o bazilică din secolul al V-lea. Continuitatea culturală a locuitorilor acestor aşezări este pusă în evidenţă de păstrarea unor tehnici de origine romană, de ritualul funerar şi de anumite obiecte specifice13. În acest sens sunt amintite o serie de descoperiri: un ac de păr de aur ce are gravată inscripţia BONOSA, lucrat în atelierele locale, descoperit în necropola datată în secolul al VI-lea de la Fenékpuszta; fragmente sculpturale, plăci de aur, candelabre ce atestă existenţa unor lăcaşe de cult în secolele V-VI la Gorsium, Savaria, Intercisa, Brigetio; la Tokod s-a descoperit un vas cu inscripţia SEVERINUS, precum şi ceramică decorată cu simbolurile creştine Alpha şi Omega şi cu cruci14.

Cultura Keszthely este atribuită populaţiei romanice din perioada secolelor VI-VII, fiind definită de un ansamblu de situri arheologice în care au fost descoperite o serie de obiecte de origine romană, cu analogii în zona de influenţă romano-bizantină: cercei cu pandantiv în formă de coşuleţ, ace de păr în formă de stilus, fibule discoidale, brăţări cu capete de şarpe. Majoritatea descoperirilor se concentrează în zona Sopiane şi a lacului Balaton, fiind produse în atelierele locale15. Astfel de piese au fost descoperite şi în necropolele avare, deoarece erau lucrate la comanda acestora. În atelierele de la Keszthely şi Pécs au fost produse şi catarame de centură, care reprezintă variante locale ale unor tipuri de catarame produse în tehnica turnării în aria de influenţă romano-bizantină, în secolele VI-VII. Caracterul specific pannonic al tipurilor de catarame Pécs, Boly-Želovce, Nagyharsány şi Pápa a fost stabilit recent, ele reprezentând „o sinteză între prototipurile

9 K. Sági, Das Problem der pannonischen Romanisation in Spiegel der völkerwanderungszeitlihe Geschichte von Fenékpuszta, în AAASH, 18, 1-2, p. 147-148 10 Ibidem, p. 150-151, 194-196 11 F. Fülep, op. cit., p. 286-295 12 Tóth, E. Zu den historischen Problemen der Stadt Savaria und ihrer Umgebung zwischen dem 4. – 9. Jh, în Folia Archeologica, Budapesta, 27, 1976, p. 89-118 13 Al. Madgearu, Românii în opera..., p. 86-87 14 Ibidem 15 I. Kovrig, Remarks on the Question of the Keszthely Culture, în ArchÉrt, 85, 1, 1958, p. 66-74; A. Kiss, Die Stellung der Keszthely-Kultur in der Frage romischen Kontinuitat Pannonies, în A Jannus Pannonius Múzeum Évkönyve, Pécs, 1967, p. 49-59

60


romano-bizantine şi unele elemente artistice barbare (capete de păsări, capete de animale stilizate). Răspândirea lor în afara Pannoniei s-a făcut prin comerţ şi prin purtarea lor de către războinicii avari.”16 Un tip de ceramică de calitate superioară, de factură romană, s-a produs în zona lacului Balaton până în secolulul al IX-lea. Vase, ulcioare din pastă fină lustruită, au fost descoperite la Fenékpuszta, Zalavár, în alte puncte din jurul lacului Balaton, precum şi în Moravia, unde au fost găsite şi cuptoarele de ars ceramica17.

Unele toponime s-au păstrat până în evul mediu sau chiar până în prezent, fiind transmise de romanici slavilor şi ungurilor, fapt ce dovedeşte continuitatea de locuire şi de civilizaţie romanică. S-au păstrat următoarele nume de râuri: Danubius (Duna), Arrabo (Rába), Mursela (Marcal), Salla (Zala), Mura (Mur), Dravus (Drava), Savus (Sava), Colapis (Kulpa); nume de localităţi: Siscia (Sisak), Poetovio (Ptuj), Savaria (Sabaria), Vindobona (Wien), Carnuntum (idem până în secolul al VIII-lea), Sirmium (ţinutul Srem)18. Analizând datele arheologice şi lingvistice, Al. Madgearu afirmă că „în ciuda atacurilor barbare şi a emigrărilor din Pannonia spre regiuni mai liniştite, o anumită parte a populaţiei romanice a supravieţuit în Pannonia până în secolele IX-X. Ea a rămas acolo unde nu a existat o ocupaţie barbară durabilă. Absenţa zonelor înalte şi împădurite a făcut ca singurele locuri de refugiu posibile să fie acele fortificaţii care rămăseseră în picioare. Spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în Dacia postromană, aceste fortificaţii au constituit condiţia esenţială a supravieţuirii populaţiei autohtone. Aceasta a fost nevoită să intre în relaţii strânse cu stăpânii barbari, care, la rândul lor, aveau nevoie de meşteri şi agricultori.”19 Coeziunea comunităţilor romanice a fost întărită şi de organizarea bisericească superioară, care a supravieţuit până la sfârşitul secolului al VI-lea. Episcopii pannonieni cunoscuţi de la finele acestui secol sunt: Patricius din Emona (Ljubljana) – în jurul anilor 580-590, Videnius din Siscia şi Vigilius din Scarbantia – 579-580, Ioan din Celeia – 599. Cu toate că creştinismul a fost tolerat de avari, organizarea bisericească superioară nu a putut fi menţinută, soarta romanicilor pannonieni fiind asemănătoare din acest punct de vedere cu a daco-romanilor. Odată cu pătrunderea creştinismului şi printre slavii pannonieni, în secolul al IX-lea, a fost posibilă asimilarea romanicilor creştini, deoarece aceştia reprezentau nişte enclave puţin numeroase20.

În final considerăm că opinia lui Al. Madgearu este una pertinentă, arătând că: „romanicii care au continuat să locuiască în Pannonia, în cursul secolelor V-X, nu erau români, ci o ramură a romanităţii orientale, care pe atunci era în curs de dispariţie... pe lângă aceştia, în Pannonia de la vest de Dunăre au pătruns şi români, în cursul secolului al IX-lea.”21

16 Al. Madgearu, Românii în opera..., p. 88; vezi şi Idem, Despre cataramele de tip „Pápa” şi unele probleme ale secolului al VII-lea, în SCIVA, 44, 2, 1993, p. 172-177. 17 Idem, Românii în opera..., p. 89. Autorul atrage atenţia asupra raporturilor acestor ulcioare cu ceramica galbenă din epoca avară şi analogiile orientale ale acesteia care trebuie lămurite. 18 Tóth E., La survivance de la population romaine en Pannonie, în Alba Regia, XV, 1977, p. 113, apud. Al. Madgearu, Românii în opera..., p. 89, unde sunt date şi următoarele toponime maghiare şi sârbo-croate derivate din lat. castellum: Keszthely, Kostel, Koztel, Kostol, Kesztölc, Kostolac. 19 Al. Madgearu, Românii în opera..., p. 89-91 20 Ibidem, p. 91-95 21 Ibidem, p. 98-99, în capitolul III Românii din Pannonia, al aceleaşi cărţi, sunt aduse o serie de argumente în sprijinul ideii pătrunderii românilor în această regiune, începând cu secolul al IX-lea.

61

La frontiera dintre fidelitate şi trădare în vremea lui Ştefan (al V-lea), duce al Transilvaniei (1261-1270)

Sorin ŞIPOŞ

At the Border between Loyalty and Betrayal at the Epoch of Stefan (V),

Duke of Transylvania (1261-1270)

Abstract. The mediaeval world was based on suzerain-vassal relationships that involved duties framed within the already well-known formula of consilium et auxilium by the vassal. In his turn, the suzerain had the duty to support the vassal when he was in need. Such a situation when the principle worked to the full was at the time of Stefan, Duke of Transylvania, who was in conflict with his father, King Bela IV. After a few months of suffering, defeat and humiliation, the victory at Codlea had an overwhelming importance to the evolution of the conflict with King Bela. Stefan had succeeded to escape from the assault and had defeated his rival in a first confrontation. However, it might have been as important to Stefan to give back hope on changing the course of the war. Considering the circumstances, it was not by accident that Stefan made a fuss of the loyalty, courage, and prowess of his close friends when he decided to reward them. To a great extent, the fact that he and his family were saved and that the war turned its course were due to the service of those who were faithful to him. However, it is not excluded that Stefan, who was known for his courage and prowess tested so many times, for his respect towards the knights, might have been a model of the warrior, of the knight who found solutions to get out of problems, thus showing his qualities. Although present at other leaders, the apology of loyalty, courage and prowess to death seemed more credible when expressed through the voice of Stefan.

Cuvinte cheie: frontieră, fidelitate, trădare, ducele Ştefan, Transilvania, regele

Bela al IV-lea Lumea medievală este structurată pe raporturi de suzeranitate-vasalitate, care presupun obligaţii încadrate în formula deja consacrată de consilium et auxilium din partea vasalului22. La rândul său, suzeranul era îndatorat să-şi ajute vasalul atunci când acesta din urmă avea nevoie de sprijin. În plus, relaţia contractuală avea ca temei feudul sau domeniul concedat de suzeran vasalilor pentru slujbele prestate23. Buna funcţionare a acestor raporturi a fost adesea pusă la încercare de cauze multiple, astfel, nu de puţine ori, suzeranii au fost părăsiţi de o parte a vasalilor în momentele cele mai critice, iar unii vasali nu erau sprijiniţi în conflictele iscate, fapt care se repercuta în mod direct asupra raporturilor mai sus amintite. Evident că într-un asemenea context, fidelitatea vasalilor, atunci când ea se dovedea exemplară, era remarcată de suzerani, transformându-se într-o adevărată propagandă care avea drept scop glorificarea vitejiei, a curajului şi a credinţei vasalilor faţă de suzerani, precum şi înţelepciunea şi dărnicia

22 Vezi pentru această problematică lucrarea lui Marc Bloch, Societatea feudală, vol. I, Cluj, 1996 23 Jacques Le Goff, Jean-Claude Schmitt, Dicţionar tematic al evului mediu, Iaşi, 2002, p. 714-721

62

La frontiera dintre fidelitate şi trădare în vremea lui Ştefan (al V-lea), duce al Transilvaniei…

ultimilor pentru serviciile prestate de supuşi24. În mod evident, situaţiile limită trăite de către suzerani, unii pe cale de a-şi pierde viaţa şi tronul, dacă nu ar fi beneficiat de ajutor, i-a determinat să fie mai atenţi la serviciile prestate de vasali. Tocmai situaţiile limită prin care au trecut i-a făcut pe suzerani să conştientizeze rolul curajului, a vitejiei şi a fidelităţii supuşilor. O bună parte a Europei medievale a evoluat în baza acestor raporturi. În consecinţă, actele care succed un conflict militar descriu cu amănunte chiar, faptele de vitejie, curajul şi credinţa supuşilor. Din textul actelor privilegiale, de danie transpare, poate mai limpede ca niciodată, intensitatea trăirilor celor angajaţi într-un conflict armat sau diplomatic. Este una dintre modalităţile prin care suzeranii recunosc public şi transmit memoriei celor prezenţi şi a celor viitori prin intermediul actului scris, faptele de vitejie şi credinţa manifestate de vasali faţă de seniori. Ca o regulă generală, se remarcă o creştere de tonalitate în descrierea faptelor de vitejie în condiţiile în care suzeranul a fost confruntat cu situaţii excepţionale.

Aşa s-a întâmplat în perioada celor două conflicte purtate de Bela al IV-lea, regele Ungariei, cu fiul său mai mare Ştefan, pe atunci duce al Transilvaniei, care urmărea să-i fie recunoscută demnitatea de rege mai tânăr al Ungariei25. Peste ani, Ştefan va reveni aproape obsesiv la descrierea situaţiei în care a ajuns datorită prigonirilor la care a fost supus de părinţii săi. Conta mai puţin dacă reacţia regelui Bela de a-l pedepsi era motivată. Formulările de genul: „Pe când sufeream grele prigoniri, fără vina noastră, din partea părinţilor noştri..“26, „…îndeosebi în vremea prigoanei şi a nenorocirii noastre, când necruţătoarea şi crunta prigoană a părinţilor noştri în dispreţul iubirii părinteşti, a voit să ne alunge dincolo de hotarele ţării noastre…“27, „Cum am îndurat pe nedrept grele prigoane din partea părinţilor noştri“28, „…mai ales pe vremea prigonirii şi nenorocirii noastre, anume când părinţii noştri, printr-o aspră şi crudă prigoană, au voit să ne alunge fără milă şi fără vina noastră dincolo de hotarele ţării noastre…“29, „…când am fost alungaţi ca un surghiunit peste hotarele regatului nostru, de prigoana turbată a părinţilor noştri“30, „…şi îndeosebi luând în seamă slujbele acelea vrednice de laudă, pe care ni le-a făcut în timpul prigonirii şi nenorocirii noastre..“31, „….mai ales în timpul prigoanei şi obidei noastre, adică atunci când aspra şi cruda prigoană pornită de părinţii noştri..“32, „..şi înduram, deşi fără vină, cruntele prigoniri ale părinţilor noştri..“33 au menirea de-a transfera

24 Documente privind istoria Romîniei. Introducere, vol. I, Bucureşti, 1951, p. 120 25 Tudor Sălăgean, Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Afirmarea regimului congregaţional, Cluj-Napoca, 2003, p. 111-131. Vezi pentru înţelegerea raporturilor dintre regele Bela şi Ştefan lucrarea lui Gyula Kristó, Histoire de la Hongrie Médiévale. Tome I. Le temps des Árpáds (în continuare Gyula Kristó, Histoire de la Hongrie Médiévale). Préface de Sándor Scernus et Noël-Yves Tonnerre. Tradui du hongrois par Chantal Philippe, Rennes, 2000, p. 141-150. 26 Documente privind istoria Romîniei, C, Transilvania, veacul al XIII-lea, vol. II (1251-1300), Bucureşti, 1952, p. 94 27 Ibidem, p. 102 28 Ibidem, p. 106 29 Ibidem, p. 109 30 Ibidem, p. 112 31 Ibidem, p. 118 32 Ibidem, p. 122 33 Ibidem, p. 119

63

Sorin ŞIPOŞ

responsabilitatea declanşării conflictului celeilalte părţi, ducele Ştefan considerându-se victima acţiunilor tatălui său.

Cu alte cuvinte, Ştefan este prigonit şi obidit fără să aibă nici o vină de regele Bela al IV-lea care a dorit să-l înlăture din demnitatea de duce al Transilvaniei şi din calitatea de prim moştenitor al regatului. În plus, intervenţia militară a regelui Bela împotriva unui supus, în cazul de faţă chiar fiul său, fără să existe un motiv întemeiat îi conferea legitimitate victimei de-a răspunde pe măsură, scoţându-l din categoria răzvrătiţilor, atât pe el, cât şi pe nobilii care i-au rămas credincioşi. Utilizarea constantă, chiar obsesivă a termenilor prigoană, nenorocire, obidă, surghiun au menirea de-a amplifica dubla dramă trăită de ducele Transilvaniei. Lui Ştefan îi este ameninţată poziţia de moştenitor al tronului Ungariei. Adversarul care încerca să-l alunge în afara regatului, care îl obideşte şi îi cauzează nenorociri este propriul tată. Familia lui acţiona într-o manieră nefirească. În condiţii normale, părinţii trebuie să-şi sprijine copiii, iar dacă au greşit, atunci să găsească forţa să-i ierte34. Or, regele Bela a acţionat împotriva lui Ştefan în dispreţul iubirii părinteşti.

Pe acest fundal, Ştefan are de înfruntat ostilitatea tatălui şi a majorităţii nobililor din regat, chiar şi a celor care până la declanşarea conflictului se dovediseră fideli ducelui. Schimbarea atitudinii regelui Bela al IV-lea faţă de întâiul său născut de sex masculin şi dorinţa deschis manifestată ca succesorul la tron să fie principele Bela, fratele mai mic, i-a determinat pe o bună parte din nobilii din Transilvania să treacă făţiş de partea regelui sau să adopte o poziţie neutră, dar care favoriza acţiunile suveranului. Lucrurile erau complicate pentru Ştefan şi în plan extern, deoarece în marea lor majoritate suveranii statelor vecine, precum şi Sfântul Scaun au luat decizia să-l sprijine pe regele Bela al IV-lea. Cu alte cuvinte, situaţia lui Ştefan încă de la debutul conflictului se anunţa foarte dificilă. Ea se va agrava pe măsură ce trupele regale vor pătrunde în Transilvania prin mai multe direcţii în toamna anului 1264. Cumanii, care optaseră între timp pentru subordonarea faţă de regele Bela şi ale căror baze se aflau în regiunea Mureşului inferior, în apropierea Transilvaniei, au fost cei dintâi care au intrat în acţiune. În pofida eforturilor banului Alexandru al Severinului de a-i recâştiga pentru cauza lui Ştefan, cumanii şi-au început înaintarea pe Valea Mureşului, sub conducerea voievodului Ladislau Kán35. Întîmpinaţi de Ştefan însuşi la Deva (septembrie-octombrie 1264), ei angajaseră deja primele confruntări cu acesta în momentul în care a avut loc pătrunderea în Transilvania, din direcţia nord-vest, a corpului principal al armatei regale, sub conducerea lui Laurenţiu, fiul lui Kemyn. Ameninţat cu încercuirea, Ştefan s-a văzut obligat să îşi divizeze forţele: în timp ce apărarea Devei şi oprirea armatei cumane au fost lăsate în seama lui Petru Csák, Ştefan însuşi a pornit, cu o parte a oamenilor săi, în întîmpinarea celeilalte armate regale36. Rezultatele confruntărilor de pe cele două fronturi de luptă au fost însă diferite. În timp ce Petru Csák a făcut, în faţa Devei, o primă şi strălucită dovadă a calităţilor sale militare, reuşind să obţină cea dintâi victorie concludentă pentru cauza regelui tânăr,

34 Pilda iertării o găsim în multe din actele emise de regele Ştefan al V-lea. Iată, spre exemplu, un fragment din textul unui document emis de cancelaria regală în 10 decembrie 1270, către banul Ponich: „Apoi, atunci când regele, prea iubitul nostru tată, ilustrul rege al Ungariei de vestită amintire, lepădându-se de mila părintească, care te îndeamnă să nu-ţi alungi fiii, ci să-i încălzeşti la sânul tău..“ (Ibidem, p. 134). 35 Tudor Sălăgean, op. cit., p. 122 36 Ibidem

64


Ştefan nu a reuşit să facă faţă forţelor superioare şi a tenacităţii de care a dat dovadă Laurenţiu fiul lui Kemyn37. În consecinţă, el a fost nevoit să se refugieze între zidurile puternicei cetăţi de frontieră Codlea, pregătindu-se unui asediu de lungă durată din partea armatei tatălui său.

Aşa cum a demonstrat-o evoluţia ulterioară a conflictului punctul de maximă intensitate în desfăşurarea lui s-a dovedit a fi asediului cetăţii Codlea. Pentru Ştefan perioada asediului a fost una plină de privaţiuni şi dificultăţi, din care a tras concluziile cele mai juste în privinţa fidelităţii unor supuşi ai săi. Izolat, părăsit de majoritatea nobililor, fără nici o speranţă de-a întoarce soarta bătăliei, cu soţia şi fiul Ladislau luaţi prizonieri de forţele loiale regelui Bela, Ştefan a trăit în cele câteva luni de asediu o adevărată dramă. Aşa se explică şi numeroasele referiri făcute de către înaltul demnitar, peste ani, la momentele trăite în cetatea Codlea, cu ocazia numeroaselor danii sau confirmări de danii făcute familiarilor săi. În plus, suferinţa provocată de adversar, dificultăţile majore prin care a trecut ducele a amplificat fidelitatea nobililor care i-au rămas loiali. În acele momente grave, fireasca şi normala fidelitate şi credinţă pentru suzeran au căpătat accente cu totul speciale. Astfel, doar simpla opţiune a unor nobili pentru Ştefan, căpăta în situaţia dată accente cu totul şi cu totul remarcabile.

În consecinţă, unele formulări din documentele oficiale pot fi înţelese doar în contextul situaţiei dificile în care se găsea regele mai tânăr, anume: „…când susnumitul ban Alexandru [.......], nu s-a temut să ne slujească şi a intrat împreună cu noi în cetatea numită obişnuit Codlea…“38, „…şi când am ajuns între zidurile cetăţii Codlea părăsit fiind de alţi baroni şi cavaleri ai noştri după ce nu ne mai puteam împotrivi prigonitorilor şi duşmanilor noştri el, Alexandru comite de Zobolch, nu ne-a părăsit…“39; „…prin slujbele şi faptele credinciosului Ioan […] cum a rămas el tot timpul cu noi în cetatea numită Codlea..“40„….şi dintre toţi baronii slujitori ai noştri şi alţi nobili ai regatului, dintre toţi aproape numai doi, anume zişii Petru şi Iacob nu s-au temut de loc să intre în acea cetate împreună cu noi…“41; „…credinciosul nostru baron comitele Ponith [.......], ni s-a alăturat nouă [.......] şi când datorită uneltirilor ce ne urmăreau am fost siliţi să intrăm în cetatea numită în limba obişnuită Codlea şi în afară de Dumnezeu abia mai speram în oameni..“42; „…atunci când regele […], ne-a silit să mergem la marginile regatului Ungariei, la locul ce se cheamă Codlea, unde noi fiind închişi în cetatea acestui munte şi fiind strâmtoraţi de mulţimea duşmanilor înarmaţi ce ne ţineau împresuraţi…“43. Frazele au, fără îndoială, menirea de-a sublinia situaţia cu totul excepţională în care s-a aflat regele mai tânăr. În acest context, dorinţa unora

37 Ibidem. Gyula Kristó, Histoire de la Hongrie Médiévale, p. 146 38 Documente privind istoria Romîniei, C, Transilvania, veacul al XIII-lea, vol. II (1251-1300), p. 102. „Şi când noi am sosit între zidurile cetăţii Codlea, părăsindu-ne şi fugind mulţi baroni şi cavaleri ai noştri, precum şi toţi nobilii regatului nostru, după ce nu ne mai putem împotrivi celor ce ne urmăreau şi duşmanilor noştri“ (Ibidem, p. 94 ). 39 Ibidem, p. 104. „…ale credinciosului nostru comite Petru [….] anume când prigoana aspră, cruntă şi nedreaptă a părinţilor noştri ne-a silit să fugim din regatul nostru, dincolo de hotarele acestuia să ne adăpostim în cetatea Codlea“ (Ibidem, p. 111). 40 Ibidem, p. 96 41 Ibidem, p. 106 42 Ibidem, p. 109 43 Ibidem, p. 134. „…şi de faptele credincioase şi de vrednicile slujbe ale pomeniţilor Gaal, Ladislau şi Grigore, […] şi mai cu seamă la cetatea numită Codlea“ (Ibidem, p. 147).

65

Sorin ŞIPOŞ

dintre nobilii regatului de a-şi urma suzeranul reprezenta cu adevărat o faptă de curaj. Opţiunea pentru Ştefan implica în mod fundamental plasarea în tabăra care se opunea regelui Bela. Însă, faptul cel mai însemnat era că opţiunea a fost făcută într-un moment în care şansele regelui mai tânăr de-a învinge erau minime, atunci când marea majoritate a familiarilor trecuseră de partea lui Bela. Alexandru, ban al Severinului, şi-a părăsit rudele, fiii, fraţii, moşiile şi toate bunurile şi lucrurile sale, nu s-a temut să-l slujească pe rege în cetatea Codlea şi acolo ne-a adus cu inimă voioasă şi bucuroasă felurite slujbe după porunca noastră44. Un alt Alexandru, comite de Sobolch, îl urmează pe Ştefan când a ajuns între zidurile cetăţii Codlea şi când a fost părăsit de alţi baroni şi cavaleri. Apoi, Petru şi Iacob nu s-au temut de loc „să intre în acea cetate împreună cu noi şi alăturându-ni-se nouă prin slujbele lor, au stat de pază cu credinţă lângă persoana noastră zi şi noapte“45. De asemenea, „credinciosul nostru baron Ponith, comite de Dăbâca, lăsând la o parte toate bunurile sale şi casa sa, punând în primejdie de moarte fiii şi fetele sale şi părăsindu-şi slugile şi slujnicele, precum şi toate moşiile sale, ni s-a alăturat nouă“46. La fel, „comitele Dumitru, a intrat împreună cu noi în cetatea numită în limba obişnuită Codlea….“47, iar „…Pouka şi Barnaba împreună cu stăpânul lor, adică cu comitele Petru, fiul lui Ilie, au alergat la noi înaintea tuturor, supunându-se neîncetat tuturor poruncilor noastre..“48, iar „magistrul Pous […] cu credinţă şi devotament pe când eram în cetatea Codlea49“. Iată, fidelitatea în momente excepţionale este pe deplin remarcată de suzeran. Aceştia şi mulţi alţii50 dând dovadă de curaj şi-au asumat un mare risc pentru ei şi familiile lor atunci când au decis să-şi slujească suzeranul într-un moment foarte dificil, altminteri plastic descris de însuşi Ştefan, în care în afară de Dumnezeu abia mai speram în oameni. În altă parte, acelaşi suveran compară momentele de asediu din cetatea Codlea cu o gură a morţii şi a nenorocirii51.

Pentru Ştefan fidelitatea, curajul şi vitejia dovedite de familiarii săi au îmbrăcat forme diferite pe parcursul conflictului cu regele Bela al IV-lea. Într-o primă fază, putem să identificăm ca făcând parte din categoria fidelităţii chiar opţiunea pentru sprijinirea regelui mai tânăr. O asemenea atitudine s-a dovedit a fi din capul locului riscantă, în condiţiile în care, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, Ştefan era aproape izolat. O altă etapă, ar reprezenta-o diferitele servicii prestate de vasali în beneficiul suveranului mai tânăr fie în perioada asediului, fie la momentul despresurării cetăţii Codlea şi, mai apoi, în perioada următoare până la încheierea păcii. Pentru Ştefan asemenea servicii sunt valorizate în funcţie de însemnătatea lor, dar şi de momentul în care au fost prestate. Astfel, Alexandru comite de Zobolch, scria regele Ştefan, nu ne-a părăsit, ci ni s-a alăturat prin veghi necurmate de zi şi noapte. Apoi, Petru şi Iacob au stat de pază cu credinţă lângă persoana noastră zi şi noapte, iar Andrei, fiul lui Ivan, portarul nostru, ne-a adus slujbe atât de mulţumitoare şi de bine

44 Ibidem, p. 102 45 Ibidem, p. 106 46 Ibidem, p. 109 47 Ibidem, p. 122 48 Ibidem, p. 111 49 Ibidem, p. 97 50 Tudor Sălăgean, op. cit., p. 124-125 51 „..şi când mulţumită virtuţii lui am ieşit din acea cetate ca din gura morţii şi a nenorocirii“ (Documente privind istoria Romîniei, C, Transilvania, veacul al XIII-lea, vol. II, (1251-1300), p. 109).

66


venite, în străjile de noapte şi de zi şi în alte multe chipuri. Cosma, fiul comitelui Cosma, s-a remarcat datorită faptelor de credinţă şi a slujbelor vrednice mai ales în cetatea Codlea. De asemenea, magistrul Pous „alergând în cetate în fruntea mai multora dintre ai noştri a luptat vitejeşte contra mulţimii duşmanilor“52. Cu alte cuvinte, Ştefan revine aproape obsesiv la perioada asediului, când veghile de zi şi de noapte, străjile de noapte şi de zi, când paza noastră zi şi noapte au fost esenţiale pentru salvarea regelui53. În mod normal, apărarea fortificaţiei nu constituia un fapt excepţional care trebuia să fie consemnat în documentele de cancelarie. Însă la Codlea, într-un context special, când regele mai tânăr era asediat, când era izolat de restul forţelor sale din Transilvania, iar armata suferea însemnate pierderi, când apărătorii sufereau de foame, de frig, de oboseala deselor confruntări cu inamicul, străjile de zi şi de noapte s-au transformat în veritabile fapte de curaj.

Pentru un cavaler, iar momentul analizat se situează în plină epocă a dezvoltării acestei instituţii în Ungaria, una din obligaţiile esenţiale era aceea de-a lupta cu vitejie şi curaj. Când faptele sale depăşeau normalul aveau şansa de-a fi remarcate de suverani. În plus, deşi pentru armatele de cavaleri era indicat să fie conceput şi respectat un plan de luptă, cel mai adesea, unii nobili luau pe cont propriu acţiuni militare, urmărind să-şi aducă contribuţia la victorie. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o veritabilă exacerbare a curajului personal care putea să aibă adesea consecinţe negative pentru mersul operaţiunilor. Este de asemenea foarte adevărat că, uneori, îndeosebi în situaţii excepţionale, când apărea un decalaj major între forţele aflate în conflict, cum a fost cazul lui Ştefan asediat la Codlea, asemenea acţiuni personale puteau să aibă un impact benefic asupra celorlalţi luptători. Succesele obţinute de unii demnitari importanţi împotriva unor cavaleri de rang egal, îndeosebi la debutul conflictului, aveau un impact psihologic negativ asupra moralului adversarului. Tocmai în asemenea momente se puteau produce răsturnări spectaculoase pe câmpul de luptă. Şi în mod evident, meritul victoriei revenea în bună măsură cavalerilor curajoşi, dar al căror curaj era sinonim cu inconştienţa, cu o lipsă totală de prevedere faţă de siguranţa propriei persoane.

Asemenea momente sunt numeroase şi în timpul luptelor purtate în faţa cetăţii Codlea, precum şi într-o altă confruntare însemnată la Isaszeg, care a deschis calea negocierilor cu Bela al IV-lea. În bătălia de la Codlea cu armata condusă de Laurenţiu, fiul lui Kemyn „Alexandru comite de Sobolch, fiul lui Drug, a răpus cel dintâi pe un cavaler şi ne-a trimis scutul acestuia ca o înviorare, căci trimiterea acestui scut a fost pentru noi un izvor de bucurie, deoarece a fost primul dar ce ne-a fost dat, semn despre izbânda şi triumful nostru“54. În aceeaşi confruntare, Andrei, fiul lui Ivan „…a doborât la pământ cu lancea pe stegarul oştirii aceleia şi pe alţi doi buni cavaleri şi prinzând înarmat pe însuşi Laurenţiu, fiul lui Kemyn, căpetenia acelei oştiri, prigonitorul şi duşmanul de frunte al nostru şi a lor noştri, ni l-a adus prins împreună cu cei trei cavaleri pomeniţi mai sus“55. La fel, „Paul, fratele susnumiţilor Gaal, Ladislau şi Grigore a fost ucis chiar sub ochii noştri, iar numitul Gaal a fost rănit la braţ şi susnumitul Ladislau a păzit cu cea mai mare credinţă armele noastre, căci i se încredinţase această sarcină“56. Tot în conflictul de la Codlea „Micud, fiul comitelui 52 Ibidem, p. 97 53 Ibidem, p. 91-92, 105-106 54 Ibidem, p. 104 55 Ibidem, p. 95 56 Ibidem, p. 147

67

Sorin ŞIPOŞ

Micud s-a luptat bărbăteşte împotriva duşmanilor noştri“57, la fel, „Grigore şi Bartolomeu, fiii lui Paul s-au avântat pentru noi în o mie de primejdii ale sorţii şi fără a se înspăimânta de nesfârşitele chipuri ale morţii au primit răni în deosebitele noastre expediţii pentru mântuirea capului nostru“58. La fel baronul Ponich „a biruit, atât prin puterea, cât şi prin isteţimea lui oastea baronilor necredincioşi, în acelaşi loc unde fuseserăm împresuraţi şi asediaţi, redându-ne nădejdea că vom păstra frânele puterii şi că vom scăpa cu viaţă“59. De asemenea, Alexandru banul de Severin „avântându-se înaintea tuturor celorlalţi în primejdiile soartei, i-a ucis pe unii cu lancea, pe alţii cu spada şi pe mulţii dintre duşmanii noştri ni i-a adus învinşi şi legaţi“60. Într-o altă confruntare însemnată la Isaszeg, „Ioan, iubitul şi credinciosul nostru, […] s-a arătat tare şi neclintit ca un stâlp de piatră şi a pătruns cu bărbăţie şi vitejie în rândurile duşmanilor pricinuind un mare măcel potrivnicilor noştri şi luptând acolo cu vrednicie a pus pe fugă în văzul nostru şi al tuturor, mulţi din duşmanii noştri“61. În aceeaşi bătălie, Ştefan îl remarcă pe Alexandru, banul de Severin, pentru faptele de vitejie62.

Iată, confruntarea militară reprezintă un alt barometru pentru măsurarea fidelităţii supuşilor. Situaţiile de pe câmpul de luptă sunt adesea complexe, supuşii servindu-şi în variate moduri stăpânul. Servirea suzeranului chiar cu preţul propriei vieţi reprezenta un moment de apogeu pe scara fidelităţii, cum este cazul lui Paul, care a fost ucis, potrivit spuselor regelui, chiar sub ochii noştri. De asemenea, confruntările armate care au ca rezultat rănirea combatanţilor sunt veritabile probe de curaj şi de fidelitate faţă de stăpân. În timpul confruntării finale de la Codlea, când Ştefan a forţat încercuirea, Gaal a fost rănit la braţ, iar Grigore şi Bartolomeu au primit răni63. La fel, Petru şi Iacob „s-au ales cu numeroase răni deosebit de grele din pricina cărora n-au scăpat de moarte decât prin milostivirea dumnezeiască“64. În lupta de la Isaszeg, banul Micud „fără a se înspăimânta de numărul duşmanilor, când ne războiam cu tatăl nostru s-a luptat cu bărbăţie înaintea tuturor în faţa noastră înfruntând şi primind răni cumplite“65. Cicatricele rămase după vindecarea rănilor vor constitui peste ani dovezi irefutabile ale curajului dovedit pe câmpul de luptă.

57 De asemenea, „Micud […] luând prizonier în luptă pe banul Ernei şi pe mulţi alţii“ (Ibidem, p. 119-120). 58 Ibidem, p. 107 59 Ibidem, p. 134 60 Ibidem, p. 103 61 Ibidem, p. 96 62 „Pe urmă, în lupta noastră cea mare de la Ilafgyz (Isaszeg), ca un zid a stat pentru noi susnumitul ban Alexandru şi a pătruns în mijlocul duşmanilor, netemându-se de moarte, ci dorind slava şi cinstea noastră şi luptând în chip minunat chiar sub ochii majestăţii noastre şi nimicind cu totul puterea duşmanului ne-a statornicit în coroana şi demnitatea noastră“ (Ibidem, p. 103). 63 „Grigore şi Bartolomeu […] fără a se înspăimânta de nesfârşitele chipuri ale morţii au primit răni în deosebitele noastre expediţii pentru mântuirea capului şi a coroanei noastre“ (Ibidem, p. 106). 64 Ibidem, p. 106. „...ne-am îndreptat cu toată puterea noastră împotriva celeilalte armate a părinţilor noştri spre Dunăre în locul ce se cheamă Ilsazeg, unde Reynold s-a distins de asemenea şi a fost rănit“ (Ibidem, p. 128). 65 Ibidem, p. 120. „Şi apoi, când l-am trimis din cetatea Codlea pe comitele Dumitru cu o solie osebită la părinţii noştri ca să căpătăm iertarea lor, Laurenţiu, fiul lui Kemyn, care asedia cetatea noastră şi dorea să ne stingă viaţa, l-a prins şi l-a chinuit amarnic pentru credinţa ce ne-o arăta“ (Ibidem, p. 129).

68


Probe însemnate ale vitejiei sunt şi cele care au profunde semnificaţii în desfăşurarea unui conflict armat. La Codlea, „Alexandru, comite de Sobolch a răpus cel dintâi pe un cavaler şi ne-a trimis scutul acestuia ca o înviorare“66. În cazul de faţă, încă la debutul bătăliei, primul cavaler ucis este din partea adversă. Momentul are o profundă încărcătură simbolică pentru deznodământul bătăliei. În consecinţă, Alexandru îi trimite ducelui Ştefan scutul adversarului ucis, semn că lupta a început sub auspicii favorabile. În condiţiile în care bătălia de la Codlea a fost câştigată, un asemenea gest căpăta o profundă încărcătură simbolică. Ştefan însuşi recunoscând că „trimiterea acestui scut a fost pentru noi un izvor de bucurie, deoarece a fost primul dar ce ne-a fost dat semn despre izbânda şi triumful nostru“67. Un alt nobil, Andrei, fiul lui Ivan s-a distins de asemenea pe câmpul de luptă. Acesta din urmă a reuşit în timpul şarjei cavaleriei, probabil într-o confruntare directă, să-l arunce de pe cal pe stegarul oştirii duşmane, precum şi pe alţi doi cavaleri. Capturarea nobilului care purta stindardul armatei duşmane avea o importanţă însemnată în economia conflictului. De asemenea, gestul în sine avea o mare încărcătură simbolică. Andrei nu s-a oprit aici. El a reuşit să-l captureze pe Laurenţiu, fiul lui Kemeny, căpetenia acelei oştiri. Capturarea, rănirea sau uciderea comandantului oştirii adverse reprezenta, fără îndoială, culmea curajului, a vitejiei şi a fidelităţii faţă de propriul stăpân. Faptul că Laurenţiu a fost prins înarmat, lăsa să se întrevadă faptul că Andrei a fost obligat să-l înfrunte. Curajul şi vitejia lui Andrei au avut o mare însemnătate în deznodământul luptei. Prin capturarea comandantului armatei adverse, victoria era totală. Ştefan îi remarcă şi pe magistrul Pous care „pătrunzând cu îndrăzneală în rândurile duşmanilor şi răpunând pe mulţi ni l-a adus prins la noi pe Ioan, fiul palatinului Henric“68 şi pe magiştrii Ioan şi Ştefan care „ne-au adus ca prizonieri doi cavaleri bine înarmaţi“69.

După atâtea luni de suferinţe, înfrângeri şi umilinţe, victoria de la Codlea a avut o importanţă covârşitoare în evoluţia conflictului cu regele Bela. Ştefan reuşise să scape cu viaţă din încercuire, îşi învinsese adversarul într-o primă confruntare. Dar poate la fel de important pentru ducele Ştefan era reaprinderea speranţei privind schimbarea cursului războiului. Nu întâmplător, ţinând cont de aceste împrejurări, Ştefan a făcut caz de fidelitatea, curajul şi vitejia familiarilor săi atunci când a decis să-i răsplătească. În bună măsură, salvarea lui şi a familiei, întoarcerea cursului războiului s-au datorat în bună măsură serviciilor făcute de cei care i-au rămas credincioşi. Probabil că unele din acţiunile familiarilor lui Ştefan sunt exagerate, aşa cum apar ele consemnate în documentele ulterioare, dar pentru analiza noastră important era ceea ce credea suveranul despre cele întâmplate. Important era faptul că viitorul rege era conştient că fără sprijinul celor apropiaţi n-ar fi obţinut victoria asupra adversarilor săi. În plus, fidelitatea slujitorilor trebuia răsplătită pentru a beneficia în continuare de sprijinul lor şi pentru a fi pildă pentru ceilalţi.

Dar, în egală măsură, constatăm existenţa unei frontiere permeabile în privinţa opţiunii vasalilor pentru unul dintre cei doi actori. Opţiunea nobilului pentru duce se traducea într-o atitudine ostilă regelui Bela al IV-lea, iar conform practicilor medievale 66 Ibidem, p. 104 67 Ibidem. „Acelaşi Alexandru, în aceeaşi luptă între alte isprăvi şi dovezi de credinţă şi de laudă a luat în prinsoare optsprezece dintre vitejii cei mai de seamă pe care pe toţi ni i-a adus nouă întocmai ca nişte vite sau viţei“ (Ibidem). 68 Ibidem, p. 97 69 Ibidem, p. 148

69

Sorin ŞIPOŞ

însemna plasarea în tabăra trădătorilor. Este şi cauza pentru care marea majoritate a nobililor îl sprijină pentru rege şi implicit condamnă atitudinea lui Ştefan. Fidelii ducelui aveau la rândul lor nevoie, dincolo de interesele economice imediate, de justificarea opţiunii lor. Or, atitudinea regelui Bela al IV-lea faţă de ducele Ştefan, îi conferea ultimului dreptul de-a se împotrivi atunci când drepturile sau persoana sa erau puse în pericol. Nu este însă exclus ca Ştefan, cunoscut pentru curajul şi vitejia probate în atâtea rânduri70, pentru respectul purtat cavalerilor să fi constituit pentru cei rămaşi alături de el un model al războinicului, al cavalerului care etalându-şi calităţile găseşte soluţii pentru a ieşi din impas. Deşi prezentă şi la alţi suverani, apologia făcută fidelităţii, curajului şi a vitejiei până la moarte este parcă mai credibilă atunci când este exprimată prin vocea lui Ştefan. Iată, opţiunea nobilimii pentru respectarea dreptului şi a legalităţii putea să fie în unele cazuri dificilă. În final, învingătorul stabilea cine a greşit şi de partea cui era dreptul medieval.

70 „În lupta în care palatinul Henric a fost prins împreună cu cei doi fii ai săi [...] şi când un vestit cavaler s-a năpustit cu lancea lui ce purta o flamură asupra noastră şi şi-a frânt-o de tivul şeii noastre, şi a fost pe loc răpus de suliţa noastră“ (Ibidem, p. 104).

70

„Despre chestiunea volohă şi despre cei patru meşteri...” – un incident diplomatic moldo-rus în timpul lui Ştefan cel Mare

Eugen CERNENCHI

“About the Volohian Issue and the four of the best ones…” - a Moldo-Russian Diplomatic

Incident that had Happened in the Reign of Stephen the Great

Abstract. This article is an attempt to reconstitute the events related to the Russian ambassadors Dimitrie Rally and Mitrofan Karacharov holding back in Moldova from the summer of 1501 till the summer of 1503 by Stephan the Great.

This subject presents interest because it is an exception for that age’s diplomatic practice and comes to specify the character of relationship between Stephen the Great and Ivan the Third, during their last stage. This incident is already known by historiographers, but it was ignored because of ideological reasons. Especially, a lot of historical documents that had been avoided come now to complete this dossier. These documents prove that the Russian mission included many Italian masters, and after it’s leaving home, “four of the best ones” remained to work in Moldova.

This information is valuable for studying the evolution of art during the reign of Stephan the Great.

Cuvinte cheie: relaţii moldo-tătaro-moscovite, soli, meşteri italieni, monedă

otomană

„Despre chestiunea volohă şi despre cei patru meşteri...”1 – prin aceste cuvinte, succint, marele cneaz al Moscovei, Vasile al III-lea (1505-1533), a formulat, în instrucţiile date solului său în Crimeea, Vasilie Morozov, esenţa relaţiilor lui Ştefan cel Mare cu Ivan al III-lea (1462-1505), deteriorate, la ultima lor etapă de evoluţie. Prin sintagma „chestiunea volohă” era desemnată cauza crizei acestor relaţii – dizgraţierea de către Ivan al III-lea a nepotului său Dimitrie şi a mamei acestuia, Elena, fiica domnului Moldovei. Prin menţionarea celor „patru meşteri” era indicată o consecinţă a acestei crize – reţinerea de către Ştefan cel Mare a unei solii moscovite, care venea cu meşteri din Italia. Dacă criza dinastică şi consecinţele ei asupra destinului Elenei şi a fiului ei au fost reflectate în literatură, episodul cu staţionarea soliei ruse în Moldova a rămas în mare parte neelucidat. Este vorba despre reţinerea soliei condusă de Dimitrie Ioan Rally şi Mitrofan Fiodorov Karaciarov, în perioada anilor 1500-1503.

Subiectul merită să fie abordat deoarece contribuie la nuanţarea caracterului relaţiilor dintre Ştefan cel Mare şi marele cneaz Ivan al III-lea şi definirea rolului pe care l-a jucat Moldova în politica apuseană a Statului Moscovit. Incidentul este remarcabil şi prin implicarea nemijlocită, în calitate de intermediar, a Hanatului din Crimeea. Totodată conflictul, reprezentând un caz special în practica diplomatică de

1 „о волошскомъ деле о четырехъ мастерехъ…” – (Г.Ф. Карпов, Г. Ф. Штедман, Памятники дипломатическихъ сношенiй Московскаго государства съ Крымом, Ногаями и Турцiею, Томъ 2 (1508-1527), în „Сборник Императорскаго Русского Исторического Общества”, Томъ 95, Санкт-Петербург, 1895, p. 67, nr. 3.)

71

Eugen CERNENCHI

atunci şi în istoria relaţiilor româno-ruse, în general, a căpătat aspectul unui litigiu financiar, soluţionarea căruia se va realiza mult mai târziu.

Principalele documente referitoare la staţionarea soliei în Moldova au fost publicate încă în secolul al XIX-lea2 şi tot atunci a fost editat un studiu pe marginea relaţiilor tătaro-moscovite3, unde tangenţial se fac referiri asupra chestiunii date. Ulterior cercetătorul sovietic Konstantin Vasilevici Bazilevici le-a folosit în monografia sa „Politica externă a statului rus centralizat în a doua jumătate a secolului al XV-lea”4 în care a descris şi relaţiile dintre Ştefan cel Mare şi Ivan al III-lea, inclusiv şi incidentul cu reţinerea soliei. Alexandru Boldur a făcut şi el referiri la solie, caracterizând relaţiile celor doi suverani5. Bunul cunoscător al relaţiilor româno-ruse, Gheorghe Bezviconi a menţionat incidentul doar în treacăt 6. Informaţii succinte şi fragmente din documentele privitoare la solie, au fost incluse (doar la note) de către alcătuitorii culegerii de documente Relaţiile istorice dintre popoarele U.R.S.S. şi România în veacurile XV – începutul celui de al XVIII7. Toţi autorii menţionaţi au reflectat cazul doar în limita documentelor expuse în primul volum care ţine de relaţiile ruso-tătare8, trecând cu vederea două documente importante – scrisoarea hanului Mengli Ghirai, adresată marelui cneaz, Vasile al III-lea şi răspunsul acestuia – din 12 septembrie 1508 şi respectiv 25 februarie 1509. Ele sunt în al doilea volum şi practic nu au fost introduse în circuitul ştiinţific9. Informaţiile pe care le conţin sunt, însă, 2 Карпов Г.Ф., Памятники дипломатическихъ сношенiй Московскаго государства съ Крымскою и Нагайскою ордами и съ Турцiей, Томъ 1 (1474-1505), în „Сборник Императорскаго Русского Исторического Общества”, Томъ 41, Санкт-Петербург, 1884; Г.Ф. Карпов, Г. Ф. Штедман, Памятники дипломатическихъ сношенiй Московскаго государства съ Крымом, Ногаями и Турцiею, Томъ 2 (1508-1527), în „Сборник Императорскаго Русского Исторического Общества”, Томъ 95, Санкт-Петербург, 1895. Unele documente ale acestui „dosar” erau cunoscute şi cercetătorilor români din acea perioadă, fiind publicate în Uricariul cuprinzătoriu de hrisoave, firmanuri şi alte acte ale Moldovei, partea a III-a, sub redacţia lui Teodor Codrescu, Iaşi 1853, p. 89-95, nr. 18-20. 3 Малиновский A. Ф., Историческое и дипломатическое собрание дел происходивших между российскими великими князьями и бывшими в Крыму татарскими царями с 1467 по 1533 года, în „Записки Одесского Исторического Общества Истории и Древностей”, T. 5, Odessa, 1863, р. 178-420 4 Базилевич К. В. Внешняя политика русского централизованного государства вторая половина XV века. Москва, 1952 – tradusă în limba română în anul 1955. 5 Alexandru Boldur, Ştefan cel Mare, voievod al Moldovei (1457-1504). Studiu de istorie socială şi politică. Editura „Carpaţi”, Madrid, 1970, p. 310-314 6 Gheorghe Bezviconi, Contribuţii la istoria relaţiile româno-ruse (din cele mai vechi timpuri până la mijlocul secolului al XIX-lea), Bucureşti, 1962, p. 43 7 Relaţiile istorice dintre popoarele U.R.S.S. şi România în veacurile XV – începutul celui de al XVIII. Documente şi materiale în trei volume. Vol. I (1408-1632), Editura „Ştiinţa”, Moscova, 1965, p. 302-304, nota 81-83 8 Карпов Г.Ф., Памятники дипломатическихъ сношенiй Московскаго государства съ Крымскою и Нагайскою ордами и съ Турцiей, Томъ 1 (1474-1505), în „Сборник Императорскаго Русского Исторического Общества”, Томъ 41, Санкт-Петербург, 1884, doc. nr. 63, 64, 66, 76, 79, 81, 83, 84, 86-88, 90, 91, 97, 98, 100. 9 Карпов Г.Ф., Г. Ф. Штедман, Памятники дипломатическихъ сношенiй Московскаго государства съ Крымом, Ногаями и Турцiею, Томъ 2 (1508-1527), în „Сборник Императорскаго Русского Исторического Общества”, Томъ 95, Санкт-Петербург, 1895, doc. nr. 2, 3

72

„Despre chestiunea volohă şi despre cei patru meşteri...” – un incident diplomatic moldo-rus...

importante şi completează cunoştinţele despre ultima fază a domniei lui Ştefan cel Mare. Existenţa acestor lacune, impune o nouă cercetare a evenimentelor legate de staţionarea misiunii ruse în Ţara Moldova.

Solia reţinută de Ştefan cel Mare era condusă de Dimitrie Rally şi Mitrofan Fiodorov Karaciarov. Primul era fiul grecului Ioan Rally şi frate cu Manuel Rally – tus-trei veniţi în Statul Moscovit, în jurul anului 1485, să-l slujească pe marele cneaz10. Dimitrie, a condus şi anterior o solie, care a recrutat meşteri din Europa. Astfel, între 1488-1490, Dimitrie şi Manuel Rally s-au aflat în misiune în Italia, vizitând Roma, Veneţia şi Milano. Ei s-au întors la Moscova împreună cu fratele Sofiei Paleolog (a doua soţie a lui Ivan al III-lea), Andrei Paleolog şi au adus un medic şi diverşi meşteri11.

În a doua sa solie în Italia, Dimitrie Rally va fi trimis împreună cu diacul Mitrofan Karaciarov. Misiunea lor a început în martie 1499, prin traversarea Poloniei12, apoi a Ungariei13. În mai-iunie 1499 ei au staţionat în Germania, iar de la 25 noiembrie 1499 şi până la 6 ianuarie 1500 au stat în Veneţia. Aici au fost primiţi la 1 decembrie în audienţă la Seniorie, iar la 15 decembrie solii au participat la şedinţele marelui Consiliu. Totodată ei au vândut un mare număr de blănuri. La 25 februarie 1500 trimişii ruşi au ajuns la Roma, fiind însoţiţi de ducele Valentino, fiul papei Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503). Ei au fost prezenţi la serbările jubiliare organizate de papă, în timpul cărora el a proclamat o nouă cruciadă (11 martie 1500). Solii au stat la Roma timp de câteva luni. De asemenea au vizitat oraşul Neapole14. În tot acest răstimp ei au angajat un mare număr de meşteri, astfel, încât spre Moscova deja pleca o adevărată caravană, compusă din familiile acestor italieni15. Convoiul s-a pornit de la Veneţia la 20 aprilie 150016. 10 Скрижинская Е. Ч., Кто были Ралевы, послы Ивана III в Италию. (К истории итало-русских связей в XV веке), în Проблемы истории международных отношений. Ленинград, 1972, p. 267. 11 Acest medic – „mistro Leon” – l-a otrăvit ulterior pe Ivan cel Tânăr, fiul lui Ivan al III-lea şi soţul Elenei Voloşanca, fiica lui Ştefan cel Mare (Ibidem, p. 269-270; Полное собрание русских летописей. Т. 28. Летописный свод 1518 г., Москва, 1963, p. 320). 12 Regele Ioan Albert a reţinut solia timp de opt săptămâni, impunându-i pe solii ruşi să plătească o taxă vamală de 700 de galbeni ungureşti (Карпов Г.Ф., Памятники дипломатических сношений Московского государства с Польско-Литовским государством в царствование Великаго Князя Ивана Васильевича, Tom 1 (1487-1533), în „Сборник Императорскаго Русского Исторического Общества”, Томъ 35, Санкт-Петербург, 1882, p. 320-321, nr. 67). 13 Полное собрание русских летописей. Т. 28. Летописный свод 1518 г., Москва, 1963, p. 320; Idem, T. 11-12. Патриаршия или Никоновская летопись, Москва, 1903, p. 249 14 Пирлинг П., Дипломатические сношения Москвы с Римом в XV-XVI в., în „Русская старина”, N. 115, septembrie 1903, p. 629; Хорошкевич А. Л., Русское государство в системе международных отношений конца XV – начала XVI в., Москва, 1980, p. 192-194; Казакова Н. А., Грамота Ивана III папе Александру VI, în „Археографический ежегодник” за 1973 год, Москва, 1974, р. 26-28; Зимин А. А., Россия на рубеже XV-XVI столетий (Очерки социально-политической истории), Москва, 1982, p. 180 15 Пирлинг П., Op. cit., p. 629. Mai târziu, la 2 iulie 1504 Mengli-Ghirai va scrie lui Ivan al III-lea că solii Dimitrie Rally şi Mitrofan Karaciarov vor ajunge la el „cu meşteri şi cu soţii şi cu copii şi cu fete” (Карпов Г.Ф., Памятники дипломатическихъ сношенiй ..., Томъ 41, p. 515-516296, nr. 63). 16 Călători străini despre Ţările Române, vol. 1, volum îngrijit de Maria Holban, Bucureşti, 1968, p. 145

73

Eugen CERNENCHI

În primăvara anului 1500 solii erau aşteptaţi în patrie17. Din cauza frecventelor conflicte dintre Moscova, pe de o parte şi Lituania şi Polonia, pe de altă parte, drumul obişnuit al soliilor ruse spre Italia trecea prin zona baltică, în special prin oraşele livoniene şi hanseatice. Această cale a fost însă abandonată în 1494, în urma ostilităţilor dintre moscoviţi şi Hansa18. Rally şi Karaciarov au plecat în Italia prin Lituania şi Polonia, deoarece au fost normalizate relaţiile moscovito-lituaniene, odată cu căsătoria marelui duce Alexandru Jagiello cu fiica lui Ivan al III-lea, Elena (1495). În timpul aflării soliei în Italia, în primăvara anului 1500 a început un nou război ruso-lituanian (1500-1503). În aceste condiţii unicul drum de întoarcere pe care trimişii îl puteau urma era prin Ungaria, Moldova şi Hanatul din Crimeea.

Se pare că solii au ajuns în Ţara Moldovei în a doua jumătate sau la sfârşitul anului 150019, deoarece în ianuarie 1501 la Moscova deja se ştia că la întoarcere solii au fost bine primiţi de regele Ungariei, Vladislav şi conduşi, ulterior până la Ştefan cel Mare în Moldova20. Gheorghe Bezviconi susţine că această veste a putut fi adusă în Rusia de către „moldoveanul Nichifor, fiul paharnicului Dimitrie” (iulie 1502)21. Considerăm însă că ştirile au putut fi aduse la curtea cneazului rus mai devreme, de către solul regelui Ungariei, Mateiaş Cejelitski, care a ajuns la Moscova la 9 ianuarie 1501, iar la 14 ianuarie a fost primit în audienţă22. Anume la această audienţă Ivan al III-lea a adresat mulţumiri regelui Vladislav pentru atitudinea binevoitoare faţă de solii săi23.

Deoarece războiul dintre Ivan al III-lea şi Alexandru era în toi, Rally şi Karaciarov nu-şi puteau continua calea prin Lituania24. Acest lucru era periculos de

17 Карпов Г.Ф., Памятники дипломатическихъ сношенiй ..., Томъ 41, p. 296, nr. 63; p. 309, nr. 64 18 Хорошкевич А. Л., op. cit., p. 195; Зимин А. А., op. cit., p. 105 19 Un indiciu în acest sens sunt instrucţiunile primite de solii ruşi trimişi în mai 1503 să ratifice pacea ruso-lituaniană. Ivan al III-lea le indica, în cazul dacă vor fi întrebaţi despre solia reţinută în Moldova, să răspundă „...solii domnului nostru Dimitrie şi Mitrofan cum au venit la Volohi, tocmai atunci între domnul nostru şi al vostru s-a întâmplat răzmeriţa...” (Карпов Г.Ф., Памятники дипломатических сношений Московского государства с Польско-Литовским государством..., t. 35, p. 429, nr. 76.) 20 Карпов Г.Ф., Памятники дипломатических сношений Московского государства с Польско-Литовским государством ..., Tомъ 35, p. 306 21 Gheorghe Bezviconi, Contribuţii..., p. 43; Nikifor este menţionat într-o scrisoare a solului rus din Hanatul Crimeei Alexei Zaboloţki (2 iuie 1502) şi în instrucţiunile din 15 iulie 1502, trimise de Ivan al III-lea solului său de la Caffa, Alexei Golohvastov „acum a venit la mine de la Volohi Mikifor fiul lui Dimitrie Ciaşnic şi spune că voievodul pe solii şi meşterii noştri la noi nu ia lăsat” (Карпов Г.Ф., Памятники дипломатическихъ сношенiй ...,Томъ 41, p. 427-429). După cum vom vedea mai sus, se pare totuşi că Mikifor nu era moldovean, ci unul din membrii soliei conduse de Dimitrie Rally, probabil un om de încredere al acestuia. 22 Карпов Г.Ф., Памятники дипломатических сношений..., T. 35, p. 300-307, nr. 65 23 Ibidem, p. 306. “ne-au scris solii noştri Dimitrie Ioan şi Mitrofan Karaciarov, pe care i-am trimis până la Roma şi până la regele Vladislav; ...şi înapoi ducându-se de la Roma, au fost la el (la Vladislav) şi el de asemenea i-a miluit şi a poruncit să fie conduşi până la Ştefan, voievodul moldovean. Şi pentru aceasta noi îi suntem regelui recunoscători...”.Vezi şi Уляницкий В. А. Материалы для истории взаимных отношений России, Польши, Молдавии, Валахии и Турции в XIV-XVI вв, Москва, 1887, р. 183 24 Mai târziu faptul aceasta va fi consemnat de doctorul lui Ştefan cel Mare veneţianul Matteo Muriano, vezi - Călători străini despre Ţările Române, vol. 1, p. 149-150.

74


înfăptuit şi prin stepele nord-pontice, fiindcă atât Hanatul din Crimeea (aliat al Moscovei), cât şi Hoarda cea Mare (aliată a Lituaniei) erau implicate în conflictul ruso-lituanian25. Nici activitatea de mediator a lui Ştefan cel Mare, care dorea să-i împace pe Alexandru Jagiello şi Ivan al III-lea nu s-a încununat cu succes26. Fără rezultate a fost şi medierea celorlalţi fraţi Jagielloni încoronaţi (Vladislav şi Ioan Albert). În timpul negocierilor tripartite polono-lituano-moscovite de la Moscova din februarie-martie 1501, care trebuiau să pregătească tratativele de pace, partea rusă a solicitat ca marele duce Alexandru să permită trecerea misiunii conduse de Rally şi Karaciarov prin statul său şi să le dea şi o scrisoare de trecere, pe care să o transmită lui Ştefan cel Mare27. În aceeaşi primăvară la Moscova se afla şi solul voievodului, Coste diacul28. Tratativele au eşuat, iar solia continua să rămână în Moldova.

Atât suveranul lituanian cât şi cel moscovit, căutau sprijinul domnului Ţării Moldovei. Marele duce al Lituaniei Alexandru Jagiello, care din decembrie 1501 va deveni şi rege al Poloniei, încă de la începutul războiului a încercat să-l câştige de partea sa pe Ştefan cel Mare. El a profitat de problema succesiunii la tronul moscovit şi căderea în dizgraţie a fiicei voievodului, Elena Voloşanca. Astfel, în mai-iunie 1500, îndată după declanşarea războiului, Alexandru, într-o scrisoare adresată domnului prin solul său Boguş, făcea aluzie la această situaţie, comunicându-i „Iar despre fiica ta şi nepotul tău solii milostivirii tale îţi vor fi spus mai pe larg în ce cinste îi ţine”29 Ivan al III-lea.

Statutul Elenei şi al fiului ei Dimitrie la curtea moscovită a început să se diminueze în cursul anului 1499. În aprilie 1502 lui Dimitrie i s-a luat titlul de mare cneaz şi el, împreună cu Elena, au fost închişi sub pază. La putere a ajuns gruparea Sofiei Paleolog şi a fiului ei Vasile, ultimul fiind asociat la domnie la 14 aprilie 150230. 25 Probabil, reieşind din aceste considerente, una din căile de retragere a soliei în patrie se preconiza a fi cea pe Marea Neagră – prin Cetatea Albă şi Caffa. Astfel, Ivan al III-lea îi poruncea solului său Andrei Kutuzov, trimis la Caffa, la 13 martie 1500, ca să intervină pe lângă guvernatorul otoman să nu reţină solia lui Rally şi Karaciarov şi meşterii în caz dacă ei vor veni în oraş (Карпов Г.Ф., Памятники дипломатических сношений..., T. 41, p. 296). Alexandru Gonţa, fără a indica documentul, susţine că solia rusă a fost reţinută de Ştefan cel Mare la Cetatea Albă (Alexandru Gonţa, Relaţiile românilor cu slavii de răsărit până la 1812, Editura „Universitas”, Chişinău, 1993, p. 91). 26 Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Szekely, Princeps omni laude maior: o istorie a lui Ştefan cel Mare. Suceava, Muşatinii, 2005, p. 371-374 27 Карпов Г.Ф., Памятники дипломатических сношений..., T. 35, p. 323-324, nr. 67; Relaţiile istorice dintre popoarele U.R.S.S. şi România în veacurile XV – începutul celui de al XVIII. Documente şi materiale în trei volume. Vol. I (1408-1632), Editura „Ştiinţa”, Moscova, 1965, p. 84-86, nr. 25 28 Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Szekely, Princeps omni laude maior..., p. 374-376; Tot atunci la hanul din Crimeea, Mengli Ghirai, a fost trimis solul Cacico (Ibidem; Карпов Г.Ф., Памятники дипломатических сношений..., T. 41, p. 355, 359). Se pare că acesta era specializat în efectuarea misiunilor la tătari, fiind menţionat în 1507 ca sol al voievodului Bogdan, sub numele Cristea Hacico (Gheorghe Gonţa, Formarea Metricei Lituaniene şi importanţa ei în studierea vieţii politice a Ţării Moldovei (sec. XV-XVI), în IN HONOREM Demir Dragnev. Civilizaţia medievală şi modernă în Moldova. Studii, Chişinău, 2006, p. 55; Lietuvos Metrika (1499-1514), Knyga Nr. 8, Vilnius, 1995, p. 75-76, nr. 40, 41). 29 Ioan Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. II, Bucureşti, 1913, p. 413-415; Lietuvos Metrika (1427-1506). Knyga Nr. 5, Vilnius, 1993, p. 166, nr. 99 30 Constantin Rezachevici, Ştefan cel Mare, Ivan III, Sofia Tominicina (Paleolog) şi Elena Stefanovna Voloşanca – legături dinastice şi politice, în „Studii şi Materiale de Istorie Medie”,

75

Eugen CERNENCHI

Probabil că şi atitudinea lui Ştefan cel Mare faţă de solii ruşi a evoluat în dependenţă de ştirile pe care le obţinea despre soarta fiicei şi a nepotului său. Se pare că dizgraţierea lor a fost hotărâtă, dar încă tăinuită de Ivan al III-lea, în toamna anului 150131. Totuşi, unele zvonuri despre aceasta au ajuns la Ştefan cel Mare. În decembrie, acelaşi an, el a încercat să trimită o nouă solie la Moscova. Solul său, Şandru, trebuia să negocieze cu Ivan al III-lea în favoarea încetării războiului ruso-lituanian. Totodată, el „trebuia să se intereseze şi de nepotul său, despre care auzise că, după ce fusese investit mare cneaz, ar fi fost despuiat de moştenirea sa”32. Deci, dacă la început solia rusă staţiona în Moldova din cauza războiului ruso-lituanian şi nesiguranţei drumului spre patrie, atunci la sfârşitul anului 1501 Ştefan cel Mare a hotărât să reţină solia până va afla veşti sigure despre soarta Elenei şi a lui Dimitrie, iar ulterior (după aprilie 1502) şi ca represalii la dizgraţierea fiicei.

Marele cneaz, intuind că relaţiile sale cu domnul Moldovei se vor deteriora irevocabil, a hotărât să implice în acţiunile de eliberare a soliei ruse pe hanul Crimeei, Mengli Ghirai, cu ajutorul căruia spera să obţină acest lucru mai lesne. În toamna anului 1501 (atunci când se presupune că Ivan al III-lea a decis înlăturarea lui Dimitrie de la moştenire) în Crimeea este trimis Fiodor Kisiliov. Lui i se poruncea la 7 octombrie, în cazul în care solia se afla încă în Moldova, să ceară lui Mengli Ghirai, să trimită oamenii săi la Ştefan voievod, pentru ai conduce pe Rally şi Karaciarov până la Perekop, iar de acolo la Moscova33. Aceleaşi instrucţiuni le-a primit solul rus Alexei Zaboloţki, trimis la han în martie 150234. La 2 iunie 1502 el îl informa pe Ivan al III-lea, că la Mengli Ghirai a venit un sol al lui Ştefan cel Mare; că Dimitrie Rally şi însoţitorii săi se găsesc încă în Moldova şi că a venit „de la Volohi, în Kirkor35, Mikifor Ciaşnic, iar Dimitrie Larev (Rally) a mai trimis cu dânsul însoţitor, la ţarul Mengli Ghirai, pe Zaharie, care fierbe silitră36” să-l roage pe han să le împrumute bani pentru provizii, să trimită oameni după ei şi să poruncească să fie conduşi până la el37. Hanul l-a trimis pe Zaharie înapoi în Moldova împreună cu solul moldovean. Pentru cauza soliei condusă de Dimitrie Rally a rugat şi Alexei Zaboloţki. Mengli Ghirei i-a răspuns însă „cum numai voi

vol. XXII, 2004, p. 68; Maria Magdalena Szekely, Un destin tragic: domniţa Elena, în „Magazin Istoric”, 1997, nr. 6, p. 62-63; Alexandru Boldur, Op. cit., p. 285-287; Зимин А. А., Россия на рубеже XV-XVI столетий ., p. 176-177 31 Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Szekely, Princeps omni laude maior..., p. 383 nota 648 32 Ibidem, p. 383 33 Карпов Г.Ф., Памятники дипломатических сношений..., T. 41, p. 375-376, nr. 78 34 Ibidem, p. 388, nr. 79 35 Kirkor sau Kârk-Er – reşedinţa principală a hanilor din Crimeea până la construcţia palatului de la Bahcisarai (Плетнева С.А. Кочеврики средневековья, Москва, 1982, р. 77). 36 „Захара что ямчюгу варить” – adică prepară pulbere, praf de puşcă. În altă parte el este numit şi Zane. Mengli Ghirai scrie că Zane a cerut să i se dea neapărat monede otomane căci „la Ştefan voievod banii otomani circulă” (Карпов Г.Ф., Памятники дипломатических сношений..., T. 41, p. 446, nr. 87). 37 Карпов Г.Ф., Памятники дипломатических сношений..., T. 41, p. 418, nr. 83, p. 446, nr. 87; Уляницкий В. А. Материалы для истории взаимных отношений России, Польши, Молдавии, Валахии и Турции..., p. 205-206

76


îndeplini aici treaba fratelui meu (Ivan al III-lea) şi a mea, eu atunci îndată am să trimit după Dimitrie şi însoţitorii săi”38.

În scopul urgentării eliberării soliei, marele cneaz a hotărât să întreprindă demersuri de o mai mare amploare. La 15 iulie 1502 el a trimis mai multe scrisori – voievodului Ştefan, lui Dimitrie Rally şi Mitrofan Karaciarov, hanului Mengli Ghirai, şehzade-lei Mehmed, fiul sultanului Baiazid al II-lea, guvernator al Caffei şi solilor ruşi din Crimeea (Alexei Zaboloţki şi Alexei Golohvastov). În actul adresat hanului Crimeei, Ivan al III-lea îl ruga să transmită, prin oamenii săi de încredere, o scrisoare a cneazului către Ştefan cel Mare, în care cerea voievodului să permită solilor ruşi să plece din Moldova în Perecop. Alte două scrisori, către Rally şi Karaciarov, trebuiau transmise solilor în taină „să nu ştie despre aceasta Ştefan voievod şi nimeni altul dintre Volohi”. De asemenea marele cneaz cerea hanului să întreprindă măsuri de eliberare şi preluare a trimişilor şi suitei lor, făgăduind să achite toate cheltuielile pe care le va suporta Mengli Ghirai cu aprovizionarea lor39. În instrucţiunile trimise lui Alexei Zaboloţki, Ivan al III-lea scria „şi mie mi-au spus aici că Ştefan voievod pe acei soli ai noştri dar şi pe meşteri la noi nu-i lăsă, nici bani, nici straie, nici cai la drum nu le-a dat”. Totodată cneazul îl informa despre demersul său către Menghli Ghirai. Zaboloţki a primit indicaţii să-l roage pe han ca să „trimită la Volohi pentru solii noştri şi pentru meşteri astfel de oameni ai săi, cărora le-ar fi fără frică până la el (până la han) să-i însoţească pe solii şi meşterii noştri”40. Rugăminţi similare a adresat Ivan al III-lea şi către „sultanul” de Caffa, Mehmed. În acelaşi timp, solului său de la Caffa, Alexei Golohvastov, i-a poruncit să obţină sprijinul şehzade-lei în această problemă. De asemenea Golohvastov trebuia să insiste ca Mehmed să se adreseze tatălui său, Baiazid al II-lea, pentru eliberarea solilor ruşi din Moldova, în cazul în care Ştefan cel Mare nu se va conforma cerinţelor sale41.

Deja peste două luni, la 12 septembrie 1502, Ivan al III-lea a aflat dintr-o scrisoare (semnată la 13 august 1502) a hanul Crimeei că acela a trimis oamenii săi de încredere în Moldova, cu scrisoarea cneazului adresată lui Ştefan cel Mare şi alte două scrisori lui Rally cu Karaciarov42. Tot atunci Alexei Zaboloţki îi relata cneazului, că Ştefan i-a scris anterior (înainte de 15 iulie 1502) lui Mengli Ghirai, întrebându-l despre soarta fiicei Elena şi a nepotului Dimitrie (отпиши ко мне, въ животе ли будут моя дочь и внук). Pentru a se informa hanul l-a interogat în această chestiune pe rezidentul rus. Cu atât mai mult că printre ştirile aduse de curierului tătar Arvan, recent reîntors de la Moscova (el a revenit în Crimeea împreună cu curierul rus Kadâş Abaşev la 15 iulie), era şi cea potrivit căreia „Marele cneaz a luat marea cnezie a Moscovei de la nepotul său şi a dat-o fiului său, cneazului Vasilie”. Răspunsul lui Zaboloţki s-a rezumat la negarea acestor zvonuri, susţinând că „O(A)rvan s-a greşit

38 Evenimentele s-au petrecut în ajunul confruntărilor dintre Menghli Ghirai şi Ahmed (hanul Hoardei Mari) care s-au soldat cu victoria hanului Crimeei – vezi Базилевич К. В. Op. cit., p. 489-490 39 Карпов Г.Ф., Памятники дипломатических сношений..., T. 41, p. 424-425, nr. 84 40 Ibidem, p. 426-427; A. Zaboloţki, la indicaţiile marelui cneaz, a încercat să obţină şi susţinerea soţiei lui Mengli-Ghirai, Azi Nur-saltan, pentru a grăbi eliberarea soliei (Ibidem, p. 449-450, nr. 87). 41 Ibidem, p. 427-429, nr. 84; Uricariul cuprinzătoriu de hrisoave, firmanuri şi alte acte ale Moldovei, Partea a III-a, sub redacţia lui Teodor Codrescu, Iaşi 1853, p. 91-95, nr. 20 42 Карпов Г.Ф., Памятники дипломатических сношений..., T. 41, p. 431, nr. 85

77

Eugen CERNENCHI

(омякнувся) povestindu-ţi ţie (hanului) despre fiul marelui cneaz; marele cneaz i-a dat fiului său, marelui cneaz Vasilie, marea cnezie în măreţul Novgorod”43. Se pare că solul rus a folosit un tertip diplomatic sau nu era informat despre evenimentele din aprilie legate de dizgraţierea Elenei şi a lui Dimitrie, el fiind plecat în Crimeea în luna martie.

Înainte de 27 august 150244 Ivan al III-lea trimite incognito în Moldova prin Lituania pe un sol al său Ileica şi încă trei oameni ai lui Dimitrie Rally45. Aceştia însă, neavând scrisori de trecere au fost prinşi de către lituanieni, fără să mai ajungă la Ştefan cel Mare46.

În luna noiembrie 1502 la Moscova ajung noi ştiri despre trimişii ruşi din Moldova, aduse de curierul rus, Kadâş, care venea de la Caffa şi solul tătar Arvan. Primul purta cu el scrisoarea şehzade-lei Mehmed (semnată la 1 septembrie 1502), prin care acesta îl înştiinţa pe Ivan al III-lea că a trimis la Ştefan cel Mare oamenii săi pentru a-i cere pe solii şi meşterii opriţi de voievod47. Solul tătar a venit cu mesajele lui Mengli Ghirai şi Alexei Zaboloţki48. Pentru a reconstitui evoluţia evenimentelor ce ne interesează, informaţiile din aceste acte trebuie coroborate cu cele din scrisorile hanului şi rezidentului rus, emise mai târziu, la 4 şi 5 februarie 150349, precum şi cu cele din scrisoarea lui Mengli Ghirai din 12 septembrie 150850.

Din aceste relatări reiese că în luna septembrie 150251 hanul l-a trimis la Ştefan pe „aminul” Asancea Hafiz („Asanciuk-Afâz”)52. El l-a găsit pe voievod în Pocuţia „în ţara Leşească sub Halici”53. Solul trebuia să obţină eliberarea misiunii ruseşti şi să transmită lui Rally şi Karaciarov 40 000 de „bani otomani” (aspri)54. Zaboloţki scrie că Ştefan a vrut să le permită solilor ruşi să plece din Moldova, îndată ce s-a întors în

43 Ibidem, p. 432-434; Уляницкий В. А. Материалы для истории взаимных отношений России, Польши, Молдавии, Валахии и Турции..., p. 205-206. 44 Карпов Г.Ф., Памятники дипломатических сношений Московского государства с Польско-Литовским государством ..., Томъ 35, p. 336, nr. 71 45 Ibidem, p. 475, nr. 82 46 Ibidem, p. 396, nr.75; p. 451, nr. 77 47 Карпов Г.Ф., Памятники дипломатических сношений..., T. 41, p. 452, nr. 87 48 Ibidem, p. 444-452, nr. 87 49 Aceasta deoarece legăturile dintre Crimeea şi Moscova s-au întrerupt pe perioada lunilor octombrie 1502 – februarie 1503 din cauza atacurilor săvârşite asupra curierilor tătari în drumul lor spre Rusia. Văzând că solii nu revin de la Moscova, Mengli Ghirai a trimis în februarie 1503 o nouă solie cu scrisori (inclusiv şi ale lui Alexei Zaboloţki) care le recapitulau pe cele anterioare. 50 Карпов Г.Ф., Г. Ф. Штедман, Памятники дипломатическихъ сношенiй Московскаго государства съ Крымом, Ногаями и Турцiею..., T.95, p. 22-24 51 Карпов Г.Ф., Памятники дипломатических сношений..., T. 41, p. 451, nr. 87 52 Reieşind din titlul pe care îl poartă „amin” – ar putea fi – emin – adică vameş sau intendent al lui Mengli Ghirai. 53 Карпов Г.Ф., Памятники дипломатических сношений..., T. 41, p. 466. În această perioadă Ştefan cel Mare s-a aflat în Pocuţia pentru a rezolva împreună cu reprezentanţii regelui Alexandru şi reprezentanţii unguri chestiunea provinciei aflată în litigiu, vezi - Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Szekely, Princeps omni laude maior..., p. 394-398; Ilona Czamanska, Moldawia i Woloszcsyna wobec Polski, Wegier i Turcji w XIV i XV wieku. Poznan, 1996, p. 229-230. 54 Карпов Г.Ф., Памятники дипломатических сношений..., T. 41, p. 446

78


Suceava de la război55. Însă, tot atunci a venit o scrisoare de la regele polon Alexandru, care îi reproşa voievodului că în timp ce „pentru cneazul Ivan, mie duşmănie îmi faci, pământurile mele şi oraşele mele le devastezi, iar cneazul Ivan pe fiica ta a prins-o şi fiului fiicei tale cnezia i-a luat-o şi închizându-i, mult rău le-a făcut”56. Ştefan, îndată a trimis la Mengli Ghirai pe „omul său bun” Maxim Ian de la Tighina cu scrisoarea şi rugămintea adresată hanului „cercetează pentru mine aceasta pe deplin, aşa ar fi cu adevărat, cum mi-a scris regele, fiindcă la tine de la marele cneaz din Moscova adesea vin, şi de la tine spre Moscova, dar şi un sol moscovit acum e la tine… Şi dacă va fi minţit acestea regele, eu tot atunci la tine pe solii marelui cneaz îi voi lăsa, ba încă şi pe solul meu la marele cneaz cu dânşii îl voi lăsa, la Moscova”57.

Mengli Ghirai l-a convocat iarăşi pe rezidentul rus la o convorbire confidenţială. Apoi, Zaboloţki a fost interogat încă o dată în prezenţa solului moldovean Maxim. Mai mult, hanul intenţiona să-l impună pe solul rus să infirme aceste „zvonuri” printr-un jurământ. Zaboloţki a respins toate acuzaţiile, susţinând că ele sunt „o minciună şi nedreptate” urzite de regele Alexandru. Hanul i-a scris lui Ştefan o scrisoare, alcătuită împreună cu Zaboloţki, în care ştirile despre prigonirea Elenei şi a cneazului Dimitrie erau declarate nişte zvonuri şi intrigi puse la cale de Alexandru „Iar tu ştii şi singur, ce fel de duşman este regele, nouă şi marelui cneaz; şi tu pe solii marelui cneaz lasă-i la mine şi pe solul tău lasă-l tot acum cu dânşii, la Moscova, la marele cneaz şi omul tău însuşi o va vedea pe fiica şi nepotul tău, şi eu însumi, la fratele meu (Ivan al III-lea) pe solul meu îl voi trimite”58.

Între timp, probabil tot în lunile septembrie-octombrie, în Moldova a venit şi o solie a şehzade-lei Mehmed, cu intenţia de a-i prelua pe solii ruşi. Informaţia este oferită de Mengli Ghirai şi datează din 12 septembrie 1508. El relatează că solia era condusă de Sinnagul-Ahmet, care a vorbit în numele fiului sultanului Baiazid al II-lea, oferindu-se să achite datoria de 150 000 de „bani otomani” pe care o aveau solii ruşi faţă de domnul Moldovei. „Ştefan voievod, însă, după cum scrie hanul, bani de la el nu a luat ci a vorbit: eu cu şehzade treabă nu am; iar dacă va fi să-i dau pe solii marelui cneaz şi pe meşteri, apoi, a trimis la mine ţarul Mengli Ghirai să-i ceară pe acei oameni, pe aminul său, Asanciuk-afâz şi eu pe ei ţarului Mengli Ghirai îi voi da şi bani de la acela am să iau”. Hanul relatează în continuare că domnul Moldovei peste un timp i-a chemat pe Rally şi Karaciarov, întrebându-i „câţi bani otomani v-am dat cu împrumut?”. Solii au făcut socotelile („сочлися”) şi au răspuns „pentru domnul nostru marele cneaz Ivan, 150 000 de bani otomani am luat, acestea îţi datorăm ţie Ştefan voievod”59.

Solul tătar Asancea Hafiz a trimis din Moldova, cu un curier, o scrisoare stăpânului său prin care îl înştiinţa că Ştefan a făcut calculele împreună cu solii ruşi („с ними розчолся”), stabilindu-se o datorie a lor faţă de voievod în sumă de 107.644 „bani otomani” (aspri)60, pentru care fapt domnul nu-i va elibera. Menli Ghirai i-a scris

55 Ibidem, p. 469-470 56 Ibidem, p. 466 57 Ibidem, p. 470 58 Ibidem 59 Карпов Г.Ф., Г. Ф. Штедман, Памятники дипломатическихъ сношенiй Московскаго государства съ Крымом, Ногаями и Турцiею..., T. 95, p. 23 60 Cererea sumei de doar 107.644 de aspri, din datoria totală de 150.000, ar avea două explicaţii. Ori s-a luat în calcul faptul că Asancea Hafiz avea la el cei 40.000 de aspri pe care anterior

79

Eugen CERNENCHI

despre aceasta cneazului Ivan al III-lea la 4 februarie 1503, rugându-l să transmită cât mai curând aceşti bani căci „din cuvintele voievodului am priceput, că aceşti bani pe deplin neavându-i în mână, nu-i va elibera” pe soli61.

Din cauza amintitelor dificultăţi de circulaţie între Crimeea şi Moscova, banii de la marele cneaz nu au mai venit. Cu toate că Zaboloţki scria despre intenţia hanului de a trimite un curier în Moldova cu bani, se pare însă, că el nu a găsit această sumă62. Asancea Hafiz a stat în Moldova întreaga iarnă, negociind condiţiile eliberării trimişilor ruşi şi a meşterilor63. Mengli Ghirai a hotărât să acţioneze în conformitate cu indicaţiile primite anterior de la Ivan al III-lea. În scrisorile sale, marele cneaz îl ruga pe Mengli Ghirai să-şi asume toate cheltuielile legate de revenirea solilor la Moscova, iar pentru banii pe care ei îi datorau domnului Moldovei, hanul „să facă legământ cu voievodul Ştefan”64. Adică să fie garantul achitării acestor sume.

Probabil că lucrurile au evoluat anume în această direcţie. Din corespondenţa tătaro-moscovită reiese că Ştefan cel Mare a cerut de la han un act de jurământ (шерть), prin care el să reconfirme faptul că statutul Elenei şi al cneazului Dimitrie la curtea moscovită a rămas intact65. În scrisoarea de la 12 septembrie 1508 Mengli Ghirai menţionează că Rally şi Karaciarov cu mâna lor au scris un act, întărit cu peceţile lor, care confirma datoria în bani pe care o aveau faţă de voievod66. La rândul său, hanul i-a trimis lui Ştefan cel Mare un act (iarlâk), prin care se angaja să achite banii datoraţi de soli, domnul Moldovei menţionând cu această ocazie „suma (кунь) de 150.000 de bani otomani, la mine, de la marele cneaz nu va ajunge şi împăratul (hanul), în acei bani, cu mine legământ a făcut (поимался), iar despre aceasta iarlâkul lui e la mine în mâini, 150.000 de bani otomani de la împărat am să-i iau”67.

O problemă controversată legată de staţionarea misiunii ruseşti în Moldova este cea a tratamentului la care au fost supuşi de către Ştefan cel Mare solii şi meşterii. Informaţii noi aflăm din scrisoarea de răspuns a lui Vasile al III-lea către Mengli Ghirai din 25 februarie 150968. Aprecierile marelui cneaz sunt negative. El menţionează că în perioada de şedere a soliei în Moldova, voievodul i-ar fi impus pe meşteri să lucreze pentru dânsul, fiecare la ce se pricepea; nu le dădea provizii, cheltuiala întreţinerii fiind

Menghli Ghirai i-a transmis la cererea lui Dimitrie Rally sau în decursul perioadei octombrie 1502 – iunie 1503 (când solia rusă a plecat din Moldova) datoriile misiunii ruseşti faţă de Ştefan cel Mare s-au ridicat de la 107.644 aspri la 150.000. Zaboloţki a echivalat 107644 aspri în 1076 ruble şi 15 altâni. 61 Карпов Г.Ф., Памятники дипломатических сношений..., T. 41, p. 466, 470 62 Ibidem, p. 470 63 „сее зимы у Стефана воеводы зимовал”, Ibidem, p. 475 64 „и ты бы в тех денгах Стефану воеводе поимался” – Карпов Г.Ф., Г. Ф. Штедман, Памятники дипломатическихъ сношенiй Московскаго государства съ Крымом, Ногаями и Турцiею..., T. 95, p. 22 65 Карпов Г.Ф., Памятники дипломатических сношений..., T. 41, p. 472-473 66 „И Дмитрей и Митрофан своими руками написав то да и печати свои приклали” – Карпов Г.Ф., Г. Ф. Штедман, Памятники дипломатическихъ сношенiй Московскаго государства съ Крымом, Ногаями и Турцiею..., T. 95, p. 23 67 Ibidem 68 Ibidem, p. 53-63, nr. 3

80


pe seama lui Rally şi Karaciarov; de asemenea, domnul ar fi însuşit o parte a bunurilor ce aparţineau solilor69.

Din rapoartele medicului Matteo Muriano reiese, însă, că cel puţin până la sfârşitul anului 1502 şi începutul anului 1503, dată la care ele au fost, solii şi întreaga lor suită au fost „bine trataţi de acest domn”70. Meşterii italieni veniţi cu Rally şi Karaciarov în Moldova contactau liber cu conaţionalul lor din Veneţia. Unul dintre ei, Dimitrie, a îndeplinit o misiune în cetatea lagunelor, pentru a aduce medicamentele necesare tratamentului voievodului71. Altul, Nicolo Leondari, a cules informaţii pentru Matteo Muriano, conversând, fără restricţii, cu solul turc trimis în Polonia, Sinan bei, care era în trecere prin Moldova72. Mai mult decât atât, patru dintre meşterii din cadrul soliei, „cei mai buni”, au rămas să activeze în Moldova, renunţând să plece în Rusia73. Chiar dacă au existat anumite abuzuri din partea lui Ştefan cel Mare, considerăm că ele au vizat în primul rând pe soli şi mai puţin pe meşteri. Totodată, considerăm că elementele şcolii cretano-veneţiene, care le găsim în pictura murală din Moldova la începutul secolului al XVI-lea74, pot fi puse pe seama activităţii meşterilor (pe parcursul anilor 1500-1503) aduşi de solii ruşi, precum şi pe seama celor patru meşteri ce au rămas aici.

Din sursele documentare cunoaştem numele unor persoane ce au călătorit împreună cu Rally şi Karaciarov. În rapoartele lui Matteo Muriano sunt pomeniţi grecii Dimitrie, trimis la Veneţia de Ştefan cel Mare la 9 decembrie 1502 şi Nicolo Leondari, care pleca la Moscova la un unchi al său secretar al marelui cneaz75. În corespondenţa tătaro-moscovită apar deja pomeniţii Mikifor ceaşnic şi Zaharie Zane ambii, probabil, erau oamenii de încredere ai solului Dimitrie Rally. De asemenea se cunoaşte numele a doi meşteri italieni. Este vorba despre Alevizio „cel Nou”76, meşter italian care a construit pentru Mengli Ghirai aşa numitele „porţile de fier Demir-Hanu” de la palatul din Bakcisarai77. Pentru aceasta Mengli Ghirai printr-o scrisoare specială l-a recomandat pe Alevizio marelui cneaz, drept „un meşter foarte bun... nu ca alţi meşteri, un foarte mare meşter”78. Tot el a construit mai multe biserici dintre care cea mai cunoscută este catedrala Arhanghelskii din Kremlin, unde a fost înmormântat

69 „и в те годы во все тем мастером Стефан воевода велел делати на себя, хто что умел, а своего им корму не давал ничего, а шол им корм и харч от тех же от наших послов… да и рухлядь у наших послов поимал.”, Ibidem, p. 55-56. 70 Călători străini despre Ţările Române, vol. 1, p. 148-154 71 Ioan Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare... vol. II, p. 466, nr. CLXXXVI 72 Călători străini despre Ţările Române, vol. 1, p. 151-154 73 Карпов Г.Ф., Г. Ф. Штедман, Памятники дипломатическихъ сношенiй Московскаго государства съ Крымом, Ногаями и Турцiею..., T. 95, p. 56 74 Vătăşianu Virgil, Istoria artei feudale în Ţările Române, vol. I., Bucureşti, 1959, p. 822; Idem, Elemente de stil renascentist în arta noastră feudală, în Studii de artă veche românească şi universală, Bucureşti, 1987, p. 100. 75 Călători străini despre Ţările Române, vol. 1, p. 154 76 Discuţiile privind identificarea sa vezi – Лазарев В. Н. Искусство средневековой Руси и Запад (XI-XVвв.), Москва, 1970, р. 65-66 şi nota 210. 77 Эрнст Н. Бахчисарайский ханский дворец и архитектор великого князя Ивана III фрязин Алевиз Новый // Известия Таврического общества истории, археологии и этнографии, Симферополь, 1928, Т. II, (59), р. 39-54 78 Карпов Г.Ф., Памятники дипломатических сношений..., T. 41, p. 551-552, nr. 100

81

Eugen CERNENCHI

cneazul Dimitrie, nepotul lui Ştefan cel Mare79. Al doilea meşter numele căruia îl cunoaştem, sculptorul Grigorie Vorenza, a fost reţinut de către Mengli Ghirai chiar şi după plecarea soliei ruse la Moscova80.

Solul tătar Asancea Hafiz a zăbovit în Moldova până la sfârşitul primăverii anului 1503. Abia atunci Ştefan a decis să permită plecarea solilor şi meşterilor în Crimeea. Împreună cu ei, voievodul a trimis pe solii săi, care trebuiau să ajungă la Moscova pentru a cerceta situaţia Elenei şi a cneazului Dimitrie. Domnul în persoană în fruntea oştilor sale, a însoţit misiunea până la hotarele ţării81. De aici solii au fost preluaţi de o oaste tătară condusă de ulanul Alabat. În drum spre Crimeea, lângă un vad de pe râul Nipru, ei au fost atacaţi noaptea de către „cazacii kieveni şi cerkaskieni”. La 16 iunie Mengli Ghirai îl înştiinţa pe Ivan al III-lea, că Rally şi Karaciarov au ajuns la el, iar „Ştefan voievod pe solii săi Doma şi Uliuc, i-a lăsat, să meargă cu solii cei ai tăi, la tine, la fratele meu, pentru nepotul tău să pună un cuvânt”82. Alexei Zaboloţki, însă, în scrisoarea sa către marele cneaz, îl menţionează în calitate de sol al lui Ştefan cel Mare pe un oarecare Timofei, trimis la Moscova cu aceeaşi misiune83. Solii moldoveni nu au mai ajuns la Moscova, deoarece Mengli Ghirai i-a reţinut şi el la rândul său pe trimişii ruşi şi pe meşteri mai bine de un an de zile. Trimişii lui Ştefan cel Mare, chiar dacă au staţionat în Crimeea, cu siguranţă s-au întors în Moldova atunci când au aflat despre moartea voievodului (2 iulie 1504).

Cât priveşte solia condusă de Rally şi Karaciarov, ea a revenit în Rusia abia în noiembrie 150484. Împreună cu ei, Mengli Ghirai a mai trimis un sol, care trebuia să prezinte lista cheltuielilor suportate de han, în eforturile sale de reîntoarcere a solilor ruşi în patrie şi să ia aceşti bani de la cneaz. El a fost primit în audienţă la 30 noiembrie 1504, înmânând lui Ivan al III-lea o scrisoare a hanului. În ea Mengli Ghirai a ţinut să sublinieze rolul şi efortul depus de Asancea Hafiz în eliberarea soliei ruse, cerând cneazului să-l răsplătească corespunzător85. Totodată a estimat cheltuielile suportate la suma de 212.000 de bani (fără a se preciza moneda) împrumutaţi de la negustorii din Caffa.

Din scrisoarea cneazului Vasile al III-lea de la 25 februarie 1509, ar reieşi că în aceeaşi perioadă la Moscova au fost şi doi soli moldoveni, diecii Coste şi Ştefan, cărora vistierul marelui cneaz Ivan al III-lea le-a plătit banii datoraţi voievodului Ştefan86.

79 Кузнецова А. М. Комментарии // Карамзин Н. М. История государства Российского, Т. 7-9, Тула, 1990, р. 143-144, nota 4 80 Este pomenit într-o scrisoare din martie 1505 a lui Ivan al III-lea prin care acesta îl roagă pe Mengli Ghirai să îl restituie pe meşterul „резец” Grigorie Vorenza (Карпов Г.Ф., Памятники дипломатических сношений..., T. 41, p. 558, nr. 101). 81 „и Стефан воевода с ратью проводил до своей украины”, Ibidem, p. 466, 476. 82 Ibidem, p. 472 83 Ibidem, p. 479 84 Documentele referitoare la staţionarea soliei în Crimeea, vezi – Ibidem, doc. nr. 97, 98, 100, 101. 85 «и он шедь там зимовал и одолжал и проелся, и великою истомоютам их взяв выпроводил; а толко бы не тоть Асанчюк Афыз, и твоим бы людем и мастером из Волошские земли не бывати» - Ibidem, p. 549, nr. 100. 86 „и отец наш князь великий те денги все велел поплатить своему казначею… воеводиным дьяком Косте и Степану те денги и поплатил сполна” – Карпов Г.Ф., Г. Ф. Штедман, Памятники дипломатическихъ сношенiй Московскаго государства съ

82


Documentul nu precizează care datorii anume au fost decontate. Cu siguranţă, însă, nu au fost restituiţi cei 150.000 de aspri, deoarece partea rusă i-a considerat nedrepţi şi neonorabili (безлепичные), această sumă fiind impusă forţat solilor ruşi de către Ştefan cel Mare87. Bogdan al III-lea, văzând că nu poate recupera banii pretinşi de tatăl său de la cnezii moscoviţi, i-a revendicat de la Mengli Ghirai, garantul şi chezaşul acestei datorii.

În scrisoarea sa de la 12 septembrie 1508 hanul îi relata lui Vasile al III-lea, că Bogdan al III-lea a cerut banii împrumutaţi de Rally şi Karaciarov şi garantaţi prin iarlâkul său. Mengli Ghirai susţinea că a plătit suma cerută, fiindu-i restituit în schimb iarlâkul. Totodată, el a primit şi un act al lui Ivan al III-lea, dat lui Ştefan cel Mare în care cneazul recunoştea datoria sa faţă de domn în sumă de 85 000 de bani şi îl ruga pe acesta să-i împrumute în continuare pe Dimitrie Rally şi Mitrofan Karaciarov88.

Cu această ocazie, hanul îl înştiinţa pe marele cneaz că îl trimite pe acelaşi Asancea Hafiz să preia banii pentru care s-a pus chezaş. Din misiunea solului tătar făcea parte şi diacul moldovean Bocea89. Mengli Ghirai îl atenţiona pe Vasile al III-lea ca să-l considere pe diacul moldovean drept un trimis personal al hanului90. El trebuia să prezinte poziţia părţii moldovene şi să înmâneze o scrisoare cneazului Vasile al III-

Крымом, Ногаями и Турцiею..., t. 95, p. 55; Menţiuni indirecte despre această solie se conţin în „Inventarul arhivei ţariste din secolul al XVI-lea” unde scrie că în lădiţa nr. 53 se aflau „gramote şi scrisori vechi ale lui Bogdan volohul şi Ştefan voievod (Ştefăniţă) către marele cneaz Ivan şi către marele cneaz Vasile”. De aici reiese că între Bogdan al III-lea şi Ivan al III-lea (decedat în octombrie 1505) au existat legături diplomatice (Această informaţie a fost pusă în lumină şi valorificată de istoricul Gheorghe Gonţa în «Молдавско-русские связи в первые десятилетия XVI в.» // Социально-экономическая и политическая история Молдавии периода феодализма. Chişinău, 1988, p. 63; Описи царского архива XVI века и Архива посольского приказа 1614 года. Под ред. С. О. Шмидта, Москва, 1960, p. 24). Astfel, scrisoarea lui Vasile al III-lea oferă informaţii despre debutul relaţiilor moldo-ruse la începutul domniei lui Bogdan al III-lea. 87 Ibidem – „А те денги полтораста тысяч атманских безлепичные, а та кабала неправая, занеже ведаеш и сам, в каков нужи држачи Стефан воевода тех послов отца нашего и наших, да и те кабалы на них писал сам не их волею”. 88«А которую ему грамоту дали на себя Дмитрей да Митрофанъ за своими печатми, да и великого князя Иванову грамоту за печатью, и онъ нам те грамоты с Санчюкомъ прислал, а в великого князя грамоте и лето и месяц и день писан, что восемьдесять тысячь и пять тысячь денегъ человеку твоему есми сказывает дал. Да и то писал, что колко надобе будет денег Дмитрею да Митрофану, и ты им дай, а то тебе заплачю язъ, да и ту грамоту ту великого князя дали. И язъ ныне..., брата своего великого князя Иванову грамоту и с его черленою печатью, да и ту грамоту, которую дали на себя Дмитрей Ларев да Митрофанъ за своими печатми, те обе грамоты запечатав своею печатью, послалъ к тебе». - Карпов Г.Ф., Г. Ф. Штедман, Памятники дипломатическихъ сношенiй Московскаго государства съ Крымом, Ногаями и Турцiею..., T. 95, p. 24; 89 În timpul domniei lui Ştefan cel Mare este menţionat un oarecare Borcea care scrie acte domneşti între 1472-1482, Documenta Ramaniae Historica, A, Moldova, vol. II (1449-1486). Volum întocmit de Leon Şimanschi în colaborare cu Georgeta Ignat şi Dumitru Agache, Bucureşti, Edit. Acad., 1976, nr. 187, 213, 214, 220, 226, 227, 229, 233, 237, 240, 243-245. 90 «занже у Богдана у воеводы его язъ взял тех для своих днег, и ныне не Богдановъ воеводинъ слуга, мой слуга» - Карпов Г.Ф., Г. Ф. Штедман, Памятники дипломатическихъ сношенiй Московскаго государства съ Крымом, Ногаями и Турцiею..., T. 95, p. 24

83

Eugen CERNENCHI

lea din partea lui Bogdan al III-lea91. Aceşti trimişi au ajuns la Moscova la 27 octombrie 1508, împreună cu o mare solie a hanului, care trebuia să reconfirme tratatul de alianţă tătaro-moscovit92. În cadrul tratativelor partea moscovită a consfinţit să-i restituie lui Mengli Ghirai cei 150.000 de aspri cu monedă rusească în sumă de 1.500 ruble. Totodată a cerut hanului să întreprindă toate măsurile pentru preluarea de la Bogdan a celor patru meşteri italieni care au rămas în Moldova şi să obţină reîntoarcerea banilor cheltuiţi de Rally şi Karaciarov pentru întreţinerea acestor meşteri, precum şi a lucrurilor luate de Ştefan de la solii amintiţi93. Toate acestea au fost înscrise într-un act în două exemplare. Unul a fost trimis hanului Mengli Ghirai, iar celălalt a rămas în vistieria cneazului94. Din păcate, nu cunoaştem dacă Mengli Ghirai a dat curs acestor cerinţe şi care a fost soarta ulterioară a celor patru meşteri veniţi din Italia.

Cert este faptul că aceste două documente, cunoscute de cercetători, dar omise din circuitul ştiinţific din considerente ideologice, au rostul să completeze informaţiile cunoscute deja despre ultima etapă a relaţiilor dintre Ştefan cel Mare şi Ivan al III-lea şi începutul celor dintre Bogdan al III-lea şi Vasile al III-lea.

91 Ibidem 92 Кузнецов А. Б. Дипломатическая борьба России за безопасность южных границ (первая половина XVI в), Минск, 1986, p. 17-18 93 Карпов Г.Ф., Г. Ф. Штедман, Памятники дипломатическихъ сношенiй Московскаго государства съ Крымом, Ногаями и Турцiею..., t. 95, p. 56 94 Ibidem, p. 67

84

Contribuţii documentare privind soarta cetăţii Săcuieni, o cetate de frontieră în timpul ocupaţiei otomane din Bihor

Mihai GEORGIŢĂ

Urkundliche Beiträge bezüglich der Zustand der Festung Săcuieni, eine Grenzfestung in der Zeit der osmanischen Besetzung in Bihar

Zusamenfassung. Diese zwei Urkunde, die wir in wissenschaftlichen Kreis stellen wollen, beziehen sich auf ein wichtiges Moment aus der Geschichte der Biharer Gespanschaft. Dieses Moment geschah in einigen Monaten, nachdem die Festung Grosswardein eröbert worden ist. Es handelt sich um die Absicht der Passa von Grosswardein, die Festung Săcuieni, der letzte Verteidigungspunkt aus Biharer Gespanschaft, zu eröbern. Das Kommando der Festung Săcuieni forderte dem Fürst der Siebenbürgen, Ioan Kemeny, die unverzügliche Unterstützung, weil sonst die Türken die Festung besetzen werden. Zugleich verkündete das Kommando dem Fürst, dass die Türken die Dörfer um die Festung Săcuieni herum ruiniert und verwüstet haben. Schliesslich die Festung Săcuieni wurde nicht von Türken aus Grosswardein eröbert und besetzt, wie den anderen umliegenden Festungen zugestosst sind. Der Fürst Mihail Apaffi hat die Festung Săcuieni mit dem Beistand der Habsburger aus den Händen der Türken gerettet und ihre Garnisonstruppen befestiget. Aber nach der Friedensvertrag aus Vasvár 1664 gelangte man zur Ubereinkunft darüber, diese Festung ganz abgetragt zu werden.

Cuvinte cheie: comitatul Bihor, cetatea Săcuieni, turci, Oradea, principat

Documentele inedite pe care dorim să le punem acum în circuitul ştiinţific le-

am depistat în timpul unor cercetări în arhivele bistriţene. Deşi se referă la altă zonă geografică, ele au ajuns să se păstreze aici graţie marii pasiuni de colecţionar de documente a cărturarului năsăudean Iulian Marţian, care la începutul veacului trecut a reuşit să colecţioneze o impresionantă cantitate de documente privind istoria Transilvaniei şi a românilor, colecţie predată apoi Arhivelor Statului1.

Însemnătatea acestor documente, care considerăm că merită să fie transcrise şi publicate integral, rezidă în faptul că ele dezvăluie un moment important din istoria comitatului Bihor, petrecut la câteva luni după cucerirea cetăţii Oradea de către turci în toamna anului 1660. Este vorba de intenţiile Paşei de Oradea de a cuceri cetatea Săcuieni, ultimul punct de rezistenţă din comitatul Bihor, aflat atunci într-o situaţie dezastruoasă, precum şi de incursiunile de pradă pe care le făceau oştile turceşti în nordul Bihorului. Momentul îşi relevă însă importanţa mai ales în contextul său.

Cucerirea cetăţii Oradea în 27 august, când apărătorii cetăţii au capitulat după 45 de zile de asediu, a fost primită cu mult entuziasm la Poarta otomană, deoarece căzuse una din cele mai mari fortificaţii de margine ale Principatului2. Doleanţele populaţiei, care apărase cetatea, au fost formulate în opt puncte şi prezentate lui Ali paşa. Primul punct cuprindea dorinţa ca în afară de cetatea Oradea şi bunurile ei, alte

1 Cf. Îndrumător în Arhivele Statului Bistriţa-Năsăud, Bucureşti, 1986 2 Istoria oraşului Oradea, Oradea, 1995, p. 148

85

Mihai Georgiţă

cetăţi şi castele nu vor fi ocupate. Celelalte doleanţe vizau păstrarea neştirbită a avutului public şi privat, păstrarea arhivei capitlului şi a tiparniţei, asigurarea transportului şi securitatea persoanelor care vor să plece la Cluj. Ali paşa nu a semnat textul cu aceste solicitări, însă a redactat o scrisoare în termeni aproximativi în care garanta realizarea tuturor dorinţelor. Supravieţuitorii asediului au fost escortaţi pe lângă Sîniob la Debreţin, iar o parte a populaţiei s-a refugiat la Turda şi Dej3. Turcii ştiau că nu vor respecta promisiunile, de aceea Ali paşa a dat un răspuns evaziv. Ei intenţionau din motive strategice şi economice să încercuiască şi să ocupe o parte cât mai mare din principat. De la început Ali paşa nu s-a mulţumit numai cu Bihorul, ci a cerut toate ţinuturile care au fost sub ascultarea marelui căpitan al cetăţii Oradea: comitatele Crosna, Solnocul de Mijloc şi cel Interior. A avut pretenţii şi asupra unei străzi din Cluj, iar când aceasta i-a fost refuzată, a cerut Huedinul şi Bologa4. În realitate, numeroasa garnizoană turcească de la Oradea şi din alte câteva cetăţii nu putea să fie întreţinută din veniturile domeniului Oradea, ci era nevoie de un teritoriu foarte vast. Aşadar, dintru început paşa a înregistrat ca aparţinând noului paşalâc toate domeniile subordonate militar anterioarei căpitănii a Oradiei, profitând de neexplicitarea clară a formulării „Oradea şi bunurile ce-i aparţin” din „scrisoarea de credinţă” emisă de însuşi Ali Paşa. A urmat un lung şir de revendicări din partea turcilor şi de proteste din partea principatului, care nu va avea finalitate până la instalarea administraţiei austriece5. Pe fondul acestei disputei cu acte doveditoare a avut loc expansiunea turcilor şi ocuparea altor cetăţi.

La puţin timp după căderea Oradiei turcii au ocupat cetăţile şi castelele din sudul Bihorului şi au început incursiuni în nord. Acţiunile de cucerire au fost uşurate de atitudinea ţărănimii care s-a supus, iar în multe cazuri au chemat pe turci să-i alunge pe nobili. Beiuş, Petrilei, Pomezău, Salonta, Tileagd, Adorian, Poceiu, Zsáka, Şoimuş, au fost primele cetăţi şi castele care au căzut în mâinile turcilor în toamna şi iarna anului 16606. Două cetăţi mai puternice au rămas acum necucerite: Sâniobul şi Săcuieniul. Soldaţii turci din Oradea s-au împrietenit cu ţăranii români şi unguri, făcând petreceri cu vin, chiar dacă le era interzis. Aşa au venit să petreacă şi la cârciumile din Sâniob, unde mai veneau şi soldaţi din garnizoana cetăţii, petrecând împreună cu aceştia. La un moment dat aici s-a iscat o altercaţie, iar soldaţii din garnizoană au omorât câţiva turci. Acesta a fost un motiv în plus pentru ca Sinan Paşa de Oradea să ceară predarea cetăţii. Apoi a chemat pe Olaj, beiul din Gyula, care pe lângă o armată de ieniceri şi spahii a adunat şi câteva mii de ţărani unguri şi români. Cu un asemenea efectiv a ajuns în faţa porţilor cetăţii cerând cu ameninţări predarea ei. Fără nici un pic de rezistenţă, garnizoana a predat cetatea în 21 februarie 16607. Rămânea drumul deschis spre cetatea Săcuieni, încercuită de forţele otomane. Teritoriul nou cucerit a fost organizat într-un paşalâc, împărţit în cinci sangeacuri: Biharea, Şinteu, Sâniob, Pomezeu, Beiuş8. Totuşi, partea de nord a Bihorului, dincolo de cursul râului Er, care cuprindea cetatea Săcuieni şi oraşul Debreţin au rămas în 3 Liviu Borcea, Contribuţii la istoria oraşului Oradea în timpul stăpânirii otomane (1660-1692), în Crisia, XI, 1981, p. 112-113 4 Ibidem, p. 114 5 Idem, Bihorul medieval. Oameni, aşezări, instituţii, Oradea, 2005, p. 285-286 6 Bunyitay Vincze, A török foglalás korábon 1660-1692, Budapest, 1892, p. 35 7 Ibidem, p. 36-37 8 Liviu Borcea, op. cit., p. 118

86

Contribuţii documentare privind soarta cetăţii Săcuieni, o cetate de frontieră...

continuare în administrarea Principatului până în 1686 când s-a instalat administraţia habsburgică9. Cum a reuşit să reziste în acest timp cetatea Săcuieni deselor incursiuni şi pretenţiilor de stăpânire otomană? În primul rând, Săcuieniul mai avea o garnizoană proprie, care putea asigura apărarea în cazul unui atac. De pildă, în iarna anului 1660-1661 turcii cu aportul ţăranilor au încercat un asediu dar fără succes. Referitor la acest asediu căpitanul garnizoanei cetăţii scria: “Ne-a sosit vestea tristă că ţăranii ce locuiesc pe malurile râului Er şi Barcău au promis paşei de Oradea că, profitând de gheaţă, vor aduce alimente asediatorilor Săcuieniului”. În consecinţă, s-a solicitat o expediţie militară, formată din 5000-6000 de oşteni, împotriva satelor Albiş şi Cubulcut care “să înspăimânteze pe răsculaţi”. La Bratislava, în februarie 1661, sosise zvonul că Săcuieniul fusese deja cucerit. Ioan Kemeny, ales principe al Ardealului la începutul acestui an, a depus toate eforturile pentru a întări cetăţile cu garnizoane habsburgice în vederea păstrării lor în cadrul principatului. În mai 1661, o încercare a căpitanului cetăţii Satu Mare de a ajuta garnizoana de la Săcuieni prin trimiterea de trupe s-a soldat cu o contralovitură a turcilor din Oradea. Ştiri precise cu privire la pătrunderea trupelor imperiale la Săcuieni avem abia în 25 iunie acelaşi an, când la Viena s-a aflat că numărul oştenilor era de 600, aflaţi sub comanda contelui locotenet-colonel Tiefenthall10. Între aceste două date, anume eşecul încercării din luna mai a căpitanului cetăţii din Satu Mare de a veni în ajutorul celor din Săcuieni şi sosirea trupelor imperiale în cetate la finele lunii iulie, se situează evenimentele relatate în cuprinsul documentelor care fac obiectul studiului nostru, eliminând totodată lacunele de informaţii din acest interstiţiu.

Cele două epistole prezentate aici relevă, aşa cum am arătat, un episod din încercarea turcilor de a-şi extinde ocupaţia în nordul comitatului şi pregătirile defensive ale conducătorilor cetăţii Săcuieni. Deşi se referă ambele la aceeaşi situaţie, ele se completează una pe alta în detalii. Scrisoarea redactată în limba germană este mai amplă şi poartă semnătura unui demnitar german al principelui. Ea cuprinde mai multe amănunte, dar cea redactată în limba maghiară şi semnată în aceeaşi zi oferă date care nu se regăsesc în prima. De exemplu, despre faptul că vitele au fost luate de pe păşuni, despre timpul cât ţine incursiunea turcilor, despre suma cu care trebuie plătiţi muncitori care lucrează la repararea unui bastion, despre necesitatea trimiteri meşterilor pietrari etc. Scrisorile prezintă trei chestiuni importante: incursiunile de jaf ale turcilor în satele din jurul Săcuieniului; îngrijorarea conducerii cetăţii la producerea unui atac turcesc, care ar conduce inevitabil la capitulare; necesarul de bani şi meşteri pentru reparaţiile la cetate şi la piesele de artilerie.

Epistolele sunt adresate principelui Transilvaniei Ioan Kemeny, înştiinţându-l că în dimineaţa zilei de 12 iunie 1661, la ora 6, însuşi paşa de Oradea cu 2000 de soldaţi au mărşăluit spre Săcuieni şi că în drum au luat toate vitele aflate în satele din apropiere. Potrivit altei surse i se aduce la cunoştinţă tot aici principelui că 500 de soldaţi turci au fost campaţi întreaga zi în pădurile de lângă Sâniob, iar cu restul soldaţilor paşa a pârjolit şi ruinat câteva sate, urmând ca noaptea să rămână toate efectivele la Sâniob, şi apoi să se întoarcă la Oradea. În consecinţă, se solicită principelui întreg sprijinul, pentru că altfel cetatea ar cădea în mâinile turcilor. Erau

9 Lukinich I., Erdély területi változásai a törók hóditás korában, Budapest, 1918, p. 469 10Liviu Borcea, Contribuţii la istoria cetăţii Săcuieni (comitatul Bihor) în secolele XV-XVII, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj-Napoca, XXVI, 1983-1984, p. 325

87

Mihai Georgiţă

extrem de urgente lucrări de reparaţii la punctele de pază din diferite localităţi. Întrucât nu se putea amâna executarea lor şi nici nu se putea folosi munca ţăranilor iobagi, persecutaţi de turci, căpitanul cetăţii a hotărât să se lucreze la repararea cetăţii, a bastioanelor şi a altor sisteme defensive cu 50 de nemţi, care urmau să fie plătiţi o vreme din visteria Principatului cu 15 bani sau 4 urşi pe zi. De asemenea, se solicită principelui să fie trimişi meşteri pietrari, un rotar care să repare lunetele la tunuri, un fierar care să repare tot ceea ce trebuia reparat. La fel de necesar era artificierul sau meşterul de tunuri trimis cu scrisorile şi alte veşti la principe. Aceste documente ne ilustrează în subtext panica ce a pus stăpânire pe locuitorii şi garnizoana cetăţii la iminentul atac decisiv al turcilor şi suferinţele la care erau supuşi cei din satele limitrofe.

Spectrul ameninţării a fost înlăturat abia după vreo două săptămâni, când trupele imperiale austriece au venit în ajutorul garnizoanei din Săcuieni sub comanda lui Tiefenthall. Efectivele militare au mai fost suplimentate pe urmă, astfel încât în 1662 cele aprobate de împăratul Leopold pentru Săcuieni însumau 500 de călăreţi şi 500 de pedestraşi, la care se mai adăuga aceleaşi efective ale trupele transilvănene.

Fortificaţia de la Săcuieni, prin poziţia sa în cadrul comitatului Bihor ca punct de rezistenţă faţă de paşalâcul de la Oradea şi ca cetate de graniţă a principatului, va continua să pericliteze relaţiile austro-turceşti. Ea făcea parte dintr-o realitate existentă deja în Transilvania, unde unele cetăţii erau sub comanda militară habsburgică, iar acest Principat ameninţa să iasă de sub suzeranitatea otomană. Aceste realităţi l-au determinat pe Sultan să reia războiul cu imperialii. După aproape doi ani de lupte, turcii au suferit o zdrobitoare înfrângere în 1 august 1664. Însă la pacea de la Vasvár, încheiată zece zile mai târziu, contrar aşteptărilor noastre li s-a recunoscut turcilor stăpânirea supra Crişanei şi a Oradiei şi s-a aprobat demolarea cetăţii Săcuieni11, o cetate la care ei au ţinut atât de mult, fapt subliniat în relatările din 1663 ale cronicarului turc Mehmed Raşid Tarih. Potrivit acestora, în toiul luptelor dintre imperii, o solie habsburgică s-a prezentat la vizirul din Belgrad, Fazil Ahmed, pentru a discuta condiţiile unui tratat de pace. Vizirul le-a reproşat că au încălcat condiţiile tratatului anterior, construind o puternică cetate la Kanisza şi trimiţând trupe militare în garnizoanele de pe teritoriile otomane. Nu s-a putut ajunge la un acord, deoarece unul dintre solii imperial ar fi spus că “ noi suntem însărcinaţi din partea împăratului nostru ca să nu încheiem pace cu Casa osmană până ce nu vom lua vestita cetate Sekelhed (Săcuieni), precum şi alte câteva oraşe din Transilvania.”12 Din replica acestui sol putem deduce că cetatea Săcuieni era considerată ca aparţinând de jure imperiului otoman, dar era revendicată şi ocupată de facto de habsburgi şi de transilvăneni. În februarie 1663 circula la Viena o veste conform căreia Săcuieniul va fi dărâmat. Fapt explicabil, de vreme ce principele Transilvaniei Mihai Apafi renunţase cu uşurinţă la ideea salvării cetăţii pe cale diplomatică.

Situaţia cetăţii s-a complicat cu aproape un an înainte de semnarea păcii de la Vasvár, când datorită neplăţii soldelor a izbucnit o revoltă în garnizoana germană şi a fost alungat Contele Tieffenthal şi ofiţerii săi. Soldaţii rebeli din garnizoană au predat

11 Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976, p. 231; Erich Zöllner, Istoria Austriei, Bucureşti, 1997, p 305; Tahsin Gemil, Ţările române în contextul politic internaţional 1621-1672, Bucureşti, 1979, p. 193-194 12 Cronici turceşti privind Ţările române. Extrase, vol. III, Bucureşti 1976, p. 134

88


cetatea din mâinile imperialilor principelui Transilvaniei, îngrijorat ca nu cumva cetatea să ajungă astfel la turci. Dar neînţelegerile cu garnizoana transilvăneană, amânarea fără justificare a plăţii soldelor, au accentuat disensiunile dintre Principe şi garnizoana imperială. La toate acestea s-a adăugat faptul că satele, care trebuiau să plătească dări cetăţii, s-au aliat cu turcii şi au lăsat garnizoana fără posibilităţi de subzistenţă, iar ea avea ordine de la principe să nu creeze probleme sătenilor din jurul Săcuieniului. Escaladarea ostilităţilor austru-turce în vara anului 1664 au condus la creşterea presiunilor asupra principelui Apafi din partea ambelor tabere pentru a se alia în război. Tratativele purtate cu imperiali la Satu Mare au arătat intenţiile acestora de a recupera cetatea Săcuieni de la transilvăneni şi dorinţa de a pedepsi garnizoana germană, care închinase cetatea principatului. În urma hotărârilor dietei de la Alba Iulia din 8 iunie s-a comunicat habsburgilor că cetatea va fi restituită Curţii vieneze, cu condiţia să nu se ia măsuri punitive împotriva garnizoanei germane, iar nobilimea transilvăneană să-şi poată păstra în continuare drepturile asupra satelor care aparţineau administrativ de cetate. Prin aceste decizii, Mihai Apafi urmărea de fapt să câştige bunăvoinţa împăratului habsburgic, în cazul în care se încheia pacea. Principele a aflat însă abia cu o lună mai târziu după încheierea păcii de la Vasvár că acolo s-a hotărât între părţile tratatului ca să fie demolată cetatea Săcuieni13. Deşi imperialii au renunţat atât de uşor la această cetate care în acel timp se afla în mâna transilvănenilor, nu acelaşi lucru se putea crede despre intenţiile principelui. Prin urmare, Sultanul l-a ameninţat pe acesta că dacă nu se va supune hotărârilor din tratat, potrivit relatărilor cronicarului sas Georg Kraus, “el are de gând să treacă cu toată oştirea prin Transilvania şi să poruncească să fie împresurată cetatea Săcuieni. Dacă nu va izbuti s-o cucerească înaintea iernii, el va hotărî ca toate trupele să ierneze în Transilvania şi va porunci ca împresurarea să ţină şi pe timpul iernii.”14 Astfel, pentru a evita această ameninţare dieta ţinută la Sighişoara la finele lui octombrie a hotărât demantelarea cetăţii. Cu toate că garnizoana s-a văzut ameninţată din ambele părţi, a hotărât să părăsească cetatea numai cu condiţia să le fie asigurată plăţile restante ale soldelor. Însă Sultanul a cerut lui Mihai Apafi urgentarea lucrărilor de demantelare. Precaut, principele a trimis în zonă oşti, pentru ca nu cumva, o dată distrusă cetatea turcii, să ocupe şi teritoriul din Bihor rămas transilvănenilor. Reprezentanţii Principatului, ai habsburgilor şi ai paşei de Oradea, au sosit la Săcuieni la sfârşitul lunii ianuarie 1665, pentru a asista la demantelarea cetăţii15. Potrivit cronicarului turc Evlia Celebi într-o singură zi a fost distrusă frumoasa şi puternica cetate, a cărei ziduri au căzut într-o mlaştină adâncă16. Cu acest prilej, Georg Kraus a asemănat puterea cetăţii Săcuieni cu cea a Oradiei17. Într-adevăr, distrugerea acestei fortificaţii puternice, care asigura hotarele vestice ale principatului, după căderea Oradiei, a însemnat o mare pierdere în sistemul defensiv al Transilvaniei. De acum până la cucerirea definitivă a Transilvaniei de către austrieci, turcii şi aliaţi lor, tătarii, vor organiza nestingheriţi incursiuni de jaf în nordul comitatului Bihor şi în părţile lui limitrofe.

13 Liviu Borcea, Contribuţii la istoria cetăţii Săcuieni…, p. 326-328 14 Georg Kraus, Cronica Transilvaniei, 1608-1665, Bucureşti, 1965, p. 592 15 Liviu Borcea, Contribuţii la istoria cetăţii Săcuieni…, p. 330-331 16 Călători străini privind ţările române, vol. VI, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 671 17 Georg Kraus, op. cit., p. 595

89

Mihai Georgiţă

I. Ilustrissimo et Celsissimo Principi ac Domino Domino Ioanni Kemény Principi Transylvaniae ac Siculorum Comiti ac. Domino Domino meo Clementisimo. Durchleuchtig: Hochgebohrner.

Gnädiger Fürst und Herr Herr. EW Fürstlichen Gnaden habe abermahlen mit diesen geringen, meiner Schuldigkeit nach, ganz unterthänig aufwarten, benebenst gehorsamst berichten wollen, wie dasz heutiges Tages früe umb 6 Uhr, der Bassa von Warattin in eigener Person mit 2000 yu Pferdt und Fuesy hiesiger Fesztung vorbey marschirt, auch im allernächst hirbey gelegenen Dorff, all das Viehe mit sich weggenohmen, und wie ich gleich heut nach Mittag Kundtschafft gekommen, dasz er auch heut den ganzen Tag über auf die 500 Mann zu Pferdt und Fusz im Waldt gegen Sanct Job darvon stehent gelasszen, und mit der andern Mannschafft noch etliche Dörffer zu ruiniren fortgangen, heutige Nacht aber alda in Sankt Job wird ankhommen, und alsdan auf Warattin von darausz zurück gehen solle.

Sonsten habe Euro fürstliche Gnaden nochmahlen Unterthenig bitten wollen, die zu alhiesiger Festung so hoch bedörfftige Notwendigkeiten, wie die neulich in Unterthenigkeit überschikte Specification mit mehrerem auszweiszet, mit dem allerfordersambsten anhero zubefördern, damit wiedrigenfahls bei einmahl unversehens ereignender Ploquada hiesiger Orth wegen ermaglender sehr hocher Notturfft zu pereclitieren nit gezwungen werden möchte.

Unterandern erindere ebenfahls Euro Fürstliche Gnaden gehorsamst, dasz den alhiesziger Posto an unterschädlichen Orthen in ein und andern zu repariren und zu verbessern die höchste unumbgängliche euszerste Noth erfordert; Weillen aber zu eheister Beförderung dieser nothwendigen Arbeith so nunmehr kein Verzueg leidet, die hierumb liegende Unterthanen, wegen groszer Bedrohung des Türckhen wie gerb sie es thaten, sich nicht öffentlich gebrauchen lassen dörffen, allsz habe bey dieszer Beschaffenheit mit hieszigen Haubtman und solchen Beding mich dahin beredet , dasz täglich von hiesziger deutschen Nation 50 Mann zu Behueff der Fesztung auf Arbeith gehen, wen täglich 4. Brumer, so zwoen bey diesen langen Sommertagen einger schlechtes ist, interim ausz euro Fürstlicher gnaden hieszigen baaren Gelt Cassa hergegeben, hernach aber solches Stracks von denen hierzu gehörigen Unterthanen wieder in baaren Gelt eingebracht und darmit ersetzt werden solle. Wann Ew. Fürstliche Gnaden auch gnädig anzubefehlen geruheten, dasz mit erster Gelegenheit ein Wagner welcher die Lunäten an denen Stückhen, zuemahlen solche allerdings gänzlich zerbrochen, wieder verenderte und verbesserte, zugleich ein Schmidt mitanhero geschickt wurde, wehre solches zu dasz gemeine Weesen sehr Nuz und dienlichen. Weillen nun gegenwertiger hiesiger Constabler in seinen nothwendigen Geschäfften mit allen Heisz zu Ew. Fürstlich. Gnaden abreiszet, alls habe solche zu dero angebohrnen fürstlichen Gnaden hiermit bestens recommendiren , benebenst unterthänig bitten wollen, weillen der Zeit nich alles der Feder zu trauen, ihme in allen so er meinetwegen Ew. Fürstlichen Gnaden referiren wirdt, vollkommenen Glauben zu geben. Mich zu dero fürstliche Gnade und Erwarttung gnädiger Resolution hiemit befehle, wormit verbleibe.

Ew. Fürstlich. Gnaden Gehorsambster J. B. von Diependael . m. pr.

90


Székelyhidt den 12. Junii 166118. Ilustre şi prea înalte domn şi principe al Transilvaniei şi Comite al Secuilor, prea bunul

meu domn. Luminate şi nobile Milostive Principe şi Domn, Clemenţa voastră, am slujit din nou cu toată

supunerea; conform cu această măruntă a mea datorie, vreau între altele să vă înştiinţez cu umilinţă, cum azi dis-de-dimineaţă la ora 6 Paşa de Oradea în propria persoană cu 2000 de cavaleri şi pedeştri au mărşăluit încoace, cum de asemenea din toate satele răspândite în apropiere au luat toate vitele cu ei, şi cum eu am primit de asemenea azi după amiază ştirea că el azi a lăsat întrega zi în campare 500 de oameni, cavaleri şi pedestraşi, în pădurea dinspre Sâniob, iar cu celălalt contingent a pornit mai departe să ruineze încă câteva sate, că azi noapte însă au sosit aici în Sâniob, şi apoi s-ar întoarce înapoi de aici la Oradea.

De altfel aş vrea să rog încă o dată cu supunere pe Clemenţa Voastră să împliniţi cu cea mai mare solicitudine nevoile stringente, deosebit de mari, în care se află cetatea de aici, aşa cum s-a arătat mai amănunţit în scrisoarea de specificare, pentru că în caz contrar ar trebui să fie constrânsă la blocada instituită subit în acest loc şi să nu fie periclitată din cauza lipsei foarte mari a celor necesare.

Între altele de asemenea vă amintesc Clemenţei Voastre cu supunere de nevoia noastră extrem de urgentă de a cere să fie consolidate şi reparate posturile de aici situate în diferite localităţi. Deoarece însă la îndeplinirea cât mai grabnică a acestei lucrări nu se suferă de acum nici o amânare, deoarece ţăranii supuşi de aici nu pot să fie oficial lăsaţi să fie folosiţi din cauza mari ameninţări a turcilor, aşa cum aceştia obişnuiesc să facă, eu am convenit de aceea la această împrejurare cu căpitanul de aici şi în asemenea condiţii am tocmit ca zilnic 50 de bărbaţi de naţiune germană de aici să fie trimişi cu scopul de a muncii la cetate, care zilnic trebuie să fie plătiţi între timp cu 4 Brumer(urşi19) din casa Clemenţei Voastre –de fapt este nepotrivită suma pentru aceste lungi zile de vară-, iar după aceea la momentul cuvenit trebuie să fie recuperaţi bani de la iobagii de aici şi astfel înlocuiţi. Dacă Clemenţa voastră ar dori să poruncească de asemenea ca la prima ocazie un rotar să fie trimis aici să refacă şi să repare lunetele la acele tunuri, deoarece sunt în întregime distruse, totodată să fie trimis un fierar cu el foarte necesar şi care să servească la activităţile necesare. Deoarece acum artificierul prezent aici a pornit la Clemenţa Voastră cu toată ardoarea în chestiunile lui necesare, pe acesta trebuie să vi-l recomand astfel Clemenţei Voastre cu căldură, pe lîngă faptul că aş vrea să vă rog cu umilinţă, deoarece timpul nu mă lasă să pun totul pe hărtie, să-i daţi acestuia încrederea completă în tot ceea ce vă va transmite din partea mea. Cu supunerea rămîn în aşteptarea rezoluţiei Dumneavoastră. Cu cea mai mare umilinţă J. B. Diependael . manu propria. Săcuieni la 12 iunie 1661.

18 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale-Bistriţa Năsăud, Colecţia de documente Iulian Marţian, pachetul 11, filele 14-15 19 Brummer = urşi. Presupunem că este o unitate monetară.

91

Mihai Georgiţă

II. E mellett volt Fejedelem Kemény János kezétöl ozon levélnek forditása Meltóságos Fejedelem, kegyelmes uram !

Ugobbon akarám Nagysagodnak alázatoson értesére adnom, hogy az Váradi Pasa ma hat orakor két ezered gyalog és lovas magával it mene el és az szomszéd falubeli marhákak az mezereöl mind el haitotta, és az mint ma értettem ebéd után az Szent Jóbi erdeökkbe eöt száz lovast és gyalogot állitott, az teöbbivel maga faluk égetni és rablani ment s ez éjel Szentjoban fellyül hált , s negyed napig ot leszen. Nagysagodat alázatoson kérem az mi az várhoz szükségesebek idején viselne gondot és hova hamaréb lehetne küldeni, mivel ha beszorulunk késeö leszen. Eszt is akarám Nagyságodnak értésére adnam, mivel az vár épitése igen szükséges, melyet az körül valo joszág véghez nem vihet az Teöröknek kegyetlensége miat, it igy edgyesztünk meg, hogy matol fogva eötven német menyen az bástya épiteni, kiknek napjában tizeneot pénz fizetése legyen ( noha illyen hoszu nap az is keves ) de az Nagyságad pénzére mely most készen vagyon, vagy ezután szedendeök leszünk, melyet is czelekedtem azért hogy fogyatkozás ne essék. Ha Nagyságod az leoves szerszámak mellé is farago embert és kövágót küldene, felette szükséges volna. Mivel ez jelen valo ágyus mester, az ki elég is, más hova hivatatik Nagyságodtól, az mostani üdeö nem szenvedi, hogy mindent levelben irjak, az mit fog mondani, Nagyságod hitelt adhat neki mindenekben. Székelyhiden. 12 Juni 166120. Pe Lângă aceasta a fost şi scrisoarea olografă a principelui Kemény János

Mărite principe, onorate Domn! Din nou vreau să vă dau de ştire că paşa de Oradea azi la ora şase împreună cu două regimente de călăreţi şi pedestraşi ar trece pe aici şi vitele de pe păşunile satului învecinat au fost luate şi din câte am înţeles azi după amiază a cantonat în pădurile de lângă Sâniob 500 de călăreţi şi pedestraşi, cu restul a mers să jefuiască şi să ardă satele din jur, iar la miezul nopţii s-a oprit mai sus de Sâniob, unde va staţiona un sfert de zi. Rog cu supunere pe Măria ta ca cele necesare cetăţii să fie trimise cît mai repede, căci dacă vom fi încercuiţi va fi prea tîrziu. De asemenea vreau să vă aduc la cunoştinţă Măriei Tale că este într-adevăr necesară construirea cetăţii, pentru că altfel nu se vor putea apăra bunurile din jur în faţa fărădelegilor turcilor, şi aşa ne-am înţeles că începând de azi cincizeci de germani să participe la construirea bastionului, cărora li se va plăti 15 bani pe zi (deşi suma ar fi puţină pentru o zi întreagă ); întrucât visteria Măriei Tale este acum secătuită, noi vom fi în continuare la fel de economi ca să nu ne lovim de lipsa banilor. Ar fi necesar ca Măria Ta pe lângă uneltele de zidărie să ne trimiteţi şi un cioplitot în piatră şi un pietrar. În ceea ce-l priveşte pe meşterul de tunuri, de asemenea ar fi suficient, dar e chemat în altă parte de Măria Ta, pentru că vremurile de acum nu permit să scriu totul în scrisoare ce aş vrea să spun, să-i dai crezare în tot ceea ce-ţi comunica. Săcuieni 12 iulie 1661.

20 Ibidem, fila 16

92

Contribuţii la corespondenţa lui Dimitrie Cantemir în ajunul campaniei de la Prut a lui Petru I

Lilia POGOLŞA

Contributions to Dimitrie Cantemir's Corespondence on The Eve of Peter I's

Campaign on Prut River

Abstract. Through his varied and rich in ideas creation, through extraordinary attachment showed for a written word, Dimitrie Cantemir manifests himself as an opener of the roads. The personality of the prince of Moldova, so interesting and so complex, might be better understood by studying his sizeable correspondence.

The value of the Dimitrie Cantemir’s correspondence is general, and especially the time of the Peter the First Prut’s company unfolding, is being unsuspected. While getting acquainted with this letters it can be better understood his politics, close relations with his contemporans and it can be easier to learn the personality of Dimitrie Cantemir, a political man and a known diplomat, adept in the complicated european international relations, that often justified the place which he occupied in his society.

Cuvinte cheie: Cantemir, domnitor, diplomat, tratat, alianţă, Prut, Petru I

Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei (martie-aprilie 1693 şi noiembrie 1710 –

iulie 1711), unul dintre cei mai mari cărturari ai poporului nostru, cu o bogată şi variată activitate ştiinţifică şi literară, filozofică şi artistică, spirit enciclopedist, a fost o personalitate complexă, de nivel european. Dimitrie Cantemir s-a impus atenţiei contemporanilor săi prin înalta sa pregătire ştiinţifică dobândită în şcolile din Constantinopol din partea unor cărturari de seamă, care l-au ajutat să cunoască cele mai înalte culmi atinse de ştiinţele filozofice şi istorice, de literatură clasică greacă şi latină. Continua sa pregătire şi mai ales pasiunea pentru tot ce era nou în epoca sa, au făcut din el nu numai un savant, care a întrunit în fiinţa sa cultura răsăriteană şi apuseană totodată, recunoscută de înaltul for academic din Berlin, ci şi o personalitate politică şi diplomat de seamă iniţiat în complicatul păienjeniş al relaţiilor internaţionale europene, menit să rezolve una dintre complicatele probleme ale politicii la începutul epocii moderne: chestiunea orientală.

Spirit analitic şi sintetic în acelaşi timp, înzestrat cu o memorie remarcabilă, fostul domn al Moldovei a lăsat o puternică impresie contemporanilor în mijlocul cărora a trăit şi a fost cunoscut sub toate aspectele. Fiecare din ei au subliniat în amintirile lor înalta sa erudiţie şi educaţie aleasă, uşurinţa cu care vorbea mai multe limbi moderne şi orientale, manierele sale, care făceau din el un adevărat curtean, cinstit şi apreciat, marile sale virtuţi şi neobosita sa putere de muncă. În acest sens, solul polon Rafael Lesczinski, care l-a cunoscut la Iaşi în 1700, va spune că el era „un bărbat erudit în limba latină şi cu o educaţie aleasă”; francezul Moreau de Brassey, care l-a întâlnit tot la Iaşi, dar în 1711 şi ca domn, va mărturisi despre acesta că era „ un om politicos, amabil, cu conversaţie blândă, politicoasă, curgătoare, vorbind latineşte în chip ales, ceea ce era foarte plăcut pentru cei ce vorbesc această limbă şi

93

Lilia POGOLŞA

care aveau bucuria de a se întreţine cu el”; eruditul german T.S. Bayer îl va descrie în felul următor: „Acest principe era un om cu suflet mare, cu mare virtute, obişnuit în primejdie şi având o dragoste de necrezut pentru ştiinţă”; în fine, învăţatul grec M. Schendo va arăta că pe Dimitrie Cantemir „l-au iubit muzele, l-au preţuit oamenii învăţaţi, l-au cinstit împăraţii”.1

Prin opera atât de variată şi bogată în idei, prin extraordinarul ataşament manifestat pentru slova scrisă, Dimitrie Cantemir se individualizează ca un adevărat deschizător de drumuri. Personalitatea voievodului cărturar, atât de interesantă şi de complexă, poate fi mai pe deplin înţeleasă studiind şi voluminoasa sa corespondenţă, de care suntem atât de puţin informaţi. Desigur, o personalitate de talia lui Dimitrie Cantemir cu o prodigioasă activitate ştiinţifică, literară, politică, diplomatică avea să întreţină o bogată corespondenţă, menită să fie un mesaj pentru posteritate cu privire la gândurile sale, la concepţiile sale, la mentalitatea sa, la sentimentele sale de bucurie şi amărăciune, de nădejde şi dezamăgire, de aspiraţii, izbânzi şi înfrângeri. Gândurile sale, aşternute în grabă pe hârtie, fără idei preconcepute, fără să se fi gândit la judecata posterităţii, au devenit în secolele ce ne despart de epoca sa preţioase documente, prin intermediul cărora putem cuprinde printr-o singură privire pe Dimitrie Cantemir diplomatul, omul politic, filozoful, istoricul, geograful, etnograful, savantul în general, omul în special, pretutindeni unde l-au purtat paşii şi acţiunile sale în patria sa de origine - Moldova, la Constantinopol, în Rusia, unde avea să-şi sfârşească zilele la mai puţin de 50 de ani.

Această corespondenţă, pe care a întreţinut-o timp de aproape trei decenii cu personalităţi din cele mai variate domenii şi straturi sociale, preocupări şi profesiuni, cu oameni de ştiinţă şi oameni politici, cu diplomaţi, ambasadori la Constantinopol şi Petersburg ai marilor puteri europene, cu monarhi şi principi, cu oameni de afaceri pe malurile Bosforului, dar şi ale Nevei, cu cărturari, filozofi, redactată în limbile greacă şi latină, în limba română, rusă, turcă şi franceză, trebuie să fi fost destul de vastă, poate depăşind pe a multora din contemporanii săi.

Dimitrie Cantemir nu a scris de dragul de a scrie, ci din interesul pe care-l avea de a stabili contacte cât mai multe cu contemporanii săi în multitudinea de probleme care-l preocupau. Uşurinţa cu care poseda limbile străine de mare circulaţie la vremea sa a făcut ca el, ca şi alţii, să nu aibă o cancelarie prea aglomerată de secretari pentru fiecare dintre limbile în care şi-a redactat corespondenţa, ca, de exemplu, Constantin Brîncoveanu şi Petru I, pentru a nu cita decât pe unii dintre contemporanii săi.

Valoarea corespondenţei lui Dimitrie Cantemir este de nebănuit mai ales când aceasta va fi cândva pe deplin recuperată. Din cunoaşterea acestor scrisori se pot înţelege mai bine gândirea sa politică, concepţiile sale filozofice, nivelul său ştiinţific şi literar drept rezultat al lecturilor sale, se poate cunoaşte lumea contemporanilor săi, strânsele sale legături cu acestea, care adesea justifică şi locul pe care l-a ocupat în societatea din care a făcut parte.

Spre regret, din această vastă corespondenţă s-a păstrat foarte puţin sau nu este exclus că o bună parte a acestei corespondenţe să mai existe prin arhivele de stat sau particulare, în fondurile care privesc pe marii demnitari, oameni politici, ambasadori şi diplomaţi, care au reprezentat ţara lor la Constantinopol şi Petersburg şi care ar fi putut avea legături cu Dimitrie Cantemir. Despre pierderea unei bune părţi a corespondenţei

1 P.P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1958, p. 42, 45 şi urm.

94


sale în timpul unui naufragiu pe Marea Caspică, când lăzile cu scrisori s-au scufundat, există o menţiune în biografia lui Dimitrie Cantemir, publicată într-unul din volumele operei sale: „În acel naufragiu s-a pierdut un scrin al principelui unde erau scrisorile şi manuscrisele sale.”2

Deşi există un spectru larg de cercetate a problemelor legate de corespondenţa lui Dimitrie Cantemir, astăzi nu se poate vorbi despre elaborarea ei deplină şi definitivă. Noile materiale, de un incontestabil interes istoric, descoperite în urma investigaţiilor noastre în arhivele din Rusia, ne permit să completăm considerabil, iar în unele cazuri chiar să corectăm şi să precizăm cunoştinţele noastre despre viaţa şi activitatea lui Dimitrie Cantemir – învăţatul domn al Moldovei, personalitate politică şi diplomat, implicat în complicatele probleme ale epocii sale.

Analizând documentele de arhivă, în special, corespondenţa secretă dintre curţile moldovenească şi cea rusă constatăm, că la sfârşitul sec. XVII – începutul sec. XVIII, în contextul relaţiilor internaţionale europene, diplomaţia rusă acordă o mare atenţie popoarelor Moldovei şi Valahiei. Având legături vechi şi strânse cu forţele patriotice ale acestor Principate, guvernul lui Petru I, de-a lungul multor ani, primea prin intermediul lor informaţii preţioase despre viaţa politică a Turciei, despre situaţia forţelor armate şi a problemelor externe, despre pregătirile militare şi planurile curţii sultanului. În acelaşi timp, domnii Moldovei şi Valahiei, precum şi oamenii lor, acordau atenţie şi ajutor „zecilor şi sutelor de agenţi ruşi, care colindau pământurile Imperiului Otoman”,3 colectând informaţii militare şi politice preţioase pentru curtea rusească. În acelaşi timp, multiple solii ale feţelor bisericeşti şi ale celor laice din partea Principatelor, veneau cu rugămintea „de apărare de tirania turcilor” şi de a-i lua sub protecţie, convingeau guvernul ţarist de sinceritatea simpatiilor proruseşti ale maselor largi de sârbi, muntenegreni, valahi, moldoveni şi fermitatea lor de a lupta împotriva duşmanilor comuni, se adresau cu propuneri de a încheia alianţe militaro-politice împotriva Porţii şi cu rugămintea de a-i primi sub protecţie. Despre acest fapt ne vorbesc şi datele care proveneau de la persoanele importante din cercul domnitorilor Moldovei şi Valahiei, conţinându-se în corespondenţele secrete şi în cele ale reprezentanţelor ruseşti la Constantinopol şi Viena4.

În baza analizei documentelor de arhivă şi celor publicate din Rusia, am putea considera, că în această perioadă guvernul rus nu dispersa relaţiile cu fiecare popor aparte într-o direcţie independentă a politicii sale externe. Toate popoarele creştine din Balcani şi din Principatele Dunărene erau privite de diplomaţia ţaristă ca o forţă etnopolitică unică, unită prin scopuri şi sarcini comune5. Cu toate acestea, aproape că nu se luau în consideraţie deosebirile în dezvoltarea economică, politică şi socială a fiecărei regiuni şi fiecărui popor, mai mult ca atât, nu se luau în consideraţie contradicţiile interne dintre dinastii şi dintre clase. Pentru relaţiile cu Rusia era

2 D. Cantemir, Opere, vol. 3-4, Bucureşti, 1876. p. 804 3 Российский Государственный Архив Древних Актов (далее - РГАДА), ф. 17, оп. I, д. 91, доп., л. 407 об.408; ф. 59, оп. I, 1710 г., д. 2, лл. 23-24 об. 32; ф. 124, оп. 4, 1707 г. дд. 135, 137; ф. 159, оп. 2, д. 140, лл. 197-198 4 З.Г. Беер, История о жизни и делах молдавского господаря Константина Кантемира, М., 1783, p. 127-128 5 А. Добров, Южное славянство. Турция и соперничество европейских правительств на Балканском полуострове, СПб., 1879. p. 507; С. Жигарев, Русская политика в восточном вопросе, М., 1896, Т. I, C. 30

95

Lilia POGOLŞA

caracteristică prezenţa unor aşa factori ca personalitatea şi opiniile politice ale domnitorului Principatului, activitatea lui şi perioada de domnie. De exemplu, dacă în Valahia conducerea ţării mult timp a fost în mâinile unui singur domnitor – Constantin Brîncoveanu, în Moldova situaţia era diferită.

De-a lungul multor ani, servind ca obiect de schimb în lupta internă şi în intrigile de la curtea Imperiului Otoman, Principatul Moldovei simţea povara politicii domnitorilor provizorii. Beneficiind de scaunul Moldovei ca de un izvor nesecat de bogăţii, ei se străduiau să se menţină cât mai mult la domnie, deseori sacrificând interesele poporului moldovenesc pentru a atinge scopurile personale. De multe ori s-a încercat de a transmite scaunul Moldovei prin moştenire. Dar în condiţiile jugului străin şi a luptelor neîntrerupte ale aristocraţiei moldoveneşti pentru locurile cele mai bune în ierarhia titlurilor boiereşti – unul dintre principalele izvoare de îmbogăţire, cât şi în condiţiile de cumpărare-vânzare a scaunului domnesc, aceste planuri erau practic irealizabile. Situaţia creată îi impunea pe domnitorii Moldovei să caute şi să atragă forţe externe, care ar fi contribuit la realizarea intenţiilor lor.

Unii dintre ei, de exemplu Ştefan Petriceicu vodă, caută alianţă şi ajutor politico-militar la Reci Pospolita. Alţii, ca Vasile Lupu şi Constantin Cantemir, participă la domnie în corespundere strictă cu regulile şi cerinţele prescrise de curtea sultanului6. Cei din a treia categorie – la ei se referă cea mai mare parte a domnitorilor, care au cârmuit Principatul Moldovei la sfârşitul sec. XVII – începutul sec. XVIII – îşi găseau realizarea doleanţelor şi planurilor în alianţa politico-militară cu Rusia7. Anume la hotarul dintre cele două secole, relaţiile secrete dintre Moldova şi Rusia, care anterior existau de la ocazie la alta, capătă un caracter neîntrerupt şi tot mai profund8. Acest fapt poate fi constatat pe baza analizei corespondenţei dintre demnitarii moldoveni şi Curtea rusă. De exemplu, legăturile secrete între guvernul rus şi Dimitrie Cantemir erau stabilite cu mult înainte ca el să vină la tronul moldovenesc9. La acest fapt, în mare măsură, a contribuit şi activitatea diplomatică rusă, care avea legături secrete nu numai cu domnitorii moldoveni şi valahi şi cu demnitarii lor, ci şi cu pretendenţii reali la scaunul domnesc10.

După cum a fost menţionat anterior, contactele tainice dintre Moldova şi Rusia se activizează considerabil în ajunul războiului ruso-turc din 1710-1714. Părtaşii Rusiei în Principatele Dunărene aşteptau momentul convenabil pentru acţiuni comune împotriva Imperiului Otoman şi răsturnarea jugului insuportabil11.

După ce a declarat război Statului Rus, Poarta începe mobilizarea forţelor armate. În acelaşi timp, guvernul turcesc întreprinde măsuri necesare pentru întărirea poziţiilor sale în Principatele Dunărene. Una dintre aceste măsuri a fost schimbarea domnitorului Moldovei. Locul domnitorului N. Mavrocordat, nepriceput în treburile

6 Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-Vodă încoace, Chişinău, 1972. p. 251-257 7 Aşa, de acum fiul mai mare al lui Constantin Cantemir - Antioh, fiind domnitor al Moldovei în 1698, „dorea să fie cu toate popoarele pămînturilor volohe în apărare.” Vezi: РГАДА, ф. 68, оп. I, 1698 г., д. З, л. 8. 8 Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura A II-a, Chişinău, 1974, p. 235 9 П. Пекарский, Наука и литература в России при Петре Великом, СПб, 1862. Ч. I. С. 574. 10 Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura A II-a, Chişinău, 1974, p. 235 11 Ibidem, p. 235

96


militare, l-a preluat domnitorul „devotat” turcilor Dimitrie Cantemir. Fiind bine familiarizat cu problemele Imperiului Otoman, cu gradul de pregătire militară pentru războiul cu Statul Rus, el era iniţiat în multiplele planuri ale curţii sultanului12. Toate acestea i-au permis lui Dimitrie Cantemir să considere situaţia creată la sfârşitul anului 1710 drept una favorabilă pentru înfăptuirea, în alianţă cu Rusia, a planurilor sale, care coincideau în principiu cu sarcinile primordiale politice şi social-economice ale populaţiei Principatului. Această orientare a domnului Moldovei nici pe departe nu era întâmplătoare. Reeşind din cercetările istoricului român P.P. Panaitescu, încă în 1703, Dimitrie Cantemir, împreună cu boierul valah Toma Cantacuzino, întocmea planuri de eliberare a Moldovei şi a Valahiei de sub dominaţia otomană, bazându-se în primul rând pe ajutorul şi susţinerea Rusiei13. Dar, întrucât în acel moment nu existau condiţii favorabile politicii externe, ei nu şi-au putut realiza planurile.

Studiind activitatea de stat a lui Dimitrie Cantemir, nu se poate omite influenţa moştenirii politice, ideile şi concepţiile tatălui său – Constantin Cantemir. Dimitrie şi fratele său Antioh cunoşteau poziţia şi viziunea părintelui lor asupra perspectivelor raporturilor politice şi militare cu ţările vecine, inclusiv cu Rusia, care au fost formulate încă la sfârşitul secolului XVII. În scrisoarea de răspuns către domnul Valahiei Şerban Cantacuzino, domnitorul moldovean îl înştiinţa despre refuzul său privind declaraţia comună de a accepta ocrotirea şi apărarea din partea monarhiei ruse, aducând câteva argumente. În primul rând, unirea Principatelor Dunărene cu Statul Rus, după părerea lui, era zădărnicită de puterea militaro-politică a Imperiului Otoman şi depărtarea graniţelor ruse de cele ale Moldovei şi Valahiei. În al doilea rând, exista pericolul permanent de invazie din partea rivalului tradiţional al Rusiei – Reci Pospolita. Şi în al treilea rând, exista ameninţarea din partea tătarilor din Bugiac şi din Crimeea14.

Cu toate acestea, de când fusese stabilite aceste principii ale politicii lui Constantin Cantemir, trecuse aproape 30 de ani, pe parcursul cărora au avut loc evenimente ce au schimbat considerabil situaţia nu numai în interiorul Imperiului Otoman, ci şi în sistemul relaţiilor internaţionale de pe continentul european.

În urma luptei îndelungate şi încordate cu statele Ligii sfinte „a fost înfrântă puterea militaro-politică a Porţii”.15 Tot mai mult Poarta era zguduită de manifestaţiile separatiste interioare ale grupărilor feudalilor localnici, ce slăbea puterea internă în ţară. Odată cu înteţirea jugului economic, politic, religios şi naţional al popoarelor creştine ce se supuneau Porţii, aceste fenomene au intensificat radical mişcarea de eliberare antiotomană în masele largi ale sîrbilor, moldovenilor, valahilor ş.a.

În acelaşi timp, schimbări esenţiale au avut loc şi la graniţele de est ale Moldovei. Fiind legată de tratatele unionale şi de o luptă unică împotriva Suediei cu Statul Rus, Reci Pospolita încetează să servească drept izvor permanent de rele pentru populaţia Moldovei. De rând cu aceasta, o mare importanţă pentru domnitorii şi poporul moldovenesc a căpătat dislocarea, pe teritoriul Poloniei şi de-a lungul graniţelor moldo-poloneze, a armatei ruse, ce număra mii de oameni. Această situaţie a 12 Ibidem, p. 228 13 P.P. Panaitescu, op.cit., p. 73-74 14 З.Г. Беер, Указ. соч. p. 167-169 15 В.Е. Шутой, Позиция Турции в годы Северной войны 1700-1709 гг.// Полтавская победа. Из истории международных отношений накануне и после Полтавы, М., 1959, p. 113-115.

97

Lilia POGOLŞA

înviorat simţitor mişcarea antiosmană în ţinut. Nu se poate trece cu vederea nici faptul că, pe parcursul primului deceniu al sec. XVIII, a crescut şi s-a făcut mai pronunţată instabilitatea politică şi lupta dinastiilor din Hanatul Crimeei.

Deseori ele constituiau cauza manifestaţiilor separatiste ale tătarilor din Crimeea şi Bugeac împotriva puterii centrale a Porţii şi motivul adresărilor domnitorului Moldovei către guvernul rus cu cerinţa de a-l lua sub oblăduirea lui16. Dimitrie Cantemir, nu putea fi indiferent de situaţia ce se crease. Nu întâmplător, în corespondenţa sa cu Petru I era abordată si această problemă. În răspunsul la presupunerile lui Dimitrie Cantemir, referitor la năvălirea probabilă în Principat a tătarilor din Bugeac, Petru I îl convingea că „ ... Moldova n-are de ce să se teamă de ei, întrucât ei (tătarii – L.P.) îi sunt credincioşi.”17

Astfel, principalele cauze ce complicau înfăptuirea unirii militar-politice ruso-moldoveneşti în primul deceniu al sec. XVIII au încetat să mai existe. Ca rezultat, la 13 aprilie 1711, la Luţc a fost încheiat tratatul unional dintre Principatul Moldovenesc şi Statul Rus18. Informaţiile ce se oferă în preambulul tratatului reflectă o realitate, şi anume aceea, că tratatul s-a încheiat la iniţiativa lui Dimitrie Cantemir, că punctele cuprinzând condiţiile înţelegerii sunt opera lui, iar conţinutul lor a fost transmis lui Petru I spre examinare înainte de încheierea propriu-zisă a tratatului (13 aprilie 1711) „ ...Şi când a văzut apropierea oştirilor noastre (de hotarele Moldovei – L.P.), preastrălucitul domn şi principe al ţării Moldovei, Dimitrie Cantemir, ca un creştin drept credincios şi luptător pentru Isus Hristos la această chemare a mântuitorului nostru, a socotit că este bine să preia alături de noi această strădanie pentru eliberarea neamului moldovenesc, aflător sub înalta sa cărmuire, precum şi a celorlalte popoare creştine gemând sub jugul barbarilor, necruţându-şi jertva vieţii sale şi a stării aşa cum ne-a declarat în scris, şi înclinaţia sa, dorind aşa-dar să fie sub protecţia măriei-noastre ţariene împreună cu toată ţara şi neamul moldovenilor. De aceea noi, luând seama la această râvnă creştinească a sa, îl primim cu îndurare pe acest principe sub ocrotirea noastră şi ne dăm încuviinţarea la articolele de mai jos propuse de dânsul19.

Unica persoană, în virtutea funcţiei pe care o ocupa, ce cunoştea planurile politice ale lui Dimitrie Cantemir, care începuse tratativele cu Petru I cu mult înainte de anunţarea războiului Turciei (25 februarie 1711), a fost marele logofăt N. Costin, care scria, că domnitorul Moldovei a trimis la ţar (Petru I – L.P.) pe căpitanul

16 РГАДА, ф. 7123, оп. 3, 1703 г., д. 1313, л. I; оп. I, 1712 г., д. I, лл. 4-7; Д.Н. Бантыш-Каменский, История Малой России от водворения славян в сей стране до уничтожения гетманства, В 3 частях. СПб. Киев-Харьков, 1903, p. 356 17 Журнал министерства народного просвещения (далее – ЖМНП), СПб., 1847. № I. p. 54. 18 Полное собрание законов Российской империи, Т.IV. Санкт-Петерсбург, 1830, № 2347, p. 659-662; А.А. Пазухин, Сборник грамот и договоров о присоединении царств и областей к государству российскому в XVII-XIX вв. Т. I. Петроград, 1922. p. 212-214; Письма и бумаги императора Петра Великого (далее – ППВ), М., 1962, Т. XI, Вып. I, № 4385, p. 173-177; А. Кочубинский, Мы и они. 1711-1878. Очерки истории и политики славян, Одесса, 1878, p. 135 19 Т. ППВ, XI. Вып, I. №. 4385, p. 173

98


Procopie20. Nici chiar I. Neculce nu cunoştea nimic despre aceste negocieri preliminare, cu toate că el se considera unul dintre „cei mai de nădejde boeri”21.

În iarna anului 1711, emisarii lui Dimitrie Cantemir de nenumărate ori au vizitat Moscova şi Sanct-Petersburgul, aducând monarhului rus corespondenţa de la domnitorul Moldovei22.

După anunţarea războiului, posibil prin luna martie, tratativele au fost prelungite în Iaşi prin intermediul solului lui Petru I Sava Vladislavovici Raguzinschii, ce au permis determinarea poziţiilor ambelor părţi, acordând totodată posibilitate lui Dimitrie Cantemir să redacteze proiectul tratatului; mai târziu, la începutul lunii aprilie acest proiect a fost transmis prin Ştefan Luca lui Petru I, spre examinare şi posibil spre completare23. Conţinutul lui reflecta vădit strădaniile domnitorului Moldovei întreprinse în scopul redobândirii independenţei ţării sale. El demonstra, că Moldova are nevoie de „asigurarea statutului său, în pofida viitoarelor încălcări de drepturi.”24 Această providenţă era atât de evidentă, încât istoricul român S. Vianu susţine, că tratatul recunoştea independenţa Moldovei „absolut real.”25 P.P. Panaitescu remarca, că tratatul asigura „independenţa Moldovei sub suzeranitatea supremă a ţarului.”26 La rândul său, istoricii ruşi S. Gigarev şi A. Z. Mîşlaevschii considerau tratatul drept o „alianţă şi apărare a independenţei.”27

Conform celor 17 articole ale tratatului, Moldova era inclusă în componenţa Rusiei, păstrându-şi autonomia, legile şi obiceiurile vechi. Se tratau deosebit privilegiile promise lui Dimitrie Cantemir „... îl vom păstra pe el şi pe urmaşii lui din neamul său în linie bărbătească în acea cârmuire şi domnie a Moldovei, fără schimbare cu titlul de domn, cu această singură excepţie dacă vre-o unul dintre dânşii s-ar lepăda de sfânta biserică a răsăritului sau s-ar depărta faţă de maiestatea noastră ţarină.”28 La rândul său, domnitorul şi-a luat angajamentul să pregătească, la începutul campaniei militare, rezerve de provizii şi furaj pentru armata rusă. „Iar după întrarea oştirilor noastre, se va angaja a sili pe toţi boierii mari şi pe nobili, şi oştirea şi tot neamul

20 Журнал или подденая записка блаженныя и вечнодостойныя памяти государя императора Петра Великого с 1698 года даже до заключения Нейштадского мира. (далее – Журнал Петра Великого), СПб., 1770, Часть I., С. 309. 21 Neculce, op. cit., p. 260 22 В.И. Цвиркун, Ион Некулче в России// Revista de istorie a Moldovei, №. 2, (14), Chişinău, 1993, p. 16 23 Neculce, op. cit., p. 260 24 D. Xenopol, Războaele dintre ruşi şi turci şi înrăurirea lor asupra Ţărilor române, Iaşi, 1880, p. 25 25 S. Vianu, Din lupta poporului român pentru scuturarea jugului otoman, în Studii. Revista de istorie, Bucureşti, 1953, p. 62 26 P.P. Panaitescu, Tratatul de alianţă dintre Moldova şi Rusia din 1711. 250 ani de la încheierea lui, în Studii, t., XIV, nr. 4, p. 914 27 С. Жигарев, Русская политика в восточном вопросе (история в XVI-XIX веках, критическая оценка и будущие задачи.) Историко-юридические очерки, M., 1896, Т. I, p. 57; А.З Мышлаевский., Две катастрофы. Суворов в Швейцарии. Петр на Пруте, СПб., 1901, p. 52 28 ППВ. Т. XI. Вып. I. № 4385. С. 174.

99

Lilia POGOLŞA

moldovenesc să ne jure credinţă şi se va uni cu oştirile noastre”29 cu o armată moldovenească în număr de 10 mii de oameni30.

Corespondenţa între Dimitrie Cantemir şi Petru I cu privire la conţinutul tratatului de la Luţc urma să continuie şi după 13 aprilie 1711. Conform articolului I al tratatului „ ...preastrălucitul principe al Moldovei ... va fi dator după primirea acestei diplome a noastre, să ne depuie nouă, marelui stăpînitor, jurămîntul, mai întîi în taină, şi pentru mai bună încredinţare, redactat în scris şi iscălit cu mîna sa, cu sigiliul domnesc, împreună cu aceste articole semnate de mîna sa, trimiţîndu-le maestăţii noastre ţariene cu un om credincios şi de nădejde, cît mai curînd, cel mai tîrziu pînă la ultimile zile ale lunii mai. Acest lucru va fi păstrat de noi în mare taină pînă la întrarea oştirilor noastre în ţara Moldovei. Iar pînă atunci va trebui să ne arăte nouă, marelui stăpînitor, şi maestăţii noastre ţariene, orice fel de slujbă credincioasă ce va fi cu putinţă prin corespondenţă şi prin alte chipuri, pe cît se va putea (face) în taină.”31

Tratatul de la Luţc a fost primul tratat, care a contribuit la crearea unei alianţe militare moldo-ruse pe cîmpul de luptă32. Cu toate că articolele, ce se refereau la eliberarea Moldovei de sub jugul turcesc şi consolidărea ţării ca stat, nu au fost realizate din cauza insuccesului campaniei de la Prut a lui Petru I, atît armata rusă, cît şi cea moldovenească, au luptat împreună pentru transpunerea lor în viaţă. Tratatul a rămas în vigoare chiar după încheierea păcii. Articolele 14 şi 15, ce presupuneau apărarea domnitorului Moldovei, au fost pe deplin realizate33.

Textul original34 al tratatului moldo-rus ( „Diploma lui Petru I” – L. P.) cu semnăturile autografe ale lui Petru I şi a contelui Golovkin, se păstrează la Sanct-Petersburg în Biblioteca Naţională din Rusia (Biblioteca publică „M. E. Saltîcov-Şcedrin”) în secţia de manuscrise.

Este semnificativ şi faptul, că după textul original al „Diplomei lui Petru I” în limba rusă, păstrat la Sanct-Petersburg, există şi o traducere a lui în limba latină35.

Desigur că investigaţiile din arhivele din Rusia nu s-au încheiat, ele fiind abia la început, şi credem că noi şi noi cercetări mai ales în fondurile de arhivă a unor personalităţi, care au jucat un rol important în istoria Rusiei în epoca lui Dimitrie Cantemir vor aduce rezultate nebănuite. Astfel de investigaţii s-ar putea efectua în 29 Там же. p. 176 30 Российский Государственный Военно-Исторический Архив (далее – РГВИА), ф.ВУА, ед.хр., 1526, p. 2 31 Полное собрание законов Российской империи, t. IV, Указ, Соч, p. 659 32 РГИА, Ф. 1409, оп.1, д. 314, лл. 101 33 ППВ, t. XI, Вып. 2, t. XI, M., 1964, №. 4651, p. 62-63 34 Ibidem, Вып. I, №. 4385 35 „Diploma lui Petru I”, cuprinzînd condiţiile tratatului încheiat, a fost dată în formă de caiet cu 12 file. El conţine pe o filă separată următoarea notă: „Originalul diplomei dată de stăpînul împărat Petru cel Mare (în timpul cînd el se afla în oraşul Luţc) la 13 aprilie anul 1711 princepelui Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, spre a fi primit împreună cu întreg Principatul Moldovei sub protecţia Rusiei. În el se află şi traducerea latină a acestei diplome”. Într-o altă însemnare făcută de aceeaşi mînă se scrie: „Acest manuscris a fost dăruit Bibliotecii publice imperiale de domnul consilier tainic activ Gavriil Romanovici Derjavin la 11 decembrie anul 1813”. Informaţiile oferite de aceste însemnări sînt foarte preţioase. Ele indică data de când acest act atît de important a intrat în Biblioteca publică din Sanct-Petersburg şi de atunci se păstrează acolo. Cel care a dăruit acest document bibliotecii a fost marele poet rus G. R. Derjavin.

100


arhiva lui F. A. Apraxin, P. A. Tolstoi, I. I. Trubeţcoi, G. F. Dolgorucki, I. V. Panin, A. D. Menşicov, în fondurile care privesc pe marii demnitari, oameni politici, ambasadori şi diplomaţi, care au reprezentat ţara lor la Constantinopol şi Petersburg, şi care suntem siguri că au avut legături cu Dimitrie Cantemir.

În concluzie, am putea menţiona, că valoarea corespondenţei lui Dimitrie Cantemir în general, iar în special, a celei din ajunul campaniei de la Prut a lui Petru I, este de nebănuit. Din cunoaşterea acestor scrisori se poate înţelege mai bine gândirea sa politică, strânsele legături cu lumea contemporanilor săi, se poate cunoaşte personalitatea lui Dimitrie Cantemir, domnitor al Moldovei, om politic şi diplomat de seamă, iniţiat în complicatele relaţii internaţionale europene, care adesea justifică şi locul pe care l-a ocupat în societatea din care a făcut parte.

Am menţionat anterior, că în timpul războiului ce urma să înceapă, conducerea rusă planifica să se bazeze pe susţinerea popoarelor creştine ortodoxe din Cnezatele Balcanice şi Principatele Dunărene. Într-o mare măsură, reeşid din aceasta, se elaborau şi scopuri strategice. Dar ar fi greşit să presupunem, aşa cum se tratează în istoriografia rusă campania de la Prut, cum că Petru I şi guvernul lui au acceptat războiul „cu surplus de speranţe în creştinii turci, promisiuni deşarte din partea domnitorilor Moldovei şi Valahiei şi cu încredere în sine.”36

Acceptarea acestui punct de vedere, cu referire la campania de la Prut, i-ar fi dat un caracter cu rezultat clandestin legăturilor îndelungate ale Rusiei cu populaţia creştină ortodoxă de pe pămînturile balcano-dunărene şi înviorarea planurilor militar-politice ale guvernului ei, dar mai exact ale politicii aventuriere. Cu regret, ideea de a-i induce în eroare pe „credulul” Petru I cu propuneri ademenitoare către popoarele ce erau subjugate de turci, se întîlneşte şi în unele lucrări ale istoricilor ruşi contemporani. De exemplu, N. Molcanov, într-o monografie solidă, menţionează că Petru I a înfăptuit un marş spre Dunăre, sedus de promisiunile valahilor, sîrbilor, moldovenilor, care „arzînd de nerăbdare să se elibereze de turci, îşi imaginau problemele ruşilor într-un mod idealizat, mărind teritoriile cuprinse de mişcarea de eliberare şi micşorînd greutăţile ce stăteau în faţa armatei ruse.”37

Se pare că autorul sus-numit a pus accentul pe influenţa chemărilor şi asigurărilor popoarelor din Balcani şi din Principatele Dunărene la alegerea liniei militar-politice a strategiei guvernului rus în conflictul cu Poarta. Negreşit, mişcarea de eliberare a popoarelor creştine ortodoxe din Imperiul Otoman, simpatia lor faţă de ruşi era o formă politică şi militară importantă, necesară Rusiei în timpul războiului ce se începuse. Dar principalul rol în campania premărgătoare trebuia să revină nu forţelor aliaţilor, ci armatelor ruse. Numeroasele documente din acea perioadă ne relatează că Petru I şi guvernul lui îşi dădeau seama de seriozitatea situaţiei şi greutăţile companiei ce se pregătea. Nu o dată, în corespondenţele ţarului către A.D. Menşicov şi A.F. Apraksin era elocventă chemarea „privind drumul ce trebuia înfăptuit şi care era văzut numai de Dumnezeu.”38

Biruinţa armatelor ruse asupra suedezilor la Poltava, pe de o parte şi înfrîngerea Imperiului Otoman în lupta cu ţările „Ligii Sfinte”, pe de altă parte, insuflau speranţă şi credinţă guvernului rus în puterile sale şi posibilitatea de a încheia

36 В.О. Ключевский, Курс русской истории, М. 1937, t. IV, p. 58 37 Н.Н. Молчанов, Дипломатия Петра Первого, М., 1984, p. 273 38 РГАДА, ф. 17, оп. I, 1703 г., д. 91, доп. л. 469 об

101

Lilia POGOLŞA

reuşit războiul39. Dar generalii şi diplomaţii ruşi, şi însuşi Petru I, nu puteau rămâne indeferenţi faţă de comunicările ce le primeau de la corespondenţii secreţi la începutul anului 1711,40 despre pregătirea a 110 mii de turci pentru a înainta vara şi toamna în marşul împotriva Rusiei41. În legătură cu aceasta, de rând cu mărirea numărului şi întărirea activităţii de luptă, determinată în marşul armatei, guvernul rus a întărit legăturile secrete cu popoarele ţărilor Balcanice şi ale Principatelor Dunărene. Deja în ianuarie 1711, în Moldova şi Valahia erau trimişi oameni de legătură cu corespondenţa ţarului, ce chemau populaţia ambelor principate la o luptă comună42.

Este cert, că participarea popoarelor din Balcani şi din Principatele dunărene din partea Rusiei împotriva turcilor nu a fost atît de esenţială cum se aştepta la Moscova. Dar însuşi faptul apariţiei, la hotarele Imperiului Otoman, a unor noi focare militare, precum şi eventuala posibilitate de formare sub egida Rusiei a unui front antiotoman unic, nu putea să nu îngrijoreze Poarta. Totodată, diplomaţia rusă, prin multiple acţiuni în ţările europene, prin negocierile politice din iarna-primăvara anului 1711 cu Polonia, Austria, Veneţia crea în ochii turcilor iluzia formării unei alianţe de felul „Ligii Sfinte.”

39 Н.Н. Молчанов, Указ, Соч, p. 274 40 РГАДА, ф.9, отд. I, д. 13, л. 93 об 41 Ibidem, ф.456, оп. I, д. 13, л. 9 об.-10 42 Ibidem, ф. 59, оп. I, 1711 г., д. I, л. 1-1 об

102

Consideraţii privind tratatul moldo-rus din 1711

Ion EREMIA

Considerations sur le traité moldav-russe de 1711

Résumé. L'article est consacré d'une thème très importante dans l'histoire des relations externes de Tzara Moldovei au debut du XIII-ième siècles-les relations avec la Russie. L'activité politique externe de D.Cantemir a été presenté dans un point de vue esperé aux relations politique de dernieres siècles, situation qui empecha l'explication obiective autour ses relations avec Petru I.

La majorité d'historiciens ont aprecié et jugent la fameuse Diplome de 13 avril 1711 comme un traite moldo-rus, ignorant dans circonstances incognito, les informations de notres chroniques internes moldaves, atestant que le traite avec la Russie a été raisonné avec les boyards du pays et a été signé par D.Cantemir, les boyards du pays, le metropolite de Moldavie, mais le plus important est que le tsar Petru I a participé aussi le 28 juin 1711 à Ţuţora. Dans cette situation, toutes les actes qui sont connues pendant cette date ne peuvent êtres appreciées comme des traites moldo- rus, elles reflechant cetaines étapes dans le proces de negotiations entre ces deux états. Voilà pourquoi le statut politique-juridique eventuel de Tzara Moldovei peut être apprecié, en emergeant du degré actuel de documentations, seulement parmi le prisme des clauses du traite relaté par le chroniqueur Ion Neculce

Cuvinte cheie: tratat moldo-rus, Dimitrie Cantemir, Petru I, Ţara Moldovei,

Rusia, Ioan Neculce, Diploma din 13 aprilie 1711 Moştenirea aceluia care a fost Dimitrie Cantemir, savant şi domn al Ţării

Moldovei dăinuie permanent în conştiinţa urmaşilor, dar câţi dintre ei au putut aprecia cu adevărat, la justa valoare, opera lui de identitate românească, creştin-ortodoxă şi politică? Dacă aruncăm o scurtă privire asupra istoriografiei din fosta URSS, inclusiv şi din RSS Moldovenească şi, parţial, din actuala Republica Moldova, observăm idei preconcepute, prejudecăţi şi aprecieri unilaterale care solicitau şi mai solicită acceptarea ideii că adresarea lui Dimitrie Cantemir la Rusia atestă orientarea filorusă a domnului Moldovei, el ar fi urmărit scopul de a alipi Ţara Moldovei la Rusia, alipire care ar fi fost o necesitate şi o legitate istorică.

Istoriografia sovietică a avut obiectivul primordial de a cultiva opinia legăturilor seculare de prietenie dintre poporul rus şi „moldovenesc”, concept, care, ca atare este salutabil, ori propagarea ideii prieteniei popoarelor lumii este un demers nobil, numai că, în cazul de faţă, ideea dată era utilizată pentru a justifica prezenţa teritoriului dintre Nistru şi Prut în „familia popoarelor frăţeşti ale URSS”, antrenând în această activitate opera cărturărească a marilor personalităţi ale neamului românesc şi prezentând denaturat activitatea lor politică. De aceea, în conceptul istoriografiei sovietice, Dimitrie Cantemir, trebuia, după cum se afirmă într-o sinteză a Istoriei RSS Moldoveneşti, să nutrească „o adâncă simpatie faţă de Rusia”1 el trebuia, după cum afirma E. Russev, autor al studiului introductiv la ediţia din anul 1974 a operei lui Ioan 1 Istoria RSSM, Chişinău, 1984, p. 129

103

Ion EREMIA

Neculce O samă de cuvinte. Letopiseţul Ţării Moldovei, să fie ferm convins că „nesuferitul jug otoman putea fi scuturat numai cu ajutorul oştilor ruseşti aliate”2. Anume din acest unghi de vedere a fost examinată şi prezentată cititorului activitatea politică a lui Dimitrie Cantemir, iar faimoasa Diplomă de la Luţk din 13 aprilie 1711 era prezentată drept tratat moldo-rus prin care Moldova, chipurile, se alipea la Rusia3.

Opinia lui P. Sovetov, exprimată într-un studiu publicat în anul 1975 şi care va fi examinată detaliat mai jos, a rămas, intenţionat sau nu, neobservată de către istorici.

Istoriografia rusă de la sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea de asemenea a făcut unele aprecieri ale politicii externe ale lui Dimitrie Cantemir. V.E. Vozgrin vedea în acţiunea antiotomană a domnului Moldovei împreună cu Rusia, o “politică absolut personală”, scopul căreia era “de a desprinde Moldova de la Turcia şi de a transforma puterea administrativă asupra moldovenilor în ereditară, monarhică”. Opoziţia boierească, continuă autorul, care dorea trecerea sub tutela Poloniei, urma să fie înfrântă cu ajutorul “metodelor moscovite”, cunoscute deja în Ucraina4.

În opinia cercetătoarei L. Boltenkova, doctor habilitat în drept, în anul 1711 Petru I a încheiat un tratat cu domnul Moldovei Dimitrie Cantemir, tratat care fixa protectoratul Rusiei asupra Moldovei5.

Cunoscutul istoric rus Ia.E.Vodarski şi-a pus drept obiectiv să elucideze opt enigme ale campaniei de la Prut, dar printre ele nu s-a aflat şi problema tratatului moldo-rus din anul 1711. Dânsul apreciază actul din 13 aprilie 1711 cu termenii “diplomă”, “tratat formal”, “document” considerându-l în cele din urmă tratat moldo-rus6.

Consider necesar să mă refer şi la un articol de ziar, publicat în Republica Moldova şi semnat de P. Şornikov, articol în care Dimitrie Cantemir apare în calitate de „rezident al serviciului secret rusesc” din Constantinopol. Mai mult chiar, semnatarul articolului crede că nu este exclus că Dimitrie Cantemir să fi primit firmanul la domnia Moldovei în rezultatul unei „operaţii speciale” a „patrioţilor moldoveni” dar cu consimţământul diplomaţiei ruseşti, iar devenind domn în Moldova „Cantemir a încheiat cu Petru un tratat privind colaborarea serviciilor secrete rus şi moldovenesc”. Se creează impresia că, pentru prezentarea subiectului dat, autorul articolului a împrumutat de pe undeva scenariul unui film artistic de acţiune, despre „spioni”. Scopul strategic al lui Dimitrie Cantemir, a clasei politice din Moldova şi chiar a poporului, afirmă în continuare autorul, era „unirea Moldovei cu Rusia”. P. Şornikov nu-i uită nici pe „agenţii românismului”, care, chipurile, nu-i vor ierta nici o dată lui Dimitrie Cantemir „patriotismul moldovenesc”, exprimat în Descrierea

2 Ioan Neculce, O samă de cuvinte. Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1974, p. 8. 3 Письма и бумаги императора Петра Великого, т. XI, I, Москва, 1956, p. 461-462.Vezi şi Н. Мохов, Молдавия эпохи феодализма, Кишинев, 1964, p. 353; Е. Анисимов, Время петровских реформ, Ленинград, 1989, p. 215 4 В.Е. Возгрин, Исторические судьбы крымских татар, Москва, 1992, pe http://kitap.net.ru/vozgrin-part08.php-#08_03. 5 Л. Болтенкова, Россия унитарная: миф или реальность? în: Казанский федералист, 4(12), 2004 pe http://www.kazanfEdituraru/dokladi/jornal/kazfed_12.pdf. 6 Я.Е. Водарский, Загадки Прутского похода Петра 1, Москва, 2004, p. 50

104


Moldovei7. Victor Ţvircun consideră că „la 13 aprilie 1711 la Luţk a fost încheiat tratatul între Principatul Moldovenesc şi Statul Rus” conform căruia „Moldova era primită în componenţa Rusiei cu păstrarea autonomiei şi a tuturor legilor şi obiceiurilor vechi”8. În istoriografia românească s-au făcut în ultimul timp unele încercări de reapreciere a acţiunilor lui Dimitrie Cantemir. Spre exemplu, Paul Cernovodeanu, referindu-se la actul din 13 aprilie 1711 scrie că domnul Moldovei a reuşit să obţină de la ţar „diploma (sau cum a fost denumit impropriu, tratatul) de la Luţk din 13/24 aprilie 1711 ce urma, în caz de victorie, să asigure Moldovei un regim de completă autonomie sub garanţia Rusiei, transformând principatul într-un stat monarhic centralizat”9. Aşadar, autorul nominalizat vedea viitorul statut politico-juridic internaţional al Moldovei prin prisma Diplomei din 13 aprilie 1711. Mai recent, Marian Stroia crede că Diploma pentru Dimitrie Cantemir din 13 aprilie 1711 „consfinţea acordul politic de alianţă între cele două părţi”10.

Pacea de la Karlowitz a instituit şi o nouă conjunctură politică a marilor puteri europene. Imperiul Habsburgic, care obţinuse de la otomani Principatul Transilvaniei, începe o luptă îndelungată pentru „moştenirea spaniolă”, iar „problema orientală” se plasează pe un plan secundar în politica externă a Casei de Austria. Republica nobiliară Polonă a ieşit istovită din îndelungatul război cu otomanii şi influenţa ei asupra Moldovei s-a diminuat simţitor. După semnarea păcii cu Poarta în iulie 170011, Petru I începe un îndelungat război împotriva Suediei pentru a obţine ieşire la Marea Baltică.

Înfrângerea trupelor suedeze în bătălia de lângă Poltava din vara anului 1709 şi fuga lui Carol al XII-lea în „raiaua” otomană Bender avea să modifice esenţial teatrul de război al Rusiei prin apariţia unui nou adversar – Imperiul Otoman. După cum bine se ştie, un rol important în declanşarea noului război ruso-otoman l-a jucat regele Suediei Carol al XII-lea.

Pe 9 noiembrie 1710 sultanul a declarat război Rusiei, iar pe 18 noiembrie reprezentantul Rusiei la Istanbul Petru Tolstoi a fost luat sub strajă şi întemniţat la Yedicule12. În acest răstimp, pe 10 şi 14 noiembrie, P. Tolstoi reuşeşte să trimită prin curieri două scrisori în Rusia, ajunse la destinaţie pe 20 şi respectiv 24 decembrie 171013. Reacţia ţarului a fost imediată: la 23 decembrie generalii săi primeau porunci categorice să înceapă mişcarea trupelor spre „hotarele moldoveneşti” şi Cameneţ-Podolsk14.

De fapt Moscova a fost informată despre evenimentele din capitala otomană şi din Moldova cu cel puţin o săptămână mai înainte. În acest caz este vorba de

7 П. Шорников, Философ среди королей. Дмитрий Кантемир знаменует исторический выбор Молдавии, în: Независимая Газета, 21. 12. 1999 8 Victor Ţvircun, Campania de la Prut din anul 1711, în: Revista de istorie a Moldovei, 3-4, 2006, p. 7 9 Paul Cernovodeanu, În vâltoarea primejdiilor. Politica externă şi diplomaţia promovate de Constantin Brâncoveanu. 1688-1714, Bucureşti, 1997, p. 31 10 Marian Stroia, Prima confruntare ruso-turcă pentru supremaţie la Dumărea de Jos la înceoutul secolului al XVIII-lea: campania de la Prut, în: Revista de istorie, 1-2, 2004, p. 45 11 Т.К.Крылова, Русская дипломатия на Босфоре в начале ХУШ в.(1700-1709), în: Исторические записки, Т. 65, Москва, 1959, p. 250 12 Письма и бумаги, 1962, XI,1, p. 351 13 Ibidem, X, p. 335-337; 767- 768 14 Ibidem, X, p. 442-445

105

Ion EREMIA

Informaţia curierului rus K. Dmitriev alcătuită la 12 decembrie 1710, informaţie rămasă în afara atenţiei cercetătorilor. Editorii acestei Informaţii nu ne indică unde a fost ea scrisă, dar, de regulă, asemenea rapoarte se făceau de către curieri când ajungeau la Moscova pentru a fi prezentate la Departamentul solilor. Numitul curier fixează în Informaţia sa ştirea că Petru Tolstoi a fost informat de solul domnului muntean că turcii au rupt pacea cu Rusia. K. Dmitriev relatează şi despre sosirea sa la Iaşi unde s-a adresat domnului Nicolae Mavrocordat să-i permită plecarea în Rusia. Însă învoirea s-a tărăgănat, deoarece peste trei zile domnului Moldovei i-a venit porunca de mazilire şi el a fost dus la Poartă, eveniment care s-a produs, conform cronicarului Axinte Uricariul, pe 26 noiembrie 171015. Curierul rus mai notează în Informaţia sa că aici, la Iaşi, el a aflat despre aceea că Petru Tolstoi a fost arestat şi că în Moldova a fost numit un nou domn, Dimitrie Cantemir. În aceste condiţii, K. Dmitriev s-a adresat lui Iordache Ruset, caimacamul rămas la Iaşi pentru a îndeplini temporar funcţiile domnului care încă nu sosise, să-i permită plecarea din capitala Moldovei, acesta însă i-a refuzat şi l-a pus sub strajă, de unde curierul rus reuşeşte ulterior să fugă, menţionând că din cauza acestor evenimente, s-a reţinut la Iaşi nouă zile16. Aşadar, curierul rus părăseşte Moldova la începutul lunii decembrie 1710 şi reuşeşte să ajungă la Moscova pe data de 12 al aceleiaşi luni. Dar noutăţile aduse de el nu i-au determinat pe ruşi să ia careva măsuri, cel puţin ele nu sunt cunoscute.

La insistenţa hanului Crimei, pe 14 noiembrie sultanul l-a numit domn în Moldova pe Dimitrie Cantemir, care soseşte în capitala ţării pe 10 decembrie 1710. Noul domn avea şi porunca tainică a Porţii să-l prindă pe domnul Ţării Româneşti şi să-l trimită la Istanbul, Constantin Brâncoveanu era învinuit de otomani în legături tainice cu Rusia. Conform afirmaţiei lui Ioan Neculce, marele vizir i-ar fi promis lui Dimitrie Cantemir favoruri considerabile pentru acest „serviciu”: „mare dar şi cinste, şi în locul lui (a lui Constantin Brâncoveanu – I.E.) tu vei rămâne acolo domn neschimbat”17. Însă această poruncă a Porţii nu era finală: Dimitrie Cantemir urma să aştepte reconfirmarea ei din partea sultanului, reconfirmare care nu a mai fost făcută. În atare condiţii, domnul Moldovei a început să bănuiască că domnul muntean „ş-au tocmit lucrul” la Poartă şi a început să se gândească serios asupra propriei situaţii.

Sursele istorice de care dispun în prezent cercetătorii nu permit să ne facem o imagine destul de clară despre faza iniţială a orientării lui Dimitrie Cantemir spre Rusia. Singur domnul, referindu-se la condiţiile acceptării scaunului Moldovei, afirma în Istoria Imperiului Otoman, scrisă între anii 1714 şi 1716, că printre ele era şi condiţia că atâta timp cât el va domni, nu va plăti turcilor nici tribut şi nu le va oferi nici peşcheşuri. Dar, la câteva zile după sosirea la Iaşi, kiehaia marelui vizir i-a solicitat, printr-o scrisoare, peşcheşul pentru sultan şi marele vizir, cadou care, sublinia demnitarul otoman, se achită întotdeauna cu ocazia întronării în scaunul ţării, şi, de asemenea, alte „multe nesuportabile sarcine”. În asemenea situaţie, continuă cărturarul domn, el a văzut la „cât de puţină fidelitate se poate aştepta de la infideli”, de aceea a rupt legătura cu turcii, considerând că este mai bine să sufere ca Iisus Hristos, decât să-şi pună speranţele în seducătoarele tezaure ale Egiptului şi a trimis o persoană de încredere la ţar, oferindu-i acestuia serviciile sale împreună cu principatul său. În

15 Uricariul, Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi a Moldovei, II, Bucureşti, 1994, p. 228. 16 Письма и бумаги, 1956, X, 770-771 17 Ioan Neculce, op. cit, p. 229

106


continuare, afirma Dimitrie Cantemir, a avut loc „schimbarea asigurărilor de fidelitate reciprocă” 18. Aşadar, Dimitrie Cantemir afirmă destul de limpede că iniţiativa adresării la Petru I îi aparţine lui.

Tot în acest volum al Istoriei Imperiului Otoman este publicat un studiu aparte cu titlul Viaţa principelui Demetriu Cantemiru fostu domnu alu Moldaviei, însoţit de o notiţă explicativă în subsol în care se afirmă că această biografie aparţine probabil lui N. Tindal, traducătorul în limba engleză a Istoriei Imperiului Otoman, iar informaţiile pentru scrierea ei, le-ar fi luat de la Antioh, fiul cel mai mic al lui Dimitrie Cantemir sau, cum „presupune Müller, chiar şi de la Bayer”, fost profesor la Petersburg. Important pentru investigaţia noastră apare faptul că autorul acestei scurte biografii ne informează că domnul s-a supărat rău pe turci din cauza cererilor lor şi „din acest moment şi-a propus” să se răzbune pe vizir şi să folosească această ocazie pentru a-şi elibera ţara de sub jugul turcesc. Acelaşi autor mai afirmă că „din fericire”, în acest timp Petru I a trimis la Dimitrie Cantemir un medic grec, Policala, care i-a propus domnului Moldovei „confederaţiune cu Rusia sub condiţiuni forte favorabili” (câteva din aceste clauze sunt enumerate-I.E.), clauze, care au fost întărite de Petru I la Luţk pe 13 aprilie 1711, considerat de autor „tratat” prin care Moldova „se pune” sub protecţia perpetuă a Rusiei, iar când ţarul a sosit la Iaşi „boierii şi poporul Moldovei l-au recunoscut suzeranu, şi dimpreună cu domnulu loru i-au juratu credinţă”19. Aşa dar, autorul acestei succinte biografii a lui Dimitrie Cantemir, atribuie iniţiativa apropierii dintre Moldova şi Rusia, ţarului Petru I.

Cronicarul moldovean Ioan Neculce, martor ocular al acelor evenimente, ne informează că bănuiala lui Dimitrie Cantemir referitor la soluţionarea problemelor sale la Poartă de către Constantin Brâncoveanu, teama de propria mazilire, precum şi „vădzând că atunce trage toată creştinătatea bucuria şi nădejdea creştinilor, adec-a moscalilor, au început şi el a să agiunge cu creştinii şi a-i înştiinţa de la Poartă”20. Cu alte cuvinte, în opinia cronicarului, orientarea lui Dimitrie Cantemir spre Rusia a fost determinată de condiţiile concret-istorice create spre sfârşitul anului 1710.

Iniţiativa de apropiere de Rusia era foarte riscantă, de aceea, sub motivul că doreşte să-i informeze mai bine pe otomani despre intenţiile ruşilor, Dimitrie Cantemir obţine acordul Porţii de a trimite la ei soli. Mai mult chiar, prin intermediul capuchehăielei sale la Istanbul cu care, bănuieşte Ioan Neculce, domnul Moldovei „poate-fi că-ş ştie şi mai înainte voroava”, Dimitrie Cantemir reuşeşte să primească scrisorile lui Petru Tolstoi, şi să le trimită lui Petru I, pentru care faptă, credea Ioan Neculce, „au cădzut Dumitraşcu-vodă în mare cinste şi dragoste la împăratul Petru Alecseeviciu, împăratul Moscului”21.

Pe la sfârşitul anului 1710 doi boieri moldoveni, Ilie Abaza şi Ion Merescu erau la Petru I. Sursa, care aminteşte despre aceea că ei s-au întâlnit cu ţarul rus este un concept al domnului Moldovei Mihail Racoviţă şi al boierilor din Sfatul domnesc privind restituirea moşiilor lui Ioan Neculce şi ale lui Ştefan Luca, alcătuit pe la 1720. Actul în cauză fixează că „în postul Crăciunului (sfârşitul lunii noiembrie 1710 - 6

18 Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, I, Bucureşti, 1999, p. 788-789 19 Ibidem, p. 788-800 20 Ioan Neculce, op. cit., p. 234-235 21 Ibidem, p. 235

107

Ion EREMIA

ianuarie 1711 – I.E.) „au trimis împăratul Moscului de-u luat pe Ilie Abaza şi pe Ion Merescul din Chiov de i-au dus la Stălii cu poştăi...”22. Încercarea de a identifica numele Stălii cu vreo localitate din Ucraina ori Rusia ne-a dus, iniţial, la localitatea Stolin, situată între localităţile Sluţk şi Luţk, dar se ştie foarte bine că în postul Crăciunului din iarna anilor 1710-1711, Petru I s-a aflat până la17 ianuarie 1711 la Petersburg23, el a trecut pe la Stolin abia în ultima decadă a lunii martie 1711, la 28 al aceleiaşi luni, ţarul era deja la Luţk24. În acest caz, enigmaticul Stălii, nu poate fi identificat cu vreun loc sau localitate, ci, probabil este o interpretare eronată a termenului „stoliţă”, „stolinâi grad”, adică capitală, oraş de reşedinţă a ţarului, care a dat naştere termenului Stălii. Aşadar, am putea afirma că cei doi boieri moldoveni, la porunca ţarului, au fost duşi foarte repede – cu caii de poştă – tocmai la Petersburg. Actul la care am făcut referinţă mai sus nu ne oferă nici o informaţie referitor la faptul că ei ar fi îndeplinit vreo misiune oficială a lui Dimitrie Cantemir sau a boierilor moldoveni, de aceea nu excludem faptul că ei s-au aflat la Chiev cu alte probleme. După cum reiese din actul citat mai sus, nu ei au fost acei care au solicitat întâlnirea cu ţarul, ci Petru I a trimis poruncă „de-u luat” şi „i-au dus” în locul unde se afla acesta, utilizând mijlocul de transport care era cel mai rapid pe acele vremuri, ceea ce vorbeşte despre graba ţarului. De asemenea, conţinutul actului la care am făcut referinţă, nu permite interpretarea lui în sensul că între cei doi boieri şi ţar ar fi avut loc negocieri: boierii moldoveni pur şi simplu au fost interogaţi în privinţa a câtorva probleme ce prezentau un interes deosebit pentru Curtea de la Petersburg: care este distanţa de la Nistru şi până la Iaşi, de la Iaşi şi până în Ţara Românească şi până la Dunăre şi de la Dunăre până la Istanbul?; în Ţara Moldovei pâine şi oaste este multă sau nu?; cum consideră ei, domnul şi boierii vor susţine Rusia sau nu? 25. Foarte posibil că anume despre Ilie Abaza şi Ion Merescul să fie vorba în scrisoarea lui Petru I din 23 decembrie 1710 adresată lui D.M. Goliţân şi în care, printre altele, acesta era informat că „au venit la noi dintre moldovenii care au plecat din Ţara Moldovei pentru salvarea lor şi locuiesc în gubernia Kiev, două-trei persoane, oameni cunoscuţi şi deştepţi” ţarul poruncind ca ei să „fie satisfăcuţi cu soldă pentru călătorie”26. Dacă ipoteza dată corespunde realităţii, atunci observăm că ţarul, conştient de un eventual conflict cu Poarta, a încercat să se informeze referitor la situaţia din teritoriile care în perspectivă, puteau să devină teatrul unor operaţii militare.

În acelaşi timp, conceptul ne oferă unele informaţii referitor la poziţia unei părţi a boierimii moldovene şi a clerului. Aşa, conform relatării fostului vistiernic Ştefan Luca, atunci când el a mers „cu cărţi la înpăratul Moscului, au găsit acolo pe alţii mai înainte trimişi soli de boieri, fără ştirea lui Dumitraşcu vodă”. În act numele lor a fost menţionat dar, din nefericire, locul în cauză este deteriorat şi numele acestor boieri nu se poate citi. Imediat după locul deteriorat al actului urmează fraza: „Ş-au adus un vrav de cărţi a boierilor ce au fost trimis la înpăratul Moscului: a sfinţii sale părintelui mitropolitului chir Ghedeoan, şi a lui Antohi hatman, şi a lui Savin banul” şi

22 Documente privind istoria Iaşilor, Iaşi, 2000, III, p. 512 23 Ф.А. Брокгауз, И.А. Ефрон, Энциклопедический словарь, т. ХХIII, СПб., 1898, p. 493 24 Письма и бумаги, 1962, XI, 1, p. 155 25 Documente privind istoria Iaşilor, Iaşi, 2000, III, p. 512 26 Письма и бумаги, 1956, X, p. 447

108


a multora altora, care informau ţarul că Moldova dispune de o oaste de 10 000 de oşteni, gata să slujească ţarului fără bani şi un detaşament de 500 de feciori de boieri.

Aşa dar, este cert faptul că o parte din boierii moldoveni şi mitropolitul ţării au iniţiat, fără ştirea lui Dimitrie Cantemir în care nu aveau încredere, legături cu Petru I, solicitând intrarea trupelor ruse în Moldova şi promiţând şi ei ajutor din partea ţării. Mărturiile depuse de fostul logofet, numit apoi vistiernic „n-au putut tăgădui părintele mitropolitului”, adică, încă la 1720 s-a stabilit că ele corespund realităţii.

Cât priveşte contribuţia lui Ioan Neculce şi cumnatului acestuia, Ştefan Luca, la iniţierea de către Dimitrie Cantemir a legăturilor cu Petru I, cei doi au afirmat categoric că „ei nu l-au sfătuit, nici l-au îndemnat să să închine, numai slugi au fost”, totuşi, se precizează, că la un anumit moment ei au aflat despre aceasta, însă „n-au putut taina lui, după ce au vădzut-o să o vădească”27. Oricum, este cunoscut faptul că Ştefan Luca era la curent cu gândurile lui Dimitrie Cantemir ceva mai înainte de 13 aprilie 1711 când el aducea mesajul domnului Moldovei la Luţk, negocia cu ţarul şi primea faimoasa „Diplomă şi puncte”, semnată de ţar. Mai mult chiar, am putea admite participarea nemijlocită a lui şi la alcătuirea condiţiilor în care Ţara Moldovei ar accepta intrarea sub mâna înaltă a ţarului. Cât priveşte problema când a aflat Ioan Neculce despre intenţiile lui Dimitrie Cantemir, rămâne încă o taină, totuşi, după propriile sale mărturii, el era unul dintre dregătorii cei mai apropiaţi a domnului, cel „mai de credinţă” boier, după care erau „toate trebile domniei”, de aceea nu trebuie exclus faptul că şi el era cunoscut cu intenţiile lui Dimitrie Cantemir de la bun început. Mai târziu, în Letopiseţul Ţării Moldovei, redactat în deceniul al patrulea al secolului al XVIII-lea, Ioan Neculce afirma că el a aflat despre aceea „c-au fost scris să vie moscalii” abia atunci când trupele ruse au ajuns la Prut28. Evident, această afirmaţie a lui Ioan Neculce nu este demnă de crezare. În lumina actului din 1720, care atestă un paralelism în desfăşurarea evenimentelor privitor la cunoaşterea planurilor lui Dimitrie Cantemir de către Ioan Neculce şi Ştefan Luca [„ei nu l-au sfătuit, nici l-au îndemnat să închine”; „n-au putut (ei-I.E.) taina lui, după ce au vădzut-o, să o vădească”; „nici au ştiut numai iei”], putem presupune că cei doi boieri, chiar de la început au cunoscut gândurile domnului şi, posibil, au participat la elaborarea clauzelor tratatului propus ţarului Rusiei.

Prima ştire sigură despre negocierile lui Dimitrie Cantemir cu ţarul este oferită de cronicarul Axinte Uricariul care ne informează că încă „de cu iarnă” la Petru I a fost trimis un sol de la domnul Moldovei, căpitanul Procopie cu propuneri concrete de alianţă: acesta promite ţarului rus că domnul Moldovei se va alătura ruşilor, iar dacă i se vor da bani, „va face şi el vreo 20 000 de moldoveni”29. Către 22 februarie 1711, Petru I avea ştiri noi din Moldova. În scrisoarea adresată la această dată lui G.F. Dolgoruki, ţarul îşi exprima opinia că ar fi bine ca trupele ruse să intre în Braţlav sau poate mai bine în Iaşi, să alunge duşmanul, să ocupe acel loc, fiindcă despre aceasta roagă „sărmanii creştini”30. În aceeaşi zi Petru I se adresa şi lui M.M. Goliţân, prevenindu-l că în cazul în care trupele ruse vor intra în Moldova, să nu permită comportarea lor aşa ca şi în Polonia şi dacă cineva va manifesta impertinenţă, să fie

27 Documente privind istoria Iaşilor, Iaşi, 2000, III, p. 512 28 Ioan Neculce, op.cit, p. 242 29 Uricariul, op.cit., p. 233 30 Письма и бумаги, 1962, XI,1, p. 73

109

Ion EREMIA

executat fără milă31. Şi tot în aceeaşi zi a fost dat citire manifestului privind începerea războiului cu Imperiul Otoman. Moldovenii sunt amintiţi în el, alături de alte popoare creştine, pe de o parte, ca suferind din partea turcilor, pe de altă parte, ca aliaţi ai tătarilor, cu care au năvălit asupra localităţii Jagorlâk32.

Abia peste o lună de zile, la 22 martie 1711 G.F. Dolgoruki, care se afla la Jaworow, răspundea la amintita scrisoare a ţarului şi îl informa că nu a trimis oşti spre Iaşi pentru a nu-i determina pe turci să grăbească intrarea în Moldova, până când oastea rusă nu este încă concentrată toată. Dolgoruki propune ţarului ca să meargă mai întâi spre Dunăre, să-i ţină pe turci la linia Dunării, să stăpânească nu numai pe moldoveni şi munteni, ci întreaga regiune până la numitul râu, ceea ce-i va sili pe turci să încline spre o pace favorabilă cu Rusia33 .

Cronicarul moldovean Axinte Uricariul explică amintitul pas al domnului Moldovei, adresarea la Rusia, prin aceea că „ştiindu-se pre sine a fi învăţat, n-au socotit ca să întrebe de sfat pe boiarii cei bătrâni, ci cu mintea sa cea crudă au socotit”34. Procopie, informează acelaşi cronicar, a rămas reprezentantul permanent al lui Dimitrie Cantemir pe lângă Petru I35. Negocierile lui Dimitrie Cantemir cu Petru I, în condiţiile când, după cum s-a arătat mai sus, Procopie rămase „la moscali”, au continuat prin logofătul Ştefan Luca, care soseşte la Luţk unde ţarul se afla de la 27 martie 1711. Petru I convoca pentru 12-13 aprilie 1711 un „conciliu” militar pentru a discuta problemele legate de campania trupelor ruse spre hotarele Moldovei. La „conciliu” s-a decis ca trupele ruse să ajungă la linia Nistrului nu mai târziu de 20 mai 171136. Nu dispunem nici de cea mai vagă informaţie referitor la aceea că la numitul „conciliu” s-ar fi discutat şi problema Moldovei. La Luţk, de asemenea au avut loc şi negocierile lui Ştefan Luca cu Petru I şi contele G. Golovkin. Rezultatul negocierilor a fost faimoasa Diplomă şi puncte din 13 aprilie 1711 semnată de ţar şi conte37. Ulterior a mai fost descoperit un text în limba latină al Diplomei menţionate. L. Demeny crede că textul latin prezintă traducerea ulterioară a Diplomei din 13 aprilie 171138. Ioan Caproşu şi Gheorghe Pungă, pronunţându-se asupra documentului în cauză cred că el „a fost în realitate redactat în limba latină de către Dimitrie Cantemir şi doar confirmat cu toate punctele sale de Petru I”39. Cu alte cuvinte, textul latin al Diplomei din 13 aprilie 1711 ar fi anterior textului rusesc şi el ar prezenta condiţiile pe care Dimitrie Cantemir le-a propus ţarului rus. Deci, deocamdată, nici această problemă nu este rezolvată. Este de subliniat faptul că negocierile lui Dimitrie Cantemir cu Petru I nu s-au finalizat la Luţk. Conform informaţiilor lui Axinte Uricariul ele au continuat prin acelaşi Ştefan Luca la Jaworow, localitate aflată la circa 8 mile de oraşul Lvov, unde

31 Ibidem, p. 74 32 Ibidem, p. 75, 79 33 Ibidem, p. 420 34 Uricariul, op.cit., p. 233 35 Uricariul, op.cit., p. 240 36 Письма и бумаги, 1962, XI, 1, p. 462-463 37 Исторические связи народов СССР и Румынии, Т. III, Москва, 1970, p. 323-327 38 L. Demeny, Tratatul de alianţă antiotomană între Moldova şi Rusia din 1711, în Magazin istoric, 10, 1973, p. 12 39 Istoria românilor, Chişinău-Iaşi, 1992, p. 201

110


solul domnului Moldovei „au întărit lucrurile mai tari cu jurământ”40. Aceste noi negocieri au avut loc la începutul lunii mai 1711, când Petru I se afla în localitatea sus numită. Dintr-o scrisoare a ţarului din 7 mai 1711 adresată comandanţilor militari V.V. Dolgoruki şi B.P. Şeremetev, ultimul cu certitudine, a participat la „conciliul” de la Luţk, aflăm că Petru I, abia acum îi informa pe aceştia despre propunerea făcută anterior de către domnul Moldovei referitor la dorinţa acestuia de a intra în supuşenia Rusiei, propunere acceptată de ţar. Pentru confirmarea poziţiei sale, Petru I informa pe susnumiţii comandanţi că a trimis la domnul Moldovei „cartea noastră cu semnătura noastră”(aşa apreciază Petru I Diploma din 13 aprilie 1711, o simplă „carte” de răspuns, nu tratat cu domnul Moldovei-I.E.) pe care el a primit-o cu bucurie şi în prezenţa reprezentantului ţarului, Dimitrie Cantemir a sărutat Sfânta cruce „şi trimite zilele acestea la noi asemenea articole şi jurământul conform cărora el vrea să fie în supuşenia noastră şi să se alăture la oştile noastre, întărite cu semnătura şi pecetea sa”41.

Din acest text, mai mulţi istorici au tras concluzia că ar trebui să mai existe altul, semnat de Dimitrie Cantemir, dar care, probabil, nu s-a păstrat42. Însă examinarea atentă a scrisorii lui Petru I din 7 mai 1711 atestă clar că supoziţia nu este fondată: solul rus a transmis ţarului, cel puţin aşa poate interpretat textul dat, doar promisiunea domnului Moldovei de a trimite un asemenea text.

Dar, după cum s-a arătat, împreună cu solul rus, la Petru I a revenit şi Ştefan Luca, care a continuat negocierile cu ţarul. Nu excludem total faptul că Ştefan Luca a prezentat ţarului un text semnat de Dimitrie Cantemir. La existenţa unui asemenea text ar indica şi scrisoarea lui Petru I din 15 iunie 1711 adresată lui Frederic al IV-lea, regele danez. Ţarul îl informa pe numitul rege că Dimitrie Cantemir a trecut de partea Rusiei şi în virtutea “tratatului încheiat şi semnat de el” s-a obligat să fie aliat în actualul război împotriva otomanilor43. Dar, şi în acest caz, actul semnat de domnul Moldovei, rămas deocamdată necunoscut, nu poate fi apreciat drept “tratat”, deoarece, după cum se va arăta mai jos, el a fost modificat la sfârşitul lunii iunie 1711. Ioan Neculce ştia şi el de aceste negocieri ale lui Ştefan Luca, dar indică la o altă localitate, Jaroslaw44, situată în Galiţia şi unde Petru I s-a aflat abia între 22 şi 30 mai 171145. Reieşind din faptul că în relatarea lui Axinte Uricariul despre evenimentele care au avut loc la 1 iunie 1711 în Moldova se indică la aceea că Ştefan Luca “de curând venise cu răspuns de la împăratul Moscului de la Iavorov”46, nu credem posibile două solii ale acestuia la Petru I în luna mai: una la Jaworow, unde ţarul s-a aflat între 15 aprilie şi 21 mai şi alta la Jaroslaw 47, (unde s-a aflat între 22 şi 30 mai 1711. Fără îndoială, este vorba de o singură solie a lui Ştefan Luca care a durat ceva mai mult, el venind cu ţarul până la Jaroslaw, ultima localitate fiind cunoscută de Ioan Neculce şi indicată de el ca loc al negocierilor. După ce prezintă textul tratatului, conform

40 Uricariul, op.cit., p. 240 41 Письма и бумаги , 1962, XI, 1, p. 221 42 Исторические связи народов СССР и Румынии, Т. III, Москва, 1970, p. 378-379 43 Письма и бумаги, 1962, XI,I, p. 289 44 Ioan Neculce, op.cit., p. 236 45 Письма и бумаги, 1962, XI, 1, p. 461 46 Uricariul, op.cit., p. 241 47 Письма и бумаги , 1962, XI, 1, p. 453, 502-503

111

Ion EREMIA

cronicarului Ioan Neculce, de la Jaroslaw, acesta precizează că “pre aceste ponturi au giurat tare împărăţia Moscului şi au şi iscălit mai gios”48.

Petru I promova o politică duplicitară, politică care să-i asigure succesul în lupta cu Imperiul Otoman şi care se evidenţiază destul de limpede în rezoluţiile ţarului la cererile împuterniciţilor poloni în timpul negocierilor de la Jaroslaw din ultima decadă a lunii mai 1711. Pentru a-i determina pe polonezi să se încadreze mai activ în acţiunile antiotomane, într-un act din 29 mai Petru I îi promitea lui August al II-lea că acele „teritorii turceşti şi provincii”, care vor fi cucerite de trupele aliate, acele locuri cucerite de ambele state aliate se vor împărţi în mod egal şi se vor ţine în stăpânirea lor49. Nu ştim dacă aceste intenţii ale ţarului erau cunoscute lui Dimitrie Cantemir, dar o stare de neîncredere dintre cele două părţi este semnalată permanent de sursele istorice, inclusiv şi ruseşti50.

În legătură cu aceasta, Ioan Neculce nota că ţarul “au scris lui Dumitraşcu-vodă să se gătedze şi să-i iasă întru întâmpinarea oştii mochiceşti la Nistru. Iară de n-a ieşi la Nistru şi a aştepta până s-a bate cu turcii şi i-a birui, atunce, ori să închine, ori nu să mai închine, că atunce mulţi domni s-ar afla”51. Din această frază desprindem poziţia lui Dimitrie Cantemir similară cu poziţia altor domni care au domnit până la el – de a se alia forţelor creştine numai după ce acestea vor obţine victorii reale asupra trupelor otomane.

Totuşi, într-un, context nefavorabil, Dimitrie Cantemir, părăsit de o mare parte din boierii săi52, temându-se că va fi mazilit de turci, rămas practice fără mijloace financiare, “schimbat-au sosoteala într-alt chipu”53 şi trimite pe Dimitrie aga şi pe căpitanul Procopie, care revenise între timp de la ţar, la B.P. Şeremetev, care se afla la Movilău54, solicitând “să-i trimiţă în grabă vro 4 000 de moscali aice în Iaşi” pentru paza lui. La începutul lunii iunie domnul Moldovei întâmpină trupele ruseşti cărora li se alătură. Intrarea trupelor ruse în Moldova l-a determinat pe Dimitrie Cantemir să se adreseze locuitorilor ţării cu un Manifest, semnat şi de patru mari boieri ai ţării55. Domnescul Manifest prevedea pedepse aspre pentru cei ce nu se vor prezenta la oaste: “iar care nu va voi, averile i se vor confisca” ; „şi dacă de acum înainte, cineva ar voi să fie de partea otomanilor, de faţă ori în taină, acela va fi afurisit, blestemat, izgonit ... averile lui, ca ale unui duşman al Măriei sale Ţarului, se vor confisca, şi le va pierde, şi pedeapsa-i va fi tăierea capului”; „cine se va arăta protivnic acestei cărţi, va chema asupra capului său mulţime de nenorociri starşnice”; dacă „cineva din voi nu se va înfăţişa în tabără până la 15 1ulie, va fi pedepsit cu asemenea pedepse”56.

48 Ioan Neculce, op.cit., p. 237 49 Письма и бумаги, 1962, XI, 1, p. 250-251 50 Călători străini despre Ţările Române, VIII, Bucureşti, 1983, p. 415-416, 522 51 Ioan Neculce, op.cit., p. 237-238 52 Ibidem, 242; Uricarul, op.cit., p. 241 53 Ibidem, p. 241 54 Ibidem, 242; Uricarul, op.cit., p. 241 55 Nicolae Iorga, Carol al XII-lea, Petru cel Mare şi ţările noastre(1709-1711), în: Analele Academiei Române Memoriile Secţiei Istorice, seria II, T. XXXIII, Bucureşti, 1911, p. 100-102; Andrei Pippidi, Politică şi istorie în proclamaţia lui Dimitrie Cantemir din 1711, în Studii. Revistă de istorie, 5, 1973, p. 923-940; Uricarul, op.cit., p. 242 56 Nicolae Iorga, op.cit., p. 101-102

112


Cronicarii moldoveni ne informează cu lux de amănunte despre atitudinea locuitorilor faţă de oastea rusă. Nicolae Costin ne relatează următoarele: „Iară codrenii de la codrul Chigheciului, dacă au vădzut că să apropie vezirul şi hanul cu oştile, îndată au agiunsu la hanul de s-au închinat; şi cu atâta apoi au hălăduitu de pradă şi de robie”57.

Ioan Neculce ne informează că în timpul când B.P. Şeremetev a mers de la Soroca la Ţuţora „s-au rădicat toţi orheenii, sorocenii şi lăpuşnenii, de-au venit cu dânsul păn-au trecut Prutul”. Dar „ţărănimea cu bejeniile s-au dus în Cârligătură, iară slujitorimea au rămas toată la Dumitraşcu-vodă, în oaste”58. Aşa dar, numai slujitorii s-au încadrat în oastea lui Dimitrie Cantemir, ţăranii s-au refugiat în ţinutul Cârligătura. Promisiunea anunţată în Manifestul domnului Moldovei că cei care se vor înrola la oaste vor primi bani, a determinat situaţia că „slujitorii, dacă-au audzit, au şi început a vini toţi de toate părţile şi a să scrie la steaguri. Şi audzind de leafă, nu numai slujitorii să scrie, ce şi ciobotarii, croitorii, blănarii, cârşmarii. Slugile boiereşti lăsa pre boierii săi de să scrie la steaguri”. Dar această oaste, în aprecierea lui Ioan Neculce, era „oaste de strânsură, din târgu (adică din capitala ţării, din Iaşi-I.E.), mai mulţi fără arme decât cu arme”59. Comportamentul acesteia, după cum se reiese din informaţia altui cronicar moldovean, nu era de invidiat. „Deci moldovenii, ne relatează Axinte Uricariul, cum au luat banii, au început a bea pe la cârciume zioa, iar noaptea să ducea pe la drumuri şi la bejenii de jăfuia pre oameni pre furiş, iar apoi şi de faţă. Alţii umbla de strica prisecile oamenilor”. Făcând o apreciere generală situaţiei, Axinte Uricariul, contemporan al acelor evenimente, afirma că anume din acest timp „au purces toate lucrurile ţărâi dintâia-şi dată spre răsipă şi fără socoteală”60.

Între timp şi Petru I, după cum s-a arătat mai sus ajunsese la hotarele Moldovei, la 20 iunie 1711 el a trecut Nistrul, iar la 24 iunie, el ajunse la Prut. În seara aceleiaşi zile s-a întâlnit cu Dimitrie Cantemir, care, a doua zi „au făcut masă” ţarului. Afirmaţia editorilor volumului al XI-lea, partea I referitor la aceea că Petru I a sosit la Braţlav la 6 iunie, iar “la 8 iunie el s-a văzut acolo cu D.C. Cantemir” nu este dacât o eroare regretabilă61. În contextul informaţiilor oferite de cronicarii moldoveni, un interes deosebit prezintă evenimentele care au avut loc la 28 iunie 1711. Axinte Uricariul afirma că „la 28 iunie au făcut masă mare şi Petru împăratul, de au cinstit pe Dumitraşcu vodă şi pe toţi boiarii ţării. Şi acolo s-au iscălit boiarii de au priimit pe Dumitraşcu vodă domn vecinic şi pe seminţia lui”62. Nicolae Costin de asemenea menţionează retragerea lui Petru I în tabăra sa de la Ţuţora, unde la 28 iunie ţarul l-a primit pe domn şi pe boieri „şi acolo s-au iscălit boierii de au priimit domnu vecinic pe Dumitraşco vodă şi pe semenţie lui”63.

În legătură cu aceasta, Ioan Neculce ne informează că unii boieri în frunte cu Iordache Ruset nu doreau să accepte clauza privind domnia ereditară a familiei 57 Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei (1709-1711), în Nicolae Costin, Scrieri, I, Chişinău, 1990, p. 389 58 Ioan Neculce, op.cit., p. 245 59 Ibidem 60 Uricarul, op.cit., p. 243 61 Письма и бумаги, 1962, XI, I, p. 494 62 Uricarul, op.cit., p. 243 63 Nicolae Costin, op.cit., p. 385

113

Ion EREMIA

Cantemir. Pentru a-i convinge pe boieri, contele Golovkin şi Sava Raguzinski i-au convocat pe aceştea în casa spătarului Dediul reuşind să-i convingă pe o parte din ei să semneze, afirmând că ţarului „nu-i trebuie nemică de la” Ţara Moldovei, el doar „sileşte să scoată această ţară din robie, de suptu mâina păgânilor” şi „domniile să nu să schimbe într-însa, să să facă cheltuială ca la păgâni”. Numai Iordache Ruset şi ceata lui nu s-au lăsat convinşi, subliniază Ioan Neculce, şi „atunce le-u răspunsu Goloftin că într-altu chipu nu se poate” 64. Petru I, auzind de această îndârjire a lui Iordache Ruset l-au „făcut surgun la Soroca”, iar la retragerea în Rusia l-au luat la Chiev şi l-au ţinut în închisoare 2 ani de zile65.

În continuare cronicarul moldovean ne relatează că ţarul a invitat în tabăra sa pe Dimitrie Cantemir şi 15 boieri. Aceştea, „într-o miercuri” (era data de 28 iunie-I.E.), au chefuit împreună cu ţarul şi însoţitorii acestuia, iar „a doua zi s-au tocmit şi boierii cu Dumitraşcu vodă şi mitropolitul, şi i-au făcut toţi scrisori la mâină şi au iscălit toţi, şi împăratul”. După aceasta domnul a mers la Iaşi unde au „priimit (tratatul-I.E) toţi, şi ceilalţi boieri care nu să tâmplase la Prut”66.

Aşadar, cronicarii moldoveni nominalizaţi mai sus, martori oculari ai acelor evenimente, ne relatează destul de limpede că tratatul dintre Moldova şi Rusia a fost semnat în tabăra militară a lui Petru I de la Ţuţora de către Dimitrie Cantemir, mitropolitul Ghedeon, 15 boieri prezenţi cu domnul şi de către ţarul Petru I, iar ulterior şi de alţi boieri moldoveni.

Cronica lui Pseudo-Mustea ne oferă informaţii şi mai preţioase privitor la evenimentele ce ţin de semnarea tratatului moldo-rus. Autorul anonim al cronicii afirmă că Dimitrie Cantemir şi „sinior Sava”(=Sava Raguzinski) „au chematu într-o dzi pre toţi boierii” în biserica Curţii domneşti şi logofetul a citit „scrisoarea cu ponturile”, deci textul tratatului a fost discutat de boieri, logofetul citind articol după articol în faţa lor: „Şi după ce cetea logofătul un pont, întreba Dimitraşcu-vodă pre boieri: bunu-i acestu pontu? Ei ziceau: bunu; iară care pontu nu era pre voia boieriloru, ei răspundeau că nu-i bunu, şi de aici stau până aşezau cumu era mai bine”67.

Cronicarul anonim ne informează şi despre negocierile anterioare, până la discuţia din biserica Curţii domneşti, purtate de domnul Moldovei cu ţarul prin Sava Raguzinski: „şi cerşindu şi el de la împăratul să-i facă aşezare ca să fie domnu neschimbatu, prea lesne şi-au isprăvitu domnia, dendu-i împăratul semnu de domnie chipul seu ce-l purta Dimitraşcu Vodă la peptu din a dreapta” 68. Toate acestea, în opinia cronicarului anonim semnificau că Dimitrie Cantemir era deja domn prin puterea ţarului: „fiindu domnu de la împăratul creştin, au chematu într-o dzi pre toţi boierii”. Colonelul şi brigadirul francez Jean-Nicole-Maureau, aflat în serviciul ţarului, relatează în notiţele sale că la 23 iunie (de fapt pe 24 iunie-I.E.) Petru I „l-a primit în supuşenie pe domnul Moldovei... El i-a dăruit portretul său, bătut cu pietre scumpe”69.

Aşadar, informaţiile celor două surse se întregesc una pe alta: sosind la Iaşi, ţarul l-ar fi primit pe Dimitrie Cantemir în supuşenie şi drept “semnu de domnie”, că 64 Ioan Neculce, op.cit., p. 251 65 Ibidem, p. 252 66 Ibidem, p. 255 67 Cronicele României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, ediţia a II, t. III, Bucureşti, 1874, p. 46-47 68 Ibidem, p. 46 69 Я.Е.Водарский, op.cit., p. 71

114


domneşte din partea sa, i-a dat portretul său, pe care domnul Moldovei îl purta la piept. Posibil, cu această ocazie să fi fost şi vreo ceremonie, dar sursele istorice deocamdată păstrează tăcere…

Fragmentul din cronica anonimă citat mai sus, sugerează clar supoziţia că textul final al tratatului moldo-rus a fost discutat şi chiar modificat de către boierii moldoveni în rezultatul acestor discuţii. Concluzia care se impune din aceaste relatare a lui Pseudo-Mustea este că textul prezentat de Ioan Neculce ca fiind negociat de Ştefan Luca la Jaroslaw, de fapt este textul rezultat în urma dezbaterilor boierilor şi domnului, posibil, foarte apropiat de textul modificat al tratatului adus de Ştefan Luca, fie de la Jaworow, fie de la Jaroslaw, în rezultatul negocierilor suplimentare cu ţarul, dar, deosebindu-se esenţial de Diploma din 13 aprilie 1711. Aşadar, referindu-ne la tratatul moldo-rus din anul 1711 este necesar de subliniat faptul că actualmente cercetătorii dispun de două texte: Diploma semnată de Petru I şi contele G.Golovkin pe 13 aprilie 1711 (inclusiv şi textul în limba latină) şi textul tratatului înserat de Ioan Neculce pe paginile Letopiseţului său, semnat la Ţuţora pe 28 iunie 1711 de Dimitrie Cantemir, mitropolitul Ghedeon, boierii moldoveni şi, ceea ce este foarte important, de ţarul Petru I. Aceste texte se deosebesc radical între ele, deosebire care a fost semnalată mai înainte în literatura istorică, dar explicată în mod diferit de istorici70.

Problema dată a fost reluată şi de P. Sovetov, care, în temeiul cercetării atente a cronicilor moldoveneşti, a stabilit că textul tratatului moldo-rus, relatat de Ioan Neculce, a existat în realitate şi ultima sa redacţie a fost discutată şi semnată la o şedinţă a Sfatului domnesc de la sfârşitul lunii iunie 1711. Conform aceluiaşi autor, Pseudo-Mustea şi-a scris cronica sa cel puţin cu 10-15 ani înainte de Ioan Neculce, el prezintă în mod liber articolele tratatului, iar Neculce „enumeră mai precis clauzele tratatului”71. Dar P. Sovetov se eschivează de la examinarea clauzelor tratatului semnat la 28 iunie 1711, clause care prevedeau viitorul statut politico-juridic internaţional al Moldovei, referindu-se doar la problemele ce ţin de modificarea relaţiilor feudale, drepturile şi privilegiile boierilor, instaurarea domniei ereditare în Moldova. Important este totuşi faptul că P. Sovetov s-a pronunţat afirmativ în problema existenţei reale a tratatului dintre Moldova şi Rusia în varianta oferită de Ioan Neculce. Clauzele care vizau direct viitorul statut politico-juridic internaţional al Ţării Moldovei după înlăturarea suzeranităţii otomane, conform tratatului de la Ţuţora semnat la 28 iunie 1711 şi relatate de Ioan Neculce72 erau următoarele:

„Ţara Moldovii cu Nistrul să-i fie hotarul, şi cu Bugeacul şi cu toate cetăţile tot a Moldovii să fie”. Aşa dar, prin această clauză se prevedea restabilirea integrităţii teritoriale a ţării, retrocedarea teritoriilor şi cetăţilor ocupate de otomani de-a lungul secolelor şi transformate în „raiale”, Ţara Moldovei era recunoscută de către Rusia lui Petru I în hotarele ei istorice, de până la cuceririle otomane şi strămutarea tătarilor în Bugeac. 70 P.P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1958, p. 105-106; Н.П.Кириченко, Текст русско-молдавского договора 1711 г. и соответствие его летописи И.Некулче, în: Вековая дружба, Кишинев, 1961, p. 198-210 71 П.В. Советов, Типологические аспекты молдавского феодализма(в период турецкого ига и в проектах о вступлении в подданство России, Польши и Австрии), în Карпато-Дунайские земли в средние века, Кишинев, 1975, p. 167-168, 194-195 72 Iona Neculce, op.cit., p. 239-237

115

Ion EREMIA

„Numai de odată prin cetăţi să aşedze moscalii oşteni, păn-s-a întemee ţara, iar apoi să lipsască oastea moschicească”. Este destul de clară şi semnificaţia acestei clauze: trupele ruseşti participante la războiul împotriva Porţii şi la recucerirea cetăţilor moldoveneşti ocupate de otomani, urmau să instaleze în ele garnizoane provizorii, până la refacerea ţării, ulterior ele trebuiau să le părăsească şi să le predea administraţiei moldoveneşti.

„Bir să nu de ţara nici un ban”. Evident, este vorba de anularea birului (haraciului) pe care Ţara Moldovei îl plătea otomanilor. Rusia deci, nu obliga Ţara Moldovei la obligaţii financiare anuale pentru faptul că i-a acordat ajutorul necesar în vederea înlăturării suzeranităţii otomane.

„Pre domnu să nu-l mazilească împăratul păn-la moarte, şi pre urmă fiii lui, pre care ş-or alege ţara”. Deci, clauza dată stabileşte monarhia ereditară a dinastiei Cantemireştilor în Ţara Moldovei, ţarul nu avea dreptul nici să-l înlăture pe domn din scaunul ţării, nici să se amestece în procesul de alegere a noului domn dintre urmaşii celui decedat, aceasta iniţiativă şi hotărâre a problemei, aparţinea în exclusivitate „ţării”.

„Neamul lui să nu iasă din domnie. Numai când s-ar haini sau când ş-ar lepăda legea, atunce acela să lipsască, şi să puie din fraţii lui”. Prin acest articol domnia ereditară a dinastiei Cantemir este confirmată încă o dată. Domnul în funcţie putea fi înlăturat nimai în două cazuri, considerate ieşite din comun: atunci când el s-ar „haini” sau în cazul în care ar renunţa la ortodoxie. Clauza dată este confuză, or, pentru asemenea situaţie nu este descifrat destul de limpede modul în care domnul în cauză „să lipsască” de la tron şi, mai ales, cine avea prerogativa „să puie” un alt domn din fraţii lui în Moldova, „ţara” sau ţarul? Formularea dată nu exclude, dacă se doreşte, interpretarea în sensul că, în asemenea cazuri grave, putea interveni şi amestecul ţarului în procesul de instalare a noului domn în scaunul ţării.

„10 000 de oaste să fie tot gata în ţară, şi împărăţia să le de lefe din visteria împărătească, din stoliţă”. Aşadar, Rusia se angaja să întreţină pe banii ei un corp de oaste destul de numeros, oaste necesară pentru a da ripostă duşmanilor care ar încerca să invadeze Ţara Moldovei.

„Din moscali să nu s-amestece la boieriile Moldovei, nici să s-însoare în ţară, nici moşii să cumpere”. Un articol drastic pentru eventualele planuri de expansiune a ţarului. Această clauză îngrădea orice posibilitate de răspândire a influienţei ori prezenţei Rusiei în Moldova. Apariţia ei în tratatul moldo-rus din anul 1711 poate fi explicată atât prin aceea că domnul şi boierii intenţionau să restabilească independenţa deplină a ţării, cât şi prin aceea că Dimitrie Cantemir şi boierii ţării au ţinut cont de „experienţa” relaţiilor Rusiei cu Ucraina de după 1654, de aceea ei au căutat să evite intransigent orice prezenţă a Rusiei în Ţara Moldovei.

„Cătră aceste i-au dat şi titlu de domnie, să să scrie mai de cinste şi mai sus după cum să scriu domnii acmu, iar titlul aşe-i era <<săninatul domn al Ţărâi Moldovii, samoderjeţu (sângur stăpânitor) şi colegat (prietin) Ţărâi Moschiceşti>>, iar nu robu supus”. Clauza dată atestă fără putinţă de tăgadă că titulatura domnului Moldovei semnifica, cum se exprima Dimitrie Cantemir într-o altă lucrare, „puterea monarhicească” deplină a domnilor „într-a cărora mână stă viaţa şi moartea supuşilor săi” 73, suveranitatea deplină a ţării.

73 Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, I, Bucureşti, 1999, p. 90

116


Aşadar, clauzele tratatului moldo-rus din anul 1711 nu fac nici o aluzie referitoare la „ascultare”, la „supuşenie” sau aflare sub „mâna înaltă a ţarului”, nici un fel de obligaţii ale domnului sau ale ţării faţă de ţar şi statul acestuia, prin tratatul din 28 iunie 1711 domnul Ţării Moldovei era considerat prieten al Rusiei. Într-adevăr, un adevărat tratat de amiciţie dintre două state suverane.

Acestea sunt practic clauzele tratatului moldo-rus care determinau viitorul statut politico-juridic internaţional al Ţării Moldovei. În încheiere la cele menţionate mai sus se impun şi câteva concluzii finale:

Diploma din 13 aprilie 1711, semnată de Petru I şi contele G. Golovkin, nu poate fi calificată drept tratat moldo-rus, iar viitorul statut politico-juridic internaţional al Ţării Moldovei, în eventuala înlăturare a suzeranităţii otomane, nu poate fi apreciat prin prisma acestui document. Actul vizat prezintă doar prima etapă din cadrul negocierilor lui Dimitrie Cantemir cu Petru I, un răspuns al ţarului la propunerile lui Dimitrie Cantemir, propuneri, care, deocamdată, nu sunt cunoscute. În cadrul relaţiilor moldo-ruse din 1710-1711 Rusia apare, pe de o parte, ca un simbol al puterii, pe de altă parte, ca un eliberator al popoarelor creştine din Balcani de sub dominaţia otomană. Fundamentul ideologic al acestui act, apreciat de popoarele creştine doar ca un act de binefacere din partea Rusiei ortodoxe, este religia creştină, care însă nu-i oferea Rusiei dreptul de a îngloba teritoriile date la posesiunile sale, ideologia creştină îi oferea, în conceptul elitei politice moldovene de la 1711, doar dreptul de eliberator şi de prieten al ţării eliberate de sub suzeranitatea otomană, care urma sa-şi continuie existenţa în condiţii de libertate faţă de orice putere străină. În locul acestui deziderat urmărit de clasa politică din Moldova şi de domnul ei, mai multe generaţii de istorici au creat şi promovat cu insistenţă mitul despre aşa-zisele intenţii ale lui Dimitrie Cantemir de a alipi Ţara Moldovei la Rusia. În realitate, rusofilismul lui Dimitrie Cantemir s-a manifestat într-un anumit context istoric, numai în sensul obţinerii ajutorului militar de la Rusia în vederea înlăturării suzeranităţii otomane şi nicidecum a intrării Moldovei în componenţa Rusiei, situaţie fixată destul de clar în clauzele tratatului din 28 iunie.

Este foarte important de subliniat şi faptul că prin tratatul din 28 iunie 1711 semnat în Moldova, la Ţuţora, în tabăra militară a lui Petru I, ţarul a acceptat statutul Rusiei de ţară prietenă Moldovei, renunţând la orice pretenţii de supunere, suzeranitate, protectorat sau alte forme de manifestare a supremaţiei Rusiei asupra Ţării Moldovei.

117

III. Tradiţie şi modernizare

Barbu Ştefănescu, Răspunsul lumii rurale din Crişana la propunerile de modernizare ale statului austriac

Aurel Chiriac, Pictura de cult românească şi iniţiativele ctitoriceşti în Bihorul secolului al XVIII-lea

Ion Gumenâi, Aspecte din viaţa societăţii evanghelico-luterane din Chişinău în prima jumătate a secolului XIX-lea

Bodo Edith, Plângerile urbariale, formă de protest faţă de abuzurile stăpânului domenial

Teodor Candu, Consideraţii cu privire la administraţia ecleziastică a regiunii Basarabia în perioada 1806-1812

Valentina Samoilenco, Boierimea din Basarabia în secolul al XIX–lea. Statut social şi juridic

Mircea Brie, Căsătoria mixtă - punct de trecere a frontierei comunitare (sfârşitul sec. al XIX-lea - începutul sec. al XX-lea)

Tatiana CHICAROŞ, Evoluţia învăţământului mediu pentru fete din Basarabia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea

Răspunsul lumii rurale din Crişana la propunerile de modernizare ale statului austriac

Barbu ŞTEFĂNESCU

The Answer of the Rural World from Crisana County to the Austrian State’s

Proposal Regarding Modernization

Abstract. In the 18th century the rural world from Crisana County has to face a strong modernizing pressure made by the Austrian state either directly, through its territorial structures and institutions, or through other agents such as school, church or army.

The modernization of the rural world had in view the most important aspects of its life starting with agriculture where new cultivated plants were introduced, urbarial regulations were set up, new methods of cultivating, improved tools and new, highly commercial breeds were promoted by means of the physiocrat component of the imperial policy; and it went on with the non-agricultural side of the peasant economy – domestic industry and trade – which were to complete the results of a poor agriculture in order to assure the necessary financial resources to pay the taxes.

Regarding the social field, the Austrian policy settled the issues about the relationship between the land owners and the peasants thus avoiding arbitrariness and abuse, the state becoming the guarantor of observing the new regulations.

In the spirit of the Enlightenment, the modernizing policy aimed at establishing a rural network in order to teach the peasants’ children reading and writing and a little knowledge about agriculture.

Equally, the state intended to get involved in the inhabitants’ spiritual life, firstly by promoting Catholicism as a basic element of the imperialist ideology – this leading to the birth of the Greek – Catholic religion in Transylvania and Hungary – and secondly by promoting a tolerant religious policy during Joseph II.

All these measures had certain effects and they succeeded to penetrate the peasants’ tradition to a great extent. In spite of all these the rural world remained dedicated to its ancestors’ traditions in most of its ways of life.

Cuvinte cheie: lume rurală, modernizare, mercantilism, fiziocratism, iluminism

Crişana reprezintă una dintre provinciile istorice româneşti care şi-au declarat unirea cu regatul României la 1 decembrie 1918; termenul a fost utilizat pentru prima oară de către Iosif Vulcan. şi defineşte teritoriul dominat geografic de cursul celor trei Crişuri şi al Barcăului. În plan istoric, acest teritoriu a dobândit o individualitate proprie în contextul ofensivei otomane spre centrul Europei, a cuceriri cetăţii Buda în 1540 şi a prăbuşirii regatului maghiar: centrul acestuia a fost transformat în paşalâc, teritoriile din vest şi nord au intrat în stăpânire austriacă, iar partea de răsărit a format Principatul Transilvaniei, aflat sub suzeranitatea Porţii. În componenţa Principatului Transilvaniei au intrat, alături de teritoriile ce compuseseră vechiul voievodat ardelean, mai multe comitate care aparţinuseră administrativ Ungariei şi care constituiau Partium („părţile” Ungariei unite cu Transilvania).

121

Barbu ŞTEFĂNESCU

Partium-ul s-a aflat mult timp pe un tradiţional teren de dispută între Imperiul otoman şi cel habsburgic şi ca atare se constată o anumită fluiditate a limitelor sale politico-administrative, fie prin includerea unor teritorii la Ungaria habsburgică, fie, mai ales, prin transformarea altora în unităţi administrative ale Porţii: sangeacurile de Ineu şi Gyula iar la 1660, paşalâcul de Oradea, ultima provincie otomană înfiinţată în spaţiul Europei centrale. Deşi prin diploma leopoldină din 1691 se stipula păstrarea în cadrul Imperiului habsburgic a Transilvaniei ca principat autonom în extinderea sa teritorială din acel moment, ulterior, cele mai multe dintre comitatele ce alcătuiseră Partium au optat – prin hotărâri ale adunărilor nobiliare – pentru reîncadrarea administrativă în Ungaria, fapt cu importante consecinţe pentru evoluţiile ulterioare şi din perspectiva temei prezentei comunicări, adică a relaţiei dintre propunerile de modernizare ale statului şi răspunsul lumii rurale; în Ungaria s-au putut legifera şi aplica o serie de reforme care în Transilvania fie că nu au fost legiferate, fie că aplicarea lor în practică s-a făcut cu mare greutate1. Cele mai vizibile prin consecinţele lor sunt măsurile de reglementare a relaţiilor dintre ţărani şi stăpânii de pământ: prin reglementarea tereziană din 1767 valabilă pentru Ungaria, care transpusă în practică, garantată de stat, a însemnat eliminarea abuzurilor tradiţionale, a permis ţăranului, inclusiv celui din Crişana, o mai mare libertate de acţiune, un pas mare pe calea individualizării, fenomen specific epocii moderne. În Transilvania, opoziţia nobilimii, inexistenţa unor suprafeţe agricole comparabile cu cele din Ungaria, intercalarea complicată a pământurilor alodiale cu cele nobiliare, autonomiile tradiţionale săseşti şi secuieşti, au dus la eşecul tuturor tentativelor de reglementare a raporturilor urbariale, atât înainte cât şi după răscoala din 1784 – ea fiind în mare măsură consecinţa lipsei unei reglementări. Abia în sesiunea din 1846/47 Dieta Transilvaniei a adoptat o reglementare dominată de un spirit conservator, de teama ca prin aplicarea unor măsuri în acest sens în spiritul liberal al vremii, nobilimea maghiară, în general elementul etnic maghiar din Transilvania, va pierde tradiţionalele pârghii de putere care-i asiguraseră dominaţia politică seculară2.

Euforia instalată la Viena după succesele militare şi extinderea spectaculoasă spre răsărit a hotarelor monarhiei dunărene prin includerea Ungariei şi Transilvaniei este rapid temperată de constatarea că arhaismul care domina teritoriile nou incluse se situa foarte departe de ambiţiile Curţii de a recupera, printr-o politică de modernizare forţată, decalajele care despărţeau Imperiul de monarhiile occidentale. Slab populate ca urmare a şirului lung de războaie purtate aproape patru decenii pe teritoriul lor, exclusiv agrare, autarhice, cu raporturi sociale solidare cu cele medievale, cu o complexitate confesională mai mare decât în provinciile vestice ale monarhiei, noile provincii ale Imperiului vor fi ţinta unei ambiţioase politice de recuperare prin modernizare, paralel cu cea dusă în planul omogenizării spirituale cu ajutorul catolicismului.

Deşi, prin actul constituţional din 1691, era sancţionat vechiul sistem medieval al stărilor privilegiate şi al religiilor recepte, el este repede perceput ca principală frână

1 Barbu Ştefănescu, Lumea rurală din vestul României între Medieval şi Modern, Editura Universităţii din Oradeas, 2006 (în continuare: Barbu Ştefănescu, Lumea rurală din vestul României...), p. 8 2 Silviu Dragomir, Studii privind istoria revoluţiei române de la 1848, Ediţie, note, comentarii de Pompiliu Teodor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 142-144


în calea politicii înnoitoare a statului şi ca atare eludat de către aceasta. Acelaşi împărat care sancţionase funcţionarea acestui sistem, Leopold I, ia primele măsuri pentru anularea lui, instituind principiul intervenţionismului statului în viaţa economică, socială, spirituală, culturală a supuşilor. Plecând de la adevărul că ţărănimea constituia marea masă a contribuabililor imperiului, cea care alimenta prin contribuţii visteria imperială, monarhia absolută şi-a propus să facă din ea principala bază de susţinere a monarhiei nu doar din punct de vedere fiscal ci şi ca aliat îndreptat împotriva „duşmanului din interior”, cum este etichetată nobilimea. Statul are ambiţia de a inversa tradiţionalele raporturi dintre ţărănime şi puterile tutelare, în favoarea sa: ţăranul trebuia să devină în primul rând un supus al statului, nu al seniorului cum fusese până atunci. De aceea, politica antinobiliară merge mână în mână cu cea de protecţie a ţărănimii.

Pot fi identificate accente puse la un moment dat în politica vieneză de reformare a societăţii în sensul impus de despotismul luminat asumat ca principiu director. O componentă populaţionistă mai întâi: o populaţie mai numeroasă, susţineau cameraliştii austrieci, însemna valorificarea mai intensă a potenţialului natural şi prin aceasta sporirea puterii statului. Se înscriu în acest context măsurile ce vizează oprirea emigrării care nu puteau fi eficiente decât oferind la nivelul statelor austriece o situaţie atractivă economic şi social pentru ţăran, lucru posibil doar prin degrevarea sa de o parte din numeroasele sarcini pe care trebuia să le suporte care să-i dea posibilitatea să se ocupe de propria gospodărie; cum statul nu putea să-şi permită diminuarea fiscalităţii ce i-ar fi afectat veniturile oricum insuficiente, singura modalitate de a contribui la ridicarea ori măcar la uşurarea situaţiei ţărănimii, era intervenţia sa în reglementarea relaţiilor ambigue dintre ţăran şi stăpânul de pământ. Înainte de a încerca să lărgească cercul impozabilităţii şi asupra unor componente sociale care, în virtutea unor tradiţii medievale, erau neimpozabile, statul trebuia să depună toate eforturile pentru inversarea în favoarea sa a tradiţionalelor raporturi dintre ţărani şi puterile tutelare. În politica sa de atragere a ţărănimii, statul austriac a iniţiat, încă din debutul secolului, o serie de măsuri prin care ţăranii puteau să se plângă forurilor comitatense, împotriva oricăror abuzuri3. Aplicarea măsurilor vizate de populaţionişti s-a făcut în timp, diferenţiat pe regiuni, mai greu aplicabile la periferia imperiului, de pildă în Transilvania, în ciuda măsurilor speciale luate în acest sens prin înfiinţarea regimentelor de graniţă. Alimentat de înăsprirea condiţiilor social-economice pe măsura creşterii demografice, de persecuţiile confesionale – împotriva ortodocşilor -, a continuat pe tot parcursul secolului al XVIII-lea fluxul migratoriu spre Ţara Românească şi Moldova. El se calmează însă în Crişana în prima jumătate a acestui veac, comitatelele din Crişana, devin mai degrabă receptoare ale fenomenului de migraţie4.

În paralel, statul a susţinut modernizarea economică prin promovarea mercantilismului şi a fiziocratismului.

Considerat drept „prima afirmare a statului modern faţă de problemele concrete cărora trebuia să le facă faţă”, mercantilismul a luat şi în Imperiul habsburgic

3 Gheorghe Gorun, Reformismul austriac şi violenţele sociale din Europa Centrală 1750-1800, Editura Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea, 1998, p. 102

4 Liviu Borcea, O conscriere privind fuga ţăranilor de pe domeniile sătmărene la sfârşitul secolului al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea, în „Crisia”, X, Oradea, 1980, p. 454

123

Barbu ŞTEFĂNESCU

înfăţişarea „unei politici de stat”5.. „A produce pentru a cumpăra cât mai puţin de la străini” devine cuvântul de ordine6. Demersurile Curţii sunt încurajate de primele succese dobândite în Silezia, Austria şi Boemia pe linia dezvoltării miniere şi manufacturiere; pierderea Sileziei în urma războiului de succesiune la tronul Austriei a determinat Curtea să promoveze mai susţinut această politică şi în regiunile, până atunci neglijate, din Răsăritul monarhiei7. Exemple spectaculoase şi originale în aplicarea politicii mercantiliste în plan regional oferă zona noastră de referinţă, unde este însuşită şi aplicată şi de marile domenii, cele ecleziastice în primul rând. Imediat după reconstituire, pe domeniul episcopal catolic orădean se iau măsuri de modernizare a vechilor „stabilimente” ce funcţionaseră anterior, cazul manufacturii de fier de la Vaşcău8; până la mijlocul secolului, sunt puse în funcţiune două ateliere de prelucrat fierul şi mai multe cuptoare de redus minereul. Ulterior, episcopia construieşte noi topitorii de fier în zonă, la Briheni (1721), la Drăgăneşti şi Pociovelişte (1738)9. Această dezvoltare „metalurgică” a zonei îşi propune să valorifice trei din resursele sale cele mai însemnate: lentilele de minereu de fier din Munţii Codru Moma, zestrea forestieră importantă şi, mai ales, disponibilul mare de forţă de muncă iobăgească, gratuită, greu de valorificat altfel în lipsa unor alodii importante în zonă. Numai pentru manufactura „centrală”, de la Vaşcău, fuseseră arondate, în vederea deservirii, 20 de sate la 1721 şi 31 de sate la 174310. Să mai adăugăm că manufacturile de fier din sudul Bihorului sunt dublate de altele care flanchează, pe latura lor vestică, Munţii Codru-Moma, aparţinătoare domeniului fiscal arădean, fost de Modena, între care cele de la Dezna, Zimbru, Moneasa, Reştirata11. În afara celor metalurgice, au mai funcţionat în sudul Bihorului manufacturi de sticlă, de hârtie12.

Existenţa manufacturilor de fier a determinat locuitorii din zona Vaşcăului să efectueze muncile legate de deservirea lor în cadrul obligaţiilor feudale şi pe cont propriu. O conscriere din 1735 consemna meşteri fierari la Briheni, la Vărzari de Jos, la Vărzari de Sus şi la Câmp. Meşteşugul se dezvoltă până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, un număr mare de fierari existând la Vărzari de Jos (între 8-20 ateliere), Vărzari de Sus (între 24 şi 42 ateliere), Cărpinet (între 11-22 ateliere). La 1845 numărul atelierelor de fierari din zonă se ridică la 61, cifră record13. Existenţa topitoriilor precum şi a atelierelor de prelucrat fierul, fie ele domeniale sau urbariale,

5 Fernand Braudel, Jocurile schimbului, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, p. 230-232 6 Victor Tapié, L'Europe de Marie-Thereze du Baroque au Lumieres, Paris, 1973, p. 130 7 Bujor Surdu, Contribuţii la problema naşterii manufacturilor din Transilvania în secolul al XVIII-lea, în „Anuarul Institutului de Istorie Cluj.”, VII, 1964, p. 155 8 Aurel Chiriac, Rolul manufacturii de fier de la Vaşcău în dezvoltarea meşteşugului sătesc al fierăritului în nord-vestul României, în „Crisia”, XV, Oradea, 1985, p. 375 – 395 9 Ana Ilea, Industria manufacturieră în comitatul Bihor în secolul al XVIII-lea, în „Crisia”, XXI, Oradea, 1991, p. 64 10 Ana Ilea, Ioan Popovici, Fierăria de la Vaşcău în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în „Crisia”, III, Oradea, 1973, p. 204 11 Adolf Schmidl, Das Bihar Gebirge, Wien, 1863, p. 179-185 12 Ana Ilea, op. cit., p. 64-65 13 Aurel Chiriac, Evoluţia meşteşugului fierăritului în satele din sudul Bihorului (sec.XVIII-XIX). Consideraţii generale, în „Crisia”, XIX, Oradea,, 1989, p. 627

124


au determinat o serie de sate precum Sălişte de Vaşcău, Criştior, Sohodol şi Călugări să se specializeze în producerea şi vinderea cărbunilor de lemn14.

Deşi susţinută asiduu, politica „industrială” mercantilistă n-a fost în măsură să aducă recuperarea sperată, nici bunăstarea necesară, materializată în creşterea contribuţiilor fiscale. De aceea, despotismul luminat a adoptat fiziocratismul ca politică de stat. Doctrină economică în primul rând, dar şi cu conotaţii de ordin social şi politic, fiziocratismul este o componentă a iluminismului15 ce apare ca o reacţie împotriva absolutizării accentului pus pe valorificarea resurselor miniere şi industriale. Fiziocraţii îndemnau întoarcerea la phisis, la natură, care în plan economic însemna revenirea la sentimente mai bune faţă de agricultură, după părerea lor neglijată într-un mod "criminal" de mercantilişti. Fiziocraţii căutau să-i determine pe proprietari să investească în agricultură, să schimbe sistemele de exploatare prin modernizare, să abolească privilegiile, taxele protecţioniste, să liberalizeze producţia şi schimburile. Fiziocratismul readucea în prim-planul preocupărilor nu doar pământul ci şi pe ţăran, oferind argumente în plus aduse politicii sociale iozefiniste: din moment ce prin munca acestuia se valorifică cea mai mare bogăţie a ţării, iar pentru ca ea să se producă în folosul general, ţăranul trebuia trecut de urgenţă în rândul oamenilor, trebuia scos de sub tutela istovitoare seniorială, de sub povara servituţii16.

Prin sublinierea, am putea spune cu ostentaţie, a importanţei primordiale a agriculturii, - pământul era socotit într-o circulară a episcopului Samuil Vulcan "cel mai ales modru" de existenţă17 - fiziocratismul a stimulat interesul pentru ştiinţele agronomice. În Ungaria, ca şi în Transilvania, elemente ale fiziocratismului au fost preluate şi de reprezentanţii iluminismului cu tentă naţională, ce s-au înscris în acţiunea de propagandă în vederea modernizării agriculturii: sfaturi pentru cultivarea raţională a pământului, îndemnuri pentru introducerea unor culturi noi, metode şi sisteme moderne de agricultură difuzate prin tipărituri. O serie întreagă de "orânduieli" sau "povăţuiri" oficiale, tipărite şi dirijate de guvern sunt răspândite în mediile ţărăneşti. În paralel, sunt traduse sau alcătuite cărţi de agronomie, fie ca manuale şcolare, fie drept cărţi de popularizare Unele din aceste cărţi ne apar ca fericite îmbinări între cunoştinţele agronomice de vârf în plan european şi experienţa pozitivă locală, desprinsă dintr-o practică îndelungată, dintr-o permanentă adaptare la condiţiile concrete de natură geografică ori socială. Lucrarea agronomică cu cel mai mare grad de originalitate este Povăţuire cătră economia de câmp, apărută la Buda în 1806, lucrare nesemnată, dar atribuită cu certitudine lui Gheorghe Şincai. În momentul în care s-a apucat de redactarea lucrării, Şincai avea o bogată experienţă, atât în domeniul şcolar şi al manualelor cât şi în domeniul administrării domeniului transilvănean Vass, dar cunoştea în egală măsură experienţa în domeniu a ţăranilor transilvăneni, transmisă din generaţie în generaţie. A fost, astfel, în măsură să se desprindă uneori radical de modelele pe care le recunoaşte că le-a avut, fapt pus în evidenţă de formulări de genul "...bine fac plugarii care...", „...înţelepceşte fac plugarii care...”, când experienţa

14 Ana Ilea, op. cit., p. 63 15 Franco Venturi, Europe des Lumiers. Recherches sur le 18-e siecle, Paris, , MCMLXXI, p. 30 16 Barbu Ştefănescu, Tehnică agricolă şi ritm de muncă în gospodăria ţărănească din Crişana (secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, vol. I, Oradea, 1995., vol. I (în continuare: Barbu Ştefănescu, Tehnică agricolă şi ritm de muncă .., vol...), p. 108-109 17 Barbu Ştefănescu, Bodo Edith, Ruperea tăcerii, Editura Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea, 199, p. 36-37

125

Barbu ŞTEFĂNESCU

acestora i se pare pozitivă şi demnă de a fi generalizată sau „unii plugari ca aceştia nu bine fac”, când, dimpotrivă, anumite practici le considera anacronice şi ca atare milita pentru renunţarea la folosirea lor18. S-a discutat adesea despre eficienţa acestui demers de luminare asupra masei româneşti: a fost lumea ţărănească transilvăneană capabilă să se arate sensibilă la altfel de stimuli sau s-a cantonat în securitatea tradiţiei? Ceea ce ştim cu certitudine este faptul că cel puţin o parte din aceste opere de popularizare, în primul rând cele agricole, au ajuns la îndemâna ţăranilor, în condiţiile în care un număr tot mai mare dintre ei devin ştiutori de carte. Între cei înscrişi pe listele de „premuneranţi” pentru obţinerea unor cărţi întâlnim şi ţărani, alături de intelectuali ai satelor, de meşteşugari ori negustori. Pe de altă parte, ierarhiile bisericeşti care patronau şcolile confesionale şi chiar mişcarea culturală a Şcolii Ardelene - cazul Episcopiei unite de Oradea - se îngrijau de dotarea şcolilor cu astfel de manuale. Exemplarul studiat de noi din pomenita lucrare a lui Şincai are scris, pe prima pagină, cu caractere latine : „Dăruitu de Episcopul Samoil pă sama pruncilor din Văllany, 1819”19. Pe acelaşi mare episcop şi iluminist îl găsim implicat în acţiunea întreprinsă de comitatul Bihor pentru prevenirea unor colapsuri de tipul foametei din anii 1813-1817, traducând în româneşte şi difuzând în satele de munte şi de deal, circulara din 1820, prin care se dădeau o serie de sfaturi cu caracter economic20 etc. Cu toate certitudinile în ceea ce priveşte pătrunderea acestor demersuri de luminare şi în lumea satelor, trebuie precizat că ele sunt sesizabile abia spre sfârşitul veacului al XVIII-lea, afectând în mai mare măsură elitele rurale. Marea masă ţărănească rămâne, în general, reticentă la nou. Deşi nu se pot compara cu progresele făcute în agricultura din vestul continentului, sunt totuşi sesizabile la nivelul unora dintre domeniile din zona noastră, anumite mutaţii care orientează cultura pământului spre forma ei intensivă. Se constată mai întâi o organizare superioară; sunt angajaţi administratori cu pregătire agronomică, se folosesc mai eficient îngrăşămintele, se introduc în cultură leguminoasele pentru nutreţ - trifoiul şi lucerna - şi pe baza acestor premise se trece la adoptarea unor sisteme de cultură fără pârloagă. Un adevărat model de organizare a unei gospodării alodiale moderne oferă întinsul domeniu arădean, constituit între 1817-1827 de către arhiducele Iosif de Habsburg, cu centrul la Chişinău-Criş. Prin investiţii considerabile arhiducele pune bazele unei ferme de oi de rasă, a unei ferme de vaci Siementhal, a alteia de porci Mangalitza; a utilizat zilele de robotă datorate de cele peste 2000 de familii iobăgeşti şi 50 familii de jeleri pentru lucrări de îndiguire şi canalizare; a construit două mori sistematice, a achiziţionat maşini agricole, a angajat un număr important de specialişti, a făcut apel pe scară largă la munca salariată21. Stăpânii succesivi ai domeniului structurat în jurul târgurilor Diosig şi Săcuieni – numit al contelui Stubenberg –, sunt oameni pătrunşi de spiritul vremii, raţionalişti, chiar promotori ai noului de avangardă, cum este contele Zichy Ferenc vis a vis de viticultură şi industria vinului în deceniile 18 Barbu Ştefănescu, Gheorghe Şincai şi „Economia de câmp”: între modele europene şi valorizarea tradiţiei, în Maria Mureşan (coordonator), „Economie, instituţii şi integrare europeană”, Editura ASE, Bucureşti, 2007, p. 54-55 19 Idem, Date de interes etnografic în lucrarea lui Gheorghe Şincai „Povăţuire cătră economia de câmp”, în „Biharea”, VII-VIII, Oradea, 1979-1980, p. 9 20 Virgil Maxim şi Gheorghe Mudura, Valorificări etnografice din fonduri arhivistice, în „Biharea”, II, Oradea, 1974, p. 53-55 21 Barbu Ştefănescu, Tehnică agricolă şi ritm de muncă .., vol. I, p. 114-115

126


dinaintea epidemiei de filoxeră. Apoi, cu toată recurenţa unui sistem feudal oficial în funcţie până la 1848, sunt recognoscibile pe acest domeniu o serie de aspecte care exced cadrul juridic şi comportamental strict al feudalităţii: producţia pentru şi ieşirea obişnuită pe piaţă, chiar accentele în plus puse pe acele tipuri de activităţi, precum viticultura, cultura tutunului sau a legumelor, ori pe ocupaţii neagricole ce ţin de funcţionarea pe scară largă a unor unităţi comerciale: hanuri şi cârciumi, măcelării şi prăvălii etc.22

Cu toate aceste exemple de domenii aflate în avangarda dezvoltării agrare, ele nu reprezintă totuşi regula, pe cele mai numeroase proprietăţi, tendinţele de înnoire fiind timide, sau chiar lipsesc. Fiind însă vorba de domenii mari, cu mii de ţărani implicaţi direct - ca iobagi dar din ce în ce mai mult ca lucrători salariaţi - ele constituie adevărate şcoli de răspândire a cunoştinţelor agrotehnice în mediul ţărănesc.

Adoptarea, împământenirea culturilor „americane”, a porumbului şi cartofului, reprezintă, fără îndoială, una dintre cele mai spectaculoase schimbări la nivelul agriculturii de factură ţărănească în perioada la care ne referim.

În comparaţie cu impunerea greoaie a cartofului, porumbul a fost adoptat rapid în Europa într-o lume ţărănească obsedată de grâu, de pâine, de cereale în general. Şansa porumbului a fost că era o cereală ce se propunea unei lumi dominată de amestecurile cerealiere. De aceea, porumbul a intrat în toate combinaţiile alimentare ale vremii, inclusiv a pâinii, adesea cu cantităţi considerabile datorate randamentului său net superior faţă de cerealele păioase tradiţionale. Pe lângă argumentul productivităţii sale, porumbul aduce cu sine un adevărat „complex simbiotic” din care mai făceau parte fasolea şi dovleacul, însoţitorii săi permanenţi23. A recolta de pe aceeaşi suprafaţă o cantitate sporită de cereale, apoi o cantitate considerabilă de proteină datorată fasolei, una de grăsimi, prin uleiul din sămânţa de dovleac şi o masă apreciabilă de nutreţ, era în măsură să stârnească entuziasmul cultivatorilor. Apoi, porumbul susţine mult mai hotărât decât cerealele tradiţionale, cealaltă componentă de bază a economiei ţărăneşti, creşterea vitelor. Porumbul a putut înlocui cu succes, la nivelul gospodăriei ţărăneşti, toate celelalte cereale aflate până atunci în cultură.

Prima atestare documentară a porumbului în spaţiul românesc datează din 1639, cu referire la domeniul Chioarului24. Apare mai întâi cultivat în grădini, în locurile intravilane, spaţii exceptate de dijmă. În scurt timp, autorităţile transilvănene se văd nevoite să încerce stoparea iureşului ofensiv al porumbului prin măsuri administrative: pedepse aspre împotriva celor care cultivă porumb în sola alocată grâului sau prin vii25.

În schimb, impunerea culturii cartofului la nivelul civilizaţiei europene este anevoioasă şi sinuoasă, adesea prin măsuri de ordin administrativ. El n-a ajuns de folosinţă curentă decât la cumpăna secolelor XVIII-XIX. Reticenţa populaţiei europene

22 Adrian Apan, Domeniul contelui Studenberg (teză de doctorat), Universitatea din Oradea, 2007 23 Traian Stoianovich, Le mais dans les Balkans, în „Annales. Economies. Societes. Civilisations” (în continuare: Annales ESC), 1966, sept.-oct., nr 5, p. 1029 24 Ludovic Demeny, Introducerea unor plante noi în agricultura Transilvaniei în secolul al XVII-lea, în „Revista de istorie”, tom. 42, 1989, nr. 12, p. 1245-1246 25 Nicolae Moldovan, Documente de arhivă privitoare la unele reglementări agricole pe teritoriul României, în „Ialomiţa. Materiale de istorie agrară a României”, Slobozia, 1983, p. 67-71

127

Barbu ŞTEFĂNESCU

faţă de cartof venea mai ales de la faptul că nu era o cereală, şi, cel puţin la început, n-a putut trece examenul de a intra în componenţa pâinii, datorită, se pare, calităţii inferioare a primelor varietăţi ajunse în Europa; se mai adăuga faptul că partea comestibilă a plantei se dezvolta în pământ, ceea ce era în măsură să creeze suspiciuni: nu putea fi exclusă complicitatea forţelor subpământene ale răului. Era greu de luat în serios această „hrană blestemată”, ce se dezvolta în „sânul pământului”26. Mentalitatea ţărănească europeană în care cerealele deţin un loc important, creează în jurul noii culturi o adevărată strategie de respingere. Ca şi în cazul porumbului, crizele alimentare sunt cele care slăbesc rezistenţa la adoptarea noii culturi; chiar în aceste împrejurări însă, numai după serioase insistenţe din partea autorităţilor, cartoful intră în calculele sărăcimii: în Crişana în timpul foametei dintre 1813-1817, cultura sa n-a reuşit să se generalizeze, fiind necesară hotărârea imperativă a Adunării generale a comitatului Bihor din 10 iulie 1820, tradusă în limba română şi răspândită printr-o pastorală de către episcopul Samuil Vulcan, privind obligativitatea fiecărei comunităţi şi familii de a semăna o suprafaţă minimă cu cartofi.27 .

O mare importanţă dobândeşte la nivelul secolului al XVIII-lea cultura tutunului. Obiceiul fumatului este însă mai vechi, primele ştiri despre el fiind din veacul al XVI-lea. Din secolul al XVII-lea datează cele dintâi măsuri antitabagice luate de Dieta Transilvaniei, repetate la intervale scurte, din cauza ineficienţei lor. În ciuda tuturor măsurilor de reprimare, fumatul devine o practică atât de obişnuită în lumea rurală încât ţăranul „chiar dacă nu are pâine, dar tutun pentru fumat trebuie numai să aibă”28. În condiţiile creşterii cererii de tutun, este amintită, în premieră pentru spaţiul românesc, cultivarea tutunului la Diosig, în 1692. Informaţiile conscrierii din 1692 sunt confirmate, câteva decenii mai târziu, de relatarea geografului Matthias Bell care atestă la Diosig dar şi în satele din jur: Roşiori, Tămăşeu, Cheşereu, cultivarea unui tutun de foarte bună calitate. Documentul intitulat Beneficia et maleficia locorum, ce precede reglementarea tereziană, consemnează extinderea zonei de cultură a tutunului spre sud în sate din jurul Salontei. Această cultură care are un rol mare în integrarea lumii rurale în economia de piaţă cunoaşte un avânt deosebit când, datorită războiului pentru independenţa Statelor Unite şi apoi a războaielor napoleoneene, a scăzut traficul de tutun american spre Europa, mărindu-i preţul şi făcându-se apel la polibilităţile locale, în valorificarea cărora se implică energic autoritatea de stat. În prima jumătate a secolului al XIX-lea apar în câmpia de vest zeci de sate de colonişti care arendează pământ pentru cultura tutunului29.

Situaţia existentă în Transilvania în privinţa sistemelor de cultură nu este în măsură să satisfacă exigenţele modernitoare ale lui Gheorghe Şincai care recomandă cultivatorilor renunţarea la sistemele cu pârloagă în favoarea sistemului anual, susţinut de o bună gunoire a solului şi de alternanţa culturilor: „odihna aceasta nu e de vreun folos, dacă se va gunoi pământul după datina lui, nu are lipsă de odihnă, ci în tot anul

26 Barbu Ştefănescu, Tehnică agricolă şi ritm de muncă .., vol. I, p. 232 27 Virgil Maxim, Gheorghe Mudura, op.cit., p. 54-55 28 Ludovic Demeny, op. cit., p. 1248-1251 29 Barbu Ştefănescu, Lumea rurală din Crişana între Ev Mediu şi Modern, Editura Universităţii din Oradea, 1998 (în continuare: Barbu Ştefănescu, Lumea rurală din Crişana...), p. 152

128


se poate agonisi cu mare folos, măcar de ar şi trebui schimbată semănătura în fieştecare an”30.

La nivelul instrumentarului agricol, deşi cunosc variante de pluguri englezeşti adoptate în alte părţi ale Europei, fiziocraţii români nu le recomandă, ei optând pentru perfecţionarea şi utilizarea corectă a plugurilor transilvănene, mai ales a variantei cu corman schimbător foarte bine adaptată la relieful deluros al Transilvaniei. Ca o unealtă nouă, Gheorghe Şincai propune ţăranilor români „tăvala” sau „cilindrul” care „pînă acuma întră plugarii din Ţara Ungurească şi întră cei din Ardeal au fost puţin cunoscut”. Fiind vorba de un utilaj nou, Gheorghe Şincai se simte dator să arate avantajele operaţiunii executate cu ajutorul său: „cu cilindrul, mai ales cu cel colţat, se sfarmă bruşii şi gliile; se apasă arătura după ce s-au semănat şi grăpat ca să strângă pământul pre lângă seminţe ... Arătura încă o obleşte şi o netezeste tăvălugul, de unde iarăşi, foarte mare folos au plugarii care înşişi adună bucatele cu coasa”31.

Manualul lui Şincai la care am făcut referiri recomandă, iarăşi în sensul preceptelor modernizatoare fiziocrate, potenţialilor cititori o mai mare atenţie acordată pregătirii seminţei32. Semănatul îi prilejuieşte lui Şincai şi un expozeu pe una din temele preferate ale crezului său iluminist, cea a combaterii superstiţiilor; în cazul de faţă a credinţei că semănatul trebuia să ţină cont de fazele lunii: „Unii se uită şi la lună, adică seamănă grâul, atât cel de toamnă cât şi cel de primăvară cu trei zile înainte sau după luna plină”, practică combătută de învăţatul transilvănean: „experinţa ne învaţă că nu mult face”33.

Pentru primele timpuri ale epocii moderne animalul de tracţiune reprezentativ rămâne boul, „măsura posibilităţilor economice ale supusului”, cum scria David Prodan. În Crişana la nivelul secolului al XVIII-lea se ara cu 4 sau mai mulţi boi. În conscrirea din 1720 a comitatului Bihor, ţăranii, chestionaţi asupra acestui aspect, apelează la formula obişnuită „4-6 boi”. Declară că se descurcă doar cu 4 sătenii din Voievozi şi Popeşti. Locuitorii din Cresuia, Săud, declară că au nevoie pentru arat de 4-6-8 boi, cei din Ciunteşti, Mărăuş, Hodişel şi Pocluşa spun că utilizează pentru aceeaşi operaţiune 6-8 boi; şi sate din Câmpia Salontei utilizează 6-8 boi, ca şi cele din Valea Ierului34.

Semnificativă pentru o tendinţa de eficintizare economică este insinuarea tot mai hotărâtă în anumite zone de câmpie a calului ca animal de tracţiune în agricultură, într-o serie de sate din Câmpia Aradului, numărul cailor devine comparabil cu cel al boilor; astfel, conform conscrierii din 1743, Radna are înregistraţi 31 boi şi 21 cai, Ghiorac - 11 boi, 25 cai, Micălaca - 86 boi, 71 cai, la 1746, Elek, sat de colonişti germani, nu are boi, ci doar 122 cai, Vărşand - 183 boi, 135 cai, Şiclău - 442 boi şi 347 cai35. Tendinţa de înlocuire a boului cu calul, tot mai evidentă la nivelul secolului

30 Gheorghe Şincai, Povăţuire cătră economia de câmp, Buda, 1806., p. 29 31 Ibidem, p. 25 32 Ibidem, p. 31-46 33 Ibidem, p. 37 34 Barbu Ştefănescu, Lumea rurală din vestul României...,, vol.II, p. 74-75 35 Idem, Gospodăria ţărănească şi problema acoperirii distanţelor în secolul al XVIII-lea, în „Analele Universităţii din Oradea”, fascicola istorie - arheologie - filozofie, tom. II, 1992, p. 59-60

129

Barbu ŞTEFĂNESCU

următor, exprimă necesitatea alertării existenţiale36: la 1828 în 40 de mari comune arădene numărul cailor depăşea pe cel al boilor, în 28 utilizându-se doar calul37.

Viticultura are, dintre toate ramurile agriculturii, pentru perioada la care ne referim, cel mai pronunţat caracter comercial. Târgurile şi satele viticole sunt bine populate şi prospere, unele renunţă la cultura cerealelor sau o trec într-un plan secund. Întotdeauna a fost mai rentabil să produci vin decât cereale. Aşa cum scria Ernest Labrousse, vinul este un produs destinat în primul rând pieţii; are şi avantajul că, spre deosebire de cereale, este o cultură perenă, toată producţia anuală putând fi valorificată prin autoconsum sau prin comerţ; apoi, la suprafeţe egale, randamentul viei este superior celui al grâului; ca atare, „Economia viticolă este deci, mai mult decât toate din lumea rurală, o economie de schimb, supusă legii pieţii şi a preţului. Venitul viticulturii se percepe în bani şi nu în natură. Trebuie să vinzi pentru a trăi...."38. Importanţa în perioada la care ne referim a viilor este pusă în lumină, între altele, de faptul că orăşenii sau locuitorii marilor târguri din zone nefavorabile viticulturii lucrează promontorii cu vii în zonele de podgorie din dealurile vestice în cunoscute podgorii cum sunt cea a Aradului, cu renumitele vinuri de Miniş, cea a Oradiei, cea de la Diosig39.

Lumea rurală participă într-o formă sau alta la schimbul de produse, autarhia gospodăriei ţărăneşti fiind tot mai mult de domeniul trecutului. La nivelul acestei perioade începe să se cristalizeze în lumea rurală un început de gândire, un rudiment de mentalitate economică, materializată în producţia pentru piaţă ori în prezenţa regulată pe piaţă în scop speculativ. Adoptarea culturilor americane disponibiliza mai mult ca până atunci pentru piaţă grâul; chiar dintre noile culturi, unele se impun de la început ca plante cu vocaţie comercială: ne referim la tutun Apoi, cele două ramuri specializate ale agriculturii, viticultura şi pomicultura sunt de mult orientate spre piaţă. Există o anterioritate a satelor de munte în a fi prezente pe piaţă, din cauza deficitului permanent de cereale, a posibilităţilor de manevră datorită redevenţelor predominant pecuniare40. Pentru echilibrarea deficitului cerealier, ele au fost nevoite să se preocupe de acele activităţi care să le faciliteze accesul la grânele câmpiei. Pentru aceasta au devenit sate de meşteşugari, au schimbat fructe pe cereale ori şi-au vândut, sezonier, forţa de muncă.

Prezenţa lumii rurale în circuitul economic reglat de piaţă este dorită în egală măsură de stăpânul feudal şi de stat. Primul nu poate valorifica agricol în regie proprie, terenurile din zonele puţin propice ale satelor de munte sau de deal. Prefera să răscumpere obligaţiile ţăranilor în bani. Ori pentru ca gospodăria ţărănească să fie solvabilă era necesar ca ea să-şi poată procura aceşti bani, lucru dorit imperios şi de stat. Acordarea prin reformele iozefine a posibilităţii de mişcare, prin desfiinţarea dependenţei personale, prin dobândirea de către ţărani a dreptului de moştenire, de a

36 Jean Gimpel, Revoluţia industrială în evul mediu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1983, p. 55 37 Gheza, Kovach, Conscripţia satelor din comitatul Crasna din 1720-1722, în „Acta Musei Porolisensis”, IX, Zalău, 1985, p. 113-117 38 Ernest .C. Labrousse, La crise de l'economie francaise a la fin de l'Ancient Regime et au debut de la Revolution, vol. I, Paris, 1944, p. 207-208 39 Barbu Ştefănescu, Lumea rurală din Crişana..., p. 167 40 Celina Bobinska, L'économie regionale polonaise au XVIII-e siécle: echanges interregionnaux et marché interieur, în „Annales ESC”, 18, nr.2, 1963, p.

130


dispune de avere, de a practica meserii, au un mare rol în atragerea ţărănimii în gospodăria de schimb.

Dacă prezenţa unui grup de factori care acţionează convergent pentru a purta lumea ţărănească spre piaţă este evidentă, tot atât de vizibilă este şi acţiunea contrară a unor factori limitativi. Principalul obstacol este de ordin social. Relaţiile feudale se menţin, cu toată limitarea arbitrarului şi a sferei lor de acţiune. În altă ordine de idei, handicapuri financiare şi tehnice fac din producţia ţărănească una cu rentabilitate foarte redusă. Se adaugă decalajul de creştere dintre provinciile estice şi cele vestice ale monarhiei habsburgice, fapt ce făcea din primele doar nişte hinterlanduri agricole ale celor din urmă41.

Dezvoltarea schimburilor între zone complementare din punct de vedere economic, în ciuda acţiunii factorilor limitativi menţionaţi, este posibilă şi datorită creşterii surplusurilor comerciabile de cereale în satele de la şes. În acest cadru se derulează majoritatea schimburilor comerciale în care sunt implicaţi ţăranii. Iarna şi primăvara, locuitorii satelor de munte străbat satele de câmpie schimbând fructele sau produsele meşteşugăreşti pe cereale. Vara, în timpul secerişului cu deosebire, mii de ţărani din aceleaşi sate de munte străbat satele de şes pentru a-şi oferi forţa de muncă în schimbul unui procent din recoltă. Sătenii nu îşi comercializează, doar propriile produse: cei din Delani sunt măcelari, cumpără vite pe care le taie, vânzând carnea, cei din Finiş fac comerţ cu animale mari, cei din Negru cu slănină de porci îngrăşaţi, cei din Petrani cumpără şi vând tot felul de animale etc.42; locuitorii din Vadu Crişului transportă var în satele de câmpie43; la începutul secolului al XX-lea chiar fierarii din zona Vaşcăului, în paralel cu prezenţa obişnuită în reţeaua de târguri din apropiere, străbăteau pentru a-şi vinde produsele zone întinse ale câmpiei Tisei, până la Debreţin, Satu Mare sau Puspokladany44. Există şi segmente ale comerţului practicat de ţărani care depăşesc acest cadru, înscriindu-se în circuite comerciale mult mai largi. Locuitorii târgului Beiuş cumpără la 1820 boi, vaci, oi, capre şi porci din Moldova şi Ţara Românească, din Marele Principat al Transilvaniei, pe care le vând la Pesta, Debreţin, Arad sau Gyula; la Sântandrei sunt la 1820 circa 35 de negustori de vite care cumpără animale în Transilvania şi le vând la Oradea, Debreţin, sau mai departe la Pesta, Caşovia; ; aci se încadrează apoi comerţul cu lut pe care locuitorii din Vadu Crişului îl fac în Moldova şi Polonia45.

În plan social, eforturile de modernizare ale statului au fost mult mai mari, rezistenţele dovedindu-se mai puternice. Sub influenţa consilierilor săi, Maria Tereza a declarat public că ţărănimea reprezenta „...clasa cea mai numeroasă a cetăţenilor şi ca atare, cea mai mare forţă a statului”, fapt pentru care „trebuie menţinută la un nivel la care să poată să-şi îndeplinească obligaţiile generale (către stat) în timp de pace şi de război”. În cursul domniei sale, politica de protecţie a ţărănimii s-a axat pe „apărarea

41 Barbu Ştefănescu, Aspecte ale formării unei "mentalităţi economice" la ţăranii din Bihor în secolul al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XIX-lea (I), în „Crisia”, XXV, Oradea, 1995, p. 117-132 42 Barbu Ştefănescu, Bodo, Edith, op. cit., p. 33 43 Virgil Maxim, Gheorghe Mudura, op. cit., p. 49 44 Moise Popoviciu, Meseriaşi şi neguţători români în cercul Vaşcăului (Răspuns la chestionarul D-lui dr. V. Madgearu), în „Transilvania”, nr.10-121; 914, p. 474; Aurel Chiriac, Feronerie populară din Bihor, Oradea , 1978, p. 66 45 Virgil Maxim, Gheorghe Mudura, op. cit., p. 48-51

131

Barbu ŞTEFĂNESCU

sesiei ţărăneşti de agresiunea nobiliară”. Focalizarea atenţiei pe provinciile estice s-a datorat mişcărilor ţărăneşti din Bihor, din anii 1749-1751, la finele cărora, împărăteasa dispune „o nouă reglementare a raporturilor urbariale de pe domeniul Episcopiei romano-catolice de Oradea, care reduce sever serviciile ţărăneşti datorate stăpânului feudal”46. Rezultatul este urbariul din 1759 pentru comitatul Bihor, ce stă la baza reglementării generale pentru Ungaria, decretată în 1767 şi care a constituit legiferarea cea mai completă a raporturilor sociale ţărăneşti, înfăptuită până atunci în imperiu. Ea a stat la baza relaţiilor dintre stăpânii de pământ şi ţărani până la 184847.

Reglementarea nu ambiţiona la atingerea esenţei relaţiilor servile; cu toate acestea, a însemnat un mare pas înainte, prin consecinţele sale în plan social şi economic. Ea stabilea cu precizie cuantumul obligaţiilor, condiţiile achitării lor, în funcţie de mărimea şi valoarea sesiei iobăgeşti, după clasa în care era încadrată localitatea, în funcţie de "bunătăţile şi răutăţile" constatate cu ocazia recenzării care a precedat reglementarea. Au mai fost interzise o serie de abuzuri; toţi ţăranii posesori de sesie deveneau de liberă strămutare, urbariul admiţând schimbarea sesiilor între iobagi, moştenirea şi vânzarea lor. Chiar dacă menţinea servitutea corporală a iobagului, punea sub controlul statului cuantumul îndatoririlor faţă de senior şi modul de achitare a acestora48. Ţăranul era pus, de acum, cel puţin teoretic, sub protecţia statului, obţinând siguranţa de care avea atâta nevoie49.

Iozerfinismul a vizat modernizarea şi prin susţinerea mai vechiului obiectiv al centralizării administrative, prin desconsiderarea conştientă a graniţelor provinciilor austriece, prin realizarea unui drept civil general, egal pentru toţi, prin realizarea unei „naţiuni de stat” alcătuită din elemente mozaicate etnic, fără a le altera specificitatea în plan cultural. Deşi catolic fervent, Iosif al II-lea era convins de importanţa toleranţei religioase pentru dorita unitate a imperiului după insuccesul parţial al Contrareformei. De aceea, primul val de reforme de după moartea mamei sale a vizat acest sector, în urma căruia prelaţii au ajuns înalţi funcţionari de stat iar preoţii tuturor confesiunilor, dincolo de atribuţiile lor de bază, spirituale, mici slujbaşi de stat. Punctul culminant în acest domeniu l-a constituit Edictul de Toleranţă50.

Pentru realizarea obiectivelor de modernizare, Iosif al II-lea a fost adept al măsurilor radicale51; era necesară trecerea cu hotărâre la desfiinţarea stării anacronice de dependenţă personală. De aceea, ţăranul continuă să se menţină în centrul politicii imperiale; pe lângă eliminarea definitivă a servituţii, se impunea acordarea unei asistenţe sporite gospodăriei ţărăneşti, pentru a o ajuta să prospere; trebuiau luate de pe umerii săi o parte a sarcinilor fiscale şi transferate pe umerii nobilimii parazitare din punct de vedere economic. O nobilime impusă, alături de o ţărănime eliberată de grelele sarcini domeniale, solvabilă în orice moment, era obiectivul major al Curţii52. Pe această linie se înscriu patentele de desfiinţare a şerbiei date în decurs de cinci ani pentru ansamblul provinciilor austriece, cea din 26 august 1785 pentru Ungaria şi 46 Gheorghe Gorun, op. cit., p. 103 47 Ibidem, p. 104-105 48 Florin Constantiniu, Relaţiile agrare din Ţara Românească în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1972, p. 46

49 Gheorghe Gorun, op. cit., p. 105 50 Ibidem, p. 217 51 Ibidem, p. 220 52 Ibidem, p. 223-224

132


Transilvania. Cu tot caracterul lor trunchiat - în sensul că nu desfiinţau iobăgia în ansamblul său şi deci nici raporturile de tip feudal - prin ele se punea capăt servituţii personale, deschizându-se calea ţăranului spre proprietatea pământului, spre meserii, spre o mai mare autonomie a gospodăriei personale, cu alte cuvinte spre individualizarea specifică epocii moderne53: au fost anulate cele mai multe componente ale servituţii personale; s-a abrogat şerbia în întregime, s-a permis ţăranului libertatea căsătoriei, învăţarea meseriilor, libertatea de a-şi părăsi stăpânul; s-au interzis orice fel de servicii la curtea domenială, iar robota trebuia limitată strict la prevederile reglementării urbariale; li se recunoştea ţăranilor dreptul de proprietate asupra pământului, care putea fi folosit, zălogit, vândut ori schimbat fără consimţământul stăpânului54.

Programul ambiţios - şi parţial utopic - al lui Iosif al II-lea n-a putut fi transpus în totalitate în practică. Datorită complicaţiilor externe, împăratul s-a văzut nevoit să recurgă la ajutorul nobilimii. În consecinţă, la 26 ianuarie 1790 a revocat o bună parte din reformele introduse în provinciile estice ale imperiului, cu excepţia edictului de toleranţă şi a patentelor ţărăneşti. Moartea prematură a împăratului reformator, la 20 februarie 1790, nu a însemnat prăbuşirea regimului iniţiat, el fiind continuat într-o manieră mai puţin spectaculoasă dar cu tenacitate sub urmaşii săi. În viziunea despotismului luminat austriac nu era suficientă nici ridicarea materială, nici îmbunătăţirea statutului social al ţărănimii: ţăranul trebuia adus la o condiţie de cetăţean conştient; de aici, insistenţa iozefinistă pentru transpunerea în practică a mai vechilor proiecte de luminare: şcoala, cultura pentru toţi, constituie obiective majore ale politicii imperiale. Reformele şcolare instituite prin Ratio educationes, din 1777, pentru Austria şi Ungaria şi Norma Regia, din 1781, pentru Transilvania, se înscriu pe această linie55. Legile urmăreau să asigure fiecărui locuitor o educaţie conformă stării sale sociale: prin instrucţie şcolară fii de nobili trebuiau să devină buni funcţionari, cei de orăşeni să se dedice industriei şi comerţului, cei de ţărani cultivatori eficienţi. Alături de şcolile urbane şi normale s-au înfiinţat „şcolile verniculare”, săteşti, susţinute material de comunitatea religioasă de care aparţineau, de proprietarul de pământ, când el era de aceeaşi religie cu săteni, prin contribuţia satului56. Urmarea a fost crearea unei reţele şcolare la dimensiuni inimaginabile până atunci57, ce viza ridicarea generală a condiţiei locuitorilor. Programele şcolare ambiţionau, dincolo de cunoaşterea cititului, a scrisului, a socotitului, a unor cunoştinţe religioase, a gramaticii58, spre un pragmatism educaţional, social şi economic deopotrivă59. Cum sistemul de

53 Ibidem, p. 151, 172 54 Ibidem, p. 226-242 55 Cornelia Bodea, Preocupări economico-culturale în literatura transilvăneană între anii 1786 - 1830, în „Studii”, nr. 1, 1956, p. 87 56 Avram Andea, Iluminism şi modernizare în societatea românească, Editura Inter-Tonic, Cluj-Napoca, 1996, p. 71-86 57 Valeriu Leu, Cartea şi lumea rurală în Banat 1700-1830, Editura Banatica, Reşiţa, 1996, p. 20 58 Doru Radosav, Carte şi societate în Nord-Vestul Transilvaniei (sec. XVII-XIX), Oradea, 1995., p. 125-126

59 Ioan Horga, Tradiţie şi noutate în spiritualitatea românească greco-catolică în Epoca Luminilor. Episcopia din Oradea, Fundaţia Culturală „Cele Trei Crişuri, Oradea, 1996, p. 108

133

Barbu ŞTEFĂNESCU

învăţământ promovat de statul austriac trebuia să servească în primul rând unor necesităţi practice, iar elevii şcolilor româneşti erau fii de ţărani şi viitori ţărani60, accentul l-a pus pe ridicarea nivelului de cunoaştere în domeniul agriculturii61. Ele au permis formarea, mai ales la grupurile etnice rămase până atunci în afara sistemului stărilor privilegiate - cazul românilor - a unei intelectualităţi şi a unei funcţionărimi mai numeroase, care în lipsa unei elite sociale consistente, îşi va asuma responsabilităţi de ordin politic, naţional. Legaţi de ţărani prin toate firele originii lor, trăind împreună cu aceştia, intelectualii români au profitat de oportunităţile efortului iluminist al iozefinismului, aderând cu entuziasm la ideile promovate, însuşindu-şi-le ca pe nişte idealuri de ridicare a propriei naţii. În cazul românilor, în marea lor majoritate iobagi, reformele perioadei iozefine au o acţiune convergentă în a le ridica statutul. În consecinţă, mai mult decât alte etnii ale imperiului, românii „au suferit efectele acţiunii stimulatoare a politicii Curţii vieneze”62. Fără a altera de o manieră categorică structurile unei oralităţi cvasigenerale până la începutul secolului al XIX-lea din punctul de vedere al comunicării culturale63, lumea rurală îşi face, cu timiditate la început, apoi din ce în ce mai hotărât, intrarea „în istorie”, prin apelul la serviciile memoriei scrisului64. Veacul al XVIII-lea lărgeşte şi în spaţiul transilvan lumea celor letrizaţi, cu acces la educaţia creştină şi morală, ceea ce se repercutează într-o devoţiune mai mare exprimată în gesturi pioase, cărora li se încadrează, ca unul dintre cele mai importante, dăruirea de cărţi bisericeşti65. Amplificarea donaţiei de carte, intensificarea prezenţei sale în diferite momente şi locuri, altele decât al serviciului divin şi al bisericii, pun în lumină un circuit de difuzare mai amplu al cărţii, sociabilizarea ei superioară66. Dacă proximitatea scrisului şi a cărţii, acomodarea lumii satului cu aceste instrumente ale modernităţii, este o izbândă incontestabilă, pentru a păstra proporţiile dialogului dintre „tradiţie” şi „noutate”, trebuie să spunem că ele nu modifică structurile culturale şi mentale de bază ale societăţii transilvănene din prima parte a epocii moderne, care rămân solidare cu cele medievale prin preeminenţa oralităţii67. O oralitate care se intersectează tot mai mult cu formele comunicării scrise, în condiţiile creşterii fără precedent a numărului celor alfabetizaţi.

În lumea creştină de la finele Evului Mediu sentimentul familiei se amplifică într-o strânsă corelaţie cu dezvoltarea pietăţii familiale, bazată pe creşterea afecţiunii revărsată asupra membrilor ei. Tot mai desele referiri în însemnările marginale la căsătoriile proprii sau ale celor apropiaţi, la naşterea copiilor, la evenimente

60 Avram Andea, op. cit., p. 71-86 61 Ioan Lumperdean, Literatura economică românească din Transilvania la începutul epocii moderne, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, p. 61 62 Pompiliu Teodor, O nouă perspectivă asupra formării naţiunii române, introducere la Matheas Bernath, „Habsburgii şi începuturile formării naţiunii române”, Editura Dacia, Cluj, 1994, p. 10 63 Mircea Vasilescu, "Iubite cetitorule...". Lectură, public şi comunicare în cultura română veche, Editura Paralela 45, Bucureşti, p. 84

64 Jean-Claude Schmitt, Strigoii. Vii şi morţii în societatea medievală, Editura Meridiane, Bucureşti, 1998 p. 13-14 65 Doru Radosav, Sentimentul religios la români, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997, p. 9 66 Mircea Vasilescu, op. cit., p. 53 67 Ibidem, p. 58

134


semnificative din viaţa lor în stare să înduioşeze inimile părinţilor, la preocuparea pentru viitorul lor, la durerea exprimată după cei pe care i-au pierdut, ilustrează fenomenul conturării unei noi sensibilităţi familiale, cu elemente proprii epocii moderne68. Imboldul de a fixa în memoria cuvântului scris momentul căsătoriei, de a consemna numele soţiei, trădează, în pofida caracterului cel mai adesea laconic al însemnărilor, afecţiunea, reţinută dar reală, în cadrul cuplului, la nivelul elitei satului: „Eu popa Dumitru din Groşi m-am însurat în luna iulie 1 şi am luat pe Barbură anii Dlui 1758”69.

Cel mai adesea, emoţia venirii pe lume a copiilor este ascunsă în spatele unor consemnări lapidare, aparent neutre: „Amu scris protopop Simon din Peştiş, când au avut noră-me Barbură 2 fătuţă gemene: întâie pe Mirona, apoi pe Marie, în luna lui avogustu 15 zile 1770”70. Grigorie Balint din Blaj a pus mâna pe condei sub imperiul emoţiei pe care a trăit-o când fiul său, născut în urmă cu 7 ani, „au început a sloveni rumâneşte”71. O însemnare are ca imbold angoasa determinată de prinderea la oaste a lui Ioan, în anul 1719; dus departe şi cu viaţa pusă în pericol, pentru ferirea lui de multiplele rele care-l asaltau în afara spaţiului familial şi comunitar, se face slujbă cu 7 preoţi, la sărbătoarea Sfinţilor Mihail şi Gavril, apropiată calendaristic de data naşterii feciorului, când este cumpărată probabil cartea pe care este făcut înscrisul, chemat şi el să contribuie, prin consemnarea numelui tânărului în spaţiul sacru al cărţii, la protejarea sa în condiţiile vitrege în care urma să-şi ducă existenţa în următorul interval de timp72. Durerea pricinuită de moartea unei fiinţe dragi rămâne una din motivaţiile majore ale exersării scrisului: preotul Mihai din Sitani (Bihor), afectat de pierderea ambilor părinţi, îşi exprimă pustiul din suflet, într-o însemnare pe o Cazanie manuscrisă: „Cu mila milostivului Dumnezeu am scris eu popa Mihai din Sitani când a murit tatăl meu în luna lui Răpciune 22 de zile anul lui Is. 1728 ... şi mama iarăşi a murit în luna lui mărţişor în 19 zile după tatăl meu şi eu am rămas atunci sărac de părinţi ani 1729”73. Îndurerat de pierderea soţiei la 37 de ani, preotul Ioan Lazăr face o însemnare în care fixează şi câteva din reperele biografice premergătoare nenorocirii morţii soţiei; ele se circumscriu căsătoriei, traiului în comun, realizărilor, între care şi cei trei copii, momentului morţii şi înmormântării, a durerii peste puterea de exprimare, asumarea condiţiei de văduv, agravată de responsabilităţile în plus ce-i revin în continuare pe linia creşterii copiilor, rămaşi orfani de mamă, la vârste la care prezenţa acesteia ar fi fost, poate, determinantă, mai ales că din cei trei copii două sunt fetiţe, acum în situaţia de a ajunge la vârsta ieşirii în lume: „Înştiinţare fac Lazăr Ioan paroh satului Kişlaz cum că eu fiind căsătorit din anul 1826 - 4 februarie şi dobândind darul sfintei preoţii în anul 1825 iunie în 10 zile şi am locuit în satul Chiribiş 8 ani. De aici fiind rânduit eu de preot în Kişlaz m-am mutat în anul 1836 aprilie 24 de zile şi am locuit cu iubita mea soţie 8 ani şi 9 luni. Şi după aceea trimiţându-i Dzeu ceasul, au adormit în Domnul 16 zile februarie trăind viaţa ei 37 de ani şi trăind eu cu dânsa 19

68 Barbu Ştefănescu, Sociabilitate rurală, violenţă şi ritual, Editura Universităţii din Oradea, 2004 (în continuare: Barbu Ştefănescu, Sociabilitate rurală, violenţă şi ritual), p. 41-42 69 Titus Roşu, Însemnări şi inscripţii bihorene, Editura Universităţii din Oradea, 1999, p. 137 70 Ibidem, p. 44 71 Ibidem 72 Barbu Ştefănescu, Sociabilitate rurală, violenţă şi ritual..., p. 43 73 Ibidem, p. 45-46

135

Barbu ŞTEFĂNESCU

ani şi ... zile şi rămănindu-mi trei prunci: Vasile, fiind de 18 ani într-a şasa scris la Oradea Mare, 2. Marişca de 11 ani 3. Anuţa de 8 ani, iubitei mele soţii fiindu-i numele, am dat-o pământului 18 zile februarie adecă în luminate lăsatului de carne în veci să fie pomenirea ei amin. Scris-am jalnic preot Lazar Ioan paroh Chişlazului 26 febr. adecă luni întâie săptămână a sfântului post”74. Solidaritatea comunitară, deopotrivă teritorială şi religioasă, predomină la începutul epocii moderne, în jurul ei încrucişându-se diversele linii ale sociabilităţii tradiţionale. La nivelul ei, liniile de agregare sunt afirmate în cele mai felurite momente şi prilejuri, ocazionate de activităţile laborioase, cotidiene, ori festive75. În raport cu veacurile Evului Mediu clasic, la începuturile modernităţii, rolul comunităţii diminuează sub presiunile exterioare, a evoluţiilor economice şi sociale, a schimbării raporturilor între cele trei puteri tutelare şi a creşterii presiunii lor76. Morala comunitară era vegheată împreună de autoritatea ecleziastică şi cea civilă; „perindelele” (scaune şi juguri de supliciu pentru pedepsirea celor ce se făceau vinovaţi de delicte diverse, stabilite de autorităţile civile şi ecleziastice - femeile adultere, hoţii, cei care luau în deşert numele Domnului) erau amplasate în perimetrul (pe prispa) bisericii, pentru ca credincioşii să-i vadă, să-i batjocorească pe cei incriminaţi, iar tineretul să ia aminte să nu urmeze exemplul celor prinşi în ele în timpul slujbei şi supuşi oprobiului comunităţii creştine. Instanţa care judeca şi pedepsea cu această formă de umilinţă publică, cu caracter moralizator şi expiator în acelaşi timp, în perimetrul spaţiului sacru al bisericii, se compune din preot, juzi, oameni bătrâni77.

Mai puternică decât groaza pe care o inspirau credincioşilor aceste instrumente, simboluri ale sancţiunilor pământeşti ale păcătoşilor, era cea legată de sancţiunile infernale prezentate în imagini pe pereţii bisericilor, mai ales în reprezentarea Judecăţii de Apoi, temă ce se bucură de un interes excepţional în pictura murală românească de la începutul evului modern. În tinda bisericii din Rotăreşti (Bihor) este prezentată în imagini Judecata de Apoi. Iadul este reprezentat sub forma unui balaur cu două capete, cu gurile larg deschise, spre care se îndreaptă categorii reprezentative de păcătoşi prezumtivi în lumea satului, spre una din gurile balaurului sunt traşi cu lanţurile de către un diavol „birăiele” care au păcătuit prin neaplicarea dreptei măsuri pentru care au jurat la preluarea atribuţiilor comunitare; spre cealaltă gură deschisă a balaurului apocaliptic este dusă de doi draci, dintre care unul o trage de lanţul legat în jurul gâtului, celălalt o mână din urmă cu biciul, în vreme ce doi şerpi îi sug sânii, „muierea care nu face prunci”, care nu-şi îndeplineşte rosturile sociale, cele atribuite ei de sfânta scriptură; sunt înfieraţi, apoi, în desfăşurarea imaginilor, crâşmarul, tras de diavol spre flăcările iadului cu un lanţ legat în jurul gâtului de care mai atârnă şi butoiul, simbol al îndoirii vinului cu apă, şi „deţul” cu care a măsurat băutura înşelându-şi clienţii, morarul, tras în chip asemănător de acelaşi diavol, purtând, legate de gât, o piatră de moară şi „vaităul” cu care a luat uiumul mai mare de cât s-ar fi cuvenit, „bosorcaia”, vrăjitoarea cu bolul magic în care „leagă” farmecele, cuprinsă deja de flăcările iadului. În biserica de la Hălmagiu (Arad), construită şi

74 Ibidem, p. 47-48 75 Robert Muchambled, op. cit., p. 68 76 Ibidem, p. 72 77 Titus Roşu, op. cit, p. 269

136


pictată în veacul al XVIII-lea, „spectacolul” Judecăţii de apoi este supravegheat de însuşi Judecătorul suprem, coborât pe pământ, pentru a ţine în echilibru cumpăna dreptăţii, în ciuda încercărilor unui drac de a o înclina. Galeria păcătoşilor ce se înşiră spre aceeaşi gură a balaurului apocaliptic, munciţi de mulţimea dracilor, cuprinde o tipologie mai amplă a păcătoşilor: pe „femeia ca(re) să l(e)agă să nu facă prunci” un drac o trage spre gura iadului de păr; două femei, „care nu vin la biserică”, sunt călărite de un drac, un altul o călăreşte pe „fermecătoare”; se îndreaptă apoi spre iad, legaţi împreună în lanţuri, „Curvariu(l) şi curva”; chinuiţi de draci spre locul lor eternal sunt şi cei „care ascultă la fereastră şi face vrajbă între alţii”, cei „care suduie lege(a) şi crucea şi sufletul şi lumina”, „care vorbeşte de rău pe după dos, dar nu zice de faţă”, cei „care sudue (pe) popi şi zugrafii”. Aproape de gura balaurului, pe punctul de a fi absorbiţi în focurile iadului, sunt deja „căr(ş)mariu care nu vinde drept”, „murariu care nu ia drept”. Învăluiţi în flăcările din gura balaurului, străjuită de însuşi Lucifer ce ţine în braţe o vrăjitoare, sunt cei „care bea(u) duhan” şi cei „care vorbesc în beseric(ă)”78. Asupra liniilor de solidaritate comunitară planează în permanenţă pericole de dezintegrare, reale ori imaginate de oamenii unei lumi „asediate” de pericole multiple, exprimate în teama de „a se risipi”, iar între factorii care acţionează pe direcţia destructurării, amintim mai întâi impactul alterităţii căreia i se încadrează şi cei care promovează modernizarea, schimbarea. Forţele modernizării îşi croiesc drum prin „noile moduri de a produce, de a fi şi de a părea”79, ai cărei agenţi sunt cu deosebire reprezentanţii statului, ai bisericii post-tridentine, ai iluminismului. Efectele modernizării sunt înfirate de o microcronică a satului Spinuş pentru anii de înaintea revoluţiei de la 1848, ce consemna încercările la care fusese supus satul şi lumea în care trăiau locuitorii săi, sfârşind însemnarea printr-o concluzie cu tentă moralizatoare: nenorocirile sunt rezultatul necredinţei de care se fac vinovaţi „domnii”, „imorali, depravaţi fără margine” care, prin demersurile lor laicizante, „l-au batjocurit pe Dzeu, n-au crezut în divinitatea lui Isus”, care au întors lumea de la biserică şi învăţăturile ei, de la „ce preoţii au învăţat şi predicat în biserică80. O însemnare scrisă cu năduf de N. Popovici, în 1828, în satul bihorean Inand, pe un Triod (secolul XVIII), pentru a consemna şi a explica împrejurările în care s-a produs foametea începută în 1827 şi care se derula şi când scria, arunca responsabilităţile pentru situaţia catastrofală tot pe impactul modernităţii, printr-o judecată simplă: „S-au început în anul 1827 foamete fi(i)ndcă n-au plouat şi n-au fost nici grău, nici tenchiu şi foarte rău au fost şi iosagul au fost lesnă, că nu l-au luat nimenea, şi domnii trgeau oame(nii) la năcaz, că să înmulţisără oamenii, mai mulţi domni şi hinteauă, mai multe decît pluguri (...). Precum să arată în lume amu, cu domnii aceştia mulţi nu este cu putinţă să trăiască oamenii cei săraci, cu relele multe, cu varmeghele şi cu domnii pămînteşti, dă nu să întoarce mai bune în lume, ca să-i bată Dumnezău. N. Popovici, la 15 fevruarie, 1828”81. Foametea este rezultatul mâniei divine, gândeşte Nicolae Popovici, pentru că ordinea firească,

78 Florian Dudaş (ediţie îngrijită de), Dreapta judecată a lui Dumnezeu, Editura Lumina, Oradea, 1999, p. 35-36 79 Michel Vovelle, Introducere la Michel Vovelle (volum coordonat de), „Omul Luminilor”, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 13 80 Titus Roşu, op. cit., p. 259 81 Florian Dudaş, Memoria vechilor cărţi româneşti. Însemnări de demult, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1990, p. 306

137

Barbu ŞTEFĂNESCU

tradiţională, a lumii a fost perturbată; nefirescul ei, de lume întoarsă pe dos, ţine de înmulţirea îngrijorătoare a neţăranilor, odată cu creşterea spectaculoasă a numărului oamenilor; rezultatul firesc ce decurge din această anomalie este cel al degradării situaţiei celor, împuţinaţi procentual, care prin munca cinstită nu şi-au putut depăşi niciodată condiţia umilă; mesajul autorului este acela ca Dumnezeu, dacă nu crede de cuviinţă, în înţelepciune sa supremă, cu spiritul de dreptate absolută cu care operează, să admită revenirea la normalitate, să-i pedepsească exclusiv pe cei vinovaţi, „domnii”, fie ei reprezentanţi ai statului ori ai domeniului, cei care exercită asupra satului presiuni externe: „dă nu să întoarce mai bune în lume, ca să-i bată Dumnezău”82. Statul modern încearcă să impună un drept şi o justiţie pe care să le gestioneze, să le scoată de sub influenţa instituţiilor care, în opinia teoreticienilor săi, se constituiau în frâne ale modernizării şi, în egală măsură, în obstacole ale centralizării, adică să reducă, până la desfiinţare, rolul normelor şi al instanţelor senioriale, ecleziastice şi comunitare, în folosul unei justiţii unificate, capabilă să asigure „controlul social”83. Cu mare abilitate, statul austriac face eforturi considerabile pentru a sustrage ţărănimea din sfera de acţiune a justiţiei strict domeniale. Chiar dacă instanţele judiciare domeniale nu sunt desfiinţate, se dă posibilitatea contestării hotărârilor lor în faţa instanţelor comitatense ori guberniale, la Cancelaria Aulică şi la Curtea imperială. Constituirea unor table judecătoreşti permanente (Tabulae continuae), la nivelul anilor 1762-1763, vizează chiar acest aspect: „de a servi ca for judecătoresc pentru plângerile supuşilor”, ca şi oportunitatea care se creează pentru iobagi de a cere revizuirea unei hotărâri de judecată de către instanţele superioare84. Autoritatea statală face eforturi pentru a demonstra prin simbolismul faptelor că este de partea ţăranilor în situaţii critice, că aceştia se pot baza pe ea în conflictele ce îi opun autorităţii senioriale, că în raport cu aceasta, este o autoritate superioară85. Dovada faptului că mesajul a fost înţeles corect, este avalanşa de plângeri şi petiţii, adresate forurilor statale amintite, cu privire mai ales la relaţiile urbariale, adică exact ceea ce intenţionaseră iniţiatorii86. Pentru ţăran conta că cineva era dispus să-i dea dreptate, chiar şi numai formal, fiind indubitabil rolul diferitelor verigi ale autorităţii statului în formarea unei noi atitudini, tot mai pronunţat exprimată, cea de reclamant, a ţăranului87. Se reduce - deşi în mai mică măsură, totuşi, - aria de acţiune a justiţiei comunitare, prin tendinţa de preluare de către aceleaşi instanţe ale statului a o serie de pricini care tradiţional nu treceau dincolo de compentenţa în materie a comunităţii. Sigur, această tendinţă conduce, în timp, la slăbirea autorităţii săteşti, lipsită de unul din principalele elemente de coerciţie, puterea de a împărţi, chiar parţial, actul de dreptate. Dar, şi în acţiunea statului există permanente defazări între norme şi realitate88. Trebuie timp şi mijloace pentru impunerea instituţiilor şi instanţelor şi ca atare, statul este nevoit să accepte funcţionarea paralelă a instanţelor tradiţionale. Revin, astfel, comunităţii încă o serie de atribuţii în acest sens, între care şi aceea de a 82 Barbu Ştefănescu, Sociabilitate rurală, violenţă şi ritual..., p. 225-226 83 Robert Muchambled, op. cit., p. 130 84 Mathias Bernath, op. cit., p. 204-205 85 Barbu Ştefănescu, Bodo, Edith, op. cit., p. 69-70 86 Mathias Bernath, op. cit., p. 204-205 87 Barbu Ştefănescu, Bodo, Edith, op. cit., p. 70 88 Robert Muchambled, op. cit., p. 130

138


împărţi dreptatea în folos comunitar, de a stabili cu responsabilitate intenţia, rolul voinţei în delict, de a impune împăcarea89, de unde o anumită supleţe a aplicării pedepselor sau a gestionării actului de justiţie dincolo de hotărârile în acest sens ale altor instanţe. Relaţia dintre drept şi nedrept, legal şi ilegal, natura şi ponderea argumentelor probatorii utilizate în funcţie de împrejurări, au cu totul alte valori în cadrul justiţiei comunitare decât în cea modernă90, de unde, instrumentările şi încadrările diferite, pedepsele aplicate în moduri şi cu măsuri diferite. În principiu, legea îi pedepsea cu moartea şi pe cei care se făceau vinovaţi de crimă la începutul epocii moderne. dar, comunitatea dispunea încă de mijloace pentru a împiedica pierderea, indiferent din ce motive, a unora dintre membrii săi. Un mare număr din aceste „iertări” erau acordate contra plăţii unei amenzi, a încheierii unei păci private cu urmaşii victimei, în rest tribunalele evitând să intervină în aceste conflicte, repartizând deci cazurile spre rezolvare comunităţii91.

Istoricii au subliniat tentaţia despoţilor luminaţi de a plasa biserica sub controlul lor92, insinuarea modernizatoare a statului neocolind nici instituţiile ecleziastice, chemate să susţină şi să aplice politica imperială, să devină instrumente ale guvernării. Impactul reformelor protestantă, catolică şi ortodoxă, asupra unei lumi convinsă că „nici o activitate nu se putea sustrage ordinii transcedentale a divinului”93, conduce la un puseu de „recreştinare”, ori de „creştinare în profunzime a satelor”, prin impunerea unei credinţe mai interiorizate94, prin contribuţia esenţială a „bunului preot”, exemplar, studios şi zelos pentru salvarea sufletelor enoriaşilor săi"95. Conform crezului de la Trento, devenit normă spirituală pentru cercuri ecleziastice mai largi decât cele catolice, preotul trebuie să-şi consolideze prestigiul prin exemplul personal în ceea ce priveşte devoţiunea creştină şi în ceea ce priveşte comportamentul social. În ciuda contradicţiilor des exprimate dintre Lumini şi Biserică, cea din urmă se lasă contaminată, conştient sau nu, de spiritul raţionalist al veacului, cel care o ajută să identifice şi să combată „superstiţiile” iar preotul să devină „un agent al ordinii publice, direct marcat de raţionalitatea şi utilitarismul Luminilor”; de pildă, în întreaga Europă, inclusiv în Transilvania, la începutul secolului al XIX-lea, preoţii, se numără, „printre vectorii cei mai favorabili răspândirii vaccinului împotriva epidemiei de variolă”96. La nivelul secolului al XVIII-lea se constată punerea structurilor religioase la dispoziţia statului după ce acesta a asimilat în politica sa oficială criterii proprii ale Bisericii97. Răspunsul comunităţilor rurale la acţiunea aculturantă propusă de mediile elitare de pe poziţiile unei devoţio moderna este, oficial, unul de rezistenţă, de refuz, sub care pot fi identificate, elemente acceptate într-un melanj cultural pus în evidenţă

89 Jacques Le Goff, Naşterea Purgatoriului, , vol. II, Editura Meridiane, Bucureşti, 1995, p. 65 90 Barbu Ştefănescu, Bodo Edith, op. cit. , p. 111 91 Ibidem, p. 64 92 Horga, op. cit., p. 84 93 Claude Karnoouh, Românii. Tipologie şi mentalităţi, Humanitas, Bucureşti, p. 47 94 Robert Muchambled, op. cit., p. 97 95 Ibidem, p. 98 96 Dominique Julia, Preotul, Michel Vovelle (volum coordonat de), „Omul Luminilor”, p. 278 97 Ibidem

139

Barbu ŞTEFĂNESCU

de înmulţirea actelor pioase individuale. Ca şi în alte spaţii europene, religia majorităţilor rurale „continuă să amestece în mod inextricabil creştinismul cu păgânismul”; la ţară încă este dominantă ideea că rugăciunile şi ceremoniile bisericii trebuie întărite prin practici complementare, de natură magică. Preotul este nevoit, pentru a nu se rupe de masa de credincioşi, nu doar să accepte tacit practicarea străvechilor culte terapeutice ori agrare ci să şi participe la ele. Mentalitatea ţărănească rămâne una magico-religioasă, în ciuda presiunilor concertate din partea Bisericii şi a Iluminismului98.

Ridicarea nivelului cultural al preotului constituie o componentă a trendului înnoitor, împotriva faptului că unii preoţi rămân cu o pregătire insuficientă sau aproximativă, că prestaţia lor lasă de dorit din punctul de vedere al autorităţii eccleziastice. Devoţiunea mai mare adusă de „recreştinare” este direcţionată de preot spre acte ctitoriale comunitare, rezultat al eforturilor conjugate ale preoţilor „îndemnători” şi a credincioşilor, fiecare „din cât au putut”. S-a remarcat cu privire la Transilvania secolului al XVIII-lea un amplu program constructiv: ridicarea de biserici noi, restaurarea celor vechi, decorarea lor cu pictură interioară, la baza căruia stau puseurile de devoţiune dar şi creşterea demografică, a gradului de bunăstare a gospodăriei ţărăneşti ca urmare a efectelor reglementării tereziene, a accesului la meserii şi demnităţi a populaţiei româneşti, a anulării vechilor restricţii medievale care limitau ridicarea de biserici ortodoxe etc.

Melanjul inevitabil dintre elemente ale noului propus de presiunea modernizatoare şi cele ale mentalităţii tradiţionale, cu accente arhaice, este evident în percepţia dimensiunilor spaţiale şi temporale ale existenţei.

Ceea ce putem spune cu certitudine este că asistăm, şi din acest punct de vedere al valorizării timpului propriu, la o reconsiderare a acestuia, la un rudiment de raţionalizare; spiritul epocii, alertarea ritmurilor existenţiale îl obligă pe ţăran, tot mai cuprins în economia de piaţă, să dea noi accepţiuni, noi sensuri scurgerii vremii: şi în ochii lui valoarea timpului creşte. Contractele de răscumpărare a robotei constituie cea mai concretă dovadă a unei noi percepţii a timpului, a reconsiderării lui, a importanţei crescute acordată timpului propriu, cât mai puţin dependent de cel al stăpânului; ele eliminau în mare măsură vechile şi desele intersectări, condiţionări, agresiuni din partea timpului stăpânului asupra timpului ţărănesc, exprimat printr-un calendar marcat de ritmul muncilor agricole şi al sărbătorilor. Căutarea unui cât mai mare grad de autonomie din această perspectivă, ţine de incontestabila alertare a ritmurilor sale existenţiale; pentru a le face faţă, ţăranul are nevoie de o mai largă marjă de manevră. Ea exprimă în acelaşi timp şi individualizarea tot mai accentuată a ţăranului şi a gospodăririi sale, caracterizată prin atenţia sporită acordată utilizării conjuncturilor, a oportunităţilor existenţiale, în mare măsură neagricole, care i se deschid. Răscumpărarea înseamnă în mod categoric o simplificare a complicatelor raporturi urbariale; printr-o sumă chiar apreciabilă, ţăranul scapă de şicanele permanente, la care este sau crede că este supus, în legătură cu socotelile, cu evaluările întotdeauna subiective, generatoare de divergenţe; îşi uşurează apoi munca, a lui şi a vitelor, volumul ei, tracasările legate de efectuarea ei la distanţă, în condiţii grele, având de înfruntat adversitatea slujbaşilor, care adesea îi înjurau, îi băteau120; prin 98 Toader Nicoară, op. cit.., p. 33

140


răscumpărare se eliberează în mare măsură de toate acestea, putându-se concentra asupra propriei sale gospodăriri; poate utiliza, în exclusivitate în folosul propriu "timpul cel bun", fără obişnuita şi acerba concurenţă seniorială, pentru propriile culturi, pentru propriile ritmuri pastorale, pentru activităţile aducătoare de bani; dacă ritmul executării robotelor îi face necesară prezenţa periodică pe domeniu, răscumpărarea îi permite respectarea ritmurilor care îi convin; unei gospodăriri stereotipe, prin alternanţa: muncă pentru domeniu - muncă pentru sine, cu aruncarea celei din urmă adesea în epoci nepotrivite, i se opune alternativa unei gospodăriri mai elastice: folosirea a numeroase oportunităţi pentru a câştiga bani, pentru taxe, pentru răscumpărare, pentru propria-i existenţă: Acestui ţăran i se cere să folosească nu numai forţa braţelor - adesea utilizată ineficient, prin tragere de timp şi alte forme de sustrageri - ci i se pretinde să fie mai atent, să judece, să evalueze oportunităţile de câştig, să fie mai inventiv, să dobândească o putere de adaptare la felurite situaţii, să fie mai elastic în gândire, să se manifeste, în multe ocazii ca un „mic om de afaceri”; afaceri simple, fără îndoială dar care-l obligă să gândească economic, să devină, cel puţin în parte, tributar unei mentalităţi economice99.

Chiar dacă este greu să cuantificăm gradul în care lumea rurală din Crişana s-a lăsat cuprinsă de iureşul modernizării, este cert faptul că forţa de persuasiune a statului s-a impus în lumea rurală care a fost nevoită să se alinieze, în ciuda respingerilor iniţiale, a grijii de a păstra aparenţa tradiţiei, la o serie de măsuri cu sens înnoitor, filtrând, într-un proces de aculturaţie căreia nu i se poate sustrage, o serie de elemente pe care le include, de acum, codului său cultural.

99 Barbu Ştefănescu, Bodo Edith, op. cit., p. 242-248

141

Pictura de cult românească şi iniţiativele ctitoriceşti în Bihorul secolului al XVIII-lea

Aurel CHIRIAC

Romanian Religious Painting and Founding Initiatives in Bihor,

in the 18th Century

Abstract. The founding initiative played an essential role in the artistic phenomenon evolution over time. It has generated, regardless its motivations, a development which had positive effects for the consecration of one or another art genre at a certain moment, a development which, has been influenced during all historical periods, by the interests of the social commands, by the spiritual, ethnic, stylistic-aesthetical dimensions.

In the 18th century, Bihor had a different geographical description and administrative subordination than it has today, distinguishing itself through the remarkable value gained through the vigour of the religious Romanian painting –Orthodox mainly and Greek-Catholic. More than a century after the image of Transylvanian Principality had been prohibited by Calvinist protestants and after the Turk occupation (not as calamitous as affirmed until recently), once with the including of Bihor in the Austrian-Hungarian Empire, produced a natural and visible sudden change in the cultural – artistic field, due to the new national politics promoted at the Court from Vienna, which was mostly visible, within the Romanian Transylvanian communities, in the second half of the 18th century,.

Unquestionable, the contribution of several factors was fundamental for the efficiency of the sustenance of these craftsmen and their accomplishments. It is obvious that the role played by the community-priest-craftsman triad that used to function as a perfectly adjusted mechanism was incontestable. Each of the parts had its role in that gearing, but we believe that the house-painter’s work, which were true painters who remained anonymous and only now started to engrave their names in order to mark their precise role in such an enterprise destined to the following generations, should be rightfully praised. Therefore, many painters who signed here have earned their right to memory eternal: David Zugravu from Curtea de Argeş to Rieni, Brădet, Stânceşti, Sebiş etc., Ioan Zugravu at Peştiş, Ioan Buda at Oradea; Simion Nechita at Delureni, Teodor from Micherechi etc.

Cuvinte cheie: iniţiative ctitoriceşti, pictura de cult românească, curentul

postbrâncovenesc, şcoală de pictură, unitatea picturii de cult româneşti Iniţiativa ctitoricească a avut un rol esenţial în evoluţia fenomenului artistic de-a lungul timpului. Ea a generat, indiferent care au fost motivaţiile acesteia, o dezvoltare cu urmări benefice pentru consacrarea unui gen de artă sau altul la un moment dat, o dezvoltare care, însă, a fost condiţionată în afirmarea ei, în toate epocile istorice, de interesele comenzii sociale, de ordin spiritual, etnic sau stilistico-estetic. Bihorul secolului al XVIII-lea, de altă dimensiune geografică şi de altă subordonare administrativă faţă de cel de astăzi, s-a distins, în cazul lumii româneşti de aici, aflate la limita de vest a acesteia, şi prin modul în care pictura de cult românească

142


– ortodoxă, în principal, şi greco-catolică – au cunoscut o remarcabilă revigorare. După peste un veac şi jumătate de interdicţie a imaginii în Principatul Transilvaniei, de către protestanţii calvini, şi după ocupaţia turcească, aceasta nu atât de dezastruoasă cum s-a afirmat până recent, pentru biserica ortodoxă, odată cu includerea Bihorului în Imperiul Habsburgic s-a produs un firesc reviriment pe plan cultural-artistic, datorat noii politici naţionale promovate de Curtea de la Viena, reviriment vizibil mai cu seamă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în cazul comunităţii româneşti transilvane. Într-o analiză a veacului al XVIII-lea, trebuie precizat faptul că s-a pus în discuţie întregul sistem social-politic al Transilvaniei, consacrat prin „Unio trium nationum” (secolul al XV-lea). Această încercare de contestare a unei realităţi istorice aflate în calea afirmării Curţii de la Viena după 1692, s-a concretizat în promovarea unui joc politic care a mizat pe populaţia majoritară, respectiv pe români. Şi, această opţiune a adus cu sine drepturi social-politice, economice, culturale şi religioase, atât pentru cei care au acceptat unirea cu Roma, cât şi pentru ortodocşi, cu scopul de a contrabalansa puterile unei coaliţii dominante până atunci, dar şi pentru a fundamenta poziţia pe care de facto şi de jure românii au deţinut-o dintotdeauna1, de populaţie majoritară.

Toate aceste mutaţii au avut ecou în primul rând în conştiinţe, în cristalizarea unui mod de a gândi mult mai deschis spre înnoire, spre un ideal care a generat afirmarea, constantă a naţiunii române şi, implicit, a unor personalităţi cultural-spirituale în peisajul unei societăţi excesiv de conservatoare. Iată, de ce, secolul al XVIII-lea este dominat de problema românească, de răbufnirea motivată a unor energii care multă vreme au fost înăbuşite, parcă pentru a le anula. Şi, chiar dacă punctele de vedere erau opuse, atunci când s-a avut în vedere analiza revendicărilor acestora, prezenţa permanentă pe agenda de lucru a autorităţilor reflectă, în fond, activismul românilor de-a lungul răstimpului dintre 1700–1800.

Dar, totodată, interesele economice ale Curţii de la Viena au stat şi la baza acordării unor largi posibilităţi de antrenare a întreprinzătorilor din lumea satelor spre activităţi impozabile. Perseverenţa în aplicarea constantă a reglementărilor urbariale2 a condus la obţinerea de noi venituri băneşti rezultate şi din dirijarea produselor provenite din „industriile ţărăneşti” spre piaţă3; la stabilizarea raporturilor dintre stăpânii de pământ şi ţărani; la definirea statutului social-politic al ţăranilor în funcţie de criterii, oricum, mult mai precise4.

Dar, ce a însemnat pentru români noul context, cu atât mai mult cu cât el se întrezărea favorabil pentru mişcarea de emancipare naţională?

1 K. Hitchins, Religia şi conştiinţa naţională românească în Transilvania în secolul XVIII, în Conştiinţa naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania (1700-1868), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 32-33 2 A. Ilea, V. Covaci, Reglementarea urbarială din Comitatul Bihor în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în Crisia, XI, Oradea, 1981, p. 126 3 A. Chiriac, Consideraţii istorice privind apariţia satelor cu meşteşugari specializaţi, în Biharea, X, Oradea, 1982, p. 125 4 D. Prodan, Problema iobăgiei în Transilvania, 1700 – 1848, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 7-9; A. Ilea, V.Covaci, op.cit., p. 128-129; B. Ştefănescu, Tehnică agricolă şi ritm de muncă în gospodăria ţărănească din Crişana (secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea), I-II, Editura Fundaţia Culturală „Cele trei Crişuri”, Oradea, 1995, p. 100-113

143

Aurel CHIRIAC

Mai întâi, pe plan religios o şansă, chiar dacă acceptarea Unirii cu Roma a provocat o bună bucată de vreme disensiuni între ortodocşi şi greco-catolici. De altfel, disputa religioasă a marcat viaţa satului românesc din Transilvania şi Bihor, în egală măsură, frământările rezultate reducându-se nu atât la negarea ritualului specific cultului ortodox, cât la încercarea de a dobândi o situaţie demnă5 în plan existenţial, precum şi în acela al manifestării fără încorsetări a valorilor specifice unor tradiţii de factură etno-spirituală, ce le-au asigurat şansa menţinerii românilor ca şi un grup etnic viabil.

Revenind la problema religioasă, trebuie să avem în vedere şi dorinţa comună a capilor bisericii de a-şi unifica eforturilor întru dobândirea pentru români a unui statut social-politic conform cu ponderea numerică; cu participarea decisivă la efortul economic, printr-o muncă „ ... de temelie în serviciul vieţii însuşi, încă înainte tuturor”6 şi, nu în ultimul rând, cu aportul cultural bine personalizat, fără de care nu se va putea niciodată evalua obiectiv civilizaţia acestui spaţiu geografic.

Argumentele menţionate vin în completarea celor istorice7, de care s-au prevalat cu tot mai multă insistenţă reprezentanţii bisericii, dar şi elita intelectuală, cu scopul declarat de a i se recunoaşte calităţile de naţiune cu drepturi egale cu ale celorlalte. O face Inochentie Micu Klein, în memoriile destinate Curţii de la Viena, atunci când vorbeşte în numele românilor8, şi Samuil Micu, când militează pentru unitatea confesională9, idei reluate şi motivate şi în alte câteva proiecte de amploare propuse de bisericile româneşti de-a lungul sfârşitului de secol al XVIII-lea şi în cel următor10, dintre care Supplex Libellus Valachorum s-a dovedit a fi cel mai consistent din perspectiva vechimii argumentelor cu privire la românitate.

Aspectul social-economic a stat în atenţia românilor cu atât mai mult cu cât statutul de naţiune tolerată a adus după sine o subordonare generală apăsătoare, exprimată în atâtea şi atâtea obligaţii de a presta munci în favoarea proprietarilor de pământ, indiferent că aceştia erau familiile nobiliare sau biserica romano-catolică, foarte puternică în Bihor. De altfel, încă numeroasele documente ale Evului Mediu au evidenţiat „...un masiv segment de istorie, înainte de toate a însuşi poporului român, un segment masiv din munca sa de totdeauna”11. Revenind la secolul al XVIII-lea, este evident că a doua Diplomă Leopoldină a creat iluzia, odată cu precizările avantajoase privind statutul social-economic al greco-catolicilor, unei posibile degrevări de sarcini iobăgeşti ale preoţilor noului cult şi unei reaşezări a obligaţiilor, în sensul unor uşurări, pentru aceia care acceptau noua credinţă. Spunem a creat iluzia deoarece cele trei „natio” din Transilvania au respins cu înverşunare orice concesie în acest sens. Până la urmă, unele înlesniri au fost făcute, dar numai în condiţiile unei împotriviri pe măsură. Este pilda răscoalei lui Horea, care a adus după sine desfiinţarea şerbiei (1785) sau, în

5 K. Hitchins, op. cit., p. 30-31 6 D. Prodan, op. cit., p. 366 7 L. Gyemant, Mişcarea naţională a românilor din Transilvania. 1790-1848, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 49-50 8 Ibidem, p.45 9 P. Teodor, op.cit., p. 39 10 L. Gyemant, op.cit. p. 173-184 11 D. Prodan, op.cit., p. 366

144


secolul următor, a Revoluţiei de la 1848-1849, în urma căreia se anulează starea de iobag12, în general.

Reevaluarea potenţialului uman al Transilvaniei, încercarea de a-l orienta spre asumarea iniţiativelor particulare prin valorificarea resurselor locale, au avut drept scop nu numai impunerea politicii fiscale a Curţii de la Viena, ci şi transformarea mentalităţilor, tot mai mult marcate de spiritul ideilor puse în circulaţie de ideologia iluministă europeană şi, în mod special, de cele ale „Aufklärung-ului” austriac. Aşa a fost posibilă antrenarea unui număr mare de sate româneşti – exemplul vestului României apărându-ne ca reprezentativ13 - înspre practicarea unor meşteşuguri ale căror produse vor fi destinate constant pieţei. Posibilitatea aceasta a generat transformări în confortul de viaţă cotidiană, saltul produs conferindu-i celui în cauză o existenţă decentă, ce a permis canalizarea energiilor şi spre numeroase iniţiative ctitoriceşti, circumscrise în epocă atâtor şi atâtor comunităţi rurale româneşti transilvane. Oprindu-ne doar la Bihor, surprindem acum generala preocupare de a edifica sau reface lăcaşurile de cult, cu precădere ale celor din lemn, precum şi decorarea acestora cu picturi interioare. Este adevărat, efortul în discuţie se fundamentează, în primul rând, pe nevoia de a recupera acest domeniu de trăire, tocmai pentru că după 1550 interdicţiile existente în Transilvania şi Bihor au creat un hiatus ce trebuie anulat cât mai repede posibil. A fost, însă, acest efort, unul la care participarea „lumii care tace”14, a oamenilor pământului, s-a dovedit condiţie fundamentală. Documentele vremii şi pisaniile conservate pe pereţii lăcaşurilor de cult confirmă acest interes comun spre ctitorire, spre susţinerea de către întreaga comunitate a faptului de cultură. Căci, numai astfel, în condiţiile în care din punct de vedere financiar ţăranii români – fie ortodocşi, fie greco-catolici – erau într-o situaţie nu prea fericită, se puteau finaliza asemenea dorinţe. „Satul a construit biserica” este menţiunea ce apare aproape invariabil în actul încheiat după vizitaţia canonică din anul 1766 a episcopului Melintie Covaci în dreptul multor localităţi inspectate în zonă, cum ar fi Bucuroaia, Dumbrăvani, Hinchiriş, Lazuri de Beiuş, Valea Neagră de Jos, Vălani de Pomezău15. „Această sfântă biserică de nouă s-a făcut cu cheltuiala răposatului în domnul Filimon Gligor ctitor şi (...) cu ajutorul satului”16 a rămas consemnat la Tilecuş. Alteori, formula transmisă de documente – „strămoşii au construit biserica” (maiores aedificarunt ecclesiam) – pune în evidenţă, alături de implicarea generală, şi ideea anteriorităţii câtorva din monumente ca, de exemplu, a celor din Cociuba Mică sau Duşeşti17, dar se adaugă, în acest din urmă caz, şi următoarea precizare: ”Această sfântă biserică s-au ridicat prin strădania comunei Duşeşti...”18

12 Ibidem, p. 364 13 A. Chiriac, op.cit., p. 118-119 14 Al. Duţu, Conştiinţă naţională şi mentalitate ţărănească, în Stat. Societate. Naţiune, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p.275 15 I. Godea, Ioana Cristache-Panait şi colaboratorii, Monumente istorice bisericeşti din Eparhia Oradiei. Bisericile de lemn, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Oradea, 1978, p. 61, 91, 118, 129, 222, 225 16 Ibidem, p. 203 17 Ibidem, p. 77, 95 18 Ibidem, p. 96

145

Aurel CHIRIAC

În ceea ce priveşte promovarea picturii de cult în interiorul lăcaşurilor de cult româneşti, s-a demonstrat deja implicarea fără precedent a societăţii româneşti din primul secol al modernităţii. De-a lungul veacului al XVIII-lea şi în Bihor, ca şi în întreaga Transilvanie, se constată preferinţa pentru programul iconografic şi concepţia estetică consacrată în epoca medievală în Ţara Românească şi Moldova. Desigur, fiind vorba despre o relaţie specială între sudul Transilvaniei şi centrele mănăstireşti de la Hurezi (Horezu) şi Curtea de Argeş, recunoscute pentru valoarea şcolilor de pictură ortodoxă, majoritatea zugravilor importanţi dintre 1700 şi 1800, în cazul celor originari din Transilvania aproape exclusiv, s-au format acolo. Foarte mulţi ce au activat în perioada discutată sunt originari din sudul Carpaţilor, fapt ce dovedeşte că ei au fost ceruţi aici, respectiv au beneficiat de o comandă socială constantă. Iniţiativele ctitoriceşti au fost nu numai permanente, dar şi venite dinspre comunităţile româneşti, ortodoxe sau greco-catolice. Ele s-au datorat, în primul rând, comunităţilor locale, care şi-au unit voinţa în direcţia precizată, apoi, unor membri importanţi ai grupurilor vizate, care au avut contribuţii substanţiale în raport cu restul populaţiei dintr-o aşezare şi, nu în ultimul rând, bisericii, în acest caz cea greco-catolică fiind mai activă în a edifica lăcaşuri de cult din zid şi nu numai, şi datorită beneficierii de fonduri financiare oficiale. Dincolo, însă, de aceste aspecte, de altfel fundamentale pentru generalizarea unui fenomen artistic important în menţinerea identităţii spirituale şi etnice a românilor, trebuie să subliniem că la nivelul programelor iconografice diferenţe semnificative nu au existat între cele realizate în bisericile ortodoxe sau greco-catolice, că stilul post brâncovenesc a fost cel dominant, nu numai pentru că arta brâncovenească a cunoscut o recunoaştere imediată în spaţiul intracarpatic, după afirmarea de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de al XVIII-lea, în Ţara Românească, dar şi pentru că s-a dovedit a fi expresia unei viziuni întru frumos ce s-a născut ca o sinteză între sugestiile venite dinspre arta renaşterii şi barocul european şi arta bizantină. Nu putem trece cu vederea nici faptul că, în secolul la care facem referire, iniţiativele ctitoriceşti au avut ca preferinţă zugravi formaţi în şcolile mai sus amintite, cu prioritate. „Prezenţa zugravilor din Ţara Românească la nordul Carpaţilor este foarte veche, dar în cursul secolului al XVIII-lea, în cadrul marelui fenomen de emancipare socială şi de afirmare a iniţiativelor ţărăneşti, circulaţia meşterilor s-a intensificat. Pantelimon de la Curtea de Argeş, lucrează la Tălmăcel (jud. Sibiu), Simion din Piteşti lucrează la Nucşoara, Ciula-Mare, Baru Mic, Densuş (jud, Hunedoara), Ranite lucrează la Râmeţi (jud. Alba), Făgăraş şi Braşov, Radu lucrează la Hălmagiu, (jud. Arad), Nicolae din Piteşti lucrează la Leşnic şi Ghelar (jud. Hunedoara) – şi (n.n.) – lista acestor meşteri este departe de a fi epuizată”19, afirmă Vasile Drăguţ. Iar, în continuare, acesta mai precizează: „Ca urmare a rodnicei lor activităţi a fost posibilă larga răspândire a modelului pictural brâncovenesc, care a devenit în scurtă vreme un autentic stil naţional, de asemenea a fost favorizată constituirea unor mici centre de zugravi în satele din Transilvania, Banat şi Crişana”20.

19 Ibidem, p. 30 20 Ibidem

146


În Bihor, David Zugravu de la Curtea de Argeş este, fără îndoială, cel mai important reprezentant al curentului postbrâncovenesc, creator şi de şcoală în vestul românităţii, în egală măsură. Alături de acesta, care a acoperit cererea din sudul comitatului Bihor de atunci, Nechita Zugravu este remarcat pentru veacul al XVIII-lea, el fiind solicitat spre nordul realităţii administrative amintite21.

Chiar dacă iniţiativele ctitoriceşti erau datorate comunităţilor, totuşi nu putem minimaliza rolul preotului în acest demers. Acesta nu numai că a fost susţinător al unor asemenea dorinţe, dar a fost şi cel care a avut un cuvânt decisiv în alegerea zugravului şi, implicit, în promovarea unei picturi de cult tradiţionale. De pildă, textele pisaniilor consemnează cu obiectivitate implicarea oamenilor locului în procesul de realizare a decorului pictural, dovedindu-se că dincolo de voinţa comună, elitele satelor, intelectuale şi ca stare, au avut, la rândul lor, un rol de temelie.

La Stânceşti pisania ne spune: ”Zugrăvit-am acest fruntariu pentri 10 florinţi. 6 florinţi au fost datu satu, cine cum s-au îndurat iar 4 florinţi am lăsat pomană şi dverile amândouă eu David Zugravu pentru sufletele morţilor ca să fie pomană...22; la Şebiş: „Încă a dat cîte ceva popa Filimon un galbăn, popa Vasilie un galbăn, popa Lupu un galbăn şi poporenii căt au putut”23; la Totoreni: „Această sfântă biserică s-au zugrăvit cu cheltuiala satului Totoreni, cu strădania parohului Mihail, sfăt Mlenda Urs...”24; la Borşa: „Această dumnezeiască biserică s-au zugrăvit în zilele împăratului Ferdinand, fiind arhiereu Gherasim Raţ, protopop fiind Ioan Popovici, fiind preot Ilie Meşter paroh, ctitor Meşter Pante, birău Hâla Todor, sfăt Hăla Ioan. S-au zugrăvit din banii bisericii peste tot”25; la Tilecuş: „cu cheltuială de obşte a satului s-a gătat – pictura (n.n.) – sub birăirea şi ctitorirea lui Baciu Ioan şi Baciu Dănilă”26. Fără îndoială, înşirarea noastră poate continua prin referire la aproape toate bisericile româneşti existente în Bihor în secolul al XVIII-lea. Inevitabil, am descoperit menţiuni identice cu cele prezentate deja şi care nu fac decât să confirme emulaţia generală de la nivelul satelor româneşti şi din acest areal geografic. Cu această contribuţie a membrilor comunităţii, cu aportul individual al ctitorilor beneficiari ai unei poziţii social-economice evident mai bune faţă de majoritatea consătenilor şi cu cel al preoţilor locali sau aparţinând ierarhiei superioare, situaţie valabilă atât pentru biserica ortodoxă, cât şi greco-catolică de aici, s-a reuşit finalizarea unui număr impresionant de asemenea iniţiative, în secolul al XVIII-lea, mult mai multe ca în secolele anterioare.

21 Vezi: R. Theodorescu, Prefaţă, în A. Chiriac, David Zugravu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996; Fl. Dudaş, Cărturari şi artişti din Muntenia şi Moldova peregrini în Crişana (sec.XVI-XVIII), Editura de Vest, Timişoara, 2003; M. Porumb, Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania sec. XIII-XVIII, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1998 22 I. Godea, Ioana Cristache-Panait, op.cit., p. 179 23 Ibidem, p.188 24 Ibidem, p. 210-211 25 Ibidem, p. 45 26 Ibidem, p. 205

147

Aurel CHIRIAC

Indiscutabil, contribuţia celor mai mulţi a fost decisivă în susţinerea eficientă a acestor realizări. Este evident că de necontestat a fost rolul jucat de triada comunitate-preot-meşter, triadă care a funcţionat ca un mecanism perfect reglat. Fiecare parte şi-a avut rolul în acest angrenaj, dar credem că se impune elogiată cu prioritate munca zugravilor, care veacuri de-a rândul au rămas anonimi, dar care acum încep să îşi scrie sau să-şi încrusteze numele pentru a-şi marca rolul precis într-o întreprindere ce este destinată generaţiilor. Ca urmare, şi-au câştigat dreptul la veşnică pomenire şi mulţi zugravi care au semnat aici: David Zugravu de la Curtea de Argeş la Rieni, Brădet, Stânceşti, Sebiş etc., Ioan Zugravu la Peştiş, Ioan Buda la Oradea; Simion Nechita la Delureni, Teodor din Micherechi etc.

A fost să fie deci, veacul al XVIII-lea , unul care a confirmat vitalitatea unui neam dornic de a ieşi dintr-o forţată şi artificială subordonare. Şi, acest deziderat care cunoaşte cote maxime de împlinire acum, este certificat tocmai prin antrenarea unor pături largi de oameni din sate, târguri şi oraşe în patronarea iniţiativelor ctitoriceşti, atât de dense sub aspect numeric şi calitativ.

148

Aspecte din viaţa societăţii evanghelico-luterane din Chişinău în prima jumătate a secolului al XIX-lea

Ion GUMENÂI

Aspects from The Evangelist-Lutheran Society from Chişinău in the First Half of the

19th Century

Abstract. The evangelical-Lutheran society from Chishinau could be documentary certified starting with the third decade of the X1X Th century. It is a new community organized on the territory of Basarabia and during the first half of this century it has the main preoccupation organizing the spiritual life, which dealt with cult. First, they applied to the Governor of Bassarabia to build the Lutheran in Chishinau and if was blessed on the 28th of August 1837. At the same time the Lutheran cemetery was built in Chishinau and by 1835 the society could already use it. At that time many other problems were raised and solved as inviting the necessary person to serve the cult, the renovation of the Lutheran church etc. So we may assert that the main activities of the Lutheran community in the first half of the X1X century were organizing the cult life and they succeeded in doing that.

Cuvinte cheie: confesiunea luterană, societate evanghelico-luterană, biserica luterană, guvernator civil, administraţie

Reprezentanţi ai confesiunii luterane au existat pe teritoriul dintre Prut şi

Nistru şi înainte de anexarea acestui teritoriu de către Imperiul Rus. Numărul acestora, fiind însă, foarte mic nu s-a ajuns la constituirea unei societăţi aşa cum era de exemplu cea armenească sau evreiască. Din cauza introducerii noilor organe de administrare din partea autorităţilor ţariste precum şi a existenţei unităţilor armate ruse în care îşi făceau serviciul reprezentanţi luterani pe de o parte, iar pe de altă parte din cauza politicii coloniale dusă de către Imperiul ţarist numărul luteranilor a crescut mult. Este evident că atât reprezentanţii administraţiei şi armatei, cât şi vârfurile păturii negustoreşti au tins să se stabilească în centrul administrativ al Basarabiei. Este un lucru firesc dacă se i-a în consideraţie intensitatea vieţii din Chişinău ca centru administrativ al regiunii. De fapt societăţi luterane nu mai sunt consemnate în alte oraşe din spaţiul pruto-nistrean, fiind necesar să consemnăm şi faptul că aceasta în marea sa majoritate era constituită de provenienţă etnică germană. Nu există o dată fixă când societatea luterană ar fi fost înregistrată de către autorităţile ţariste. Cert este însă că deja în deceniul trei această comunitate deja exista fiind condusă de către un sfat de înaintaşi în frunte cu un staroste, fapt confirmat de corespondenţa timpului. În primul rând conducerea comunităţii a fost nevoită să rezolve problemele legate de oficierea cultului acestei confesiuni. De fapt toată prima jumătate a secolului al XIX-lea, societatea evanghelico-luterană din Chişinău a fost preocupată de organizarea vieţii spiritual-religioase. În

149

Ion GUMENÂI

felul acesta cererea adresată de societatea evangelico-luterană către Guvernatorul General al Novorosiei şi Basarabiei pentru permisiunea de acordare a unui loc pentru construcţia bisericii luterane la Chişinău este înaintată încă în anul 1828. Deoarece aceasta a rămas fără răspuns în anul următor T. Anderson vicarul superintendent al Bisericilor evanghelice din regiunea de sud a Rusiei înaintează o nouă scrisoare către comandantul unităţii trei de infanterie General locotenentul A.I. Crasovschii aflat în acel moment în funcţia de Guvernator General al Novorosiei şi Basarabiei. În aceasta T. Anderson intervine cu rugămintea repetată de a numi un preot protestant cu salariu din vistieria statului pentru necesităţile societăţii protestante din Chişinău care numără aproximativ 200 de suflete precum şi alegerea unui loc decent pentru construcţia bisericii acestei confesiuni şi a clădirilor destinate pentru şcoala protestantă şi casa preotului1. Această cerere se argumentează prin faptul că luteranii din Chişinău nu au nici o posibilitate de a-şi oficia cultul. În acelaşi an, în luna mai către P.M. Rubinin, preşedinte al judecătoriei ţinutului, şi totodată Guvernator civil al Basarabiei a parvenit raportul poliţiei orăşeneşti din Chişinău în care se arăta că societatea amintită şi-a ales locul pentru construcţia viitoarei biserici2. Totuşi la 13 iunie 1829 în scrisoarea Guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei către Guvernatorul civil al Basarabiei acesta insista asupra faptului ca ultimul să ţină sub control problema societăţii luterane, deoarece au fost sugerate anumite nereguli3.

În cele din urmă pentru luarea decizie definitive de către Şeful Direcţiei principale pentru probleme spirituale a confesiunilor străine, Bludov, a fost întocmit un raport în care se arată că: la acel moment în Chişinău se aflau 134 de suflete de ambele sexe de confesiune luterană, societatea a strâns prin intermediul donaţiilor 1.500 de ruble pentru construcţia bisericii şi că locul rămas nevalorificat de către Lugovschii este suficient pentru necesităţile luteranilor4.

În septembrie acelaşi an Guvernatorul General al Novorosiei şi Basarabiei anunţă că a primit acordul Ministrului Afacerilor interne prin care acesta permite societăţii luterane din Chişinău de a începe colectarea de donaţii pentru construcţia bisericii, iar la 6 mai 1833 arhitectul oblastiei şi a Chişinăului este însărcinat să întocmească devizul cheltuielilor necesare pentru construcţia acesteia5.

Conform bugetului întocmit biserica avea să aibă următorii parametri: lungimea cu coridoare şi clopotniţă – 14,5 arşini, lăţimea – 4 arşini, înălţimea 2,5 arşini, înălţimea clopotniţei de la soclu – 12 arşini. Suma totală necesară pentru aceasta era estimată la 19.808 ruble 58,25 copeici, dintre care 5.604 ruble 23 copeici pentru plata lucrului6.

Proiectul propriu zis al bisericii evanghelico-luterane pentru oraşul Chişinău, a fost efectuat de către Gheloghie (Djordjio) Toriceli (1796-1843) ce a activat la Odessa pe lângă M.S. Voronţov, fiind aprobată la 31 august 1833 de către Comisia de proiecte

1 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare ANRM), Fond 7, inv. I, d. 1, f. 4 2 ANRM, Fond 2, inv. I, d. 1376, f. 4 3 Ibidem, f. 6-8 4 Ibidem, f. 30 5 Ibidem, f. 68-73v 6 Ibidem, Fond 7, inv. I, d. 2, f.1-2

150

Aspecte din viaţa societăţii evanghelico-luterane din Chişinău…

şi buget de pe lângă Direcţia căilor de comunicaţii şi a clădirilor publice a Ministerului de Interne7.

Odată acceptat, planul de construcţie a bisericii se punea problema finanţelor necesare pentru construcţia acesteia. Colectarea unei sume atât de mari din contul donaţiilor era imposibilă din care cauză societatea evanghelico-luterană din Chişinău se adresează cu rugămintea de finanţare din partea statului.

În scrisoarea din 27 octombrie 1833 a Guvernatorului general a Novorosieie şi Basarabiei către Guvernatorul civil al Basarabiei, acesta anexa scrisoarea Ministrului de Interne în care acesta arăta că cererea parvenită de la luteranii din Chişinău privind construcţia bisericii a fost adresată de acesta Direcţiei principale a drumurilor în Departamentul Clădirilor publice, arătându-se că după ce aceasta va fi examinată, respectiva va fi prezentată în Comitetul de Miniştri8.

Cu toate că discuţia asupra acestei probleme s-a tergiversat, hotărârea fiind luată în primăvara anului următor, totuşi aceasta a fost pozitivă. În luna mai conducerea societăţii evanghelice din centrul Oblastiei era anunţată că Ministrul de interne punând în discuţie cererea privind finanţarea construcţiei bisericii luterane din Chişinău la Comitetul de Miniştri a hotărât prin voinţa împăratului să fie alocată suma de 20 000 de ruble din Capitalul de 10% a Oblastiei Basarabiei pentru această construcţie. Totodată se hotăra ca 10 000 de ruble să fie date fără recompensă, iar restul sumei să fie dată sub formă de împrumut. La 12 mai 1834 starostele societăţii evanghelice printr-o scrisoare oficială mulţumea organele vizate pentru ajutorul acordat9.

La 23 iunie este emis ordinul de înştiinţare a Societăţii evanghelice din Chişinău pentru a desemna candidatura sau candidaturile persoanelor care ar putea ridica suma alocată pentru biserică din vistieria de stat. În răspunsul dat de către societatea evanghelică, şeful poliţiei orăşeneşti este rugat ca cele 20.000 de ruble să fie transferate la vistieria ţinutală din Orhei de unde aceştia vor putea fi ridicaţi direct de antreprenor 10.

Aproximativ o lună mai târziu la 7 august acelaşi şef al poliţiei este anunţat de către starostele societăţii evanghelice despre faptul că la data de 16 a acestei luni în casa arhitectului Oblastiei Basarabiei se va desfăşura licitaţia publică privind concesionarea dreptului de construcţie a bisericii luterane11. Licitaţia a avut loc, dar la aceasta s-a prezentat numai arhitectul oraşului Osip Gaschet, care a şi devenit antreprenorul construcţiei. În schimbul concesionării construcţiei acesta a pus drept gaj casa sa proprie construită din cărămidă şi evaluată la suma de 19.800 de ruble, care la rândul său a fost evaluată de către starostele obştei la 19.775 ruble12.

Totodată între Osip Gaschet şi obştea luterană a fost încheiat un contract conform căruia controlul asupra mersului lucrărilor urmau să fie efectuate de către conducerea obşti, lucrările de ridicare a bisericii urmând să fie începute chiar în 1834, deci anul în derulare, şi finisate în anul următor. În cazul în care antreprenorul nu va termina la timp lucrările sau se va dezice de acestea, societatea îşi asuma dreptul de a 7 Евгения Рыбалко, op.cit., p. 163 8 ANRM, Fond 2, inv. I, d. 1376, f. 78-79 9 Ibidem, Fond 7, inv. I, d. 2, f. 13-16 10 Ibidem, f. 17-19 11 Ibidem, f. 120—20v 12 Ibidem, f. 11-11v

151

Ion GUMENÂI

vinde proprietatea pusă în gaj în vederea definitivării lucrărilor. În acelaşi timp arhitectului oraşului i se plătea o treime din sumă pentru procurarea de materiale şi începerea lucrărilor, o treime din sumă după ce construcţia va fi ridicată până la acoperiş, iar restul sumei la finisarea lucrărilor, arătându-se că dacă se vor folosi mai multe materiale de construcţie decât au fost prevăzute acestea să fie plătite de către Osip Gaschet13. În perioada de construcţie a bisericii antreprenorul urma să amenajeze o fântână care după finisarea lucrărilor urma să rămână în posesia bisericii.

Odată rezolvate toate problemele principale, baza bisericii luterane este pusă la 26 septembrie 183414. Cu toate acestea la 21 octombrie acelaşi an, pe numele Guvernatorului civil al Basarabiei parvine scrisoarea Guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei prin care se cerea explicarea cauzelor neorganizării licitaţiei privind concesionarea dreptului de construcţie a bisericii luterane din Chişinău15. Drept răspuns au fost prezentate toate actele de petrecere a licitaţiei, precum şi copia contractului numit mai sus astfel încât la 17 august 1835 Guvernatorul civil permite continuarea construcţiei bisericii16.

Paralel cu rezolvarea problemelor legate de dreptul de construcţie a bisericii societatea evanghelico-luterane mai avea de rezolvat problema legată de finanţarea lucrărilor asupra acestora. Dacă 10 mii de ruble au fost date de către Comitetul Miniştrilor fără rambursare atunci restul sumei din 20 000 luate sub formă de credit urma să fie reîntoarsă de către aceasta. Din această cauză conducerea amintitei societăţi intervenea din nou pe lângă Ministrul de Interne privind continuarea colectărilor de donaţii pentru construcţia bisericii şi a rambursării împrumutului17. Banii colectaţi în acelaşi timp urmau să fie folosiţi şi pentru amenajarea teritoriului din jurul bisericii şi la construcţia unei case pentru necesităţile feţei bisericeşti care urma să vină la Chişinău18.

Din cauza problemelor financiare apărute la 17 august, Osip Gaschet se adresa Guvernatorului civil arătând că societatea evanghelico-luterană nu îndeplineşte înţelegerile anterioare încălcând contractul încheiat din care cauză se cerea intervenţia acestuia pentru plata sumei specificate19.

Ca urmare a imposibilităţii de colectare a unei sume atât de impunătoare din partea societăţii la 20 noiembrie 1835 este emisă hotărârea Ministrului de Interne a Imperiului Rus prin care 10000 de ruble date prin credit pentru construcţia bisericii urma să fie rambursată fără de nici o sumă suplimentară şi în perioada când se vor putea aduna toţi banii, iar ca rezultat al acestei hotărâri în luna decembrie societatea luterană primeşte suma necesară20.

Este evident că problemele parvenite au tergiversat construcţia bisericii luterane şi definitivarea acesteia în anul următor conform prevederilor stipulate în contractul încheiat cu arhitectul oraşului Chişinău, Osip Gaschet nu a fost posibilă lucrările continuând şi ulterior. 13 Ibidem, f. 1-8 14 Ibidem, Fond 7, d. 25, f. 2-2v 15 Ibidem, Fond 2, inv. 1, d. 1376, f. 102 16 Ibidem, f. 121 17 Ibidem, f. 117-117 v 18 Ibidem, Fond 7, inv. I, d. 2, f. 24-24 v 19 Ibidem, Fond 2, inv. I, d. 1376, f. 130 20 Ibidem, f. 133-138v

152


Din sursele existente putem să constatăm că societatea evanghelică nu s-a folosit de prevederile contractului şi nu a întreprins nimic faţă de proprietatea pusă în gaj de către antreprenorul constructor al bisericii luterane din Chişinău. Este evident faptul, că acest contract nu a fost îndeplinit doar din cauza lui Osip Gaschet, ci datorită problemelor parvenite din cauza sistemului birocratic şi a problemelor financiare, deci practic vina fiind din partea ambilor contractanţi.

În cele din urmă la 27 august 1837 este emis raportul Comitetului obştii evanghelico-luterane din Chişinău prin care este primită clădirea bisericii, fiindu-se considerate lucrările de construcţie finisate21.

În toamna aceluiaşi an la 15 octombrie Osip Gaschet semna scrisoarea prin care se arăta că la 20 august 1834, prin adeverinţa cu numărul 2974 a depus gaj casa personală societăţii evanghelico-luterane din Chişinău primind concesionarea dreptului de construcţie a bisericii acestei societăţi. Acum lucrările fiind finisate a primit în posesie înapoi casa sa proprie, pentru care a şi semnat acest act22.

Biserica fiind construită oricum nu putea fi folosită de către reprezentanţii confesiunii luterane în lipsa unei feţe bisericeşti cu apartenenţă la această religie. Din această cauză este efectuat un nou demers pe numele împăratului pentru instituirea şi numirea unui preot luteran la Chişinău. Rugămintea este acceptată şi în capitala Oblastiei este instituit postul de preot de divizie protestant, post în care a fost numit pastorul Ghelvih. Anume acesta la 28 august 1838 va sfinţi noua biserică luterană din Chişinău şi va efectua în ea prima slujbă23.

Paralel rezolvării problemei legate de construcţia localului de cult s-a pus şi problema legată de locul pentru cimitirul comunităţii. În acest la 27 septembrie 1834 este emisă cererea societăţii luterane către Guvernatorul civil al Basarabiei în care se arăta că acestei i s-a permis construcţia bisericii rugându-se în acelaşi timp să li se permită repartizarea unui loc pentru amenajarea cimitirului acestei confesiuni24. Cererea a avut o rezolvare favorabilă deoarece în luna următoare la data de 6 Comitetul Construcţiilor din Chişinău adresa o scrisoare către conducerea Societăţii evanghelico-luterane în care se arată că primind dispoziţia Guvernatorului Basarabiei numărul 1211 din 27 octombrie prin care se cerea analiza cererii sus numitei societăţi. Comitetul preciza că în conformitate cu legea din 31 decembrie 1731, cimitirele puteau fi construite în gubernii şi oraşe în afara bisericilor pe pământuri alese pentru o astfel de destinaţie. Din aceste considerente comunităţii luterane i se cerea să indice cât mai repede posibil locul şi planul locului de cimitir ales pentru a fi verificat dacă corespunde cerinţelor25.

Aproximativ un an mai târziu la 30 noiembrie acelaşi Comitet de construcţii raporta Guvernatorului Civil în care se arăta că pentru satisfacerea cerinţei comunităţii luterane a fost desemnat inginerul cadastral Eitner care a măsurat un loc de o deseatină şi 0,5 stânjeni pentru cimitirul luteran care a prezentat la 4 octombrie raportul final arătând acest loc se află după locurile destinate pentru construcţia de case lângă cimitirul greco-rus în partea stângă a drumului poştal spre Leova, care a fost îngrădit

21 Ibidem, f. 144v 22 Ibidem, Fond 7, d. 2 f. 11-11v 23 Ibidem, d. 25, f. 2-2v 24 Ibidem, d. 2, f. 27-27v 25 Ibidem, f. 28-28v

153

Ion GUMENÂI

printr-un şanţ urmând să se sădească copaci iar comitetul respectiv pe viitor să-l întreţină în bunăstare şi ordine26.

Pe lângă cimitirul deschis pentru necesităţile comunităţii luterane, biserica luterană a fost înzestrată şi cu o parcelă de pământ (un astfel de privilegiu existând atât pentru confesiunea ortodoxă, cât şi pentru alte confesiuni) care măsura o deseatină şi 0,72 stânjeni pătraţi şi pentru care conform înştiinţării poliţiei oraşului Chişinău din 6 mai 1841 era necesar de plătit suma de 26 ruble şi 25 de copeici27. La 12 mai a urmat răspunsul pastorului bisericii luterane arătând că respectivul nu are nimic de plătit cu referire la posesia de pământ acestea fiind făcute la timp28.

În acelaşi an, la 11 aprilie este emis raportul comitetului bisericii luterane în care se arată că deşi biserica a fost terminată în 1834, în primăvara anului următor acoperişul construcţiei s-a deteriorat, iar tencuiala a început să cadă, în consecinţă a fost făcută o nouă reparaţie. În 1839 a fost efectuată o nouă reparaţie dar situaţia nu s-a îmbunătăţit, în consecinţă comitetul cerea permisiunea pentru a face o reparaţie capitală a bisericii29.

Problema este rezolvată pozitiv deoarece la 3 mai 1841 este emisă scrisoarea comitetului de construcţii către comitetul bisericii evanghelico-luterane în care se arată că la cererea Guvernatorului militar a Basarabiei survenit la cererea societăţii luterane privind deteriorarea acoperişului bisericii cu înlăturarea problemei fiind însărcinat arhitectul Zagrichevici30. Înlăturarea neajunsurilor strecurate în timpul construcţiei bisericii a necesitat anumite sforţări financiare, care, nu puteau fi suportate numai de societatea evanghelico-luterană din Chişinău. Din această cauză în acelaşi an este emisă foaia de solicitare din partea comunităţii luterane pusă în circulaţie cu acordul Ministerului de interne a Imperiului ţarist. În baza acestei scrisori de solicitare sunt adunate diferite sume de bani sub formă de donaţii din diferite regiuni a Basarabiei. În felul acesta pe parcursul anilor 1841-1842 judecătoria comercială din Ismail donează 10 ruble de argint, Judecătoria zemstvală din Soroca – 1,5 ruble argint, Medicul de campanie din Hotin – 3 ruble şi 40 copeici în asignaţiuni, poliţia oraşului Cahul – 1,5 ruble de argint, Administrarea coloniştilor de după Dunăre - 98 de ruble şi 86 copeici de argint, Judecătoria zemstvală din Bender – 14 ruble şi 90 copeici de argint, Medicul din Oraşul Ismail – 2 ruble de argint, Şeful vămii Sculeni – 40 ruble 65 copeici de argint, poliţia din oraşul Reni – 6 ruble 1,5 copeici de argint, Administraţia salinilor din Basarabia – 2 ruble 65 copeici de argint, poliţia oraşului Bender – 1 rublă 65 de copeici de argint, Carantina din Ismail – 5 ruble 65 copeici de argint, poliţia oraşului Ismail – 4 ruble 85 copeici de argint şi poliţia oraşului Chilia – 3 ruble 30 copeici de argint31. Se poate considera că aceste sume de bani în linii generale au fost colectate de la cei ce profesau confesiunea luterană, deoarece în scrisoarea de răspuns a conducerii carantinei din Leova se arată că aceasta reîntoarce scrisoarea

26 Ibidem, f. 2, inv. I, d. 1376, f. 101 – 101v 27 Ibidem, f. 7 d. 3 f. 57 – 57v 28 Ibidem, f. 58 29 Ibidem, f. 59 30 Ibidem, f. 55 31 Ibidem, d. 4, f. 1-70

154


de solicitare fără de nici un ajutor, arătându-se că printre funcţionari nu există nici un luteran32.

De fapt aceste supoziţii pot fi comparate şi cu datele statistice privind numărul luteranilor din Basarabia pentru anii 1841-1842. Astfel în 1841 în oraşul Chişinău erau consemnaţi 129 luterani, în Cahul – 1şi în Tucicov – 6. În ţinuturi erau: Soroca – 64; Bender 23; Iaşi – 74, Hotin- 7; Akerman – 14.56033. În 1842 în Chişinău erau 149 luterani; în Cahul – 3; Bălţi – 4; Soroca 5. În ţinuturi erau: Bender – 10; Soroca – 64; Iaşi – 76; Akkerman – 14.36834. Deci în linii generale donaţiile au fost făcute din zonele unde locuiau luteranii.

Probabil reparaţia bisericii luterane a fost efectuată temeinic, deoarece până la sfârşitul secolului XIX nu găsim referiri ce ar consemna nereguli referitoare la construcţia acesteia.

În sfârşit un alt lucru care trebuie consemnat este şi faptul că persoana desemnată pentru oficierea serviciilor religioase a comunităţii evanghelico- luterane din Chişinău trebuia să oficieze aceleaşi servicii şi în unităţile militare unde erau luterani. Din aceste considerente şi problema întreţinerii preotului luteran era pusă în seama oficialităţilor militare. În acest sens este şi scrisoarea din 26 iunie 1840 a comandantului diviziei 14 de infanterie, general – locotenentului Şirman către Guvernatorul Basarabiei în care acesta arată că până acum conform hotărârii Consistoriului Evanghelico-Luteran a plătit salariul preotului de divizie Ghelvih şi a slujitorilor săi. Acum, deoarece unitatea sa părăsea Basarabia acesta transmitea toate actele privind salarizarea lui Ghelvih administraţiei regiunii, cerând să se rezolve problema salarizării de mai departe. Problema a fost rezolvată şi întreţinerea preotului luteran este pusă pe sama Comenduirii militare din Balta35.

Faptul că preotul luteran avea în obligaţiile sale şi o serie de servicii religioase în unităţile militare de pe teritoriul Basarabie este confirmată şi de corespondenţa timpului.

Aşa în 1843 comandantul diviziei 3 de infanterie şi a bateriei 3 de câmp, De Vitte şi Samson, se adresau către Guvernatorul militar al Basarabiei Fiodorov cerându-i informaţii privind existenţa în regiune a feţelor bisericeşti de confesiune luterană şi musulmană ce ar putea oficia o serie de servicii religioase în unităţile sale. În răspuns se arata că preoţi musulmani pe teritoriul Basarabiei nu sunt, iar preotul luteran de la Chişinău are în obligaţiile sale şi oficierea de slujbe religioase în unităţile militare36. La 6 septembrie 1844 comandantul brigăzii 3 de artilerie de câmp scria lui Ghelvih că îi va trimite banii cheltuiţi pentru drumul făcut de acesta la Soroca pentru îndeplinirea slujbelor creştine faţă de ofiţerii luterani37. La începutul următorului an la 27 ianuarie este emisă scrisoarea comandantului diviziei 3 de infanterie către acelaşi preot prin care îl anunţa că a primit de la Comisariatul din Kiev banii ce au fost cheltuiţi pentru transport în timpul deplasării pastorului prin unităţile militare din Basarabia pentru îndeplinirea 32 Ibidem 33 Ibidem, f. 2, inv. I, d. 3704, f. 2-27 34 Ibidem, d. 4282, f. 7-7v 35 Ibidem, d. 2241, f. 1-8 36 Ibidem, d. 4108, f.1-7 37 Ibidem, f. 7, inv. I, d. 3, f. 41-41v

155

Ion GUMENÂI

datoriei creştine faţă de ofiţerii luterani aflaţi în Basarabia în 184438. Deci se poate constata că pastorul luteran de la Chişinău avea în grija sa nu numai pe luteranii comunităţii de aici dar şi pe cei ce îşi făceau serviciul militar în unităţile de pe teritoriul dintre Nistru şi Prut.

Informaţia documentară prezentată mai sus ne permite să constatăm că activitatea de bază a societăţii evanghelico-luterane din Chişinău a fost îndreptată spre organizarea vieţii spirituale, situaţie normală dacă se ia în consideraţie faptul că această comunitatea apare în deceniile doi-trei a veacului XIX. În acest sens, în primul rând au fost efectuate demersurile necesare şi a fost construită biserică luterană care a fost sfinţită în vara anului 1834. Paralel, societatea luterană a obţinut şi un alt obiect indispensabil pentru oficierea cultului religios şi anume -cimitirul, spaţiul destinat pentru acesta fiind dat în supravegherea comunităţii în anul 1835.

Tot societatea evanghelico-luterană a fost cea care a iniţiat colectarea de fonduri şi a efectuat reparaţia bisericii care din cauza anumitor scăpări din planul construcţiei a început să se deterioreze chiar din anul următor după ce a fost sfinţită.

În sfârşit prima faţă bisericească numită ca pastor a luteranilor din Chişinău a fost preotul Ghelvih, care pe lângă oficierea cultului religios propriu-zis în Chişinău avea în obligaţia sa şi grija păstorească asupra militarilor de confesiune luterană ce îşi făceau serviciul militar pe teritoriul Basarabiei.

38 Ibidem, f. 38-38v

156

Plângerile urbariale, formă de protest faţă de abuzurile stăpânului domenial

Edith BODO

Urbarial Complaint – a Protest Way against the Master’s Abuses

Abstract. Complaints have represented one of the means by which the serfs

have manifested their dissatisfaction towards hard tasks imposed through urbarium tax and the abuse committed by the master of the domain’s men. But they did not constitute a phenomenon specific only to the period after the Theresian regulation from 1767. What matters is the fact that together with the introduction of the new order, the serf is given the right to complain to the superior forums that is to the county, and even to Vienna. Thus, from now on, the master of the domain will be more careful with respecting the legal provisions, because the state could intervene immediately. Still, if injustices emerge he blames the county lords, guardians and chiefs, many times with a solid reason.

Cuvinte cheie: ţărănime, nobilime, reglementări urbariale, plângeri, robotă

Documentele vremii consemnează ca forme de manifestare ale nemulţumirilor

ţărănimii, nesupunerea, neachitarea obligaţiilor, fuga de pe moşii, haiducia, răzvrătirea şi mai ales plângerile, care vor contribui decisiv la elaborarea reglementării urbariale din 1767.

Până la acea dată, iobagul n-a avut dreptul să se prezinte în faţa instanţelor ordinare ale comitatului1, chiar şi în cazul în care reclamatul era stăpânul domenial. Toate plângerile erau rezolvate sau nu, la nivel local, în cadrul scaunului domenial.

Schimbări importante vor avea loc odată cu reglementarea urbarială, când iobagului i se va da dreptul de a se plânge la forurile superioare, adică la comitat şi chiar la Viena. I se deschide acum posibilitatea de a-şi căuta dreptatea în litigiile cu stăpânul său de pământ, în faţa tablelor comitatense ale căror procedură de judecată a fost sever reglementată de Curte2. Mai mult, procesele urbariale vor putea ajunge în faţa împărătesei, care hotăra în urma consfătuirii cu Consiliul de Stat. Acest fenomen s-a putut constata şi înainte de reglementare, când au ajuns la Viena delegaţii de-ale ţăranilor sau reprezentanţii acestora (notari, juzi). Însă de acum, iobagul a înţeles că relaţia dintre el şi stăpân nu mai depinde de bunul plac al celui din urmă, sarcinile trebuie să le presteze în cantitatea stabilită şi în cazul unor nereguli, poate să ajungă până în faţa tronului, prin intermediul procesului urbarial3.

Dar să nu credem că în perioada ce a urmat reglementării nu s-au comis abuzuri. Numai că de acum încolo şi stăpânul va fi mai atent în ceea ce priveşte

1 Mathias Bernath, Habsburgii şi începuturile formării naţiunii române, Cluj-Napoca, 1994, p. 204 2 Ibidem, p. 205 3 Berlász Jenő, A magyar jobbágykérdés és a bécsi udvar az 1790 -es években (Curtea de la Viena şi problema iobăgiei maghiare în anii 1790), Budapest, 1942, p. 14

157

Edith BODO

respectarea prevederilor legale, deoarece statul putea interveni oricând. Dacă totuşi ies la iveală nedreptăţile, el dă vina pe juzi, paznici, şpani şi de multe ori, nu fără motiv.

Numeroase sunt plângerile împotriva şpanului din Buduslău. Încă din 1784, localnicii înaintează plângeri prefectului bunurilor episcopului romano-catolic de Oradea, acesta din urmă în ipostaza de stăpân feudal.

În timpul cărăuşirii la Sânmiclăuş, pe timp de iarnă, a dijmei din vin a stăpânului, făcându-li-se sete pe drum, la îndemnul paznicului domnului, au băut din vin. Iar după ce au dus butoaiele cu vin în pivniţă, paznicii le-au mai dat din acestea. Săptămâna următoare, şpanul, descoperind lipsa unei mari cantităţi de vin, „a găsit doar o oca şi 30 iţe de vin”- după cum spune el, întorcându-se acasă a vrut să-l pedepsească pe fiecare cu câte 24 de bâte şi cu plata unei amenzi de câte 22 de creiţari. Ei însă spun că n-au băut aşa de mult, e posibil să fi fost paznicii. De aceea, ei cer prefectului bunurilor ca la judecată să li se permită ca în afara clavigerului de la Sântimreu şi alţi oficiali domeniali, să participe şi un reprezentant din partea comitatului „deoarece sunt şi asemenea probleme pe care trebuie să le audă şi un oficial comitatens”4. Se observă faptul că n-au încredere în autorităţile domeniale locale, fiind posibilă adoptarea unei atitudini părtinitoare faţă de cei împotriva căruia au nemulţumiri localnicii. Iar pe de altă parte se poate remarca faptul că ei îşi cunosc drepturile sau cel puţin sesizează instinctiv faptul că ajutorul le poate veni de la un for superior sau prin participarea reprezentanţilor acestuia la judecata scaunului domenial. Totuşi, la sfârşitul plângerii se poate observa că ei cunosc prevederile urbariului: „Nu ştim cine i-a dat dreptul domnului şpan ca, pentru orice mică greşeală, să-i pună pe paznici să-i bată, împotriva urbariului, pe sărmanii contribuabili cu 24 de bâte”5. Şi au dreptate când spun că sunt încălcate prevederile urbariului, deoarece acesta stipulează faptul că, abia atunci să fie pedepsit contravenientul cu 24 de bâte când cele trei zile de robotă manuală, primită drept pedeapsă, „nu l-ar îndrepta” (Urbariu, pct.8, § IV). Iar în ceea ce priveşte amenzile în bani „nu se vor percepe decât conform legii şi numai de la iobagii care vor fi condamnaţi la aceasta de către scaunul domenial sub adeverirea comitatului, reprezentat de judele nobililor şi jurat, iobagul având dreptul de a apela la scaunul comitatului” (Urbariu, pct.8, § I). Astfel, cum încă acest caz n-a ajuns în faţa scaunului domenial şi nu s-a pronunţat nici o sentinţă, şpanul nu are dreptul să-i amendeze cu suma specificată în jalbă.

Tot în acelaşi an, localnicii înaintează prefectului bunurilor şi alte plângeri îndreptate împotriva amintitului şpan6, care va avea ocazia să se apere în cadrul scaunului domenial ţinut la 20 aprilie 17847. El este învinuit printre altele de faptul că pe lângă terenurile pe care i le-au măsurat după casa dominală, mai are câte 30-30 câble în fiecare călcătură, iar pe lângă locul de cosit care i se cuvine în mod legal, mai foloseşte încă vreo 22 de coase8. Şpanul recunoaşte că a arat şi semănat un teren mai mare, dar nu cu cât îl acuză localnicii şi cu aprobarea prefectului bunurilor, el

4Arhivele Naţionale - Direcţia Judeţeană Bihor, fond Episcopia romano-catolică de Oradea, Acte economice, inv.246, ( în continuare: A.N.-D.J.Bh, fond Episcopia…), dosar 4114, f. 3 5 Ibidem, f. 144 6 Ibidem, f. 145 7 Ibidem, f. 142 8 Ibidem, f. 145

158


îndemnându-i „să dovedească de cât arabil şi fânaţ dispune”. Totodată, pentru a se disculpa, el spune că nu le-a luat de la nimeni9.

Localnicii au nemulţumiri şi cu ocazia transportării dijmei de vară, spunând că şpanul „a vrut să ne ceară un lucru de necrezut”, respectiv faptul ca „să plătim oameni care să facă stoguri şi să le pună în căruţe”. Ţăranii însă nu pot să admită aşa ceva. Cum să dea ei bani pentru o muncă pe care o pot îndeplini şi ei? Ba mai mult, fiindcă ei nu vor să accepte această situaţie, mai sunt şi înjuraţi de către şpan, acesta făcându-i câini şi porci10. Când este interogat, şpanul vine cu o altă variantă. El spune că angajarea unor oameni pe bani, a fost necesară pentru că, mânaţi fiind de către juzi la muncă, ei au fugit. Singurul punct comun din declaraţia celor două părţi este faptul că localnicii au fost înjuraţi, dar şpanul a mărturisit că „i-am ocărât, dar nu în modul în care spun ei”11.

Pentru a nu fi nevoit să plătească aproximativ 100 de florini, cât ar costa angajarea unor lucrători salariaţi pentru efectuarea unor munci în scopuri proprii, şpanul recurge la un şiretlic. Îi trimite pe localnici în alte locuri, atât pentru a presta robota cu vitele, cât şi pe cea manuală datorată stăpânului, într-o vreme când aceasta este imposibil de înfăptuit, „fiecare om fiind atunci nevoit să se ofere să-i presteze muncă cu ziua, pe mulţi chiar chemându-i, aceştia neîndrăznind să se opună”12. Bineînţeles că şpanul neagă acest lucru. „Faptul că eu i-aş fi mânat şi obligat cu forţa pe localnici să lucreze pentru mine în contul robotei datorate stăpânului, poate fi contrazis prin atestatul dat de către juzi ”13. Dacă cele cuprinse în plângerea de mai sus sunt reale, putem crede, deşi nu avem dovezi, că ei au prestat o cantitate mai mare de muncă decât ar fi efectuat în cadrul robotei obligatorii, datorate stăpânului. Iar pe de altă parte, deşi au lucrat pentru şpan, robota datorată stăpânului, neefectuată datorită condiţiilor meteorologice nefavorabile, tot trebuia prestată. Dar oare cu ocazia prestării robotei restante datorate stăpânului, şpanul le socotea mersul şi venitul efectuat cu prima ocazie, când n-au putut lucra din pricina vremii? Deoarece urbariul spune că „dacă iobagul numai a venit la locul muncii şi acolo n-a lucrat nimic, să i se socotească numai mersul şi venitul”14. În situaţia în care localnicii au lucrat pentru şpan în contul robotei datorate stăpânului, înseamnă că şpanul l-a prejudiciat pe stăpânul domenial.

Ceea ce revine frecvent în plângeri este bătaia, de multe ori nemotivată, a supuşilor. Localnicii din Buduslău declară că „pe câţi şi pe cine, de ce şi cu câte bâte au fost deja chinuiţi şi cât de tare l-a îmbătat (şpanul) pe paznic, noi nu ştim”15. În replică, şpanul recunoaşte că „respectând prevederile milostivului urbariu, sunt dur, dar cu toate acestea pot să dovedesc că am procedat astfel la cererea juzilor, dar de altceva nu-mi aduc aminte”16.

Când nu-şi poate dovedi personal presupusa sau reala nevinovăţie, el se eschivează făcând apel la juzi, la frumentar, în sensul că: „am dovadă de la frumentar”, „l-am vândut cu aprobarea domnului frumentar”, „el n-a măsurat nimic, ci juzii

9 Ibidem, f. 142 10 Ibidem, f. 145 11 Ibidem, f. 142 12 Ibidem, f. 145 13 Ibidem, f. 142 14 David Prodan, Problema iobăgiei în Transilvania (1700-1848), Bucureşti, 1989, p. 32 15 A.N.-D.J.Bh, fond Episcopia…, dosar 4114, f. 145v 16 Ibidem, f. 142

159

Edith BODO

localităţii”, „juzii pot s-o dovedească”, „poate fi contrazis prin atestatul dat de către juzi”, „am procedat la cererea juzilor”.

Bineînţeles că nici localnicii nu-i rămân datori, pricinuindu-i şpanului numeroase pagube. Când observă că abuzurile continuă şi înlăturarea acestora întârzie să apară, ei protestează într-un mod mai radical. În Buduslău, sus-numitul şpan a declarat în faţa scaunului domenial că de când ocupă funcţia de şpan în această localitate, localnicii i-au pricinuit numeroase pagube. Astfel, i-au tăiat 20 de cruci din grâul situat deasupra grădinii, i-au incendiat cocina de porci, iar vara următoare şi trei căpiţe de fân; au smuls fasolea plantată între porumb şi au lăsat-o acolo, atunci când aceasta încă nici nu era coaptă. În acest ultim caz este invocat drept martor, judele de atunci, Banya Petru17.

Un alt caz, descris cu lux de amănunte se referă la faptul că, localnicii au incendiat unul din cele două stoguri de paie aparţinătoare şpanului, într-o vreme când „a fost o secetă atât de mare, că ardea şi praful de pe uliţă” existând riscul ca focul să se extindă. „A fost însă milostenia lui Dumnezeu că focul nu s-a extins, vremea fiind atât de calmă că se putea merge oriunde cu lumânarea aprinsă fără ca aceasta să se stingă. Dacă focul n-ar fi fost stins şi dacă ar fi suflat vântul, întregul sat ar fi ars până la temelii”. Şi aici apare pomenit numele judelui mai sus amintit, care s-a remarcat prin faptul că n-a îndeplinit nici o poruncă dată de şpan. Venind la locul incendiului „sprijinindu-se pe o furcă, şi-a aruncat pipa în foc”, dar n-a pus lângă foc nici strajă şi n-a chemat nici oameni care să aducă butoaie de apă pentru a stinge focul.

Nici în urma anchetei făcute de către prefectul bunurilor nu s-au descoperit cei care au pricinuit paguba. Drept urmare, acesta a adus la cunoştinţa juzilor şi întregii comunităţi un ordin conform căruia „dacă de acum încolo şpanul va suferi cea mai mică pagubă, localitatea va trebui s-o plătească”18. Se poate bănui că unele dintre aceste proteste s-au făcut cu complicitatea judelui, care în acest caz s-a situat de partea localnicilor. Pe tot parcursul perioadei cercetate au existat tendinţe de atragere a judelui, fie de către propria-i obşte, fie de către stat sau fie de către stăpânul feudal19.

Alţi localnici, cum ar fi Bako Ştefan, au refuzat să declare întreaga cantitate de grâu, localnicul amintit tăgăduind 20 de cruci la dijmuire. Toţi contravenienţii au fost denunţaţi de către şpan, clavigerului din Sântimreu care a răspuns că: „ştiţi bine domnule şpan că localnicii din Buduslău vă vor răul, chiar de aceea să luaţi doar dijma obişnuită din grâul tăgăduit, restul să-l daţi înapoi”20.

În altă ordine de idei, nu sunt rare situaţiile în care ţăranii refuză să dea sau să plătească dijma, iar când se hotărăsc să o dea, produsele sunt de proastă calitate sau chiar stricate21. Pentru a scăpa de dijmă, mulţi locuitori îşi semănau cerealele în locurile libere din pădure, iar în timpul treierişului iobagii făceau de pază cu rândul pentru a nu permite dijmuitorilor să se apropie de arie22.

17 Ibidem, f. 40 18 Ibidem, f. 40-40v 19 Ana Ilea, Instituţii săteşti din comitatul Bihor în secolul al XVIII-lea, în Crisia VI, Oradea, 1976, p. 66 20 A.N.-D.J.Bh, fond Episcopia…, dosar 4114, f. 40 21 Petru Bona, Situaţia economică şi socială a ţăranilor români pe domeniul Episcopiei romano-catolice de Oradea(1800-1848),), Oradea, 1997, p. 130 22 Mihail Dan, Petru Bona, Mişcări şi frământări ţărăneşti în Bihor la sfârşitul secolului XVIII şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Centenar muzeal orădean, Oradea, 1972, p. 290

160


În cazul de faţă este posibil ca, obţinând o cantitate mai mică de grâu decât se aştepta şi realizând faptul că aceasta nu-i va fi suficientă pentru a-şi întreţine familia până la următoarea recoltă, el a ajuns să fie nevoit să tăgăduiască cele 20 de cruci de grâu. Sau poate este un simplu gest de nesupunere, un răspuns la nenumăratele abuzuri săvârşite de şpan.

Localnicul amintit este învinuit şi cu producerea altor daune în detrimentul stăpânului domenial. Aşa de pildă, el a vândut pălincă în mai multe rânduri, şpanul declarând că „este sigur că este vinovat şi de încălcarea interdicţiei în pădure”23.

Erau apoi între ţărani unii care ajunşi la capătul răbdării, îndemnau la nesupunere, căutând să-şi atragă marea masă a ţărănimii. Un astfel de caz apare şi în localitatea Buduslău, şpanul, conştient fiind de pericolul pe care-l reprezintă acesta, nu întârzie să sesizeze autorităţile cu ocazia scaunului domenial. Incriminatul, Csengeri Petru „se comportă – spune şpanul – ca şi unul lipsit de minte, tot timpul este preocupat, îi fierbe capul cum să provoace confuzie între dregătorii onorabilului stăpân domenial şi localnici, cum să aţâţe poporul împotriva stăpânului sau dregătorilor săi, ba mai mult şi împotriva dregătorilor nobilului comitat”. De asemenea, Csengeri Petru împreună cu Bako Ştefan vor cu tot dinadinsul să dovedească vinovăţia şpanului, „două săptămâni întregi şi-au bătut capul cum să mă poată încrimina”– după cum declară şpanul. Ei nu pregetă ca, în acest scop, în numele judelui, dar după părerea şpanului, fără ştirea acestuia, sub pedeapsa plăţii unui florin şi a aplicării a 12 bâte, să-i convoace pe săteni şi să încerce să-i facă să depună mărturie împotriva şpanului. Acesta declară că: „ba mai mult au mers de la casă la casă, informând poporul ce să declare şi cu ce să mă învinuiască”24.

Tot acelaşi Csengeri Petru este învinuit şi de faptul că sarcinile datorate stăpânului nu le prestează „în mod cinstit”. La arat trimite cu plugul său un copil şi o fată, iar la cărăuşitul grâului sau vinului trimite cu căruţa sa un copil neputincios, la încărcat şi descărcat greutatea trebuind să fie purtată de alţii25. Aici asistăm la încercarea ţăranului de a-şi apăra timpul propriu, timpul dedicat gospodăriei proprii. Se cunoaşte faptul că slujbele trebuiau prestate în momentele de vârf ale calendarului agricol, anual şi de către capul familiei, împreună cu alţi membri, cu carul şi cu vitele proprii, uneori săptămâni întregi, executarea muncilor în propria-i gospodărie fiind fie amânată, fie lăsată în seama unei forţe de muncă inferioară calitativ: femei, bătrâni, copii26. Pe lângă „îmbolnăvirea” reală sau imaginară sau părăsirea lucrului sub diverse pretexte, trimiterea la robotă a unor membri de rangul doi, aşa cum ar fi copiii, constituie un mijloc de sustragere de la timpul seniorial27.

Un alt caz expus de către şpan la scaunul domenial, are în vedere pricinuirea unor mari pagube în pădurea stăpânului. Astfel, localnicii Bako Ştefan şi Csengeri Petru, în toamna anului 1790, s-au adresat prefectului bunurilor spre a le indica o pădure de unde localitatea să poată tăia lemne de foc. Prefectul le-a aprobat cererea şi

23 A.N.-D.J.Bh, fond Episcopia…, dosar 4114, f. 41 24 Ibidem, f. 41 25 Ibidem 26 Barbu Ştefănescu, Tehnică agricolă şi ritm de muncă în gospodăria ţărănească din Crişana (sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea), vol.I, Oradea, 1995, p. 120 27 Idem, Răscumpărarea robotelor sau reconsiderarea timpului propriu de către ţăranii beiuşeni, în Analele Universităţii din Oradea, Oradea, 1998, p. 133

161

Edith BODO

i-a îndrumat să meargă la şpan pentru ca acesta să le repartizeze o pădure28. Era nevoie de o asemenea aprobare deoarece pădurile de pe cuprinsul domeniilor episcopiei erau în proprietatea acesteia. Astfel, comunităţile nu dispuneau de păduri aflate în stăpânirea lor, ci numai de dreptul de a tăia lemne de foc şi de construcţie, dar şi aceasta doar cu aprobarea stăpânului domenial29. Şpanul nefiind acasă, localnicii au tăiat lemne cu de la sine putere dintr-una din păduri. „Eu nefiind atunci acasă - spune şpanul - n-am ştiut de aceasta (ordinul prefectului), dar ei (localnicii) nici nu m-au aşteptat, au intrat în pădure şi au pustiit-o atât de tare în 2-3 luni, încât ar fi fost nevoie de vreo 2-3 ani până să se refacă”. Pe lângă acestea, în iarna aceluiaşi an, ei au incendiat 12 stejari, în pofida faptului că „exista o asemenea ordine internă, conform căreia, copacii arşi sau lemnele căzute nu puteau fi luate fără ştirea vreunui oficial, dar în cazul în care cineva avea nevoie, putea să ia din ele pentru completarea lemnelor de construcţii, de exemplu pentru crăcană, scânduri pentru pod sau pivniţă şi pentru altele”. Deci ei au primit aprobarea, dar şpanul fiind plecat şi apropiindu-se vremea rece, n-au mai putut aştepta, mai ales că putem deduce din document că acesta a lipsit vreo 2-3 luni. Însă, conform mărturiei prim-judelui, iese la lumină că de fapt nu contribuabilii au fost cei care au dat tonul, ci în frunte s-au aflat juzii şi dregătorii domeniali30.

Numeroşi localnici din Buduslău şi-au mărit foarte mult arabilele urbariale faţă de limitele prevăzute, ei luând din terenurile sau locurile de cosit lăsate pe dinafară de către stăpânul domenial. Nimic nu i-a putut împiedica să-şi mărească sesiile, nici semnele puse de către şpan: „am pus semne, am tras brazdă, am plantat un copac peste care să nu treacă, dar ei au arat şi semănat şi peste acestea, ba mai mult, unul a smuls şi a aruncat copacul, înjurându-l pe cel care l-a plantat acolo”31. În general, nevoia de a mări terenul agricol iobăgesc a avut la bază în primul rând, creşterea numărului ţăranilor. Astfel ei vor proceda la defrişări, desţeleniri, la includerea terenurilor remanenţiale sau la repopularea unor sesii nelocuite sau părăsite chiar şi atunci când nu vor avea aprobarea stăpânului domenial.

În final, în 1792, scaunul domenial va da dreptate contribuabililor care vor încheia pace cu şpanul, acesta din urmă fiind obligat să plătească pagubele pricinuite celor din Buduslău, iar „oamenilor legii care se ostenesc, să le plătească câte 6 florini renani pentru cheltuieli de călătorie”32.

Se înregistrează plângeri şi împotriva paznicilor de pădure şi a paznicilor de câmp. Locuitorii din Nermiş şi Archiş s-au plâns în anul 1787 că paznicul de pădure le-a sechestrat porcii duşi la ghindărit în pădurea de la care judele curţii le-a oprit accesul. Paznicul a declarat că el a primit ordin de la jude că dacă găseşte acolo porcii cuiva, cu ocazia primei abateri să-i ia 4 creiţari pentru un porc, la a doua 7 creiţari, iar la a treia să-i împuşte porcii găsiţi în pădure33. Neavând probabil bani cu care să-şi răscumpere porcii, paznicul a luat drept gaj porcii şi diverse obiecte, deşi ordinul se referea doar la animale. De altfel, urbariul prevede drept pedeapsă pentru mânarea frauduloasă a porcilor în pădurea oprită, dublarea plăţii cuvenite pentru ghindărit. Astfel de 28 A.N.-D.J.Bh, fond Episcopia…, dosar 4114, f. 41v 29 Ileana Şuta, Utilizarea forţei de muncă iobăgeşti pe pământurile alodiale din domeniul de Oradea în a doua jumătate a secolului al XVIII- lea, în Lucrări Ştiinţifice, seria B, Istorie, 1978-1979, Oradea, 1979, p. 156 30 A.N.-D.J.Bh, fond Episcopia…, dosar 4114, f. 41v 31 Ibidem 32 Ibidem, f. 53 33 A.N.-D.J.Bh, fond Episcopia…, dosar 4113, f. 185

162


la Pop Togyer s-a luat drept gaj, 5 porci mari şi 6 mai mici, precum şi un suman; de la Ladar Blag, 6 porci mari, 6 purcei, un suman şi o pălărie; de la Prestean Micula, 7 porci mari şi două cearceafuri zdrenţuite. De la Moţ Gavrilă paznicul a luat 6 porci mari, 6 purcei graşi, un pistol şi un topor. „Toporul i l-am dat deja înapoi - spune paznicul, dar pistolul nu, deoarece ori de câte ori închideam porcii săi găsiţi în pădure, el le dădea drumul”. Şi pentru că i-au fost închişi porcii, Moţ Gavrilă l-a atacat pe paznic şi pe Stan Toma cu toporul, dar nu i-a lovit, doar i-a înjurat34.

Plângeri numeroase sunt înaintate şi din pricina abuzurilor şi cruzimii notarilor, deseori localnicii cerând schimbarea lor. Într-o plângere din 1817 a locuitorilor din Sânmiclăuş, notarul este învinuit printre altele, de faptul că, deşi conform convenţiei încheiate între el şi localitate trebuia să primească 8 stânjeni de lemne, i-a pus pe juzi să strângă 12 stânjeni, sub pretextul că aceştia din urmă mai merg pe la el la discuţii, dar şi pentru a se încălzi35.

Într-o perioadă când populaţia se confrunta cu lipsa de mâncare, oficialităţile au hotărât ca nici o localitate să nu dea naturale. Însă, localnicii din Sânmiclăuş n-au fost informaţi de către notar, ei dând în continuare naturale. „Această bunătate ce nu poate fi mulţumită - declară contribuabilii din Sânmiclăuş - notarul a ţinut-o ascunsă în faţa localnicilor care se luptau cu sărăcia, ori fiindcă îşi urmărea propriile-i interese, ori dorea să obţină glorie, ori vroia să dovedească că această mică localitate poate să dea naturale şi atunci când nu e nevoie”36.

Uneori cruzimea notarului sau a celui însărcinat de către acesta, era fără margini. Lui Ciotea Petru, ordonându-i-se să participe la făcutul drumului cu 4 vite de jug, acesta a venit doar cu două, spunând că a treia şchiopăta. Din această cauză, notarul din Selişte l-a pus pe armaşul său să-l bată, după care l-a convocat la el, unde l-a mai pedepsit cu 25 de bâte, iar armaşul i-a luat 28 de creiţari, din porunca acestuia37. Ţăranul, pentru a-şi menaja vita, principala sa avuţie, accepta în ultima instanţă chiar şi maltratarea fizică. Cum să vină el cu 4 vite de jug la o asemenea muncă cum e făcutul drumului? În astfel de situaţii caută tot felul de subterfugii, în cazul de faţă motivând lipsa numărului de vite cerut, cu faptul că aceasta şchiopătează. Bineînţeles că există cazuri când este vorba de o reală lipsă de animale, datorată de multe ori de desele sincope meteorologice care atrag după ele perioade de foamete, când ţăranul este nevoit să-şi sacrifice vita, vânzând-o sau aceasta moare din cauza lipsei de furaje.

Acestea sunt doar câteva dintre numeroasele plângeri înregistrate de pe întreg cuprinsul monarhiei austriece. Putem conchide însă că, Viena s-a folosit foarte bine de nemulţumirile acumulate împotriva stăpânilor domeniali şi a oficialilor domeniali. Nobilimea a considerat însă ca fiind ilegală această imixtiune a statului. Ea nu s-a temut numai de micşorarea veniturilor sale, ci şi de faptul că iobagul are şi un alt stăpân, considerând aceasta drept o zdruncinare a drepturilor sale. Prin reglementarea urbarială, relaţia dintre stăpân şi iobag a fost pusă sub control statal şi a pus stavilă sporirii pretenţiilor stăpânilor de pământ. Totodată valul de procese urbariale pornit în urma intrării în vigoare a urbariului şi a diverselor interpretări, a demonstrat că iobagul doreşte să se şi folosească de drepturile obţinute.

34 Ibidem, f. 185-185v 35 A.N.-D.J.Bh, fond Episcopia…, dosar 4405, f. 235 36 Ibidem, f. 235v 37 Ibidem, f. 168

163

Consideraţii cu privire la administraţia ecleziastică a regiunii Basarabia în perioada 1806-18121

Teodor CANDU

Considerations concerning the ecclesiastical administration of Bassarabia

region during 1806-1812

Abstract. The ecclesiastical administration of Bassarabia, that included the southern part of Nistru-Prut, during the 1806-1812 years, practical didn’t find a reflection in the historiography , maybe with the exceptions of some brief studies based on the history of Proilavian (Braila) Metropolitan Seat, or in some studies of C. N. Tomescu.

Being based with the documents from archives, the majority of them unpublished, in the present study we succeeded to bring out the more important actions undertaken by the ecclesiastical authorities, leading by metropolitan Gavriil Banulescu-Bodoni. One of the first was to create an ecclesiastic peculiar unity inside of Moldovan Orthodox Church, through the appointment as a general dean of Bassarabia Feodor Maliavinski, and secondly even through the restoration of Bender and Akkerman bishopric, guided by elected bishop Dimitrie Sulima.

Following the investigation we succeed to bring out the principal aspects of the ecclesiastical history of Bassarabia.

Cuvinte cheie: administraţie ecleziastică, mitropolit, război ruso-turc, cler,

biserici, autorităţi ruse Necesitatea studierii administraţiei ecleziastice a Ţărilor Române din perioada

războiului ruso-turc (1806-1812) este cu atât mai stringentă cu cât se observă că încă din perioada războaielor precedente (1768-1774) şi (1787-1791) teritoriul Moldovei şi a Ţării Româneşti s-au aflat sub ocupaţie totală a armatelor ruse, totodată făcându-se tentative de a pune sub supunerea Sfântului Sinod al Bisericii Ruse a Bisericii din aceste ţări. În ceea ce priveşte problema organizării şi conducerii ecleziastice are loc un amestec evident din partea bisericii ruse, care a avut un impact deosebit asupra evoluţiei istorice a Bisericii Ortodoxe Române.

În perioada războaielor regiunea Basarabiei, fiind parte componentă a Mitropoliei Proilaviei îşi pierde în nenumărate rânduri „conducătorul spiritual”, adică pe mitropoliţii Proilaviei, iar Mitropolia Proilaviei a fost dizolvată atât la intervenţia autorităţilor ecleziastice române, cât şi la iniţiativa celor ruseşti. Drept motiv al acestor acţiuni găsindu-se dispariţia unor arhierei şi constatarea morţii acestora, sau faptul că aceştia nu se găseau alături de turma lor. Drept urmare teritoriile aflate sub jurisdicţia 1 Sub regiunea Basarabia, pentru perioada indicată mai sus, subînţelegem nu întreg interfluviu pruto-nistrean, care după 1812 a şi fost cunoscut sub această denumire, ci doar partea sudică a acestui teritoriu, care includea teritoriile raialelor turceşti Bender, Akkerman, Ismail şi Chilia şi regiunea Bugeacului, teritorii care includeau ţinuturile Bender, Căuşeni, Akkerman, Ismail şi Tomarovo (Reni), teritorii care din punct de vedere canonic s-au aflat sub auspiciul canonic al Mitropoliei Proilaviei (Brăilei).

164


canonică a acesteia au trecut sub ascultarea Mitropoliei Moldovei, când este vorba de Basarabia şi Hotin, şi a episcopiei Buzăului când se are în vedere cetatea şi raiaua Brăilei. Aceste situaţii au provocat autorităţile de ocupaţie militară şi civilă la unele acţiuni care aveau drept scop punerea sub autoritatea canonică a eparhiilor nominalizate, dacă nu pentru o perioadă mai îndelungată, atunci temporară a clerului şi populaţiei din aceste teritorii.

Pentru perioada războiului ruso-turc din 1768-1774, Mitropolia Proilaviei este dizolvată, în urma intervenţiei mitropolitului moldovean Gavriil Callimachi pe lângă feldmareşalul P. A. Rumeanţev, din cauza dispariţiei mitropolitului Daniil la 1771 şi a morţii acestuia în 1773, teritoriul indicat, adică Basarabia, în anul 1773, a intrat sub administrarea vremelnică a episcopului Inochetie de Huşi2, care a administrat-o până la 1775, când în fruntea M.P. acestei mitropolii vine Ioachim, conform unor opinii ales în septembrie 17733.

Motivul care a provocat scoaterea acestui teritoriu de sub administraţia mitropoliţilor Proilaviei, era pe de o parte faptul că se afla sub ocupaţie militară rusă, iar pe de alta imposibilitatea lui Ioachim de a prelua conducerea eparhiei sale, decât după retragerea trupelor ruse din Principate.

În timpul războiului ruso-austro-turc din 1787-1791, în regiunea dată, se întemeia Episcopia Benderului şi Akkermanului, în frunte cu episcopul vicar al Moldovei, Gavriil Bănulescu-Bodoni, care în 20 februarie 1792 a fost numit de Sf. Sinod al Bisericii Ruse mitropolit al Moldovei4.

Vorbind despre conflictul din 1806-1812 putem afirma că încă din momentul ridicării în fruntea Bisericii din Ţara Moldovei a mitropolitului Gavriil şi numirea acestuia în calitate de exarh al Moldovei, Valahiei (Ţării Româneşti) şi a Basarabiei, în martie 1808, provocată de demisia „benevolă” a lui Veniamin Costachi din februarie 1808, acesta a întreprins un şir de acţiuni prin care urmărea încadrarea Basarabiei în sistemul administrativ ecleziastic al Mitropoliei Moldovei.

Cu toate că Basarabia a trecut sub jurisdicţia Consistoriului Duhovnicesc de la Iaşi, încă din 1807, numărul redus şi lacunar al izvoarelor ce ne stau la dispoziţie, nu ne permit o schiţare mai clară a acţiunilor întreprinse de Veniamin Costachi, asupra acestui teritoriu, decât într-o formă sumară.

Indiferent de aceasta, trebuie să remarcăm faptul că şi pe parcursul păstoriei lui Veniamin Costachi, Basarabia, adică ţinuturile Bender, Akkerman, Chilia, Tomorova 2 Detalii în acest sens se pot urmări la I. Şt. Frăţiman, Administrarea bisericească la românii transnistreni, între Bug şi Nistru, în „Revista Societăţii istorico-arheologice bisericeşti din Chişinău”, vol. XII, 1920, p. 14-21; A. Stadniţki, Eparhia Proilavo-Izmailului. (Material pentru istoria eparhiei basarabene), în „Revista Societăţii istorico-arheologice bisericeşti din Chişinău”, vol. XIV, Chişinău, 1922, p. 30-32; I. Frăţiman, Studiu contributiv la istoricul Mitropoliei Proilaviei, Chişinău, 1923; C. N. Tomescu, Ştiri despre biserica Principatelor Române la 1808, în „Arhivele Basarabiei”, nr. 1, an. II, Chişinău, 1930, p. 52-67; Idem, Hirotonirea la Iaşi a episcopului Dimitrie Sulima 1810, în „A. B., nr. 2, an II, p. 153-159; D. Russo, Contribuţii la istoria bisericii române. Mitropolia Proilavului. Lista mitropoliţilor Proilavului de la 1590-1828, în Studii istorice greco-române: opere postume, tom I, Bucureşti 1939, p. 247-306. 3 A. Magolea, Mitropolia Proilaviei: o scurtă prezentare, în „Patrimoniul cultural al judeţului Thighina”, Simpozion, (2002, Căuşeni), Chişinău, 2003, p. 98 4 Detalii a se vedea la A. Стадницкий, Митрополит Гавриил Бэнулеску-Бодони, Кишинев, 1885, p. 68-69

165

Teodor CANDU

(Reni) şi Căuşeni, cu excepţia cetăţii Ismail, care a fost ocupată puţin mai târziu, a trecut sub jurisdicţia canonică a Mitropoliei Moldovei, întreprinzându-se un şir de acţiuni destinate unei mai bune administrări a regiunii din punct de vedere ecleziastic.

Printre acţiunile date pot fi menţionate, înregistrarea clerului şi a bisericilor din regiune din ianuarie 18075; numirea de protopopi de ţinuturi, cum ar fi de exemplu cea de la 16 iulie 1807 a lui Vasile Iancul pentru ţinutul Reni6, la 8 octombrie 1807 a lui Panaiot Grigoriev, pentru ţinutul Chilia7; hirotonirea de preoţi şi confirmarea trecerii unora din alte eparhii în această regiune; construcţia de biserici şi de sfinţire a unor lăcaşuri sfinte etc.

Una dintre principalele cauze care i-au făcut pe autorităţile ruse să introducă regiunea dată sub administraţia ecleziastică a Mitropoliei Moldovei, a fost faptul că mitropolitul titular al Proilaviei, Partenie încă de pe la 1803, se afla la Constantinopol, în funcţia de locţiitor patriarhal8, iar de administrarea acestei eparhii în lipsa conducătorului ei se preocupa arhimandritul Serafim, egumenul mănăstirii Aron Vodă din Iaşi9. O altă cauză a fost şi faptul că datorită politicii stabilite de către administraţia militară rusă în frunte cu feldmareşalul A.A. Prozorvski, se interzicea întreţinerea oricărei legături dintre teritoriile ocupate de armatele ruse şi cele de pe teritoriul Imperiului Otoman. Prin poruncile date de către Sfântul Sinod al Bisericii Ruse, din punct de vedere ecleziastic, pe durata războiului se interzicea orice legătură dintre clerul de orice nivel cu Patriarhia ecumenică, drept motiv invocându-se starea de război în care se aflau cele două imperii.

Şi nicidecum nu ar trebui să credem că prin acest act de retrocedare a Basarabiei, Hotinului, a Brăilei s-ar fi încercat a se îndrepta nedreptatea care s-a făcut odată cu scoaterea acestor teritorii în perioadele anterioare de sub autoritatea ecleziastică a bisericilor celor două Principate.

O altă etapă în evoluţia administraţiei ecleziastice începe cu momentul revenirii pe scaunul mitropolitan al Moldovei a lui Gavriil Bănulescu-Bodoni în martie 1808 şi durează până la reîntemeierea Episcopiei Benderului şi Akkermanului, în frunte cu Dumitru Sulima din iulie 1811, numit şi acesta episcop vicar al Mitropolie Moldovei ca şi predecesorul său. Din momentul venirii lui Gavriil Bănulescu-Bodoni, teritoriul dat trece sub ascultarea acestuia. Asemeni predecesorului său, mitropolitul Gavriil a întreprins un şir de măsuri pentru o mai bună administrare ecleziastică a regiunii. Printre măsurile luate de noul mitropolit se evidenţiază instituirea funcţiei de protoiereu (protopop) general al Basarabiei, în această funcţie fiind numit protoiereul

5 Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Fondul 733 „Dicasteriei exarhale a Moldovei, Ţării Româneşti şi Basarabiei 1808-1812”., F. 733, inv. 1, d. 395, f. 21 [în continuare ANRM, F. 733, inv. 1, d. ...]; în ceea ce priveşte această trecere în revistă a bisericilor şi clerului din Basarabia, realizată din porunca lui Veniamin Costachi, dispunem doar de o menţiune, referitor la registrul în care au fost incluse toate aceste date, cu părere de rău, nu dispunem nici de informaţie, decât de cea indicată de noi. 6 Ibidem, f. 31v-31a 7 Ibidem, p. 60v-61; pentru acest protopop a se vedea şi ANRM, F. 733, inv. 1, d. 380. 8 A. Magolea, op. cit., p. 98 9 Despre acest fapt ne mărturisesc numeroase cărţi de hirotonii a preoţilor din Basarabia, care au fost eliberate pe parcursul perioadei 1803-1806, la recomandarea lui Serafim, de diferiţi episcopi, care se aflau cu traiul în Moldova sau pe teritoriul regiunii, detalii în acest sens a se vedea în ANRM, F. 733, inv. 1, d. 395.

166


Feodor Maleavinski10. Sub jurisdicţia acestuia sunt trecuţi toţi protopopii de ţinut, care vor fi coborâţi la rangul de sub-protopopi (blagocini).

Pe parcursul acestei perioade de timp exarhul va duce o corespondenţă activă cu Sfântul Sinod, prin care înainta propunerea de a întemeia sau mai bine spus de a reîntemeia, eparhia Benderului şi Akkermanului, iar episcopul ei titular să fie ridicat la rangul de episcop vicar al Mitropoliei Moldovei. Totodată se face o înregistrare completă a clerului din Moldova, Ţara Românească şi Basarabia, Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, continuând să hirotonească diaconi, preoţi şi să numească dascăli şi ponomari pentru bisericile din această regiune şi să dea acordul pentru construcţia de biserici în localităţile unde era nevoie de acest lucru.

Cea din urmă etapă corespunde perioadei 16 iulie 1811, data oficială a hirotoniei lui Dumitru (Daniil) Sulima cu titlu de episcop al Benderului şi Akkermanului, vicar al Mitropoliei Moldovei şi se încheie cu 1 octombrie 1812, dată la care administraţia ecleziastică rusă din Principate este scoasă de jure din mâinile lui Gavriil Bănulescu-Bodoni, care s-a retras la Chişinău. Deşi episcopul Dimitrie a continuat să administreze regiunea respectivă şi-n perioada ce a urmat datei de 1 octombrie, până la ridicarea lui la funcţia de arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului, după moartea lui Gavriil Bănulescu Bodoni în 1821, problema în cauză rămânând subiectul unui studiu aparte. Pe parcursul acestei perioade schimbări esenţiale în administrarea bisericilor din Basarabia nu se observă, doar că deja protopopii şi clerul din această regiune se supuneau direct acestui episcop. Toate funcţiile canonice fiind transferate de la Consistoriul Duhovnicesc al Mitropoliei Moldovei în mâinile noului episcop.

Deşi această periodizare are un caracter convenţional, totuşi, reieşind din evenimentele care s-au derulat de-a lungul anilor 1806-1812, ele au avut un impact deosebit asupra evoluţiei administraţiei bisericeşti de aici.

Pentru prima etapă materialul documentar este foarte sărac şi ne oferă informaţii sumare. În primul rând acesta se referă la hirotonirea şi aşezarea de preoţi la diferite biserici din Basarabia, pe parcursul păstoriei lui Veniamin Costachi, găsindu-se următoarele date. Printr-o scrisoare din 10 iulie 1809 preotul Iacob Malinovski, de la biserica Icoanei Maicii Domnului de Kazani, din oraşul Akkerman, cerea să i se dea poucenia şi carte de aşezare pentru această biserică. Preotul informa Dicasteria că încă la 29 mai 1807 el a fost trecut din târgul Orhei şi aşezat în această biserică de Veniamin Costachi, la rugămintea intendentului cetăţii colonelul Liuberch11.

10 Din „Fişa Biografică” a preotului Feodor Maliavinski eliberată de Consistoriul Duhovnicesc al Ecaterinoslavului rezultă că acesta este fiu de preot, care în anul 1809 avea atinsă vârsta de 39 de ani, şi-a făcut studiile în seminarul duhovnicesc, unde în primele clase a învăţat: gramatica latină şi rusă, poezia, retorica şi filosofia, iar după doi ani Bogoslovia şi pe deasupra limba greacă, aritmetica, istoria şi geografia; a fost hirotonisit diacon la 7 octombrie 1800, iar la 14 octombrie acelaşi an a fost hirotonit preot la catedrala din Ecaterinoslav; la 7 iunie 1801 a fost trecut în serviciul armatei la catedrala flotei Mării Negre din Ecaterinodar; la 9 decembrie a fost numit în funcţia de asesor la Biroul Duhovnicesc din Ecaterinodar; la 1803 noiembrie 30 a fost premiat cu scufie neagră de arhiepiscopul Afanasie; la 1805 iunie 15 a primit „nabedrenic”; pentru slujba sa în 1807 septembrie 7 a primit scufie de catifea violetă; la 16 octombrie 1807 numit învăţător la Universitatea din Harcov; în 1809 mai 11 a fost ridicat la rangul de blagocin. ANRM, F. 733, inv. 1, d. 99, f. 6-7 11 Ibidem, F. 733, inv. 1, d. 95, f. 219, 222

167

Teodor CANDU

Apoi, în perioada păstoriei lui Veniamin Costachi, acesta a dat blagoslovirea sa pentru zidirea unor biserici în satele din Basarabia. Astfel în satul Chitai din ţinutul Chilia, Veniamin a permis să zidească o biserică cu hramul Naşterii Maicii Domnului. Construcţia bisericii de piatră din acest sat se va încheia luna mai 181112.

Însă, începând cu a doua etapă, dispunem de un număr mai mare de informaţii, fapt datorat conservării fondului Dicasteriei Exarhale a Moldovei, Ţării Româneşti şi Basarabiei. Încă din momentul urcării pe scaunul mitropolitan din Iaşi, a lui Gavriil Bănulescu-Bodoni cu funcţia de mitropolit şi exarh al Moldovei, Ţării Româneşti (Valahiei) şi Basarabiei, Sf. Sinod al Bisericii Ruse îi acordă şi titulatura de conducător spiritual şi a regiunii Basarabia, fapt care nu-l putem sesiza în titulatura lui Veniamin Costachi, deşi şi acesta a exercitat anumite funcţii canonice pe acest teritoriu. De asemeni Gavriil Bănulescu-Bodoni, de-a lungul anilor 1808 şi 1809 trimite un şir de rapoarte Sfântului Sinod în care pe lângă alte probleme de ordin bisericesc, se referea şi la situaţia administrativ-bisericească din regiunea Basarabiei.

Datorită conservării dosarele referitoare atât la numirea lui Feodor Maliavinski protoiereu general al Basarabiei13, cât şi cel de alegere a lui Dimitrie Sulima episcop al Benderului şi Akkermanului, vicar al Mitropoliei Moldovei14, dar şi din cele cu privire la bisericile şi preoţii din această regiune, reuşim să depistăm informaţii preţioase despre acest subiect.

Starea dificilă în care se aflau parohiile din regiunea Basarabiei, după ocuparea ei de către trupele militare ruse, este evidentă. Din cauza atât a operaţiunilor militare, cât şi a schimbărilor care au survenit imediat după trecerea acestor teritorii sub administraţie rusă multe dintre satele din această regiune au fost părăsite de către locuitori. Aceste informaţii le primim din partea preoţilor din aceste localităţi. Putem menţiona în acest sens satul Vulcăneşti din ţinutul Tomarova15 sau satul Tespazar din ţinutul Benderului16, etc.

De asemenea bisericile din această regiune erau lipsite deseori de obiectele de cult necesare şi de cărţile pentru slujbe. Ţinând cont de faptul că regiunea era populată de un conglomerat etnic: români, greci, bulgari, slavi de răsărit (ruşi şi maloruşi), greci etc.17, autorităţile ecleziastice aveau posibilitatea să înnoiască fondurile necesare din alte regiuni decât din Principate. În acest sens în la 2 august 1809 Ştefan Şamraevski protopopul de Bender cerea permisiunea pentru el, fiul său şi o slugă de a merge la Kiev pentru a procura cărţi şi unele obiecte necesare bisericilor aflate în subordinea sa18.

Pentru o mai bună administrare a regiunii Basarabia, din considerentele amintite mai sus au fost întreprinse un şir de măsuri care urmăreau stabilirea unei bune organizări din punct de vedre administrativ-ecleziastic a regiunii. Astfel, într-o informaţie de la 27 februarie 1809, făcută de către ieromonahul Ghervasie din Chilia,

12 Ibidem, F. 733, inv. 1, d. 367a, f. 6 13 Ibidem, F. 733, inv. 1, d. 99 14 Ibidem, F. 733, inv, 1, d. 218, informaţii din acest dosar găsim la A. Stadniţchi, op. cit., p. 33-34, 38; C. N. Tomescu, Hirotonirea la Iaşi a episcopului vicar Dimitrie Sulima 1810, în „A. B.”, nr. 2, An II, Chişinău 1930, p. 153-159 15 Ibidem, F. 733, inv. 1, d. 91, f. 53v 16 Ibidem, F. 733, inv. 1, d. 376, f. 6 17 Detalii privitoare la această problemă a se vedea în ANRM, F. 733, inv. 1, d. 395 18 Ibidem, F. 733, inv. 1, d. 110, f. 10-12

168


se arată că protopopul de Chilia, Panaiote, a încercat să ea de la el, toate actele de care dispune, invocând o poruncă dată de către Gavriil Bănulescu-Bodoni, protopopilor din Basarabia să adune toate „cărţile de hirotonii, gramotele şi daniile” din această regiune care au fost date de către predecesori printre care şi a lui Veniamin Costachi19. Însă acest Ghervasie, cu toate că din porunca lui Veniamin a fost orânduit în slujba flotei Mării Negre, refuză a da actele cerute de protopopul Panaiot invocând faptul că deşi se află şezător în oraşul Chilia el este în subordinea protoiereilor militari20.

Un prim pas în organizarea bisericească a regiunii Basarabiei a fost întreprins de către Gavriil Bănulescu-Bodoni în toamna anului 1809. Deşi până la acest moment în regiunea dată s-a păstrat într-o formă relativă structura organizaţională moştenită de la mitropoliţii Proilaviei şi de la Veniamin Costachi, schimbări radicale în structura instituţională a bisericii de aici nu puteau surveni până la clarificarea situaţiei acestui teritoriu, care parţial în 1809 încă se mai afla sub stăpânire otomană.

Hirotonirea preoţilor din Basarabia se făcea în conformitate cu regulile stabilite de Gavriil Bănulescu-Bodoni, odată cu stabilirea acestuia în fruntea bisericii din Principate. Astfel la 27 iulie 1809, dascălul de la biserica Icoanei Maicii Domnului de Kazani din Akkerman, Ioan Sabatovski, înainta cererea către mitropolitul şi exarhul Gavriil de a fi hirotonit diacon pentru biserica menţionată21, aducând atât mărturii din partea intendentului oraşului22 cât şi a enoriaşilor acestei biserici23. În urma cercetărilor efectuate la Iaşi în cadrul Dicasteriei în perioada 8-12 august 180924, la 17 august Ioan Sabatovski a fost hirotonisit diacon de către ieroshimonahul Grigorii, din porunca mitropolitului Gavriil25.

Trecerea unor clerici din ţinuturile aflate sub administraţia Mitropoliei Moldovei, Ţara Românească şi unele teritorii aferente de peste Dunăre, în regiunea Basarabiei a continuat şi în cea de-a doua perioadă. Astfel Zaharia Sicorski, preot care slujise o vreme la mănăstirea Vărzăreşti din ţinutul Iaşi, nefiind mulţumit cu viaţa de acolo şi-a luat învoire de la Victor arhimandritul şi stareţul acestei mănăstiri şi a purces în căutarea unui alt loc de şedere, găsindu-l în satul Chişliţa ţinutul Chilia, pentru care fapt la 29 iulie 1809 cerea mitropolitului şi Dicasteriei să i se dea carte de mutare la noul loc, fapt care a fost realizat la 25 iulie când ia fost eliberat actul cerut26. Despre activitatea lui Zaharia Sicorski la Chişliţa (Chisliţa) mai dispunem de un şir de informaţii. Astfel, la 25 mai 1811 Feodor Maliavinski, raporta mitropolitului Gavriil că preotul paroh de la Chişliţa ţinutul Chilia la 24 mai făcea cerere ca să fie deschisă o casă de rugăciuni cu hramul sfântului ierarh Nicolae, în locul bisericii de piatră care începuse să o zidească încă din 1809 când trecuse la acest sat, dar din motivul că enoriaşii din parohia sa nu pot acumula banii necesari din cauza taxelor şi podvezilor impuse populaţiei acumularea sumei trebuitoare nu a fost posibilă27. Drept rezultat

19 Ibidem, F. 733, inv, d. 76, f. 1-1v 20 Ibidem 21 Ibidem, F. 733, inv. 1, d. 85 22 Ibidem, f. 2 23 Ibidem, f. 3 24 Ibidem, f. 5-6 25 Ibidem, f. 6 26 Ibidem, F. 733, inv. 1, d. 95, f. 224-224v 27 Ibidem, F. 733, inv. 1, d. 367a, f. 4-5v

169

Teodor CANDU

mitropolitul dă acceptul de a se face o casă de rugăciuni, numai ca aceasta să aibă un caracter temporar asemeni bisericilor de campanie.

Un alt preot care îşi schimbă locul este preotul Nicolae Babcev din oraşul Bender, care la 27 iulie 1809 cerea să fie trecut la biserica in satul Bulcova, ţinutul Chilia28.

Pentru preoţii veniţi din sudul Dunării este cazul lui Avramie din satul Nicolosăni29, care încă cu doi ani în urmă venise la Galaţi în eparhia Romanului din eparhia Dristorului, unde fusese aşezat la biserica sfintei Preacuvioase Paraschovia din Galaţi de către Gherasim. Însă nefiindu-i cu mulţămire acest loc, şi după ce va primi de la Gherasim carte de eliberare din eparhia sa30 va merge în alte eparhii ajungând în satul Frecăuţăi din ţinutul Tomorovei (Reni) unde va fi primit de locuitori în calitatea de preot paroh, iar la 6 septembrie 1809 va face cerere să fie aşezat la această parohie cu condiţia să străduiască pentru zidirea bisericii pentru acest sat31.

Dintr-o altă cerere a unui preot deja din eparhia Huşului din ţinutul Soroca, cu numele Simion Mahovski din 21 septembrie 1809 roagă să fie trecut la biserica sfântului ierarh Nicolae din Chilia unde enoriaşii sunt în marea lor parte vorbitori de limbă rusă32.

Situaţia incertă în jurul acestei regiuni rezultă şi din modul cum se executau unele decizii şi rezoluţii luate de către exarh şi Dicasterie, din diverse motive executarea acestora erau tergiversate de unii protopopi şi funcţionari ecleziastici din regiune. Drept exemplu ne serveşte cazul bisericii greceşti din oraşul Chilia.

La 28 august 1809 Dicasteria Exarhală a Moldovei, Ţării Româneşti şi Basarabiei a examinat plângerea ctitorilor bisericii greceşti din Chilia contra preoţilor de la această biserică, care au cheltuit sume considerabile de bani aruncând-o în datorii enorme33. Deşi reclamanţii amintesc că încă mai înainte au fost trimise alte plângeri pe marginea acestei probleme, protopopul locului, deşi a primit poruncă de a cerceta această pricină, până la momentul înaintării plângerii de faţă, nu a întreprins nici o cercetare. Deşi, de jure, protopopii din regiunea Basarabiei aveau obligaţia, pe lângă diferite probleme de ordin canonic, să întreprindă cercetări pe diferite probleme legate şi de administraţia instituţiilor ecleziastice, de facto aceştia nu făceau nimic. Această stare de fapt a provocat pe mitropolitul Gavriil să includă toată Basarabia sub administrarea unui singur protopop34, „pentru punerea bisericilor din Basarabia în bună rânduială şi ce mai lesnire plinirea poruncilor al preaosfinţiei sale şi a Consistoriei”35, iar protopopii cei de pe la ţinuturi urmând să se supună acestuia şi „să rămâe în loc de blagocini”36. Drept candidatură în acest sens a apărut protoiereul Feodor Maliavinski. Acest preot încă de la 31 ianuarie 1809 adresa lui Gavriil Bănulescu-Bodoni cererea de a fi primit în statele Dicasteriei Exarhale37. După ce a fost examinată cererea la 2

28 Ibidem, F. 733, inv. 1, d. 95, f. 231 29 Ibidem, f. 243-249v 30 Ibidem, f. 248 31 Ibidem, f. 244 32 Ibidem, f. 268-272 v 33 Ibidem, F. 733, inv. 1, d. 59, f. 1-1v (orig. în greacă); f. 2-2v trad. rusă. 34 Ibidem, F. 733, inv. 1, d. 99 35 Ibidem, f. 13 36 Ibidem, f. 13 37 Ibidem, f. 1

170


martie Gavriil suprascrie rezoluţia să fie informat arhiepiscopul Ecaterinoslavului Platon despre necesitatea trecerii acestui preot în serviciul exarhului Gavriil38. La 19 martie 1809 arhiepiscopului Ecaterinoslavului Platon, îi este adresată o scrisoare prin care acesta era rugat să-l elibereze pe petiţionar din slujba sa şi să-i dea toate actele necesare39. Platon după ce a primit adresa exarhului Gavriil la 21 aprilie a dat rezoluţia prin care Feodor Maliavinski era eliberat, acordându-i-se şi actele necesare40.

În Moldova Feodor Maliavinski, a trecut prin punctul de trecere Movilău, unde fiind reţinut a fost obligat la 11 octombrie 1809 să dea o mărturie prin care v-a informa care este motivul trecerii sale în Moldova41. Acest preot la 16 octombrie mai adresa o cerere prin care ruga să fie primit în rândul statelor exarhului42. Drept urmare la această adresă Gavriil Bănulescu-Bodoni, la aceiaşi dată v-a hotărî ca petiţionarul să fie ridicat la rangul de protoiereu, şi să-i fie încredinţate sub control toate bisericile din Basarabia, iar protopopii, sechelarii şi economii de pe la ţinuturi şi oraşele din această regiune să fie trecuţi la rangul de blagocini şi să se supună acestui protoiereu43. Prin aceiaşi hotărâre mitropolitul şi exarhul Gavriil poruncea lui Maliavinski ca fiind secondat de protoiereul blagocin Ştefan Şamraevski al Benderului să efectueze o trecere în revistă a tuturor bisericilor din ţinuturile Bender, Akkerman, Ismail, Tomorova (Reni), Chilia şi Căuşeni şi despre toţi preoţii şi slujitorii bisericii din subordinea sa44, iar datele acumulate să fie transmise Dicasteriei, o copie de pe acestea să fie trimise şi Consistoriului Duhovnicesc al Mitropoliei Moldovei, în subordinea căruia se afla regiunea Basarabia la acea dată.

Despre numirea protoiereului Feodor Maliavinski în funcţia de protopop al regiunii Basarabia, de la Dicasterie la data 19 octombrie au fost transmise un şir de note informative la Consistoriul Duhovnicesc din Iaşi45, ispravnicilor din Basarabia46, intendentului cetăţii Bender, locotenent-colonelul Ciceagov47, şi şefilor garnizoanelor cetăţilor Akkerman, colonelului, conte Santi şi Ismail maiorului Lavrov48.

Numirea lui Feodor Maliavinski, în funcţia de protopop a regiunii Basarabia se încheie odată cu emiterea Decretului imperial eliberat de Dicasteria Exarhală la 21 octombrie 180949, iar la aceiaşi dată el va fi întărit pe lângă biserica Icoanei Maicii Domnului de Kazani din Akkerman50.

Protoiereul Basarabiei era răspunzător „la toate” adică el urma să cerceteze cazurile de încălcare canonică iscate în limitele parohiilor aflat sub jurisdicţia sa, să-i aibă sub povăţuire pe toţi foştii protopopi de pe la ţinuturi care urmau să-i raporteze lui. Iar acesta la rândul său să raporteze către mitropolit despre starea de fapt din Basarabia

38 Ibidem 39 Ibidem, f. 3-4 40 Ibidem, f. 5 41 Ibidem, F. 733, inv. 1, d. 114, f. 6 42 Ibidem, F. 733, inv. 1, d. 99, f. 9 43 Ibidem, f. 9v-10 44 Ibidem 45 Ibidem, f. 13 46 Ibidem, f. 18 47 Ibidem, f. 12 48 Ibidem, f. 12v 49 Ibidem, f. 14-15 50 Ibidem, f. 16-17

171

Teodor CANDU

şi ceea ce se petrece aici şi este legat de cler. Tot odată prin nota informativă dată ispravnicilor din Basarabia, Dicasteria arăta că mitropolitul le poruncea ca la toate întâmplările şi trebuinţele cu care se va ciocni să-i dea „ajutorul cel cuviincios”.

Activitatea lui Maliavinski a fost foarte prodigioasă, el preocupându-se de diferite probleme care se iscau în limitele jurisdicţiei sale. Din documentele aflate la dispoziţie pentru perioada 1809-1812, putem constat un şir de acţiuni întreprinse de acest funcţionar ecleziastic pentru a eficientiza administraţia bisericească de aici.

Una dintre primele sale ordonanţe date către clerul din Basarabia a fost cea prin care se interzicea acestuia de a-şi părăsi parohiile fără ca să informeze înscris în prealabil autorităţile ecleziastice din regiune, şi cele sub conducerea canonică a căreia se aflau. În acest sens atât protopopii de pe la ţinuturi cât şi clerul în cazurile când doreau să se deplaseze dintr-un ţinut în altul trebuiau să-l informeze pe Feodor Maliavinski, iar în cazurile când aceştia urmau a pleca în limitele altor eparhii, trebuiau să-şi ia învoire de la Mitropolia Moldovei.

Pentru o mai bună organizare a activităţii bisericilor de pe la sate, el numea dascăli şi ponomari pentru acestea, deşi aceasta se petrecea şi din porunca mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni care în data de 15 februarie 1810 numise un număr mare de dascăli şi ponomari pentru un şir de biserici din ţinuturile Basarabiei în special pentru ţinutul Bender.

Printr-un raport din 3 ianuarie 1811, Feodor Maliavinski îl informa pe Gavriil Bănulescu-Bodoni despre transferarea preotului Ştefan Ţurcanu din satul Tespazar, ţinutul Bender, pe motiv că a rămas fără enoriaşi, în satul Sălcuţa51. Ştefan Ţurcanu preotul paroh de la biserica Naşterii Maicii Domnului din satul Tespazar, raporta la 2 decembrie 1810 sub-protopopului Ştefan Şamraevski din Bender că, locuitorii din satul său au fugit de aici din cauza abuzurilor pe care aveau ale suferi din partea proprietarilor moldoveni de prin împrejurimi52. Drept urmare a acestui caz preotul a fost trecut prin decret la satul Sălcuţa în funcţia de al doilea preot, care rămăsese vacantă. Iar obiectele de cult şi cărţile religioase au fost date la păstrare în mâna blagocinului Ştefan Şamraevski la biserica Sfântului Nicolae din oraşul Bender, până când se va lua o decizie specială în privinţa acestora53.

La 25 mai 1811 protoiereul Basarabiei îl informa pe mitropolit despre starea lucrurilor din regiunea care stă sub jurisdicţia sa. La această dată sunt emise două rapoarte despre situaţia din satele Chişliţa şi Chitai din ţinutul Chilia, cu privire atât la nevoile cu care se ciocneau preoţii şi enoriaşii din aceste localităţi dar şi cu privire la mersul lucrului în jurul construcţiei bisericilor din aceste două sate, care au fost lipsite de ele până la includerea Basarabiei în subordinea Mitropoliei Moldovei54. Pe lângă actele prin care se descrie starea de fapt, protoiereul Feodor Maliavinski mai anexează la rapoartele sale şi izvoadele cu lucrurile şi cărţile care se află în cele două sate destinate bisericilor55.

La 26 iunie 1811 Feodor Maliavinski informa Dicasteria că protoiereul-blagocin al Chiliei Panaiot Grigoriev, a părăsit localitatea şi ţinutul plecând la Bucureşti, fără al 51 Ibidem, F. 733, inv. 1, d. 376, f. 6 52 Ibidem 53 Ibidem, f. 10-11 54 Ibidem, F. 733, inv. 1, d. 367a, f. 4-5v şi 6-8v 55 Ibidem, f. 5-5v, pentru biserica sf. Ierarh Nicolae din Chişliţa; şi la f. 8-8vo, pentru biserica Naşterea Maicii Domnului din Chitai.

172


informa nici măcar în scris56. În urma acestui raport constatăm că încă în anul 1810 protoiereul Maliavinski, a ordonat clerului din Basarabia că nu au voie să părăsească parohiile în care activează fără ştire mitropolitului şi a Dicasteriei în cazurile când merg dintr-o eparhie în alta, iar în cazurile când urmau să meargă dintr-un ţinut în altul din regiunea Basarabiei urmau să-l informeze despre aceasta pe el însuşi57.

Drept urmare Dicasteria în urma analizei acestui raport decide la 27 iunie ca să fie informat Biroul Exarhal din Bucureşti despre acest protoiereu care dacă îl va găsi să-l trimită la Dicasteriei sub pază58. Biroul Exarhal din Bucureşti va fi informat despre rezoluţia luată de mitropolitul Gavriil la 5 iulie prin decret imperial59. Despre primirea acestui ordin asesorii Biroului Exarhal din Bucureşti vor raporta la 12 iulie60, iar la 15 iulie protopopul de Chilia va fi trimis sub pază la Dicasteria din Iaşi. După ce va fi trimis la Iaşi, la 26 iulie 1811 Panaiot Grigoriev răspundea în faţa Dicasteriei pe marginea acuzaţiilor aduse de către protoiereul general a Basarabiei, că a mers la Bucureşti pentru a se prezenta în faţa generalului de infanterie M. I. Golenşev-Kutuzov, care devenise comandantul general al armatelor imperiale ruse din Moldova, pentru a mijloci unele probleme legate de proprietăţile bisericii Sfântul Nicolae din Chilia, confiscate de către Divan61. Deşi Panaiot încearcă să se îndreptăţească în faţa Dicasteriei despre faptul că încă din momentul sosirii lui Kutuzov în Moldova acesta la cerut ca să vie să slujească diferite slujbe bisericeşti pe lângă Cartierul General, dar din decizia luată de către Dicasterie reiese că indiferent de afirmaţiile făcute de către cel cercetat, dacă despre necesitatea de a merge la Kutuzov ar fi fost măcar vreo notă atunci protoiereul Maliavinski nu ar fi scris raportul prin care îl învinuieşte pe Panaiot de părăsire samavolnică a Chiliei, că paşaportul de deplasare liberă spre Bucureşti nu l-ar fi luat de la intendentul Chiliei ci de la superiorul său. Cu toate că în urma acestui fapt Panaiot urma să fie drastic sancţionat, însă mitropolitul Gavriil şi Dicasteria având la mână scrisoare lui Kornelli prin care se indica cauza care la făcut pe Panaiot să meargă la Bucureşti apoi la Rusciuc la Kutuzov, decid să-l elibereze şi să-i dea paşaport de trecere liberă spre Bucureşti, pentru a soluţiona cazul moşiilor bisericii Sf. Nicolae din Chilia în faţa Divanului. Drept pedeapsă urmând să fie reţinerea lui Panaiot Gheorghiev şi aducerea sa sub pază până la Dicasterie, fapt care are o semnificaţie dezonorantă pentru multe persoane dar mai ales pentru clerici de rangul acestuia.

La 27 iunie 1811 Feodor Maliavinski îl informa pe mitropolitul Gavriil despre faptul că regiunea care se află în subordinea sa a rămas fără de mir necesar bisericilor62. Deşi activitatea lui Maliavinski nu s-a rezumat doar la aceste cazuri, lipsa unor informaţii suplimentare ne face să ne limităm doar la ele. Cu toate acestea prin numirea lui Feodor Maliavinski protoiereu a întregii regiuni Basarabia, mitropolitul Gavriil urmărea în primul rând reorganizarea instituţiei ecleziastice din această regiune, şi să impună un control mai efectiv asupra clerului din regiune tatonând

56 Ibidem, F. 733, inv. 1, d. 380, f. 1 57 Ibidem 58 Ibidem 59 Ibidem, f. 3., sub nr. 667 60 Ibidem, f. 4 61 Ibidem, f. 8-8v, dar în special acest lucru rezultă din scrisoarea lui A. Kornelli, către Gavriil Bănulescu-Bodoni, vezi f. 9-10. 62 Ibidem, F. 733, inv. 1, d. 367a, f. 1

173

Teodor CANDU

terenul pentru transformarea ei într-o eparhie aparte în viitor în componenţa bisericii moldoveneşti.

În ceea ce priveşte intenţia lui Gavriil de a întemeia aici o eparhie aparte ni s-au păstrat două rapoarte prezentate de către Gavriil Bănulescu-Bodoni, prin care arăta într-o formă succintă situaţia administrativ teritorială a eparhiilor aflate în jurisdicţia sa63. În raportul din 20 decembrie 180964, Gavriil Bănulescu-Bodoni, raporta că „În limitele dintre Dunăre şi Nistru, înafară de Mitropolia Moldovei cu două eparhii şi cea a Valahiei cu trei, despre care eu în raportul iniţial am raportat Sfântului Sinod, a mai existat încă o eparhie cunoscută sub denumirea a Proilaviei, care însă nu a existat din vechime, ci a fost întemeiată de patriarhul de Ţarigrad, din momentul când turcii au pus stăpânirea pe Moldova şi Valahia, din diferite părţi a altor eparhii, şi anume: din împrejurimile Brăilei, care a aparţinut eparhiei Buzeului, din cele a Hotinului, care au aparţinut eparhiei moldoveneşti a Rădăuţului, din a cărei o mare parte a rămas după câtăva vreme în stăpânirea Imperiului Austriei, din Basarabia şi din regiunea dintre Bug şi Nistru, care încă din vremea războiului trecut a fost alipită la Rusia.”65 Raportul dat este scris cu ocazia cuceririi Brăilei de către oştile ruse. Totodată din conţinutul său reiese că mitropolitul Gavriil urmărea prin acest raport să prezinte că nu este nevoie de restabilirea acestei eparhii, adică a Proilaviei, după cum îl ruga fostul mitropolit al Proilaviei Chiril, care se afla la Dubăsari încă de pe timpul războiului precedent. Argumentându-şi poziţia prin faptul că Mitropolia Proilaviei fusese întemeiată rupturi şi fâşii din diferite eparhii, dar şi a numărului mic de biserici aflate în limitele acesteia. Deşi lasă la discreţia Sfântului Sinod luarea deciziei în privinţa restabilirii eparhiei date, el informează organul ecleziastic suprem al Bisericii ruse că unele teritorii din limitele acestei eparhii este vorba despre Brăila şi împrejurimile sale trebuie să intre sub jurisdicţia Episcopiei de Buzău de la care a fost şi ruptă, Hotinul Mitropoliei Moldovei unde şi în probleme de administraţie civilă este trecut. În ceea ce priveşte Basarabia, Gavriil propunea ca în această regiune să fie reîntemeiată Episcopia Benderului şi Akkermanului, dacă Sfântul Sinod va dori titularul acestei eparhii urmând să devină episcop vicar al Mitropoliei Moldovei, ca să îi uşureze munca66. Mitropolitul Gavriil nu întârzie nici a face unele propuneri în privinţa eventualilor candidaţi la această funcţie arhierească, printre candidaţii înaintaţi de el a fost prefectul Academiei din Kiev, ieromonahul Mefodie sau cineva dintre arhimandriţii moldoveni. În privinţa lui Chiril proin mitropolit al Proilaviei care locuieşte în Rusia, şi doreşte să primească sub oblăduirea sa fosta lui eparhie, exarhul propune că dacă Sfântul Sinod nu va hotărî să-i dea această eparhie atunci ar fi binevenit să i se acorde şi alt ajutor pe lângă pensia viageră pe care o avea stabilită la 600 ruble anual67.

Despre efectele care a avut acest raport făcut de către Gavriil Bănulescu-Bodoni, doar putem bănui că a fost pus în discuţie şi în eventualitate i s-a propus să caute dintre arhimandriţii care se aflau prin Moldova, dar din motive necunoscute nouă, cât şi din lipsa unor informaţii pe această problemă până către toamna anului 1810 această problemă a rămas înafara atenţiei Sfântului Sinod68.

63 Ibidem, F. 733, inv. 1, d. 218 64 Ibidem, f. 1-2, înregistrat sub nr. 607 [în continuare sub nr. ...] 65 Ibidem, f. 1 66 Ibidem, f. 1v 67 Ibidem, f. 2 68 În opinia lui C. N. Tomescu, acest act nu a mai fost trimis din ordinul mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni. Vezi C. N. Tomescu, op. cit., p. 153-159.

174


Un alt raport al mitropolitului şi exarhului Gavriil pe marginea aceluiaşi subiect a fost scris către aceiaşi instituţie la 28 octombrie 181069. Importanţa acestui act pe lângă conţinutul propriu-zis al său ne oferă o informaţie despre raportul exarhului către Sfântul Sinod din 31 octombrie 180870 prin care a oferit un şir de date cu privire la starea eparhiilor aflate sub jurisdicţia sa la acea dată71, dar şi despre teritoriile care încă se aflau sub stăpânire turcească, este vorba despre cele din jurul Ismailului şi a Brăilei, în privinţa cărora nota că la acea vreme nu se putea lua o hotărâre clară72. De asemenea succint se opreşte şi asupra stării şi structurii eparhiilor din jurisdicţia sa73, referindu-se şi la Mitropolia Proilaviei74 şi asupra propunerii lui Chiril proin mitropolitul acestei eparhii. Dacă în raportul precedent Gavriil se referea la numărul redus al bisericilor din fostele limite a Mitropoliei Proilaviei, în privinţa celor din limitele părţilor componente ale acestei eparhii, şi în special a Basarabiei menţiona despre existenţa a unui număr de 40 de biserici75, deşi aici sunt amplasate şi oraşele Bender, Akkerman, Ismail şi Chilia.76

Spre deosebire de raportul din 20 decembrie 1809, în cel din 28 octombrie 1810, Gavriil deja într-o formă mai fermă propune ca: „În locul reîntemeierii eparhiei date77, nu va binevoi Sfântul Sinod să mijlocească pentru preasfinţitul mitropolit Chiril un adaos la pensie cât se va stabili. Iar în Basarabia cu smerenie rog, spre uşurarea muncii mele şi în respectul vârstei înaintate să fie ridicat episcop vicar.”78 Dacă în raportul precedent pe lângă numele prefectului Academiei din Kiev, Gavriil propunea că se poate alege şi din rândul arhimandriţilor moldoveni, deja prin raportul dat acesta informa şi propunea, că: „întrucât eu nu găsesc pe nimeni în stare dintre arhimandriţii de pe loc, îndrăznesc să propun în funcţia de episcop vicar, ..., pe protoiereul văduv

69 ANRM, F. 733, inv. 1, d. 218, f. 3-5, sub. nr. 1000 70 Raportul integral în traducere românească este dat de C. N. Tomescu, în studiul, Ştiri despre biserica din Principatele Române la 1808, în „A.B.” Nr. 1, An. II, p. 53-60, sub nr. 48. În punctul al nouălea referindu-se la regiunea Basarabia se notau următoarele: „În Basarabia sunt foarte puţine biserici şi preoţi de asemenea nu sunt mulţi, care ştiu într-o oarecare măsură rânduiala bisericească. Bisericile, deşi foarte sărace, totuşi au cele necesare pentru săvârşirea sfintelor slujbe. Mai mult nu se poate spune în privinţa acestei regiuni, deoarece o bună parte din ea şi anume: judeţele Ismail şi Brăila, încă sunt ocupate de turci, şi nu se poate da nici o dispoziţie.”, Ibidem, p. 59. 71 ANRM, F. 733, inv. 1, d. 218, f. 3 72 Ibidem, f. 3 73 Ibidem, f. 3-3v; Ţinând cont de laconicitatea acestei prezentări nu am considerat necesară să o intercalăm în textul studiului nostru ci doar să facem o menţiune a acesteia. 74 Ibidem, f. 3v 75 Detalii în privinţa numărului bisericilor din Basarabia a se vedea la Şt. Ciobanu, Contribuţii privitoare la numărul populaţiei din ţările româneşti la 1810, în „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială”, anul II (1920-1921), p. 87; C. N. Tomescu, Ştiri catagrafice din biserica Moldovei la 1809, în AB, III (1931), nr. 2; Idem, Câteva date precise din biserica Moldovei la 1809, în „Calendarul Arhiepiscopiei Iaşilor”, 1932, p. 104; C. Istrati, Statistici eclesiastice efectuate în Moldova între anii 1808-1810, în „Anuarul Institutului de Istorie şi arheologie „A. D. Xenopol”” (I) 1988, p. 331-355. 76 ANRM, F. 733, inv. 1, d. 218, f. 3 77 Se are în vedere Mitropoliei Proilaviei. 78 Ibidem, f. 4

175

Teodor CANDU

Daniil Sulima, care doreşte să îmbrace haina monahală, ...”79. Având în vedere faptul că regiunea Basarabiei avea la momentul scrierii acestuia 40 de biserici, mitropolitul Gavriil propune ca pentru întreţinerea noului episcop şi pentru şederea sa mănăstirea Golia din Iaşi, care era închinată la mănăstirea Vatoped de la Muntele Athos, care avea un venit de 40 000 lei anual, unde a şezut şi Ambrozie Serebrenicov. Deşi această mănăstire era închinată la Vatoped, acesta nu poate servi un impediment deoarece mănăstirea dată mai are în Moldova un şir de mănăstiri80 şi episcopul vicar ar putea transmite embaticul anual stabilit. Plus la aceasta prin numirea în fruntea acestei mănăstiri a unui episcop cu eparhie ar permite mănăstirii să îşi revină din starea grea în care se află81.

Pe marginea raportului făcut de către Gavriil, Sfântul Sinod la 23 mai 1811 va da un decret conform căruia se instituia episcopia Basarabiei, cu titulatura Benderului şi Akkermanului, drept urmare a decretului Imperial a lui Alexandru I, din 17 aprilie 181182. Prin acest decret Sfântul Sinod pe lângă propunerile făcute de către Gavriil a stabilit ca funcţiile episcopului vicar a Mitropoliei Moldovei să se exercite asemeni episcopului vicar al Mitropoliei Kievului. Dicasteria exarhală primind acest decret la 6 iunie 1811, la 9 iunie va înregistra poruncile date de Gavriil Bănulescu-Bodoni pentru iniţierea procesului de alegere a candidatului propus în funcţia de episcop al Basarabiei. Iar deja către 3 iulie protoiereul Daniil Sulima roagă să fie călugărit, la aceiaşi dată primeşte şi acceptul exarhului83. La 4 iulie 1811 Gavriil informează Divanul Moldovei84, pe V. I. Krasno-Milaşevici85 şi M. I Kutuzov86 despre decretul emis de Sf. Sinod, la 23 mai şi despre iniţierea procedurii necesare pentru hirotonisire a lui Daniil (Dumitru)87 Sulima în funcţia de episcop al Benderului şi Akkermanului, iar mănăstirea Golia îi este dată sub oblăduire prin hotărârea din 5 iulie88. Deja la 11 iulie Dimitrie proestosul mănăstirii Golia primeşte instrucţiuni din partea Dicasterieie Exarhale cu privire la administrarea mănăstirii89. Iar în perioada 15-16 iulie din Dicasterie către diferite instituţii de ocupaţie ruseşti civile şi militare şi către cele locale vor fi trimise note informative despre tedeumul care va fi organizat cu ocazia ridicării ieromonahului Dimitrie Sulima, proestosul mănăstirii Golia la funcţia de episcop vicar al Mitropoliei Molodvei, şi titular al Benderului şi Akkermanului90.

79 Ibidem 80 Gavriil Bănulescu_Bodoni, nota că: „mănăstirea Vatoped mai are în Moldova cinci mănăstiri, şi anume Răchitosu, Mira, Bărboi, Adormirea Maicii Domnului din Focşani şi Adormirea Maicii Domnului din Galaţi.” Ibidem, f. 4 v. 81 „..., deoarece acum se aseamănă cu un han unde locuiesc mireni cu soţiile şi copii”, Ibidem, f. 4v-5. 82 Ibidem, f. 6-9v, sub nr. 2070 83 Ibidem, f. 18 84 Ibidem, f. 17-17v, sub nr. 656 85 Ibidem, f. 19-19v, 19a-19av, sub nr. 655 86 Ibidem, f. 19av, sub nr. 654 87 La 5 iulie de duhovnicul Mitropoliei Teodosie este tuns şi ridicat la rangul de ieromonah, Ibidem, f. 18v. 88 Ibidem, f. 20, sub nr. 668 89 Ibidem, f. 21, sub nr. 709 90 În acest sens a se vedea nota informativă către poliţia civilă din 15 iulie sub nr. 736, Ibidem, f. 22; către intendentul oraşului Iaşi, maiorul Romanov, sub nr. 739 (menţ), Ibidem, f 22; egumenilor tuturor mănăstirilor din aşi, sub nr. 740, Ibidem, f. 23; către Agie şi Hătmănie sub

176


La 20 iulie 1811 Gavriil Bănulescu-Bodoni se adresa lui Dumitru Sulima arătându-i că i se dă sub stăpânire canonică regiunea Basarabia cu cetăţile Bender şi Akkerman, având dreptul a judeca şi a numi preoţii din această regiune, dar şi în calitatea sa de episcop vicar al Mitropoliei Moldovei să aibă a lua hotărâri şi a emite rezoluţii pe probleme, doar pe probleme mai grave urmând să aştepte hotărârea mitropolitului91. După hirotonisirea lui Dumitru Sulima episcop al Basarabiei, Dicasteria a trimis un decret protoiereului regiunii Basarabia Feodor Maliavinski la 21 iulie 1811, prin care i se poruncea să se supună din punct de vedere canonic episcopului Dumitru92.

Despre întemeierea noii eparhii sub supunerea canonică a Mitropoliei Moldovei la 24 iulie acelaşi an au fost trimise note informative către Gherasim episcopul Romanului93, Meletie episcopul Huşului94, Consistoriului Duhovnicesc din Iaşi95, celui din Bucureşti96 şi către Biroul Exarhal din Bucureşti97. Cu toate că alegerea lui Dimitrie Sulima a fost definitivată în luna iulie 1811, intrarea acestui arhiereu în capacitatea deplină a funcţiei sale a avut loc doar odată cu emiterea cărţii de hirotonie a acestuia prin decret imperial a Sf. Sinod din 16 noiembrie 1811, care a ajuns la mâna lui Dimitrie doar la 25 iulie 181298.

În urma analizei materialului documentar disponibil putem conchide că regiunea Basarabiei în viziunea autorităţilor ecleziastice ruse prezentate în principate de mitropolitul şi exarhul Gavriil Bănulescu-Bodoni îi era predestinat un loc aparte, fapt explicat prin introducerea în titulatura exarhului a sintagmei „şi a Basarabiei”, însă pentru ca acest caracter distinct urma să fie realizat autorităţile ecleziastice care se aflau în fruntea bisericii din principatele române exarhul şi Dicasteria trebuiau să se preocupe de organizarea instituţională a acestei regiuni şi să-i creeze instituţii bisericeşti distincte care treptat ar fi întărit poziţia acestei regiuni. Ţinând seama de situaţia incertă de aici în prima perioadă şi primul an de păstorie a lui Gavriil teritoriul dat s-a aflat nominal sub supunere canonică a Consistoriului Duhovnicesc din Iaşi, însă odată cu clarificarea situaţiei şi cucerirea practic a tuturor punctelor cheie din regiunea dată, Gavriil a iniţiat un proces de organizare a Basarabiei din punct de vedere ecleziastic punând-o sub povăţuirea unui singur protoiereu, iar treptat după aceasta intensificând adresele către sfântul Sinod al Bisericii ruse pentru a întemeia în regiunea dată o nouă eparhie cu titulatura Benderului şi Akkermanului, fapt care s-a petrecut în vara anului 1811 prin ridicarea protoiereului Daniil Sulima la rangul de episcop vicar al Mitropoliei Moldovei şi titular al acestei eparhii. Cu aceste acţiuni se poate menţiona că sub implicarea bisericii ruse, biserica românească deşi încerca formal să-şi prezinte caracterul său specific şi distinct totuşi a fost nevoită să preia anumite forme instituţionale de organizare asemeni celor din limitele Imperiului ţarist.

nr.-le 737 (menţ.) şi 738, Ibidem, f. 23v; către Consistoriul Duhovnicesc din Iaşi, sub nr. 741 (menţ), Ibidem, f. 23v. 91 Ibidem, f. 32-33 92 Ibidem, f. 26-26v, sub nr. 756 93 Ibidem, f. 27, sub nr. 775 94 Ibidem, f. 27, sub nr. 776 (menţ.) 95 Ibidem, f. 27, sub nr. 777 (menţ.) 96 Ibidem, f. 27, sub nr. 778 (menţ.) 97 Ibidem, f. 27, sub nr. 779 (menţ.) 98 Ibidem, f. 39

177

Boierimea din Basarabia în secolul al XIX-lea. Statut social şi juridic

Valentina SAMOILENCO

Bessarabian Boyars in the 19 th century. Social and Judiciary Statute

Abstract. An important event for the Romanian people was the year 1812. As a result of this there were a few changes in the political, economical and social life of Moldova, on the left side of the river Prut.

At the beginning, the Russian Empire, the new ruler of Bessarabian, did not make big changes. The rules and privileges of the country were followed and respected. The new governors were interested to replace the Moldavian boyars with strangers that would rule the country.

The boyars, who remained in the country were adapting to the new life conditions in Bessarabian very hard. The new governors changed the old ranks of local boyars into the Russian titles of aristocracy. Although they lost their titles they still used them.

After 1812 Bessarabian boyars had different judiciary statute from those who lived in Romania. In the first part of the 19th century the new administration tried to attract the local boyars in different ways. The Russian laws were gradually introduced.

At the end of the 19th century there were no native boyars who had political and judiciary power.

Cuvinte cheie: Basarabia, Rusia, administratie rusă, nobilime, boierime,

dvorenime, statut juridic,statut social Anul 1812 constituie un moment deosebit în istoria poporului român. Conform

Tratatului de pace ruso-turc din 16 mai 1812, încheiat la Bucureşti, Moldova a fost scindată în două părţi. Teritoriul Moldovei cuprins între Carpaţii Orientali şi Prut, păstrându-şi identitatea politică a rămas în continuare sub suzeranitatea otomană; Moldova dintre Prut şi Nistru, numită ulterior Basarabia, a fost anexată de Rusia ţaristă. Drept rezultat, în viaţa politică, economică şi socială, a Moldovei din stânga Prutului au intervenit un şir de modificări

Pentru moment, Imperiul ţarist rus, noul stăpân al Basarabiei, nu face schimbări de proporţii. Se păstrează şi se respectă legile şi privilegiile ţării (Moldovei).

La început, erau acceptaţi în organele de administrare moldovenii care trecuseră de partea ruşilor (Sturdza, Balş, Crupenschi, etc.) sau nobilii ruşi care erau căsătoriţi cu moldovence (Harting, Oresengo)1.

Conform decretului din 1813, denumit „Pravila vremenogo pravlenia Bessarabii”, erau folosite în paralel limbile română şi rusă, iar funcţionarii moldoveni şi cei ruşi judecau după pravilele existente. Cârmuirea Basarabiei nu a fost încredinţată

1 N. Iorga, Documente privitoare la familia Calimachi, I Bucureşti, 1902, doc. XVIII, p. 342

178


lui Krasno- Milaşevici2, care a stat câtva timp, în toamna anului 1812, la Chişinău, ci generalului Scarlat Sturdza, care îşi lichidase proprietăţile din Moldova, pentru a se aşeza peste Nistru3. Sfetnicul lui era Matei Crupenschi4. Raportul dintre funcţionarii moldoveni şi cei ruşi era de şapte la cinci, iar conducerea ţinuturilor era exclusiv în mâinile boierilor moldoveni băştinaşi (Catarjiu, Ghica, Balş, Leon, Vîrnav etc.)5 .

Cu toate acestea, Guvernul rus nu întârzie, chiar începând cu 1812, să împartă pământuri în Basarabia nu numai familiei imperiale ci şi nobilimii ruse: astfel, contele Benkendorf primeşte 28000 desetine6; contele Kanerin -25000; contele Nesselrode -10000; generalul Saburov tot 10000 şi mulţi alţii (peste o mie)7. Dacă N. Ciachir consemnează faptul că administraţia rusă are ca scop să dilueze boierimea băştinaşă, atunci Petre Cazacu, în Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1912, subliniază un fapt de mare importanţă: atragerea boierimii de partea Rusiei, aceasta realizându-se prin dăruire de pământuri, în primul rând, în sudul Basarabiei (în Bugeac). De exemplu: consilierul activ Constantin Catacazi primeşte 6 mii desetine, Dimitrie Moruzi-6 mii, prinţesa Ralu Moruzi- 5 mii, consilierul activ de stat Alexandru Sturdza-6 mii etc8.

În ciuda faptului că li se ofereau posturi de conducere în noua administraţie, că primeau pământuri, mulţi boieri au trecut Prutul în Moldova (spătarul Iordachi Bucşănescu, vistierul Iordachi Roznovanu, Rosetti-Bălănescu, fostul mareşal al nobilimii Ion Başotă, etc.)9.

Paralel cu fenomenul repatrierii, în rândurile boierimii basarabene putem urmări şi o acţiune de rusificare vădită. Astfel, spre exemplu, generalul Scarlat Sturdza, moldovean, care-şi făcuse studiile la Sankt-Petersburg, a rămas în Rusia; generalul Ion Catargi se afla în serviciu în armata rusă; colonelul Manole Balş se stabileşte la Dubăsari; Alexandru Tăutu- la Odessa, moşia lui din Basarabia fiind luată de un grec, numit Diloglu10. Mai sus am spus că în primii ani de ocupaţie, guvernul rus nu a operat mari schimbări în Basarabia. Totuşi, treptat, concomitent cu atragerea boierilor basarabeni în administrarea „provinciei” şi împroprietărirea lor cu moşii în sudul Basarabiei, s-a înfăptuit şi echivalarea în drepturi a acestora cu dvorenii ruşi, lichidându-se în felul acesta vechile ranguri boiereşti ale ţării.

Cu misiunea de a cerceta şi-a descrie acest ţinut este trimis în Basarabia Savin (în 1815)11. În 1816 este înfiinţată o comisie pentru cercetarea documentelor boierilor basarabeni. Despre scopul activităţii acestei comisii au fost anunţaţi toţi boierii ce locuiau în ţinut, invitaţi să se prezinte la Chişinău, cu documentele de proprietate 2 După opinia lui Leon Casso, Rusia şi bazinul Dunărean, Iaşi, 1940, p. 300, „... el mult timp rămâne în Basarabia ca să dobândească în condiţii uşoare moşii de ale boierilor rămaşi în Moldova, ori cum spuneau unii ca să ocupe locul de şef al acestei provincii de curând alipită”. 3 Scarlat Sturdza, în 1792, trecuse sub supuşenia Rusiei. Leon Casso, Rusia şi bazinul Dunărean, Iaşi, 1940, p. 200 4 Pe Matei Crupenschi, un raport consular îl consideră „un mizerabil”, „un ponegritor fără talente” vezi C. Filipescu, Basarabia, Chişinău, 1919, p. 28. 5 N. Ciachir, Basarabia sub stărînire ţaristă (1812.1917), Bucureşti, 1992, p. 19 6 O desetină este egal cu 1.097 ha. 7 N. Ciachir, op. cit., p. 22 8 Vezi ediţia apărută la Chişinău, 1992, p. 148. 9 Ibidem, p. 147 10 C. Filipescu, op. cit. p. 26 11 Al. Crupenschi, Cratchii ocerc Bessarabscogo dvoreanscogo sobrania, Sankt-Petersburg, 1912, p. 10

179


asupra moşiilor. Nu se ştie unde ar putea fi documentele care au rezultat din activitatea comisiei. În 1818, ca rezultat al activităţii este alcătuită Cartea genealogică a neamurilor nobile din Basarabia. Datele obţinute de comisia ce a activat în 1816 la Chişinău sunt necomplete. Din acest motiv, în 1821, se înfiinţează o nouă comisie pentru cercetarea documentelor boierilor din Basarabia. Această comisie avea un dublu obiectiv: să cerceteze gradul de nobleţe al boierilor basarabeni şi să completeze Cartea genealogică alcătuită în urma lucrărilor comisiei din 1816; de asemenea, avea latitudinea să echivaleze rangurile boiereşti din Basarabia cu titlu de dvorean, existent în guberniile ruse.

Noua comisie era mai bine documentată şi se conducea după un regulament special. Punctul de plecare a fost „Hrisovul” dat nobilimii în 1785 de către Ecaterina a II nobilimii ruse12. Conform „Hrisovului”, comisia urma să cerceteze următoarele acte: diplomele pentru titlul de nobleţe ale „înaintaşilor noştri sau cele acordate de Noi sau alte capete încoronate”13 , diplomele pentru rangurile nobililor moldoveni prin care se confirmă nobleţea (pe temeiul Hrisovului domnitorului Constantin Mavrocordat din anul 1734, sunt recunoscuţi ca nobili toţi acei care au primit un rang moldovenesc de la vel logofăt până la treti logofăt; este vorba, bineînţeles, de rangurile primite până la anexarea Basarabiei la Rusia); dovezi care să ateste că predecesorii au avut o condiţie de nobil sau un serviciu corespunzător acestei condiţii14.

În temeiul constatărilor, au fost alcătuite cărţile genealogice pentru fiecare ţinut, structurate în şase despărţituri.

Maniera de analiză şi de confirmare a gradului de nobleţe de către Comisia pentru cercetarea documentelor din Basarabia a fost adusă la cunoştinţa tuturor boierilor. Regulamentul de lucru al Comisiei a fost semnat de Preşedinte, locotenent-generalul Inzov, de Mareşalul Nobilimii regiunii Basarabiei, consilier de curte, Dimitrie Rîşcanu; de consilierul de stat şi cavaler Alexandru Ghica; de consilierul colegial Ioan Sturdza şi de alţii. Acest document a fost semnat la 17 februarie 1821 la Chişinău.

Este necesar să menţionăm că, în această perioadă, se constată o creştere a numărului de nobili basarabeni prin prezentarea de pitace false acceptate de Comisie15. Deşi a lucrat doar unsprezece luni Comisia a recunoscut rangul de nobleţe pentru 189 12 „Hrisovul” dat de Ecaterina a II-a, se referă la nobilii din guberniile Rusiei, deoarece Basarabia urma să primească, mai devreme sau mai târziu, statutul de gubernie (faptul s-a petrecut în 1876), comisia a ţinut cont de acest „Hrisov”, ca şi de alte documente ruseşti referitoare la acordarea rangurilor. 13 P. Habski, Jalovanaia gramota dvoreanstvu i gorodovoe polojenie ili sobranie documentov o rossiiskih dvoreanah, cupţah, mişcianah, posadskih i ţehovâh s 1762 po 1823 goda, Sankt-Petersburg, 1823, p. 7 14 M. Iablocicov, Istoria russcogo dvoreanscogo soslovia, Sankt-Petersburg, 1876; apud Gh. G. Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru, Bucureşti, 1940 15 În raportul General-gubernatorului Novorosiei şi al Basarabiei, Behmetev, adresat Senatului Cârmuitor din decembrie 1833 se spune: „fostul domnitor al Moldovei Ioan Sturdza, după plecarea din Iaşi la Chişinău, în 1828, elibera în schimbul banilor, nu numai în Moldova, dar şi în Basarabia diplome de ranguri (pitace); un şimplu lacheu al d-nei Bogdan a primit pitac pentru rangul de paharnic, /.../; vornicul Drăgici, vindea în Moldova şi în Basarabia multe asemenea pitace, pe temeiul cărora persoanele care le primeau se bucurau de nobleţe. Asemenea pitace în Basarabia au mai fost vândute de hatmanul Teodor Balş şi postelnicul Nicolae Canta ce au fost postelnici la curtea lui Sturdza” cf. Gh. G. Bezviconi, op. cit., p.19.

180


de familii, număr care la redactarea Cărţii genealogice de către Adunarea deputaţilor nobilimii în 1824 a fost redus16 la 10217.

Este necesar să menţionăm că primele confirmări ale Departamentului Heraldic al Senatului Cârmuitor din Sanckt-Petersburg datează din 1845. Situaţia vechii nobilimi basarabene a rămas însă nelămurită. Aceasta se desprinde din memoriul mareşalului nobilimii I. Catargi, prezentat, în 1892, Departamentului Heraldic18. I. Catargi menţionează imposibilitatea aplicării cu exactitate a regulilor după care se călăuzesc Adunările nobililor din guberniile centrale ale Imperiului Rus, precum şi a coordonării privilegiilor moldoveneşti cu acele reguli. În consecinţă, multe din dosarele privitoare la recunoaşterea nobleţei după actele moldoveneşti înaintate Departamentului Heraldic au fost întoarse spre completare Adunărilor nobililor din judeţele Basarabiei.

Mai târziu, Departamentul Heraldic încearcă să invoce diferite motive pentru a întoarce aceste dosare spre completare. Din acelaşi memoriu, desprindem următoarele: la început Departamentul Heraldic confirma în rang de nobleţe acele persoane care prezentau dovezile nobleţei în copii certificate, după aceea însă, împreună cu prezentarea actelor fundamentale, în original, cere şi certificatele de naştere ale copiilor, aprobate de consistoriu. De asemenea, toate documentele trebuiau traduse în ruseşte de un traducător licenţiat. Lucrul aceasta era imposibil de înfăptuit, mai ales în privinţa hrisoavelor şi actelor vechi depuse de nobilii localnici, spre a dovedi că aparţin familiilor nobile de baştină din Basarabia.

Din cauza acestor greutăţi Departamentul Heraldic nu le-a recunoscut nobleţea unor familii ale căror dosare au fost supuse cercetărilor zeci de ani nici către sfârşitul secolului al XIX-lea. Ca exemplu, pot fi amintite familiile Moruzi (descendenţi direcţi ai dvorenilor Moldoveni), Cantacuzino, urmaşii boierilor Sturdza, Cazimir şi altele19. În acelaşi timp, funcţionari ce nu erau de neam nobil sunt trecuţi fără nici o piedică în Cartea genealogică a guberniei Basarabia. În majoritatea cazurilor, aceşti funcţionari nu erau legaţi nici prin comunitate de interes, nici prin origine de nobleţe autohtonă20.

Acest fapt denotă că guvernul rus nu era interesat în confirmarea boierilor basarabeni, gradul lor de nobleţe, temându-se de ei ca de o forţă politică; dimpotrivă, era interesat în diluarea şi dispersarea acestei pături sociale21.

Deşi guvernul rus a căutat să dilueze rândurile boierimii basarabene totuşi, în primii ani de dominaţie, îi atrage în administrarea provinciei. Al. Krupenschi, în Cratchii ocerc o Bessarabscom dvoreanstve, dă numele celor ce se aflau în conducerea Adunării nobilimii22. Însă, cu timpul, în organele de conducere pătrund tot mai mulţi

16 Redusă cu sensul micşorată în număr. 17 Gh. G. Bezviconi, op. cit., p.31-32 18 Arhiva lui M.C. Zozulin, apud., Gh. G. Bezviconi, op. cit., p. 24. 19 Ibidem, p. 20 20 Ibidem, p. 30 21 „.. nu se poate, totuşi, să nu semnalăm faptul că confirmarea fără nici o restricţie a unui număr însemnat de noi nobili pe baza brevetelor de grad şi distincţie, brevetele care se găsesc oricând în mâna oricărui din ei, pe lângă recunoaşterea cu noile formalităţi atât de complicate a drepturilor vechilor familii din Basarabia, calea echilibrului firesc care trebuie să existe pentru folosul statului, intră din nou în mijlocul ei.” Cf. Memoriu lui I. Catargi, Mareşalul nobilimii din Basarabia, în Gh. G. Bezviconi, op. cit., p.31. 22 Al. Crupenschi, op. cit., p. 67-69

181


ruşi. Un fapt semnificativ în acest sens este şi acela că, în postul de guvernator civil a fost numit doar un singur moldovean, Scarlat Sturdza; în rest, toţi au fost ruşi23.

Noii guvernatori erau interesaţi ca în organele de administraţie, în general, atât în viaţa socială cît şi politică, să fie antrenaţi cât mai mulţi străini (inclusiv ruşi), numai nu boieri moldoveni. Din această cauză, guvernatorii căutau, sub diferite pretexte, să-i prezinte pe boierii moldoveni drept incapabili de a putea conduce provincia. Aşa, de exemplu, guvernatorul civil al Basarabiei Harting, într-unul din rapoartele sale, adresat Senatului Ocârmuitor, scria următoarele despre boierii moldoveni: „Moldovenii, nefiind niciodată în astfel de funcţii şi nedeprinşi cu ordinea de serviciu, nu numai rusească, dar nici moldovenească, având majoritatea de voturi, calcă justiţia. Ei (moldovenii) ascund situaţia exactă şi împrejurările locale şi stărue ca ruşii să aibă mai puţine funcţii şi dimpotrivă moldovenii să fie mai mulţi”24. Un alt „prieten” al boierilor moldoveni şi anume Vighel, vice-guvernator, relata despre boierii moldoveni următoarele: „Nimeni din nobilii moldoveni nu ştie limba rusă şi nu avea curiozitatea să vadă Moscova şi Petersburgul. Din spusele lor se poate deduce că ei consideră Nordul nostru (al Rusiei, n. ns.) ca o ţară sălbatică <...>. Nobilii se socoteau conducători ai poporului şi ţineau mult la naţionalitatea lor”25. Învinuindu-i pe boieri de naţionalism, el cerea introducerea cît mai grabnică a legilor ruseşti în Basarabia. Bineînţeles, boierii moldoveni, atinşi în demnitatea şi condiţia lor, nu puteau rămâne inactivi. Străduiau ca legile şi limba moldovenească să fie păstrate în administrarea regiunii, să fie numit un moldovean ca guvernator civil, bărbat care să cunoască familiile boiereşti de aici (din Basarabia), obiceiurile şi legile noastre (ale ţării)26. Însă neavând nici un sprijin la Petersburg, toate cererile boierilor moldoveni au rămas fără rezultat. Concomitent cu lupta pentru păstrarea limbii şi a legilor ţării, boierii luptau şi pentru păstrarea moşiilor din Basarabia.

Conform articolului 9 din Tratatul de pace de la Bucureşti, s-a stabilit un termen de 18 luni pentru ca supuşii turci care voiau să părăsească teritoriul rus sau care vieţuiau în afara lui, să-şi lichideze afacerile şi să-şi vândă averile ce se găseau în judeţele anexate de Rusia27.

Referindu-se la posibila reacţie a boierilor moldoveni faţă de termenul de 18 luni, contele Andressy scria ducelui de Bassano, „S-ar putea crede că această dispoziţie va sili pe mulţi proprietari moldoveni să treacă în teritoriul rus, pentru ca să nu-şi părăsească aşa de în grabă şi fără nici un preţ moşiile lor din Basarabia”28.

Dar presupunerile lui Andressy nu s-au adeverit. Proprietarii basarabeni care trăiseră în Moldova nu se puteau hotărî să treacă în Basarabia anexată. Însă nici problemele legate de lichidarea lor nu puteau fi duse la bun sfârşit într-o perioadă de timp atât de scurtă (18 luni de la încheierea tratatului de pace). Drept urmare boierii moldoveni - proprietari în Basarabia - au cerut guvernului rus să prelungească termenul29. Era invocat motivul că peste Prut nu se pot afla buni cumpărători, că acolo

23 Leon Casso, op. cit., p. 294 24 Idem, Rossia na Dunae i obrazovanie Bessarabscoi oblasti, Moscova, 1913, p. 206 25 Memoriile lui Vigel, sunt citate, de Al. Boldur, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1992, p. 452 26 „Revista Eparhiei Chişinău”, 1902, nr. XXXVII, p. 368 27 Leon Casso, Rusia şi bazinul Dunărean, p. 284 28 Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria Românilor, vol. II, sup. I, Bucureşti, 1885, doc. DCCCCLXXXI, p. 749 29 Leon Casso, op. cit., p. 286

182


(în Basarabia) au rămas numai din acei care au dincoace (în Moldova din dreapta Prutului) doar patru - cinci moşii mai mici. Este necesar să menţionăm că temerile boierilor erau exagerate, deoarece chiar de la început, autorităţile ruse nu au dat acestui termen o însemnătate absolută şi nici nu intenţionau ca odată cu expirarea lui să ia vre-o măsură violentă. Deşi, termenul de 18 luni nu a fost prelungit oficial, proprietăţile de pământ ale boierilor moldoveni au fost lichidate treptat, în secolul al XIX-lea, până la publicarea legii ruse privitoare la străinii din guvernămintele limitrofe ale Imperiului (în 1879)30. Boierii din dreapta Prutului căutau diferite mijloace pentru soluţionarea problemei averilor lor din Basarabia. Unii au trecut sub stăpânirea rusească Ion Balş, Constantin Paladi, etc., alţii au făcut schimb de moşii. De exemplu, spătarul Ioniţă Başotă, rămânând în Basarabia, capătă prin schimb de la Grigoraş Sturdza moşiile Paporniţa, Nicoreni, Recea, Corlăteni; de la banul Ioan Vîrnav moşia Ialoveni pe Işnovăţ31. La fel serdarul Iordachi Vartolomeu, dintr-o familie basarabeană cunoscută, făcu schimb de moşii cu Mitropolia32. Însă nu întotdeauna aceste schimburi se realizau fără probleme. Uneori, în urma unor interdicţii din partea guvernatorului civil, ca în anul 1813, sau a guvernatorului de la Petersburg, ca în 1826, aceste moşii au fost pierdute de către proprietarii din Moldova ca mai apoi să fie date străinilor33. Aceasta a reprezentat încă o modalitate de subminare a boierimii basarabene, de sărăcire a ei.

Pe de altă parte, boierii rămaşi în Basarabia se acomodează foarte greu la condiţiile impuse de guvernul rus. Boierimea căuta cu tot dinadinsul să-şi păstreze caracterul autohton, cu deplină conştiinţă a unei superiorităţi. Deşi noua stăpânire rusească schimbase vechile ranguri boiereşti cu titluri nobiliare ruseşti, boierii continuau a-şi păstra titlurile ce le aminteau de ocârmuirea de odinioară, (logofătul I. Balş, spătarul V. Roset, paharnicul V. Banariu, pitarul S. Feodosiu, etc.). Mai toată boierimea din Basarabia continuă tradiţia vieţii la ţară: spătarul V. Roset locuia la Romancăuţi, spătarul Iordachi Milu la Păhărniceni, spătarul Panaite Cazimir la Lohăneşti, logofătul Rallu la Dunăţeni, paharnicul Vasile Banariu la Visterniceni etc34. Chiar atunci când îndatoririle îi sileau să-şi trăiască o parte a timpului la oraş, boierii continuau să ducă o viaţă separată de cea a autocraţiei ruse, conservându-şi obiceiurile vechi, româneşti35. Boierimea se străduia să-şi păstreze tradiţiile şi privilegiile. Aflându-se însă în contact cu oficialităţile ruse, ea nu a putut să evite la nesfârşit influenţa rusă. Cea mai mare influenţă s-a resimţit în limbă.

Numărul neamurilor boiereşti care a trecut la supuşenia rusă în 1812 a fost redus. În documente, putem întâlni cunoscutele familii Balş, Donici, Catargiu, Crupenschi, Milo, Paladi, Roset, Rîşcanu, Sturdza36. Aceste familii se adăugau acelor care trecuseră sub stăpânirea Rusiei încă din 1792: S. Sturdza, I. Catargi, I. Cantacuzino aceasta din urmă, „supus ocârmuirii al Ei Împărăteşti Măriri a Rusiei”, îşi vinde moşiile, prin consultantul din Iaşi37.

30 Ibidem, p. 299 31 Th. Codrescu, Uricariul, XIV, Iaşi, 1899, p. 298 şi urm. 32 Ibidem, I, Iaşi, 1871, p. 259 şi urm. 33 Radu Rosetti, Arhiva senatorilor din Chişinău, Bucureşti, 1909, p. 683 34 Leon Boga, Documente basarabene, II, Scrisori, Chişinău, 1928, p. VIII 35 Ibidem 36 Al. Crupenschi, op. cit., p.6 37 Nicolae Iorga, Studii şi documente, III, Bucureşti, 1901, nr. 69, p. 121

183


Mai târziu, în rândurile supuşilor ruşi găsim şi un Vasile Roset, un Antonie Paleologul - fiul lui Pavel Căminarul, un Bibiri, pe fraţii Cazimir, Petrache şi Panaite Roset din neamul banului Iordachi pe Sandu Teodosiu (posesorul moşiei de la Văduleni38) ce căpăta gradul de polcovnic rus, fiind făcut asesor de colegiu39.

Guvernul rus a căutat să atragă boierii de partea sa prin numirea unora în diferite funcţii. Acest lucru poate fi urmărit până pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Mai târziu în posturile de conducere prevalează străinii, în special ruşii. De la început, au fost numiţi consilieri imperiali banul Dimitrie Râşcanu, banul Başotă, Nicolae şi Petrachi Catargi40. Mai erau consilieri în 1822 la Chişinău Botezatul, Cazimir, Leon şi secretarul sfatului Chirică41. În rândul dregătorilor basarabeni îi întâlnim în 1824 şi pe registratorul de colegiu, Costache Ciorneiu42. Concomitent cu atragerea boierilor moldoveni în organele cârmuirii provinciei cu scopul accelerării rusificării guvernul ţarist echivalează în drepturi boierii basarabeni cu dvorenii ruşi. Comisia de la 1821 recunoscându-le vechile privilegii. La 10 martie 1847, apare o lege prin care boierii moldoveni, asemeni dvorenilor ruşi, puteau să ocupe funcţii militare şi în aparatul de stat. Prin aceeaşi lege mazilii şi ruptaşii erau echivalaţi în drepturi cu mica nobilime sau aşa numiţii „odnodvorţi”43.

Este util să menţionăm că toate reformele sociale din Imperiul Rus au fost introduse în Basarabia cu o întârziere de cinci ani. De exemplu, în Rusia „zemstvele” au fost introduse ca organe de administrare în 1847, în Basarabia doar în 1869; emanciparea ţărănimii în Rusia are loc în 1861, iar în Basarabia doar în 1868.

Guvernul rus mai utilizează o modalitate de atragere a boierilor basarabeni de partea sa. Boierii basarabeni împreună cu marii proprietari ce nu erau de viţă nobilă participau la viaţa locală gospodărească şi administrativă, în instituţiile numite „zemstve”. Aceste instituţii erau străine de trecutul istoric al Basarabiei şi au fost primite cu rezervă de autohtoni.

Ca şi în restul Rusiei, în fiecare ţinut s-a creat un colegiu electoral al nobilimii. Pentru ca nobilului să i se permită calitatea de alegător, trebuia să fie proprietarul a 100-200 hectare de pământ sau al unei averi supusă impozitului Zemstvei de o valoare analogă; acest colegiu alegea un grup de deputaţi. De asemenea, într-un număr mai mic erau aleşi deputaţi şi din rândurile proprietarilor nenobili, precum şi câte un reprezentant al ţărănimii din fiecare plasă.

Conform datelor statistice din 1869, în cele şapte ţinuturi ale Basarabiei au fost aleşi 227 de deputaţi, reprezentaţi pe cele trei colegii după cum urmează: 127 la Colegiul I, 36 la Colegiul II şi 64 la Colegiul III. În fiecare ţinut exista o adunare formată din deputaţii ţinutului respectiv, preşedinte de drept fiind Mareşalul local al nobilimii44.

Deşi, după cum s-a menţionat, guvernul rus se străduia să atragă boierii basarabeni prin dăruire de pământuri şi prin trecerea lor în rândurile funcţionarilor

38 Ibidem, VI, Bucureşti, 1903, nr. 225-226, p. 120 39 Ibidem, nr. 210, p. 117 40 Th. Codrescu, op. cit., XVI, Iaşi 1891, p. 303 41 Th. Codrescu, op. cit., VI, Iaşi, 1875, p. 340 42 Ibidem, XI, Iaşi, 1889, p. 360 43 Nicolai Ciachir, op. cit., p. 31 44 Petre Cazacu, op. cit., p. 154

184


ruşi45, totuşi boierii moldoveni din Basarabia au jucat un rol important în apărarea neamului lor, a limbii, obiceiurilor şi drepturilor lor. Boierii Râşcanu, Başotă, Donici, Vasile Roset şi alţii46 apără pe ţărani de abuzurile şi vexacţiunile funcţionarilor ruşi47, scriu jalbe, adresate Consiliului Înalt al Basarabiei, arătând că ţărănimea din Basarabia este liberă şi nu dependentă şi deci nu poate fi tratată în maniera în care îi tratează funcţionarii ruşi.

Boierii, membrii Înaltului Consiliu s-au „luptau” cu administratorii superiori, care voiau să aplice în Basarabia legile ruseşti. De exemplu, preşedintele şi membrii Tribunalului Penal din Akkerman refuză în mod categoric orice procedură în limba rusă48.

Începând cu 1812, boierimea se împarte în două tabere: rusofilă, puţin numeroasă, dar puternică prin sprijinul administraţiei ruseşti, şi cea conservatoare, naţională, moldovenească, care nu învăţă limba rusă şi se ţine de obiceiul pământului şi legile vechi ale ţării49.

În consecinţă, funcţionarii ruşi sunt tentaţi să ia măsuri împotriva boierimii conservatoare naţionale. În 1814, postelnicul Iordachi Bucşinescu, banul Dimitrie Râşcanu şi spătarul Ioniţă Sturdza au fost acuzaţi că ar fi cumpărat marfă de contrabandă de peste Prut şi că au comandat pecetea nobilimii din Basarabia cu stema Moldovei şi inscripţia moldovenească, nu cu cea rusească. Spătarul Ioan Başotă este acuzat că ar fi luat mită, Şendrea că ar fi trecut mărfuri de contrabandă din Moldova etc50.

Vasile Roset-Bălănescu, spătar, deputat al nobilimii, a fost expulzat din Basarabia în interiorul Rusiei, la fel un Catargi şi mulţi alţii51.

În 1815, vice-consulul prusian din Iaşi scria următoarele referitor la situaţia nobilimii basarabene: „Nobilimea se simte dispreţuită, maltratată şi treptat lipsită de privilegiile ei. Ea este îndepărtată din toate funcţiile ţării, care se încredinţează ruşilor.”52

Măsurile întreprinse de guvernul ţarist pentru rusificare n-au avut rezultatul dorit. De aceea, pentru a se contrabalanţa ponderea etnică românească, au fost ridicaţi la ranguri înalte indivizi aparţinând altor comunităţi etnice; de pildă, greci, armeni etc. Scopul acestor manevre era dublu: pe de o parte, se urmărea complicarea raporturilor interetnice în provincie, pe de altă parte, era diminuată ponderea elementului românesc.

Deşi boierimea din Basarabia nu era numeroasă şi nu putea conta decât parţial pe sprijinul maselor sărăcite de războaie şi ocupaţiile ruse, nu putem spune că ea nu s-a implicat în activitatea politică. Aceasta se vede în primul rând în lupta boierimii pentru

45 C. Leonard, A: Crupenschi - consilieri la curte, Crupenschi, Catargi, Nanu - diplomaţie, Catargi, Cazimir, Sârbu - Hâfeu etc. - în armată, Codreanu şi alţii în magistratură. Petre Cazacu, op. cit., p. 152. 46 A. Nacco, Schiţa organizării civile a oblastei Basarabia, Odessa, 1873, p. 123, 127 47 Cu toate că generalul Hartig şi Namestnicul general, Bahmetev, în rapoartele lor către guvernul de la Petersburg învinuiau numai pe funcţionarii moldoveni de diferite abuzuri şi vexaţiuni, totuşi documentele ruseşti nu au păstrat nici un nume moldovenesc de funcţionar scos din slujbă şi condamnat, Dimpotrivă, cunoaştem numai nume ruseşti, ca, de pildă: Nepeico, Tumanov, Tisski, Radici, Miatovski, Osmalovski, Jelihov etc. A. Nacco, op. cit., p. 124. 48 Paul Gore, Anexarea Basarabiei, în St. Ciobanu, Basarabia, Chişinău, 1993, p. 169 49 Ibidem, p. 170 50 Ibidem 51 Ibidem 52 Leon Casso, op. cit., p. 225

185


păstrarea vechii legislaţii, pentru utilizarea în continuare a limbii autohtone în administraţie, şcoală, biserică.

Limba rusă se învăţa foarte încet şi anevoios de către populaţia băştinaşă şi chiar de clasele privilegiate. Presupunem că unul din motivele neînvăţării limbii ruse este ataşamentul faţă de propria identitate. Putem invoca mai multe exemple din care se vede că persoanele care au fost cooptate în organele de conducere nu cunoşteau limba rusă şi chiar refuzau să o înveţe. Astfel în 1816, vameşul isprăvniciei Codru, Şişcanu, într-un raport către departamentul expediţiei financiare, mărturiseşte că, primind porunci în limba rusă, el, cu toată străduinţa şi supuşenia sa, nu le poate dezlega, deoarece nu ştie limba, iar tălmaci nu are, deoarece fonduri pentru asemenea post nu sunt slobozite53. În 1818, spătarul Vasile Roseti refuză să semneze un proces verbal al Înaltului Sfat al Basarabiei, motivând că nu cunoaşte limba rusă: „Cetind jurnalul ci era încheiat în limba rusească care foarte puţin o înţeleg, şi pentru care de îndestuli ori în puterea obrazovaniei am pus înainte sovetului ca să contenească o aşa lucrare în sîngur limba rusească, dar nu am avut ascultare.”54 Chiar şi mai târziu, după 1828, boierii mărturisesc că nu cunosc limba rusă. Preferau în continuare să-şi trimită copiii la studii în Europa (la Viena, Paris) şi nu la Odessa, Moscova sau Petersburg.

Dacă, la începuturi, manifestările de neacceptare a limbii ruse în administraţie erau răzleţe, mai târziu refuzul de a învăţa limba rusă se leagă de lupta îndârjită pentru impunerea limbii române ca limbă oficială. Aşa, spre exemplu, la 5 iulie 1814, toţi boierii cunoscuţi ai Basarabiei din acea perioadă semnează o jalbă adresată „îndurătorului monarh, iubitorului de oameni, stăpânitor împărat”, în care se roagă ca toate pricinile să se examineze în limba moldovenească a pământului: „tot norodul acestei oblastii nu are înţelegerea altei limbi de cît a patriei sale.”55

Lupta pentru păstrarea limbii româneşti în administraţie şi justiţie, a obiceiurilor şi legilor ţării este esenţa activităţii politice a boierilor din Basarabia. Această problemă era pusă în discuţie, începând cu 1812, în toate „aşezămintele” referitoare la „obrazovania” şi ocârmuirea oblastei Basarabia. În aşezământul din 1818, de pildă, se statorniceşte ca „Pricinile la Verhovni Sfat să va lucra în limbile: rusească şi moldovenească, după cum să va cuvini fiinţei pricinii, adică: celi de punire la cale a haznalei, criminaliceşti şi de cercetări ruseşti şi moldoveneşti cu păzirea legilor imperiei Rusiei şi cu ţinere dreptăţilor şi obiceiurilor pământului /.../ pricinile de giudecăţi politiceşti şi de hotărîturi să vor lucra, în singura limbă moldovenească şi giudecăţile să vor face pe temeiul legiuirilor şi a obiceiurilor Moldovei.”56

Cu toate că „aşezământul obrazovaniei oblastei Basarabiei” prevedea întrebuinţarea oficială a limbii române în justiţie şi administraţia judeţeană, totuşi încălcarea acestei legi este evidentă. În primul rând, administraţia este controlată de elemente curat ruseşti ce nu cunoşteau limba română. Se încerca impunerea limbii ruse chiar şi acolo unde nu era admisă după lege.

O altă măsură menită să elimine limba română din administraţie a fost hotărârea din 1824 prin care ispravnicii nu mai sunt aleşi de către boieri, ci numiţi. Este de la 53 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare A.N.R.M.) fondul nr. 3 al Consiliului regional 1813-1873, inv. 1, dosar nr. 90, fila 10. 54 Ibidem. fondul nr. 3, inv. 1, dosar nr. 90, fila 12-13 55 Ibidem. fondul nr. 2 al Guvernatorului Basarabiei, inv. 1, dosar nr. 52, fila 25 56 Aşezământul Obrazovaniei oblastei Basarabiei, A.N.R.M. fondul nr. 2, inv. 1, dosar nr. 1264, fila 3-4

186


sine înţeles că noii ispravnici erau unelte docile ale politicii Rusiei, acţionând în sensul subminării limbii române. Pe de altă parte, măsura a lovit în privilegiile boierimii autohtone, care nu mai putea să impună în administraţia locală oameni care să o reprezinte.

Considerăm necesar să menţionăm că lovitura decisivă împotriva limbii române s-a datorat organelor centrale. „Cârmuirea oblastei Basarabiei”, prin raportul numărul 17574 din 9 octombrie 1824, înaintat înaltului sfat al Basarabiei, cere încuviinţarea ca pe viitor, în lucrările acelei Cârmuiri, să se întrebuinţeze numai limba rusă, excepţie făcând doar acele documente ce trebuiau să fie aduse la cunoştinţa poporului de rând, şi care trebuiau să fie redactate în ambele limbi. Asemenea rapoarte, referitoare la utilizarea limbii ruse, nu au întârziat să apară şi de la alte departamente ale cârmuirii oblastei Basarabiei. Mai târziu, în această chestiune se implică însuşi „prea înaltul monarh al pravoslavnicei Rusii.” La 29 februarie 1828, a fost promulgată legea privitoare la administraţia oblastei Basarabiei57 care, pe lângă faptul că suprimă privilegiile ce le avea Basarabia conform „aşezământului” din 1818, insistă asupra faptului că limba oficială trebuie să fie limba rusă, iar „după necesităţi” se pot face traduceri şi în limba română (art. 62)58.

Pe baza statutului recunoscut limbii române prin „aşezământul” din1818, apare o reacţie a boierimii basarabene împotriva legii din 1828, în sensul revenirii la situaţia anterioară, mai cu seamă că - după 17 ani de ocupaţie - limba rusă era foarte slab cunoscută în Basarabia. Din acest motiv, locţiitorul mareşalului nobilimii din Basarabia, Leonard, „a atras luare aminte guvernatorului general al Rusiei Noi şi Basarabiei asupra neapăratei nevoi de a se permite în regiune persoanelor particulare să înainteze cereri în limba moldovenească iar hotărârile noi să se publice cu traducere în această limbă.” Guvernatorul general a ţinut cont de măsurile propuse şi a dat dispoziţie guvernatorului civil ca toate instituţiile administrative ale oblastei să primească cererile în limba română cu traducerea lor în limba rusă, iar toate noile publicaţiuni să fie în limba rusă şi română59. Această dispoziţie, într-o oarecare măsură blochează de facto statutul acordat limbii ruse prin „aşezământul” din 1828, fără însă a-l anula de jure.

Lupta pentru limbă a boierimii basarabene nu se termină aici. Şapte ani mai târziu, în 1836, la dispoziţia guvernului, Senatul Cârmuitor de la Petersburg este obligat să modifice anumite articole din codurile de legi ale Imperiului rus, pentru a permite instituţiilor judecătoreşti şi civile să admită întrebuinţarea limbii române ca limbă oficială. Acest ucaz al Senatului Cârmuitor impune o perioadă de tranziţie de şapte ani, la expirarea căreia urma să se utilizeze doar limba rusă60. Faptul că organele centrale ale Imperiului rus sunt nevoite să acorde, fie şi temporar, un statut oficial limbii române este, în bună măsură, consecinţa activităţii boierimii basarabene, dar şi, (trebuie să recunoaştem) o măsură necesară pentru funcţionarea administraţiei provinciale, dat fiind slabul entuziasm al populaţiei pentru însuşirea limbii ruse.

57 Ibidem, fondul nr. 2, inv. 1, dosar nr. 1264. Aşezământul pentru Administrarea oblastei Basarabiei, avea 94 articole şi ca supliment un tabel al rangurilor, administraţiei oblastei Basarabiei. 58 Ibidem, fondul nr. 2, inv. 1, dosar nr. 1264, fila 32-33 59 Ibidem, fondul nr. 2, inv. 1, dosar nr. 95, Hotărîrea cârmuirii oblastei Basarabia, nr. 27779, din 29 iunie 1829. 60 Ibidem, fondul nr. 2, inv. 1, dosar nr. 1129, fila 1-12

187


Aşadar, s-a reuşit perpetuarea utilizării limbii române în administraţie, şcoală şi biserică. Cel puţin în biserică utilizarea limbii române n-a fost întreruptă nici o clipă în tot timpul dominaţiei ruseşti61. În ce priveşte învăţământul, limba română a fost utilizată la Liceul regional din Chişinău, încă de la înfiinţarea lui (1813). Ulterior, s-a învăţat româneşte în şcolile ţinutale de la Bălţi, Hotin şi Soroca62. Deşi în şcoală, limba română a rezistat mai mult decât în administraţie, în cele din urmă ea este eliminată (la Liceul regional din Chişinău în 1866, la Seminarul teologic în 1867)63.

În fond, politica imperială rusă s-a resimţit implicit în Basarabia. Lent şi metodic, s-a încercat să se distrugă conştiinţa de neam, elita socială şi intelectuală autohtonă, să se menţină provincia într-o stare de înapoiere economică. Pentru a se şterge amintirea Moldovei istorice, s-a impus provinciei numele de Basarabia, premisă necesară distrugerii treptate a valorilor fundamentale ale populaţiei băştinaşe: neam, limbă, istorie, tradiţie, legiuiri şi obiceiuri.

În primii ani de dominaţie rusească în Basarabia, boierii moldoveni nu au resimţit în mod dramatic ruptura de Moldova. Îşi păstrează moşiile, de o parte şi de alta a Prutului, funcţionau legile şi obiceiurile străvechi etc. Însă noua administraţie n-a întârziat să-şi dezvăluie intenţiile: de-a lungul Prutului se înşirară străjile şi se instituie carantina, cu scopul de a împiedica legăturile între cele două părţi ale fostei Moldove istorice. Este primul episod ale acestei „straşnice carantine”- după expresia lui Iorga - instalată pe Prut şi menţinută cu consecvenţă în perioada dominaţiei ruseşti asupra Basarabiei. Dar această iluzie a păstrării intacte a propriei identităţi avea să sfârşească repede, mai ales în legătură cu tendinţa de impunere a limbii ruse în administraţie, justiţie, şcoală - fapt sesizabil din chiar momentul numirii ca guvernator civil al Basarabiei a lui Harting (1813). În ciuda tuturor opreliştilor, unii boieri basarabeni au reuşit să menţină contactele cu Moldova din dreapta Prutului. În 1833, „un Balş, cel mai bogat proprietar basarabean, un Sturdza, o Catinca Ghica, după mărturisirea călătorului Kohl, primesc gazete din Iaşi, pe care le citesc slobod.”64

Lupta pentru menţinerea instituţiilor vechi, a limbii, legiuirilor şi obiceiurilor avea şi semnificaţia posibilităţii refacerii, peste timp, a Moldovei aşa cum era înainte de 1812. Din această perioadă de început a luptei politice a boierimii moldovene, se cunosc puţine mărturii directe. Orice manifestare, cât de neînsemnată, prezenta un „pericol” (în viziunea cuceritorilor), întrucât era expresia unui „devotament pentru naţie” (română, desigur). Spre exemplu: Consilierul spătarul Iordachi Buşcănescu a fost persecutat ani de-a rândul pentru motivul că la el a fost găsită pecetea nobilimii ce simboliza „stema Moldovei fără o urmare că Basarabia aparţine Rusiei.” În cele din urmă, a fost nevoit să se întoarcă în „vechea patrie Moldova”. Autorităţile ruseşti au dat acestui fapt semnificaţia unei răzvrătiri care evidenţia anumite stări sufleteşti ale întregii boierimi moldovene „devotamentul pentru naţia moldovenească”.65

Desigur „devotamentul pentru naţia sa” nu putea avea urmări politice imediate, în sensul revenirii la situaţia anterioară anului 1812, cauzele ţinând atât de împrejurimile politice generale (Rusia ar fi cedat din teritorii doar în cazul pierderii 61 St. Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1990, p.147, 159-183 62 Ibidem, fondul 3 al Sfatului regional al Basarabiei, inv. 2, dosar nr. 672, fila 10 63 St. Ciobanu, op. cit., p. 178 64 Nicolae Iorga, Istoria Românilor prin călători, III, Bucureşti, 1929, p. 177-178 65 A.N.R.M. fondul nr. 2, inv. 1, dosar nr. 482, fila 90

188


dramatice a unei confruntări militare cu „Europa”), cât şi de situaţia internă a Basarabiei. Totuşi, acest „devotament” a contribuit în mod decisiv la menţinerea un timp relativ îndelungat (31 de ani) a legiuirilor şi obiceiurilor, a limbii române etc. De asemenea, acest „devotament” a ţinut în stare de stres guvernanţii ruşi tentaţi să reacţioneze la orice manifestare „iredentistă” din partea boierilor moldoveni. Acelaşi „devotament” a stat la baza unor revendicări (rezolvarea problemei agrare, extinderea şi în Basarabia a Regulamentului organic - şi în special partea privitoare la statutul ţăranilor, aşa cum „există de la 1833 la fraţii noştri” etc.). Pe de altă parte şi în Basarabia s-au resimţit efectele procesului de renaştere naţională românească şi impactul evenimentelor de la 1848. În consecinţă, autorităţile ruseşti întăresc paza liniei Prutului66.

După pacea de la Paris (1856)67, boierii basarabeni devin mai îndrăzneţi, procedând chiar la o organizare politică. Ruşii îi suspectau mereu, îi urmăreau, le spionau legăturile cu cei ce veneau din Principate, le confiscau literatura şi presa adusă de peste Prut, în care ei (ruşii) vedeau o primejdie.

Ideea revenirii la situaţia de până la 1812 nu i-a părăsit nici pentru o clipă pe boierii patrioţi. Ea se poate observa şi mai bine după unirea Principatelor de la 1859. În 1862, actele oficiale ruseşti dezvăluie faptul că, în Chişinău, există un nucleu de boieri „moldofili înfocaţi, care visează o singură Românie unită.”68 „Partidul boierilor” în legătură cu revolta din Polonia, spera să restabilească „naţia moldovenească” în Basarabia, ca mai tîrziu să poată cere dreptul de a se uni cu Ţara. Între „membrii” acestui „partid” găsim pe secretarul adunării deputaţilor nobilimii, Al. Cotruţă, fratele lui, judecătorul Gavril Cotruţă, doi fraţi Casso (fiii lui Ştefan Casso), doi Cristi (Ioan şi Constantin), Constantin Cazimir şi un fiu al acestuia, student69. Pentru a realiza acest obiectiv, „partidul moldovenesc” din Chişinău întreţine legături cu Iaşii şi Bucureştii, prin intermediul unor persoane care vin din Principate la Chişinău. Menţinerea legăturilor cu Ţara are o importanţă covârşitoare pentru „partidul” boieresc de la Chişinău. Despre aceasta ne mărturisesc înşişi administratorii ruşi, în rapoartele oficiale trimise la Sankt-Petersburg. În 1864, guvernatorul general al Rusiei Noi şi al Basarabiei arată că, între Cahul şi Chişinău, s-a înfiinţat o poştă pentru transmiterea corespondenţei şi pentru trecerea fără paşapoarte a oamenilor; se mai menţionează că o asemenea poştă mai exista între Izmail şi Cetatea Albă; că moldovenii de la Chişinău (tineri din familii bune) au legături cu Iaşii şi Bucureştii, pentru unirea Basarabiei cu Principatele70.

Mişcarea naţională unionistă a unei părţi a boierimii moldovene din Basarabia, îndată după Unirea Principatelor Române, evidenţiată de actele oficiale ruseşti, constituie pagina cea mai strălucită a istoriei Moldovei dintre Prut şi Nistru din secolul al XIX-lea71. Cu cât mişcarea naţională a boierilor moldoveni din Basarabia se accentua, cu atât autorităţile ruseşti se sforţau să înăbuşe orice mişcare de afirmare a românismului în Basarabia, obiectiv doar parţial realizat până la 1918. Una din importantele probleme studiate de noi este evoluţia demografică a boierimii din 66 Leon Boga, Lupta pentru limba românească şi ideea unirii, Chişinău, 1993, p. 217 67 Pacea de la Paris (1856) să nu uităm, întoarce Moldovei cele trei judeţe: Cahul, Ismail, Cetatea Albă. 68 A.N.R.M., fondul 19 al Guvernatorului militar, inv. 1, dosar 1079, fila 3 69 Leon Boga, op. cit., p. 219 70 A.N.R.M., fondul 19, inv. 1, dosar 1231, fila 4 71 Leon Boga, op. cit., p. 220

189


Basarabia. E necesar să menţionăm că, în Basarabia existau neamuri vechi de boieri, care aveau moşii vaste pentru care mai târziu se vor judeca între ei sau cu răzeşii din acele localităţi, sau cu autorităţile ruse. Spre exemplu, Matei Donici din Orhei, Rîşcăneştii din Chişinău, Moruzeştii, Calimachi, Catargi, Pălădeştii etc. O parte din aceste neamuri au rămas în Basarabia şi după 1812, a parte au plecat peste Prut însă îşi menţin aici (în Basarabia) moşiile. Ei sunt aceia pe care reprezentanţii guvernului de la Sankt-Petersburg au căutat să-i atragă de partea politicii Rusiei. În acest scop, în Basarabia este creată o comisie ce are menirea de a face un recensământ al boierilor moldoveni concomitent stabilind gradul de nobleţe a boierilor din regiune şi echivalându-i în drepturi cu dvorenii ruşi. În consecinţa acestui fapt, se poate observa că, dacă recensământul populaţiei din 1817 ne arată circa 1000 de boieri, în cele opt judeţe, ca proprietari de moşii, şi circa 2000 de mazili72. Deja în dările de seamă către Senatul Cârmuitorilor, după 1828, nu mai întâlnim boieri, mazili etc., ci dvoreni de neam, dvoreni care şi-au obţinut titlul pentru slujirea ţarului „odnodvorţii”, „raznocinţi”, „cinovnici”73.

În legătură cu obiectul nostru de studiu precizăm că realizarea unei analize a evoluţiei demografice a boierimii basarabene în intervalul care ne interesează nu este posibilă nici pentru anii 1812-1835 şi 1838-1864, nu am putut consulta statisticile oficiale (ele sunt în fondurile arhivelor din Moscova şi Sankt-Petersburg); am avut la îndemână, deocamdată, doar informaţii incomplete referitoare la categoriile sociale din cele opt judeţe ale Basarabiei pentru anii 1835 şi 1837.

Dacă confruntăm datele statistice ale anului 1835 cu cele ale anului 1837, atunci o să observăm că schimbări esenţiale nu s-au produs. Desluşim, în primul rând, categoriile de dvoreni existente în acel moment: dvorenii de neam, dvorenii care şi-au obţinut titlul prin slujirea ţarului, cei care nu au moşii şi cei care se ocupă de comerţ. În al doilea rând, statisticile indică dvorenii care au drept de vot şi pe cei care nu au acest drept. Din analiza datelor statistice, putem constata că la Hotin, în 1837, se micşorează numărul boierilor fără moşii (motivele sunt diferite: fie că au plecat în alte locuri, fie că s-au încadrat în armată, fie că au intrat în administraţie etc.). Cele mai mari schimbări au loc în judeţele Bender (Tighina) şi Iaşi (mai târziu Bălţi). În judeţul Bender, observăm o creştere considerabilă a boierilor de neam, de la 25 în 1835, la 49 în 1837 (cauza este necunoscută, putem presupune fie o strămutare a boierilor de neam în această regiune - fapt puţin plauzibil, fie, pur şi simplu, o eroare a celora care au întocmit statistica). O cu totul altă situaţie poate fi observată, din analiza aceluiaşi dosar, pentru judeţul Iaşi (Bălţi). Se constată o scădere considerabilă a dvorenilor de neam: de la 298 la 120, motivul îl putem presupune ca fiind strămutarea peste Prut. Se observă o scădere şi a numărului celorlalte categorii: dvorenii care şi-au obţinut titlul prin slujbă la ţar, de la 97 la 90; cei fără de moşii de la 84, în 1835, la 74 în 1837. Nu putem confrunta datele statistice pentru judeţele Cetatea Albă, Soroca, Chişinău deoarece ele lipsesc pentru anul 1837. Deja în 1837 nu mai exista judeţul Leova, ci judeţul Cahul; datele statistice rămân aceleaşi74. Informaţiile statistice din dosarul 2138 nu arată cauzele scăderii sau creşterii numerice a dvorenilor, dar ele pot fi presupuse: o parte au plecat

72 I. Halipa, Trudâ arhivnoi ucenoi comisii, II, Chişinău, 1903, p. 27 şi urm 73 Despre această situaţie, avem informaţii împrăştiate la A.N.R.M. în fondurile deja amintite (nr. 2,3,4). 74 Despre această situaţie, avem informaţii împrăştiate la A.N.R.M. în fondurile deja amintite (nr. 2,3,4).

190


peste Prut, parte s-au ruinat şi şi-au vândut averile, parte, conform lucrărilor comisiei de la 1821, nu au primit recunoaşterea Departamentului Heraldic etc.

Petru Cazacu, în Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918, descriind alegerile în noul organ de administrare „Zemstva” ne prezintă o statistică a nobililor din Basarabia la 1869. În total, în Basarabia existau 882 nobili. Cei mai mulţi locuiau în judeţele Hotin -193, Chişinău-184, Orhei -162, iar cei mai puţini la Tighina-5175. P. Cazacu publică statistica fără a preciza repartizarea pe naţionalităţi. Informaţii suplimentare putem afla în cartea lui Al. Boldur Basarabia Românească „...apoi vin mulţi nobili din guberniile ruse, o bună parte din nobili capătă calitatea de nobil prin serviciul în Basarabia, şi astfel nobilimea provenită din Moldova este majorată de celelalte elemente, devine o minoritate.”76

Putem constata că numărul total al familiilor nobililor a crescut de la 145, în 1818, la 468, în 1912. Se schimbă radical componenţa naţională. Dacă, în 1818, aproape întreaga nobilime, cel puţin 95%, era de provenienţă moldovenească, în 1912, cel mai mare număr aparţine nobililor, care au căpătat calitatea lor de nobili prin îndeplinirea funcţiilor de stat în Basarabia (198 persoane). Al doilea loc revine nobilimii autohtone - 137 persoane. Pe al treilea loc se afla nobilimea rusă, venită din Rusia -129 persoane. Un număr neînsemnat (patru persoane) provine din alte ţări: Polonia, Muntenia, Olanda.

La centenarul anexării Basarabiei la Rusia, nobilimea se repartiza în trei categorii mari:

• crescuţi şi deveniţi nobili prin serviciul în Basarabia - 42%; • autohtoni – 30%; • proveniţi din Rusia - 27 %. Deci, aproape jumătate din numărul total al nobililor din Basarabia sunt cinovnici

înnobilaţi, ceva mai mult de un sfert provin din Rusia (şi sunt ruşi!), aproape tot atâta cît şi numărul nobililor autohtoni77. În total, 69% din nobilimea Basarabiei (mai mult de două treimi - o majoritate absolută care permitea un control asupra tuturor deciziilor adunărilor nobililor) este compusă din elemente ostile valorilor indigene.

În concluzie, putem spune că, după 1812, boierimea din Basarabia are un alt statut juridic, cu totul diferit de acela al boierimii din Ţară. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, administraţia rusă a depus toată străduinţa pentru a atrage de partea sa, pe diferite căi, boierii basarabeni. De asemenea, treptat, au fost introduse în Basarabia principale administrării guberniale ruse, fiind atraşi în cârmuire şi boieri basarabeni. Toate acestea au condus la situaţia că, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, nu mai putem vorbi de o boierime autohtonă cu o poziţie politică distinctă în Basarabia. Aceasta s-a diluat în marele număr al celor veniţi din Rusia, Polonia ş.a.

75 Petre Cazacu, op. cit., p. 154 76 Al. Boldur, Basarabia Românească, Chişinău, 1992, p. 456 77 Ibidem, p. 457

191

Căsătoria mixtă – punct de trecere a „frontierei” comunitare (a doua jumătate a secolului XIX - debutul secolului XX)

Mircea BRIE

Mixed Marrige – a Passing Point of the Community “frontier”

(second haft of the 19th century - beginning of the 20th) Abstract: Mixed marriage is one of the factors providing the link between

interethnic and interreligious communities. Ethnic and confessional diversity of the population imposes a communication, an interference of different ethno-confessional communities. As these communities were living together, it was natural that this “cooperation” should be visible in the case of marriage. Given the context, mixed marriages acquired an innate multiculturalism due to the need for living together. The “social barriers” completed the ethnic and confessional differences. The State becoming more and more powerful in time imposed itself and promoted a new perception of mixed marriage through a lay legislation. On the other hand, in the mixed Greek-Catholic and Roman-Catholic communities, inter-confessional marriages were more easily accepted officially as both confessions were under the same hierarchic authority, the Pope. It is important to get a glimpse of the ethnic structures and their dynamics, as well as of the confessional realities to have a clear image in the analysis of interethnic or inter-confessional marriages. Marriage may be one of the social mechanisms to change the demographic volume of certain communities not only quantitatively, but also qualitatively, and to alter traditional spiritual values.

Cuvinte cheie: căsătorie mixtă, confesiune, etnie, comunitate, determinisme,

constrângeri

Cercetarea de faţă se doreşte a fi o reflecţie asupra fenomenului căsătoriilor mixte dintr-un spaţiu ce se suprapune în genere peste cel al Crişanei. Căsătoria mixtă este unul din factorii ce asigură liantul dintre comunităţile inter-retnice şi inter-religioase. Fără îndoială, prin intermediul mariajului mixt se stimulează şi totodată se consolidează dialogul inter-comunitar, asigurându-se promovarea interculturalităţii în general. Spaţiul la care ne referim are particularităţile sale confesionale, etnice şi socio-economice. Considerăm oportun, sub acest raport, o abordare a temei, inclusiv prin intermediul dimensiunii sale istorico-geografice, pentru a evidenţia trăsăturile specifice, cadrul general în care este încadrat fenomenul cercetat. Caracteristicile etno-confesionale sunt strâns legate de evoluţia istorică. Poziţia geografică, multitudinea influenţelor culturale, deciziile de natură politică, contextul internaţional şi multe altele, au conferit acestui spaţiu o anumită arhitectură etno-confesională. Această structură a etnicului şi confesionalului este influenţată de factori, care pot fi externi sau interni. Spaţiul de la vest de Carpaţi a fost pe parcursul anilor obiectul disputelor teritoriale. Această regiune a aparţinut direct sau indirect, în secolul al XIX-lea, de Ungaria sau Austria.

În cercetarea noastră, ţinem cont de faptul că abordăm spaţiul unor entităţi ecleziastice, asta deoarece majoritatea surselor noastre pentru secolul al XIX-lea sunt

192

Căsătoria mixtă – punct de trecere a „frontierei” comunitare...

înscrisuri bisericeşti. Acest lucru impune de la sine un accent asupra confesiunii şi importanţei acesteia. Alături de confesiune, problemă pe care dorim să o evidenţiem, importantă este şi etnia. Documentele pe care le avem la dispoziţie nu ne permit însă să stabilim cu exactitate etnicitatea celor care locuiesc în acest spaţiu. Chiar dacă am dori să evidenţiem doar etnia, nu o să putem face acest lucru, asta deoarece la nivelul secolului al XIX-lea nici recensămintele oficiale nu folosesc ca variabilă naţionalitatea, ci doar limba maternă.

1. Confesiunea şi determinismul acesteia în strategia maritală∗ Principalul rol al bisericii, de a transmite valorile creştineşti, a fost completat

cu obligaţia de a veghea şi asupra modului cum acestea sunt urmate de credincioşi, prin verificarea comportamentului social şi moral. Atât căsătoria, cât şi alte evenimente majore din viaţa familiei au fost controlate de biserică. Aşa s-a trecut la introducerea registrelor parohiale anuale. Statul înţelege şi el utilitatea acestor înscrisuri bisericeşti, acestea reprezentau o sursă principală de evidenţă a mişcării populaţiei, necesară de altfel pentru prognozele economice, politice şi militare. Căsătoria era considerată un act fundamental, sacru, divin, nerepetabil, o taină, asemeni naşterii şi morţii. Căsătoriei i s-a atribuit o asemenea valoare tocmai pentru a apăra viaţa familială de capriciile umane, de influenţele religioase păgâne, pentru ca familia să-şi poată îndeplini rolurile sale economice, sociale, culturale. Legislaţia bisericească a acordat o atenţie deosebită stabilirii condiţiilor de încheiere şi desfacere a căsătoriei, mai mult decât vieţii de familie în sine. Atunci când s-a abordat problema condiţiilor în care era posibilă încheierea unei căsnicii un rol important l-a avut confesiunea. Acest factor le-a condiţionat pe toate celelalte, cel puţin până la o anumită dată.

1.1. În comunităţile greco-catolice acest fenomen trebuie privit într-un fel

nuanţat. La baza afinităţii dintre tinerii greco-catolici şi cei ortodocşi nu stă doar confesiunea. Pe lângă aceasta, un rol important îl deţine etnia (majoritatea greco-catolicilor din regiune erau de aceeaşi etnie cu ortodocşii), avem deci o relaţie strânsă la nivel etno-confesional. Abordând problema confesională ne întrebăm fireşte de ce există această afinitate între tinerii greco-catolici şi cei ortodocşi? O parte din răspuns l-am dat câteva rânduri mai sus (sunt de regulă de aceeaşi etnie) dar răspunsul acesta nu este unul complet. Se pretează a completa spunând că la această dată credincioşii greco-catolici şi cei greco-orientali, uniţii şi neuniţii, aveau o relaţie foarte strânsă, erau foarte apropiaţi (inclusiv din punct de vedere ecleziastic). Ritul greco-catolic nu diferea de cel ortodox, în mintea oamenilor obişnuiţi diferenţa practic nu era percepută. Toţi erau la fel (cel puţin aşa vedeau o parte dintre greco-catolici şi ortodocşi).

La nivelul Episcopiei Greco-Catolice de Oradea cele mai multe căsătorii încheiate au fost totuşi cele realizate în interiorul comunităţii confesionale. Studiile de caz efectuate în câteva parohii (acestea au fost alese aşa încât să se asigure o reprezentativitate la nivelul întregii episcopii – s-a ţinut cont de aşezare, dimensiune,

∗ Metodologic am folosit mai multe abrevieri ce fac trimiteri la religiile/confesiunile din regiune: O-ortodoxă, RC-romano-catolică, CH-confesiune helvetică, calvină sau reformată, EV-evanghelică, luterană şi Iz-izraelită. De asemenea, au fost folosite formulări de genul O-GC (căsătorie între un greco-catolic şi un ortodox) sau O/GC (căsătorie între un bărbat ortodox şi o femeie greco-catolică), şi altele după acelaşi model.

193

Mircea BRIE

27,6772,33

Căsătorii inter-confesionaleCăsătorii intra-confesionale

structura etno-confesională a populaţiei, etc.) evidenţiază faptul că doar 27,67% dintre căsătorii au fost căsătorii mixte. Dacă excludem din acest raport parohia Oradea, unde gradul de alteritate confesională prin căsătorie a fost destul de mare (49,62%), atunci ponderea căsătoriilor mixte abia se ridică la 16,78% din totalul căsătoriilor încheiate.

Căsătorii mixte Parohia Număr căsătorii

înregistrate Număr % din total căsătorii Păuleşti 111 39 35,14 Borod 255 45 17,65 Ciutelec 146 17 11,64 Curtuiuşeni 129 22 17,05 Dobricioneşti 143 53 37,06 Drăgeşti 137 42 30,66 Galoşpetreu 53 7 13,21 Ghenci 92 16 17,39 Ioaniş 101 20 19,80 Sfârnaş 96 17 17,71 Şuncuiuş de Beiuş 185 17 9,19 Tarcea 118 7 5,93 Vadu Crişului 311 13 4,18 Oradea 931 462 49,62 Total 2.808 777 27,67

Surse: A.N-D.J. BH, Colecţia Registrelor de Stare Civilă (Matricola cununaţilor) Ponderea mare a căsătoriilor mixte din localitatea Oradea nu o putem pune

doar pe seama faptului că în oraş comunitatea greco-catolică era una minoritară, deci obligată să aleagă parteneri de altă confesiune, ci ilustrează mai degrabă faptul că la Oradea, la fel ca şi în alte mari oraşe, etnia şi confesiunea nu mai reprezentau o barieră în calea întemeierii unei familii, cel puţin nu în aceeaşi măsură ca şi în cazul lumii rurale. La oraş statutul social devenea tot mai important. De altfel, o analiză a căsătoriilor din perspectiva socio-profesională a confirmat afinităţile dintre partenerii ce aveau acelaşi statut social, şi asta dincolo de etnia şi confesiunea acestora.

Ponderea căsătoriilor intra şi inter-confesionale în parohiile greco-catolice

Oradea

50,38 49,62

194


În celelalte localităţi (rurale de această dată) ponderea căsătoriilor mixte este mai redusă. Se disting totuşi câteva localităţi ce se remarcă printr-o pondere ridicată în raport cu celelalte: la Dobricioneşti 37,06% din căsătorii sunt mixte1, la Păuleşti 35,14%2, iar la Drăgeşti 30,66%3. Alteritatea confesională ridicată din aceste parohii poate fi explicată prin aşezarea acestor localităţi în arii unde populaţia greco-catolică (chiar dacă era semnificativă în parohie) era minoritară la nivelul regiunii. Pe de altă parte, analizând structura acestor căsătorii mixte constatăm faptul că cele mai multe dintre căsătoriile din aceste parohii sunt încheiate cu parteneri de confesiune ortodoxă (100% în Păuleşti, 85,7% în Drăgeşti şi 98,1% în Dobricioneşti). Cum explicăm această apetenţă mare a tinerilor greco-catolici (în special a fetelor) spre o căsătorie cu un partener ortodox? Amintim în acest context faptul că preoţii din aceste localităţi au raportat foarte puţine dintre aceste căsătorii mixte episcopiei (posibil că ele nu erau privite „amestecate” de către preot sau comunitate!). Orientarea tinerilor greco-catolici spre o căsătorie în interiorul etniei cu un partener ortodox, aşa cum am precizat, era văzută de către comunitate drept una normală. Între cele două confesiuni existând, la nivelul mentalului tradiţional românesc, un foarte ridicat grad de similitudini, fapt ce le conferea o anumită conştiinţă a unităţii.

O alteritate confesională redusă (sub 10%) întâlnim în parohiile Vadu Crişului (4,18%), Tarcea (5,93%) şi Şuncuiuş de Beiuş (9,19%). La Vadu Crişului, ponderea mare a căsătoriilor realizate în interiorul localităţii (209 din totalul de 311 căsătorii realizate în perioada 1860-1880), coroborată cu numărul mare al persoanelor ce împărtăşeau alte credinţe, ne-ar tenta să credem că ne aflăm în faţa unei comunităţi în care gradul alterităţii confesionale era foarte ridicat. Realitatea (aşa cum rezultă ea din registrele parohiale cercetate!) era însă alta: doar 4,18% dintre căsătorii sunt mariaje mixte (13 cazuri). Care să fie explicaţia acestei ponderi reduse? Cum era posibil ca în toată această perioadă să nu se fi încheiat nici o căsătorie mixtă GC-O (reamintim faptul că în localitate exista o importantă comunitate O ce număra, la 1900, 716 membri)? Dacă în cazurile celorlalte două parohii, asupra cărora s-au efectuat studii de caz, au existat un număr relativ mare de asemenea căsătorii, în Vadu Crişului ele dispar în totalitate. Acest fenomen este lipsit de logică, cel puţin într-o mare parte. Din acest punct de vedere, explicaţia lipsei acestor mariaje este aceea a percepţiei unitare dintre GC şi O. Pe de altă parte, dimensiunea mare a comunităţii greco-catolice din localitate sau din satele vecine asigura piaţa maritală fără a pune în discuţie atingerea pragului consangvinităţii. Cu toate acestea, cele 13 căsătorii mixte încheiate cu parteneri CH (84,6%) şi RC contrazic într-o anumită măsură ipoteza lansată. De ce tinerii GC refuză mariaje cu parteneri O, dar preferă mariaje cu CH sau RC? Să fie oare alteritatea etnică atât de evidentă în cazul acestei localităţi? În faţa unei asemenea situaţii putem aduce două explicaţii: 1. luând în discuţie faptul că toţi partenerii CH sunt din Vadu Crişului4, am putea spune că determinismul etnic este foarte redus la cele două comunităţi (română şi maghiară) care se cunoşteau foarte bine, iar în acest caz alţi factori

1 Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Bihor (în continuare A.N-D.J. BH), Colecţia Registrelor de Stare Civilă, dos. 399, f. 7-20 2 Ibidem, dos. 887, f. 62-73; 888, f. 24-27 3 Ibidem, dos. 401, f. 8-18 4 În această categorie intră, pe lângă cele 10 căsătorii dintre parteneri din localitate, şi căsătoria din 1880 dintre un bărbat CH din Vadu Crişului şi o femeie GC din Birtin. Ibidem, dos. 1382, f. 49-50

195

Mircea BRIE

conduceau spre asemenea mariaje; 2. dacă totuşi constrângerile etnice erau puternice, o parte a acestor mariaje le putem pune pe seama maghiarilor de confesiune GC. În Tarcea, doar 7 căsătorii sunt mixte inter-confesional (5,9%). Toate aceste căsătorii mixte sunt încheiate cu parteneri din afara grupului etnic românesc (acest fapt era însă unul normal dacă ţinem cont de faptul că în localitate, dar şi în satele vecine, nu exista o comunitate ortodoxă). Dintre cele 7 căsători mixte, 3 au fost încheiate în filia Cheşereu (toate cu parteneri CH), unde comunitatea GC era alcătuită din 56 de persoane, iar comunitatea CH număra 1.358 persoane5. La Şuncuiuş de Beiuş ponderea scăzută a căsătoriilor mixte demonstrează puternicul determinism confesional la populaţia GC din localitate. Atunci când alteritatea confesională este suprapusă şi de către una etnică, constrângerile comunitare, pe de o parte, şi înclinaţiile personale pe de altă parte, fac ca determinismele etno-confesionale asociate să fie foarte evidente.

La nivelul întregii episcopii, potrivit studiului combinat asupra rapoartelor parohiale şi asupra registrelor de stare civilă (efectuat în cazul parohiilor alese în eşantionul propus), în perioada 1860-1910 au fost încheiate 5.392 de căsătorii mixte.

Protopopiatul Total căsătorii

mixte GC/ O

GC/RC

GC/CH

GC/EV

% bărbaţi

O/ GC

RC/GC

CH/GC

EV/GC

% femei

Ardud 21 15 71,43 1 2 2 1 28,57 Barcău 277 42 50 13 2 38,63 115 43 11 1 61,37 Beiuş 151 29 12 18 3 41,06 62 17 5 5 58,94 Carei 451 18 131 64 9 49,22 9 122 80 18 50,78 Crişul Repede 206 57 12 10 38,35 97 12 16 2 61,65 Eriu 246 15 85 42 3 58,94 16 46 39 41,06 Holod 196 83 22 3 1 55,61 68 16 3 44,39 Leta Mare 247 6 89 40 4 56,28 11 31 61 5 43,72 Lunca 237 28 48 37 6 50,21 65 21 28 4 49,79 Mako 1.413 287 262 83 13 45,65 409 190 157 12 54,35 Mădăras 57 1 18 15 2 63,16 1 8 11 1 36,84 Oradea6 630 147 55 47 8 40,79 300 44 24 5 59,21 Satu Mare 510 14 125 103 16 50,59 17 113 106 16 49,41 Sebiş 150 57 20 12 1 60,0 53 6 1 40,0 Someşeni 48 2 21 6 60,42 1 15 3 39,58 Supuru de Jos 63 5 12 20 4 65,08 16 4 2 34,92 Şimand 151 81 5 56,95 59 3 3 43,05 Şiria 171 70 14 2 50,29 77 6 2 49,71 Văşad 167 7 25 24 2 34,73 6 62 38 3 65,27 Total 5.392 949 1.021 539 74 47,90 1.367 773 594 75 52,10 Surse: A.N-D.J. BH, Colecţia Registrelor de Stare Civilă (Matricola cununaţilor); Idem, Fondul Episcopiei Greco-Catolice Oradea (Rapoartele parohiale de stare civilă).

5 Schematismus Historicus Venerabilis Cleri diocesis Magno-Varadiensis graeci ritus catholicorum pro anno jubiliari 1900, Magno-Varadini, Typis, Samuelis Berger jun, Oradea, 1900 (în continuare Schematismus...), p. 225 6 Informaţiile referitoare la acest protopopiat nu includ rezultatele cercetării făcute asupra registrelor parohiale din parohia Oradea. Considerăm că o prezentare separată poate să evidenţieze comportamentul marital al populaţiei urbane, dar şi percepţia preoţilor din localitate. Pentru o mai clară imagine rugăm a se vedea prezentarea analizei strategiilor maritale (din capitolul precedent) făcută pentru acest protopopiat.

196


Constatăm o sensibilă diferenţiere zonală în ceea ce priveşte comportamentul marital al populaţiei greco-catolice. Putem identifica, sub acest raport, trei tipuri de protopopiate: primul cu un mare număr de căsătorii mixte (peste 400 de cazuri) în protopopiatele Carei, Mako, Oradea şi Satu Mare; al doilea cu un număr mediu de căsătorii (între 100 şi 400 cazuri) în protopopiatele Barcău, Beiuş, Crişul Repede, Eriu, Holod, Lunca, Leta Mare, Sebiş, Şimand, Şiria şi Văşad; şi în fine, al treilea grup format din protopopiate în care au fost consemnate mai puţin de 100 de căsătorii mixte: Ardud, Mădăras, Someşeni şi Supuru de Jos. O pondere mare a căsătoriilor mixte întâlnim aşadar în protopopiatele în care existau centre urbane sau în regiuni cu populaţie greco-catolică redusă şi dispersată (cazul protopopiatului Mako).

Parohiile din Oradea sunt în măsură a ne oferi imaginea unei mari alterităţi confesionale prin căsătorie. Acest fenomen este credem noi generat de influenţa modernităţii, mult mai vizibilă la oraş, unde pe fondul diluării perceptelor tradiţionale se constată o evoluţie mult mai pragmatică în raporturile maritale. Tabloul de mai jos7, este în măsură să accentueze supoziţiile enunţate cu această ocazie.

Căsătoriile mixte în parohia Oradea

20%

37%

38%

3%

2%

GC-O

GC-RC

GC-CH

GC-EV

Altele

Total căsăt. Total căsăt. mixte GC-O GC-RC GC-CH GC-EV Altele

1.169 532 109 196 202 17 8 La polul opus se aflau protopopiatele Ardud, Mădăras, Someşeni şi Supuru de

Jos, toate alcătuite din localităţi ce aveau o populaţie majoritar greco-catolică şi în care comunitatea ortodoxă era practic inexistentă. În aceste localităţi considerăm că gradul alterităţii confesionale prin căsătorie era determinat mai degrabă de presiunea exercitată de celelalte comunităţi confesionale, obligate de atingerea pragului consangvinităţii să încheie căsătorii cu parteneri greco-catolici.

7 Cf. Adelina Stoenescu, Cununiile mixte în comunităţile catolice (latine şi orientale) din Oradea între 1851-1918, în Corneliu Pădurean, Ioan Bolovan (coord.), Căsătoriile mixte în Transilvania. Secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2005, p. 162; A.N-D.J. BH, Colecţia Registrelor de Stare Civilă, dos. 825, f. 21-39 şi dos. 827, f. 1-19 (parohia Olosig); dos. 726, 6-23 (parohia Oradea Ruteană); dos. 686, f. 1-50 şi dos. 687, f. 1-5 (parohia Oradea Catedrală)

197

Mircea BRIE

Analiza zonală a căsătoriilor mixte

0200400600800

1000120014001600

Ardud

Barcău

Beiuş

Carei

Criul R

eped

eEriu

Holod

Leta

MareLu

nca

Mako

Mădă

ras

Oradea

Satu M

areSeb

iş

Someş

eni

Supur

u de J

os

Şimand Şir

iaVăşa

d

Potrivit analizei efectuate asupra celor 5.392 de căsătorii mixte s-a constatat o alteritate pe patru direcţii principale în care s-a manifestat alteritatea confesională. Acest proces trebuie fără îndoială privit cu mare circumspecţie. Procesul despre care vorbim nu a fost unul cu sens unic. Alteritatea s-a manifestat în ambele direcţii (atât dinspre, cât şi spre comunitatea confesională greco-catolică).

a. Alteritatea pe direcţia ortodoxă, coroborată cu afinitatea etnică a celor două confesiuni (ambele erau alcătuite în principal din români), a fost cea mai evidentă. Nu mai puţin de 42,95% dintre căsătoriile mixte s-au încheiat cu parteneri ortodocşi. Ponderea acestora a putut fi şi mai mare în condiţiile în care s-a dovedit în studiul nostru că unii preoţi nu raportau aceste căsătorii ca fiind „amestecate”.

Alteritatea confesională prin căsătorie

21,01%

2,76%

33,27%

42,95% GC-OGC-RCGC-CHGC-EV

O pondere mare a căsătoriilor mixte GC-O întâlnim (a se vedea graficul de mai

jos) în protopopiatele cu o însemnată populaţie de ortodocşi (Barcău, Beiuş, Crişul Repede, Holod, Sebiş, Şimand sau Şiria) dar şi în protopopiate în care cele două comunităţi confesionale ale românilor erau minoritare (Lunca, Mako sau Oradea). În celelalte protopopiate s-au consemnat ponderi foarte reduse ale căsătoriilor mixte ce implicau parteneri ortodocşi. Explicaţia acestui fapt o găsim în ponderea redusă

198


(aproape inexistentă) a comunităţii ortodoxe din aceste protopopiate şi nu într-o afinitate mai redusă spre asemenea mariaje8.

b. Alteritatea pe direcţia romano-catolică. După căsătoriile cu parteneri ortodocşi, tinerii greco-catolici preferau căsătoriile cu parteneri de confesiune romano-catolică (33,27% din totalul căsătoriilor mixte). Înclinaţia spre mariaje cu tineri romano-catolici poate fi demonstrată în principal acolo unde existau şi alte comunităţi numeric mai semnificative decât cea romano-catolică. Această afinitate s-ar datora credem noi apropierii spirituale dintre cele două confesiuni. Apoi, protopopul ce emitea dispensele necesare căsătoriilor mixte, avea sau nu avea anumite preferinţe. El putea să aprobe, să amâne sau chiar să se opună realizării unei căsătorii. Doi tineri, unul greco-catolic şi unul romano-catolic, ce doreau să se căsătorească, obţin mult mai repede aceste dispense pe de o parte, pe de altă parte mulţi credincioşii greco-catolici de rând percepeau apropierea de romano-catolici prin faptul că se aflau sub aceeaşi frăţietate a credinţei romane. O pondere ridicată a căsătoriilor mixte GC-RC s-a înregistrat în protopopiatele Ardud, Carei, Eriu, Leta Mare, Mădăras, Satu Mare, Someşeni, Supuru de Jos, Văşad (protopopiate cu însemnată populaţie RC).

Structura confesională a căsătoriilor mixte

0%

20%

40%

60%

80%

100%

Ard

ud

Barcău

Beiuş

Care

i

Crişu

l Rep

ede

Eriu

Hol

od

Leta

Mar

e

Lunc

a

Mak

o

Mădăr

as

Ora

dea

Satu

Mar

e

Sebiş

Som

eşen

i

Supu

ru d

e Jo

s

Şim

and

Şiria

Văş

ad

Tota

l

GC-O GC-RCGC-CH GC-EV

c. Alteritatea pe direcţia reformată (calvină). Varianta căsătoriilor cu parteneri

de confesiune reformată a fost preferată în cazul a 21,01% dintre căsătoriile mixte. Această pondere destul de ridicată trebuie privită totuşi sub rezerva faptului că în regiune ponderea populaţiei calvine era mult mai mare. În conformitate cu recensământul din anul 1880, în Bihor locuiau 86.231 enoriaşi ai Bisericii Calvine. Ei reprezentând 27,4% din populaţia totală a spaţiului actualului judeţ Bihor9. La 1900, potrivit informaţiilor oferite de către episcopie, în localităţile eparhiei greco-catolice locuiau 365.318 calvini (29,03%)10. O pondere mai ridicată a căsătoriilor GC-CH s-a înregistrat în protopopiatele

8 Studiile făcute asupra acestor protopopiate au demonstrat chiar contrariul: proporţional cu ponderea populaţiei ortodoxe din aceste localităţi numărul căsătoriilor mixte ce implicau asemenea parteneri este mai semnificativ. 9 Traian Rotariu (coord.), Recensământul din 1880. Transilvania, Studia Censualica Transsilvanica, Editura Staff, Cluj-Napoca, 1997 (în continuare Recensământul din 1880...), p. 360 10 Schematismus ..., p. 266. În acelaşi an, comunitatea romano-catolică reprezenta 25,05% din populaţia acestor localităţi (tinerii GC i-au preferat însă pe aceştia în procent de 33,27%), iar ortodocşi reprezentau doar 15,1% (căsătoriile GC-O au reprezentat 42,95%). Aceste raporturi

199

Mircea BRIE

Carei, Eriu, Leta Mare, Mădăras, Satu Mare, Supuru de Jos şi Văşad (regiuni cu o pondere foarte mare a populaţiei calvine).

d. Alteritatea pe direcţia evanghelică. Ponderea căsătoriilor GC-EV este mai scăzută (2,76%), ea fiind mult sub nivelul ponderii populaţiei din spaţiul episcopiei (9,8%)11. Din cele 149 de căsătorii de acest tip, 27 s-au încheiat în Carei, 25 în Mako, iar 32 în Satu Mare (protopopiate cu importante comunităţi de germani).

Înclinaţia spre una din cele patru direcţii amintite a fost diferită la cele două sexe. Pe ansamblu, femeile greco-catolice s-au dovedit a fi mai înclinate spre mariaje mixte (52,1%) decât bărbaţii (47,9%). Explicaţia acestui fapt rezidă în primul rând din mobilitatea mai redusă a femeii ce era obligată să recurgă la mariaje mixte atunci când piaţa maritală nu era suficientă în opţiuni. Această „dispoziţie” a femeii spre căsătorii mixte, era totuşi cotrabalansată de o emancipare mai mare a bărbatului (tinerii bărbaţi acceptau mult mai uşor un asemenea mariaj). Femeile greco-catolice au optat pentru căsătorii mixte într-o mai mare măsură decât bărbatul în protopopiatele Barcău, Beiuş, Crişul Repede, Mako, Oradea şi Văşad.

1.2. În comunităţile romano-catolice ponderea alterităţii confesionale este foarte

ridicată (40,89%). Această pondere variază foarte mult de la 58,62% la 10,34%. O pondere mare este întâlnită în localităţile unde comunităţile romano-catolice sunt reduse şi izolate (Ceica – 58,62%, Tileagd – 57%) sau în Oradea, unde specificul societăţii urbane a influenţat într-o manieră semnificativă comportamentul tinerilor în momentul căsătoriei.


înregistrate Număr % din total căsătorii Sălacea 319 33 10,34 Ceica 58 34 58,62 Băiţa 75 14 18,67 Oradea 5.593 2.439 43,61 Tileagd 100 57 57,0 Suplacu de Barcău 223 27 12,11 Total 6.368 2.604 40,89

Surse: A.N-D.J. BH, Colecţia Registrelor de Stare Civilă (Matricola cununaţilor)

10,34

89,66

58,62

41,38

18,67

81,33

43,61

56,39

57,00

43,00

12,11

87,89

40,89

59,11

0,00

20,00

40,00

60,00

80,00

100,00

Sălacea Ceica Băiţa Oradea Tileagd Suplacu deBarcău

Total

Ponderea căsătoriilor intra şi inter-confesionale în parohiile romano-catolice

Căsătorii inter-confesionale Căsătorii intra-confesioanle

dovedesc o înclinaţie mai mică spre mariaje cu parteneri de etnie maghiară şi confesiune protestantă (CH). 11 Ibidem

200


O pondere redusă a căsătoriilor mixte a fost înregistrată în parohiile Sălacea (10,34%), localitate cu o importantă comunitate romano-catolică, şi Suplacu de Barcău, localitate în apropierea căreia se află importante comunităţi romano-catolice slovace (Ip, Borumlaca, Vărzari)12.

Alteritatea confesională prin căsătorie în parohiile romano-catolice

Parohia Nr. căs. înreg.

Nr. căs. mixte

RC/ O

RC/ CH

RC/ GC

RC/ EV

RC/ U

% bărbaţi

O/ RC

CH/ RC

GC/ RC

EV/ RC

U/ RC

% femei

Sălacea 319 33 2 2 12,12 1 12 16 87,88 Ceica 58 35 4 5 25,71 2 4 19 1 74,29 Băiţa 75 14 2 3 2 50,0 2 2 1 2 50,0 Oradea 5.593 2.439 80 223 755 57 1 45,76 134 303 771 107 8 54,24 Tileagd 100 56 1 25 2 50,0 1 17 8 2 50,0 Suplacu de Barcău 223 27 12 44,44 14 1 55,56 Total 6.368 2.604 83 269 766 57 1 45,16 140 352 816 112 8 54,84 Surse: A.N-D.J. BH, Colecţia Registrelor de Stare Civilă (Matricola cununaţilor)

Dimensiunea comunităţilor romano-catolice, structura etnică a comunităţi, dar

şi mediul, au condiţionat alteritatea confesională a tinerilor în momentul căsătoriei. Comunităţile romano-catolice izolate au fost obligate să recurgă la mariaje mixte.

Structura confesională a căsătoriilor mixte (mediul rural)

0

10

20

30

40

50

60

Sălacea Ceica Băiţa Suplacu deBarcău

Tileagd

RC-U

RC-EVRC-GC

RC-CH

RC-O

În mediul rural, mai conservator, partenerii preferaţi ai tinerilor romano-catolici au

fost tinerii reformaţi. Această afinitate confesională credem că a fost determinată şi de apartenenţa comună la grupul etnic maghiar. Asemenea situaţii pot fi consemnate la Suplacu de Barcău şi Tileagd, unde o parte importantă a RC erau maghiari (la fel ca şi reformaţii). O interesantă distribuţie a căsătoriilor mixte a fost consemnată la Sălacea. Această localitatea avea la 1880 o populaţie totală de 2.954 locuitori13. Dintre aceştia, 1.709 erau CH, 1.075 erau RC, 89 erau GC, 61 erau Iz, 19 erau O, iar 1 era EV14. Analizând comparativ structura etno-confesională cu cea a căsătoriilor mixte putem deduce faptul că între RC şi GC există o evidentă afinitate. Credem însă că această „afinitate” mai degrabă se datorează dimensiunii reduse a cumunităţii GC (nevoită să încheie căsătorii în

12 În acest ultim caz componenta etnică a fost asociată celei confesionale. 13 Recensământul din 1880 ..., p. 74 14 Ibidem

201

Mircea BRIE

afara grupului confesional). La Băiţa, devenit important centru economic, marea diversitate a opţiunilor maritale s-a datorat fără îndoială şi compoziţiei populaţiei din această localitate confruntată cu un aflux important de populaţie ce se stabilea aici în căutarea unui loc de muncă.

Structura confesională a căsătoriilor mixte din parohia Oradea

8,8%

21,6%

62,6%

6,7% 0,4%

RC-O

RC-CH

RC-GC

RC-EV

RC-U

La Oradea, mediul urban a influenţat de o manieră decisivă comportamentul

marital al populaţiei romano-catolice. Afinităţile etnice par a se estompa, în schimb tot mai evidentă este afinitatea spirituală cu GC (observată şi în cazul greco-catolicilor15). Nu mai puţin de 62,6% dintre tinerii RC care au optat pentru căsătorii mixte şi-au ales drept partener un GC. Următoarea opţiune, evidentă am spune dacă ţinem cont de ponderea acestei comunităţi în oraş, dar şi de afinitatea etnică dintre cele două grupuri, a fost cea a căsătoriilor cu parteneri reformaţi (21,6%). Urmau căsătoriile cu ortodocşi (8,8%), cele cu evanghelici (6,7%) şi cele cu unitarieni (0,4%).

Sub raportul înclinaţiei spre căsătorii mixte a celor două sexe se constată un evident raport favorabil femeii, 54,84% dintre mariajele mixte fiind încheiate de către acestea. O asemenea distribuţie a căsătoriilor mixte pe cele două sexe este dată de mobilitatea scăzută a femeii, care este „obligată” să recurgă la mariaje mixte.

1.3. În comunităţile ortodoxe gradul de alteritate confesională prin căsătorie

a fost în perioada analizată deosebit de redus. În cele 17 parohii analizate, din totalul celor 3.615 căsătorii, doar 317 au fost căsătorii mixte inter-confesional (8,77%). Din acest punct de vedere, comunitatea ortodoxă poate fi considerată drept una dintre cele mai conservatoare confesiuni creştine sub raportul deschiderii spre mariaje mixte. În ciuda acestei ponderi foarte reduse putem constata, la fel ca şi în cazul celorlalte confesiuni, că acolo unde modernitatea s-a impus mai repede (la oraş în principal) alteritatea confesională prin căsătorie a fost destul de ridicată. La Oradea, în aceeaşi perioadă ponderea căsătoriilor mixte inter-confesionale s-a ridicat la 46,55% din totalul căsătoriilor. Această pondere ridicată s-a datorat cu precădere

15 Acest proces al conştientizării apropierii spirituale dintre cele două confesiuni catolice era mai vizibil la elite şi în mediul urban, unde populaţia înţelegea mai bine realităţile religioase.

202


faptului că în localitate piaţa maritală intra-confesională era imposibil de asigurat. Numeroşii tineri, sosiţi din întreaga regiune la Oradea, îşi întemeiau o familie alături de persoane ce locuiau deja în oraş (puţini dintre aceştia erau ortodocşi16).


înregistrate Număr % din total căsătorii Feneriş 300 45 15,0 Forău 338 26 7,69 Şălişte de Beiuş 134 1 0,75 Vaşcău 214 24 11,21 Hinchiriş 227 1 0,44 Bunteşti 218 2 0,92 Brădet 117 0,0 Poieni de Sus 187 0,0 Leleşti 85 0,0 Calea Mare 129 16 12,40 Oradea 348 162 46,55 Almaşu Mic 71 11 15,49 Tinăud 201 26 12,94 Lugaşu de Sus 236 2 0,85 Bratca 144 0,0 Gurbediu 387 1 0,26 Ucuriş 279 0,0 Total 3.615 317 8,77

Surse: A.N-D.J. BH, Colecţia Registrelor de Stare Civilă (Matricola cununaţilor) În mai multe parohii situate în regiuni preponderent româneşti ortodoxe

gradul alterităţii confesionale este zero. Astfel, întregi regiuni din lungul Crişului Negru sau a Crişului Repede se pot distinge printr-un mare grad de conservare şi prezervare atât a identităţii confesionale, cât şi a celei etnice. Puternica conservare etnică este evidenţiată şi de înclinaţia, acolo unde a fost cazul, spre mariaje cu parteneri greco-catolici (în proporţie de 100% în mai multe parohii).

Ponderea căsătoriilor intra şi inter-confesionale în parohiile ortodoxe

020406080

100120

Feneriş

Forău

Şălişt

e de B

eiuş

Vaşcă

u

Hinchiriş

Bunteş

ti

Brădet

Poieni

de S

us

Leleş

ti

Calea M

are

Oradea

Almaş

u Mic

Tinăud

Lugaşu

de Sus

Bratca

Gurbed

iuUcu

rişTota

l

Căsătoriile inter-confesionale Căsătoriile intra-confesionale Puţine căsătorii mixte s-au încheiat în afara grupului confesional. Atunci

când totuşi s-au încheiat asemenea căsătorii, ele tindeau să se realizeze în interiorul 16 A se vedea în sensul exemplificărilor analiza strategiilor maritale pentru parohia Oradea.

203

Mircea BRIE

comunităţii româneşti. Excepţie de la această regulă a făcut doar parohia Oradea şi într-o măsură mult mai redusă parohia Vaşcău (unde, la fel ca şi în Oradea, persoanele nou stabilite încercau să se integreze, inclusiv printr-un mariaj cu o persoană din localitate17). Un fapt demn de remarcat este şi înclinaţia mult mai evidentă spre mariaje mixte a tinerelor ortodoxe (61,2%) în comparaţie cu bărbaţii (38,8%).

Parohia O/GC O/RC O/CH O/EV % bărbaţi GC/O RC/O CH/O EV/O % femei Feneriş 6 13,33 39 86,67 Forău 0,0 26 100,0 Şălişte de Beiuş 0,0 1 100,0 Vaşcău 3 6 1 41,67 6 7 1 58,33 Hinchiriş 0,0 1 100,0 Bunteşti 0,0 2 100,0 Brădet 0,0 0,0 Poieni de Sus 0,0 0,0 Leleşti 0,0 0,0 Calea Mare 2 12,50 14 87,50 Oradea 37 36 30 1 64,20 28 14 16 35,80 Almaşu Mic 0,0 11 0,0 Tinăud 1 3,85 24 1 96,15 Lugaşu de Sus 0,0 2 100,0 Bratca 0,0 0,0 Gurbediu 0,0 1 100,0 Ucuriş 0,0 0,0 Total 48 42 32 1 38,80 154 22 18 61,20 Surse: A.N-D.J. BH, Colecţia Registrelor de Stare Civilă (Matricola cununaţilor)

Analizând structura confesională a căsătoriilor mixte constatăm aşa cum am

mai precizat că tinerii O erau atraşi într-o mică măsură de mariajele mixte. Atunci când realizau totuşi căsătorii mixte ei se orientau cu predilecţie spre căsătorii cu parteneri greco-catolici (români). Orientarea tinerilor O spre asemenea mariaje nu poate fi pusă doar pe seama puternicului determinism etnic (foarte puternic, de altfel!), ci credem că a fost influenţat şi de structura etno-confesională a aşezărilor în care se aflau aceste parohii ortodoxe. În general, puţine erau localităţile care aveau populaţie mixtă etnic şi unde românii să fie ortodocşi şi nu greco-catolici. Apoi, ar mai fi încă un fapt asupra căruia merită insistat: legislaţia statului stabilea ca o căsătorie dintre un catolic şi un necatolic să se realizeze în faţa preotului catolic.

17 De această dată fenomenul era asigurat de persoanele ce aveau confesiuni diferite (în special romano-catolică) ce se stabileau într-o regiune preponderent ortodoxă. Fenomenul putea fi şi invers: numeroşi tineri din satele învecinate (alcătuite într-o proporţie aproape absolută din ortodocşi) intrau în contact cu partenerii lor în Vaşcău sau Băiţa (localităţi în care s-au concentrat persoane de alte confesiuni, în special RC).

204


Structura confesională a căsătoriilor mixte (mediul rural)

05

101520253035404550

Feneriş

Forău

Şălişt

e de B

eiuş

Vaşcă

u

Hinchir

iş

Bunteş

ti

Brădet

Poieni

de Sus

Leleş

ti

Calea M

are

Almaş

u Mic

Tinăud

Lugaşu

de Sus

Bratca

Gurbed

iuUcu

riş

O-EVO-CHO-RCO-GC

Aşezarea unui număr mare de tineri ortodocşi în Oradea pe parcursul acestei perioade (inclusiv prin căsătorie) este un fenomen vizibil şi în urma unei analize comparate a celor 3 recensăminte efectuate de către statul maghiar în aceşti ani. Comunitatea ortodoxă din Oradea înregistrează între 1880 şi 1910 cea mai mare creştere în raport cu celelalte confesiuni (peste 250%). Ea ajunge de la 1.856 de enoriaşi în 1880, la 4.649 enoriaşi în 1910. Ponderea acestei comunităţi a crescut şi ea de la 5,9% (1880) la 7,2% (1910). Această creştere a comunităţii ortodoxe din Oradea poate fi pusă nu doar pe seama unui spor natural ridicat, ci în primul rând pe seama aşezării în localitate a unui mare număr de persoane ce se instalau în oraş în căutarea unei vieţi mai bune. Cum majoritatea celor ce se instalau în Oradea erau din satele bihorene, s-a ajuns la o creştere semnificativă a numărului membrilor comunităţii ortodoxe de aici. Cei mai mulţi dintre nou veniţi au fost tineri (în special bărbaţi) ce căutau de lucru la oraş. O mare parte a acestor tineri optau pentru căsătorii tot în Oradea. Cu cine se puteau căsători? Piaţa maritală le oferea acestora, dar şi altor tineri ortodocşi, posibilitatea încheierii unor mariaje în interiorul comunităţii confesionale? Nu. Cum majoritatea celor care veneau în oraş erau băieţi, credem că se ajungea la o insuficientă „ofertă” feminină (în interiorul confesiunii). Nu întâmplător, spre deosebire de alte localităţi, unde femeile ortodoxe se arătau mult mai deschise spre mariaje mixte, în parohia ortodoxă din Oradea 64,2% dintre căsătoriile mixte sunt realizate de către bărbaţi.

Prima opţiune a tinerilor ortodocşi (fenomen evident în majoritatea localităţilor cercetate) atunci când realizau căsătorii mixte au fost mariajele cu parteneri GC. Înclinaţia vădită spre aceste mariaje nu este reliefată doar de numărul (65 cazuri) şi ponderea (40,12%18) acestor căsătorii, ci şi de faptul că în oraş comunitatea greco-catolică era una destul de redusă (celelalte confesiuni reprezentau prin urmare oferte mult mai largi). Afinitatea mariajelor O-GC s-a dovedit mare şi în cazul tinerilor GC (şi în acest caz însă oferta RC şi CH mult mai bogată i-a împins pe tineri spre mariaje în afara comunităţii confesionale). Diferenţe au existat totuşi între cele două comunităţi: tinerii GC au dovedit o mai mare deschidere spre mariaje cu parteneri de o altă etnie (posibil şi ca urmare a apropierii spirituale dintre GC şi RC). Apropierea de care am vorbit s-a produs nu doar pe cale spirituală, convieţuirea comună a condus

18 Aceste căsătorii reprezentau 18,68% din totalul căsătoriilor încheiate în această perioadă de către tinerii parohiei.

205

Mircea BRIE

oarecum şi la o anumită diluare a perceptelor etnice în această comunitate. Reamintim faptul că tinerii GC au preferat atunci când au încheiat mariaje mixte parteneri CH într-o pondere de 37,97%, RC într-o pondere de 36,84%, iar O în pondere de 20,48%. Faptul că în Oradea exista o comunitate GC mult redusă în raport cu celelalte confesiuni a contat mult, în opţiunile maritale ale tinerilor GC. Alta ar fi fost situaţia dacă această comunitate ar fi fost mai mare. Cu toate acestea, tinerii ortodocşi au dovedit un mai mare ataşament faţă de grupul etnic românesc.

Dimensiunea mare a comunităţii RC din Oradea a condus la un număr consistent de căsătorii mixte O-RC (50 cazuri, reprezentând 30,86% din totalul căsătoriilor mixte19). De o dimensiune apropiată era şi comunitatea CH, mariajele cu parteneri de această confesiune reprezentând 28,4% din totalul căsătoriilor mixte şi 13,21% din totalul căsătoriilor încheiate.

Structura confesională a căsătoriilor mixte din parohia Oradea

0,62%

28,40% 40,12%

30,86%

O-GCO-RCO-CHO-EV

Aşa cum deja am amintit, în toate parohiile rurale analizate, femeile ortodoxe

s-au dovedit a fi mai deschise spre mariaje mixte. Explicaţia simplă rezidă tocmai din caracterul închis sau semi-închis al acestor localităţi, fapt ce obliga femeia să accepte variantele existente. Femeia ortodoxă este mai deschisă spre mariaje mixte decât bărbatul. Ea este însă dispusă să încheie căsătorii mixte doar cu tineri greco-catolici (români!) şi mai puţin cu tineri de alte confesiuni. Bărbatul ortodox, în schimb, pare a nu avea foarte multe reţineri atunci când încheia o căsătorie cu o parteneră de altă etnie.

1.4. În comunităţile reformate (calvine) alteritatea confesională prin căsătorie s-a dovedit a fi mult mai redusă. În general comunităţile protestante militau într-o formă mult mai clară şi mai vehementă împotriva oricărei diluări a perceptelor confesionale prin căsătorie. Căsătoria trebuia făcută „în Domnul”, iar căsătoriile mixte erau văzute de multe ori ca ceva ce era săvârşit fără voia Bisericii şi fără cea a lui Dumnezeu. Aceste percepte, vizibil mai puternice în cazul comunităţii reformate, a căpătat totuşi o nuanţare în funcţie de structura etno-confesională a populaţiei unei aşezări, de realităţile demografice locale şi regionale în general, dar şi de influenţele modernităţii, mult mai vizibile în mediul urban. 19 Aceste căsătorii reprezentau 14,37% din totalul căsătoriilor încheiate în această perioadă de către tinerii parohiei.

206


Căsătorii mixte Parohia Număr căsătorii înregistrate Număr % din total căsătorii

Finiş 249 0,0 Ioaniş 41 3 7,32 Boiu 321 12 3,74 Balc 139 0,0 Abrămuţ 87 10 11,49 Fughiu 118 5 4,24 Sălacea 454 7 1,54 Curtuiuşeni 387 23 5,94 Total 1.796 60 3,34

Surse: A.N-D.J. BH, Colecţia Registrelor de Stare Civilă (Matricola cununaţilor) Din cele 1.796 de căsătorii încheiate în parohiile analizate, doar 60 au fost

mixte inter-confesional. Ponderea medie scăzută (3,34%) a acestor căsătorii ne îndreptăţeşte să credem că asistăm, în dreptul enoriaşilor acestei biserici, la un puternic fenomen de prezervare a identităţii confesionale. În două dintre cele opt parohii asupra cărora s-au efectuat studii de caz nu s-au încheiat căsătorii mixte. De reţinut este faptul că ambele localităţi au o populaţie formată dintr-o comunitate reformată majoritară, dar în care existau totuşi şi alte comunităţi confesionale. La celălalt pol s-a situat localitatea Abrămuţ, parohie în care gradul alterităţii confesionale prin căsătorie s-a ridicat până la 11,49%20.

Ponderea căsătoriilor intra şi inter-confesionale în parohiile reformate

0

20

40

60

80

100

120

FinişIoaniş

Boiu BalcAbrămuţ

FughiuSăl

acea

Curtuiuşeni

Total

Căsătorii intra-confesionaleCăsătorii inter-confesionale

Înclinaţia principală a tinerilor reformaţi s-a dovedit a fi aceea spre mariaje cu

parteneri romano-catolici (56,67%). O asemenea înclinaţie era una normală credem în contextul în care cele mai multe dintre localităţile analizate au în componenţa lor şi importante comunităţi romano-catolice. Apoi, în contextul determinismelor etno-confesionale (care cel mai adesea acţionează concomitent), înclinaţia spre asemenea mariaje cu tineri romano-catolici, pare una mai uşor de acceptat de către tinerii maghiari ai ambelor confesiuni. Căsătoriile cu parteneri greco-catolici au ocupat şi ele

20 Studiul de caz asupra acestei parohii a inclus informaţiile provenite din analiza registrelor de stare civilă pentru perioada 1860-1908. A.N-D.J. BH, Colecţia Registrelor de Stare Civilă, dos. 11, f. 40-47; 13, f. 1-9

207

Mircea BRIE

o importantă pondere (30%). În localităţi precum Abrămuţ (50%) sau Curtuiuşeni (43,47%) această pondere a fost determinată de prezenţa unei importante comunităţi greco-catolice în aceste localităţi. Nu excludem posibilitatea ca o parte dintre aceste căsătorii să se fi realizat tot în interiorul comunităţii etnice maghiare (o parte a greco-catolicilor din aceste localităţi erau maghiari). Celelalte direcţii ale alterităţii confesionale prin căsătorie (cea ortodoxă – 6,67% şi cea luterană – 6,67%) sunt mai degrabă considerate „accidente” intervenite pe fondul existenţei în aceste localităţi a unor comunităţi minoritare a acestor confesiuni21.


6,67%

56,67%

30,00%

6,67%

CH-OCH-RCCH-GCCH-EV

Fără îndoială, alteritatea confesională prin căsătorie, invocată de către noi în cazul comunităţilor reformate este demonstrată şi de înclinaţia mai redusă spre mariaje mixte a bărbaţilor de confesiune calvină. Aceştia, mai mobili (având posibilitatea de a alege) nu renunţă la perceptele confesionale. Femeile calvine, implicate într-o pondere de 68,33% din totalul căsătoriilor mixte, sunt determinate de „presiunea consangvinităţii” să-şi aleagă parteneri de alte confesiuni.

Parohia CH/O CH/RC CH/GC CH/EV % bărbaţi O/CH RC/CH GC/CH EV/CH % femei Finiş 0,0 0,0 Ioaniş 2 66,67 1 33,33 Boiu 2 2 33,33 2 5 1 66,67 Balc 0,0 0,0 Abrămuţ 1 1 20,0 3 4 1 80,0 Fughiu 0,0 3 2 100,0 Sălacea 3 42,86 3 1 57,14 Curtuiuşeni 3 5 34,78 9 5 1 65,22 Total 2 11 6 31,67 2 23 12 4 68,33

Surse: A.N-D.J. BH, Colecţia Registrelor de Stare Civilă (Matricola cununaţilor) Sub raportul distribuţiei confesionale a căsătoriilor mixte constatăm o

diferenţiere la nivelul parohiilor analizate. Căsătoriile mixte încheiate cu parteneri ortodocşi s-au realizat în proporţie de 100% în parohia Boiu. Este evident, într-un asemenea context, că asistăm oarecum la o reacţie de respingere a acestor opţiuni şi că, 21 Cele două comunităţi confesionale (cea ortodoxă şi cea luterană), în care era adesea atins pragul consangvinităţii, erau în aceste condiţii obligate să recurgă la mariaje mixte.

208


în parohia Boiu, pe fondul realităţilor socio-culturale şi etno-confesionale locale, asistăm la o estompare a barierei dintre cele două confesiuni (posibil şi dintre cele două etnii!). În această parohie o treime dintre căsătoriile mixte fiind încheiate cu parteneri de confesiune ortodoxă. Văzut dintr-o altă perspectivă acest fenomen poate căpăta şi o altă nuanţare. Căsătoriile cu parteneri ortodocşi (4 cazuri) s-au încheiat în principal în interiorul localităţii (într-un singur caz a fost implicat un partener dintr-o altă localitate). Aceste căsătorii mixte s-au datorat mai degrabă atingerii pragului consangvinităţii în comunitatea românească ortodoxă din localitate22.


0

5

10

15

20

25

Finiş

Ioaniş Boiu Balc

Abrămuţ

Fughiu

Sălac

ea

Curtuiuşe

ni CH-EVCH-GCCH-RCCH-O

Opţiunea pentru căsătorii cu parteneri GC pare firească în unele localităţi unde

această comunitate era destul de semnificativă numeric (Curtuiuşeni, Abrămuţ) sau în localităţi unde comunitatea GC era destul de redusă şi expusă alterităţii confesionale (Sălacea). Ne surprinde însă lipsa căsătoriilor mixte de acest gen din Ioaniş (unde exista o importantă comunitate greco-catolică23), dar şi existenţa căsătoriilor CH-GC la Fughiu (localitate în care la 1880 nu este consemnat niciun greco-catolic)24.

Căsătoriile cu parteneri evanghelici (întâlnite în parohiile Ioaniş, Boiu, Abrămuţ şi Curtuiuşeni) sunt rezultatul deschiderii mai mari a luteranilor spre căsătorii mixte25.

Sub raportul distribuţiei confesionale, a înclinaţiei spre căsătorii mixte a celor două sexe se constată faptul că femeia reformată (mai prezentă în căsătorii mixte) este mai degrabă determinată de realităţile locale să realizeze aceste căsătorii. Asupra comportamentului marital al populaţiei reformate acţionează nu doar propriile nevoi şi determinisme, ci şi nevoile şi determinismele celorlalte comunităţi confesionale cu care aceasta convieţuieşte. Astfel, la Boiu, unde era prezent un mic grup de enoriaşi

22 A se vedea A.N-D.J. BH, Colecţia Registrelor de Stare Civilă, dos. 142, f. 105-106 23 În această localitate, la fel ca şi în numeroase alte aşezări din zona Beiuşului, determinismul etnic a fost deosebit de puternic. Ibidem, dos. 561, f. 26-32 24 Ambele căsătorii mixte consemnate în registrul parohial de stare civilă au fost încheiate de către fete reformate cu băieţi GC din alte localităţi. Ibidem, dos. 444, f. 67-87 25 Această deschidere a luteranilor este determinată de numărul redus al membrilor acestei comunităţi în toate localităţile cercetate.

209

Mircea BRIE

ortodocşi, fenomenul alterităţii vine în mod egal dinspre ambele confesiuni, acţionând asupra ambelor sexe.

1.5. Alteritatea confesională prin căsătorie în comunităţile luterane. La 1880, în întregul spaţiu al actualului judeţ Bihor locuiau doar 1.111 persoane ce împărtăşeau această credinţă (0,35%)26. La 1900, cei 1.753 de evanghelici reprezentau 0,41%27 din populaţia totală.

În general, evanghelicii din Bihor erau de etnie germană. Între cele două comunităţi nu exista însă o suprapunere perfectă. Numeroşi germani (în principal şvabii prezenţi în zona câmpiei vestice) împărtăşeau credinţa romano-catolică. Apoi, printre evanghelici mai erau prezenţi şi mici grupuri de maghiari sau ţigani. Ponderea comunităţii evanghelice nu era una semnificativă nici în oraşul Oradea. Aceasta abia ajunge la 2,3% în 1880 (733 persoane)28, pentru ca la 1900 să scadă la 1,8% (879 persoane)29, iar la 1910 să crească la 2,2% (1.377 persoane)30.

Această comunitate, ce număra în unele localităţi doar câţiva enoriaşi, se afla sub o continuă presiune în încercarea de prezervare a propriei identităţi etnice şi confesionale. Nu străin de această realitate, liderii acestei comunităţi, oarecum disperaţi în a evita căsătoriile mixte, găseau tot felul de impedimente pe care le impuneau tinerilor.

Alteritatea etnică şi confesională prin mariaje inter-etnice, despre care vorbesc unii autori, era un fenomen tot mai des întâlnit însă în comunitatea evanghelică31. Dincolo de aceste deziderate, realităţile socio-demografice erau în măsură să-i constrângă pe tinerii germani să-şi aleagă parteneri de alte etnii.

Căsătorii mixte Parohia Număr căsătorii înregistrate Număr % din total căsătorii

Oradea 173 120 69,36 Sursă: A.N-D.J. BH, Colecţia Registrelor de Stare Civilă, dos. 753, f. 19-40

Această pondere mare a căsătoriilor mixte s-a datorat dimensiunii reduse a comunităţii evanghelice luterane din Oradea. De altfel, ponderea mică a populaţiei evanghelice, coroborată cu răspândirea mare a acestor comunităţi, a condus la o alteritate foarte ridicată prin căsătorie.

Căsătoriile mixte în parohia luterană din Oradea

Parohia EV/O EV/CH EV/GC EV/ RC % bărbaţi O/EV CH/EV GC/EV RC/EV % femei Oradea 0 22 12 55 74,17 0 15 1 15 25,83

Sursă: A.N-D.J. BH, Colecţia Registrelor de Stare Civilă, dos. 753, f. 19-40

26 Recensământul din 1880…, p. 360 27 Traian Rotariu (coord.), Recensământul din 1900. Transilvania, Studia Censualica Transsilvanica, Editura Staff, Cluj-Napoca, 1999 (în continuare Recensământul din 1900...), p. 616 28 Recensământul din 1880…, p. 50 29 Recensământul din 1900…, p. 111 30 Apud Adelina Stoenescu, op. cit., p. 162 31 Apud Bogdan Crăciun, Mariajele interconfesionale în comunităţile lutherane din Transilvania, în epoca modernă, în Corneliu Pădurean, Ioan Bolovan (coord.), op. cit., p. 197

210


Dezvoltarea economică şi crearea unor noi instituţii în oraşul Oradea au condus la stabilirea aici a unui număr important de locuitori veniţi din întreaga regiune (în special bărbaţi). Mai bine de un sfert (26,1%) dintre persoanele care s-au căsătorit în parohia luterană proveneau din alte localităţi. Acest fenomen poate fi observat şi în dreptul căsătoriilor mixte: 23,3% dintre acestea implicând un partener din afara Oradiei.


0,00%

10,83%

30,83%

58,33%

EV-OEV-CHEV-GCEV-RC

Cele mai multe căsătorii mixte au fost încheiate cu parteneri de credinţă romano-catolică (70 cazuri, reprezentând 58,3% din totalul căsătoriilor mixte). Înclinaţia spre căsătorii cu parteneri RC era determinată într-o mare parte de apartenenţa la acelaşi grup etnic. Este bine ştiut faptul că germanii din Oradea împărtăşeau atât credinţa romano-catolică cât şi pe cea evanghelică. Constrânşi fiind de dimensiunea redusă a comunităţii, tinerii evanghelici preferau un mariaj în interiorul grupului etnic german. Sub raportul distribuţiei pe cele două sexe a căsătoriilor mixte EV-RC constatăm faptul că cele mai multe dintre aceste căsătorii au fost încheiate de către bărbaţi (78,6%). Această realitate nu face decât să confirme instalarea într-un număr mult mai mare a bărbaţilor evanghelici în localitate (în comparaţie cu femeile de aceeaşi confesiune).

În ordinea preferinţelor urmau căsătoriile cu parteneri de confesiune CH. Această preferinţă se înregistra pe fondul unei structuri confesionale a populaţiei orădene în care ponderea comunităţii reformate era una semnificativă (în jur de 30%). Cele 37 de căsătorii EV-CH (30,8%) se încadrau aşadar în limitele unui fenomen normal. Şi în acest caz bărbaţii realizau mai multe căsătorii (59,5%) decât femeile (40,5%).

Urmau căsătoriile mixte EV-GC. Din totalul căsătoriilor mixte, 13 erau cu parteneri GC (10,8%). Ponderea căsătoriilor EV-GC încheiate de către bărbaţii luterani a fost de 92,3%, iar a femeilor de doar 7,7%. În anul 1879 a fost încheiată o căsătorie mixtă între un bărbat unitarian (Barta Istvan, un văduv de 35 de ani) şi o femeie evanghelică (Ida, o tânără de 22 ani), ambii din Oradea.

În ansamblu, alteritatea confesională prin căsătorie s-a dovedit a fi mai mare la bărbaţi (74,2%) decât la femei (25,8%).

1.6. Alteritatea confesională prin căsătorie la nivel regional. Un studiu

complet nu se putea realiza dacă datele oferite de către izvoarele documentare ecleziastice nu erau coroborate într-un tot care să ofere imaginea de ansamblu a fenomenului alterităţii confesionale prin căsătorie.

211

Mircea BRIE

Analizând structura confesională a căsătoriilor mixte realizate în spaţiul supus prezentului studiu constatăm o puternică relaţie pe două direcţii:

- prima, pe direcţia afinităţii spirituale dintre romano-catolici şi greco-catolici. Nu mai puţin de 40,32% (3.376 cazuri) dintre căsătoriile mixte descoperite în urma studiului nostru au fost încheiate între parteneri ai celor două confesiuni catolice.

- a doua, pe direcţia afinităţii etnice, dar şi spirituale dintre ortodocşi şi greco-catolici. Din totalul căsătoriilor mixte, 2.518 căsătorii, reprezentând 30,07%, au fost GC-O. Ponderea mare a acestor căsătorii s-a datorat cu precădere afinităţii naţionale, dar şi a celei confesionale tradiţionale (numeroşi români – enoriaşi ai ambelor confesiuni – nu percepeau nici la această dată diferenţele între cele două confesiuni româneşti).

Urmau căsătoriile GC-CH (13,75% - 1.151 cazuri), atipice prin „distanţa” dintre

cele două confesiuni, explicabile prin ponderea mare a celor două comunităţi confesionale (majoritare cel puţin în partea de nord a regiunii cercetate). Prezenţa în acelaşi areal a celor două mari comunităţi le-a determinat pe acestea să „comunice”, acest fenomen fiind amplificat şi de „legătura mai strânsă” între reformaţi şi comunitatea greco-catolică maghiară existentă în mai multe localităţi din aria studiată.

Căsătoriile RC-CH, considerate oarecum fireşti (în majoritatea localităţilor cele două confesiuni îşi numărau enoriaşii din rândurile populaţiei maghiare), urmau în rândurile preferinţelor exprimate în această perioadă (655 cazuri, reprezentând 7,82%).

Imaginea alterităţii confesionale prin căsătorie în zona Crişanei

3,43%

2,02%

0,11%

0,01%0,05%

7,82%

30,07%

40,32%

13,75%

1,78%

0,64%

RC-CH RC-O RC-EV RC-U GC-O GC-RC GC-CH GC-EV O-CH O-EV CH-EV

Total căsătorii

mixte RC-CH

RC-O

RC-EV

RC-U

GC-O

GC-RC

GC-CH

GC-EV

O-CH

O-EV

CH-EV

8.373 655 287 169 9 2.518 3.376 1.151 149 54 1 4 % 7,82 3,43 2,02 0,11 30,07 40,32 13,75 1,78 0,64 0,01 0,05

Surse: A.N-D.J. BH, Colecţia Registrelor de Stare Civilă (Matricola cununaţilor); Idem, Fondul Episcopiei Greco-Catolice Oradea (Rapoartele parohiale de stare civilă).

Restul opţiunilor ne apar drept nesemnificative numeric şi procentual. Aceasta

s-a datorat unei puternice prezervări a identităţii naţionale în primul rând a comunităţii

212


româneşti ortodoxe (aceasta aşa cum s-a arătat a fost deschisă spre căsătorii mixte cu parteneri GC, fără însă a mai fi la fel de deschisă şi faţă de parteneri ai altor confesiuni), dar şi unei slabe prezenţe în teritoriu a comunităţilor evanghelice, luterane şi unitariene.

2. Etnia şi importanţa acesteia în realizarea unei căsnicii Documentele pe care le avem la dispoziţie nu ne permit să stabilim cu

exactitate etnicitatea celor care se căsătoresc. Chiar dacă am dori să evidenţiem doar etnia, nu o să putem face acest lucru pentru că la nivelul secolului al XIX-lea nici măcar recensămintele oficiale nu folosesc ca variabilă de recenzare naţionalitatea, ci doar limba maternă. Registrele sau rapoartele parohiale de stare civilă permit stabilirea identităţii etnice a unei persoane într-o şi mai mică măsură, aici criteriul după care se ţine evidenţa populaţiei este confesiunea. În acest ultim caz, stabilirea unei relaţii între etnie şi confesiune are o marjă de eroare şi mai mare. Documentele ecleziastice sunt însă singurele care ne permit o cercetare a procesului marital, în sensul în care ni-l propunem.

Criteriile prin care se poate determina apartenenţa etnică în această regiune sunt, pe lângă declaraţia individuală de apartenenţă etnică (date de care dispunem însă în mică măsură), limba, religia, precum şi numele persoanei (în principal numele de familie). Este evident că, folosind aceste criterii, trebuie să ţinem cont nu doar de unul dintre aceşti indicatori. Un individ poate să cunoască sau nu limba poporului de care aparţine. El îşi pierde identitatea religioasă sau, pur şi simplu, se converteşte la o altă confesiune sau religie. Variabila numelui este şi mai relativă. O persoană, cel mai adesea prin căsătorie, îşi schimbă numele. La începutul secolului al XX-lea se intensifică procesul de modificare lingvistică a numelor sub influenţa legii Apponyi32 . Dar, atunci ce înseamnă identitatea etnică ? Un individ care îşi pierde religia, numele şi limba (în mod special) nu îşi pierde şi această identitate etnică? Identitatea etnică, naţională este mult mai complexă decât este chestiunea religioasă sau cea lingvistică33. Tocmai, din acest considerent, trebuie să ţinem cont de toţi factorii şi condiţiile socio-politice, economice sau culturale care imprimă o anumită realitate de factură etnică.

Este necesar să folosim cel puţin două dintre criteriile amintite. Dacă luăm în considerare religia, putem spune că românii sunt ortodocşi şi greco-catolici. Nu excludem, chiar se poate dovedi acest fapt, posibilitatea ca unii maghiari să fie greco-catolici sau chiar ortodocşi34. Trebuie să avem în vedere toţi factorii, toţi indicatorii posibili. Faptul că găsim în documente maghiari greco-catolici sau ortodocşi se explică, în mai mică măsură prin convertirea maghiarilor la aceste confesiuni, deşi în jumătatea nordică a diecezei găsim numeroase astfel de cazuri, ci mai mult prin

32 Gheorghe Şişeştean, Etnie, confesiune şi căsătorie în nord-vestul Transilvaniei, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2002, p. 15 33 Nicolae Bocşan, Ideea de naţiune la românii din Transilvania şi Banat - Secolul al XIX-lea, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997, p. 130 34 Un bun exemplu în acest sens este cel al localităţii Şuncuiuş de Beiuş, unde, la 1900 erau în localitate, potrivit recensământului maghiar 370 români, iar numărul greco-catolicilor era de 388, la care se adaugă şi cei 19 ortodocşi. De aici putem lesne să deducem că o parte din cei declaraţi maghiari, populaţie majoritară în localitate, erau greco-catolici sau chiar ortodocşi.

213

Mircea BRIE

maghiarizarea unor români, dar care nu renunţă la religie. Mulţi dintre români, maghiarizaţi fiind, au trecut apoi la romano-catolicism sau protestantism.

O altă problemă, ce intervine în stabilirea identităţii etnice după religie este în această zonă, dar nu numai, cea a evreilor. La 1880, în plasa Beiuş şi Vaşcău sunt 621 izraeliţi35, iar la 1900, în toată Ţara Beiuşului, sunt 1.709 izraeliţi36. Toţi aceştia sunt în fond evrei. În recensămintele efectuate de statul austro-ungar însă, în regiune nu apare niciun evreu (asta datorită procedeelor de recenzare). Majoritatea dintre ei se declară ca fiind de limbă maghiară, dar şi română, depinde de situaţie.

Limba maternă declarată este, nu numai în cazul evreilor, un criteriu discutabil de stabilire a identităţii etnice. Totuşi, limba unei persoane defineşte mult din identitatea etnică a acelei persoane. Direcţia fenomenului a fost pierderea identităţii lingvistice a românilor. Un alt aspect, destul de interesant, este cel al cunoaşterii limbii materne declarate. Cunoaşterea acestui fapt este posibilă pentru anul 1880, când a fost folosită în recensământ o astfel de variabilă. La nivelul Ţării Beiuşului sunt 1.446 persoane care au limba maternă necunoscută (în această categorie intrau copiii care nu vorbeau încă şi prin urmare nu şi-au putut declara limba maternă37. Aceştia ce etnie au? În localităţi precum Ştei, Lunca sau Bunteşti unde, ponderea ortodocşilor şi a celor care şi-au declarat româna ca limbă maternă este covârşitoare, iar numărul celor care au limba maternă necunoscută este destul de ridicat, putem deduce că aceştia erau români.

Folosirea ambelor criterii, asociate cu antroponimele, este necesară după cum am văzut. De altfel, se pare că în procesul de pierdere a identităţii etnice, la început se pierde limba, apoi religia şi, în fine, antroponimul.

Etnia se exprimă într-un mod determinant în alegerea partenerului de viaţă. Acest factor nu trebuie în niciun fel neglijat. Nu putem spune însă că în procesul marital etnia este mai importantă decât credinţa religioasă. Vom încerca să surprindem determinismele etnice care, evident legate de cele confesionale, acţionează asupra fenomenului marital.

Important de precizat este faptul că majoritatea căsătoriilor, se fac între parteneri de aceeaşi confesiune. O foarte mică parte dintre căsătorii implică un partener de altă confesiune, dar şi în acest caz, putem spune că, dintre acestea doar o parte implică un partener de altă etnie.

La români fenomenul prezervării identităţii etnice este evident în cazul ambelor confesiuni. Atunci când îşi aleg parteneri de altă confesiune, tinerii greco-catolici aleg în proporţie de 42,95% un partener de confesiune ortodoxă. De cealaltă parte, tinerii ortodocşi aleg varianta greco-catolică într-o pondere de 40,12%. Opţiunea unui partener român a fost aşadar, în cazul ambelor comunităţi, prima după aceea a propriei confesiuni.

În parohia ortodoxă Feneriş38, în perioada 1860-1910, s-au încheiat 300 de căsătorii, dintre acestea 45 (adică 15%) au fost căsătorii mixte, inter-confesionale. Toate aceste căsătorii sunt făcute însă cu parteneri greco-catolici. Localitatea are, la 1880, o populaţie compact românească, în care pe lângă cei 567 români mai sunt 4

35 Recensământului din 1880 ..., p. 50-82 36 Alexandru Ilieş, Etnie, confesiune şi comportament electoral în Crişana şi Maramureş, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p. 327 37 Recensământului din 1880 ..., p. 50-82 38 A.N-D.J. BH, Colecţia Registrelor de Stare Civilă, dos. 412, f. 47-68

214


germani şi 5 evrei39. Interesant este faptul că, în localitate (la 1880) nu există niciun greco-catolic. Aceste căsătorii explică faptul că la 190040 în localitate au fost înregistraţi 25 de greco-catolici. Iată prin urmare nu doar o problemă religioasă; aceşti tineri vin prin căsătorie într-o parohie ortodoxă, dar ei rămân sau chiar atrag înspre greco-catolicism pe celălalt partener. Conform, „Codului civil general austriac” (promulgat la 29 mai 1853), căsătoria dintre un catolic şi un necatolic este făcută în faţa preotului catolic41. Deşi nu a fost respectată în totul, această lege a favorizat cele două confesiuni catolice: romano-catolicismul şi greco-catolicismul. Din totalul celor 45 căsătorii cu parteneri greco-catolici, doar 5 sunt cu parteneri din localitate. La începutul perioadei cercetate, majoritatea căsătoriilor mixte se fac între fete ortodoxe din localitate şi băieţi greco-catolici din alte localităţi. Doar spre 1900, şi după acest an, creşte numărul căsătoriilor ce implică parteneri din alte sate între băieţi greco-catolici şi fete ortodoxe. Se pare că în sat a fost atins pragul de consangvinitate, în aceste condiţii tinerii apelează la căsătorii cu parteneri din alte localităţi. În primul rând, sunt aleşi parteneri ortodocşi (112 astfel de căsătorii), iar apoi greco-catolici (40 cazuri). De ce doar greco-catolici, în condiţiile în care în localităţile învecinate erau şi tineri de alte confesiuni? Acest fapt suportă două explicaţi general valabile, atât pentru ortodocşi, cât şi pentru greco-catolici, în această regiune. Pe de o parte, diferenţa, la nivelul lumii rurale, între cele două confesiuni este greu percepută, iar, pe de altă parte, intervine componenta etnică. Aceasta din urmă acţionează în multe cazuri de o manieră foarte determinantă.

O situaţie asemănătoare o avem şi în parohia ortodoxă din Forău42, o localitate, iarăşi cu o populaţie românească ortodoxă majoritară43. În perioada 1864-1891 aici s-au înregistrat 338 de căsătorii, majoritatea cu parteneri ortodocşi. Faptul că localitatea este foarte mare nu-i obligă pe tineri să recurgă la foarte multe căsătorii cu parteneri din afara localităţii. Toate cele 26 de căsătorii mixte sunt încheiate însă cu parteneri greco-catolici. În această localitate, toate căsătoriile mixte sunt încheiate de către fete ortodoxe.

Săliste de Beiuş44 este o aşezare situată într-o zonă compact românească, unde majoritatea românilor erau ortodocşi. În această localitate, în perioada 1870-1929, preotul ortodox a înregistrat 178 de căsătorii. Din acestea 114 sunt cu parteneri din alte localităţi, doar o căsătorie este mixtă (băiat greco-catolic cu fată ortodoxă). Deşi sunt obligaţi să recurgă la căsătorii cu parteneri din alte localităţi (în localitate trăiau doar 351 persoane la 188045), tinerii din acest sat nu recurg la căsătorii mixte. Dacă se face o analiză a localităţilor de unde provin aceşti tineri putem observa că ei nu vin doar din sate cu populaţie compact ortodoxă. În această localitate, cel mai puternic factor de influenţă este confesiunea, doar apoi etnia, care însă nu trebuie neglijată în condiţiile în care în localitate erau şi 18 reprezentanţi ai altor etnii.

39 Recensământu1 din 1880..., p. 70 40 Recensământul din 1900..., p. 147 41 Iudita Căluşer, Episcopia Greco-Catolică de Oradea, Editura Logos ’94, Oradea, 2000, p. 173 42 A.N-D.J. BH, Colecţia Registrelor de Stare Civilă, dos. 438, f. 4-29 43 Conform recensămintelor maghiare, la 1880, în localitate trăiau 1.127 persoane din care 1.114 erau ortodocşi; la 1900, din 1.300 persoane, 1.293 sunt ortodoxe. 44 A.N-D.J. BH, Colecţia Registrelor de Stare Civilă, dos. 1079, f. 22-39; dos. 1080, f. 1-12 45 Recensământul din 1880..., p. 56

215

Mircea BRIE

Parohia ortodoxă Bunteşti46 se aseamănă foarte mult, din punctul nostru de vedere, cu cea din Sălişte de Beiuş. Din cele 218 căsătorii încheiate în perioada 1853-1910, doar două sunt mixte (tot cu parteneri greco-catolici). Doar 54% dintre căsătorii sunt realizate între parteneri din interiorul parohiei. Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în Hinchiriş. Aici în perioada 1865-1908 s-au înregistrat 227 căsătorii, doar una este mixtă (o fată ortodoxă cu un băiat greco-catolic din altă localitate)47.

În localitatea Brădet48, în perioada 1871-1895 preotul ortodox din această parohie a încheiat un număr de 117 căsătorii (4,7 căsătorii/an). Niciuna dintre aceste căsători nu a fost mixtă. Dintre aceste căsătorii, 121 sunt cu parteneri din altă localitate. La Poieni de Sus49, în perioada 1870-1900, toate cele 187 de căsătorii au fost făcute în interiorul confesiunii ortodoxe. Şi în acest caz mai bine de jumătate din căsătorii s-au făcut cu parteneri din alte localităţi.

În ceea ce priveşte populaţia greco-catolică, aceasta este mai deschisă spre căsătorii mixte inter-etnic. Ea se află situată, geografic, într-o regiune mai eterogenă etnic şi confesional. O pondere mare a căsătoriilor mixte GC-O întâlnim în protopopiatele cu o însemnată populaţie de ortodocşi (Barcău, Beiuş, Crişul Repede, Holod, Sebiş, Şimand sau Şiria) dar şi protopopiate în care cele două comunităţi confesionale ale românilor erau minoritare (Lunca, Mako sau Oradea). În celelalte protopopiate greco-catolice s-au consemnat ponderi foarte reduse a căsătoriilor mixte ce implicau parteneri ortodocşi. Explicaţia acestui fapt o găsim în ponderea redusă (aproape inexistentă) a comunităţii ortodoxe din aceste protopopiate şi nu într-o afinitate mai redusă spre asemenea mariaje50. Nu trebuie neglijată în acest context afinitatea spirituală catolică dintre greco-catolici şi romano-catolici ce a contribuit la erodarea şi diluarea perceptelor etnice. Apoi, numeroşi GC erau în unele regiuni maghiari, iar căsătoria acestora cu maghiari RC sau chiar CH nu are nici o relevanţă în erodarea spiritului naţional al românilor.

La maghiari determinismul etnic este de asemenea vizibil, deşi nu în aceeaşi măsură. O afinitate etnică între tinerii romano-catolici şi cei reformaţi poate fi remarcată în mai multe localităţi analizate. Această afinitate despre care discutăm este pusă însă în lumină acolo unde una din cele două comunităţi era minoritară în raport cu o a treia confesiune (de regulă românească).

În parohia romano-catolică din Tileagd cele mai multe căsătorii mixte au fost încheiate cu parteneri CH (42 cazuri, reprezentând 73,68%). Dintre acestea 25 căsătorii au fost încheiate de către bărbaţi (16 au implicat parteneri din alte localităţi, iar 9 s-au încheiat între parteneri ce locuiau în Tileagd), iar 17 de către femeii (5 încheiate între persoane din Tileagd, iar 12 implicau parteneri din afara localităţii). Această preferinţă faţă de partenerii CH are două explicaţii: pe de o parte, dimensiunea mare a comunităţii reformate, ce oferea cele mai multe opţiuni pentru tinerii dispuşi să încheie o căsătorie în afara grupului confesional, iar pe de altă parte, afinităţii etnice dintre cele două comunităţi (o mare parte dintre RC din această localitate erau maghiari la fel ca şi cea mai mare parte a reformaţilor).

46 A.N-D.J. BH, Colecţia Registrelor de Stare Civilă, dos. 192, f. 69-88 47 Ibidem, dos. 516, f. 4-21 48 Ibidem, dos. 174, f. 13-26 49 Ibidem, dos. 914, f. 9-24 50 Studiile făcute asupra acestor protopopiate au demonstrat chiar contrariul: proporţional cu ponderea populaţiei ortodoxe din aceste localităţi numărul căsătoriilor mixte ce implicau asemenea parteneri este mai semnificativ.

216


O înclinaţie mai mare spre parteneri de confesiune romano-catolică au dovedit şi tinerii reformaţi din Boiu (7 din cele 12 căsătorii implicând tineri de această confesiune). Componenta etnică, dar şi determinismul socio-profesional au condus către aceste căsătorii mixte, realizate în principal între parteneri din localităţi diferite. În 1866, un cojocar RC se căsătoreşte cu o tânără CH, ambii parteneri fiind din Boiu51. La 28 februarie 1872, Marko Laszlo (27 ani), un RC din Oradea, „maşinist” de profesie, se căsătoreşte cu Suranyi Sara (18 ani)52.

În parohia reformată Balc lipsa unei alterităţi confesionale a fost generată credem şi de suprapunerea într-o mare măsură a celor două componente etnice şi confesionale. Este ştiut faptul că în această regiune maghiarii împărtăşeau credinţa reformată (în mică parte şi pe cea romano-catolică), românii pe cea greco-catolică şi ortodoxă, iar slovacii pe cea romano-catolică. La aceste grupuri etnice şi confesionale s-au identificat numeroase trăsături ale unui puternic comportament de prezervare a propriei identităţi. Evident au existat şi excepţii de la acest cadru general. Într-un asemenea context, alteritatea confesională, dublată şi de cea etnică, era una scăzută. Atunci când dispărea componenta etnică (cazul maghiarilor romano-catolici identificaţi în mariajele cu reformaţi la Suplau de Barcău şi Ip) alteritatea confesională era mai evidentă.

Puternica prezervare a identităţii naţionale poate fi observată şi în cazul comunităţilor slovace din zona văii Barcăului. Registrul parohial de stare civilă al cununaţilor parohiei romano-catolice din Suplacu de Barcău cuprinde, aşa cum consemnează încă de la începutul registrului preotul parohiei, pe lângă căsătoriile tinerilor din Suplacu de Barcău şi pe cele ale comunităţilor romano-catolice din Balc, Borumlaca, Ip şi Vărzari. Populaţia localităţii Suplacu de Barcău era majoritar maghiară ce împărtăşea în principal credinţa reformată (1.226 persoane în anul 190053). Exista însă şi un mic grup de enoriaşi romano-catolici (acesta se ridica la 201 persoane la 190054). Pe lângă cele două comunităţi, mai erau prezente două comunităţi religioase mai importante: cea greco-catolică (346 persoane) şi cea izraelită (132 persoane). În Borumlaca, alături ce cei 205 români locuiau 380 de slovaci55. Aceştia împărtăşeau în totalitate credinţa romano-catolică. Comunitatea slovacă de confesiune romano-catolică era majoritară şi în Vărzari (230 din cei 249 locuitori fiind de această etnie)56. În Balc, comunitatea romano-catolică, ce număra la 1900 129 de persoane, era alcătuită atât din slovaci cât şi din maghiari. Mica comunitate de romano-catolici din Ip (această comunitate nu depăşea 60 de persoane la 1900) era alcătuită în majoritate din maghiari57. În perioada cercetată s-au înregistrat 223 căsătorii (10,6 căsătorii/an). Dintre acestea 27 au fost căsătorii mixte (12,1%). Atunci când au optat pentru căsătorii mixte, tinerii RC din această parohie au ales aproape în totalitate să se căsătorească cu un partener de confesiune reformată. Aceste opţiuni reprezentând 96,3% din totalul căsătoriilor mixte. Din cele 26 de căsătorii RC-CH, 14 au fost încheiate de către femei, iar 12 de către bărbaţi. Lipsa căsătoriilor mixte cu parteneri de alte confesiuni este pusă în primul rând pe lipsa unor astfel de

51 A.N-D.J. BH, Colecţia Registrelor de Stare Civilă, dos. 142, f. 96-97 52 Ibidem, dos. 142, f. 106-107 53 Recensământul din 1900 ..., p. 155 54 Ibidem 55 Ibidem 56 Ibidem, p. 146-147 57 Ibidem, p. 523

217

Mircea BRIE

comunităţi religioase în aceste sate sau în localităţile învecinate. În al doilea rând se remarcă un puternic instinct de conservare şi prezervare a propriei identităţi. Romano-catolicii din aceste sate preferă să se căsătorească între ei. Acest comportament este mult mai vizibil la romano-catolicii de etnie slovacă, care încearcă să-şi păstreze identitatea, decât la romano-catolicii maghiari. De altfel, numărul relativ mare al căsătoriilor mixte RC-CH s-au datorat tocmai unor mariaje dintre maghiari romano-catolici şi maghiari reformaţi.

Tot determinismul etnic îi apropie şi pe germanii evanghelici de cei romano-catolici. Datorită dispersiei şi puternicului proces de maghiarizare la care au fost supuşi şvabii romano-catolici, prezervarea identităţii etnice prin căsătorie a fost mai puţin posibilă. La aceasta a contribuit şi numărul redus al acestor comunităţi ce erau, de cele mai multe ori, supuse presiunii consangvinităţii. Cu toate acestea, în numeroase localităţi şvăbeşti din regiunea sătmăreană sau la Palota (comuna Sântandrei) sunt remarcate trăsăturile unui comportament marital care să asigure supravieţuirea unor comunităţi izolate.

3. Concluzii Diversitatea etnică şi confesională a populaţiei impune de la sine o comunicare, o

interferenţă, a diverselor comunităţi etno-confesionale. Întrucât aceste comunităţi convieţuiau, era firesc ca această „cooperare” să fie vizibilă şi în cazul fenomenului marital. Căsătoria mixtă ia, în acest context, forma unui multiculturalism născut din nevoia de a trăi împreună. „Barierele sociale” completau diferenţierile etnice şi confesionale58. Aceste condiţionări sociale par a fi mult mai puternice în faţa individului ce locuia într-o comunitate mixtă etnic şi confesional. Cu timpul, determinismele etnice şi confesionale se diluează sub impulsul modernităţii şi emancipării personale. Statul, tot mai puternic odată cu trecerea anilor, s-a impus, iar prin legislaţia laică a promovat o nouă percepţie asupra mariajului mixt.

O căsătorie între tineri de confesiune greco-catolică şi ortodoxă era privită ca aproape normală în unele comunităţi. Acest lucru se explică şi prin faptul că puţini enoriaşi percepeau diferenţele între cele două confesiuni. Totodată, avem în vedere şi aspectul etnic, etnia nu poate fi separată în acest caz de confesiune, atât greco-catolicii, cât şi ortodocşii sunt în acest spaţiu în marea lor majoritate de etnie română. Putem constata, din acest punct de vedere, acelaşi comportament între romano-catolici şi reformaţi, aceştia fiind în majoritate maghiari. De aceste lucruri trebuie să se ţină cont cu atât mai mult cu cât am luat în discuţie un spaţiu majoritar rural, unde „legile” cutumiare se suprapun peste cele oficiale. Deducem, prin urmare, importanţa pe care o deţine factorul etnic. Pe de altă parte, în comunităţile mixte greco-catolice şi romano-catolice, căsătoriile inter-confesionale sunt acceptate mai uşor la nivelul „oficial”, aceasta datorită faptului că ambele confesiuni se aflau sub aceeaşi autoritate ierarhic superioară, respectiv scaunul papal. În comunităţile cu credincioşi greco-catolici în majoritate covârşitoare ponderea căsătoriile mixte este foarte scăzută. Majoritatea căsătoriilor la această dată se realizau între parteneri ce proveneau din interiorul localităţii, din localităţile aflate în imediata vecinătate, mai rar din localităţi îndepărtate. În acest ultim caz majoritatea

58 Corneliu Pădureanu, Căsătoriile mixte confesional în unele localităţi din judeţul Arad în secolul al XIX-lea, în Corneliu Pădurean, Ioan Bolovan (coord.), Căsătoriile mixte..., p. 171

218


tinerilor îşi caută parteneri de aceeaşi confesiune59. Nu atât reţinerea însă în faţa unui partener dintr-o altă localitate părea a influenţa comportamentul marital al tinerilor din regiune, cât faptul că majoritatea acestora nu prea aveau unde să intre în contact cu persoanele din afara localităţii, sau cu persoane domiciliate pe o rază mult îndepărtată de satul în care locuiau.

Alt aspect care trebuie luat în considerare este acela al aspiraţiei spre un anumit status social. S-a constatat că într-o mare proporţie căsătoriile mixte cu parteneri din altă localitate au şi o motivaţie socio-profesională, unul din parteneri aspira spre statutul social al celuilalt. O importantă constrângere sau, din contră, o determinare puternică în calea realizării unei familii mixte inter-confesionale vine din partea familiei tinerilor. Numeroase sunt cazurile când părinţii s-au opus cu desăvârşire realizării unei căsătorii de acest gen. Băieţii erau privaţi de dreptul de moştenire, apoi există noţiunea de „fată imorală” în ochii comunităţii şi de aici presiunea ce se exercită asupra familiei şi apoi aceasta asupra tinerilor. Nu în ultimul rând, necesitatea de a face parte dintr-o familie comună cu părinţii îi face pe tineri să respecte deciziile care li se impuneau. A te separa de familie, a-ţi „ridica satul în cap” însemna un lucru grav în condiţiile în care oamenii erau nevoiţi să se sprijine reciproc.

Cum am amintit deja, o puternică presiune în calea realizării unei căsătorii mixte vine din partea bisericii. Ambele parohii din care provin tinerii trebuiesc consultate. Pentru a se putea oficia cununia religioasă era nevoie de obţinerea unei dispense de logodnă de la protopopiat (aceste dispense veneau cu întârzieri de săptămâni sau chiar luni, existau situaţii când căsătoriile nu erau acceptate, deci dispensa nu va fi dată niciodată). Dispensa trebuia plătită, suma era destul de mare aşa încât foarte mulţi tineri nu îşi permiteau să o plătească, acest impediment era rezolvat de către mulţi prin căsătoria clandestină, „sălbatică”60. Se dorea însă limitarea acestui fenomen, statul, dar şi biserica, luând măsuri în acest sens.

Mentalitatea socială la nivelul comunităţii, familiei, bisericii sau şcolii nu se accepta, şi nu se vroia, deranjată de niciun fel de factori perturbatori. Românii (şi greco-catolicii prin urmare), în general agricultori, erau legaţi de pământ în sensul că mobilitatea acestora era foarte mică. Satele româneşti, dar nu numai, erau societăţi închise. Sunt păstrate aici toate normele vieţii tradiţionale. Obiceiurile rămân intacte. Putem spune cu certitudine însă că această „barieră” păstrează etnia română, şcoala şi biserica sa.

59 La Suncuiuşul de Beiuş în perioada 1856-1910, din 90 de căsătorii în care sunt aduşi parteneri din altă localitate doar 17 sunt mixte (A.N-D.J. BH, Colecţia Registrelor de Stare Civilă, dos. 1197, f. 25-33; 1200, f. 1-14). La Vadu Crişului, între 1860-1880, din cele 102 căsătorii ce implică parteneri din alte localităţi doar 3 au fost căsătorii mixte (Ibidem, dos. 1381, f. 162-176; 1382, f. 41-51). În aceeaşi perioadă, la Tarcea, din cele 77 căsătorii, doar 5 căsătorii au fost mixte inter-confesional (Ibidem, dos. 1221, f. 35-44). Exemplele pot continua. 60 Sorina Paula Bolovan, Sorina Paula Bolovan, Familia în satul românesc din Transilvania. A doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1999, p. 71; p. 85

219

Evoluţia învăţământului mediu pentru fete din Basarabia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea

Tatiana CHICAROŞ

L’évolution de l’enseignement secondaire pour les jeunes filles en Bessarabie dans la deuxième partie du XIX siècle – le début du XX siècle

Résume. A partir des sources d’archives et des publications on démontre que

l’enseignement secondaire pour les jeunes filles e Bessarabie est apparu et s’est développé surtout grâce aux efforts soutenus de certaines personnes privées et des institutions de Zemstvo.

Les lycées pour les jeunes filles étaient inaugures particulièrement a Chisinau. Plus tard, grâce a l’activité de ces personnes et des institutions de Zemstvo, des parelles institutions pour les jeunes filles ont été fondées dans les autres régions de la province, à Akkerman, Bender, Balti, Hotin etc.

Cuvinte cheie: Basarabia, învăţământ mediu, fete, Imperiul Ţarist, licee,

gimnazii.

Tendinţele de modernizare care s-au impus ca strict necesare în viaţa economică, socială, politică şi culturală a Basarabiei pe parcursul secolului al XIX-lea prezintă un deosebit interes, deoarece cunoaşterea lor permite elucidarea particularităţilor evoluţiei provinciei sub regim de dominaţie ţaristă, contribuie la o abordare adecvată a multitudinii de probleme majore ce ţin de relaţiile social-economice, politice şi culturale ale Basarabiei cu Imperiul Rus în epoca modernă.

Pluralismul democratic şi noua mentalitate politică, ce s-a stabilit după 1989 în Republica Moldova, deschid posibilităţi mult mai largi pentru descătuşarea ştiinţei istorice de dogmele paradigmei marxiste şi ale ideologiei totalitar-comuniste, pun în faţa cercetătorului sarcina de a studia fenomenele istorice prin prisma principiilor ştiinţifice general umane şi de a cerceta, în baza acestor principii, problemele ce vizează dezvoltarea învăţământului în Basarabia după 1812. În cadrul acestor cercetări, deosebit de actuale, se înscrie şi investigaţia noastră consacrată învăţământului mediu pentru fete din Basarabia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea.

Deşi în istoriografia contemporană există unele lucrări de sinteză dedicate învăţământului laic şi teologic din Basarabia în perioada modernă, învăţământul mediu pentru fete constituie un domeniu nevalorificat în istoria spaţiului românesc de la est de Prut aflat sub ocupaţie ţaristă, domeniu de cercetare căruia istoricii nu i-au acordat până în prezent atenţia cuvenită.

Diversele probleme legate de învăţământul teologic şi laic în Basarabia secolului al XIX-lea rămân actuale, întrucât deschid perspectiva unei cunoaşteri mai temeinice a politicii de rusificare a românilor basarabeni prin intermediul învăţământului, permit evidenţierea trăsăturilor generale şi particulare ale acestui proces, stabilirea etapelor de bază în care el a derulat.

220

Evoluţia învăţământului mediu pentru fete din Basarabia...

În lucrările consacrate subiectului în cauză, scrise în perioada modernă, autorii abordează, de regulă, doar unele aspecte ale problemei, cum ar fi, de exemplu, aportul diferiţilor arhiepiscopi în organizarea şcolilor teologice sau activitatea unor instituţii aparte de învăţământ, profesiile ce puteau fi învăţate în cadrul şcolilor teologice etc.

Anumite informaţii referitoare la acest subiect ne sunt oferite de lucrările de sinteză consacrate istoriei provinciei dintre Prut şi Nistru, precum şi în cele dedicate istoriei bisericii din acest ţinut. Însă, aceste informaţii sunt fragmentare şi nu dezvăluie situaţia reală în învăţământul mediu pentru fete din Basarabia secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea.

Pentru reflectarea cât mai complexă a temei investigate, deosebit de importante sunt lucrările istoricilor ruşi şi basarabeni din secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea. Printre primele lucrări care au pus în discuţie problema învăţământului teologic din Basarabia se înscrie lucrarea lui Axentie Stadiniţchi dedicată mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni1, în care autorul, caracterizând personalitatea mitropolitului, scoate în vileag eforturile depuse de acesta întru deschiderea Seminarului Teologic din Chişinău, analizează activitatea ulterioară a acestei instituţii de învăţământ.

Activitatea principalelor şcoli deschise în Basarabia în secolul al XIX-lea este efectuată de Iosif Parhomovici, profesor la seminarul teologic din Chişinău2.

Prezintă interes lucrarea lui V.P. Sucevan, editată la 1914, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la deschiderea Şcolii eparhiale de fete din Chişinău3. Autorul prezintă un material statistic valoros despre activitatea acestei instituţii de învăţământ, însă, spre regret, el vorbeşte în termeni elogioşi, prea exagerat, la adresa autorităţilor imperiale.

Un material vast şi bogat vizând lucrările şi deciziile congreselor eparhiale, referitoare la instituţiile teologice, la activitatea unor profesori sau a unor şcoli teologice din Basarabia etc. le găsim şi în lucrările lui A. Parfeniev4, C. Parfeniev5, V. Кurdinovsкi6, N. Stoikov7 etc.

Unele aspecte privind învăţământul teologic în Basarabia în secolul al XIX-lea sunt supuse analizei în lucrarea de sinteză a lui Zamfir Arbore8.

Cercetătorul N. Popovschi, în lucrarea sa dedicată istoriei Bisericii în Basarabia sub dominaţie ţaristă, analizează structura învăţământului teologic, explică rostul şi însemnătatea acestuia în dezvoltarea ţinutului9. 1 А. Стадницкий, Гавриил Бaнулескo-Бодони, экзарх молдо-валахский (1808-1812) и митрополит Кишиневский 1813-1821, Кишинев, 1894 2 I. Parhomovici, Scurte informaţii despre activitatea arhipăstoriei eparhiei Chişinăului şi Hotinului, Chişinău, 1929 3 В.П. Сучеван, Краткий исторический очерк Кишиневского епархиального женского училища за 50 лет его существования. 1864-1914, Кишинев, 1914 4 А. Парфениев, По поводу 25-летия служебной деятельности преподавателя Кишиневской духовной семинарии И.Пархомовича, 1871-1896, Кишинев, 1896 5 К. Парфениев, Положения об епархиальных съездах депутатах духовенства по епархиям, Кишинев, 1909 6 В. Курдиновский, По поводу выхода в отставку инспектора Кишиневской духовной семинарии А.Пархомовича, Кишинев, 1905 7 Н. Стойков, Православное приходское духовенство Бессарабии (1812-1902), Кишинев, 1902 8 Z. Arbore, Basarabia în secolul al XIX-lea sub ruşi, Bucureşti, 1899 9 N. Popovschi, Istoria bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău, 1931

221

Tatiana CHICAROŞ

Interes prezintă şi lucrarea lui Ioan Stoica care îşi propune ca obiect de studiu învăţământul teologic primar în Basarabia. Autorul încearcă să ne prezinte, într-o lumină favorabilă, activitatea dusă de arhiepiscopii locali în şcolile bisericeşti primare, deşi susţine, totodată, că „...rusificarea s-a făcut prin şcoală”10. Ca urmare, şi această lucrare este tributară viziunii conservative ţariste.

Un impunător studiu consacrat rolului limbii române în biserică şi în şcoala teologică din Basarabia editează şi Ştefan Ciobanu. Autorul susţine că în prima perioadă de funcţionare a şcolilor „...limba română ocupă un rol onorabil în programul acestor şcoli”11.

Istoriografia sovietică nu a avut ca obiect de cercetare învăţământul teologic. Ca rezultat istoriografia moldovenească postbelică nu a înregistrat lucrări speciale dedicate acestui subiect, limitându-se doar la lucrări de sinteză dedicate, în ansamblu, evoluţiei învăţământului din Basarabia şi R.S.S. Moldovenească. Nominalizăm, în acest context lucrările lui T.A. Crăciun12, O.G. Andrus13 şi F. Cibotaru14 care, deşi prezintă interes prin datele despre evoluţia învăţământului din Basarabia şi Moldova de peste Prut, sunt scrise de pe poziţii de clasă, conţin multe inexactităţi, contradicţii, autorii cedând paradigmei marxiste.

Din lucrările recent apărute în Republica Moldova, care abordează problemele evoluţiei învăţământului prin prisma poziţiilor naţionale, evidenţiem lucrarea lui F. Cibotaru, dedicată istoriei gândirii pedagogice în Moldova15.

Ca rezultat putem menţiona că învăţământul mediu pentru fete din Basarabia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea nu a constituit un obiect de studiu aparte nici în istoriografia modernă, nici în cea contemporană. Această tematică a fost tratată doar tangenţial în lucrările de sinteză dedicate vieţii culturale în Basarabia secolului al XIX-lea şi modul de abordare a acesteia nu mai satisface cerinţele ştiinţei istorice contemporane.

Învăţământul mediu pentru fete a parcurs o cale lungă şi grea de dezvoltare – de la prima instituţie de învăţământ cu gradul de gimnaziu care nu dădea absolvenţilor nici un drept, până la seminarul pedagogic de fete, fondat cu scopul de a pregăti cadre didactice pentru şcolile ministeriale şi de zemstvă, gimnazii şi licee.

Un rol important în crearea şcolilor medii din Basarabia le-a revenit şi absolventelor pensioanelor de fete din Rusia. Unele din ele au devenit fondatoare de licee de fete din Basarabia. Totuşi, rolul lor nu trebuie exagerat.

Prima instituţie de învăţământ, în care îşi făceau studiile doar fiicele de nobili, a fost deschisă în 1840, la 7 ianuarie, în oraşul Chişinău, avându-le ca fondatoare pe Anastasia şi Ecaterina Rizo, care au intervenit pe lângă guvernatorul Basarabiei P.I. Fiodorov în vederea deschiderii unui pension. Acesta trimite la 21 iunie 1839 un demers ministrului de interne, contelui A.G. Stroganov, în care argumenta necesitatea

10 I. Stoicov, Istoricul învăţământului primar bisericesc în Basarabia, Chişinău, 1933 11 Şt. Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1992 12 Т. А. Крачун, Очерки по истории и развитии школы и педагогической мысли в Молдавии, Кишинев, 1969 13 О.Г. Андрус, Очерки по истории школ Бессарабии и Молдавской ССР первой половины XX века, Кишинев, 1951 14 F. Cibotaru, Contribuţii la istoria învăţământului din Basarabia (1812-1866), Chişinău, 1962 15 Idem, Istoria gândirii pedagogice în Moldova, Chişinău, 1991

222


înfiinţării în Chişinău a unui pension pentru fete. Întreţinerea acestuia şi-au asumat-o surorile Rizo16.

Ulterior, au fost deschise la Chişinău încă trei pensioane: în 1841 – pensionul francez „Thérèse Fori”17; în 1851 – pensionul „Vera şi Liubov Kozlov” şi pensionul „Balen de Baliu”. Aceste instituţii nu erau în stare să satisfacă cerinţele crescânde ale societăţii în cunoştinţă de carte. Ele erau instituţii de tip închis, unde cei înscrişi obţineau doar cunoştinţe generale, accentul fiind pus pe educaţie.

La 8 martie 1864 sunt puse bazele învăţământului mediu pentru fete în Basarabia, când Liubov Beliugov deschide la Chişinău primul Liceu pentru fete. Liceul dispunea de două clase începătoare, fiind întreţinut cu banii proveniţi de la impozitarea nobilimii, bisericii şi mănăstirilor. Reieşind din considerentul că banii astfel adunaţi nu erau suficienţi pentru întreţinerea acestei instituţii de învăţământ (în anul 1871 a fost acumulată suma de 11000 ruble în loc de 70000 necesară desfăşurării procesului de instruire), zemstva regională decide să finanţeze din 1871 această instituţie de învăţământ, alocându-i 4440 ruble. Analizând această problemă, adunarea de zemstvă a decis: „Recunoscând importanţa şi necesitatea stringentă a dezvoltării învăţământului mediu pentru fete în regiune şi luând în calcul faptul că haznaua statului nu doreşte să contribuie la organizarea acestui liceu din Basarabia, că sumele stabilite de nobilime sunt insuficiente şi ţinându-se seama de faptul că liceul de fete asigură cerinţele tuturor stărilor şi claselor, acesta trebuie să fie întreţinut pe contul zemstvei, care reprezintă toată populaţia guberniei... Respectiv, toate cheltuielile pentru întreţinerea liceului pentru fete urmează să fie asigurate din contul zemstvei”18. Din acest moment liceul privat este transformat în liceu de stat cu denumirea Liceul de fete de zemstvă din Chişinău19. Activitatea depusă de L.A. Beliugov în dezvoltarea învăţământului mediu pentru fete din Basarabia a fost destul de considerabilă. După moartea ei (la 24 noiembrie 1872, la vârsta de 42 de ani), la 22 aprilie 1873, din banii donaţi de „elevele ei dragi”, pe mormântul ei a fost ridicat un monument din granit.

Către anul 1871, în Basarabia exista doar un singur liceu pentru băieţi (deschis în 1833) şi unul pentru fete (deschis în 1864), ambele cu reşedinţa la Chişinău20.

Necesitatea înfiinţării unor astfel de instituţii de învăţământ apare şi în alte judeţe ale Basarabiei. Între anii 1872-1881, în patru oraşe judeţene au fost deschise gimnazii şi licee: Liceul din Akkerman, deschis la 10 decembrie 1872, cu cinci clase (o clasă pregătitoare şi patru de bază); Gimnaziul din Bender, deschis în anul 1876, cu cinci clase (una pregătitoare şi patru de bază); Gimnaziul din Bolgrad, deschis la 1 septembrie 1880, cu cinci clase (două pregătitoare şi trei de bază); Gimnaziul din Ismail, deschis la 28 septembrie 1880, cu patru clase (una pregătitoare şi trei de bază)21. Ulterior cele trei gimnazii vor fi transformate în licee.

Pentru a înţelege mai profund procesele ce au avut loc în învăţământul mediu pentru fete din Basarabia trebuie de analizat, mai întâi de toate, numărul instituţiilor de

16 Труды Бессарабской губернской ученой архивной комиссии, Кишинев, 1902, с.168-169 17 Văduva Thérèse Fori, supusă franceză 18 И.Г. Будак, Буржуазные реформы 60-70-х годов XIX века в Бессарабии, Кишинев, 1961, с.117 19 Труды Бессарабской учебной архивной комиссии, Кишинев, 1902, т.1, c.172 20 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), fond 1862, inv. 36, dos. 9, f. 3, 5 21 Instituţiile de învăţământ mediu din Bolgrad şi Ismail existau din perioada administraţiei româneşti. După reanexarea teritoriului, administraţia rusă le reorganizează.

223

Tatiana CHICAROŞ

învăţământ pentru fete în perioada 1864-1914, care era în creştere. Menţionăm că în perioada anilor 1914-1917 schimbări esenţiale în dinamica numerică şi structura socială a acestor instituţii nu s-au atestat. Respectiv, datele investigaţiei noastre vor reflecta cele expuse. Datele privind numărul instituţiilor de învăţământ mediu pentru fete care funcţionau în luna septembrie 1880 în Basarabia sunt elucidate în Tabelul 1.

Tabelul denotă că după numărul claselor de studii, al cadrelor şi al obiectelor studiate, rolul de bază în învăţământul mediu pentru fete din Basarabia îi revenea Liceului de fete de zemstvă din Chişinău, după care urmau: Gimnaziul „Pavlov” din Akkerman, gimnaziile din Bender, Bolgrad şi Ismail.

Banii alocaţi de zemstvă pentru întreţinerea liceului şi gimnaziilor nu puteau acoperi necesităţile procesului de învăţământ, de aceea ele funcţionau în mare parte din donaţii. Zemstva acorda anual gimnaziilor o sumă de 600 ruble, ceea ce nici pe departe nu putea asigura desfăşurarea în albia normalităţii a procesului de instruire22. Drept exemplu elocvent, în acest sens, poate fi adus faptul că atunci când în martie 1879 în gimnaziul din Akkerman a izbucnit un incendiu, care a distrus tot mobilierul şcolar şi biblioteca, conducerea zemstvei a acordat doar 300 ruble pentru repararea gimnaziului23. Învăţătorii aveau salarii mizere, motiv din care nu erau cointeresaţi în eficientizarea procesului de instruire. Mulţi dintre ei lucrau în şcoli o perioadă scurtă de timp până îşi găseau un serviciu remunerat mai bine.

Tabelul 1. Instituţiile de învăţământ pentru fete care funcţionau în septembrie 1880* Numărul cadrelor didactice

Denumirea şi locul

amplasării Anul deschiderii

Numărul claselor Obiectele studiate

Prof

esor

i

Supr

aveg

heto

ri Fondatorul şi directorul

instituţiei de învăţământ

Liceul de fete de zemstvă

din Chişinău III.1864

13 clase, 2 pregătitoare,

8 de bază, 3 suplimentare

Religia, matematica, fizica, istoria, geografia, limbile: rusă, franceză,

germană, latină, pedagogia, caligrafia, desenul, croşetatul (13 obiecte)

27 8

Matilda Lazo, 27 ani,

absolventă a Institutul din Kiev

Gimnaziul „Pavlov” din Akkerman

10.XII.1872

5 clase: 1 pregătitoare,

4 de bază

Matematica, istoria, geografia, ştiinţele naturii, limbile: rusă,

franceză, germană, caligrafia, desenul,croşetatul, muzica (11 obiecte)

14 - Condus de Consiliul de tutelă

Gimnaziul din Bender 1876

5 clase (1881): 1 pregătitoare

4 de bază

Învăţarea legii, istoria, geografia, ştiinţele naturii, limbile: rusă, franceză, croşetatul, caligrafia,

desenul (9 obiecte)

8 -

E.S. Loran, 49 ani, absolventă a Institutului din

Odesa

Gimnaziul din Bolgrad 1.IX.1880

5 clase: 2 pregătitoare,

3 de bază

Limbile: rusă, franceză, istoria, geografia, învăţarea legii,

caligrafia, muzica, croşetatul (8 obiecte)

9 - T.Şpalovici, 36 ani, educaţie de

familie

Gimnaziul din Ismail 28.IX.1880

4 clase: 1 pregătitoare, 3 de bază

Învăţarea legii, limbile: rusă, franceză,germană, matematica, istoria,

geografia, studiul artelor (8 obiecte)8 -

E.E. Ziro, 42 ani, absolventă a

Institutului din Odesa

* Книгa по Одесскому учебному округу за 1881 г., Одесса, 1881, p.131

22 Сборник Бессарабского земства, Кишинев, 1880, nr. 6, p. 56 23 Ibidem, p. 26

224


Întreţinerea Liceului de fete de zemstvă din Chişinău în anul 1880 zemstva a necesitat investiţii în valoare de 35854 ruble 91 kopeici (dintre care 14411 ruble 50 kopeici au fost prevăzute pentru procesul de învăţământ)24.

În 1900, în Basarabia existau 30 de instituţii de învăţământ mediu, dintre care numai 8 erau destinate învăţământului pentru fete: 6 licee şi 2 gimnazii (Tabelul 2).

Tabelul 2. Lista instituţiilor de învăţământ mediu pentru fete din Basarabia în anul 1900*

Nr. Denumirea şi locul amplasării Anul fondării Anul reorganizării gimnaziilor în liceu

1 Liceul de fete de zemstvă din Chişinău 1864 1869 2 Liceul de zemstvă din Akkerman 1872 1895 3 Gimnaziul de fete din Bender 1876 - 4 Liceul de fete din Bolgrad 1880 1884 5 Liceul de fete din Ismail 1880 1901 6 Liceul de fete din Soroca 1900 ** 7 Gimnaziu de zemstvă „Nagovski” din Chişinău 1894 *** 8 Liceul de fete „Dadiani” din Chişinău 1895 1897

* Tabelul a fost alcătuit în baza datelor depistate din monografia lui O.G. Andrus şi din izvoarele de arhivă. ** Liceul din Soroca a fost fondat chiar de la început ca liceu. *** Această instituţie nu a fost reorganizată în liceu. În rândul acestor gimnazii putem include şi liceul din Tiraspol fondat în 1894, însă în această perioadă Tiraspolul era în componenţa guberniei Herson; din această cauză el nu a fost inclus în tabel.

Organizarea şi dezvoltarea învăţământului mediu pentru fete în Basarabia s-a

datorat eforturilor unor persoane particulare. În majoritatea cazurilor, ele erau înfiinţate în oraşul Chişinău: liceele de fete „Beliugov”, „Dadiani”, gimnaziile „Gheiking”, „Nagovski”, „Remizov” ş.a.

Datorită activităţii persoanelor particulare, învăţământul mediu pentru fete a fost instituit şi în alte judeţe ale Basarabiei, în primul rând în oraşele judeţene: Akkerman, Bender, Hotin, Bălţi etc.

La iniţiativa şi din contul banilor acordaţi de zemstvele locale au fost fondate liceele din Soroca, Orhei, Ismail. Este interesantă în acest sens istoria fondării liceului pentru fete din Soroca. Epitropul Circumscripţiei de învăţământ Odesa constata în anul 1899 că, deşi partea de nord a Basarabiei are cea mai mare densitate a populaţiei, aici nu exista nici o instituţie de învăţământ, nici pentru băieţi, nici pentru fete. El a împuternicit Consiliul zemstvei guberniale din Basarabia să caute oraşul potrivit din nordul guberniei în care s-ar putea deschide şcoli medii atât pentru băieţi, cât şi pentru fete.

Consiliul zemstvei guberniale din Basarabia constata că „…dintre oraşele din partea de nord a Basarabiei, necesitatea cea mai stringentă în instituţii de învăţământ mediu o are oraşul Soroca, deoarece este amplasat la o distanţă mare de calea ferată, din care cauză nu are posibilitatea de a face legătură directă cu oraşele în care există deja instituţii de învăţământ mediu. Dar, pentru a nu concentra într-un singur oraş judeţean două instituţii de învăţământ mediu, în timp ce alte oraşe din zona de nord nu au nici o instituţie de acest gen, Consiliul Zemstvei guberniale a propus că în oraşul Soroca să fie deschisă doar o instituţie de învăţământ mediu pentru fete, iar o şcoală 24 Памятная книга по Одесскому учебному округу за 1881 г., Одесса, 1881, с.131

225

Tatiana CHICAROŞ

reală să fie deschisă în oraşul Bălţi”25. La rândul lor, orăşenii şi zemstva orăşenească din Soroca au menţionat că sunt pregătiţi pentru a construi şi a întreţine ambele şcoli26.

În anul 1900, pe baza banilor donaţi de orăşeni, zemstva judeţeană şi Consiliul şcolar, clădirea liceului din Soroca a fost construită şi mobilată. Deschiderea liceului a avut loc la 28 septembrie 1900. Liceul avea doar trei clase. Liceul din Soroca se înscrie în rândurile acelor licee care au fost fondate cu ajutorul organizaţiilor obşteşti.

Către sfârşitul secolului al XIX-lea, în societate se simte tot mai mult necesitatea de noi instituţii de învăţământ mediu. Dacă în anii’60 ai secolului al XIX-lea în faţa instituţiilor pentru fete se punea doar soluţionarea problemelor legate de educarea elevilor în spirit religios, pentru a deveni pe viitor mame şi soţii bune, apoi în anii’70-80 ai secolului al XIX-lea, datorită răspândirii învăţământului mediu în faţa şcolilor pentru fete se punea scopul de a pregăti cadre didactice.

În pofida faptului că în anul 1900 în Basarabia existau deja 6 licee şi 2 gimnazii pentru fete care pregăteau învăţători, cadrele pedagogice rămâneau a fi totuşi insuficiente pentru asigurarea procesului de învăţământ.

Datorită iniţiativelor unor persoane particulare şi instituţiilor de zemstvă, în perioada anilor 1900-1910, în Basarabia au mai fost deschise un şir de gimnazii şi licee (Tabelul 3).

Tabelul 3. Liceele private de fete fondate în oraşele Chişinău şi Bălţi între anii 1900-1910* Nr. Denumirea şi locul fondării Anul deschiderii Anul reorganizării

1 Liceul privat evreiesc „Goldenberg” din Chişinău August 1883** Martie 1906 (8 cl.) 2 Liceul privat „Nagovski” din Chişinău 1849 (şcoală) 1903 3 Liceul privat din Bălţi „A.L. Ciudnohovski” 5 septembrie 1894**** 1908 4 Liceul privat „Remizov” din Chişinău Şcoală de categoria a II-a 1901 (7 cl.) 5 Liceul privat „Gheiking” din Chişinău Şcoală de categoria a II-a 1908 (7 cl.)

* ANRM, fond 1772, inv.61, dos.16, f.3, 39; inv. 48, dos.40, f.1, dos.42, f.28; fond 2108, inv.9, dos.1, f.2, inv.13, dos.17, f.2; Т.А. Крaчун, Развитие школы и педагогической мысли в Молдавии, Кишинев, 1985, p.152 ** cu statut de gimnaziu *** La data deschiderii liceul avea statut de şcoală de categoria a doua, din 1903 – statut de gimnaziu (ANRM, fond 1772, inv.48, dos.109, f.2).

Datele tabelului 3 ne demonstrează că liceele de fete au fost fondate de

persoane particulare şi existau datorită taxelor stabilite pentru studii. Directorul Liceului din Bălţi, A.L. Ciudnohovski menţiona într-un raport adresat oficialităţilor regionale privind starea liceului în anul de învăţământ 1911/1912: „Liceul există numai datorită taxelor achitate pentru studii. Indemnizaţii băneşti din partea statului, oraşului, zemstvei guberniale, zemstvei judeţene liceul nu primeşte”27.

Aceeaşi situaţie era şi în alte şcoli pentru fete din Basarabia, deschise în această perioadă.

Dacă analizăm datele tabelului 3 observăm că majoritatea liceelor care au fost deschise între anii 1900-1910 au fost amplasate în oraşul Chişinău. Ulterior, însă,

25 Бессарабское земство, Чрезвычайное губернское собрание 18.08.1899. Доклады губернской управы губернскому земскому собранию … очередного созыва 1900 г. Постановление собрания, Кишинев, 1900, p.227 26 Ibidem, p. 239 27Arhiva Naţională a Republicii Moldova ( ANRM), fond 1772, inv. 48, dos. 41, f. 33

226


situaţia se schimbă. Din anul 1910 până în 1914 au început să funcţioneze licee şi în alte oraşe din diferite judeţe ale Basarabiei (tabelul 4).

Tabelul 4. Liceele de fete deschise în Basarabia între anii 1910-1915* Nr. Denumirea şi locul amplasării Anul deschiderii** Anul reorganizării 1 Liceul de fete din Orhei 1907 1910 2 Al III-lea liceu de fete „Nicolaevski” din Chişinău 1910 - 3 Liceul privat „Boico” din Bender *** 1912 1913 4 Liceul privat „Filipov” din Hotin gimnaziu 1911 5 Liceul privat de fete „Scoromorovski” din Chişinău 1890 1914 6 Liceul privat de fete „Leviţki” din Comrat 1914 -

* ANRM, fond 2108, inv.12, dos.3, f.100; Т.А. Крaчун, Развитие школы и педагогической мысли в Молдавии, Кишинев, 1985, p. 152 ** La data deschiderii majoritatea aveau statut de şcoală sau gimnaziu. *** Data concretă a reorganizării liceului „Boico” din Bender nu a fost depistată în izvoarele de arhivă. În unele documente însă se menţionează că în 1913 acest liceu a fost inspectat la care a participat şi doamna Boico. Considerăm că pe la 1913 această instituţie funcţiona deja ca liceu (ANRM, fond 1772, inv.65, dos.2, f.45).

Este controversată întrebarea privind numărul instituţiilor de învăţământ mediu

pentru fete din Basarabia la începutul secolului al XX-lea. Din cele şase licee care au fost deschise în perioada anilor 1910-1914 doar două erau de stat. Apare ca firească întrebarea: câte instituţii medii de învăţământ existau în Basarabia către anul 1915?

T.A. Crăciun menţionează că în Basarabia în anul 1914 existau 14 instituţii de învăţământ mediu de fete28. O.G. Andrus subliniază că în anul 1915 în Basarabia erau 40 de instituţii de învăţământ mediu, dintre care pentru fete doar 13 licee, un seminar pedagogic şi o şcoală eparhială 29.

Datele ce se contrazic ne impun să apelăm la izvoare. În unul dintre rapoartele epitropului Circumscripţiei de învăţământ Odesa, datat cu anul 1913, se menţiona că din cele 83 de licee din această Circumscripţie în Basarabia erau doar 12 licee: cinci licee în Chişinău, câte un liceu în Akkerman, Bender, Bolgrad, Ismail, Orhei, Soroca, Hotin30. Dar şi aceste date sunt incomplete, deoarece documentele atestă încă trei licee: Liceul „Dadiani” din Chişinău, Liceul „Scoromorovski” din Chişinău, Liceul privat „Goldenberg” din Chişinău şi Gimnaziul privat din Bălţi31. Prin urmare, în anul 1913 în Basarabia existau 16 licee şi un gimnaziu, cu un contingent de 6.151 de eleve. În 1914 a apărut liceul „Leviţki” din Comrat32. Acesta fiind al 17-lea liceu pentru fete din Basarabia.

Numărul liceelor şi al elevelor care îşi făceau studiile în aceste licee era destul de mic. Pentru a compara putem menţiona că la 1 ianuarie 1913 pe întreg teritoriul Rusiei se numărau 437 gimnazii, atât pentru băieţi, cât şi pentru fete, cu un contingent de 142.935 elevi33.

28 Т.А. Крaчун, Развитие школы и педагогической мысли в Молдавии, Кишинев, 1985, с.153 29 O.G. Andrus, op. cit., p. 51 30 Отчет Попечителя, Одесского учебного округа … за 1913 г., Oдесса, 1914, p.1 31 Обзор Бессарабской губернии за 1907 г., Кишинев, 1909, p.42 32 ANRM, fond 1772, inv. 48, dos. 40, f. 1; dos. 42 f. 28; dos. 109, f. 2; inv. 60, dos. 16, f. 3, 39; fond 2108, inv. 12, dos. 3, f. 109 33 Большая советская энциклопедия. – М., 1971, т.6, p.527

227

Tatiana CHICAROŞ

La 14 decembrie 1914, cu ocazia împlinirii a 300 de ani a dinastiei Romanov, în Chişinău a fost deschis Seminarul pedagogic de fete34. Seminarul a fost instituit cu scopul pregătirii pedagogilor pentru şcolile primare ministeriale şi de zemstvă. În cadrul seminarului a fost organizată desfăşurarea la nivel înalt a practicii pedagogice în una din şcolile de pe lângă acest seminar. Seminarul a devenit un centru metodic pentru învăţătorii de la şcolile de fete din Basarabia35.

Ca rezultat, în 1914, în Basarabia existau 17 licee pentru fete, un gimnaziu şi un seminar pedagogic. Instituţii medii cu grad de liceu pentru băieţi erau mai multe – 23 la număr36. Către anul 1917, numărul liceelor a rămas neschimbat.

Izvoarele de arhivă şi cele publicate demonstrează că învăţământul mediu pentru fete din Basarabia a apărut şi s-a dezvoltat în mare parte datorită eforturilor depuse de unele persoane particulare şi instituţiile de zemstvă, liceele fiind înfiinţate în fond în Chişinău – capitala guberniei şi oraşele judeţene Akkerman, Bender, Bălţi, Hotin etc.

34 Доклады Бессарабской губернской земской управы губернскому земскому собранию XVVI очередной сессии 1915 г., Кишинев, 1915, p.78 35 Большая Советская энциклопедия. – М., 1977, т.26, p. 472 36 O.G. Andrus, op. cit., p. 51

228

IV. Societate şi economie

Tudor Ciobanu, Încartiruirea - o grea povară pentru basarabeni. Studiu de caz: localitatea Nişcani, ianuarie 1824

Valentin Tomuleţ, Aplicarea în Basarabia a structurii de ghildă din 14 noiembrie 1824 Andrei Emilciuc, Navigaţia pe râul Nistru în contextul politicii comerciale a Imperiului

Rus (1792-1856) Natalia Timohin, Economia Basarabiei în ajunul războiului din Crimea Radu Romînaşu, Reuniunea culturală „Cele Trei Crişuri“ din Oradea şi graniţa

culturală a României întregite Flavius Solomon, Presa germană din Basarabia în anii 1918-1940 Svetlana Suveică, „ ... Însăşi Anglia nu ar putea guverna un loc ca Basarabia”:

reflecţii ale unui ziarist britanic despre Basarabia anului 1924

Încartiruirea - o grea povară pentru basarabeni. Studiu de caz: localitatea Nişcani, ianuarie 1824

Tudor CIOBANU

Le cantonnement – un lourd fardeau pour les gens de Bessarabie. Étude de cas: la localité

Nişcani, janvier 1824

Résumé. Les militaires russes étaient canntonnés dans la Béssarabie après l’annexion. L’entretien a présenté pas seulement une charghe économique pour la population. Les soldats tsaristes n’avaient pas aucune responsabilité par raport aux autorités civiles et religieuses de la Béssarabie. Ils étaient cantonnés dans les maisons des villageois. Certains soldats avaient un comportament provocant et illégal, qui avait souvent des conséquences tragiques pour les autochtones. L’article présente des témoignages sur un conflict qui s’est passé en janvier, en 1824, entre les habitants du village Nychcani et les soldats russes qui étaient cantonnés là. Les infomations documentaires élucident les relations entre les indigènes et les troupes des soldats cantonnés: comment étaient sélectionnées les maisons où étaient „logés” les soldats, contre la volonté des autochtones, qui supportaient les dépenses pour l’entretien des soldats, le comportement des soldats, leur attitude par rapport des villageois. Sauf les ivresses et les abus, ici a été commis la plus grave crime: l’homicide. Le tribunal militaire était l’unique instance qui avait le droit de les juger. Dans le cas de conflit avec les indigènes, le tribunal protejait les soldats. De cette manière, les militaires disposaient d’un statut priviligié par rapport aux autochtones, mais les abus ont continués en cours de la période entière d’anexion de la Béssarabie.

Cuvinte cheie: încartiruire, populaţia autohtonă, soldaţi, armata ţaristă

Relaţiile dintre militarii armatei Imperiului Rus cu populaţia Moldovei şi a

Ţării Româneşti au devenit frecvente în secolul al XVIII-lea. În timpul războaielor ruso-austro-turce armata ţaristă era cantonată în casele locuitorilor celor două ţări româneşti. Şederea acestor trupe putea dura câţiva ani, repetându-se o dată cu un nou conflict cu otomanii şi austriecii pentru dominaţia în Balcani. Întreţinerea armatei, în mare parte, cădea pe umerii celor două state româneşti. În perioada conflictelor militare, aflate sub dominaţie militară, Ţara Moldovei şi Ţara Românească au pus la dispoziţia armatei ţariste întreg potenţialul său. Administraţia locală era implicată direct în organizarea încartiruirii. Spre exemplu, vornicul satului, în caz de necesitate, era obligat să adune obştea satului şi împreună să selecteze gospodăriile în care urmau să fie cantonaţi oştenii.

După anexarea Basarabiei, în anul 1812, povara cantonării a devenit permanentă pentru locuitorii din acest teritoriu. Cel mai mult au avut de suferit familiile care au fost obligate să ţină în casa lor militari pe cont propriu. Pe lângă efortul economic, cea mai stringentă problemă a fost raportul dintre gospodarii şi găzdaşii nedoriţi. Deseori se iscau conflicte. Pentru a vedea cât de grave puteau fi neînţelegerile vom reproduce mai jos câteva mărturii despre un caz care s-a întâmplat

231

Tudor CIOBANU

în luna ianuarie a anului 18241 în localitatea Nişcani2 din ţinutul Orhei, o veche moşie răzăşească, populată de mazâlii înstăriţi. Din păcate s-au păstrat doar mărturiile traduse în limba rusă. Astfel s-a pierdut din specificul exprimării în limba română caracteristică perioadei cercetate. Textele prezentate mai jos sunt traduceri din limba rusă. De asemenea, ţinem să menţionăm că nu am reprodus întreg dosarul, ci doar câteva mărturii, unele fragmentar, pentru a nu repeta aceleaşi informaţii.

La începutul anului 1824 efectivele Regimentului de infanterie Ecaterinburg erau dislocate în câteva localităţi din jurul Călăraşilor, inclusiv şi în acest târg unde se afla centrul de comandă. Deoarece se pregăteau de manevre militare, ostaşii au fost concentraţi în câteva localităţi. Imediat după bobotează în satul Nişcani au mai fost aduşi pentru cantonament încă 10 soldaţi. De vreme ce vornicul a refuzat să amplaseze militarii, după cum mărturiseşte fruntaşul Ivan Titov Galaction, originar din gubernia Voronej, i-a repartizat prin gospodării.

Vom expune în continuare fragmente din mai multe mărturii ale locuitorilor satului Nişcani, dar şi ale militarului cantonat în Nişcani şi învinuit de omucidere.

Mărturia reprezentantului mazâlilor satului Nişcani, Andrei Constantin Stratan, 50 de ani, ortodox, căsătorit, nejudecat, ştiutor de carte: „După Bobotează, găzdaşul meu ... nu ştiu unde a fost trimis. Atunci au venit la mine în casă 6 oameni, din care eu pot să-l recunosc pe unul care se numea sergent, şi am auzit că îi spuneau Nichişca. Acesta mi-a spus că ei sunt încartiruiţi în casa mea şi lăsându-şi tot echipamentul militar au cerut de la mine vodcă. Eu le-am răspuns că vodcă este la cârciumă. Atunci el a luat un vas, mi l-a dat şi mi-a zis să aduc vodcă. Şi când am vrut să mă duc, el m-a tras înapoi. Când i-am spus că mă duc după vodcă a zis: „Du-te!” Şi când am vrut să plec atunci el din nou m-a bruscat, iar eu am strigat. Soţia şi copiii mei au început să strige şi au fugit în ogradă. Eu m-am apucat de uşori, fiindcă vroiam să ies şi eu în ogradă, iar el mă trăgea în casă. Atunci cu forţa am ieşit în ogradă împreună cu Nichişca, iar după el şi soldaţii care nu m-au atins.

Am început să ţip. A venit fratele meu, diaconul Ioan, care a început să-i roage să înceteze şi i-a chemat la el. După ce ei au plecat, eu am mers în grădină şi ce a fost la diacon nu ştiu. După jumătate de oră s-a întors Nichişca cu toţi tovarăşii săi şi a cerut de mâncare şi vin. La care soţia mea le-a dat tot ce au cerut, iar eu nu m-am arătat în casă. De la amiază până în seară, tovarăşii l-au convins pe Nichişca să se culce, iar toţi soldaţii au mers în curtea lui Costache Pelin şi au intrat la el în bucătărie. Ce au făcut acolo, nu ştiu, numai că seara am auzit din bucătăria lui Costache Pelin ţipete de femeie. Sosind la faţa locului am văzut la uşa bucătăriei că patru soldaţi vroiau să-l lege pe al cincilea, dar acesta se împotrivea. Cu ce s-au terminat toate nu ştiu, deoarece eu am mers în casă unde locuia preoteasa şi am văzut cum ea ţipa din cauza durerilor pricinuite de loviturile soldaţilor. Şi mi-a arătat mâna ruptă mai sus de palmă, dar nu ţin minte care, am văzut în jurul ochiului drept un semn foarte vânăt, capul era bandajat şi dacă curgea sânge nu am văzut, dar am văzut în regiunea gurii şi pe obraji mult sânge. Şi mi-a spus mie că simte o durere mare în partea dreaptă. Apoi m-am întors acasă unde l-am găsit pe Nichişca dormind. Atunci eu am mers la plutonier şi m-am jeluit pe supărările pricinuite de Nichişca. Acesta l-a trimis cu mine pe un fruntaş ca 1 Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Fond 205, inventar 1, dosar 4681, file 1, 7, 21, 22, 23, 25, 26, 28, 29, 31, 32, 34, 36, 37, 38, 40, 60, 61 2 Schiţa monografică a acestei localităţi a fost publicată de către Institutul Social Român din Basarabia, în tomul I al Buletinului său din anul 1937.

232


să-l aducem la el (pe Nichişca - n .n.). ... Atunci plutonierul l-a certat şi tot atunci l-a schimbat la altă gazdă. Iar eu m-am întors acasă şi mai mult nu cunosc nimic...”

Mărturia lui Constantin Stratan, 70 de ani, diacon, căsătorit, nejudecat, ştiutor de carte: „În a treia zi după Bobotează, data nu ţin minte, la mine în casă a venit soldatul Feodor Vorobiov şi a spus că este cantonat la mine. Atunci eu i-am spus că în casa mea nu trebuie încartiruiţi soldaţi, deoarece sunt diacon, la care soldatul a răspuns că el a fost pus aici. Dar cine l-a trimis la mine, nu ştiu. Pe Vorobiov l-am invitat la masă. Dar el, gustând din borş, a spus că la el în ospeţie va veni un subofiţer şi soldaţi şi a rugat să fie tăiată o găină şi să fie gătite bucate mai bune, iar el singur a plecat din casă. În scurt timp am auzit ţipete, şi apropiindu-mă de poartă am văzut că trei soldaţi îl băteau cu pumnii pe fratele meu, Andrei. Şi găzdaşul meu, Feodor Vorobiov, îl apăra, şi după ce a scăpat de soldaţi a fugit în casa sa. Pe găzdaş l-am chemat la masă şi tot atunci au venit la mine 8 soldaţi în ospeţie la Vorobiov, din care unul se numea sergent. Soţia le-a pus să mănânce şi la rugămintea lui Vorobiov le-a turnat vin de care au băut 6 oci. După ce m-au chemat, mi-au mulţumit şi mi-au sărutat mâna. Apoi au plecat din ogradă, nu ştiu unde. Erau aproape beţi. Iar găzdaşul meu, care era cel mai beat a cerut de la mine un cojoc, spunând că îi este frig, şi i l-am dat.

Peste puţin timp, spre seară, am văzut din cerdacul casei, că la Constantin Pelin, în curte, patru soldaţi se băteau între ei printre care, îmbrăcat în cojoc, era şi găzdaşul meu Vorobiov...”

Mărturia lui Ioan Stratan Ştefan, feciorul diaconului, 28 de ani, căsătorit, ştiutor de carte: „În acest an, după Bobotează, nu ţin minte în care zi, întorcându-mă de la animale în casa părintelui meu, am văzut că tatăl meu şi mama mea îi serveau cu mâncare şi vin pe soldaţi. În total erau opt oameni. Eu le-am zis să meargă la altă gospodărie. Când ei au terminat de mâncat, eu m-am pornit spre casa mea, iar ei m-au urmat şi pe la amiază au intrat în casa mea care nu era încă finisată, fără sobă, şi m-au întrebat unde să locuiască ei. Eu le-am răspuns să treacă în casa unde eu locuiesc acum, deoarece aici este frig. Ei mi-au răspuns că vor sta în această odaie pentru că este mai încăpătoare. Doi dintre ei aveau echipament militar. Unul era în cojocul lui taică-meu, iar ceilalţi în manta. Cei care erau cu echipament, au luat un topor, au început să bată în pereţi ţăruşi ca să o fixeze. Şase au plecat undeva. Doi au mers în casă şi au cerut de mâncare. Lor le-a fost pus pe masă, dar vin nu le-am dat. După masă au spus să le mai fac ceva de mâncare, deoarece ei sunt veniţi pentru execuţie ca să meargă din casă în casă. Apoi au plecat...”

Mărturia soţiei diaconului Ioan, Elena, 50 de ani, ortodoxă, neştiutoare de carte, nejudecată: „După Bobotează, când a venit la noi în casă soldatul Vorobiov cu echipamentul militar, i-am spus că el nu trebuia să fie aici cantonat, deoarece aici este casa diaconului. Atunci soldatul a zis să nu-i spun eu lui aşa ceva, căci el este trimis aici pentru execuţie. L-am invitat cu noi la masă. El a refuzat. Dar a zis să-i pregătim ceva mai bun şi mai mult, căci el o să vină cu tovarăşii...”.

Mărturia lui Costachi, băiatul cel mai mare al Ioaniţei, văduvă de preot, 26 de ani, ştiutoare de carte, nejudecată: „În luna ianuarie, după Bobotează, dar în care zi nu ţin minte, au venit doi soldaţi în casă la mine, Isaiev şi Ermolaev şi au spus că ei au fost încartiruiţi aici şi cine lor le-a arătat, casa mea drept gazdă, ei nu ştiu. Au pus în casă echipamentul său, au început să facă ţăruşe pentru a le bate în pereţi ca să agaţe echipamentul. Eu am văzut ce vor să facă şi i-am rugat să treacă cu traiul în bucătăria de vară, separată de casă, unde au şi trecut. Acolo lor li s-a dat mâncare. După ce au

233

Tudor CIOBANU

luat masa, ei au mers în sat. Apoi seara au venit cu al treilea soldat pe care nu-l ştiu..., cărora răposata mamă le-a dat de mâncare. Doi mâncau, iar cel de la doilea om străin stătea acolo. După ce ei au mâncat, eu cu fratele meu Ilie am mers să hrănim animalele. Şi cum am auzit, de la cine nu ţin minte, că la noi a venit şi al patrulea soldat, în cojoc şi foarte beat, care a bătut la bucătărie în uşi încât le-a fărmat. La care Ermolaev cu cel de al treilea soldat l-au bătut cu pumnii şi l-au scos afară, ceea ce am văzut şi eu. Şi atunci pe acel soldat care era în cămaşă, izmene şi în cojocul care îi aparţinea diaconului acestui sat, unde se afla el în gazdă, l-au trântit jos şi au tăbărât peste el şi l-au bătut. Apoi toţi soldaţii au dispărut din casa mea. Soldatul s-a ridicat, beat şi chinuit de bătaie, a luat o bâtă, ..., şi a pornit spre casă, care era cu uşile încuiate. Atunci el a început să bată cu pumnii în ferestre, la care fratele meu mai mic, care a rămas lângă animale l-a întrebat: „De ce strici fereastra?” Atunci el (soldatul – n.n.), aruncând bâta, a luat furca. Fratele a fugit din ogradă. Soldatul, luându-se după el, a intrat pe poartă în altă curte şi a început să strice ferestrele. În acel timp au venit alţi doi soldaţi necunoscuţi, pe care fratele i-a rugat să-l ia pe soldatul beat care strica ferestrele. Ei i-au zis soldatului să înceteze, dar acesta s-a luat după ei cu furca. Soldaţii au luat-o la fugă, spunând: „Singur linişteşte-l ca el să nu strice ferestrele, vezi că şi după noi se fugăreşte!” După aceea soldatul beat s-a întors în curte (a preotesei văduve – n .n.) şi s-a pornit spre bucătărie, unde mama mea pregătea de mâncare. Auzind răcnetul mamei, am alergat spre ea cu fratele. Am găsit-o pe mama pe podea, iar soldatul o călca în picioare şi o bătea cu furca. Atunci, pierzându-şi cumpătul de jale pentru mama, fratele mai mic, Ilie, l-a împins pe soldat şi acesta a căzut. În acest timp au venit soldaţii şi au luat din casă o frânghie, i-au legat mâinile şi l-au dus la gazdă la plutonier. Din toţi soldaţii eu am observat doar un fruntaş. Frânghia însă nu mi-au întors-o. Văzând că de la mama, deasupra ochiului, dar la care nu-mi amintesc, de la rană, foarte tare curgea sânge. Am pus o bucată de pâine pe rană şi cu fratele i-am legat capul, în jurul ochiului era foarte vânăt. Mai multe răni pe cap n-am observat, însă mâna dreaptă era strivită şi două degete rupte. Mai mult, mama se plângea de dureri în şale şi la piciorul drept. Din această cauză împreună cu fratele am dus-o la Călăraşi, la locuitorul moldovean de acolo, Gheorghii Pleşca, care împreună cu un altul Isac i-au tocmit mâna. Am dus-o la o rudă, Simion Lipcan, am lăsat-o pe mama şi singur cu fratele ne-am întors acasă. La 3 zile după cele întâmplate mama mea a murit, avea 55 de ani. Şi tot ce am arătat e cu dreptate. Adeverez cu semnătura mea. Şi plângerea verbală despre cele întâmplate i-am dat-o iereului blagocin Cujbă.”

Mărturia din 9 august 1824 a mazilului Lupu Stratan, 35 de ani, căsătorit, ştiutor de carte, ortodox, nejudecat: „În acest an după Bobotează, nu ţin minte în care zi, întorcându-mă din câmp, spre seară, am intrat în beci să beau un pahar cu vin după muncă. Acolo a intrat soţia şi m-a anunţat că a venit Parascovia, fata lui Toader, şi a spus că pe mama o bat soldaţii. Soţia s-a dus înainte, iar eu am pornit după dânsa spre casa preotesei Ioaniţa. La bucătărie am auzit voci ale soldaţilor. Am intrat acolo, şi fiind întuneric am crezut că o bat pe soacră-mea. Prin întuneric, căutând, am dat cu mâniile de o frânghie cu care era legat un soldat necunoscut mie. Atunci am mers în casa unde locuia preoteasa Ioniţa. Am găsit-o stând pe cuptor pe care femeile o îngrijeau: soţia mea şi soţia lui Andrei Stratan. Ea ruga să nu fie lăsată singură. A spus că a fost bătută tare de soldat. Am văzut o rană la ochiul ei drept care era lipită cu pâine, sângele era închegat, capul şi rana de asupra ochiului era legată cu un batic pe care era sânge, în jurul ochiului avea un semn vânăt, mâna dreaptă mai sus de

234


încheietură era bandajată. Eu, împreună cu feciorii ei, Constantin şi Ilie, am pregătit carul ca să o ducem pe preoteasă la Călăraşi pentru îndreptarea mâinii şi alte îngrijiri. Urcând-o în car, feciorii ei au dus-o în numitul târg. Iar eu m-am întors acasă unde îl găzduiam pe plutonier şi l-am găsit pe acel soldat care a calicit-o pe preoteasă, legat cu frânghie, culcat lângă sarai. Soldaţii au turnat peste el apă rece, vreo cinci găleţi, iar el ţipa şi înjura. Apoi l-au dus la bucătărie şi l-au urcat pe cuptor. În acel timp a sosit de la conducerea companiei din târgul Călăraşi un plutonier, care, din câte am înţeles, îi certa pe soldaţi pentru bătaie. După aceea l-a certat pe soldatul care era pe cuptor, iar acesta îl certa pe plutonier. Mai apoi a trimis după un car şi când l-au adus, nu ţin minte, dacă l-au dezlegat pe soldat. L-au urcat în car şi l-au dus la conducerea companiei, în Călăraşi.

A doua zi, când am venit la Călăraşi, m-am dus la Simion Lipcan unde era preoteasa, şi am văzut, nu ţin minte pe care picior, trei – patru vânătăi de la lovituri. Apoi m-am întors acasă. Iar în a treia zi au adus-o în satul Nişcani moartă (pe preoteasă – n . n.). Mai mult nu ştiu nimic...”

Mărturia din 9 august 1824 a soţiei lui Lupu Stratan, fiica decedatei preotese, 31 de ani, ortodoxă, neştiutoare de carte, căsătorită: „În acest an după Bobotează, nu ştiu în care zi, plutonierul, care era la noi cantonat mi-a spus, după cum am înţeles eu, că aici (în sat - n .n.) încă vor veni soldaţi. Atunci eu am rugat ca la mama mea să nu încartiruiască pe nimeni. Iar el mi-a răspuns că trebuie să pună acolo doi soldaţi. Eu l-am rugat ca să fie cineva dintre militarii care deja erau în sat. Iar el mi-a răspuns: „Eu ştiu ce fac! Nu este treaba ta să te amesteci!” Apoi când au venit soldaţii din alt sat, a venit fratele meu Costache şi i-a arătat plutonierului o hârtie de la Dicasterie că la el în casă să nu cantoneze soldaţi, iar lui i-au pus doi soldaţi. El (plutonierul - n .n.) după ce a citit a spus: „Ţine-i la gazdă că nu eu i-am pus în casă la tine, ci adunarea satului.” Apoi plutonierul a plecat la Călăraşi...”

Mărturia din 9 august, 1824 a soţiei lui Simeon Lipcan, 27 de ani, neştiutoare de carte: „În acest an, după Bobotează, nu ţin minte în ce zi, din satul Nişcani, feciorii văduvei preotesei Ioaniţei, Costache şi Ilie au adus-o pe mama lor bătută de soldaţi ca locuitorul de aici Gheorghe Pleşca să-i îndrepte mâna. Când a venit acesta, a văzut mâna ei dreaptă mai sus de încheietură şi două degete fracturate. A făcut o soluţie din rachiu, săpun şi praf de cărămidă, a muiat în ea câlţi de in, îndreptându-i oasele împreună cu ginerele său Isac, a pus câlţul şi le-a fixat cu tifon, legând mâna în stupniţă (construcţie din scândurele – n .n.) degetele le-a înfăşurat doar cu cârpe. Mai mult ei nu i-a dat nici un medicament. De asemenea am văzut la ea deasupra ochiului drept o rană până la os, dar osul nu era fracturat, iar în jurul ochiului avea o vânătaie. Mai mult pe cap nu avea nici o rană. De la rana deasupra ochiului, capul şi faţa erau în sânge. Pe piciorul drept erau patru vânătăi şi pe cel stâng nu mai ţin minte câte erau. Încă se plângea de durere în partea dreaptă. Eu am examinat-o, dar nu am observat nimic. Ea mi-a povestit că în bucătăria ei au fost încartiruiţi, patru soldaţi, pe care i-a hrănit şi le-a dat tot ce au cerut. Aceştia, nu ştie din ce cauză, s-au luat la sfadă, iar apoi au început să se bată, încât au devastat totul în bucătărie, au aruncat farfuriile. Bătându-se, au ieşit din bucătărie, în ogradă, acolo, l-au doborât pe unul şi toţi ceilalţi îl stăpâneau. Apoi l-au lăsat şi au plecat care şi încotro. Ea când a văzut bătaia din bucătărie a ieşit în curte, iar când ei au ieşit şi se băteau în ogradă, atunci ea din nou a intrat în bucătărie. Când a văzut că acolo totul este distrus a vrut să iasă în ogradă. Dar văzând că soldatul cu furca bătea în ferestre, s-a întors şi s-a aşezat acolo unde era aşternutul

235

Tudor CIOBANU

soldaţilor şi a început să plângă. Atunci soldatul a intrat în bucătărie şi a lovit-o cu furca peste picioare. Iar când ea s-a adresat la el, ridicând mâinile pentru a-şi apăra capul, el a lovit-o cu furca peste mâini, astfel i-a rupt mâna şi a lovit-o în cap. Din care cauză a căzut şi nu ţine minte nimic ce s-a întâmplat cu ea până când feciorii pe mâini au scos-o afară. Singură a rugat să fie dusă la Chişinău sau la Călăraşi. Au adus-o la mine acasă, când soţul nu era, el a venit când ea deja murise, adică la a treia zi. Răposata preoteasă m-a rugat pe mine de câteva ori a doua zi, ca aşa după cum simte ea, degrabă va muri şi a rugat ca pe acel soldat să nu-l pedepsească cu nimic şi tot să-i fie iertat...”

Mărturia lui Gheorghe Pleşca din 9 august, 1824: „Numele meu este Gheorghe Vasiliev, feciorul lui Pleşca. Am de la naştere cam 70 de ani, carte nu ştiu... Nici un fel de doftorii nu ştiu, numai ceea ce am învăţat de la tatăl meu, să îndrept oasele de la mâini şi picioare fracturate şi scrântite ...”

Mărturia din 10 august 1824 a soldatului Feodor Nicolae Vorobiov, 26 de ani, originar din gubernia Poltava, din ţărani, neştiutor de carte: „Nu ţin minte în ce zi, după Bobotează, a fost adunată o campanie la comandamentul din târgul Călăraşi pentru a transporta echipament militar şi zece oameni, inclusiv şi eu, ca să mergem în localitatea Nişcani, în apropiere de comandament, unde erau tot oameni din compania noastră. Acolo am ajuns chiar la amiază. Ne-am prezentat plutonierului Şaşchin, care a ordonat fruntaşului Galactionov să ne încartiruiască, de către care am şi fost repartizaţi. Mie mi-a fost arătată gospodăria unui diac sau a unui diacon, unde venind singur mi-am agăţat echipamentul militar şi am închis-o (odaia unde se afla echipamentul – n .n.) şi am cerut să mănânc. Bătrâna mi-a dat să mănânc şi să beau, dar nu vin, ci must, care este asemănător cvasului. După masă, peste puţin timp am cerut de la gospodar să îmbrac ceva, mantaua n-am vrut să o murdăresc, căci dimineaţă erau manevrele. Acesta mi-a dat un caftan scurt din postav verde, fără căptuşeală. L-am îmbrăcat şi am mers la gazda lui Isaiev. În ogradă era gospodarul pe care l-am întrebat dacă soldatul este acasă. Dar el nu mi-a răspuns nimic. M-am dus la bucătărie unde am găsit-o pe bătrână întinsă pe cuptor. Era acolo o fată majoră şi una minoră, pe care acum nu pot să le descriu. Întrebându-le unde este soldatul, nu mi-au răspuns nimic. Apoi a intrat stăpânul pe care iarăşi l-am întrebat unde este soldatul. Atunci el a început să mă înjure moldoveneşte, nu ştiu pentru ce. L-a chemat pe fratele său mai mic şi au început să mă dea afară cu pumnii. Au continuat să mă bată cu pumnii şi în curte. Am început şi eu să mă apăr cu pumnii. În acest timp, fratele mai mic a luat de după casă o bâtă cu care m-a lovit şi eu am căzut fără cunoştinţă. După ce m-am ridicat, am smuls bâta şi am început să mă apăr. Tot atunci am fost lovit şi poate am lovit şi eu pe cineva, dar au sărit pe mine, m-au dat jos, m-au bătut şi m-au călcat în picioare. Şi eu nu mai ţin minte nimic. Mi-am revenit când eram culcat pe cuptorul din bucătăria unde plutonierul avea gazdă. Şi unde s-a pierdut caftanul gospodarului nu ţin minte. Când eram pe cuptor am auzit că plutonierul vorbea ceva lângă mine. Apoi m-au culcat în căruţă şi m-au dus la comandament (la Călăraşi - n .n.), unde comandirul companiei porucicul Dobrinschii m-a întrebat şi eu i-am povestit totul cum a fost. Apoi a doua zi, când mi s-a făcut mai rău, m-au trimis în lazaretul regimentului, iar la gazda mea nu am mai revenit. Semnele după bătaie au rămas mai mult de 10 zile. Totul am arătat după dreptate...”

Despre cele întâmplate la Nişcani, preotul blagocin, Nicolae Cujbă, la 11 ianuarie 1824 a raportat Protoiereului Petru Lincicovschii. Iar protoierul a înştiinţat

236


Dicasteria (este unicul document scris în limba română din întreg dosarul): „Împlinitoriul slujbii blagociniei preotul Nicolai Cujbă prin raportul său din 11 zile aceştii luni m-au înştiinţat că cînartiruit (încartiruit – n.n.) 15 soldaţi în satul Nişcani. Dintr-înşii au dat pe doi la văduva Aniţa (Ioaniţa-n.n.), soţia răposatului preot Ştefan Pelin de acolo. Şi că după ce numita preoteasă le purta de grijă pentru mâncare, ei ceru şi de băut. Şi neavând é să le dei vin să bei, au început a o bate cumplit, frângându-i o mână, spărgându-i capul, în urma căruia eu îndată am scris la ispravnic Orheiului să trimată doftorul ca să facă osfidetelistvovanie (investigarea cauzei decesului – n .n.) şi să rânduiască şi un cinovnic spre a face cercetări în pricina aceasta împreună cu un cinovnic ostăşăsc şi deputatul Iacov Chirilovici...”

În pofida insistenţelor Dicasteriei, cercetările au început abia la începutul lunii august. Comisia împuternicită cu cercetarea cazului a fost alcătuită din trei membri, câte un reprezentant din partea isprăvniciei, Dicasteriei şi a militarilor. Deoarece cel învinuit era militar, în conformitate cu legislaţia Imperiului Rus, cazul urma să fie cercetat de o judecătorie militară, iar toate informaţiile redate în dosarul de mai sus erau simple mărturii, de care judecata, sub anumite pretexte putea să le ignore. Nu cunoaştem decizia judecătoriei militare. Dicasteria a cerut să i se explice de ce s-au încălcat prevederile ucazului din 17 aprilie 1821 prin care se interzice de a cantona militari în gospodăria unui slujitor bisericesc. Răspunsul a fost dat abia la 7 octombrie. Judecătoria a considerat cantonarea militarilor în gospodăria preotesei corectă, deoarece, după părerea instanţei, ucazul pomenit se referea doar la slujitorii bisericeşti activi şi nu la cei în afara statelor. Ba chiar mai mult, Dicasteria a fost învinuită că în procesul investigaţiilor au fost înregistrate mai multe mărturii false. Cu toate că nu cunoaştem decizia judecătoriei militare în acest caz, dar din răspunsul din 7 octombrie este evident că organele armatei ţariste îşi protejau necondiţionat soldaţii. Din cauza acestei politici asemenea cazuri au fost prezente în Basarabia pe întreaga perioadă a anexării, până în anul 1918.

237

Aplicarea în Basarabia a structurii de ghildă din 14 noiembrie 1824

Valentin TOMULEŢ

The Application of the Guild Structure in 14th of November 1824

Abstract. In the present article, based upon archival sources, we analysed the imperial administration’s undertaken measures regarding the application of the guild structure in Bessarabia. The analysis of documents allows us to state that the guild structure application in Bessarabia, in the way it was settled in the interior Russian gubernias, constituted the last step taken by the tsarism (after the Regulation of commerce with Bessarabia from 17 February 1825 and the suppression of customs cordon from the Dniester River on the 26th of September 1830 and its transfer to the Pruth and Danube) in order to include the region in the Russian internal market system.

Based on the same general principles, the guild reform in Bessarabia was accomplished in the same time with some peculiarities, entailed not only by economical interests, but also by political ones, because of the special place determined for the region in the strategic plans of the Empire.

The application in Bessarabia of the guild structure eloquently denotes that simultaneously with the suppression of Dniester custom-sanitary cordon and the custom unification of the region with Russia, tsarism directly and consequently involved in the organization and institution of commercial guilds, modelling and offering them the specific form of those from the Russian internal gubernias, making them dependable from the imperial and regional state institutions.

These measures clearly denote that the imperial administration made substantial efforts in order to keep under control and conduct this social category, for avoiding any minor possibility of the constitution of a society based upon social classes. The maintenance and consolidation, by mean of commercial guilds, of the old juridical structures demonstrates eloquently that tsarism opposed from the beginning to those processes that would have led to the institution of a civil society that could defy its almightiness.

Willing to preserve the obsolete guild structure, by accommodating it to the new conditions of development of the country, tsarist administration expected that it would be able to stimulate, thanks to the privileges granted to the guild merchants and by promoted commercial policy, those relationships that in the Western Europe constituted objectively from natural processes.

These measures undertaken by the imperial administration allow us to argue that the affiliation of the commercial bourgeoisie from Bessarabia to this social category is not much due to the economical and social premises, not much due to the process of genesis, but much more due to the decisions of the imperial and regional state institutions.

Cuvinte cheie: stare socială, regulamentul ghildelor, ghildă, burghezie

comercială, piaţă naţională

După anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, concomitent cu suprimarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru şi unificarea vamală a ţinutului cu guberniile interne ruse, pe teritoriul nou-anexat este aplicată şi structura de ghildă din guberniile ruse.

238


Deşi Regulamentul ghildelor din 14 noiembrie 1824 pentru guberniile interne ruse a fost studiat pe timpul său de P.G. Rândziunski1, iar aplicarea lui în Basarabia – în parte, de V.I. Jukov2, totuşi multe aspecte ale acestei importante probleme au rămas nestudiate, iar altele au fost tratate tendenţios şi unilateral. În afara cercetării au rămas discuţiile ce s-au dus, timp de mai mulţi ani, în cercurile guvernante regionale şi cele imperiale cu privire la aplicarea reformei ghildelor în Basarabia şi cedările pe care ţarismul urma să le facă burgheziei comerciale prin adoptarea acestui regulament. Pentru a percepe mai adecvat caracterul nuanţat reacţionar al politicii comerciale promovate de ţarism în Basarabia, se cere o analiză mai detaliată a particularităţilor aplicării Regulamentului ghildelor în ţinut şi a influenţei lui asupra constituirii burgheziei comerciale, asupra dezvoltării comerţului basarabean etc.

Lichidarea particularităţilor locale în structura socială a populaţiei şi aplicarea Regulamentului ghildelor din 14 noiembrie 1824 pe teritoriul nou-anexat depindea de multipli factori, fiind determinată, în fond, de acele trăsături specifice în domeniile economic, social şi administrativ care au existat în Basarabia până la suprimarea, la 26 septembrie 1830, a cordonului vamal de la Nistru şi includerea ţinutului în sistemul pieţei interne ruse.

Concomitent cu separarea Basarabiei de celelalte gubernii ruse prin cordonul sanitaro-vamal de la Nistru, ţarismul a fost nevoit să păstreze pentru o anumită perioadă de timp acele particularităţi ale sistemului social şi administrativ care au fost specifice Principatului Moldova încă în secolele precedente.

Administraţia imperială a luat în consideraţie şi practica pe care o acumulase pe parcursul anilor în alte periferii naţionale – Finlanda, Regatul Polonez, Georgia etc., străduindu-se să evite greşelile comise în soluţionarea acestei probleme în unele din aceste regiuni.

Întrebarea privind aplicarea pe teritoriul Basarabiei a Regulamentului ghildelor a fost pusă în discuţie de cercurile guvernante regionale şi imperiale concomitent cu întrebările ce vizau suprimarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru. Numit la 7 mai 1823 în funcţie de guvernator general al Novorosiei şi rezident plenipotenţiar în Basarabia, M.S. Voronţov a înţeles chiar de la început că Regulamentul ghildelor poate fi aplicat în acest ţinut doar după suprimarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru, iar aceste două probleme, reciproc dependente, urmează a fi soluţionate concomitent. Soluţionarea primei întrebări urma să aducă în mod obiectiv la rezolvarea celei de-a doua.

Promovând o politică şovină, fiind adept convins al integrării Basarabiei în structurile economice şi politice ale Imperiului, M.S. Voronţov înţelegea că unificarea vamală a Basarabiei cu Rusia şi aplicarea Regulamentului ghildelor, ce va egala burghezia comercială din ţinut cu cea din guberniile ruse, se va putea efectua doar atunci când vor fi lichidate particularităţile autohtone în sistemul administrativ. Punându-şi drept scop lichidarea autonomiei Basarabiei, M.S. Voronţov întreprinde măsuri active şi concrete în vederea suprimării cordonului sanitaro-vamal de la Nistru şi aplicării Regulamentului ghildelor. 1 П.Г. Рындзюнский, Гильдейская реформа Канкрина 1824 года, în Исторические записки, М., 1954, т. 40, p. 110-139 2 В.И. Жуков, Торговые правила в Бессарабии и влияние их на развитие внутренней торговли в первой половине XIX века, în Ученые записки Кишиневского университета, Кишинев, 1962, т. 48, p. 79-92

239

Valentin TOMULEŢ

Reieşind din specificul comerţului basarabean ce se efectua după obiceiul moldovenesc, conform căruia negustorii nu erau stratificaţi în ghilde şi „…fiecare se ocupa cu comerţul achitând în vistieria statului acel impozit care este specific stării sociale la care el aparţinea … impozit care nu depăşeşte însă 15 lei pe an”3, M.S. Voron-ţov îi propune la 30 noiembrie 1823 noului ministru de finanţe, E.F. Kankrin, ca odată cu suprimarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru „...în regiune să fie pus în aplicare şi Regulamentul rus cu privire la negustori”4.

În acelaşi timp, M.S. Voronţov considera necesar de a acorda negustorilor basarabeni privilegii, ca în cazul Georgiei5, pe o perioadă de 10 ani în achitarea impozitelor de ghildă. Aceste privilegii, scria M.S. Voronţov, „…nu se recomandă de a le acorda şi negustorilor ruşi, transferaţi cu traiul în Basarabia; de ele urmează să beneficieze în exclusivitate negustorii autohtoni”6, din acele considerente că mulţi negustori ruşi vor căuta diverse modalităţi de a se transforma în negustori basarabeni doar pentru a nu plăti vistieriei impozitele stabilite în perioada termenului de privilegii. Negustorii ruşi care vor manifesta dorinţa de a se transfera cu traiul în Basarabia, fie mai înainte sau după expirarea termenului de privilegii, urmau să plătească în vistierie toate taxele la care sunt supuşi negustorii din guberniile interne7. Prin urmare, atât M.S. Voronţov, cât şi demnitarii săi, care cunoşteau bine situaţia din Basarabia, erau conştienţi de faptul că negustorii bogaţi angrosişti din guberniile interne ruse ar putea face o concurenţă enormă tinerei burghezii comerciale basarabene, prejudiciindu-i dezvoltarea.

Pentru a convinge autorităţile centrale de necesitatea aplicării în Basarabia a structurii de ghildă, M.S. Voronţov atrăgea atenţia la acele incomodităţi care sunt cauzate negustorilor basarabeni de cordonul sanitaro-vamal de la Nistru ce separă ţinutul de guberniile ruse şi la acele avantaje care vor surveni odată cu înscrierea burgheziei comerciale în ghildele negustoreşti.

M.S. Voronţov scria că locuitorii Basarabiei, după ce vor declara capitalurile comerciale de care dispun şi după ce se vor înscrie în ghildele comerciale, „….vor primi dreptul de a se ocupa cu comerţul peste hotare şi în guberniile interne ruse, drepturi acordate negustorilor de ghildă de care se folosesc până în prezent negustorii din Odesa şi alte oraşe-porturi, ce au primit privilegii pentru o anumită perioadă de timp”8. După expirarea termenului, privilegiilor, atât negustorii care vor dori să-şi continue comerţul în Basarabia, cât şi cei care se vor încadra în el ulterior vor fi obligaţi să comercializeze mărfurile în baza dispoziţiilor generale şi să achite toate impozitele conform Regulamentului ghildelor. Dacă însă negustorii vor întrerupe operaţiile comerciale în Basarabia până la expirarea termenului privilegiilor, atunci ei vor pierde şi dreptul de a beneficia de aceste privilegii9.

În reuşita aplicării Regulamentului ghildelor M.S. Voronţov conta, după cum rezultă din demersul adresat ministrului de finanţe, „…pe faptul că în perioada de 10 ani care s-a scurs locuitorii Basarabiei se pare că, datorită legăturilor strânse ce le-au stabilit cu regiunile interne ruse, au luat cunoştinţă de legislaţia rusă şi a sosit timpul să fie

3 Arhiva Istorică de Stat din Rusia (AISR), fond 560, inv. 4, dos. 402, f. 22-22 verso 4 Ibidem, f. 22 verso 5 Se are în vedere ucazul din 8 octombrie 1821 emis pe numele generalului Ermolov. 6 AISR, fond 560, inv. 4, dos. 402, f. 22 verso 7 Ibidem, f. 23 8 Ibidem 9 Ibidem, f. 23-23 verso

240


schimbat radical vechiul sistem administrativ din Basarabia pentru a-l apropia de cel general existent în Imperiu”10. Prin urmare, dacă în trecut administraţia regională, în persoana guvernatorului general, tindea să încadreze teritoriul nou-anexat în sistemul economic şi politic al Imperiului prin adoptarea diferitelor măsuri de importanţă minoră, M.S. Voronţov chiar de la început a înţeles că pentru a suprima cordonul sanitaro-vamal de la Nistru şi a include ţinutul în sistemul pieţei interne ruse este necesar, în primul rând, de a lichida autonomia Basarabiei. El atenţiona administraţia imperială că „…dacă negustorii vor fi impuşi unei taxe speciale, apoi nu va suferi nici una din stări, ci, dimpot-rivă, va avea de câştigat în genere comerţul”11. Fiind conştient de faptul că aplicarea Regulamentului ghildelor va limita dreptul multor persoane de a se ocupa cu comerţul, deoarece, conform noului sistem, burghezia comercială urma să fie structurată social în baza unui şir de criterii strict determinate, stabilite de Regulamentul ghildelor, M.S. Voronţov menţiona că, în schimb, „…negustorii care vor declara capitalurile comerciale şi care se vor înscrie în ghildele comerciale vor căpăta dreptul de a practica comerţul în Rusia, deoarece până acum, din cauza cordonului vamal de la Nistru, de dreptul de a face comerţ în Rusia beneficiau doar negustorii ruşi de ghilda întâi” ce se ocupau cu comerţul în Basarabia12.

Intenţiile adevărate ale lui M.S. Voronţov în ce priveşte integrarea Basarabiei în structurile economice imperiale şi în politica imperială devin clare din acelaşi raport din 30 noiembrie 1823, adresat ministrului de finanţe E.F. Kankrin, în care el scria că „guvernul, promiţând că vor fi păstrate drepturile şi privilegiile acordate noului ţinut, nu s-a lipsit prin această promitere de dreptul de a nu face în ţinut schimbări, fie chiar şi folositoare şi care nu afectează situaţia ei de altădată”13.

Întrebarea privind acordarea privilegiilor de 10 ani burgheziei comerciale basa-rabene s-a ciocnit de păreri diametral opuse, expuse în diferite instituţii de stat imperiale. La 25 iulie 1824, alături de examinarea întrebării privind suprimarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru şi transferarea lui la Prut şi Dunăre, în Comitetul special instituit pentru soluţionarea acestei probleme, alcătuit din miniştri de interne, de externe şi de finanţe, s-a mai discutat şi întrebarea privind acordarea privilegiilor pentru o perioadă de 10 ani negustorilor, concomitent şi întrebarea despre aplicarea în Basarabia a Regulamentului ghildelor. Unii miniştri considerau că dacă aceste privilegii au menirea de a înviora comerţul şi industria, apoi ele „...urmează a fi acordate nu numai negustorilor basarabeni autohtoni, dar şi negustorilor ruşi, îndeosebi negustorilor străini, pentru a-i atrage în acest ţinut şi pentru a-i stimula să deschidă aici diferite întreprinderi comerciale şi manufacturiere”14. Dar ministrul de finanţe s-a pronunţat împotriva acestei propuneri din considerentul că privilegiile acordate negustorilor străini vor submina poziţiile negustorilor ruşi15.

Întrebarea privind aplicarea în Basarabia a Regulamentului ghildelor din 14 noiembrie 1824 este discutată în cadrul cercurilor guvernante din Sankt Petersburg la începutul anului 1825. La 8 ianuarie, E.F. Kankrin îi scria ministrului de interne că această întrebare a fost pusă de fapt în discuţie în noiembrie 1823 de noul guvernator 10 Ibidem, f. 23 verso 11 Ibidem 12 Ibidem, f. 24 13 Ibidem 14 Ibidem, fond 571, inv. 5, dos. 769, f. 13-13 verso 15 Ibidem, f. 13 verso

241

Valentin TOMULEŢ

general al Novorosiei şi Basarabiei, M.S. Voronţov, care scria că „…pentru a apropia comerţul local de cel general din Imperiu consideră necesar de a institui în acel ţinut structura de ghildă, negustorilor fiindu-le acordate anumite privilegii”16. La rândul său, ministrul de interne urma să examineze această întrebare şi să-şi expună opinia ministrului de finanţe.

La 7 iulie 1825, Consiliul de Miniştri discută raportul lui M.S. Voronţov prezentat de contele Arakceev, unde, alături de întrebarea privind suprimarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru, este pusă şi problema aplicării în Basarabia a structurii de ghildă. În viziunea lui M.S. Voronţov, aceste măsuri vor contribui la dezvoltarea comerţului în acest ţinut17. Dar, în pofida acestor propuneri, aplicarea în Basarabia a structurii de ghildă se tărăgăna din cauza contradicţiilor ce au apărut în legătură cu suprimarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru.

În timpul unei noi discuţii a acestei întrebări în Comitetul special instituit pentru soluţionarea problemelor legate de suprimarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru, M.S. Voronţov şi-a expus şi propria viziune asupra întrebării privind aplicarea în Basarabia a Regulamentului ghildelor18. El scria că, concomitent cu suprimarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru şi transferarea lui la Prut şi Dunăre, urmează ca în Basarabia să fie aplicat şi sistemul de ghildă, iar negustorii trebuie supuşi impozitelor şi obligaţiunilor de ghildă potrivit categoriei în care aceştia vor fi înscrişi, acordându-li-se, ca şi în cazul Georgiei, privilegii pentru o perioadă de 10 ani în ce priveşte plata impozitelor de ghildă: „…de aceste privilegii se vor bucura atât negustorii autohtoni basarabeni, cât şi cei străini, iar în ce priveşte negustorii ruşi, ele vor fi acordate numai acelora din ei care s-au aşezat cu traiul în Basarabia şi care s-au ataşat negustorilor basarabeni; oraşului Ismail, ca unicul port din Basarabia, să i se acorde privilegii pe o perioadă de 25 ani, luând drept exemplu oraşele-porturi din sudul Rusiei”19.

Însă membrii Comitetului special, fiind de acord cu părerile lui M.S. Voronţov privitor la aplicarea în Basarabia a sistemului de ghildă şi acordarea privilegiilor de 10 ani atât negustorilor autohtoni basarabeni, cât şi celor străini şi ruşi în baza principiilor expuse, n-au amintit nimic despre privilegiile de 25 de ani ce urmau a fi acordate oraşului Ismail20.

În septembrie 1827, la şedinţa Consiliului de Miniştri, alături de întrebarea privind suprimarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru şi transferarea lui la Prut şi Dunăre, este examinată şi întrebarea privind punerea în aplicare în Basarabia a Regulamentului ghildelor din 14 noiembrie 182421. În pofida deciziilor adoptate, din cauza tărăgănării soluţionării întrebării privind transferarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru la Prut şi Dunăre, nu putea fi rezolvată nici problema privind aplicarea structurii de ghildă în Basarabia. La şedinţa Consiliului de Miniştri din 27 septembrie 1827 a fost adusă la cunoştinţă dispoziţia lui Nicolai I, în care se constata că „…acum nu este timpul pentru asemenea schimbări”22, cu toate că împăratul considera utilă acordarea anumitor privilegii Basarabiei.

16 Ibidem, f. 3 17 Ibidem, fond 560, inv. 4, dos. 338, f. 1-1 verso 18 Ibidem, fond 571, inv. 5, dos. 769, f. 67 verso 19 Ibidem, f. 67-68 20 Ibidem, f. 68 21 Ibidem, f. 91 22 Ibidem, f. 68

242


Circumstanţele de ordin politic, legate de acutizarea contradicţiilor dintre Rusia şi Sublima Poartă şi desfăşurarea războiului ruso-turc din anii 1828-1829, au stopat soluţionarea întrebării privind suprimarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru şi transferarea lui la Prut şi Dunăre, iar de aici şi problema aplicării structurii de ghildă în Basarabia. Aceste întrebări au fost puse din nou în discuţie după sfârşitul războiului şi încheierea în septembrie 1829 a păcii de la Adrianopol.

Între timp, ministrul de finanţe a primit dispoziţii de a soluţiona problema privind suprimarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru, iar întrebarea privind includerea Basarabiei în sistemul general administrativ al Rusiei urma să fie pusă în discuţie cât mai curând în Consiliul de Stat. La 29 octombrie 1829, Departamentul comerţului exterior transmite spre examinare ambele întrebări în Departamentul pentru perceperea diferitelor impozite şi taxe. Acesta, adunând toate informaţiile privind acordarea privilegiilor oraşelor din Novorosia: Odesa, Taganrog, Feodosia şi Kerci, la fel Georgiei şi oraşului Bobruisk, a alcătuit proiectul ucazului privind aplicarea în Basarabia a structurii de ghildă, înaintând-l spre discuţie şi aprobare în instanţele de rigoare23.

La 22 noiembrie 1829, întrebarea privind aplicarea în Basarabia a structurii de ghildă este discutată în Departamentul comerţului exterior al Ministerului de Finanţe. Pentru soluţionarea acestei întrebări, Departamentului pentru perceperea diferitelor impozite şi taxe a fost transmisă, încă la 24 octombrie, copia dispoziţiilor Consiliului de Miniştri din 27 septembrie 1827 referitor la transferarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru şi aplicarea în Basarabia a Regulamentului ghildelor24.

Ministrul de finanţe scria că, concomitent cu prezentarea proiectului Regulamentului privind transferarea cordonului de la Nistru, să fie prezentat pentru confirmare şi ucazul cu privire la aplicarea, începând cu 1831, a Regulamentului ghildelor în Basarabia, în baza dispoziţiei Consiliului de Miniştri din 27 septembrie 1827, cu acordarea privilegiilor negustorilor ce s-au aşezat cu traiul în acest ţinut, iar la elaborarea proiectului ucazului să fie luate în consideraţie privilegiile care au fost acordate negustorilor din oraşele Odesa şi Bobruisk25.

Dar, până a include Basarabia în structurile economice şi politice imperiale, înainte de a suprima cordonul sanitaro-vamal de la Nistru şi de a aplica Regulamentul ghildelor, ţarismul urma să fie convins că măsurile întreprinse vor fi susţinute de cercurile comercial-industriale. În acest scop, în 1829, Departamentul manufacturilor şi Departamentul comerţului exterior ale Ministerului de Finanţe, studiind starea industriei şi a comerţului din Basarabia, s-au adresat, prin intermediul guvernului regional, către industriaşii şi negustorii locali cerându-le să-şi expună viziunile privind modalitatea ameliorării comerţului interior şi exterior. Analizând răspunsurile lor la cele 28 de întrebări care le-au fost puse, guvernul tindea să afle dacă industriaşii şi negustorii basarabeni acceptă schimbările care se elaborau în Sankt Petersburg privind suprimarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru şi aplicarea în Basarabia a Regulamentului ghildelor26. Investigaţiile au demonstrat că „…Regulamentul ce vizează comerţul basarabean (Regulamentul cu privire la comerţul cu Basarabia din 17 februarie 1825 – V.T.) nici pe departe nu contribuie la îmbunătăţirea situaţiei negustorilor, dar nici la

23 Ibidem, f. 68 verso 24 Ibidem, f. 31-31 verso, 66, 67 25 Ibidem, f. 66-67 26 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), fond 75, inv. 1, dos. 426, f. 26

243

Valentin TOMULEŢ

dezvoltarea industriei în general”27, deoarece după aplicarea în Basarabia a tarifului vamal din 1822, mărfurile străine au fost supuse taxelor vamale, iar preţurile la aceste mărfuri erau în continuă creştere, „…ele aproape că nu sunt importate în Chişinău”28; însă industria locală nu satisface deloc cerinţele pieţei. Şi cu toate că negustorii basarabeni procurau aceste mărfuri din guberniile interne ruse, „…ei suportă mari greutăţi şi cheltuieli, fiindcă procurarea şi realizarea lor la iarmaroacele din oraşele ruse este permisă în baza Regulamentului general doar negustorilor ruşi (Regulamentul din 14 noiembrie 1824 – V.T.). Negustorilor basarabeni însă mărfurile le sunt furnizate la preţuri mult mai ridicate, în plus ei întâlnesc mari greutăţi din cauza distanţelor enorme până la iarmaroacele ruseşti, au de depăşit obstacole la trecerea prin carantinele şi punctele vamale de la Nistru, pierd mult timp pentru a transporta mărfurile la Chişinău, iar toate acestea le prejudiciază în mod direct veniturile”29. De aceea, negustorii cereau ca pentru a înviora comerţul şi meşteşugăritul „…comerţul în oraşul Chişinău să se efectueze în baza principiilor generale acordate tuturor oraşelor ruse. Potrivit acestora, toţi industriaşii din alte oraşe, precum şi cei străini, care dispun de dreptul de a face comerţ în baza certificatelor comerciale, sunt supuşi aceloraşi reguli în ce priveşte prestarea impozitelor orăşeneşti stabilite pentru negustori şi mica burghezie comercială”30. Aşadar, negustorii şi mica burghezie comercială cereau egalarea în drepturi cu burghezia comercială din guberniile interne ruse.

Concomitent, administraţia regională insista ca „…structura de ghildă să fie răspândită şi asupra negustorilor din Chişinău, pentru ca aceştia să dispună de dreptul de a se folosi de aceste măsuri după bunul lor plac, iar în ce priveşte achiziţionarea mărfurilor la iarmaroacele ruse, să li se acorde aceleaşi drepturi de care beneficiază negustorii ruşi”31. Conştientizând faptul că negustorii şi mica burghezie comercială din Chişinău nu vor putea concura cu cea din guberniile ruse şi nu vor fi în stare să achite impozitele stabilite de Regulamentul ghildelor, administraţia regională cerea ca în Chişinău pentru negustorii de ghildă să fie stabilit un impozit privilegiat: pentru negustorii de ghilda întâi –150 de ruble, de ghilda a doua – 75 de ruble şi pentru cei de ghilda a treia – 25 de ruble32. Cât priveşte mica burghezie comercială şi alte categorii încadrate în comerţ, aceştia urmau să plătească doar jumătate din taxele care erau stabilite pentru certificatele comerciale ţărăneşti. În schimb, prestaţiile locale pentru negustorii celor trei ghilde urmau să fie achitate conform Regulamentului rus cu privire la comerţ33.

În acelaşi timp, autorităţile regionale sperau că, odată cu aplicarea structurii de ghildă în Basarabia, impozitele orăşeneşti şi cele locale nu vor constitui o povară pentru industriaşi. Dacă însă la aplicarea acestei structuri „…nu se va ţine cont de situaţia actuală a industriei şi a comerţului, ea va prejudicia în mare măsură capitalurile mici şi în genere industria propriu-zisă, deoarece comerţul în oraşul Chişinău se practică doar în

27 Ibidem 28 Ibidem, f. 26 verso 29 Ibidem, f. 27 30 Ibidem, f. 28 31 Ibidem, f. 29 32 Ibidem 33 Ibidem

244


limitele acestui oraş şi este efectuat de o categorie nouă de locuitori, de oameni de diferite etnii (evrei, greci, armeni, bulgari, ruşi etc. – V.T.)”34.

Prin urmare, autorităţile regionale care cunoşteau bine situaţia din ţinut, insistând asupra aplicării în Basarabia a structurii de ghildă, cereau anumite înlesniri pentru negustorii basarabeni – îndeosebi pentru pătura săracă a comercianţilor, pentru mica burghezie şi ţărănimea comercială.

Autorităţile imperiale se interesau de faptul în ce măsură negustorii ruşi şi cei străini aşezaţi cu traiul în Basarabia puteau beneficia de acele privilegii de care se foloseau negustorii în Georgia, conform ucazului din 8 octombrie 1821. Autorităţile regionale se pronunţau împotriva acordării acestor privilegii din considerentul că „…aceşti negustori ocupându-se cu industria (comerţul – V.T.) se eschivează sub diferite pretexte de la achitarea impozitelor băneşti personale şi a altor impozite şi, acumulând liber capital, se întorc la locurile natale. În acelaşi timp, locuitorii suferă din cauza că aceştia le-au subminat poziţiile şi le-au limitat rotaţia capitalului, fiind împovăraţi de plata impozitelor şi suportând mari pierderi”35. De aceea, autorităţile locale cereau ca negustorilor străini să li se acorde dreptul de a se ocupa cu comerţul doar în baza Regulamentului din 14 noiembrie 1824 sau în baza ucazului din 1 ianuarie 1807, care îi obliga să se înscrie în categoria locuitorilor; deci, ei urmau să achite, ca şi negustorii autohtoni, impozitele orăşeneşti şi cele locale. Excepţie se făcea doar pentru negustorii care vor sosi în Basarabia la iarmaroace şi vor realiza mărfurile cu ridicata. Dacă însă aceştia din urmă nu-şi vor realiza mărfurile la iarmaroacele din Basarabia şi nu le vor întoarce înapoi, ei vor fi impuşi, ca şi toţi, impozitelor orăşeneşti36.

Autorităţile regionale informau autorităţile imperiale despre greutăţile cu care se confruntă negustorii basarabeni după adoptarea Regulamentului cu privire la comerţul cu Basarabia din 25 februarie 1825: „Negustorii basarabeni expediază mărfurile sale de provenienţă autohtonă în oraşele ruseşti, iar în schimb nu primesc nici un fel de mărfuri, deoarece dreptul de a cumpăra aceste mărfuri era acordat doar negustorilor din guberniile ruse”37. În acest context, în raportul din 29 mai 1825, înaintat spre discuţie de contele Arakceev ministrului de finanţe, M.S. Voronţov scria că „…suprimarea barierelor vamale de la Nistru şi aplicarea în Basarabia a Regulamentului despre negustori cu acordarea privilegiilor asemănătoare celor acordate Georgiei va fi în favoarea acestui ţinut”38.

În martie 1830, proiectul noului act legislativ este finisat39 şi prezentat pentru discuţie şi aprobare în şedinţa Consiliului de Stat şi a Consiliului de Miniştri. Dar aceste probleme n-au fost imediat soluţionate. Urma să-şi expună punctul de vedere ministrul de finanţe, E.F. Kankrin, care, în virtutea funcţiei, era obligat să soluţioneze întrebarea referitor la transferarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru la Prut şi Dunăre. În şedinţa din 13 septembrie 1830 este discutat memoriul lui E. F. Kankrin din 9 august referitor la transferarea cordonului vamal de la Nistru la Prut şi Dunăre, concomitent fiind pus în discuţie şi proiectul ucazului Senatului despre aplicarea în Basarabia a structurii de ghildă. Problema aplicării în Basarabia a Regulamentului ghildelor urma să 34 Ibidem, f. 32 35 Ibidem, f. 35 36 Ibidem 37 Ibidem, f. 42 verso 38 AISR, fond 560, inv. 4, dos. 338, f. 1 verso 39 Ibidem, fond 571, inv. 5, dos. 769, f. 67, 68 verso

245

Valentin TOMULEŢ

fie discutată şi aprobată în Consiliul de Stat, însă, deoarece ea putea fi soluţionată doar după suprimarea cordonului vamal de la Nistru, a cărei necesitate a fost confirmată încă în 1827, şi ţinând seama de faptul că această problemă nu poate fi separată de problema suprimării cordonului vamal de la Nistru, ci soluţionată doar în comun, Consiliul de Miniştri a hotărât să nu o mai înainteze spre discuţie şi aprobare în Consiliul de Stat40.

La 26 septembrie 1830, proiectul ucazului Senatului privind aplicarea în Basarabia a structurii de ghildă, concomitent cu proiectul deciziei privind suprimarea cordonului vamal de la Nistru şi transferarea lui la Prut şi Dunăre, este confirmată de împărat şi la 30 septembrie a fost adusă la cunoştinţa Consiliului de Miniştri41.

Noul regulament prevedea că structura de ghildă se va institui începând cu 1 ianuarie 1831, iar Basarabia va fi inclusă în categoria guberniilor privilegiate42.

Regulamentul ghildelor în Basarabia a fost elaborat în baza „Deciziei supli-mentare despre ghilde şi despre comerţul celorlalte stări”43, al cărei autor era ministrul de finanţe, E.F. Kankrin. În pofida faptului că Regulamentul din 14 noiembrie 1824 era considerat de E.F. Kankrin ca provizoriu, sistemul de patente de taxare a comerţului şi a meşteşugurilor s-a păstrat nu numai până la reforma din 1863, dar şi pe întreg parcursul secolului al XIX-lea44.

Regulamentul ghildelor a fost aplicat în Basarabia puţin mai târziu, începând cu 1831, după ce multe dintre principiile lui reacţionare au fost revăzute. În pofida acestui fapt, după cum vom constata mai departe, structura de ghildă aplicată în Basarabia îşi va păstra caracterul său reacţionar şi va constitui un obstacol puternic în formarea burgheziei comerciale naţionale.

Conform Regulamentului ghildelor din 26 septembrie 1830, starea comercială din Basarabia includea negustorii de trei ghilde, mica burghezie comercială, ţărănimea comercială de patru categorii şi vânzătorii de două clase. Activitatea lor comercială era reglementată de drepturile determinate de capitalul comercial declarat, care era destul de mare: pentru negustorii de ghilda întâi – 50 mii de ruble, de ghilda a doua – 20 mii şi de ghilda a treia – 8 mii de ruble45.

Caracterul reacţionar al Regulamentului ghildelor se explică nu numai prin faptul că stratificarea în categorii a tuturor comercianţilor şi impunerea de a declara capitalul comercial pentru înscrierea în ghildele comerciale au diminuat în mare parte posibilitatea de a acorda, potrivit tradiţiilor stabilite în ţinut, libertate şi egalitate deplină tuturor stărilor de a se încadra în comerţ, dar şi prin faptul că ţărănimea comercială de primele trei categorii urma să dispună de acelaşi capital comercial, să fie impusă aceloraşi îndatoriri şi obligaţiuni fiscale ca şi negustorii de ghildă46, care afectau substanţial această stare socială.

Alături de principiile generale, Regulamentul ghildelor în Basarabia conţinea un şir de particularităţi:

40 ANRM, fond 2, inv. 2, dos. 1570, f. 23 41 AISR, fond 571, inv. 5, dos. 769, f. 79-80 42 Ibidem, f. 93 43 ANRM, fond 75, inv. 1, dos. 259, f. 2-21 44 И.Я. Рудченко, Исторический очерк обложения торговли и промыслов в России, с приложением материалов по торговой промышленной статистике. –СПб.,1893, p. 121 45 ANRM, fond 6, inv. 2, dos. 370, f. 93 verso – 94 46 Ibidem, fond 75, inv. 1, dos. 259, f. 18-18 verso; fond 134, inv. 3, dos. 57, f. 291

246


Structura de ghildă a fost aplicată în Basarabia abia după 6 ani de la adoptarea ei în Rusia, când unele din principii au fost revăzute, iar altele au fost anulate. Totuşi, caracterul reacţionar al Regulamentului s-a păstrat, ceea ce rezultă din faptul că specificul structurii de ghildă nu mai corespundea condiţiilor de dezvoltare a ţării. El însă nu s-a manifestat atât de puternic ca în guberniile ruse la începutul adoptării lui. Ciocnindu-se de o opoziţie dură din partea cercurilor comercial-industriale, pe de o parte, şi de necesităţile dezvoltării rapide economice, ce putea să aibă loc doar luând forme capitaliste, pe de altă parte, ţarismul a fost nevoit să facă unele cedări periferiilor naţionale, unde el urmărea anumite scopuri atât economice, cât şi politice.

Conştientizând caracterul reacţionar al Regulamentului şi luând deja cunoştinţă de tradiţiile autohtone stabilite în comerţul basarabean, ţinând seama şi de consecinţele negative ale noii structuri de ghildă, autorităţile regionale, în persoana guvernatorului M.S. Voronţov, au insistat asupra acordării, paralel cu aplicarea reformei, a unor privilegii ce urmau să structureze social şi să consolideze din punct de vedere economic tânăra burghezie comercială basarabeană.

Regulamentul ghildelor a fost aplicat pe un teritoriu unde lipsea sistemul de şerbie, iar majoritatea populaţiei – ţărănimea – era liberă sub aspect juridic. Această situaţie, spre deosebire de cea din guberniile interne ruse, unde ţărănimea era dependentă de moşier, crea condiţii destul de favorabile pentru încadrarea acestei stări sociale în relaţiile de piaţă. De aceea, noua structură de ghildă aplicată de ţarism în Basarabia vine în contradicţie cu libertăţile de care beneficiau deja toate stările sociale – de a se încadra în relaţiile comerciale47.

Formându-se chiar de la început ca o stare socială în Basarabia, constituită din elemente alogene (evrei, greci, armeni, bulgari, ucraineni, ruşi etc.), care au venit pe teritoriul nou-anexat fiind atraşi de privilegiile acordate ţinutului şi de condiţiile extrem de favorabile pentru comerţ, aceştia au fost în stare să se încadreze în noua structură de ghildă şi să beneficieze de privilegiile acordate pentru 10 ani şi de cele acordate oraşelor Ismail, Chişinău şi Reni pe parcursul anilor.

Toate aceste particularităţi condiţionau caracterul contradictoriu al reformei ghildelor aplicate în Basarabia. Pe de o parte, ea contribuia, reieşind din privilegiile acordate, la creşterea numărului negustorilor de ghildă, îndeosebi al negustorilor de ghilda a treia şi al micii burghezii comerciale, pe seama celor mai înstăriţi comercianţi. Burghezia comercială din Basarabia a fost egalată în drepturi cu cea din guberniile interne ruse, ea putea beneficia de privilegiile acordate şi să se ocupe cu comerţul liber în baza principiilor generale stabilite în guberniile interne ruse.

Pe de altă parte, Regulamentul ghildelor s-a răsfrânt negativ asupra situaţiei celorlalte categorii de comercianţi, în primul rând asupra ţărănimii comerciale, pentru care realizarea produselor ieftine agricole şi a articolelor de meşteşug casnic, sătesc, în fond de artizanat, constituiau izvorul de bază al veniturilor băneşti.

Concomitent cu aplicarea reformei ghildelor, Basarabiei i-au fost acordate, ca şi Georgiei şi unui şir de oraşe din Novorosia, privilegii suplimentare. În ucazul din 26 septembrie 1830 se menţiona că „pentru a facilita aplicarea acestui nou sistem în Basarabia tuturor negustorilor autohtoni basarabeni, începând cu anul 1831, li se vor acorda pe o perioadă de 10 ani privilegii, fără a fi scutiţi, totuşi, de achitarea impozitelor

47 AISR, fond 560, inv. 4, dos. 402, f. 31 verso

247

Valentin TOMULEŢ

locale”48. Privilegiile prevedeau scutirea negustorilor, a micii burghezii şi a ţărănimii comerciale în decursul primilor 5 ani de achitarea taxei pentru certificatele comerciale, pentru veniturile comerciale obţinute, pentru folosirea căilor de comunicaţie maritime şi terestre şi a taxei speciale pentru vânzători; în următorii 3 ani pentru certificatele comerciale se încasa doar a patra parte din prestaţiile de ghildă, iar în ultimii 2 ani jumătate49.

Regulamentul ghildelor din 26 septembrie 1830 mai prevedea scutirea în primii 5 ani de unele amenzi în caz de neprocurare la timp sau cu întârziere a certificatelor comerciale, iar în următorii ani aceste amenzi urmau să fie încasate corespunător cu mărimea taxei achitate în aceşti ani – o pătrime şi o jumătate din suma amenzii50.

Privilegiile erau foarte însemnate, condiţiile erau favorabile pentru desfăşurarea activităţii comerciale şi de aceea negustorii basarabeni au încercat să le prelungească. La sfârşitul anului 1835, negustorii din Chişinău şi Akkerman, având ca pretext epidemia molimei şi seceta din ultimii doi ani, au înaintat organelor regionale cererea de a fi scutiţi de achitarea prestaţiilor de ghildă pentru o perioadă de încă 10 ani51.

M.S. Voronţov a susţinut cererea negustorilor, considerând-o „întemeiată şi demnă de atenţia guvernului”, şi a transmis-o pentru examinare şi aprobare ministrului de finanţe. Însă cererea negustorilor basarabeni n-a fost susţinută de E.F. Kankrin şi n-a fost satisfăcută52.

Noul Regulament acorda anumite privilegii şi negustorilor străini. Încă în timpul discutării acestei întrebări în şedinţa Consiliului de Miniştri, ministrul de finanţe a propus să fie acordate privilegii de 10 ani negustorilor ruşi, îndeosebi celor străini, pentru a stimula comerţul şi a contribui la instituirea anumitor întreprinderi comercial-industriale în ţinut53. Ucazul din 26 septembrie 1830 acorda asemenea privilegii, începând cu 1831, doar negustorilor străini care s-au transferat cu traiul în Basarabia sau care vor manifesta dorinţa să se transfere în această perioadă de 10 ani, să primească cetăţenia rusă şi să se înscrie în rândurile burgheziei comerciale basarabene54. Dar privilegiile urmau a fi acordate negustorilor străini nu începând cu ziua depunerii jurământului de credinţă Rusiei, ci începând cu data intrării în vigoare a ucazului – 1 ianuarie 1831, din acel considerent ca „…fiecare să se folosească de privilegii numai în limitele perioadei de timp stabilită pentru ele”55. Regulamentul prevedea că privilegiile nu se răspândesc asupra evreilor din străinătate, cărora le era interzis să treacă cu traiul în Rusia.

Negustorii din guberniile interne ruse puteau beneficia de privilegii numai în cazul în care ei erau înscrişi în categoria negustorilor basarabeni până la adoptarea structurii de ghildă şi dacă nu plăteau prestaţiile de ghildă în oraşele ruse56. Aceste condiţii erau în vigoare şi pentru ţărănimea comercială rusă care se ocupa cu comerţul în Basarabia. Negustorii din guberniile interne care nu erau înscrişi în categoria negustorilor

48 Ibidem, fond 571, inv. 5, dos. 769, f. 93 49 Ibidem, f. 93-93 verso 50 Ibidem, f. 93 verso 51 Ibidem, fond 1263, inv. 1, dos. 1131, f. 408 verso - 409 52 Ibidem, f. 409 verso - 410 53 Ibidem, fond 560, inv. 4, dos .402, f. 37 verso 54 Ibidem, fond 571, inv. 5, dos. 769, f. 93 verso 55 Ibidem 56 Ibidem, f. 93 verso – 94

248


basarabeni, dar care aveau în Basarabia „viză permanentă de reşedinţă şi se ocupau cu comerţul”, puteau primi certificate comerciale doar după achitarea deplină a taxelor de ghildă57.

Dar, cum deseori se întâmpla, pentru negustorii din guberniile interne ruse se făceau şi unele excepţii de la aceste dispoziţii. Astfel, conform ucazului Senatului din 15 ianuarie 1831, de privilegiile acordate negustorilor basarabeni puteau beneficia şi negustorii evrei din Sevastopol şi Nikolaev58, expulzaţi din aceste oraşe în baza dispoziţiei guvernului din 20 noiembrie 1829 şi transferaţi cu traiul în Basarabia59.

În timpul transformării Basarabiei în regiune privilegiată, drepturile comerciale erau repartizate în felul următor: în primii 5 ani se interzicea de a pătrunde în specificul comerţului practicat de negustori în Basarabia conform categoriei ghildelor, „chiar dacă acesta era comerţ exterior realizat prin porturi sau prin frontiera terestră”60. Dar Regulamentul prevedea că negustorii înscrişi în primele două ghilde nu avea dreptul să se folosească de drepturi personale şi nu puteau beneficia de dreptul de a se ocupa cu comerţul în alte gubernii şi regiuni „…în detrimentul populaţiei autohtone fără achitarea taxei corespunzătoare”61. Prin urmare, negustorii basarabeni puteau beneficia de privilegii doar pe teritoriul Basarabiei. Pentru a se ocupa cu comerţul în guberniile interne ruse, ei urmau să achite toate taxele corespunzătoare.

În următorii trei ani atât comerţul exterior prin porturile basarabene şi ruse şi prin frontiera terestră, cât şi comerţul interior angro, atât în Basarabia, cât şi în guberniile interne ruse, era permis doar negustorilor primelor două ghilde. Negustorii de ghilda a treia beneficiau de dreptul comerţului local în baza principiilor generale62. De aceste drepturi beneficiau şi vânzătorii.

În aşa fel, pe parcursul primilor 5 ani comerţul exterior în Basarabia era permis şi negustorilor de ghilda a treia, ceea ce nu prevedea Regulamentul din 14 noiembrie 1824. Nu întâmplător, 18 negustori de ghilda a treia din Ismail, făcând referinţe la punctul 6 al ucazului din 26 septembrie 1830, se plângeau general-locotenentului S.A. Tucikov la 28 mai 1832 că şeful vamei din Ismail nu le permite să se ocupe de comerţul exterior din motivul că acesta este prioritate a negustorilor angrosişti de ghilda întâi şi a doua63.

Ucazul din 26 septembrie 1830 prevedea ca în ultimii doi ani din cei 10 pentru care erau acordate privilegii să fie respectate întocmai toate drepturile categoriilor de ghildă, fiindcă „…comercianţii, care au procurat certificate, în pofida prestaţiilor reduse, să beneficieze şi de toate drepturile personale acordate acelor categorii din care fac parte”64.

De privilegiile acordate puteau beneficia şi ţăranii din Basarabia care se ocupau cu comerţul, cu condiţia însă să dispună în mod obligatoriu de certificate comerciale. În dispoziţia Administraţiei Regionale a Basarabiei din 28 martie 1831 era fixat: „...toţi

57 Ibidem, f. 153 58 ANRM, fond 6, inv. 2, dos. 370, f. 4-8 59 Полное собрание законов Российской империи (ПСЗРИ). Собр. II, т.IV, 1829. –СПб., 1830, nr. 3286, p.790-791 60 AISR, fond 571, inv. 5, dos. 769, f. 94 61 Ibidem, f. 94 62 Ibidem, f. 94-94 verso 63 ANRM, fond 2, inv. 1, dos. 1619, f. 12-12 verso 64 AISR, fond 571, inv. 5, dos. 769, f. 94 verso

249

Valentin TOMULEŢ

ţăranii şi ceilalţi locuitori, care locuiesc în Basarabia – în târguşoare, pe moşii şi pe pământuri aflate în posesie, dar care nu se află în dependenţă iobăgistă faţă de moşieri, pot fi înscrişi, la dorinţa lor, în categoria negustorilor, numai dacă moşierii nu au faţă de ei pretenţii băneşti”65.

Ţăranii din guberniile ruse, care nu au fost înscrişi în categoria orăşenilor din Basarabia, puteau să se ocupe, până la publicarea ucazului din 26 septembrie 1830, cu comerţul în ţinut doar după achitarea tuturor taxelor66.

Analiza Regulamentului ghildelor ne permite să constatăm că privilegiile acordate Basarabiei au fost generate nu de grija ţarismului faţă de „bunăstarea ţinutului”, ci de interesele politice urmărite de guvernul ţarist în teritoriul nou-anexat. Ministrul de finanţe, E.F. Kankrin, autorul Regulamentului din 1824, constată că sistemul de ghildă în „multe privinţe poartă un caracter politic”67. V.I. Jukov a observat corect că în Basarabia aspectul politic al legii din 1824 avea o însemnătate mult mai mare decât în guberniile interne ruse, din simplul considerent că acestui ţinut i se acorda o atenţie deosebită în planurile strategice ale Rusiei68.

În decembrie 1830, locuitorilor Basarabiei li s-a adus la cunoştinţă că, începând cu 1 ianuarie 1831, în ţinut va fi aplicată structura de ghildă asemenea celei în vigoare în guberniile interne ruse69, iar doritorii de a se înscrie în ghildele comerciale puteau primi certificate comerciale până la 1 aprilie 1831, după ce listele negustorilor urmau să fie prezentate Dumei orăşeneşti din Chişinău70. Dumele şi Ratuşele orăşeneşti urmau să ceară de la vânzătorii de mărfuri certificate comerciale, urmărind totodată îndeplinirea cu stricteţe atât a ucazului din 24 noiembrie 1824, cât şi a celui din 26 septembrie 1830, astfel ca nimeni din ei să nu se ocupe cu comerţul fără a ţine seama de prevederile Regulamentului71.

Pentru obţinerea certificatelor comerciale era necesar de a prezenta în Duma orăşenească sau în Ratuşă informaţii în scris despre situaţia financiară, indicând concomitent şi capitalul comercial declarat al negustorului72.

Certificatele comerciale erau eliberate de administraţia financiară judeţeană în baza dispoziţiei Dumei orăşeneşti sau a Ratuşei privind achitarea prestaţiilor orăşeneşti şi de ghildă, în dependenţă de categoria ghildei în care a fost înscris reclamantul. Cât priveşte ţăranii de stat, informaţiile respective erau prezentate de administraţia de plasă şi cea sătească, iar ţăranii „în baza buletinelor prezentate de moşieri sau administratori”73.

Negustorii din Basarabia puteau beneficia şi de ucazul din 11 iulie 1826; acesta permitea negustorilor să se transfere dintr-un oraş în altul în baza paşapoartelor, având deci posibilitatea de a-şi alege locuri mai avantajoase şi mai rentabile pentru efectuarea comerţului74.

65 ANRM, fond 6, inv. 2, dos. 370, f. 134 66 AISR, fond 571, inv. 5, dos. 769, f. 155 verso 67 P.G. Rândziunski, op. cit., p. 116 68 V.I. Jukov, op. cit., p. 85 69 AISR, fond 571, inv. 5, dos. 769, f. 143 70 ANRM, fond 6, inv. 2, dos. 370, f. 133-133 verso 71 Ibidem, f. 134 72 Ibidem, f. 144 73 Ibidem, f. 156-156 verso 74 Ibidem, f. 134

250


Populaţia orăşenească, care nu era înscrisă în categoria negustorilor, era obligată, din a doua jumătate a anului 1832, să achite prestaţiile de altădată75.

În baza dispoziţiei circulare din 31 ianuarie 1831, Direcţia Financiară atenţiona dumele şi ratuşele orăşeneşti să se conducă în activitatea sa de ucazul din 26 septembrie 1830 privind acordarea privilegiilor de 10 ani negustorilor basarabeni şi aplicarea structurii de ghildă în Basarabia, iar administraţia financiară din toate judeţele să se conducă de dispoziţia Departamentului administraţiei financiare de stat din 27 noiembrie 1824 în care era indicată copia exactă a cerinţelor privind eliberarea certificatelor pentru dreptul comercial, a biletelor pentru prăvălii şi a paşapoartelor76.

Dar, în pofida faptului că dispoziţiile amintite conţineau informaţii detaliate şi clare referitor la modalitatea acordării de către Direcţia Financiară a certificatelor comerciale şi a biletelor în baza cărora puteau să deţină prăvălii şi să plătească impozitele de ghildă, au fost făcute totuşi un şir de lămuriri şi precizări suplimentare privind eliberarea certificatelor comerciale. Prin ucazul din 26 septembrie 1830, negustorilor autohtoni basarabeni, negustorilor străini transferaţi în ţinut cu traiul sau celor ce doreau să se transfere şi să primească în Basarabia cetăţenie rusă, precum şi negustorilor ruşi înscrişi în categoria negustorilor basarabeni până la adoptarea acestui ucaz, care nu plăteau în alte oraşe prestaţiile de ghildă, li se acorda dreptul să se folosească de privilegii în decurs de 5 ani, începând cu 1 ianuarie, fără a achita prestaţiile de ghildă, în afară de cele locale şi orăşeneşti77.

În acelaşi timp, negustorilor înscrişi în primele două ghilde, în decursul primilor 5 ani nu li se acordau drepturi personale; ei aveau dreptul de a se ocupa cu comerţul interior în Basarabia şi cu comerţul exterior prin porturi şi prin frontiera terestră, „…însă nu aveau dreptul să facă comerţ în celelalte gubernii şi regiuni fără a achita prestaţiile corespunzătoare, pentru a nu prejudicia interesele negustorilor autohtoni”78. Prin urmare, deşi ucazul din 26 septembrie 1830 egala burghezia comercială din Basarabia în drepturi cu cea din guberniile interne ruse, negustorii basarabeni puteau beneficia de privilegii doar în cadrul Basarabiei.

Negustorii de ghilda a treia puteau practica comerţul local numai în oraşul sau judeţul în care aveau viză de reşedinţă, în baza principiilor generale. În acelaşi timp, Direcţia Financiară atenţiona organele de resort să întreprindă toate măsurile pentru a nu comite careva încălcări la eliberarea certificatelor comerciale, subliniind acele drepturi şi împuterniciri de care beneficiau negustorii celor 3 ghilde79. În cazul în care careva din negustorii basarabeni înscrişi în primele două ghilde va dori, după expirarea termenului de 8 ani, să beneficieze de toate drepturile comerciale şi personale, achitând, conform punctului 6 al ucazului din 26 septembrie 1830, o jumătate din prestaţiile de ghildă, acestor negustori urmau să li se elibereze certificate fără ştampilă. Mărimea prestaţiilor era determinată de valoarea capitalului comercial declarat (pentru ghilda întâi – 50000 de ruble, iar pentru ghilda a doua – 20000 de ruble, impozitul de ghildă constituind 4%, iar pentru comunicarea terestră şi maritimă – 10% ad valorem; pentru impozitul local în loc de jumătate de procent numai ¼, iar pentru impozitul orăşenesc – aceeaşi ¼ din procent)80. 75 Ibidem, f. 134 verso 76 AISR, fond 571, inv. 5, dos. 769, f. 149 verso-150 77 Ibidem, f. 150 verso – 151 78 Ibidem, f. 151 79 Ibidem, f. 151-151 verso 80 Ibidem, f. 152-152 verso

251

Valentin TOMULEŢ

Negustorii din guberniile interne ruse, care până la adoptarea ucazului din 26 septembrie 1830 nu erau înscrişi în categoria negustorilor basarabeni, dar care se ocupau cu comerţul şi dispuneau de viză de reşedinţă şi doreau să primească certificate pentru dreptul de a efectua comerţ, primeau aceste certificate fără ştampilă, achitând în întregime toate prestaţiile de ghildă81. Cât priveşte certificatele pentru vânzătorii de clasa întâi, Direcţia Financiară, reieşind din considerentul că Regulamentul ghildelor nu indica direct în baza căror documente administraţia financiară judeţeană poate să le pună la dispoziţie aceste certificate, a stopat eliberarea lor până când vor fi primite dispoziţii suplimentare (despre care fapt Departamentul pentru perceperea diferitelor impozite şi taxe a fost informat de Direcţia Financiară din Basarabia la 31 ianuarie 1831)82.

Alături de certificatele comerciale negustorii aveau dreptul să primească şi câte 3 bilete în baza cărora puteau să deţină prăvălii. În cazul în care negustorul avea nevoie de un număr mai mare de bilete, Direcţia Financiară sau organizaţiile financiare judeţene notau că aceste bilete au fost eliberate suplimentar cu achitarea unei taxe speciale: pentru negustorii de ghilda întâi – 75 de ruble, de ghilda a doua – 75 de ruble şi pentru cei de ghilda a treia – 50 de ruble. Toate certificatele comerciale şi biletele pentru prăvălii erau eliberate pe numele unei singure persoane, de regulă pe numele capului familiei de negustori83.

Ţăranii de stat şi cei moşiereşti aveau dreptul să se ocupe cu comerţul şi meşteşugăritul doar în baza certificatelor comerciale, achitând o taxă corespunzătoare activităţii lor comerciale sau meşteşugului practicat. Certificatul comercial de categoria întâi acorda dreptul de a face comerţ negustorilor de ghilda întâi, de categoria a doua negustorilor de ghilda a doua, de categoria a treia negustorilor de ghilda a treia, dar fără a li se acorda drepturi personale, de categoria a patra micii burghezii comerciale84. În baza ucazului din 11 decembrie 1827, preţurile pentru certificatele comerciale ţărăneşti au fost egalate cu cele pentru certificatele comerciale negustoreşti: pentru certificatele de categoria întâi – 2200 de ruble, de categoria a doua – 880 de ruble; de categoria a treia în oraşele guberniale – 220 de ruble, iar în oraşele judeţene şi în toate târguşoarele din guberniile privilegiate – 100 de ruble; de categoria a patra în oraşele guberniale – 80 de ruble, iar în oraşele judeţene şi târguşoarele din guberniile privilegiate – 40 de ruble. Pentru biletele cu dreptul de a poseda prăvălii, ţăranii care dispuneau de certificate de categoria întâi plăteau 75 de ruble, de categoria a doua –75 de ruble, de categoria a treia – 50 de ruble, iar în baza ucazului din 21 august 1828, ţăranii care dispuneau de certificate comerciale de categoria a patra – 40 de ruble85.

Din considerentul că de privilegiile acordate negustorilor în baza ucazului din 26 septembrie 1830 puteau beneficia şi ţăranii din Basarabia ce se ocupau cu comerţul în baza certificatelor comerciale, administraţia financiară judeţeană era obligată să elibereze ţăranilor certificate fără ştampilă şi fără achitarea taxei, dar, ca şi în cazul negustorilor, „ei nu aveau dreptul să se ocupe cu comerţul şi meşteşugăritul în celelalte gubernii ruse. Li se permitea să se folosească de ele în măsură egală ca şi negustoriilor basarabeni, dar numai în Basarabia şi prin porturi sau pe cale terestră la hotarul Basarabiei”86. Ţăranilor 81 Ibidem, f. 153 82 Ibidem, f. 153-153 verso 83 Ibidem, f. 153 verso 84 Ibidem, f. 154 85 Ibidem, f. 154-154 verso 86 Ibidem, f. 154 verso – 155

252


ce se ocupau cu comerţul în baza certificatelor de categoria a treia li se permitea, la fel ca şi negustorilor de ghilda a treia, să se ocupe numai cu comerţul local în baza principiilor generale. Dacă însă careva dintre ţărani dorea să obţină certificat cu dreptul de a efectua un comerţ deplin, cu achitarea doar a unei jumătăţi din taxă, administraţia financiară urma să le elibereze certificate fără ştampilă şi fără evidenţierea condiţiilor. Asemenea certificate urmau să fie acordate şi ţăranilor din alte regiuni care se aflau în Basarabia şi se ocupau cu comerţul şi care, până la adoptarea ucazului din 26 septembrie 1830, nu aveau viză de reşedinţă în Basarabia şi nu erau înscrişi în categoria locuitorilor basarabeni, deci care nu aveau dreptul să beneficieze de privilegii. Aceşti ţărani primeau certificate comerciale doar în baza achitării complete a taxelor stabilite (ţăranii de categoriile întâi, doi şi trei aveau dreptul şi la trei bilete pentru deţinerea prăvăliilor; ţăranii de categoria a patra doar la un bilet)87.

Certificatele comerciale care acordau dreptul de a efectua comerţ erau eliberate de administraţia financiară: pentru negustori – în baza confirmărilor dumelor sau ratuşelor orăşeneşti despre achitarea prestaţiilor locale şi orăşeneşti, cu indicarea ghildei în care era înscris negustorul. Toţi ţăranii de stat primeau certificatele comerciale în baza confirmărilor administraţiei de plasă, iar în localităţile unde acestea lipseau în baza confirmărilor administraţiei săteşti privind achitarea prestaţiilor de stat şi a celor locale; ţăranii moşiereşti, în baza permisiunilor din partea moşierilor şi a administratorilor88.

Ulterior, unele dintre aceste principii privind dreptul acordării certificatelor comerciale au fost repetate. La cererea guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei, la prezentarea ministrului de finanţe, Consiliul de Miniştri permite, la 19 februarie 1835, Dumei orăşeneşti din Ismail să elibereze negustorilor certificate comerciale şi bilete pentru dreptul de a poseda prăvălii, respectând toate dispoziţiile şi regulile referitor la această problemă89.

După adoptarea Regulamentului ghildelor din 26 septembrie 1830 şi acordarea negustorilor din Basarabia a diferitelor înlesniri şi privilegii, organele centrale au fost nevoite să se întoarcă la această problemă nu o singură dată. La 10 noiembrie 1830, în şedinţa Senatului a fost ascultat un raport special privind exercitarea ucazului Senatului din 26 septembrie 1830 şi acordarea diferitelor înlesniri şi privilegii negustorilor din Basarabia şi celor străini ce s-au transferat sau doreau să se transfere cu traiul în ţinut. Senatul a decis ca după multiplicarea unui număr necesar de exemplare ale ucazului, acesta urmează să fie repartizat tuturor organelor de resort guberniale şi regionale, tuturor miniştrilor, guvernatorilor generali responsabili de problemele militare, guvernatorilor militari, rezidenţilor imperiali, guvernatorilor civili etc.90.

Regulamentul ghildelor din 26 septembrie 1830 nu reglementa însă raporturile comerciale ale tuturor stărilor sociale. De aceea, Direcţia Financiară a Basarabiei s-a adresat la 31 ianuarie 1831 către ministrul de finanţe cu întrebarea: în baza căror drepturi administraţia financiară judeţeană urmează să elibereze certificatele comerciale pentru vânzători şi cum urmează să fie admişi pentru înscrierea în ghildele comerciale locuitorii ce se află în oraşele şi satele situate pe pământuri posesionare91. La 28 februarie 1831, în răspunsul ministrului de finanţe se menţiona că, deoarece Regulamentul ghildelor din 87 Ibidem, f. 155-155 verso 88 Ibidem, f. 156-156 verso 89 ПСЗРИ. Собр.II, т. X, 1835. – СПб., 1836, nr. 7879, p. 159 90 ANRM, fond 6, inv. 2, dos. 370, f. 1 91 Ibidem, f. 103

253

Valentin TOMULEŢ

1824 nu prevede ca vânzătorii să prezinte anumite legitimaţii la eliberarea certificatelor comerciale, acestea urmează să fie acordate tuturor persoanelor ce doresc să se ocupe cu comerţul92. Cât priveşte ţăranii şi alţi locuitori, care se află în oraşele şi satele situate pe pământuri posesionare, dar care nu sunt în dependenţă iobăgistă faţă de moşieri, pot fi înscrişi, la dorinţa lor, în categoria negustorilor, în baza aceloraşi criterii, stabilite pentru ţăranii liberi din alte gubernii, cu condiţia ca ei să nu aibă datorii băneşti faţă de moşieri93. Toţi ceilalţi locuitori ai oraşelor basarabene, care nu se vor înscrie, până în a doua jumătate a anului 1832, în categoria negustorilor, urmează să plătească prestaţii conform stării sociale precedente, din simplul considerent că de privilegiile acordate prin ucazul din 26 septembrie 1830 beneficiază doar negustorii94.

Ceva mai târziu, la 6 martie 1831, Direcţia Financiară a Basarabiei solicită Ministerului de Finanţe anumite dispoziţii referitor la acordarea privilegiilor comerciale conform ucazului din 26 septembrie 1830 şi dvorenilor încadraţi în comerţ. La 24 martie 1831, Ministerul de Finanţe informează Direcţia Financiară din Basarabia că dvorenii beneficiază de aceleaşi privilegii ca şi negustorii de ghildă95.

Probabil Regulamentul ghildelor punea mari obstacole în realizarea comerţului exterior de către locuitorii care au practicat acest gen de comerţ până la 1830. Pentru confirmare la 6 ianuarie 1831 vama din Sculeni s-a adresat guvernului regional cu întrebarea dacă în acest an pot fi admişi pentru practicarea comerţului exterior şi locuitorii care n-au fost înscrişi în ghildele negustoreşti96. În demersul său organele vamale scriau că „…mulţi locuitori ai acestei regiuni s-au adresat vamei din Sculeni cu rugămintea să li se permită comerţul în baza certificatelor ce le-au fost eliberate de judecătoria locală din judeţul Iaşi. Potrivit afirmaţiilor date de societatea evreiască, ei dispun de capital propriu, pot efectua orice fel de comerţ în baza principiilor special elaborate pentru Basarabia”97. Guvernul regional i-a recomandat vamei din Sculeni să se conducă de Regulamentul din 14 noiembrie 1824 şi de cel din 26 septembrie 183098. Prin urmare, din comerţul exterior al Basarabiei au fost înlăturate stările sociale ce nu dispuneau de certificate comerciale de ghildă.

Burghezia comercială, îndeosebi cea de ghilda a treia, care nu dispunea de capitaluri suficiente, era dependentă de multipli factori atât economici, cât şi politici; ea nu rezista nici cataclismelor de ordin natural – epidemiilor de ciumă şi holeră şi de cele mai multe ori se ruina. Astfel, societatea evreiască a negustorilor din Leova, în adresarea sa din 16 martie 1832 către guvernatorul civil al Basarabiei, iar prin intermediul acestuia şi în adresarea din 27 aprilie către guvernul regional, se plângea că ciuma şi holera care bântuie în ţinut au provocat ruinarea completă a negustorilor evrei99.

Poziţiile negustorilor locali erau subminate şi de activitatea negustorilor străini, care dispuneau de capitaluri mult mai mari, mărfuri mult mai calitative şi care deseori beneficiau de diferite privilegii şi avantaje. De aceea, autorităţile locale cereau organelor regionale din Chişinău să se ia măsurile de rigoare pentru a proteja negustorii locali de

92 Ibidem, f. 103 verso 93 Ibidem, f. 104 94 Ibidem, f. 104-104 verso 95 Ibidem, f. 141-141 verso 96 Ibidem, f. 181 97 Ibidem 98 Ibidem, f. 183 99 Ibidem, f. 186

254


activitatea negustorilor străini şi a celor din alte regiuni ale Imperiului. Duma orăşenească din Akkerman în rapoartele din 17 august 1832 şi 29 martie 1833 cerea Direcţiei Financiare din Basarabia să interzică practicarea comerţului atât negustorilor străini, cât şi celor din alte oraşe care n-au primit cetăţenia rusă, iar poliţia orăşenească din Akkerman să aplice măsurile de rigoare. La 27 iulie 1833, Direcţia Financiară din Basarabia a analizat problema în cauză, iar la 31 mai 1833 i-a raportat guvernatorului despre rezultatele discuţiilor100. M.S. Voronţov, în baza rapoartelor Dumei din Akkerman potrivit cărora „…mulţi negustori din alte oraşe şi din străinătate dispun de dreptul la comerţ, dar se ocupă cu el în detrimentul negustorilor autohtoni”, a dat dispoziţia ca să li se permită comerţul doar în baza ucazului din 23 decembrie 1785, a manifestului din 1 ianuarie 1807, a ucazului din 17 august 1820, a Regulamentului ghildelor din 14 noiembrie (cap. VII, §.68-73), a ucazului din 27 octombrie 1830 şi a Regulamentului din 26 septembrie 1830 privind ghildele în Basarabia101.

Unii negustori angrosişti de ghilda a doua, care nu dispuneau de dreptul de a beneficia de privilegii în baza ucazului din 26 septembrie 1830, dar care se ocupau cu importul de peste hotare în Rusia a cerealelor, în baza dispoziţiei din 13 august 1835 a Consiliului de Miniştri cu referinţă la dispoziţia din 29 iulie 1833, erau scutiţi, până la 1 ianuarie 1836, de taxa pentru certificatele comerciale102. De aceste privilegii puteau beneficia negustorii din guberniile interne ruse care nu aveau viză de reşedinţă în Basarabia şi care nu erau înscrişi în rândurile burgheziei comerciale basarabene.

Din considerentul că oraşul Ismail beneficia, potrivit ucazului din 6 octombrie 1828, de privilegii pentru o perioadă de 25 de ani, Direcţia Financiară din Basarabia a pus întrebarea: în baza cărei dispoziţii urmau să achite taxa pentru dreptul de a se ocupa cu comerţul negustorii din Ismail, care nu dispun în oraş de bunuri imobiliare sau de întreprinderi comerciale conform sumelor stabilite de lege – trebuiau ei să plătească ¼ din taxa, aşa cum achită în genere negustorii din alte oraşe ale Basarabiei (conform ucazului din 26 septembrie 1830), sau aceştia urmau să achite taxa deplină. La 21 decembrie 1837, Consiliul de Miniştri a dat dispoziţia ca negustorii din Ismail, care nu dispun de bunuri imobiliare şi întreprinderi comerciale şi nu pot beneficia de privilegii în baza ucazului din 6 octombrie 1828, să beneficieze de privilegiile acordate prin ucazul din 26 septembrie 1830103.

Analiza materialelor de arhivă ne permite să conchidem că aplicarea structurii de ghildă în Basarabia, aşa cum era ea stabilită în guberniile interne ruse, a fost ultimul pas al ţarismului (după decizia Consiliului de Miniştri din 28 noiembrie 1816, Regulamentul cu privire la comerţul cu Basarabia din 17 februarie 1825 şi suprimarea cordonului vamal de la Nistru şi transferarea lui la Prut şi Dunăre) în vederea includerii ţinutului în sistemul pieţei interne ruse.

Având la bază aceleaşi principii generale, reforma ghildelor în Basarabia a fost însoţită concomitent de unele particularităţi, dictate nu numai de interesele economice, dar şi de cele politice, din considerentul că ţinutului i-a fost determinat un loc deosebit în planurile geostrategice ale Imperiului.

100 Ibidem, fond 75, inv. 1, dos. 599, f. 93 101 Ibidem, f. 93-93 verso 102 Ibidem, fond 189, inv. 1, dos. 35, f. 43-43 verso 103 ПСЗРИ. Собр.II, т.XII, 1838. – СПб., 1838, nr. 10826, p. 1026-1027; AISR, fond 1263, inv. 1, dos. 1131, f. 873-880 verso

255

Valentin TOMULEŢ

Aplicarea în Basarabia a structurii de ghildă denotă destul de elocvent că, con-comitent cu suprimarea cordonului sanitaro-vamal de la Nistru şi unificarea vamală a ţinutului cu Rusia, ţarismul s-a implicat direct şi consecvent în organizarea şi instituirea ghildelor comerciale, modelându-le şi dându-le o formă specifică celor din guberniile interne ruse, făcându-le dependente de instituţiile de stat imperiale şi regionale.

Aceste măsuri nu fac decât să denote că administraţia imperială a depus eforturi substanţiale pentru a ţine sub control şi a dirija această stare socială, pentru a evita orice posibilitate, fie cât de mică, de constituire a unei societăţi după principiul de clasă. Menţinerea şi consolidarea, în persoana ghildelor comerciale, a vechilor structuri juridice demonstrează, cu lux de amănunte, că ţarismul s-a împotrivit din start acelor procese ce aveau să aducă la instituirea unei societăţi civile care putea să-i sfideze atotputernicia. Căutând să păstreze, pe cât era de posibil, vechea structură de ghildă, dar acomodând-o la noile condiţii de dezvoltare a ţării, administraţia ţaristă spera că va putea stimula, graţie privilegiilor acordate negustorilor de ghildă şi politicii comerciale promovate, acele relaţii care în Europa de Vest s-au constituit în mod obiectiv în urma unor procese naturale.

Aceste măsuri întreprinse de administraţia imperială ne fac să afirmăm că apartenenţa burgheziei comerciale din Basarabia la această stare socială se datorează nu atât premiselor de ordin economic şi social, nu atât procesului de geneză, ci mai mult deciziilor instituţiilor de stat imperiale şi regionale.

256

Navigaţia pe râul Nistru în contextul politicii comerciale a Imperiului Rus (1792-1856)

Andrei EMILCIUC

Navigation on the Dniester River in the context of Russian Empire’s commercial

policy (1792-1856)

Abstract. The article refers to the level of Russian imperialism concerns about the navigation on the Dniester River. Based on our researches, we consider that navigable potential of the Dniester River was utilized in the named period only partially. Most probably this was due to unconcern and mercenary of the Russian government, which ignored any initiatives, because their implementation didn’t promised quick dividends. Thus a vicious circle was formed. On the one hand the navigation on the Dniester River didn’t develop because of unsatisfactory hydrographical conditions, on the other hand the government refused to invest money for their amelioration as the Dniester navigation was too poor compared to other rivers of the Russian Empire.

The Russian officials were blind when implementing only the projects that have immediate profit. Even though some measures were taken, these couldn’t satisfy the growing necessities of the local landowners. Thus, supporting high transportation fees, the exports were not standing the international competition. This, subsequently, led to a profound economic crisis in the second half of the 19th century.

An important aspect of the researched matter is the role of Dniester River in the Russian Empire policy towards Bessarabia. Dniester was seen as a custom delimitation line that was meant to protect and keep the illusion of the autonomous status of Bessarabia. Up till 1830s this was an important impediment in the development of river’s navigation. Afterwards, when the custom line was suppressed some researches and attempts to ameliorate the thalweg were made. Still, Dniester didn’t manage to become an important issue for the government officials.

Cuvinte cheie: Basarabia, epoca modernă, politică comercială, navigaţie

comercială, cordon sanitar-vamal Râul Nistru, care era navigat încă din cele mai vechi timpuri, devine la

începutul secolului al XIX-lea, concomitent cu dezvoltarea relaţiilor marfă-bani o importantă arteră comercială. Preocupările privind eficientizarea acesteia iau amploare, fapt ce ne permite să depistăm mai multe detalii ce prezintă interes pentru studiul nostru.

Cadrul cronologic ales pentru investigaţie corespunde perioadei de la anexarea teritoriului dintre Bugul de Sud şi Nistru conform păcii de la Iaşi (1792) şi până la reunificarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei cu Principatul Moldovei conform păcii de la Paris (1856). Considerăm că nivelul de cercetare a problemei în cauză deocamdată rămâne insuficient. Pot fi numite doar câteva studii în care tangenţial sunt analizate şi unele aspecte ce ţin de navigaţia rusă pe Nistru, dat fiind că navigaţia pe acest râu a atras atenţia funcţionarilor ruşi încă în secolului al XIX-lea. Vom aminti aici lucrarea lui A. Zaşciuk, în care autorul face o scurtă trecere în revistă a avantajelor

257

Andrei EMILCIUC

hidrografice şi comerciale ale râului1. Dintre istoricii postbelici, pot fi amintiţi M. Muntean şi A. Anţupov. Cercetând problema dezvoltării economice a Basarabiei în perioada 1812-1868, M. Muntean s-a referit şi la navigaţia de cabotaj, inclusiv la acea de pe Nistru2. La rândul său, I. Anţupov a evidenţiat, în contextul problemelor ce ţin de piaţa de produse agricole în Basarabia secolului al XIX-lea, rolul sistemului de transporturi. Analizând şi rolul navigaţiei pe Nistru în comerţul cu produse agricole al Basarabiei, Anţupov, totuşi, se referă în mare parte la a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

În studiul de faţă ne-am propus ca în baza documentelor depozitate în Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Arhiva Istorică de Stat din Rusia, Arhiva de Stat din regiunea Odesa şi Arhiva Istorico-militară de Stat din Rusia să stabilim şi rolul râului Nistru în politica comercială a Imperiului Rus.

Pe parcursul secolului al XIX-lea importanţa râului Nistru pentru comerţul Basarabiei a fost apreciată diferit. Contemporanul S. Brusker scria că Nistrul este unul dintre cele mai semnificative modalităţi de livrare a cerealelor spre Odesa şi calea principală de transportare a materialului forestier3. A. Zaşciuk ţinea să menţioneze la vremea sa că „este greu să vorbim despre semnificaţia pe care o are Nistrul în comerţ, în particular pentru Basarabia la momentul dat. Supravegherea vaselor ce circulă pe acest râu este divizată pe segmente: vasele sunt înregistrate la ele, dar nu se determină cu exactitate căreia din guberniile limitrofe îi aparţin aceste mărfuri, de aceea este aproape imposibil a determina volumul de mărfuri basarabeane transportate pe Nistru. Toate debarcaderele importante se află pe malul stâng, iar vasele aparţin în exclusivitate moşierilor şi negustorilor din Podolia şi Herson, Basarabiei revenindu-i doar o parte nesemnificativă din produsele transportate pe Nistru. Basarabia preferă să transporte cerealele sale în Odesa pe cale terestră”4. Totuşi, un alt contemporan, I. Ianson menţiona în 1870 că „... cea mai mare parte a judeţului Hotin, judeţele Iaşi, Soroca şi cea mai mare parte a judeţului Orhei (până la Răut), îşi aduc cerealele la debarcaderele nistrene...”5 Cert rămâne un singur lucru – aproape integral, mărfurile transportate pe Nistru ajungeau în Odesa.

Odată cu anexarea, în 1791, a teritoriului dintre Bugul de Sud şi Nistru la Imperiul Rus, Nistrul devine treptat arteră comercială importantă pentru guberniile de apus şi de sud ale Rusiei. Se poate susţine chiar că importanţa lui creştea o dată cu dezvoltarea, sub aspect comercial, a oraşului Odesa. Încă până la începutul secolului al XIX-lea au fost întreprinse două expediţii pe Nistru menite să cerceteze râul din punctul de vedere al utilităţii lui comerciale. Mai întâi, în anul 1791, ducele de Richelieu, pe atunci general în armata rusă, l-a desemnat pe principele Nassau-Zighen să studieze această problemă. Iar în 1796 inginerul francez Volant, autorul proiectului de construcţie a portului Odesa, preia această misiune6.

1 А. Защук, Материалы для географии и статистики России, Бессарабская область, часть I, СПб., 1862 2 М.П. Мунтян, Экономическое развитие дореформенной Бессарабии, în Ученые записки Кишиневского университета, Кишинев, 1971, т. 117 (ист.), p. 280-290 3 Ibidem, p. 287-288 4 А. Защук, op. cit., p. 365 5 М.П. Мунтян, op. cit., p. 287-288 6 П. Гроссул-Толстой, Судоходство и торговля на Днестре, Одесса, 1875, p. 5

258


Pentru prima dată, autorităţile ţariste manifestă intenţia de a ameliora navigaţia pe Nistru în anul 1799, în acelaşi an fiind schiţate primele măsurile necesare. Însă, deoarece navigaţia era încă slab dezvoltată, propunerile au rămas doar pe hârtie, realizările reducându-se la curăţirea şi îmbunătăţirea debarcaderului de lângă localitatea Iampol. În acest scop din vistieria de stat au fost alocate 10 mii de ruble, pentru următorii şase ani preconizându-se cheltuieli în sumă de încă 60 mii de ruble. Lucrările, însă, s-au efectuat doar timp de un an (1800-1801). Paralel cu aceste lucrări pe malul stâng al Nistrului a fost construit un dig de piatră cu lungimea de 20 şi lăţimea maximă de 10 stânjeni7. Însă, deja la începutul anului 1804, din cauza presiunii gheţii formate în timpul iernii, digul a cedat şi s-a distrus8.

Prima navigaţie experimentală pe râul Nistru a fost înfăptuită în anul 1802. Principele Nassau-Zinghen, la ordinul ducelui de Richelieu, a parcurs timp de 15 zile traseul dintre hotarul Galiţiei (localitatea Razvadova) şi localitatea Maiaki pe un vas cu pânze după modelul celor utilizate pe Elba cu lungimea de 120 picioare9 şi lăţimea de 40. În anul 1802 au ajuns la Maiaki pe Nistru deja 59 galere, iar în 1804 – 99 vase cu cereale şi vin10. În anul 1804 este instituită poliţia fluvială pe Nistru11.

Conform afirmaţiilor ducelui de Richelieu, comerţul nistrean a început să se dezvolte foarte rapid după 1802, însă a fost dat peste cap de instituirea la 17 martie 1805 a oficiului vamal Maiaki, fiind paralizat aproape complet către 180812. Actul prin care se impunea acest lucru a fost adoptat indirect chiar la insistenţa lui Richelieu de a obţine dreptul de a avea hangare de cereale în regiune, exclusiv în Odesa, în detrimentul celor din împrejurimile localităţii Maiaki13.

După afirmaţiile contemporanului Grossul-Tolstoi, malurile Nistrului au fost împânzite de bariere vamale14. Doar materialul forestier a continuat să fie transportat pe Nistru, pe de o parte – din simplu motiv că alte modalităţi erau destul de problematice, iar pe de alta – din cauza necesităţii acestuia chiar în Odesa. Astfel, în anul 1809 pe Nistru s-au îndreptat în Marea Neagră 314 plute cu lemn de construcţie, faţă de doar 46 în anul 1804, an în care ajungeau la Odesa din aceeaşi direcţie şi 49 de vase cu cereale şi carne sărată de vită 15.

Abia o dată cu acordarea statutului de porto-franco Odesei, problema navigaţiei comerciale pe Nistru a redevenit actuală. La adunările dvorenilor din gubernia Podolia chiar în 1817 au început să fie discutate probleme legate de îmbunătăţirea navigaţiei pe Nistru. Contele Arakceev a prezentat împăratului şi proiectul moşierului din gubernia Podolia Morhoţki. Acesta consta în construirea unui canal de 20-30 stânjeni în ocolul pragurilor de la Iampol. Realizarea respectivului

7 1 stânjen = 2,134 metri. 8 Arhiva Istorică de Stat din Rusia (în continuare AISR), F.174, inv. 1, d. 265, c.1, f. 165verso-166verso 9 Picior – veche unitate de măsură, având lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru. 10Доклады Бессарабской губернской земской управы к очередному земскому собранию, în Вестник Бессарабского Земства (în continuare ВБЗ), 1881.№1,2; отдел II, с.6 11 AISR, F.174, inv. 1, d. 265, c. 1, f. 167 12 Труды местных комитетов о нуждах сельского хозяйства, т.III, Бессарабская губерния, СПб., 1903, p. 77 13 Э.П. Истомина, Водные пути России, Москва, 1982, p. 212 14 Доклады Бессарабской губернской земской управы, op. cit., p. 7 15 Э.П. Истомина, op. cit., p. 212

259

Andrei EMILCIUC

proiect contele Morhoţki şi-o asuma din banii proprii cu condiţia ca el să primească dreptul de a prelua de la fiecare vas ce urma să traverseze canalul câte o rublă argint. Proiectul a fost îndreptat spre examinare Cancelariei Ministerului Căilor de Comunicaţie, care l-a considerat inadecvat şi incomplet şi i-a cerut lui Morhoţki să ofere detalii în privinţa proiectului său, pentru care lucru l-a chemat la Petersburg. Totuşi, acesta nu s-a prezentat şi proiectul nu a fost realizat16.

În 1817, moşierii din Podolia au pus în discuţie şi un proiect de construire a unui canal Nistru-Odesa, ce ar fi permis evitarea cheltuielilor suplimentare, percepute din cauza că mărfurile puteau deveni obiecte de contrabandă. Au fost efectuate chiar unele investigaţii pe teren, care au arătat că acest canal trebuie să aibă lungimea de 246 de verste, 27 de verste de tuneluri şi 6 verste de poduri. Cheltuielile imense ce rezultau au impus alte investigaţii, care au arătat că este posibil de a micşora lungimea canalului până la 35,5 verste, cu condiţia că se urmăreşte exclusiv scopuri de navigaţie. Canalul trebuia să unească direct Nistrul cu Odesa de la localitatea Maiaki17. Ceva mai târziu, în anul 1823, apare şi ideea instituirii unei societăţi pe acţiuni, în ale cărei atribuţii trebuiau să intre construirea canalului respectiv şi îmbunătăţirea navigaţiei pe tot cursul Nistrului până la hotarul cu Austria18.

În anul 1821, la cererea împăratului, ministrul afacerilor interne a înaintat Cancelariei Ministerului Căilor de Comunicaţie nota moşierului Krispşkovski pe aceeaşi problemă. În această notă Krispşkovski a amintit şi de încercările nereuşite de a rezolva problema pragurilor de lângă localitatea Iampol19. De aceea, el propunea construirea unui canal cu o lungime de 2 verste ce ar fi ocolit aceste bariere. Ministrul căilor de comunicaţie Betankur a considerat, însă, proiectul riscant şi fără un mare folos pentru navigaţia pe Nistru în ansamblu. Totuşi, Betankur a trimis proiectul pentru a fi studiat mai amănunţit inginer-maiorului Gagoi, despre care lucru l-a informat pe ministrul afacerilor interne. Gagoi a găsit şi el de cuviinţă că proiectul nu are sens din două cauze: în primul rând, realizarea proiectului ar fi mai costisitoare decât curăţarea pragurilor, iar, în al doilea rând canalul ar putea duce la micşorarea adâncimii râului în partea sa superioară20.

În anul 1823, rezidentul plenipotenţiar din Basarabia P. Inzov cerea Consiliului Suprem din Basarabia să examineze posibilitatea instituirii controlului asupra navigaţiei pe malul drept al Nistrului. De fapt, iniţiativa venea de la ministrul căilor de comunicaţie prin intermediul ministrului de interne. Consiliul Suprem al Basarabiei a hotărât că instituirea controlului este de prisos, cerând ca rezidentul plenipotenţiar să sublinieze în răspunsul său că chestiunea ţine de fapt de competenţa Departamentului Căilor de Comunicaţie21.

La 10 octombrie 1825 Cancelaria Ministerului Căilor de Comunicaţie informa filiala din circumscripţia a IV-a despre lista cerinţelor adoptate de dvorenimea din Podolia referitor la îmbunătăţirea navigaţiei pe râul Nistru. Acesteia din urmă i se cerea

16 AISR, F.174, inv.1, c.1, d.265, f.167verso-168. 17 Доклады Бессарабской губернской земской управы, op. cit., p. 7 18 П. Гроссул-Толстой, op. cit., p. 7 19 Acestea au fost dinamitate, prin care lucru s-au adus mai multe pagube decât beneficii. 20 AISR. F. 174, inv. 1, c. 1, d. 265, f. 168verso-170; AISR, F. 206, inv. 1, d. 412, f. 11-13 verso 21 ANRM. F. 3, inv. 1, d. 1309, f. 1, 27, 29, 32 verso, 41 verso

260


să-l contacteze pe contele Morhoţki în vederea reanalizării planului său de măsuri elaborat în 181722.

În 1826, inginerul Şişov a fost împuternicit să efectueze cercetări detaliate în vederea elaborării unui proiect pentru îmbunătăţirea navigaţiei pe Nistru23. În anul imediat următor, 1827, moşierii din Podolia din nou au insistat pe lângă ministrul afacerilor interne privind măsurile necesare îmbunătăţirii navigaţiei pe Nistru. De data aceasta ei propuneau: 1) curăţirea Nistrului de pragurile de lângă localitatea Iampol şi Coşniţa; 2) construirea unui canal de 35 de verste ce ar fi unit Maiaki cu Odesa; 3) construirea unui edec pentru ridicarea vaselor ce s-au descărcat în Odesa în sus pe râu; 4) executarea lucrărilor de către batalioanele militar-muncitoreşti sau prin instituirea unei companii de construcţie pe acţiuni căreia să i se permită pentru câţiva ani să colecteze de pe vasele ce trec canalul o taxă pentru restituirea capitalului cu procente24.

În noiembrie 1828, Şişov a propus un proiect de construire a unor maşinării pentru curăţirea a 23 mile din cursul Nistrului, precum şi a talvegului acestuia lângă localitatea Iampol. Calculele sale arătau că pentru construirea maşinăriilor ar fi necesare 7.387 ruble şi pentru curăţirea pragurilor de lângă localitatea Iampol – 15.983 ruble asignaţii. Ideea proiectului a fost aprobată de către comisia guvernamentală şi acesta a fost restituit lui Şişov pentru definitivarea lui. În anul 1830, Şişov a prezentat încă o parte a proiectului său ce se referea la construirea unui canal Maiaki-Odesa cu o lungime de 37,5 verste, o adâncime de 4 picioare şi o lăţime de 3 4/7 stânjeni. Edecurile se preconizau a fi construite pe ambele maluri cu o lăţime de 5 picioare. Şişov propunea şi construirea unor mici debarcadere de 3 stânjeni pentru a oferi posibilitatea de a ancora vasul în cazul în care s-ar fi întâlnit două vase mergând în direcţii opuse. Cheltuielile estimative se ridicau la suma de 4385620 ruble. Proiectul a fost vizat şi transmis inginer-colonelului Gotman pentru elaborarea planului amănunţit al lucrărilor şi cheltuielilor25.

În anul 1831, colonelul Şişov a prezentat un proiect adiţional în sumă de 12.626 ruble privind curăţirea pragurilor de lângă localitatea Iampol, care a şi fost aprobat de către Direcţia Principală. În anul 1833, inginerul Gotman a propus şi el un proiect de regulare a talvegului Nistrului. Acelaşi Gotman, într-o notă explicativă sublinia că navigaţia pe Nistru se va dezvolta numai după ce va fi făcută legătura între Maiaki şi Odesa prin canalul preconizat. Guvernul însă atrăgea atenţia asupra faptului că nu exista navigaţie de cabotaj între Akkerman, adică gurile Nistrului şi Odesa şi a dat dispoziţia de a fi studiată posibilitatea instituirii navigaţiei de cabotaj pe liman. Gotman a replicat prin ceea că navigaţia de cabotaj se află în cea mai limitată situaţie din cauza lipsei de încărcături cu destinaţia Odesa26. Afirmaţie nu tocmai exactă, fenomenul fiind explicat într-un raport al Departamentului Numărul 1 din 15 iunie 1838 prin aceea că „transportarea terestră spre Odesa necesită cheltuieli atât de mici şi prezintă atâtea profituri din punctul de vedere al rapidităţii şi siguranţei aducerii mărfurilor, încât între Akkerman şi Odesa nu există nici un fel de navigaţie de cabotaj.”27 22 AISR. F. 206, inv. 1, d. 560, f. 51-52 23 AISR. F. 174, inv. 1, c. 1, d. 2 65, f. 168 verso-171 24 AISR. F. 174, inv. 1, c. 1, d. 265, f. 170-170 verso 25 Ibidem, f. 170-173 26 Ibidem, f. 174-176 verso 27 AISR. F. 206, inv. 2, d. 239, f. 30 verso

261

Andrei EMILCIUC

Odată cu lichidarea întregii linii vamale de pe Nistru în anul 1834, preocupările privind navigaţia comercială pe Nistru iau amploare. Gotman recalculează costul unui proiect de canal între Maiaki şi Odesa, după măsurările lui Şişov, şi îl estimează la 22073205 ruble asignaţii. El afirma că construirea unui asemenea canal nu ar fi prea raţională, căci ar rezulta că transportarea unui cetvert28 de cereale până la Odesa ar costa 2,29 ruble adică de două ori mai scump decât prin intermediul cărăuşiei. Se presupunea că cheltuielile vor putea fi acoperite dacă anual prin acest canal ar trece 500 mii cetverţi de cereale. Însă, numai procentele de la suma virată se ridicau la 1,1 milioane ruble. La insistenţele ministrului căilor de comunicaţie, Nicolai I a pus în anul 1834 moratoriu pe orice proiect de îmbunătăţire a Nistrului. Bazându-se pe acest moratoriu, Direcţia Principală a respins şi proiectele ulterioare, aşa cum l-a respins pe cel din 1836 a mareşalului nobilimii din Podolia29.

Conform datelor comandamentului armatei ruse pentru anul 1838, navigaţia pe Nistru era îngreunată de 27 vaduri împrăştiate pe tot cursul râului – de la gurile sale şi până la Dubăsari30. La mijlocul anului 1839, guvernatorul Basarabiei şi Novorosiei i-a prezentat ministrului căilor de comunicaţie, contelui Toli, propunerea moşierului podolean Macoveţki privind înlăturarea impedimentelor navigaţiei pe Nistru. Contele Toli, la rândul său, a afirmat ca răspuns că toate proiectele privind îmbunătăţirea navigaţiei pe Nistru trebuie oprite până când volumul mărfurilor transportate pe Nistru nu va fi îndeajuns de mare. Aceasta în pofida faptului că în anul 1838 pe Nistru au trecut 18 vase şi 160 plute. 31 Conform altor date, în perioada 1828-1837 pe Nistru treceau în medie pe an până la 20 de vase şi 87 de plute care au transportat mărfuri în valoare medie de peste 80 mii ruble argint32.

De aceea, Consiliul de Stat a hotărât la 3 noiembrie 1838 concesiunea realizării unui proiect de alternativă negustorului odesit M. Surovţev, în schimbul veniturilor de la exploatarea lui pentru o perioadă de 10 ani33. Acesta a reuşit să deschidă la 1 mai 1839 un canal ce lega Nistrul cu râul Turunciuc34, dar la insistenţa autorităţilor a fost nevoit să-i aducă câteva îmbunătăţiri; ca urmare, exploatarea lui a început abia în anul următor35. S-a dezis astfel de la un canal direct Nistru-Odesa, prea costisitor, dar totuşi s-a obţinut evitarea operaţiei de descărcare-încărcare a mărfurilor lângă localitatea Maiaki, pentru ca acestea să ajungă în Marea Neagră şi, eventual, la Odesa.

Paralel cu aceste eforturi, a fost formată o comisie menită să studieze mai aprofundat condiţiile de navigaţie pe Nistru, comisie care a reuşit până la sfârşitul anului 1840 să elaboreze o hartă hidrografică a râului. În 1843, lucrările au fost reluate

28 Cetvert – unitate de măsură utilizată în Rusia pentru exprimarea capacităţii produselor solide până la trecerea la sistemul metric egală cu 209, 91 litri, sau 2,0991 hectolitri. 29 AISR. F. 174, inv. 1, c. 1, d. 265, f.176 verso-178 30 Arhiva Istorico-Militară de Stat din Rusia (în continuare AIMSR). F. 414, d. 154, f. 4-4verso 31 AISR. F. 174, inv .1, c. 1, d. 265, f. 178-179 verso 32 AIMSR. F. 414, d.154, f. 4verso 33 Полное Собрание Законов Российской Империи (în continuare ПСЗРИ), собр. 2, отд. I, т. XIII, 1838, – СПб., 1839, № 11711, p. 284 34 Я.С. Гроссул, И.Г. Будак, Очерки истории народного хозяйства Бессарабии (1812-1861), Кишинев, 1964, p. 311 35 Труды местных комитетов о нуждах сельского хозяйства, op. cit., p. 77

262


şi stab-capitanul Rodionov la dispoziţia specială a Departamentului Mării Negre, a întocmit hărţile limanului nistrean şi ale canalului lui Surovţev36.

Conform ordonanţei imperiale din 4 octombrie 1838, navigaţia vapoarelor a fost instituită la început doar pe liman, iar apoi şi pe cursul Nistrului, în care scop a fost achiziţionat din Anglia (contra 38.287 ruble argint) vaporul „Cneazul Voronţov”, care va circula între Akkerman şi Ovidiopol (una din bazele de aprovizionare a Odesei). De asemenea, începând cu anul 1839 pentru susţinerea acestei legături navale se acordau anual din vistierie în contul veniturilor ulterioare câte 18.373,43 ruble argint, iar pentru salarizarea personalului – încă 65.42,7 ruble37.

Prin decizia Comitetului de Miniştri, aprobată de împărat la 30 aprilie 1840, supuşilor ruşi şi străinilor li s-a permis să realizeze timp de trei ani comerţ liber angro şi cu amănuntul cu material forestier de import. Această prevedere nu scutea însă de plata taxelor vamale conform Tarifului Vamal38.

Deja în anul 1841 Voronţov îi scria lui E.F. Kankrin, fostul ministru de finanţe, că instituirea legăturii navale între Akkerman şi Ovidiopol „aduce un mare folos industriei locale, mai ales locuitorilor părţii sudice a Basarabiei, deoarece locuitorii acesteia au început să-şi transporte surplusurile în Odesa şi să le vândă acolo la un preţ convenabil. Mai mult ca atât, s-a mărit importul de grâu şi paie din stepele Bugeacului în Odesa, ca de altfel şi a materialului forestier din judeţele Bender şi Cahul”39.

Prin ordonanţa imperială din 27 februarie 1842, la insistenţa general-guvernatorului Novorosiei, contelui Voronţov, a fost procurat din Anglia (contra 49328 ruble argint) încă un vapor, denumit „Nistru”, precum şi o maşinărie pentru adâncirea şenalului râului. Totuşi, respectivul nu a putut circula nici pe liman şi nici pe râu, fiind prevăzut doar pentru navigaţia maritimă40. În anul 1845 în limanul Nistrului au fost înregistrate 3 vapoare aparţinând statului şi 19 vase făcând legătura cu Ovidiopolul, la care se adăugau încă 17 vase circulând direct spre Odesa. Pe Nistru au fost înregistrate ca circulând în acelaşi an 22 de vase. În total, navigaţia nistreană a fost deservită în acest an de 61 de vase şi 4 plute41. În anul 1844, navigaţia pe Nistru a fost suplinită cu 82 de vase şi 14 plute42, ceea ce înseamnă o scădere importantă, scădere care, însă, nu poate fi explicată de cererea mai scăzută de pe piaţa din Odesa şi, implicit, de pe cea externă. Fluctuaţiile respective ţin mai mult de condiţiile hidrografice, al căror rol a continuat să predomine pentru navigaţia de pe Nistru şi în anii ‘40 ai secolului al XIX-lea.

După ce în anul 1846 a fost dinamitat unul dintre cei mai mari bolovani la intrarea în pragurile de la Iampol43, în 1847 este construit, pentru remorcarea vaselor pe direcţia Iampol-Odesa şi Odesa-Iampol, vaporul „Liuba”. Vaporul a funcţionat până în 1851, când, dacă e să dăm crezare Oficiului din Odesa pentru ajutorarea navigaţiei

36 Доклады Бессарабской губернской земской управы, op. cit., p. 8 37 AISR. F. 560, inv. 3, d. 883, f. 2-2verso; 6verso-7 38 ПСЗРИ, собр. 2, т.XV, 1840. –СПб, 1841, № 13433, c.20 39 AISR. F. 560, inv. 3, d. 883, f. 3-3 verso 40 Труды местных комитетов о нуждах сельского хозяйства, op. cit., p. 77 41 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare ANRM), F. 2, inv. 1, d. 4574, f. 184verso 42 ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4419, f. 302 verso 43 AISR, F.174, inv. 1, c.1, d. 265, f. 180-180 verso

263

Andrei EMILCIUC

comerciale ruse, a fost retras din cauza puterii reduse a maşinării sale44. De asemenea, în raportul prezentat în iunie 1848 ministrului de finanţe, rezidentul imperial Kavkiuzki îl informa că vaporul „Contele Voronţov” nu mai este funcţionabil şi îi cerea să obţină permisiunea ţarului de a achiziţiona pe banii Direcţiei Saline din Basarabia un vapor nou mai bine adaptat condiţiilor de navigaţie pe râul Nistru. Ministrul de finanţe a respins ideea implicării resurselor vistieriei de stat şi a transferat cheltuielile necesare pe seama veniturilor oraşului Odesa pentru anul 1843. Ca rezultat, la 9 august 1850 a fost procurat din Anglia contra 50 mii ruble un nou vapor45.

În acest context, trebuie de menţionat că exploatarea curselor de vapoare pe liman era în primii ani după instituire puţin profitabilă pentru guvern, aducând chiar pierderi46. În anii ‘40 de pe această legătură navală ajungeau anual în vistieria statului, în formă de venit, în medie câte 11.600 ruble argint47. În total, în perioada 1841-1850 vistieria a obţinut venituri în valoare de 117.719 ruble, dar a înregistrat pagube de 131.438 ruble48.

În anul 1847, la cererea habsburgilor, au fost întreprinse noi cercetări asupra condiţiilor de navigaţie pe Nistru şi a fost elaborat un nou proiect de îmbunătăţiri. Dar, inginerul Filloferro, care a întreprins aceste investigaţii, moare în 1848 şi ele sunt continuate până în anul 1852 de către inginerul Lobode. Totuşi, din cauza că acesta a fost rechemat pentru deservirea necesităţilor armatei în condiţiile acutizării contradicţiilor în problema orientală, proiectul nu a mai fost realizat49.

În virtutea stării nesatisfăcătoare a condiţiilor de navigaţie pe canalul Nistru-Turunciuc, Consiliul de Stat prelungeşte în anul 1851 concesiunea acestuia negustorului Surovţev, obligându-l să realizeze noi lucrări de ameliorare50. Totodată, în octombrie 1850 guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei înştiinţa Ministerul de Finanţe că suma anuală de 18.373 de ruble alocată pentru menţinerea legăturii navale pe acest canal nu corespundea necesităţilor reale şi cerea mărirea treptată a acesteia începând cu anul 1852, inclusiv suma prevăzută anterior de 6.542 de ruble pentru plata salariilor funcţionarilor şi a altor persoane încadrate în această activitate, din simplul motiv că aceasta la un moment dat s-a considerat a fi inclusă în prima51. La 28 iunie 1851 general-locotenentul Fiodorov a propus că suma totală să fie mărită în anul 1852 până la 26867 ruble argint52.

În anul 1856 pe râul Nistru au fost înregistrate: 502 galere, 410 plute, o barcă şi încă 17 alte ambarcaţiuni53. Se pare, totuşi, că dependenţa navigaţiei comerciale de condiţiile hidrografice pe Nistru nu au fost remediate până la anul 1856, căci, spre exemplu, în anul 1857, nefast din acest punct de vedere, din cei 500 mii cetverţi de cereale ce s-au expediat pe Nistru la Odesa, au ajuns în Maiaki doar 10 mii, restul fiind

44 Доклады Бессарабской губернской земской управы, op. cit., p. 8 45 AISR, F. 560, inv. 3, d. 883, f. 4verso-6 46 Доклады Бессарабской губернской земской управы, op. cit., p. 9 47 AISR, F. 560, inv. 3, d. 883, f. 18verso 48 AISR, F. 560, inv. 3, d. 883, f. 18verso 49 AISR, F. 174, inv. 1, c. 1, d. 265, f. 180verso-181 50 ПСЗРИ, собр. 2, отд. I, т. XXVI, 1851.–СПб., 1852, № 2532, c. 290 51 AISR, F. 560, inv. 3, d. 883, f. 11-11verso 52 AISR, F. 560, inv.3, d. 883, f. 7verso 53 Arhiva de Stat din Regiunea Odesa, F.1, inv. 215, d. 32, f. 19verso

264


transportate la Odesa prin cărăuşie54. Conform calculelor lui A. Skalcovskii, în perioada 1849-1858 au fost transportate pe Nistru 2.604.240 cetverţi de cereale, inclusiv 1.804.518 cetverţi de grâu şi 431.013 cetverţi de porumb55. În anul 1856 de pe debarcaderele nistrene au fost trimise la Odesa 1271817 puduri de cereale56. Conform unor calcule, în perioada anilor ‘40-‘50 ai sec. al XIX-lea anual se transportau pe Nistru mărfuri în valoare de 4-6 milioane ruble argint57.

În baza literaturii monografice şi a izvoarelor de arhivă cercetate, putem face o serie de constatări referitoare la subiectul abordat. În primul rând, iniţiativa explorării potenţialului transportor venea de la moşierii locali, fie din guberniile ucrainene riverane, fie din Basarabia. Preocupaţi de căutarea unor modalităţi eficace şi mai puţin costisitoare pentru expedierea produselor agricole spre marile porturi în vederea exportării profitabile peste hotare, aceştia au elaborat şi înaintat diferite proiecte de îmbunătăţire a condiţiilor hidrografice ale râului Nistru. Autorităţile imperiale, însă, s-au dovedit a fi destul de rezervate în ce priveşte implementarea respectivelor. Urmărind profituri imediate, ţarismul nu lua în considerare perspectivele de lungă durată. S-a ajuns, astfel, în virtutea concurenţei crescânde din partea producătorilor din afara Imperiului, la decăderea în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a unor ramuri agricole tradiţionale. Basarabia a fost afectată şi ea substanţial, în principal în ceea ce priveşte producerea şi prelucrarea lânii şi cultivarea grâului.

54 Э.Г. Истомина, Водный транспорт России в дореформенный период, Москва, 1991, с. 236 55 C.А. Панфилов, Некоторые данные о товарности зернового хозяйства Бессарабии в 40-60-х гг. XIX в., în Ученые записки Кишиневского университета, Кишинев, 1971, т.117 (ист.), с. 415 56 И.Д. Пухальскии, Внешняя торговля зерном в Бесарабии в 1850-1902 гг., în Ежегодник по Аграрной Истории Восточной Европы на 1964 г., Кишинев, 1966, с. 655 57 Э.Г. Истомина, op. cit., p. 236

265

Economia Basarabiei în ajunul războiului din Crimeea

Natalia TIMOHIN

Economy of Bessarabia before Crimean War

Abstract. Unpublished documents and monographic literature prove that, economy of Bessarabia before Crimean War was directed to satisfy necessities of the Russian Empire.

In agriculture the most important branches were: the cultivation of cereals, vegetable growing, and fruit growing and breeding. These branches had to ensure Russian armies with farm produces and transports.

In industry was appeared and expanded fabrics and factories, witch productions was important for the Russian armies.

The roads and bridges have had commercial and strategically importance. They permitted to the armies to move quickly in the period of general mobilization. All this explain the tendency of the Russian administration to repair and to make new roads and bridges.

The favourably situations in economy, convinced Empire that it can based on the economical potential of the region to ensure Russian armies, from this territory, with all necessary in the ears of the Crimean War.

Cuvinte cheie: economia Basarabiei, secolul XIX, agricultură, industrie,

comerţ Situaţia economică a Basarabiei în anii războaielor ruso-turce din secolul al XIX-

lea reprezintă un aspect important din istoria modernă a popoarelor din Sud-Estul Europei. Studierea acestei probleme ne permite să apreciem specificul dezvoltării ţinutului sub un nou regim de dominaţie – cel ţarist, care l-a înlocuit pe cel otoman.

Având drept scop de a explica, de ce Imperiul Rus a mizat pe potenţialul economic al Basarabiei, în întreţinea armatei în anii războiului Crimeii, vor fi puse în discuţie în studiul de faţă în unele aspecte ce ţin de problema privind dezvoltarea economică a Basarabiei în ajunul războiului Crimeii (1853-1856). Analiza particularităţilor dezvoltării economiei antebelice ne permite, de asemenea, să urmărim cum au influenţat ostilităţile militare asupra schimbărilor ce vor avea loc în cadrul diferitelor ramuri ale economiei – agricultură, industrie, comerţ etc. Aceste subiecte vor fi obiectivul unui studiu viitor, pentru a cărui realizare va fi analizată economia Basarabiei în anii şi în perioada imediat următoare războiului, în comparaţie cu situaţia din ajunul ostilităţilor militare. Aceasta ne va permite să scoatem în evidenţă, cu lux de amănunte, urmările dezastruoase ale războiului Crimeii pentru Basarabia.

La baza studiului sunt puse documentele de arhivă depozitate în diferite fonduri ale Arhivei Naţionale a Republicii Moldova şi ale Arhivei Istorice de Stat din Rusia.

266


Unele aspecte ce ţin de situaţia social-economică a Basarabiei la mijlocul secolului al XIX-lea deja au fost abordate într-un şir de lucrări şi articole1, însă acestea au constituit mai mult o privire de ansamblu asupra perioadei. Aici şi acum ne vom referi însă la o perioada relativ restrânsă în timp – cea a anilor 1849-1853 care au anticipat războiul Crimeii.

Dezvoltarea economică a Basarabiei la mijlocul secolului al XIX-lea a fost determinată, preponderent, de ocupaţiile de bază ale populaţiei autohtone şi de politica promovată de administraţia rusă în aceste domenii. Analiza principalelor îndeletniciri ale populaţiei din Basarabia ne permit să distingem în economia ţinutului următoarele ramuri de bază: agricultura, industria, transportul şi comerţul.

Agricultura. Cu cât mai dezvoltat era sectorul agricol, cu atât mai înalt era nivelul de trai la sat. Datorită poziţiei geo-climaterice şi resurselor de care dispunea teritoriul dintre Prut şi Nistru, agricultura a constituit principala ramură economică în care a fost încadrată populaţia ţinutului. La mijlocul secolului al XIX-lea Basarabia se împarte în două mari regiuni agricole: zona de Centru-Nord, unde se practica sistemul de trei câmpuri şi zona de Sud, unde era aplicat sistemul de două câmpuri. La sud, datorită teritoriilor libere şi fertilităţii scăzute a acestora, pământul era folosit preponderent în calitate de păşuni. Spre exemplu, în coloniile bulgarilor, către anul 1852, din fondul funciar total care constituia 469,3 mii desetine de pământ doar 129 mii desetine (27,5%) era cultivat, 328,5 mii desetine (70%) fiind folosite în calitate de păşuni şi fânaţ, iar 11,7 mii desetine (2,5%) erau ocupate de păduri şi gospodăriile săteşti şi moşiereşti2. O dată cu colonizarea intensă a Basarabiei, în special a regiunii de sud, creşte şi suprafaţa pământului predestinată cultivării şi se practică mai intens sistemul de trei câmpuri.

Cultivarea cerealelor – devine principala ramură agricolă a regiunii. La începutul anilor’50 ai secolului al XIX-lea, guvernatorul militar al Basarabiei raporta, administraţiei imperiale că, la cultivarea cerealelor populaţia din Basarabia aplică sistemul de trei câmpuri. Pentru a obţine o roadă bogată de cereale, ţăranul era nevoit

1 Şt. Ciobanu, Basarabia: Monografie, Chişinău, 1993; Z. Arbore, Basarabia în secolul al XIX-lea, Bucureşti, 1899; A. Boldur, Istoria Basarabiei. Contribuţii la studiul istoriei Românilor: Sub dominaţie rusească (1812-1918). Politica. Ideologia. Administraţia, Chişinău, 1940, vol. II; P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru. 1812-1918, Iaşi, 1929; D. Bogoş, Basarabia de la 1812 până la 1938, Chişinău, 1938; N. Ciachir, Basarabia sub stăpânirea ţaristă (1812-1927), Bucureşti, 1992; V. Tomuleţ, Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia şi influenţa ei asupra constituirii burgheziei comerciale (1812-1868), Chişinău, 2002; А. Накко, Бессарабская область, Одесса, 1875-1876, т. 1-2; Я.С. Гросул, И.Г. Будак, Очерки истории народного хозяйства Бессарабии (1812-1861), Кишинев, 1967; Я.С. Гросул, Крестьяне Бессарабии, Кишинев, 1956; В.И. Жуков, Города Бессарабии (1812-1861 гг.), Кишинев, 1964; И.А. Анцупов, Государственная деревня в Бессарабии в XIX веке, Кишинев, 1966; Idem, Аграрные отношения на юге Бессарабии (1812-1870 гг.), Кишинев, 1978; Idem, Сельскохозяйственный рынок Бессарабии в XIX в, Кишинев, 1981; Idem, Системы земледелия в южных уездах Бессарабии в первой половине XIX, În Ежегодник по истории Восточной Европы, 1963, Вильнюс, 1964; М.П. Мунтян, Экономическое развитие дореформенной Бессарабии, În Ученые записки Кишиневского университета, том. 117 (исторический), Кишинев, 1971, p. 4-385; П. Хромов, Экономическое развитие России в XIX-XX вв., Москва, 1950 2 И.А. Анцупов, Системы земледелия в южных уездах Бессарабии в первой половине XIX в., în Ежегодник по истории Восточной Европы, 1963 г, Вильнюс, 1964, p. 467

267

Natalia TIMOHIN

să cultive pe acelaşi teren, mai mulţi ani la rând porumbul. Aceasta deoarece, în urma descompunerii rădăcinilor de porumb, lăsate cu acest scop în pământ, se formează îngrăşăminte naturale ce ridică fertilitatea solului3. Aceeaşi idee o întâlnim la cunoscutul cercetător al gospodăriei ţărăneşti D. N. Strukov4, care susţinea că în regiunile de nord şi de centru ale Basarabiei, pentru a nimici buruienele şi a afâna pământul, se cultiva porumbul. Despre importanţa acestei culturi subliniază şi A. S. Ermonov5, care constată că porumbul lasă în pământ multe componente folositoare. Prin urmare, porumbul trebuie privit ca un bun fertilizator al pământului ce favorizează cultivarea tuturor cerealelor.

Cerealele ocupau un rol decisiv în exportul Rusiei, ceea ce a determinat administraţia imperială să acorde o atenţie sporită sectorului agricol. Se recomanda insistent ca, în caz de îngheţ, să fie acoperite cu un strat gros de fum pământurile cultivate, pentru a diminua pagubele cauzate de acest fenomen. Cei ce practicau agricultura mai erau îndemnaţi să cultive plante care contribuiau la afânarea pământului, şi anume: porumbul, fasola, bobul, mazărea, bostanul, spanacul etc., după care urmau să cultive soiuri de grâu ce aduc o recoltă bogată datorită adaptabilităţii la condiţiile geoclimaterice locale. Se mai recomanda aratul adânc al pământului. Însă, toate aceste recomandări, făcute de administraţia rusă erau lent aplicate în practică de către ţărani6.

Întrucât, agricultura Basarabiei se baza în special pe cultivarea plantelor cerealiere, în care scop se foloseau metode extensive de dezvoltare, acestora. Dintre cereale cele mai importante era considerate grâul şi porumbul. Cea mai mare parte a grâului era destinată pentru export. Porumbul constituia produsul alimentar de bază al ţăranului, întrucât acesta era mai uşor de cultivat. Pe lângă grâu şi porumb se mai cultivau: secara, orzul, ovăzul, mălaiul, inul şi hrişca7. Conform rapoartelor guvernatorului militar al Basarabiei de la începutul anilor’ 50 ai secolului al XIX-lea, recolta de pâine în anii 1850-1853 a fost apreciată drept medie. În anul 1852 au fost semănate 2498 desetine de pământ cu grâu8. După cantitatea de grâu recoltată pentru consum, în 1852 unei persoane îi reveneau în medie 3,13 sferturi de grâu9, faţă de 2,25 sferturi10 în anul 1850.

În anul 1853 în Basarabia au fost cultivate 650.223 sferturi de cereale şi recoltate 2.535.905 sferturi. Semănăturile de toamnă cu cereale au adus cea mai mare parte din venitul total pentru acel an – 1.095.857 sferturi. Luând în considerare faptul că în anul 1850 au fost cultivate 475.199 sferturi de cereale şi recoltate 2.501.091 sferturi, constatăm că în perioada ce a anticipat războiul Crimeii această ramură agricolă cunoaşte o evoluţie constantă.

3 Arhiva Istorică de Stat din Rusia (AISR), fond 1281, inventar 5, dos. 54, partea I, f. 27 verso–28 4 М.П. Мунтян, Экономическое развитие дореформенной Бессарабии, În Ученые записки Кишиневского Университета, том. 117 (исторический), Кишинев, 1971, p. 43 5 Ibidem, p. 43 6 AISR, fond 1281, inventar 5, dos. 54, partea I, f. 29 7 Ibidem, partea I, f. 27 verso 8 Ibidem, f. 48 9 Ibidem, dos. 86, f. 47 10 Ibidem, f. 29

268


Pentru a înţelege care a fost ponderea fiecărei categorii sociale implicate în cultivarea cerealelor, este necesar, iniţial, să prezentăm coraportul acestora faţă de numărul populaţiei Basarabiei, care în acel an a constituit 951376 persoane. Răzeşii – cea mai numeroasă categorie socială – numărau 493.368 persoane (52%), aceştia fiind urmaţi de colonişti – 113.927 persoane (12%), ţăranii de stat – 71677 persoane (7,5%), cazaci – 12257 persoane (1,3%) şi moşieri – 5976 persoane (0,6%)11. În anul 1853, în Basarabia, categoria majoritară a populaţiei – răzeşii – au cultivat 329114 sferturi de cereale (50,6%) şi au recoltat 1.416.005 sferturi de cereale (56%). Cea mai bogată recoltă au fost obţinute de la semănăturile de toamnă – 733.784 sferturi de cereale (52%). Răzeşii au fost urmaţi de moşieri care, deşi erau mai puţin numeroşi, au obţinut o recoltă de 502981 sferturi (20%) de cereale din cele 114.035 sferturi (17,5%) cultivate, diferenţa constituind 388.974 sferturi. Coloniştii au cultivat 143.068 sferturi de cereale (22%) şi au recoltat 474506 sferturi (28,8%). Diferenţa dintre cantitatea cultivată şi recoltată obţinută de la semănăturile de toamnă a constituit – 289.427 sferturi şi era de aproximativ 7 ori mai mare faţă de cea obţinută de la semănăturile de primăvară (42.011 sferturi). Contribuţie celelalte categorii sociale a fost mai modestă. Ţăranii de stat au recoltat 116.225 sferturi (4%), având un venit de 58.546 sferturi (3,1%). Cea mai mică recoltă a fost obţinută de cazaci – 26.188 sferturi de cereale (1%)12. Constatăm astfel că răzeşii continuau să rămână principalii cultivatori de cereale. Datele ce se referă la cantitatea de cereale cultivată şi recoltată în Basarabia în anul 1853 sunt prezentate în tabelul 1.

Basarabia la mijlocul secolul al XIX-lea ocupa un loc de frunte în cultivarea cerealelor în Novorosia, revenindu-i cea mai mare parte din totalul cerealelor recoltate în întreg Imperiul Rus. În 1851, ea ocupa locul trei după cantitatea de cereale cultivate – 581.633 sferturi şi locul unu după cea recoltată – 2.779.497 sferturi. Dacă în medie în Basarabia se obţinea câte 2,6 sferturi de cereale per capita, atunci în celelalte gubernii – câte 1,8 sferturi pe cap de locuitor13. Aceasta demonstrează o dată în plus locul important pe care îl ocupa Basarabia în calitate de grânar al Imperiului Rus.

Politica comercială promovată de Imperiul Rus explică tendinţa de a mări cantitatea de cereale cultivate în Basarabia, exportul de cereale fiind exercitat prin portul Odesa şi porturile din sudul Basarabiei – Ismail, Reni şi Chilia. În acelaşi timp, creşterea recoltei de grâu, în perioada ce a anticipat războiul, i-a dat Imperiului Rus siguranţa că Basarabia poate să întreţină armata rusă în anii războiului Crimeii.

O altă ramură importantă a economiei Basarabiei a constituit creşterea animalelor. Aceasta se datora în special păşunilor şi fânaţurilor întinse din Bugeac şi, parţial, din judeţele Hotin şi Soroca. Principalele animale crescute în Basarabia erau ovinele, bovinele, caii şi porcinele.

Basarabia poate fi împărţită în două regiuni geografice, în ceea ce priveşte creşterea animalelor: regiunea de sud, care se specializa în creşterea ovinelor şi regiunea de centru–nord, unde predominau vitele mari cornute14. Deoarece, începând cu anii’40 ai secolului al XIX-lea, creşteau suprafeţele de pământ cultivate, creşterii animalelor îi este acordată o atenţie mai redusă. Totuşi, acest domeniu al agriculturii continua să deţină o pondere semnificativă în economia Basarabiei. 11 I.S. Grosul, I.G. Budak, op cit., p. 70-71 12 AISR, fond 1281, inventar 5, dos. 86, f. 87 13 I.S. Grosul, I.G. Budak, op. cit., p. 155 14 M.P. Muntean, op cit., p. 197

269

Natalia TIMOHIN

Principala forţă de tracţiune au rămas boii. În medie, la o gospodărie ţărănească în ajunul războiului reveneau două-trei trei vite15. Caii erau folosiţi la treierat, la transportarea pâinii, însă preponderent erau înhămaţi la trăsuri şi căruţe pentru a transporta oamenii.

Conform datelor prezentate în raportul guvernatorului militar din anul 1852, în Basarabia oile constituiau cea mai mare parte din animale: 1.636.771 capete, după care urmau vitele mari cornute – 568.863 capete, porcii – 129.930 capete, caii – 90.189 capete, caprele – 23.582 capete, asinii – 269 capete şi bivolii – 230 capete. Vitele mari cornute, caii şi oile erau crescute în toate judeţele Basarabiei. În anul 1852, caprele nu se creşteau decât în judeţele Chişinău şi Bender, iar în judeţele Chişinău, Bender, Akkerman şi Hotin nu se creşteau asinii 16. Bivolii erau întâlniţi doar în judeţele Iaşi, Soroca, Cahul şi Chişinău (a se vedea tabelul 2).

Primul loc printre stânele cu oi îl ocupă cele ce aparţineau; în judeţul Akkerman – moştenitorilor contelui Bekendorff; în judeţul Bender – ce aparţineau moşierului Sturza, cneazului Wittgenstein, arendaşilor Ianovschi şi Zotov; în Iaşi – moşierilor Calmuţchii, Murat şi Bodari; în Hotin – moşierului Comar; Soroca – moşierului Leonard; şi în Cahul – negustorul Minciv. Un interes deosebit prezintă şi stânele coloniştilor bulgari din Bolgrad, Tatarbunar, Ineuţi, Taraclia etc. Numărul oilor de rasă crescute pentru lână în anul 1852 s-a redus faţă de anul 1851, întrucât cneazul Wittgenstein şi negustorul Zotov le-au mutat din stânele lor situate în judeţul Bender. Primul le-a transferat în gubernia Podolia, iar celălalt a vândut o mare parte din ele în diferite gubernii.

În centru şi nordul Basarabiei o preocupare de bază, pe lângă creşterea bovinelor, era şi îmbunătăţirea rasei acestora. O atenţie deosebită creşterii vitelor mari cornute a fost acordată în special în judeţele: Iaşi – de către moşierii Catargiu, Leonard, Bodari, Ciolacu şi Calmuţchii; Soroca (Gavriliţă); Hotin (Melnic); şi Bender (negustorul Zotov şi moştenitorii legitimi ai contelui Benkendorf; moşierii Sturza, cneazul Wittgenstein şi Ianovici). Acestea erau crescute atât pentru carne, piele, produse lactate, cât şi pentru a fi folosite în calitate de forţă de tracţiune în gospodăriile ţărăneşti, în special pentru cultivarea pământului.

Caii nu jucau un rol atât de important în economia Basarabiei, în comparaţie cu creşterea ovinelor şi a vitelor mari cornute, întrucât ultimele erau deseori folosite în calitate de forţă de tracţiune. Caii erau folosiţi doar de moşieri pentru transporturi uşoare. Populaţia de rând folosea însă caii doar la transportarea pâinii. Ferme de stat de creştere a cailor erau repartizate în toate judeţele Basarabiei, dar cele mai mari şi cele mai bune se aflau în judeţele Hotin, Iaşi, Orhei, Akkerman şi Soroca, precum şi în gospodăriile moşierilor Bodari, Calmuţchii, Leonard, Ciolaci, Nicolae Catargiu, Dicescu, Ziro, Melnic, Nicolae Milelu, Panaiti şi Frunze17. Oile şi vitele mari cornute erau cele mai frecvent întâlnite în Basarabia. Din numărul total de 2.449.834 capete de animale domestice oile numărau 1.636.771 capete (66,78%), iar vitele mari cornute – 568.863 (23,2%).

În cele din urmă, putem constata că creşterea animalelor a constituit o ramura extrem de importantă în economia Basarabiei căreia i se va acorda o atenţie deosebită

15 AISR, fond 1281, inventar 5, dos. 54, partea II, f. 70 verso 16 AISR, fond 1281, inventar 5, dos. 86, f. 83 17 Ibidem, dos. 54, f. 28; dos. 86, f. 83

270


în acea perioadă. Produsele animaliere erau predestinate atât pieţei interne, cât şi celei externe.

Această ramură agricolă a fost afectată de boli. În anul 1850, boala a afectat aproape toate judeţele ţinutului, cu excepţia judeţului Orhei. În acel an, din numărul total de 972.276 vite din ţinut, s-au îmbolnăvit 31.690 capete (3,3%) şi au murit 15.232 capete (1,6%), ţinutului cauzându-i-se o pierdere de 152000 ruble de argint. Printre cauzele îmbolnăvirii era, insuficienţa de iarbă şi apă, întrucât în acel an Basarabia a avut de suferit din cauza secetei18. În colonii de această boală au murit preponderent ovinele19. În perioada ce a urmat problema mortalităţii la animale nu a fost soluţionată, fiind înregistrată o creştere uşoară a efectivului. În anul 1852, din numărul total de 897.562 de vite au murit 45.744 (1,9%) capete, dintre care 8.767 erau bovine, suma pierderilor cauzate doar de pe urma pieirii acestora din urmă constituind aproximativ 10.000 ruble de argint20.

În perioada ce a anticipat războiul Crimeii, Basarabia dispunea de suficiente animale domestice pentru a le pune la dispoziţia Imperiului Rus, în special ca unitate de transport în timpul mobilizării trupelor armate.

Legumicultura. Aceasta s-a dovedit a fi o ramură răspândită în tot ţinutul, dar mai mult ca îndeletnicire predestinată consumului casnic. Ţăranii din Basarabia erau consideraţi foarte buni legumicultori. În anul 1850, coloniştii bulgari stabiliţi cu traiul în oraşul Chişinău au făcut din această ramură una comercială21. Către anul 1852 observăm că legumicultura s-a extins, în special, în rândul coloniştilor transdanubieni, al micii burghezii şi al populaţiei din satele judeţelor Iaşi, Hotin, Soroca, Bender şi Chişinău22. Ţăranii cultivau: cartoful, varza, sfecla, usturoiul, pătrunjelul, roşiile, vinetele, bobul, leuşteanul, prajul, ardeiul, salata, mazărea, fasolea23, morcovul, varza roşia, ridichea, ceapa, dovleacul, ardeiul etc.24 Acestea erau vândute pe pieţele din Chişinău şi din alte, oraşe, precum şi în împrejurimile acestora. Varza însă se cumpăra în cantităţi mari şi se transporta în oraşul Odesa25. Pentru cultivarea usturoiului, de obicei se alegea cel mai roditor pământ, întrucât realizarea lui aducea mare venituri băştinaşilor. Pentru piaţa internă era cultivată şi sfecla de zahăr.

Cartoful ocupa un loc important printre legumele cultivate în Basarabia. Dacă în anul 1850 au fost recolte 14.252 sferturi de cartofi, în 1850 recolta de cartofi a constituit 69.866 sferturi. Prin urmare, în anul 1852 recolta de cartofi era de patru ori mai mare faţă de anul 1850. Cea mai mare cantitate de cartofi în 1852 a fost obţinută de răzeşi – 53.384 sferturi (76,4%), colonişti – 8.570 sferturi (12,3%), ţăranii de stat – 4.009 (5,7%), moşieri – 3657 sferturi (5,2%) şi cazaci – 246 sferturi de cartofi (0,4%). Prin urmare, constatăm că rolul de bază în cultivarea şi recoltarea cartofului le-a revenit răzeşilor. Celelalte categorii sociale nu au reuşit, din anumite motive, să obţină o recoltă mare26.

18 AISR, fond 1281, inventar 5, dos. 54, f. 18 verso-19 19 Ibidem, f. 75 20 Ibidem, dos. 86, f. 27 21 Ibidem, dos. 54, partea II, f. 96 verso 22 Ibidem, dos. 86, f. 87 verso 23 Ibidem, dos. 54, f. 96 verso 24 Ibidem, dos. 86, f. 87 verso 25 Ibidem, dos. 54, partea II, f. 97 26 AISR, fond 1281, inventar 5, dos. 54, f. 96, dos. 86, f. 87

271

Natalia TIMOHIN

Viticultura şi pomicultura. Aceste două ramuri se practicau în Moldova din cele mai vechi timpuri. Baronii Totti şi Lihman, vizitând aceste pământuri în secolul al XVIII-lea, menţionau că condiţiile pentru producerea vinului şi creşterea fructelor nu se deosebesc de cele din Ungaria şi provinciile franceze Champagné şi Burgonde27. Dezvoltarea acestor ramuri, ca şi a întregii agriculturi, era dependentă de politica comercială promovată de ţarism în Basarabia.

Venituri considerabile aducea creşterea pomilor fructiferi şi era răspândită în special în judeţele Hotin, Iaşi, Soroca, Orhei, Chişinău şi Bender. Fructele erau cumpărată angro, de obicei de micii comercianţi care ulterior le vindeau populaţiei sau le exportau. Cel mai frecvent erau cerute pe piaţă: merele „domneşti” (care se deosebeau prin dimensiuni mari, gust specific plăcut şi se păstrau o perioadă de timp mai îndelungată) şi prunele uscate. Prunele erau uscate de comercianţi cu scopul de a fi exportate în guberniile interne ruse unde acestea erau cunoscute ca prune uscate moldoveneşti. Conform datelor statistice din anul 1850 şi 1852, recolta de fructe a fost atât de neînsemnată, încât nu s-a considerat ca necesară indicarea cantităţii recoltate28.

Viticultura avea atât un caracter de producţie casnic, cât şi comercial. Tendinţa de a mări suprafeţele ocupate de vii constituia o direcţie de bază în politica economică promovată de administraţia rusă. Aceasta se datora faptului că Basarabia ocupa primul loc după cantitatea şi calitatea vinului produs în Imperiul Rus. În anul 1852, în Basarabia au fost produse 2.700.000 vedre de vin, în timp ce în Herson au fost produse 112.000 vedre, iar în Podolia – 30.000 vedre de vin29.

Vinul, în cea mai mare parte, a fost produs în gospodăriile coloniştilor, răzeşilor şi în domeniile moşiereşti. Contele Paravicini relatează că poama era pusă într-un vas mare, după care era călcată cu picioarele. Sucul obţinut era turnat în butoi, iar daca vinul era făcut din poamă roşie, el era pus în cadă, iar deasupra se punea poama stoarsă, pentru ca acestea să dea culoare şi miros vinului. Din aceeaşi sursă aflăm că în anul 1850 în Basarabia au fost produse 3.000.000 vedre de vin30.

Prin urmare, în perioada ce a anticipat războiul, viile din Basarabia ocupau o suprafaţă de circa 22000 desetine de pământ31. Aproximativ 50% din suprafaţa totală a acestora erau în judeţele din sudul ţinutului32. În gospodăriile coloniştilor şi ale ţăranilor de stat din judeţele Cahul şi Bender, precum şi ale răzeşilor din judeţul Orhei erau în medie câte 300-500 tufe de viţă de vie33.

În Basarabia, în 1851au fost obţinute peste 3 milioane vedre de vin, dintre care mai mult de 100.000 în judeţul Akkerman. Contemporanii epocii subliniază că „... recolta era atât de mare, încât poloboacele s-au scumpit de 2 ori: pentru un butoi plăteau de la 6 până la 7 şi 8 ruble argint, pe când preţul lui de obicei nu prevala 4

27 N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti, 1928-1929, p. 191, 209, vol. 11 28 AISR, fond 1281, inventar 5, dos. 54, f. 96-97; d. 86, f. 87 verso 29 I.S. Grosul, I.G. Budak, op cit., p. 223 30 M.P. Muntean, op cit., p. 176 31 AISR, dos. 54, partea I, f. 97 32 I.S. Grosul, I.G. Budak, op cit., p. 225 33 Ibidem, p. 226

272


ruble de argint.”34 Peste un an, în 1852, cele 20 de fabrici de vin din Basarabia au obţinut un venit de 189367 ruble35.

În ceea ce priveşte producţia vinului, recolta bogată de struguri a plasat Basarabia pe primul loc. Cele 2.700.000 vedre de vin obţinute în anul 1852 au constituit 78,3% din cantitatea de vin obţinută în acel an în Novorosia, iar în 1853 cele 3.000.000 de vedre au constituit – 83,9% (a se vedea tabelul 3).

Calitatea producţiei vinicole lasă de dorit, deşi cantitatea ei creşte. Aceasta, în principal, se datora condiţiilor climaterice nefavorabile, prelucrării necalitative pe parcursul anului a viţei de vie, precum şi insuficienţei de capital investit în acest domeniu. O altă cauză este considerată de către administraţia imperială şi păstrarea vinului în condiţii nefavorabile, care în timp pierde din calitate36.

Tutungeria. Căpătă o mare pondere în producţia Basarabiei dat fiind faptul că băştinaşii consumau tutunul în cantităţi mari. În Basarabia erau câteva regiuni specializate în cultivarea şi prelucrarea tutunului – Hotin, Soroca şi Orhei37.

Basarabia, la începutul anilor’50 devine cel mai important producător şi furnizor de tutun din regiunea de sud-vest a Imperiului Rus. În anul 1850 de pe cele 534 desetine de pământ cultivate cu tutun s-au colectat 22.456 puduri în valoare de 54.000 ruble de argint. În judeţul Orhei au fost cultivate 392 desetine de pământ, care au dat o recoltă de 11.400 puduri de tutun. Suprafaţa ocupată de tutun în judeţul Hotin a constituit 138 desetine de pământ, care au dat o recoltă de 10.600 puduri de tutun. O mică cantitate de tutun a fost recoltată în judeţul Soroca – 400 puduri. Autorităţilor locale raportau în anului 1851 că în judeţele Hotin, Soroca şi Orhei se ocupau cu cultivarea tutunului 2000 de săteni. Această ramură economică le permitea să îşi asigure un trai cât de cât decent 38.

La începutul anilor’50 Basarabia a devenit unul dintre cele mai importante regiuni din Imperiul Rus în ceea ce priveşte cultivarea tutunului. Din recolta totală a guberniilor din sudul Rusiei – de aproximativ 71.000 puduri de tutun – Basarabiei îi reveneau cca 25.000 puduri (40%)39.

Tutungeria a constituit în acea perioadă o ramură agricolă importantă predestinată atât consumului intern, cât şi exportului pe pieţele din Rusia şi Ucraina, care va aduce un venit considerabil celor încadraţi în acest sector.

În perioada ce a anticipat războiul Crimeii, Basarabia se împărţea în doua regiuni agricole: cea de sud şi de centru–nord, în cadrul cărora componentul de baza îl constituia sistemul de trei câmpuri şi cel de două câmpuri. Principalele ramuri erau cultivarea cerealelor şi creşterea vitelor. Evoluţia înregistrată în întreaga agricultură demonstrează că la începutul anilor’50 Basarabia era unul dintre cele mai importante centre agricole ale Imperiului Rus. Prin urmare, în anii războiului Crimeii (1853-1856) administraţia imperială putea să se bazeze pe potenţialul agricol al acestei regiuni pentru a întreţine armata rusă cu toate cele necesare.

Industria. Se baza pe meşteşugăritul urban, pe cel rural şi pe meşteşugăritul casnic.

34 О состоянии сельского хозяйства в Южнои России, În Журнал Министерства Государственого Имущества, 1852, часть 44, N-7 35 AISR, dos. 86, f. 80-80 verso 36 I.S. Grosul, I.G. Budak, op cit., p. 233 37 AISR, dos. 86, f. 45 38 I.S. Grosul, I.G. Budak, op cit., p . 258 39 Ibidem, p. 259

273

Natalia TIMOHIN

Un rol important în producerea articolelor meşteşugăreşti ocupa meşteşugăritul urban. În anul 1849 în Chişinău cu meşteşugăritul se ocupau 2635 de persoane, ceea ce a constituit 13,7% din întreaga populaţie a oraşului – 19227 persoane. Cei mai numeroşi erau cizmarii. Breasla cizmarilor număra 829 persoane (31,5%); 555 din acestea (21,1%) utilizau tehnologia moldovenească de producere, iar 274 persoane (10,4%) – tehnologia germană. Urmau apoi breasla pietrarilor şi lemnarilor, cu 258 persoane (10%). Acelaşi număr de membri înscriau şi breasla croitorilor, care utilizau tehnologia germană, breasla producătorilor de săpun şi lumânări. Breasla constructorilor de sobe număra 246 meşteri (9,3%), cea a croitorilor de la Buiucani – 206 persoane (7,8%), cojocarii erau în număr de 155 (5,7%), iar tutungerii – 112 meşteri (4,2%)40.

Către mijlocul secolului al XIX-lea rolul breslelor în economia Basarabiei scade, trecându-se la o nouă treaptă de evoluţie în industrie – cea a fabricilor şi uzinelor41. Numărul acestora creşte comparativ cu începutul sec. al XIX-lea. În anul 1852, în provincie erau 284 fabrici care se ocupau cu ţesutul, vopsitul, olăritul, topirea slăninii, producerea lumânărilor, fierberea săpunului, spălarea lânii, producerea cărămizii, prelucrarea tutunului, prelucrarea pieilor, fierberea cleiului, producerea ţiglei, producerea berii, fabricarea produselor din peşte, distilarea alcoolului, fabricarea veselei din lut, dârstelor, marochinului etc. Numai în Chişinău funcţionau 85 fabrici şi uzine. Toate cele 31 fabrici de prelucrare a tutunului erau concentrate în oraşul Chişinău şi aduceau un venit de 6.000 ruble argint. În anul 1850, uzinele care se ocupau cu prelucrarea pieilor din oraşele Chişinău (3 uzine), Orhei (12 uzine), Chilia (16 localuri casnice de prelucrare a pieilor) şi din localitatea Otaci (18 uzine) au obţinut un venit de 213.190 ruble argint (Tabelul 4). Însă, cele mai răspândite în cadrul localităţilor rurale din Basarabia erau fabricile de distilare şi producere a alcoolului. În 1852, cele 20 fabrici de distilare şi producere a alcoolului din ţinut au obţinut un venit de 189.367 ruble argint. Cele ce se ocupau cu producerea lumânărilor, 50 la număr, au obţinut un venit de 30.693,5 ruble (Tabelul 4)42. Producţia acestor fabrici şi uzine era predestinată consumului intern, doar slănina era predestinată şi pentru export43. Venitul obţinut în acel an de cele 162 de fabrici şi uzine situate în oraşele Basarabiei a constituit 181.070 ruble argint şi 25 copeici, sau 84,9% din venitul total al fabricilor şi uzinelor din Basarabia şi administraţia specială a oraşului Ismail, aceasta din urmă având statut special. Celelalte fabrici şi uzine erau repartizate în judeţele Basarabiei.

Judeţul Chişinău dispunea de 9 uzine de fabricare a cărămizii, 2 fabrici de distilare şi producere a alcoolului şi o fabrică de topire a slăninii (în satul Movileşti). În judeţul Orhei erau 5 fabrici de distilare a alcoolului, o fabrică ce producea veselă din lut (în localitatea Cepeleuţi), şi una de topire a slăninii (în localitatea Selişte) care însă nu funcţiona. În judeţul Soroca în localitatea Otaci, erau 18 fabrici de prelucrare a pieilor; în localitatea Raşcova – 3 fabrici de producere a lumânărilor. Judeţul Hotin dispunea de 11 fabrici de distilare a alcoolului, dintre care una din satul Arestovca, nu funcţiona, 4 fabrici de producere a lumânărilor, o fabrica de bere localizată în satul Tarasouţi şi una de fierbere a săpunului (în localitatea Briceni). În judeţul Iaşi erau

40 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), fond 75, inventar 1, dos. 1430, f. 8-9 verso 41 I.S. Grosul, I.G. Budak, op cit., p. 285 42 AISR, fond 1281, inventar 5, dos. 86, f. 80-82 43 Ibidem, f. 82 verso

274


doar 2 fabrici de distilare a alcoolului – în satele Zabriceni şi Pascăuţi. În judeţul Akkerman erau 2 uzine de fabricare a ţiglei ambele situate în posada Păpuşoi.

Uzine şi fabrici erau şi în colonii. Astfel în coloniile bulgarilor erau 11 fabrici de vopsit, o fabrică de postavuri, 3 uzine de fabricare a ţiglei, 2 de fabricare a cărămizilor, 6 de fabricare a veselei din lut, 3 fabrici de producere a săpunului şi 9 fabrici de producere a lumânărilor. În Comrat erau 7 fabrici de vopsit, o uzină de fabricare a ţiglei, una de producere a cărămizii, o fabrică de producere a veselei de lut, 2 de producere a săpunului, 2 de producere a lumânărilor şi o fabrică de postavuri. În Chirsov era o uzină de fabricare a cărămizii şi o fabrică de vopsit. În Chitai funcţionau 2 fabrici de postavuri. Toate acestea au adus în anul 1852 un venit de 9627 ruble argint44.

La acea etapă, industria casnică continua să ocupe un loc important în întreaga regiunea. În condiţiile economiei naturale, în gospodăriile agricole ţăranii produceau toate cele necesare existenţei: produse alimentare, articole din lână şi piei, unelte de muncă, ţesături, covoare şi coloranţi45. Diferenţierea treptată a muncii a dus la apariţia meşteşugarilor rurali, foşti ţărani care nu mai vroiau să lucreze pământul şi care se specializau în producerea articolelor meşteşugăreşti. Din rândul acestora cei mai mulţi erau fierarii, cizmarii şi cei care produceau veselă din lemn.

Industria alimentară. Litoralul Mării Negre, gurile Dunării, Nistrul, limanul Nistrului şi Prutului, lacurile şi râurile mai mici erau valorificate din cele mai vechi timpuri de pescari. Cele mai importante locuri de pescuit erau gurile Dunării, în special localitatea Vâlcov46. O dată cu trecerea principalelor centre de pescuit în mâinile concesionarilor, care au făcut din acestea o ramură comercială importantă, se reduce numărul ţăranilor care practicau această îndeletnicire pentru comerţ. În anului 1852, guvernatorul militar al Basarabiei raporta că în ţinut era o fabrică de peşte în Chilia, a cărei producţie valora la 5.500 ruble argint şi una în localitate Bazarciuc, care făcea parte din administraţia specială a oraşului Ismail, aducând un venit de 2.170 ruble argint. Aceasta a fost dată în concesiune negustorului Craiza – până la 1 ianuarie 1853. Craiza ascundea minuţios veniturile obţinute de la această fabrică, considerent din care datele oficiale nu erau exacte47.

Peştele prins din Dunăre era exportat în Moldova şi în Ţara Românească, în unele oraşe austriece şi în guberniile interne. Produsele din peşte din Basarabia şi anume – scrumbia din Dunăre erau de o calitate înaltă; conform mărturiilor contemporanilor, calitatea acesteia era chiar mai bună ca a celei olandeze48.

Pescuitul în acea perioadă s-a dezvoltat datorită concentrării principalelor centre piscicole în mâinile unor comercianţi care au investit în domeniu dat bani şi au aplicat pe larg munca salariată sezonieră. Astfel, pe Dunăre au apărut mari gospodării piscicole, a căror producţie era predestinată comerţului intern şi extern.

Industriei textile îi revenea un loc aparte în cadrul economiei Basarabiei. Aceasta se baza pe creşterea inului şi a viermilor de mătase, a căror producţie nu satisfăcea necesităţile interne ale ţinutului. Cu toate acestea, în anii’50 ai secolului al XIX-lea suprafaţa însemânţată cu in continua să se mărească. Ţăranii au început să se 44 AISR, fond 1281, inventar 5, dos. 86, f. 82-82 verso 45 M.P. Muntean, op cit., p. 169 46 I.S. Grosull, I. G. Budak, op cit., p. 271 47 AISR, fond 1281, inventar 5, dos. 86, f. 80-82 verso 48 M.P. Muntean, op cit., p. 250-251

275

Natalia TIMOHIN

specializeze în cultivarea acestei culturi predestinate pieţei, rezervându-i pământuri mai roditoare, perfecţionând tehnica de cultivare. Toate acestea se datorează faptului că venitul obţinut în urma recoltării inului era cu mult mai mare faţă de cel obţinut de la alte culturi. De pe o falcă de pământ, cu o recoltă medie, venitul anual net era de 34 ruble argint.

În gospodăria sătească a regiunii un loc important ocupa şi creşterea viermilor de mătase. Ea includea trei trepte de producere, şi anume: creşterea pomilor de dud, creşterea viermilor şi desfacerea firului de mătase din gogoaşă. La începutul anilor’50 ai secolului al XIX-lea în Basarabia erau 314 pomi de dud şi se produceau 19 puduri şi 15 funţi de mătase 49.

În Basarabia, în prima jumătate a sec. al XIX-lea, ca ramură economică exista industria extractivă. Extragerea sării se făcea preponderent în lacurile sărate din sud. Necesitatea Rusiei în sare a determinat creşterea explorării acestui produs. Din 1820 până în 1844 extragerea sării creşte de 6 ori – de la 1.393.609 puduri la 8.308.163 puduri. Însă, în anul 1850, în urma ruperii digurilor şi inundării carierelor de sare, acest sector industrial şi-a întrerupt activitatea pentru o perioadă de timp50.

Ca ramuri industriale aparte erau morăritul şi sivicultura, în faza incipientă de dezvoltare. Aceste ocupaţii aveau o tradiţie veche în Basarabia. Atât populaţia autohtonă, cât şi coloniştii germani şi bulgari aveau în proprietate personală mori.

Din cele mai vechi timpuri, Basarabia era bogată în păduri. Meşteşugarii rurali arendau de la mănăstiri sau moşieri loturi întinse de pădure pentru a le folosi în producerea carelor, căruţelor, butoaielor, lăzilor, vaselor şi tacâmurilor din lemn, plugurilor pe care le vindeau la piaţă. Lemnul mai era folosit în fabricarea acoperişurilor şi pentru încălzire.

În perioada ce a anticipat războiul, atât morăritul, cât şi silvicultura au constituit îndeletniciri destul de importante în viaţa cotidiană a populaţiei din Basarabia.

Apicultura era o altă ramură din cadrul economiei Basarabiei, cunoscută până la război. Acest procedeu de îngrijire a albinelor cu scopul de a colecta mierea şi ceara era păstrat din bătrâni. Stupurile erau făcute din buturugi întregi. Pentru a colecta mierea, albinele erau alungate cu fum, iar tot conţinutul stupului era pus în butoi. Astfel se obţinea mierea brută, neprelucrată. Deseori ea era aşa folosită în consum. Prin urmare, constatăm că apicultura a constituit o ramură economică slab dezvoltată; doar în câteva regiuni ea era produsă în scopuri comerciale, în rest – doar pentru consumul casnic. Astfel, în perioada ce a anticipat războiul Crimeii, în Basarabia anual se extrăgeau în medie 20 funţi de miere51.

Statornicirea relaţiilor marfă-bani a dus la apariţia muncitorului salariat preponderent în sfera industrială. În medie, la o întreprindere numărul de muncitori salariaţi oscilează între 50 şi 100 de persoane. Munca salariată sezonieră era utilizată în special în domeniul industriei alimentare, a cărei producţie depindea de recoltă, iar în piscicultură – de pescuit. Salariul mediul pentru un an al unui muncitor era de 500 ruble. Prin urmare constatăm că munca salariată devine în Basarabia un fenomen natural la mijlocul secolului al XIX-lea.

49 I.S. Grosul, I. G. Budak, op cit., p. 301 50 M.P. Muntean, op cit., p. 243-244 51 I.S. Grosul, I. G. Budak, op cit., p. 272

276


Totuşi, în sectorul industrial observăm o evoluţie mai moderată în comparaţie cu agricultura, element specific unei regiuni preponderent agrare.

Comerţul şi transportul cuprinde comerţul intern, comerţul extern, comerţul de tranzit şi transportul. Principalul obiectiv în comerţul Basarabiei la acea etapă era comercializarea produselor ce se fabricau în ţinut şi exportarea lor peste hotare. Erau exportate în special: grâul, cânepa, vitele mari cornute, lâna, slănina şi pieile. În cadrul comerţului intern al Rusiei, Basarabia asigura metropola în special cu vin şi prune uscate, care erau exportate şi în guberniile interne ale Imperiului52.

În perioada ce a anticipat războiul pe pieţele interne din Basarabia se comercializau: făină de secară, făină de grâu, piei, lână de oaie, tulupuri, unt, brânză, legume, mere, prune, orz, ovăz, vite mari cornute, fân, rachiu, vin, lemn, veselă din lemn.

Comerţul intern era de două tipuri: rural şi urban. Relaţiile comerciale ale populaţiei rurale se bazau, în special, pe comercializarea vinului şi animalelor domestice. Cu toate acestea, în judeţul Orhei se mai comercializau mangalul, varul şi piatra pentru construcţie. Populaţia de pe malurile râurilor şi lacurilor comercializa peştele. Autohtonii, în special femeile, îşi comercializau producţia casnică: covoarele, postavurile şi articolele din in. Pe pieţele marilor oraşe produsele de origine rurală (piei de oaie, cărămida şi ţigla) se comercializau la un preţ redus faţă de cele având origine urbane. Articolele fabricate de constructori, lemnari, fierari şi pietrari de asemenea erau predestinate pieţei53.

În Basarabia comercializarea mărfurilor se făcea în special la pieţele permanente şi sezoniere, la iarmaroace şi târguri. În anul 1852, venitul celor 31 de iarmaroace din Basarabia a constituit 823.034 ruble argint, faţă de 418022 ruble argint obţinute în 185254. Prin urmare, constatăm că venitul în urma vânzărilor efectuate la iarmaroace s-a majorat de aproximativ două ori.

La iarmaroacele din ţinut, în acelaşi an a fost adusă marfă în valoare de 580.849 ruble argint. Însă, au fost comercializate mărfuri în valoare de numai 258939 ruble argint, ceea ce a constituit 44,6% din marfa totală. Cel mai mare venit a fost obţinut la iarmarocul organizat la 6 august în oraşul Bălţi, unde s-a vândut marfă (în special bovine şi cai) în valoare de 87.700 ruble55.

Politica de orientare a comerţului din regiune spre piaţa internă rusă a schimbat relaţiile comerciale existente, astfel încât Basarabia va deveni unul din principalii furnizor de produse agricole pentru Imperiul Rus.

Din guberniile ruseşti se importau în Basarabia: rachiul, metale, veselă şi obiecte din sticlă, in, hârtie, clei, vopsele, săpun, ceai, zahăr, cărţi, smoală, produse farmaceutice; mătase, ş.a.56 În anul 1852 din guberniile vecine ale Rusiei la iarmaroacele Basarabiei au fost aduse: articole din bumbac şi mătase, obiecte din argint, veselă de componenţă şi origine diferită. De origine locală au fost: pieile, slănina, vinul şi animalele domestice. Lemnul pentru construcţii expus în vânzare era de origine autohtonă şi austriacă. Importate erau şi produsele de băcănie şi alimentare, care concurau cu cele de origine autohtonă. Tot la aceste iarmaroace se cumpăra angro 52 AISR, fond 1281, inventar 5, dos. 54, f. 26 verso 53 Ibidem, f. 27 54 AISR, fond 1281, inventar 5, dos. 86, f. 41 55 Ibidem, f. 78-79 56 I.S. Grosul, I.G. Budak, op cit., p. 332

277

Natalia TIMOHIN

slănina şi bovinele care erau comercializate peste hotare în Austria, Moldova şi în Ţara Românească. Vinul din Basarabia era comercializat în guberniile ruseşti, în special în Herson şi Podolia57.

Comerţul cu Moldova se făcea prin vama Sculeni. Se exporta: produse manufacturiere din Rusia, vite mari cornute, grâu şi produse animaliere. Se importa: lemn, sare şi fructe. Prin porturile Chilia, Akkerman, Reni şi Ismail se exportau din Basarabia produse animaliere, în special grâul58.

Drumurile aveau o importanţă atât comercială, cât şi strategică, pentru Imperiul Rus, asigurând mişcarea mai rapidă a trupelor armate pe timp de război. Aceasta a determinat şi tendinţa administraţiei ţariste de a repara şi a construi noi drumuri şi poduri, de a contribui la dezvoltarea transportului.

Cele mai importante drumuri comerciale în acea perioadă erau: 1) Noua Sulina – malul Prutului – Reni; 2) Hotin – Noua Sulina; 3) Hotin – Otaci – Bălţi; 4) Bălţi – Sculeni; 5) Chişinău – Leova; 6) Chişinău – Bender – Akkerman; 7) Chişinău – Ismail – Chilia – Reni; 8) Nistru – Otaci – Hotin – Orhei – Chişinău – Leova – Cahul – Reni; 9) Plina – Otaci; 10) Bălţi – Sculeni; 11) Bălţi – Soroca; 12) Chişinău – Dubăsari – Balta – Kiev; 13) Chişinău – Bender – Odesa; 14) Cahul – Bolgrad – Ismail; 15) Reni – Ismail – Akkerman – Bender59. Drumurile aveau menirea să faciliteze întreţinerea relaţiilor comerciale între diferite regiuni ale ţinutului şi erau folosite în calitate de drumuri de comunicaţii.

În anul 1852, conform Raportului guvernatorului militar al Basarabiei, drumurile comerciale din ţinut se întindeau pe o distanţă de 1161 ¼ verste şi erau în stare bună, nefiind necesare popasurile pe perioada parcurgerii lor. În Basarabia erau 210 poduri, dintre care 16 erau întreţinute din suma impozitelor locale achitate de locuitorii din regiunea unde se aflau podurile, 16 poduri – din venitul oraşelor şi 178 poduri erau întreţinute pin intermediul prestaţiilor locale. Erau şi 25 de poduri plutitoare, dintre care – 16 pe râul Dunăre, 4 – pe râul Prut şi unul – pe râul Repida. Din acest număr: 15 poduri aparţineau proprietarilor particulari şi erau întreţinute de ei; unul – din venitul oraşelor; 5 – pe contul dărilor locale; 3 – aparţineau Departamentului Patrimoniului de Stat. Vaporul de pe limanul Nistrului, la fel folosit ca unitate de transport, aparţinea vistieriei de stat. Ministerul de Interne stabilea valoarea taxei achiziţionate de la populaţie pentru transportare peste toate podurile plutitoare de stat, cu excepţia celui spre Akkerman, la trecerea căruia, prin hotărârea Senatului de la 12 mai 1848, nu mai era percepută taxă. Dintre podurile particulare aveau legiferată taxă pentru transport doar podurile plutitoare din Criuleni, Bujereuca, Reni, Senătăuca, Gura-Bâcului, Otaci şi Cosăuţi60.

Permanent navigabile, în Basarabia erau Dunărea şi Nistrul, iar râul Prut doar în timpul când era suficientă apă61.

Prin urmare, constatăm că la începutul anilor’50 ai secolului al XIX-lea comerţul din Basarabia cunoaşte o evoluţie constantă. Atât exportul, cât şi importul era încadrat în sistemul comercial rus şi satisfăcea necesităţile Imperiului Rus. Comerţul de tranzit se făcea cu mărfuri ruseşti, care erau orientate spre Moldova, Ţara Românească şi 57 AISR, fond 1281, inventar 5, dos. 86, f. 79 verso 58 Ibidem, f. 42 59 M.P. Muntean, op cit., p. 280-281 60 AISR, fond 1281, inventar 5, dos. 86, f. 36-38 61 AISR, fond 1281, inventar 5, dos. 86, f. 40

278


Austria. Venitul obţinut din comerţul intern creşte în perioada ce a anticipat războiul. Pe pieţele interne ale Basarabiei erau expuse preponderent mărfuri de origine locală.

Economia ţinutului, în perioada ce a anticipat războiul Crimeii (1853-1856), era orientată spre satisfacerea necesităţilor Imperiului Rus. În agricultură ramurile cele mai importante continuau să fie: cultivarea cerealelor, legumicultura şi creşterea animalelor. Acestea urmau să asigure armata de ocupaţie cu produse alimentare şi cu forţă de tracţiune. În sectorul industrial se observă o evoluţie mai modestă în comparaţie cu cel agricol, element specific unei regiuni preponderent agrare. Cu toate acestea, apariţia şi extinderea fabricilor şi uzinelor a constituit un semn al evoluţiei industriei, ale cărei articole erau, de asemenea, necesare armatei ruse. Drumurile aveau o importanţă comercială şi strategică, asigurând mişcarea mai rapidă a trupelor armate pe timp de război. Aceasta a determinat şi tendinţa administraţiei ţariste de a repara şi a construi noi drumuri şi poduri, contribuind la dezvoltarea transportului şi comerţului. Situaţia favorabilă din economie a asigurat metropola că poate conta pe potenţialul economic al Basarabiei pentru a întreţine armatele ruse, care s-au aflat în trecere prin teritoriul Basarabiei sau au staţionat aici pe perioada războiului Crimeii (1853-1856).

279

Natalia TIMOHIN

AN

EXĂ

Ta

belu

l 1

Can

titat

ea d

e ce

real

e cu

ltiva

tă şi

rec

olta

tă d

e di

feri

te c

ateg

orii

soci

ale

di

n B

asar

abia

în a

nul 1

853 *

Cul

tivată

Reco

ltată

D

ifere

nţa

dint

re c

antit

atea

reco

ltată

şi c

ea c

ultiv

ată

Primăv

ara

Toam

na

Tota

l Pr

imăv

ara

Toam

na

Tota

l Pr

imăv

ara

Toam

na

În to

tal

Cat

egor

iile

soci

ale

sfer

t. %

sf

ert.

%

sfer

t. %

sf

ert.

%

sfer

t. %

sf

ert.

%

sfer

t. %

sf

ert.

%

sfer

t. %

Moş

ieri

i 75

853

26,0

3818

210

,711

4035

17,5

2969

2827

,420

6053

14,2

50

2981

20

,022

1075

28,0

1678

7115

,038

8974

20,6

Răzeşi

i 18

3174

62

,014

5940

41,0

3291

1450

,668

2221

63,0

7337

8450

,6 1

4160

05

56,0

4990

4763

,058

7844

54,0

1086

891

57,6

Ţăra

nii d

e st

at

1719

6 5,

840

483

11,4

5767

98,

932

727

3,0

8349

85,

7 11

6225

4,

015

531

2,0

4301

54,

058

546

3,1

Col

oniş

tii

1470

5 5,

012

8363

36,1

1430

6822

,056

716

5,2

4177

9028

,8

4745

06

19,0

4201

15,

528

9427

26,0

3314

3817

,6

Caz

acii

3488

1,

228

390,

863

271,

015

619

1,4

1056

90,

7 26

188

1,0

1213

11,

577

031,

019

834

1,1

În to

tal

2944

16

100,

035

5807

100,

065

0223

100,

010

8421

110

0,0

1451

694

100,

0 25

3590

5 10

0,0

7897

9510

0,0

1095

857

100,

018

8565

210

0,0

În %

45

,3

- 54

,7-

100,

0-

42,8

- 57

,2-

100,

0 -

41,9

- 58

,1-

100,

0-

* AISR

, fon

d. 1

281,

inv.

5, d

. 86,

f. 8

7

280


N

umăr

ul a

nim

alel

or d

omes

tice

cres

cute

în B

asar

abia

în a

nul 1

853*

*AIS

R, fo

nd. 1

281,

inv.

5, d

. 86,

f. 8

3

** C

el m

ai m

are

număr

de

anim

ale

reve

neau

răzeşi

lor ş

i moş

ieri

lor c

are

deţin

eau

cire

zi şi

staţ

iuni

de

mon

tă.

***

Incl

usiv

din

Adm

inis

traţ

ia sp

ecia

lă a

oraşu

lui I

smai

l.

Dep

arta

men

tul M

inis

teru

lui d

e In

tern

e –

Judeţe

le B

asar

abie

i**

Dep

arta

men

tul M

inis

teru

lui D

omen

iilor

de

Stat

***

În to

tal

Tota

l To

tal

Anim

alel

e

Chişinău

Bender

Akkerman

Hotin

Iaşi

Soroca

Cahul

Orhei

Nr.

%

Col

o-

nişt

i Ţă

rani

de

stat

C

azac

iLo

cuito

rii

or. I

smai

l

Nr.

%

Nr.

%

Cai

50

35

1331

12

9943

15

5818

94

55

7077

40

84

3841

4 3,

080

4128

4 81

09

642

1740

51

775

4,28

790

189

3,7

Bovi

ne

4908

0 66

45

8834

4807

081

330

5463

950

001

3677

1 33

5370

27,0

0 13

3388

80

277

1048

693

42

2334

93

19,3

3556

8863

23

,2

Oi s

impl

e 96

728

1808

2 15

538

6379

087

047

8267

410

0684

8880

2 55

3345

44,6

0 98

258

1801

3717

078

2031

5 31

5788

26

,145

8691

33

35,5

Oi d

e ra

să

6041

39

604

9922

772

33

4540

10

908

3159

642

65

2034

1416

,40

5641

54

- -

70

5642

24

46,7

4576

7638

31

,5

Porc

ii 16

485

2590

13

9923

136

8115

26

310

4832

41

58

8702

5 7,

00

2233

4 14

066

2484

31

81

4206

5 3,

483

1290

90

5,3

Cap

re

- -

336

1552

60

20

63

4663

14

461

2313

5 1,

90

167

- -

280

447

0,00

423

582

1,0

Asin

i -

- -

- 55

23

15

5 16

24

9 0,

02

- -

- 20

20

0,

001

269

0,01

Bivo

li -

- -

- 40

10

6 5

79

230

0,02

-

- -

- -

- 23

0 0,

01

În to

tal

1733

69

6825

2 12

6633

1480

9618

7005

1861

7819

9013

1526

3612

4118

210

0,00

85

9585

28

2589

3069

034

948

1207

812

100,

0024

4899

4 10

0,0

În %

14

,0

5,5

10,2

11

,9

15,1

15

,0

16,0

12

,3

100,

0 -

35,1

11

,5

1,3

1,4

- 10

0,00

- 10

0,0

281

Natalia TIMOHIN

Can

titat

ea d

e vi

n (în

ved

re) o

bţin

ută

în N

ovor

osia

şi B

asar

abia

în a

nii 1

852-

1853

*

Anii

1852

18

53

În

tota

l

Gub

erni

ile

Vedr

e %

Ve

dre

%

Vedr

e %

H

erso

n 11

2000

3,

2 11

4500

3,

2 22

6500

3,

2

Taur

ida

6078

00

17,6

42

9700

12

,0

1037

500

14,8

Podo

lia

3000

0 0,

9 32

000

0,9

6200

0 0,

9

Basa

rabi

a 27

0000

0 78

,3

3000

000

83,9

57

0000

0 81

,1

În to

tal

3449

800

100,

0 35

7620

0 10

0,0

7026

000

100,

0

*Коммерческая газета,

185

4, №

80,1

3 июня

.

282

Reuniunea culturală „Cele Trei Crişuri” din Oradea şi graniţa culturală a României întregite

Radu ROMÎNAŞU

The “Cele Trei Crişuri” Cultural Reunion in Oradea and the Cultural Border of the

Great Romania

Abstract. During the inter war period, the Romanian society has confronted a complex situation, generated by ample socio-political, economical and cultural changes which appeared after the World War Ist has been finished. The promoting of the Romanian Unite National State’s interests and people’s culture at the level of the whole country was followed consistently, this reality existing in the area of Crişana, too.

The local authorities realized that after 1918 they had begun a new stage of the national history requiring a rapid connection of the Bihor county space – regarded from a political, social, economic and cultural point of view - to the realities of the Great Romania, and implicitly to the European ones. During the entire inter war period, the local authorities had to “burn the stages” of discrepancy as against the West in a fast rhythm so that the Bihor county’s Romanian society to reach a stage of development being in concordance with the time exigencies.

Founded at the end of the 1919, the “Cele Trei Crişuri” Cultural Reunion aimed from the very beginning to enlighten the areas from the Western border of the country.

The reunion was conscience about the importance of a cultural co-operation with the other similar societies and with the values of the minority cultures (especially that of Hungarian expression). Only under such circumstances they could gain the local spiritual aptitudes going to guarantee the success of the actions initiated to perform the enlightenment.

During of the inter war period, the association of Oradea succeeded to materialize numerous cultural manifestations in the local civil society. They enjoyed the receptivity and appreciation of the Romanian society that was in a period of probing and re-orientation in social and cultural plan. By their means, the Reunion has involved itself in the action of spreading the enlightenment process at the Western border of the country; this initiative had a well defined place in the vast cultural program thought by the Romanian Unit National State.

The “Cele Trei Crişuri” Reunion has required, for the edification of this vast enlightenment action, all the time personalities, irrespective of nationality. The exclusivity, provincialism and xenophobia were useless within the frame of a cultural society that intended to group in a single force all the cultural creating energies.

Thus, the Reunion attended to carry out an immediate contact with Europe, especially by means of the “Cele Trei Crişuri” review -, being already read in Rome, Paris, Berlin, Prague, Sophia and even on the American continent as a result of the co-operations concluded by the above mentioned reunion with the European cultural associations and institutions.

Cuvinte cheie: culturalizare, perioada interbelică, societate, asociaţii,

cooperare

283

Radu ROMÂNAŞU

Unirea din 1918 a inaugurat o etapă distinctă în istoria românilor, în care s-au deschis noi orizonturi vieţii culturale. Prin înlăturarea barierelor politico-naţionale, România Mare a beneficiat de contribuţia tuturor provinciilor istorice româneşti, care au alcătuit un singur corp politic, economic şi cultural. În noile condiţii create, statul român unitar a fost preocupat de realizarea unei solidarităţi a provinciilor unite, precum şi de o participare activă la viaţa economico-culturală a tuturor cetăţenilor, indiferent de etnie, limbă şi confesiune1.

Perioada interbelică a fost una relativ scurtă, dar însemnată. Rezoluţia de la Alba Iulia a formulat idei fundamentale ale democraţiei, precum votul universal, egalitatea tuturor cetăţenilor ţării, reforma agrară, elaborarea unei constituţii democratice etc2.

După realizarea Marii Uniri, societatea românească a reclamat soluţionarea unor probleme de ordin economic, politic, social şi cultural-artistic. Generaţia care adusese la biruinţă ideea de unitate naţională a dorit să direcţioneze societatea românească spre modernizare şi progres. Este neîndoielnic faptul că existenţa statului naţional unitar român a provocat o emulaţie fără precedent, menită apropierii societăţii româneşti de nivelul civilizaţiei din alte spaţii europene, în special occidentale3.

Spiritul democratic al Unirii şi reformele adoptate au stat la baza realizării unei opere culturale viabile. Rezultatele înregistrate au fost semne sigure ale procesului de modernizare desfăşurat într-un ritm alert în cei 22 de ani de existenţă a României interbelice4.

“Explozia” s-a produs mai ales în domeniul vieţii culturale, unde a determinat apariţia unor opere cu totul remarcabile, mari personalităţi creând, în decursul deceniilor interbelice, opere durabile, ca expresie a spiritului românesc, eliberat de obsesia politică a înfăptuirii idealului unităţii naţionale depline5.

În această “nouă epocă de cultură”, pe care o preconiza istoricul Nicolae Iorga6 încă de la începutul secolului al XX-lea, spaţiul bihorean a căutat să se integreze eficient, încercând să reliefeze componentele sale culturale specifice, prin intermediul cărora să contribuie nemijlocit la procesul de culturalizare iniţiat de statul naţional unitar român.

Societăţile culturale orădene, unele mai vechi (Reuniunea de cântări “Hilaria”, Asociaţia învăţătorilor români din Bihor, unele despărţăminte bihorene ale Astrei, Reuniunea Femeilor Române din Oradea şi împrejurimi etc.), altele constituite în

1 Istoria românilor, coordonator Ioan Scurtu, Academia Română, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, vol. VIII, p. 639-641; I. Găvănescul, La o răspântie a istoriei naţionale. Orientare asupra politicei culturale a României întregite, Tipografia “Junimea Moldovei”, Iaşi, 1923, p. 19 2 Ion Agrigoroaiei, Consideraţii privind locul perioadei interbelice în istoria României, în Anuarul Institutului de Istorie “A. D. Xenopol”, 1982, p. 81-82 3 I. Saizu, Modele de modernizare în România interbelică, în Xenopoliana, 1998, nr. 1-2, p. 108-113 4 Gh. Iacob, I. Agrigoroaiei, Fenomenul cultural în noul cadru naţional şi european, în România interbelică în paradigma europeană, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2005, p. 274 5 Alexandru Zub, Istorie şi istorici în România interbelică, Editura Junimea, Iaşi, 1989, p. 30-31 6 Nicolae Iorga, O nouă epocă de cultură, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 2000, p. 21-24

284


perioada interbelică (Reuniunea culturală “Cele Trei Crişuri”, Casa Naţională a Judeţului Bihor etc.) au preluat, la rândul lor, ideea promovată la nivel naţional, care viza o colaborare firească între “centru” şi “periferie”, cu scopul de a promova actul de cultură prin diferite forme şi mijloace consacrate în epocă. Finalitatea acestui proces viza, cu prioritate, uniformizarea culturală a spaţiului naţional.

Racordarea Bihorului la obiectivele culturale naţionale s-a realizat printr-o colaborare strânsă a societăţilor culturale locale cu capitala ţării, dar şi cu alte oraşe importante ale ţării, precum Iaşi, Timişoara, Cluj-Napoca, Braşov, Constanţa, Galaţi, Cernăuţi, Chişinău. Au fost organizate manifestări cultural-artistice, conferinţe, expoziţii şi audiţii muzicale, care au contribuit la omogenizarea culturală. Colaborarea s-a materializat şi prin invitarea unor mari personalităţi ale vieţii culturale româneşti în vederea susţinerii unor conferinţe, sub egida unor asociaţii culturale, pentru societatea civilă bihoreană. Toate aceste realităţi interbelice au determinat dinamizarea vieţii culturale din Oradea şi Bihor, care au intrat într-o nouă etapă a existenţei sale, cu intenţia declarată de a moderniza şi culturaliza întreaga societate bihoreană. Treptat, acest deziderat a fost îmbrăţişat şi amplificat de grupările intelectuale locale, care s-au străduit, pe tot parcursul perioadei interbelice, printr-o legătură neîntreruptă cu organismele culturale naţionale, să practice o deschidere largă spre toţi locuitorii, indiferent de statutul lor social, acest fenomen reprezentând o cale sigură, modernă şi europeană, spre difuzarea generalizată a actului de cultură atât în mediul rural, cât şi în cel urban.

Înfiinţată la finele anului 1919, într-o perioadă agitată a vieţii politice româneşti, Reuniunea Culturală “Cele Trei Crişuri” şi-a fixat încă de la început scopul de a culturaliza ţinuturile de la graniţa de vest a ţării, care fuseseră private de o dezvoltare culturală normală, de fosta stăpânire austro-ungară.

Presa vremii şi elita intelectualităţii locale au salutat cu entuziasm şi speranţă apariţia unei noi societăţi culturale, care, alături de vechile asociaţii de profil din Bihor, a militat pentru răspândirea valorilor spirituale româneşti în spaţiul istoric al Crişanei. Astfel, vechile idealuri ale colonelului George Bacaloglu de a înfiinţa o mare reuniune culturală, au căpătat o formă concretă la Oradea în anul precizat. Aceasta şi-a propus “să activeze pentru trezirea conştiinţei româneşti… prin ridicarea deasupra mărunţişurilor şi necazurilor vieţii zilnice şi înnobilarea sufletului în ceea ce poate avea adânc”7. În consecinţă, la 21 octombrie 1919, George Bacaloglu a prezentat, într-o şedinţă publică, la care au participat numeroşi intelectuali, textul apelului-program al viitoarei Reuniuni. Acesta conţinea, în formulări explicite, cele mai acute deziderate culturale ale populaţiei româneşti din Bihor. În documentul la care ne referim, se afirma că România, ca stat unitar, a fost cuprinsă de multiple prefaceri, punându-se un justificat accent pe dezvoltarea culturală şi pe educaţia maselor, care trebuiau îndrumate “pe căi solide, căci ele constituie temelia existenţei noastre de popor civilizat şi conştient de menirea sa… Fiecare colţ de ţară are, aşadar, o datorie sfântă de a conlucra … pentru înfăptuirea unor strânse legături intelectuale şi sufleteşti între toţi fiii neamului”.

Reuniunea şi-a propus să finalizeze, cu concursul celor mai reprezentativi intelectuali, o însemnată activitate de “refacere naţională” în teritoriile româneşti unite

7 Ion Bradu, Reuniunea “Cele Trei Crişuri” din Oradea, în Contribuţii culturale bihorene, Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă a Judeţului Bihor, Oradea, 1974, p. 171

285

Radu ROMÂNAŞU

cu Patria-Mamă în memorabilul an 1918. Era, desigur, vorba de reducerea unui handicap istoric şi conexarea vieţii culturale din părţile vestice (Banat, Crişana şi Maramureş) la fluxul real şi profund al spiritualităţii naţionale, impedimentele anterioare urmând a fi depăşite printr-o acţiune energică şi hotărâtă8.

Participanţii la această şedinţă au conştientizat faptul că acest moment va deveni un eveniment notabil în viaţa culturală a regiunii, în care se pun bazele unei reuniuni culturale cu un obiectiv clar formulat: culturalizarea “celor mai înapoiate meleaguri ale ţării”9.

Acţiunea a fost încurajată şi de intelectualii români din zonele limitrofe Bihorului. Astfel, profesorul universitar Gh. Bogdan-Duică din Cluj, într-o scrisoare datată 23 martie 1920, l-a încurajat pe iniţiatorul Reuniunii în demersurile angajate pentru răspândirea culturii printre românii de la graniţa de vest a ţării, unde viaţa spirituală a minorităţilor era bine reprezentată: “Avem datoria, pe care D-ta ai înţeles-o aşa de bine, ca pe marginea maghiaro-română să sprijinim mai energic decât oriunde cultura română. Sprijinind-o, vom concura cu foştii copii răsfăţaţi ai Ungariei, cari au rămas printre noi; nu îi vom suprima pur şi simplu, ca gâzii culturii maghiare (aluzie la politica antiromânească promovată de Apponyi şi Tisza – n.n.). Concurenţa ni se va admite de toată lumea. Zona noastră va fi deci o zonă de concurenţă culturală!…Linia întâi a tranşeelor culturale va trece prin: Caransebeş, Timişoara, Arad, Oradea-Mare, Careii-Mari, Satu-Mare, Sighetu-Marmaţiei. Oradea-Mare cade tocmai la mijloc; trei oraşe în dreapta, trei în stânga. Pare predestinată să concentreze conducerea acţiunilor în zona de concurenţă culturală… Aceste şapte centre trebuie să lucreze în acelaşi sens, ca grănicerii culturali; ele trebuie să se înţeleagă asupra faptelor de săvârşit…”10.

În răspunsul său, George Bacaloglu a subliniat necesitatea conjugării eforturilor culturale româneşti la graniţa de vest a ţării, un rol important în acest sens avându-l – în accepţiunea sa – oraşul Cluj. Conducătorul Reuniunii a prezentat succint şi situaţia culturală a Bihorului la venirea sa în Oradea (octombrie 1919): “Perdeaua culturală formată din cele 7 puncte de reazim de pe frontieră, cu rezerva ei Clujul, … este o idee care trebuie să atragă o serioasă atenţiune. Încă de la sosirea mea în Oradea, … mă gândeam la o asemenea problemă pe tărâmul militar şi cultural în legătură cu stabilirea noii frontiere. Ştiam că măsurile izolate nu sunt suficiente: ce s-a făcut până acum în Bihor, a fost numai o experienţă la faţa locului a unei iniţiative metodice şi perseverente, la frontiera mai puţin luminată, şi mai lipsită de vibrările dragostei de neam. Recolta acestei munci regionale a fost bogată, fructul rumen şi atrăgător a fost aruncat din Bihor şi l-a prins Clujul; lui i se cere acum a beneficia de sămânţă, ceea ce oamenii luminaţi şi patrioţi au înţeles şi pus în practică”11.

Importanţa acţiunii derulate la Oradea a fost reliefată şi de I. Simionescu: “Nu odată am căutat să scot în relief marele merit al acelora care, cu multă muncă şi perseverenţă, încearcă să creeze nuclee sănătoase culturale, în diferitele centre din ţară…E calea sănătoasă spre o învingere generală. Energii, altfel ameninţate cu

8 Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor (în continuare: AN-DJBh), fond Parohia ortodoxă Brusturi, dos. 2/1915-1920, f. 260; Viorel Faur, Contribuţia Reuniunii “Cele Trei Crişuri” din Oradea la configurarea unor semnificative tradiţii muzeistice, în Revista Muzeelor şi Monumentelor, 1982, nr. 5, p. 50-51 9 Ion Bradu, op. cit., p. 170 10 Cele Trei Crişuri, 1920, nr. 1, p. 26 11 Ibidem, nr. 2, p. 28

286


amorţirea deplină, îşi găsesc câmp de activitate, folositoare obştei. Cu atât mai mult curaj se cere şi cu atât mai salutară este activitatea, când e dusă într-un mediu neprielnic sau chiar ostil manifestărilor culturii naţionale. Lupta e mai grea… Meritul celor care o duc, cu iscusinţă şi răbdare, cu hotărârea convingerii în fapta bună nu trebuie lăsat în tăcere…. Cunoscător al metodelor de a ajunge la executarea unui plan bine stabilit, însufleţit de dragoste de neam, cărturar încercat şi înzestrat cu mult simţ artistic, G. Bacaloglu şi-a îndreptat întreaga energie, încă în plină putere, pentru a trezi conştiinţa naţională în mulţimea de nord-vest a ţării…”12.

Din numeroasele articole de presă, care surprind începuturile Reuniunii “Cele Trei Crişuri”, reţinem doar pe cel publicat în cotidianul Universul din Bucureşti, într-un număr din anul 1928, care a fost preluat şi de presa orădeană: “În 1919, pe când, deşi victorioasă, armata română nu izbutise încă să înăbuşe prin stăpânirea ei influenţa educaţiei maghiare ce apăsase vreme îndelungată românismul robit, o instituţie culturală bazată pe un întreg program de activitate şi hotărâtă de a-l realiza, s-a afirmat cu puterea unei necesităţi sociale şi culturale româneşti. E vorba de instituţia culturală “Cele Trei Crişuri….”13.

George Bacaloglu a avut forţa intelectuală şi morală de a constitui o reuniune culturală la graniţa de vest a ţării, deoarece provenea dintr-o familie ce s-a manifestat fecund în viaţa spirituală naţională. Victor Babeş, în cadrul unei conferinţe, a punctat principalele repere din cariera acestuia: “Familia Bacaloglu a dat ţării numeroşi intelectuali, distinşi naţionalişti şi savanţi… Colonelul George Bacaloglu, născut la Bucureşti, în 1877, a trecut cu succes şcolile militare şi cele speciale de Geniu şi Artilerie… A luptat în timpul războiului la Armata de la Dunăre, Mărăşeşti şi în Basarabia… În anul 1919, plecând din funcţia de Director al Artileriei din Ministerul de Război, fu însărcinat cu organizarea şi comanda noului Regiment de Artilerie creat la Oradea Mare după alipirea Ardealului … şi apoi la Cluj. În această calitate, şi în aceea de prefect al judeţului Bihor, a luat contact cu oamenii de seamă din Ardeal şi cu sufletul poporului ardelean. Părăsirea armatei a fost datorită exclusiv unei trebuinţe sufleteşti, de a-şi mări orizontul activităţii pe tărâm naţional. A renunţat la o carieră bine împlinită, nu ca să umbrească un trecut sau să tragă foloase materiale, ci spre a deschide o cale nouă, întărind sufletul românesc la graniţele României Mari…A ajutat pe alţii în nevoile şi luptele lor speciale şi a păstrat pentru sine sarcina mai grea şi mai modestă, în aparenţă, a trage prin crearea instituţiei “Cele Trei Crişuri”, paralel cu “Astra”, o brazdă nouă culturală în primele timpuri ale alipirii noilor provincii, conform cu problemele vremii; a ştiut să se facă iubit şi să dea o pildă de spirit împăciuitor cu minorităţile, fără a sacrifica nimic din patrimoniul naţional şi din programul românesc. Cu sufletul lui, a înfiinţat la Oradea Mare instituţiunea de cultură şi propagandă românească “Cele Trei Crişuri”, denumită după cele trei râuri care străbat Munţii Apuseni ai Ardealului”14.

De un interes evident, din perspectiva lucrării noastre, sunt şi afirmaţiile lui Eugeniu Sperantia cu privire la iniţiativa culturală promovată de Reuniune. Acesta a punctat eforturile intelectualităţii locale grupate în jurul unui deziderat nobil pentru consolidarea culturii româneşti la graniţa de vest a ţării: “Un suflu de adâncă încredere

12 Ibidem, 1931, nr. 5-6, p. 75 13 Ibidem, 1928, nr. 11-12, p. 182-183 14 AN-DJBh, fond Reuniunea Culturală “Cele Trei Crişuri”, dos. 3, f. 82-83

287

Radu ROMÂNAŞU

patriotică şi de nădejdi promiţătoare a străbătut inimile noastre, ale tuturor, sub vraja sărbătoririi naţionale a unirii neamului. Am dirijat munca noastră în trei direcţii ce corespundeau nevoilor imediate: propaganda la sate, propaganda la oraşe şi legăturile cu minorităţile prin cultură. Nu s-a pregetat nici o clipă pentru desăvârşirea acestui plan iniţial ce ne-a călăuzit, nu s-a pregetat nici o jertfă în acest parcurs, în seninătatea anilor ce au urmat, realizându-se numeroase şi variate manifestări, îndeobşte cunoscute în ţară şi peste hotare”15.

Statutele, pe baza cărora Reuniunea a funcţionat legal, cuprindeau 29 de articole şi au fost prezentate în forma lor definitivă la 4 noiembrie 1919, într-o consfătuire a intelectualităţii orădene16.

Dacă în primele două articole ale statutelor se prezenta caracterul (“cultural, educativ şi social”) şi sediul (“Oradea-Mare, având sucursale în principalele centre din judeţ”) Reuniunii, în următorul punct era stipulat scopul acesteia, “de a strânge legăturile intelectuale şi sufleteşti între fiii poporului nostru din oraşe şi sate şi a întinde influenţa prietenească şi binevoitoare asupra locuitorilor de orice neam, dornici de o vieaţă liniştită şi fructuoasă, pentru a obţine, în cât mai largă măsură, consolidarea vieţii sociale”17 (subl.ns. – R.R.).

Constatăm din partea conducerii o înţelegere a realităţilor de după Marea Unire, când energiile naţionale trebuiau angajate spre propăşirea culturală a tuturor românilor.

Tendinţa Reuniunii de a-şi “întinde influenţa prietenească şi binevoitoare asupra locuitorilor de orice neam” a reprezentat un semn de maturitate, care îndepărta, încă de la început, orice manifestare de rea-credinţă faţă de celelalte etnii minoritare conlocuitoare.

Din punct de vedere organizatoric, Marea Reuniune şi-a desfăşurat activitatea prin intermediul a trei secţiuni, prezentate pe larg în articolul patru al statutelor. Prima dintre acestea a fost Salonul de artă permanent “Crişul Alb”, la care s-a asociat şi sucursala “Amicii Muzicii” din Bucureşti. Aceasta a fost, de fapt, o expoziţie permanentă de pictură, sculptură, caricatură, cusături şi costume naţionale, broderii şi artă decorativă. Pe lângă produsele expuse de artiştii locali, societatea bihoreană a putut admira şi lucrări ale artiştilor din alte zone ale ţării sau chiar din alte ţări ale Europei18. Era evident faptul că, prin aceste prevederi statutare, Reuniunea a încercat - prin intermediul secţiunii - să contribuie la apropierea culturală a tuturor artiştilor, indiferent de naţionalitate, pentru o colaborare unitară în cadrul culturii naţionale19.

Reuniunea a organizat, pe lângă aceste expoziţii, o serie de “şedinţe muzicale cu artişti locali sau din alte părţi din ţară sau străinătate, fără deosebire de naţionalitate”20, care să întregească atmosfera de efervescenţă culturală.

Societatea civilă a fost informată despre preocupările culturale ale acestei secţii, prin intermediul revistei Cele Trei Crişuri. Apelurile din presa locală s-au

15 Eugeniu Sperantia, 50 de ani de la întemeiere-Cele Trei Crişuri, în Familia, 1970, nr. 4, p. 17 16 AN-DJBh, fond Primăria Municipiului Oradea, dos. 10/1921, f. 78 17Marea Reuniune “Cele Trei Crişuri” din Judeţul Bihor şi Oradea Mare. Statute (în continuare: Marea Reuniune…), Tipografia Societăţii pe acţiuni A. Sommenfeld, Oradea-Mare, 1919, p. 3 18 Ibidem, p. 4 19 Cele Trei Crişuri, 1928, nr. 11-12, p. 183 20 Marea Reuniune…, p. 4 -5

288


adresat în special societăţii culte, care deţinea o anumită educaţie plastică. “Această secţiune artistică - aprecia amintita revistă - se va mai ocupa cu încurajarea asociaţiunilor muzicale existente,… dezvoltarea cântului, organizarea de concerte, întruniri şi conferinţe de propagandă a muzicii naţionale”21. Alte obiective înscrise în program făceau referire la organizarea unei biblioteci muzicale, care să inventarieze operele de valoare ale compozitorilor de seamă, crearea unei scene proprii pentru expoziţiile de artă şi acordarea unor burse de studiu pentru tinerele talente.

Secţiunea de propagandă “Crişul Negru”, cea de-a doua componentă a Reuniunii, a acţionat în domeniul publicaţiilor, bibliotecilor, conferinţelor, şezătorilor, reprezentaţiilor teatrale, cinematografului etc. Ea s-a preocupat, în mod special, de înfiinţarea librăriilor şi a şcolilor, pe care le-a înzestrat cu carte românească. Secţiunea şi-a propus să iniţieze contacte culturale cu cât mai multe centre importante din ţară, un loc important deţinând relaţiile cu Capitala22. Scopurile au fost transpuse în practică mai ales în mediul urban, unde s-a iniţiat o acţiune culturală activă, în consens cu noile realităţi promovate de societatea interbelică românească23.

Casele Naţionale “Crişul Repede”, ca secţie a Reuniunii, cu sucursale în diferite localităţi rurale şi urbane ale judeţului, au corespuns propagandei culturale la sate. Aceasta urma să se concretizeze prin răspândirea unor publicaţii special destinate lumii rurale, construirea unor aşezăminte proprii, în care să se organizeze momente culturale diverse: serbări şi dansuri naţionale, concursuri pe diferite teme, spectacole teatrale şi cinematografice, expoziţii agricole şi etnografice etc. În acest mod, s-a urmărit asigurarea unei legături între populaţia rurală şi cea urbană, dezvoltarea artei tradiţionale româneşti etc24. Revista Cele Trei Crişuri a inventariat o serie de priorităţi culturale care trebuiau materializate în satul bihorean interbelic prin intermediul acestor Case Naţionale: organizarea de biblioteci populare, înfiinţarea unor săli de lectură, susţinerea de conferinţe din domeniul educaţiei sanitare, construirea de spitale etc. În sfârşit, aceste aşezăminte trebuiau să devină centre de răspândire a culturii româneşti şi locul de întâlnire a întregii populaţii rurale dintr-o anumită regiune.

Întreaga activitate menţionată a fost iniţiată de conducerea Reuniunii, care avea următoarea componenţă: preşedinţii activi ai comitetului (episcopul greco-catolic Demetriu Radu, vicarul ortodox Roman R. Ciorogariu, Comandantul diviziei XVII, generalul Marcel Olteanu), vicepreşedinţii (Secţia I – colonel George Bacaloglu, Secţia II – dr. Aurel Lazăr şi colonel Nicolae Batăr, Secţia III-a prefectul judeţului, dr. Nicolae Zigre) şi membrii comitetului central (Aurel Bârsan, general Constantinescu, Viora Ciordaş, Livia Cosma, dr. Egry, Alexandra Gera, Andrei Horvat, dr. Gh. Miculaş, Aurelia Pop, Cornelia Popa, dr. Nicolae Popovici, dr. Alexandrul Pteancu, dr. Stan Florian, colonelul Teodor Stănescu, colonelulul N. Truşculescu, Gh. Tulbure, Amelia Vulcan, secretar general decan Gheorghiu)25.

În jurul revistei Cele Trei Crişuri s-au consumat veritabile momente de colaborare culturală cu reprezentanţii altor culturi, ceea ce dovedeşte spiritul novator, european, care domina iniţiativele reuniunii. Încă din martie 1922, se poate identifica o mişcare de apropiere a culturii româneşti locale faţă de cultura maghiară. La început au 21 Cele Trei Crişuri, 1920, nr. 1, p. 33-34 22 Marea Reuniune…, p. 5 23 Cele Trei Crişuri, 1928, nr. 11-12, p. 183 24 Marea Reuniune…, p. 5-6 25 Cele Trei Crişuri, 1920, nr. 1, p. 34-35

289

Radu ROMÂNAŞU

existat doar câteva fapte izolate, care s-au finalizat printr-o serie de traduceri reciproce din cele două literaturi26.

Un pas concret realizat pe terenul colaborării culturale între români şi maghiari a fost organizarea unei societăţi a scriitorilor, gazetarilor şi artiştilor de toate categoriile, fără nici o diferenţă de naţionalitate. Scopul acesteia era cunoaşterea literaturii celor două popoare, prin traducere reciprocă şi înfiinţarea unui club comun, unde să se desfăşoare conferinţe săptămânale care să ia în dezbatere diverse probleme istorice, literare şi culturale specifice epocii.

Statutele noii societăţi au fost votate cu prilejul unei Adunări generale. A fost ales, prin vot secret, un comitet local, în fruntea căruia au fost desemnaţi, ca preşedinţi activi, Iren de Pálffy şi M. G. Samarineanu, iniţiatorul acestei idei27.

Unul dintre obiectivele majore pentru care a militat asociaţia s-a materializat în cursul lunii decembrie 1922 prin editarea unei reviste cu un conţinut literar, artistic, teatral şi social intitulată Aurora, care a apărut la Oradea, într-o redactare bilingvă româno-maghiară. Aceasta îşi propunea să publice “cât mai multe traduceri alese din literatura românească în ungureşte şi viceversa. În modul acesta – aprecia G. Bacaloglu semnatarul articolului-program – cele două naţionalităţi vor ajunge în cel mai scurt timp să se cunoască reciproc”. De asemenea, “Aurora va urmări de aproape toate mişcările literare şi artistice din ambele părţi, publicând articole, cronici şi recenzii bogate despre arta şi teatrul român şi maghiar. Pe lângă aceasta, revista noastră se ocupă şi cu viaţa socială, căutând ca prin cuprinsul celor mai competenţi oameni să dea o îndrumare mai bună şi mai liniştită în noua societate a Statului nostru”28. Entuziasmul acestei iniţiative se regăseşte încă din primul număr al revistei: “… Pornim nainte… Suntem tineri, dar suntem vlăstare altoite pe trunchiul comun al lui Eminescu şi Petöfi. Din rădăcinile acestui trunchiu vom sorbi hrană pentru amândouă neamurile. Convinşi de nouile rosturi ale vremii aruncăm cu toată credinţa sămânţa înfrăţirii şi a cunoaşterii reciproce. Fie ca această sămânţă să încolţească şi să rodească într-un ogor uman fără graniţe sufleteşti…”29. Despre Aurora s-a vorbit mult în acea perioadă şi, desigur, a fost un eveniment semnificativ care s-a petrecut pe scena culturală a Transilvaniei30.

În paginile revistei s-au publicat interviuri cu fruntaşii culturii şi politicii maghiare din Transilvania, poetul George A. Petre şi Alexandru Olteanu implicându-se în realizarea unui schimb cultural intens între cele două popoare. Aceste demersuri au avut rolul de a strânge legăturile de colaborare între intelectualitatea română şi cea maghiară, pe scena culturală a Bihorului interbelic31.

Ca rezultat al acestei înţelegeri şi conlucrări, a apărut o antologie din poeţii români moderni, ale căror versuri au fost traduse în limba maghiară de Keresztury Sandor. În replică, un scriitor maghiar orădean a pregătit în anul 1922 o culegere de nuvele din cei mai reprezentativi scriitori români32. Colaborarea culturală a înregistrat noi momente semnificative la sfârşitul lunii iunie 1923, când, la Oradea, a apărut o

26 Ibidem, 1922, nr. 15, p. 239 27 Ibidem, nr. 5-6, p. 96 28 G. Bacaloglu, Programul nostru, în Aurora, 1922, nr. 1, p. 1 29 George A. Petre, Noui orizonturi, în Ibidem, p. 2 30 Cele Trei Crişuri, 1922, nr. 15, p. 239 31 Ibidem, 1939, nr. 9-10, p. 184 32 Ibidem, 1922, nr. 12, p. 1

290


antologie a poeţilor moderni maghiari, transpusă în româneşte de Iustin Ilieşiu. Au fost traduse versuri din peste 25 de poeţi unguri, un loc important ocupând poeziile lui Ady Endre (care figura cu 18 poeme în versiune românească) şi Babits Mihaly. Volumul s-a intitulat Laura şi a fost legat într-o copertă lucrată artistic de pictorul Ghiţia. Prin eforturile lui George A. Petre, în anul 1930, a apărut (în traducere românească) primul volum de versuri independent din creaţia poetului Ady Endre, intitulat Sânge şi aur33. În februarie 1926, revista Cele Trei Crişuri a continuat acţiunea prin editarea unui volum de poezii şi nuvele din literatura română, pe care le-a tradus în limba maghiară34. Dintre prozatorii şi poeţii români echivalaţi în ungureşte amintim pe: Eminescu, Coşbuc, Vlahuţă, Sadoveanu, Rebreanu, Blaga etc.

Din păcate, în calea acestor colaborări culturale s-au ridicat o serie de piedici. Cea dintâi a venit chiar din partea oficialităţilor, care nu agreau ideea, pe motivul că aceasta a sosit prea timpuriu, într-o fază a societăţii în care nu existau încă condiţiile concrete pentru realizarea apropierii româno-maghiare. Pe de altă parte, era prezentă şi o oarecare lipsă de încredere reciprocă, generată de deosebirile artistice şi ideologice dintre scriitorii maghiari. Astfel, Ligeti Ernö, fost redactor la Napkelet, a inventariat aceste dificultăţi şi a propus editarea unei reviste în limba română, care să se ocupe exclusiv de cultura maghiară. Un alt reprezentant al părţii maghiare, Daday Lorant, îşi manifesta neîncrederea faţă de apropierea româno-maghiară, apreciind rezultatele obţinute ca fiind slabe. Acestor dificultăţi li s-au adăugat şi cele financiare, astfel că revista îşi încetează apariţia în iunie 1923. A reapărut în anul următor, fiind redactată numai în limba maghiară35. Viaţa Aurorei n-a fost lungă (niciun an de existenţă), însă ea a încercat să ajungă în toate mediile culturale care înţelegeau scopul sincer pentru care a militat. De altfel, întreaga presă românească a salutat apariţia revistei orădene, într-o perioadă în care formula dialogului era considerată cea mai potrivită pentru soluţionarea tuturor problemelor întâlnite. În jurul Aurorei s-a creat o nouă mentalitate care a îmbrăţişat fenomenul convieţuirii, confruntările xenofobe fiind eliminate36. Fără îndoială, experienţa revistei orădene nu a fost izolată. Au existat şi alte publicaţii bilingve: Culisele (Cluj), Cimbora (Satu Mare), dar se pare că revista Aurora s-a remarcat prin programul pe care a dorit să-l aplice consecvent. Dacă nu a reuşit în întregime n-a fost vina ei, ci a împrejurărilor de moment37.

Revista Cele Trei Crişuri a ajuns să fie citită şi în importante capitale europene precum,Viena, Praga, Roma, Berlin, Paris, Sofia şi chiar pe continentul american38.

Şi presa internaţională a recunoscut eficienţa activităţii pe teren naţional, european şi chiar intercontinental a Reuniunii şi a revistei sale. În urma articolelor

33 Ibidem, 1923, nr. 6, p. 100 34 Ibidem, 1925, nr. 12, p. 193; Ioan Kohn, Momente semnificative în istoria relaţiilor culturale româno-maghiare – perioada interbelică, în Trepte vechi şi noi de istorie, cultură şi viaţă bisericească în Eparhia Oradiei. Mărturii-Evocări, Editura Episcopiei Ortodoxe Române Oradea, 1980, p. 146-147 35 Nae Antonescu, Reviste din Transilvania (în continuare: Reviste din…), Biblioteca revistei Familia, Oradea, 2001, p. 291-292 36 Stelian Vasilescu, O experienţă a dialogului interetnic. Revista Aurora (1922-1923), în Aurora, 1993, nr. 1, p. 20; Nae Antonescu, Relaţii româno-maghiare. Momentul Oradea, în Aurora, 1997, nr. 8, p. 89 37 Nae Antonescu, Reviste din… , p. 292 38 AN-DJBh, fond Reuniunea Culturală “Cele Trei Crişuri”, dos. 7, f. 2

291

Radu ROMÂNAŞU

dedicate evenimentelor internaţionale, aprecierile străinătăţii, după 16 ani de activitate, au fost pe măsură: librăria Plon din Paris, printr-o adresă trimisă la redacţie, solicita un schimb de publicaţii şi îşi exprima dorinţa de a strânge raporturile cu revista şi instituţia din Oradea; Ziarul Messaggero din Roma a evidenţiat, într-un articol, propaganda Reuniunii pentru răspândirea culturii italiene în România. La rândul ei, Universitatea din California (Los Angeles) a solicitat revista în Statele Unite, declarându-se pentru o colaborare între cele două instituţii39.

De altfel, revista Cele Trei Crişuri a fost la fel de “simţitoare” şi cu oficiosul românilor din Statele Unite şi Canada, care a împlinit 30 de ani de existenţă în anul 1935. Însufleţită de acest eveniment festiv, revista a dedicat un număr special ziarului românesc America40.

Pentru a argumenta această atitudine a presei internaţionale, prezentăm, în continuare, o trecere în revistă a unor însumări de titluri semnificative, care se regăseau în mai multe numere ale publicaţiei orădene: România şi Societatea Naţiunilor (în limba română şi franceză), Franţa şi România (limba română, limba franceză), Pro-latio Congresul Presei Latine (în limbile română, franceză, italiană), Basarabia. Un deceniu de la Unire (1918-1928), Dobrogea. Semicentenarul ei (1878-1928), Ardealul şi Banatul, un deceniu de la unire (1918-1928), România de peste hotare, Probleme culturale, Arta românească, Umorul românesc, Femeia română, Teatrul românesc, Două centenare: Romantismul şi Mistral, Aspecte ale spiritului contemporan, Nuvela românească, Privire asupra literaturii române, Crăciunul şi datinile româneşti, Armata noastră (tineretul), Un an de la Restaurare (închinat M.S. Regelui Carol al II-lea), Istoricul Castelului Peleş, Congresul Interparlamentar. Parlamentul popoarelor. Diferite limbi, Aspecte de la Congresul interparlamentar, Pagini literare şi de artă dramatică, Curente politice europene. Masacrul de la Nistru41.

Trebuie, de asemenea, să menţionăm numerele speciale dedicate de revistă Congresului latin şi interparlamentar, Franţei, Expoziţiei şi Pavilionului românesc de la Paris şi altor evenimente culturale europene42.

Reuniunea a fost conştientă şi de importanţa colaborării culturale cu celelalte societăţi similare. Doar în aceste condiţii se putea ajunge la captarea valenţelor spirituale locale, care să garanteze succesul acţiunilor iniţiate în vederea culturalizării.

Asociaţia orădeană a reuşit pe parcursul perioadei interbelice să concretizeze numeroase manifestări culturale care au fost stipulate în proiectul de statute. Ele s-au bucurat de receptivitatea şi aprecierea societăţii româneşti aflate într-o etapă de tatonări şi reorientări în plan social şi cultural. Prin intermediul lor, Reuniunea s-a înscris în acţiunea de difuzare a procesului de culturalizare la graniţa de vest a ţării, iniţiativă care a ocupat un loc bine definit în vastul program cultural gândit de statul naţional unitar român.

Datorită dificultăţilor de ordin material, a disensiunilor existente între unii intelectuali şi a altor chestiuni legate de disputele politice şi confesionale, la care s-a adăugat slaba susţinere financiară din partea statului, o serie de proiecte moderne gândite de Reuniune nu s-au putut aplica în societatea bihoreană, care trebuia ridicată, în primul rând, din punct de vedere cultural. 39 Cele Trei Crişuri, 1935, nr. 7-8, p. 116 40 Ibidem, 1935, nr. 7-8, p. 114 41 Ibidem, 1934, nr. 3-4, p. 40 42 Ibidem, 1938, nr. 3-4, p. 77

292


Totuşi spectrul larg al mijloacelor culturale utilizate (şezători artistico-culturale, prelegeri, conferinţe, expoziţii, spectacole muzicale, organizarea de biblioteci etc.) au reuşit să pătrundă în medii sociale din ce în ce mai largi, atât în pătura urbană, cât şi în cea rurală. În ambele cazuri s-au obţinut rezultate notabile din perspectiva culturalizării şi consolidării contactului între cele două medii de locuire.

Au fost solicitate, pentru edificarea acestei vaste acţiuni de culturalizare, toate personalităţile vremii, indiferent de naţionalitate. Exclusivismul, provincialismul şi xenofobia nu îşi aflau rostul în cadrul unei asociaţii culturale, care dorea să grupeze într-o singură forţă toate energiile creatoare de cultură.

Importantele rezultate obţinute de Reuniune au fost lăsate generaţiilor mai tinere, care, în concepţia societăţii culturale orădene, trebuiau “să ducă mai departe o luptă care se dovedeşte atât de folositoare pentru binele naţiei. Fiindcă nu e de-ajuns să te bucuri de ceia ce ţi-a fost încredinţat… Tăria e în râvna de a şti să păstrezi şi, păstrând, să îndrepţi pe calea desăvârşirii tot ceiace rămâne strâns legat de cultură, de însufleţire, de naţionalism”43.

Reuniunea “Cele Trei Crişuri” a reuşit, prin activitatea desfăşurată în perioada interbelică, “să rămână ca o mărturie vie şi adânc vorbitoare generaţiilor ce vor veni”44.

În darea de seamă cu privire la activitatea desfăşurată în anul 1925, Reuniunea şi-a mărturisit, poate cel mai bine, intenţiile sale programatice: “Misiunea noastră e delicată dar hotărâtă. Muncim pentru afirmarea unităţei naţionale şi culturale. Sperăm a ne ridica naţiunea la un nivel cât mai înalt, prin valorile noastre netăgăduite. Muncim pentru a dovedi şi concetăţenilor noştri de altă naţiune că avem dreptul să afirmăm superioritatea rasei şi a neamului nostru. Muncim pentru realizarea armoniei sociale între toţi fiii ţării fără deosebire de naţionalitate şi confesiune, ca din această legătură sufletească să se nască stima reciprocă şi liniştea paşnică în frumoasa, dar frământata noastră ţară. Muncim pentru a afirma viaţa românească şi rămânem grănicer cultural-naţional la poarta frontierei de vest a ţării. Pentru aceasta avem nevoie însă de ceva: de solidaritate pe terenul neutru pe care lucrăm. Şi mai suntem convinşi că nimic nu se poate realiza dacă nu există nu numai sinceritate şi entuziasm, care stau la baza oricărei acţiuni comune, ci şi perseverenţă la înfăptuirea progresului năzuit…”45.

43 Ibidem, 1935, nr. 1-2, p. 46 44 Ibidem, p. 40 45 AN-DJBh, fond Reuniunea Culturală “Cele Trei Crişuri”, dos. 7, f. 1

293

Presa germană din Basarabia în anii 1918-1940

Flavius SOLOMON

Die deutsche Presse in Bessarabien: 1918-1940

Zusamenfassung. Verglichen mit anderen Regionen Rumäniens (insbesondere mit Siebenbürgen, dem Banat und der Bukowina) kann man im Falle Bessarabiens nur bedingt von einer deutschsprachigen Presse sprechen. Die Auflagen der meisten deutschen Zeitungen (die wichtigste davon war Die Deutsche Zeitung Bessarabiens) und Zeitschriften waren vergleichsweise klein (durchschnittlich von paar hundert Exemplaren). In den 1920er Jahren stand die deutsche Presse Bessarabiens unter dem Einfluss der Pietisten und interessierte sich eher für Lokalereignisse und Kirchenfragen. Nach 1932 stand die Presse der Bessarabiendeutsche im Zeichen des nationalsozialistischen Gedankenguts. Die Umsiedlung von 1940 setzte ein Ende dem deutschen Kulturleben in Bessarabien, darunter auch der Presse in deutscher Sprache.

Cuvinte cheie: Basarabia, colonişti, presa, România, germani, autori, publicaţii

Raportat la numărul relativ mic, ponderea politică şi economică, dar şi la perioada de doar un secol în care s-au aflat în „patria de la Prut”1, germanii basarabeni – de altfel ca şi germanii din Dobrogea – pot fi consideraţi o prezenţă mai degrabă insolită în stepele din proximitatea Gurilor Dunării, această percepţie fiind confirmată şi de locul secundar pe care aceştia îl ocupă în lucrările de sinteză privind istoria şi cultura „diasporei” germane din Europa de Est2. Priviţi însă din interior, din perspectiva istoriei Basarabiei, etnicii germani au lăsat urme adânci în imaginarul colectiv de aici, amintirile despre acest grup fiind proaspete chiar şi la aproape şapte decenii de la strămutarea în Germania, în toamna anului 1940, ca urmare a unui acord încheiat între guvernele sovietic şi german3. Începuturile comunităţii germanilor din Basarabia4 este comparabil cu cel al grupurilor de colonişti din alte părţi ale Europei

1 Sintagma aparţine lui Ernst Krüger, editorul cronicii unei aşezări a germanilor din Bugeac (Krüger, Ernst, Heimat am Pruth. Erinnerungen an Mariental. Bessarabien, Salzgitter-Bad, [1990]). 2 A se vedea în acest sens seria în 10 volume Deutsche Geschichte im Osten Europas. 3 Solomon, Flavius, Die Umsiedlung “heim ins Reich” von 1940. Erinnerungen und Lebensberichte Deutscher aus Bessarabien, în Deutsche und Rumänen in der Erinnerungsliteratur. Memorialistik aus dem 19. und 20. Jahrhundert als Geschichtsquelle, hrsg. von Krista Zach, München, 2005, p. 205-216 4 După locurile de origine, coloniştii germani din Basarabia au format două mari grupuri: 1. din spaţiul est-german (Polonia prusacă, Prusia Occidentală, Brandenburg, Mecklenburg şi Pomerania); 2. din partea de sud-vest a Germaniei (în special din Württemberg şi Bavaria). Acestora li se vor alătura în 1822 câteva zeci de persoane originare din cantonul elveţian Waadt. O statistică rusă din 1827 vorbea de prezenţa în sudul Basarabiei a 6.407 „germani”, a 3.224 „polonezi” şi a 73 „elveţieni”, în total 9.704 persoane. Potrivit unui raport întocmit în 1857, numărul total al familiilor de colonişti de „naţiune germană” stabiliţi în Basarabia în primele

294


Sud-estice. La fel cum s-a întâmplat de pildă în cazul saşilor ardeleni sau al şvabilor bănăţeni, stabilirea unor grupuri de germani în Basarabia a fost dictată de doi factori majori: 1. existenţa unor condiţii interne determinante pentru emigrare; 2. interesul părţii invitătoare pentru forţă de muncă calificată. Referitor la primul aspect şi în legătură cu stabilirea unor grupuri de germani în Bugeac5, se cuvine să amintim faptul că locurile de origine ale acestora (în special Württemberg) au fost la sfârşitul secolului XVIII - începutul secolului XIX scena unor abuzuri din partea aparatului birocratic, la care s-au adăugat recoltele slabe şi, nu în ultimul rând, criza din biserica protestantă. De loc întâmplător, un număr important de emigranţi din Württemberg era format din adepţi ai mişcării pietiste, atraşi mai ales de Muntele Arafat, unde, în 1836, potrivit prezicerilor cărturarului Johann Albrecht Bengel (1687-1752), urma să aibă loc revenirea pe Pământ a lui Isus Christos. În ceea ce priveşte cel de-al doilea factor, dorinţa unui număr deloc neglijabil de ţărani din sud-estul şi estul Germaniei de a-şi căuta norocul în stepele din nordul Mării Negre a fost receptată cu deosebit interes de către autorităţile ruse, interesate în valorificarea potenţialului agricol al unor regiuni intrate de curând în componenţa Imperiului Ţarilor. Pentru a atrage un număr cât mai mare de colonişti din afara Rusiei, guvernul de la Petersburg a anunţat, prin diverse proclamaţii şi decrete, acordarea pentru noii supuşi ai Romanovilor a unor largi privilegii fiscale, înzestrarea gratuită cu mari suprafeţe agricole, scutirea de serviciul militar şi garantarea unor largi libertăţi administrative şi religioase6.

La baza autonomiei germanilor din Novorusia – stepele dintre Bug şi Nistru – şi Basarabia a stat timp de câteva decenii un comitet special7, care a avut la început trei filiale, la Chişinău, Ekaterinoslav şi Odessa, şi a fost condus de un preşedinte numit prin decret special al ţarului. Chiar dacă se supuneau sistemului juridic valabil la acea vreme în Rusia, comunităţile germane din Basarabia erau libere în a-şi reglementa independent problemele specifice comunitare, de competenţa organelor guberniale şi centrale ţinând doar abaterile penale grave8. Din anii 1860 statutul juridic al

decenii de după anexarea acestei provincii de către Rusia (1812) a fost de 2.100. În perioada 1814-1842, în cele 24 de „colonii mamă” (fără colonia elveţiană Chabag cu 39 familii) s-au stabilit 2.335 familii de ţărani germani. Alături de „coloniile mamă”, până la 1914 au fost create şi 65 de „colonii soră” (Becker, Jakob, Bessarabien und sein Deutschtum, Bietigheim, 1966; Müller-Langenthal, Friedrich, Ansiedlung und Schicksale der Deutschen in Bessarabien bis zum Weltkrieg, în Friedrich Müller-Langenthal, Die Geschichte unseres Volkes. Bilder aus Vergangenheit und Gegenwart der Deutschen in Rumänien, Hermannstadt, [1925], p. 119-128; Stratulat, Ion, Coloniştii germani din sudul Basarabiei. Obiective şi repercursiuni. Prima jumătate a secolului al XIX-lea, în „Cugetul” (Chişinău), 1994, 2-3, p. 33-38). 5 Cuvânt de origine turcă, folosit pentru desemnarea stepelor din sudul Basarabiei. 6 Pentru ample referinţe bibliografice: Bibliographie zur Geschichte und Kultur der Russlanddeutschen, Bd. 1., Von der Einwanderung bis 1917, hrsg. von Detlef Brandes, Margarete Busch und Kristina Pavlović, München, 1994. 7 Fürsorgekomitee für die Kolonien Südrusslands. 8 Principiile autonomiei comunitare germane se găsesc în cea mai mare parte în „Instruktion zur inneren Einrichtung und Verwaltung der Neu-Reußischen Ausländischen Kolonien“ din anul 1797, care a fost valabilă până la 1871, anul dizolvării „comitetului special”. Respectiva „instrucţiune” prevedea o administraţie locală a germanilor din Novorusia şi Basarabia constituită pe trei nivele: 1. nivelul satului; 2. nivelul ţinutului; 3. „comitetul special”. Administraţia satului era responsabilă pentru transmiterea către populaţie a dispoziţiilor organelor centrale, de întocmirea actelor personale şi de proprietate şi de judecarea unor mici

295

Flavius SOLOMON

coloniştilor germani din Basarabia, ca şi al celor din alte regiuni din sud-vestul Rusiei, a suferit modificări importante, marcate de limitarea autonomiei locale şi a privilegiilor fiscale, pentru ca în timpul primei conflagraţii mondiale să fie chiar ameninţaţi cu deportarea în regiunile din estul Imperiului. Presiunile puternice la care vor fi supuşi germanii basarabeni în a doua jumătate a secolului XIX şi începutul secolului XX se vor reflecta de altfel şi în valurile de emigrări către alte regiuni ale Imperiului Rus, Statele Unite, Canada şi America de Sud9.

Frica de a fi strămutaţi, incertitudinile legate de evoluţiile politice şi economice de după instaurarea puterii bolşevicilor la Petrograd şi izbucnirea războiului civil în Rusia au constituit argumentele principale care au uşurat luarea de către comunitatea germană din Basarabia a unei atitudini de susţinere a deciziei din 27 martie/9 aprilie 1918 a Sfatului Ţării de la Chişinău, unirea acestei provincii cu România fiind salutată la un congres special organizat la Tarutino în martie 191910. Proba de loialitate a germanilor din Basarabia faţă de statul român din timpul rebeliunii bolşevice din 1924 de la Tatar-Bunar a constituit chiar motivul ca o parte a liderilor politici români (mai ales a celor originari din Basarabia) să sprijine ideea unei autonomii culturale şi educaţionale pentru etnicii germani de aici. Spre deosebire însă de germanii din alte provincii alipite la România în 1918, germanii basarabeni s-au dovedit mai puţin pregătiţi pentru o viaţă politică intensă, în condiţii diferite de cele din timpul administraţiei ruse, dificultăţile germanilor din Basarabia de a se integra în viaţa politică românească fiind legate mai ales de slăbiciunile structurale ale acestui grup etnic. Formată în special din ţărani, cu un orizont politic şi cultural foarte limitat şi ancoraţi într-o gândire de inspiraţie pietistă, comunitatea germanilor din Basarabia nu s-a arătat dispusă la sacrificii financiare pentru susţinerea unor proiecte politice şi culturale majore. Situaţia precară a organizaţiilor politice ale germanilor din Basarabia este ilustrată şi de faptul că, din cauza lipsei resurselor financiare, liderii acestei comunităţi erau constrânşi să-şi

delicte. De obicei, deciziile mai importante erau luate în cadrul unei adunări a comunităţii, la care erau aleşi şi funcţionarii locali, preoţii, învăţătorii şi notarii (Becker, Bessarabien und sein Deutschtum, p. 49-56). 9 La recensământul rus din 1897, în Basarabia au fost înregistrate 60.206 persoane cu limba maternă germană, dintre care 58.106 în mediul rural şi doar 2.100 în mediul urban. Trei decenii mai târziu, recensământul românesc din 1930 avea să înregistreze în Basarabia 81.089 persoane de origine etnică germană, dintre care 77.753 la sate şi 3.336 în oraşe (Solomon, Flavius, Identitate etnică şi minorităţi în Republica Moldova. O bibliografie, Iaşi, 2001, p. 157-172; Idem, Die ethnische Struktur der Bevölkerung Bessarabiens und der Republik Moldau. 1812-2004, în Ethnic Contacts and Cultural Exchanges North and West of the Black Sea. From the Ottoman Conquest to the Present, edited by Flavius Solomon and Alexandru Zub, Iaşi, 2005, p. 271-274). Până la 1939 au emigrat din Basarabia peste 19.000 etnici germani, dintre care peste 11.000 în Statele Unite şi Canada, aproape 2.000 în America de Sud, cca. 3.800 în alte regiuni ale Imperiului Rus, peste 1.300 în alte regiuni ale României şi ca. 350 în Germania (Schmidt, Ute, Die Deutschen aus Bessarabien. Eine Minderheit aus Südosteuropa (1814 bis heute). 2., durchgesehene Auflage, Köln, 2004, p. 50). 10 După abolirea ţarismului şi instaurarea la Petrograd a guvernului provizoriu (februarie-martie 1918) şi până la începutul anului 1918 liderii germanilor basarabeni au sperat în crearea unei autonomii teritoriale care să-i cuprindă pe germanii din guberniile Cherson şi Basarabia (Glass, Hildrun, Zerbrochene Nachbarschaft. Das deutsch-jüdische Verhältnis in Rumänien (1918-1938), München, 1996, p. 66-68).

296


finanţeze deseori din resurse proprii deplasările la Bucureşti în chestiuni legate de interesul întregii comunităţi11. Angajamentele privitoare la drepturile minorităţilor asumate de către România după primul război mondial, dar şi dorinţa autorităţilor române de a câştiga loialitatea unor grupuri etnice ostile în parte aranjamentelor teritoriale postbelice, a condus la începutul anilor 1920 la o relativă deschidere faţă de aşteptările şi nevoile grupurilor etnice minoritare din provinciile nou alipite. Acest lucru s-a regăsit şi în creşterea producţiei gazetăreşti, mai ales în Basarabia, numărul şi tirajul publicaţiilor fiind superior celor de până la declanşarea războiului. În mare parte, dinamica pozitivă din domeniul presei din provincia de la est de Prut s-a datorat tipăriturilor în limba rusă12, printre consumatorii constanţi sau ocazionali ai acestora numărându-se, alături de etnicii ruşi înşişi, foarte mulţi evrei, ucraineni, polonezi, bulgari, dar şi români13. Pe lângă publicaţiile de limbă rusă şi română14, între cele două războaie, un început promiţător a cunoscut şi presa în limba idiş15. Până la 1918 în Basarabia nu a existat nici un ziar local de limbă germană, singura „foaie” difuzată sporadic în mediul germanilor basarabeni fiind Unterhaltungsblatt für die deutschen Ansiedler Russlands, apărută între 1840 şi 1863 la Odesa şi continuată de Odessaer Zeitung16. Trecerea Basarabiei la România şi instaurarea unei cortine ideologice impermeabile pe Nistru a adus mutaţii importante şi în mediul presei de limbă germană din Basarabia. După mai multe tentative nereuşite din lunile tulburi de după război, la 6 noiembrie 1919, graţie eforturilor a şase profesori de la Liceul de Băieţi din Tarutino (D. Haase, H. Roemmich, W. v. Gromann, A. Knauer, Chr. Kalmbach, K. Liebram sen.) a apărut primul număr al Deutsche Zeitung Bessarabiens, care va rămâne principala publicaţie de limbă germană din Basarabia în

11 Ibidem, p. 115 12 În perioada interbelică, mai ales în primul deceniu de după 1918, limba rusă a continuat să reprezinte în Basarabia, în special în mediul urban, un gen de lingua franca (A se vedea pe larg: Livezeanu, Irina, Cultural Politics in Greater Romania: Regionalism, Nation-Building and Ethnic Struggle, 1918-1930, Ithaca, 1995. Citat după ediţia în limba română Cultură şi naţionalism în România Mare, 1918-1930, Bucureşti, 1998, p. 111-156). 13 Principalele ziare de limbă rusă tipărite la Chişinău între 1918 şi 1940 au fost Bessarabskoe slovo, Golos Bessarabii, Bessarabskaja počta şi Kišinevskij listok (Presa basarabeană de la începuturi până în anul 1957. Catalog, ediţie îngrijită de Lidia Kulikovski. Alcătuitor Margarita Şcelcikova: http://www.hasdeu.md/ro/ebibl/bibliogr/poslednij.pdf, p. 17-20. 14 În perioada interbelică presa de limbă română din Basarabia nu a reuşit să treacă definitiv de faza „pionieratului”. Pentru unii contemporani, primii ani de după 1918 au reprezentat chiar un regres. Situaţia nu se va modifica esenţial nici în anii 1930, chiar dacă între timp numărul cititorilor de presă în limba română avea să crească semnificativ. Acest lucru se explică prin faptul că basarabenii preferau ziarele de o mai bună calitate venite din Bucureşti sau Iaşi. Printre titlurile mai cunoscute tipărite între cele două războaie la Chişinău s-au numărat: Cuvântul Moldovenesc (1926-1943), Dreptatea, Viaţa Basarabiei (1930-1944), Raza (1931-1944). La acestea se adăugau alte câteva publicaţii de mic tiraj care au apărut sporadic la Bălţi, Orhei, Soroca, Cetatea Albă (Presa basarabeană de la începuturi până în anul 1957, p. 16-20). 15 Ibidem 16 La această publicaţie a colaborat şi cunoscutul cărturar basarabean Karl Wilhelm (Fassel, Horst, Literatura germană din Basarabia (I), în „Revista de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1994, 1 (151), p. 77.

297

Flavius SOLOMON

întreaga perioadă interbelică17. Modest ca întindere la început, cu doar două pagini, ziarul a fost extins încă din numărul 11 la patru pagini, pentru ca începând cu numărul 28 să apără regulat, de două ori pe săptămână, şi să aibă un timp un tiraj apreciabil de 3.500 exemplare18. Majoritatea publicaţiilor periodice de limbă germană din Basarabia au apărut în orăşelul Tarutino, „capitala” populaţiei germane stepa Bugeacului. Alături de Tarutino, ziare şi reviste adresate unor anumite categorii de cititori au fost tipărite la Gnadental, unde în 1934 s-a aflat sediul periodicului bisericesc Sonntagsgruss19, şi Sarata, unde Albert Knauer a editat în anii 1922, 1925, 1932, 1933 Heimatkalender für die deutschen Bewohner Bessarabiens und der Dobrudscha, calendarul fiind destinat, aşa cum se poate observa şi din titlu, în special ţăranilor din cele două provincii. La fel ca şi în cazul publicaţiilor periodice în limbile rusă, română sau idiş, presa de limbă germană din Basarabia s-a confruntat, pe toată durata perioadei interbelice, cu mari dificultăţi, în parte de înţeles, dacă avem în vedere faptul că aceasta se afla abia la început de drum. În acest sens, ar trebui văzută de pildă durata scurtă de existenţă a celor mai multe publicaţii, de la câteva săptămâni la câţiva ani, la fel ca şi tirajul mult sub cel al altor ziare şi reviste de limbă germană din Transilvania, dar şi din Banat şi Bucovina20. Situaţia deloc convenabilă a presei din Basarabia i-a determinat pe unii autori germani din această provincie să încerce să publice în ziare şi reviste din Transilvania, Banat sau Bucovina, printre care Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt şi Deutsche Tagespost din Sibiu, Temesvarer Zeitung, Banater Deutsche Zeitung şi Schbäbische Volkspresse din Timişoara, Kronstädter Zeitung din Braşov, Czernowitzer Deutsche Tagespost din Cernăuţi. În ziarul Der Volksfreund, editat între 1925 şi 1930 de către Michael Kausch, a existat chiar o rubrică intitulată Bessarabische Briefe21. Dintre autorii germani din Basarabia care s-au remarcat prin colaborarea la publicaţii de limbă germană din provinciile alipite la 1918 la România ar trebui amintit în mod special Heinrich Block, profesor şi jurnalist din Chişinău, care a fost un timp redactor al ziarului de limbă rusă din Chişinău Bessarabskoe slovo, iar după stabilirea la începutul anilor 1930 la Bucureşti s-a numărat printre fruntaşii ziarului Naša Reč’22. Pentru a rămâne în sfera mai largă a presei de expresie germană din România în perioada interbelică, ar trebui să reţinem faptul că majoritatea publicaţiilor din Basarabia au fost prizoniere ale unui provincialism uşor de identificat. Spre deosebire de ziarele şi revistele din Transilvania, Banat şi Bucovina, presa de limbă germană din Basarabia nu a fost aproape deloc interesată de fenomenul cultural din Germania şi Austria, iar prezenţa unor autori importanţi români sau ruşi în paginile acestora a fost mai degrabă ocazională23. Chiar şi autori de origine basarabeană cunoscuţi în afara

17 Primul redactor al acestui ziar a fost Christian Kalmbach (Fassel, Literatura germană (I), p. 79). A se vedea şi Glass, Zerbrochene Nachbarschaft, p. 109-117. 18 Häfner, Hugo, 60 Jahre Deutsche Zeitung Bessarabiens. Deutsche Presseorgane in Bessarabien, în „Heimatkalender der Bessarabiendeutschen” (Hannover), 30, 1979, p. 42. 19 Între 1936 şi 1940 acesta a apărut la Tarutino. 20 Cel mai mare tiraj, de 4.500 exemplare, a fost înregistrat pentru o scurtă perioadă de timp de Deutsches Volksblatt (Fassel, Literatura germană (I), p. 80). 21 Ibidem, p. 80 22 Glass, Zerbrochene Nachbarschaft, p. 280-282 23 Fassel, Horst, Literatura germană din Basarabia (II), în „Revista de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1994, 2 (152), p. 72-73

298


Basarabiei, ca Alexander Eberwein sau Heinrich Block, sau stabiliţi în Basarabia, ca Reinhold Schreiber, au lipsit practic din periodicele de limbă germană de aici24. În schimb, au fost oferite spaţii editoriale unor autori locali de proză, poezie sau cronici de localităţi, care preferau de mult dialectul şvabilor basarabeni25. Printre promotorii importanţi ai unei astfel de literaturi s-a numărat Christian Idler (profesor şi jurnalist), care a studiat un timp şi la Academia de pictură din Berlin. Acesta a creat printre altele pagina de titlu a Deutscher Volkskalender für Bessarabien, a îngrijit un timp rubrica „Kunst und Schriftum“ din Deutsche Volkszeitung, iar în anii 1938-1939 a fost editor la Bauernkalender. Tendinţele de izolare manifestate în presa germană din Basarabia, mai ales în primul deceniu de după 1918, au fost expresia firească a modului de organizare a comunităţii germanilor din Bugeac, formată, cum spuneam deja, mai ales din ţărani al căror orizont de interes şi aşteptări nu depăşea limitele satelor în care locuiau, sau, în cel mai fericit caz, pe cel al târgurilor mici unde îşi vindea produsele agricole sau îşi procurau cele necesare familiei şi gospodăriei. La aceasta ar trebui adăugată şi influenţa puternică pe care au continuat să o aibă asupra comunităţii preoţii rămaşi încă fideli gândirii pietiste din secolul XIX. O schimbare importantă avea să se producă însă de la sfârşitul anilor 1920 – începutul anilor 1930, pe fondul crizei economice, care, în Basarabia, i-a afectat mai ales pe producătorii agricoli. De asemenea, nemulţumirile au fost alimentate şi de încercările statului român de a lua sub controlul său întreaga activitate a şcolilor din localităţile germane26. Scăderea accentuată a rolului Volksrat-ului27, acuzat de o slabă implicare în protejarea intereselor economice, politice şi culturale ale comunităţii, a avut ca urmare imediată creşterea importanţei unor organizaţii aflate sub influenţa liderilor germani din Transilvania, în special a „Selbsthilfe”. Tot prin filieră transilvană, în mediul germanilor basarabeni vor pătrunde şi ideile naţional-socialiste. Grăitoare în acest sens este chiar evoluţia presei de limbă germană din Basarabia în deceniul premergător celei de-a doua conflagraţii mondiale. Astfel, la scurt timp după crearea sa la Tarutino28, ziarul filialei din Basarabia a „Selbsthilfe”, Der Bessarabische Beobachter, a renunţat la subtitlul iniţial de Blatt der deutschen Vereine, pentru a îmbrăţişa un altul, încărcat ideologic - Kampfblatt der nationalsozialistischen 24 Fassel, Literatura germană (I), p. 81 25 Ibidem, p. 81-82 26 Învăţământul în limba maternă a constituit mărul discordiei în relaţiile dintre etnicii germani din Basarabia şi autorităţile române pe toată durata perioadei interbelice. Dacă la începutul anilor 1920 în satele germane au activat aproape exclusiv învăţători originari din respectivele comunităţi, mai târziu statul a reuşit să impună treptat cadre didactice venite inclusiv din afara Basarabiei, care de foarte multe ori nu cunoşteau limba germană şi, cu atât mai mult, dialectele locale. De pildă, între 1933 şi 1938, numărul învăţătorilor germani din Basarabia s-a redus de la 202 la 124, în timp ce numărul învăţătorilor români activi în şcolile germane a crescut de la 81 la 238. Din 1934, începând chiar din clasa întâi, toate obiectele trebuiau predate în limba română, limba germană urmând a fi studiată benevol şi doar la ore suplimentare. Singura excepţie în acest sens a fost constituită de cele două gimnazii din Tarutino şi Wernerschule din Sarata. A se vedea pe larg Fassel, Luminiţa, Das deutsche Schulwesen in Bessarabien (1812-1940). Eine komparativ-historische und sozio-kulturelle Untersuchung, München, 2000, p. 113-178. 27 Cea mai importantă organizaţie a germanilor din Basarabia până la începutul anilor 1930. 28 La 1 iulie 1932.

299

„ ... Însăşi Anglia nu ar putea guverna un loc ca Basarabia”: reflecţii ale unui ziarist britanic despre Basarabia anului 1924

Svetlana SUVEICĂ

"… England Itself Couldn't Govern a Place like Basarabia" a British Journalist's Reflections about Basarabia in 1924

Abstract. In 1924, the famous British journalist and publisher, Stephen Graham,

visited Bessarabia, as part of his journey along the cordon sanitaire. The articles he published in “The Times” were of great success, because of Graham’s perspicacious remarks and his ability to show a deep insight.

The author was fascinated by the landscape and the beauty of the region, at the same time he called Bessarabia as “the most difficult piece of administration in Eastern Europe.” He doubted whether England herself could govern a place like that. The most difficult part to manage was the permanent tension on the Eastern frontier, as well as continuous bolshevist attempts to destabilize the situation and to compromise the new administration. On the other side were diplomats, such as Ch.Racovski, that used their liasons and media channels in order to doubt Bessarabian status. Graham acknowledged the delicate minority issue and the difficulties of the integration process Bessarabia had to face.

Stephen Graham advised the Romanian administration to be more liberal and efficient, more friendly and confident in the treatment of the minority population. The hired professionals had to work hand in hand with Bessarabians and listen carefully to their needs. Only in that way it would overcome the difficulties and be successful on her new territory, concluded the author.

Cuvinte cheie: cordon sanitaire, dificultăţi ale administrării, destabilizarea

ordinii în Basarabia, problema minorităţilor Ziaristul londonez de la The Times, Stephen Graham1, a fost unul dintre puţinii

occidentali care au avut ocazia de a călători prin ţările cuprinse în aşa-zisul cordon sanitaire, creat după primul război mondial la iniţiativa Franţei2.

1 Stephen Graham, cunoscut ziarist şi publicist londonez, s-a născut în 1884. În ajunul primului război mondial, el a călătorit prin Rusia „în opinci”, înscriindu-şi impresiile şi reflecţiile sale într-o serie de lucrări, devenite foarte populare printre britanici în perioadea interbelică. Printre acestea se numără: A Vagabond in the Caucasus: with Some Notes of his Experiences among the Russians, London, John Lane, 1911; Undiscovered Russia, London-New York, John Lane & The Bodley Head, 1912; Changing Russia, London, John Lane, 1913; With the Russian Pilgrims to Jerusalem, London, Macmillan and Co., 1913; Russia and the World: A Study of the War and a Statement of the World - Problems That Now Confront Russia and Great Britain, New York, 1915; Through Russian Central Asia, London, Cassell and Co., 1916; Russia in 1916, London, Cassell and Co., 1917. Colindând Rusia în lung şi-n lat, el a învăţat limba rusă şi a ajuns să iubească acest popor şi cultura lui. Colegii de breaslă îl numeau rusofil, iar unii dintre ei au ajuns să-l învinuiască de inducerea în eroare a cititorului britanic prin elogierea “Rusiei Sfinte”. Graham considera că Rusia nu poate fi înţeleasă prin prisma categoriilor occidentale ale

300

„ ... Însăşi Anglia nu ar putea guverna un loc ca Basarabia”: reflecţii ale unui ziarist britanic…

În toamna anului 1924, Stephen Graham a efectuat o călătorie în Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia şi Basarabia3. Observaţiile sale şi-au găsit locul pe paginile celui mai citit ziar din Marea Britanie, iar ecourile în publicaţiile vremii nu au întârziat să apară. Nu este exclus faptul că anume reacţiile, de tipul celei a lui Ch. Rakovskii4, l-au determinat pe autor să dedice un capitol întreg problemei Basarabiei în lucrarea Russia in Division care apărea un an mai târziu5.

Stephen Graham a vizitat Basarabia şi şi-a aşternut gândurile pe hîrtie în perioada cea mai tumultoasă a istoriei acestei regiuni. Anul 1924 a adus României nu numai eşecul Conferinţei de la Viena, dar şi incertitudinea urmărilor acesteia. O răcire a relaţiilor diplomatice româno-sovietice avea loc în paralel cu creşterea influenţei U.R.S.S. pe arena internaţională, iar acest fapt nu putea decât să îngrijoreze cercurile politice româneşti. Încălcările violente de frontieră au culminat cu revolta de la Tatar-Bunar6 – o ultimă tentativă de înglobare a Basarabiei în cuprinsul Rusiei Sovietice. Politica sovietică privitoare la Basarabia a suferit schimbări. La 12 octombrie 1924, pe malul stâng al Nistrului a fost creată R.A.S.S. Moldovenească care urma să devină leagănul viitoarei republici unionale. De altfel, hotarul noii republici era trasat pe râul Prut. Astfel, pe de o parte, România era ţinută în tensiune, iar pe de alta, Basarabia urma să joace rolul de cap de pod spre Balcani, în scopul extinderii revoluţiei mondiale.

gândirii – situaţia sa geopolitică, istoria, clima şi caracterul specific al poporului rus solicitau, în opinia sa, unghiuri diferite de analiză şi cunoaştere. Graham nu s-a împăcat cu urmările revoluţiei din 1917 şi a regretat tot restul vieţii sale despre faptul că nu mai putea călători prin Rusia ca altă dată. El a scris cărţi despre Petru I (1929), Ivan cel Groaznic (1932) şi Stalin (1931), s-a ocupat de editarea şi traducerea publicaţiilor de limbă rusă. În 1929, a publicat antologia Velikie Russkie Rasskazy, în care a inclus cincizeci de opere ale scriitorilor ruşi şi sovietici. Lucrarea respectivă a suferit câteva ediţii.

Atitudinea lui Graham faţă de Rusia era unică în felul ei: el s-a îndrăgostit de această ţară şi de tot ce era rusesc, şi a rămas fidel dragostei sale toată viaţa. În 1951, când se părea că epoca stalinistă nu mai avea sfârşit, el scria : „Rusia a depăşit revoluţia şi cel de-al doilea război mondial, ea vă depăşi şi comunismul “. Stephen Graham s-a stins din viaţă în 1975. 2 Cordon sanitaire – din fr., linie de carantină. În contextul nostru, crearea acestuia după Primul Război Mondial se referă la tentativa de a stăvili expansiunea ideologică a U.R.S.S. spre vest. Această măsură de prevenţie urma să fie întărită de un sistem de alianţe în răsăritul Europei. 3 Articolele despre ţările incluse în aşa-zisul cordon sanitaire au fost publicate în ziarul „The Times”, din 20 august, 3, 9, 19 septembrie şi 3 octombrie 1924. Articolele despre Basarabia le găsim în numerele din 14, 20 şi 23 octombrie 1924. 4 Hristian Rakovskij, Rumînija i Bessarabija. K semiletiju annexii Bessarabii, Moskva, Izdanie Litizdata NKID, 1925, p. 2-4. Lucrarea este o interpretare proprie a autorului a evoluţiei evenimentelor din Basarabia în prima jumătate a anilor 20 ai secolului trecut şi a fost tradusă în limbile engleză şi franceză. În prefaţă, autorul menţiona faptul că broşura era un răspuns la replicile din presa engleză şi italiană ale diplomaţilor români Nicolae Titulescu şi Alexandru Lahovari. 5 Stephen Graham, Russia in Division, Macmillan & Co. Ltd, London, 1925 6 Despre revolta de la Tatar-Bunar vezi, pe larg: Ludmila Rotaru, Mişcarea subversivă din Basarabia în anii 1918-1924, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004; Svetlana Suveică, Tentative sovietice de destabilizare a ordinii în Basarabia (1918-1924), în: Concepte şi metodologii in studiul relaţiilor internaţionale, Iaşi, România, 1999, p. 250-257; Idem, Tatar-Bunar 1924: Procesul celor 500, în: Istorie şi conştiinţă. Profesorul Ion Agrigoroaiei la 65 de ani, Iaşi, 2002, p. 424-435

301

Svetlana SUVEICĂ

Era perioada în care diplomaţia românească se arăta istovită de polemica româno-sovietică, iar guvernul roman căuta cu disperare soluţii de redresare a situaţiei din sudul Basarabiei. Tocmai de aceea starea de lucruri era complicată şi se arăta confuză atât din interiorul provinciei, cât şi din afara ei. Cele descrise şi analizate de Graham confirmă pe deplin acest lucru.

Din Bucovina în Basarabia. Graham îşi începe reflecţiile despre ţara, teritoriul şi populaţia acesteia odată intrat în Bucovina. Călătoria din Bucovina spre Basarabia nu a fost dintre cele plăcute, într-un tren lipsit de lumină: „Cu dificultate poţi găsi trenuri care sunt luminate în vreme de noapte. România este prea săracă sau cineva fură lumânările”, conchidea autorul. Râul Prut a fost traversat peste un pod de lemn care scârţîia periculos. „România încă nu a fost aptă de a înlocui podurile distruse în timpul războiului. Ea e prea săracă sau cineva distrage banii spre o altă destinaţie”, medita Graham.

Pe măsură ce înainta dinspre Cernăuţi spre Noua Suliţa, autorul a observat că elementul moldovenesc al populaţiei creştea. Grănicerii români i-au produs o impresie cât se poate de negativă: „ [...] îmbrăcaţi în diferite haine a diferitor naţiuni, cu arme de diferit tip şi din diferite perioade”. În opinia sa, grănicerii români erau mult mai puţin eficienţi decât colegii lor polonezi7. Ei produceau impresia unor persoane extrem de sociabile, dar care erau mizerabil remuneraţi şi care puteau fi uşor mituiţi.

Aşadar, paza hotarului de nord-est şi de est rămânea o problemă pentru România după şapte ani de la Unire. Lipsea atât personalul calificat, cât şi echipamentul necesar. Problema nu era de ignorat, cu atât mai mult, cu cât erau frecvente încălcările de frontieră şi tentativele de destabilizare a ordinii8. Imediat ce a intrat în Basarabia, Stephen Graham a fost pus „sub protecţia guvernului”, fiind în permanenţă escortat de un ofiţer român. Escorta avea mai degrabă sarcina de a-l împiedica pe jurnalist să priceapă situaţia generală. „Dar unul care are nu numai urechi şi ochi, dar şi nas, aceasta nu prea merge. Eu am înţeles tot ce trebuia să înţeleg despre starea de lucruri,” scria autorul. Ziaristul menţiona că a putut deduce două poziţii: una – a guvernanţilor, şi alta – a celor guvernaţi.

„Mi s-a părut că ruşilor le este frică de mine şi că sunt suspicioşi. Un editor evreu a crezut că sunt trimis de prefect pentru a afla poziţiile sale adevărate. Cu toate acestea, presa locală a tratat sosirea mea în mod suspicios şi a organizat cu această ocazie o cină. Aşa am devenit o persoană cunoscută,”9 scria Graham. Un străin care pătrundea în societatea basarabeană era tratat politicos, dar cu incertitudine şi suspiciune. În opinia autorului, era foarte dificil – dacă nu imposibil – de a obţine încrederea atât a autorităţilor, cât şi a populaţiei. „România ... vrea să menţină ceea ce-i aparţine fără luptă.” Una dintre primele constatări ale autorului privind situaţia din Basarabia ţine de armata română, plasată în regiune. „Bolşevicii forţează România să menţină o armată numeroasă în teren, însă România simte că nu-şi poate permite acest lucru. În acelaşi timp, ea nu doreşte să lupte. Ea vrea să menţină ceea ce îi aparţine fără luptă. Este o situaţie 7 Stephen Graham, In Rumania. The Bessarabian Problem, în: „The Times”, Tuesday, October 14, 1924, p. 15 8 Vezi, pe larg: Svetlana Suveică, Tentative sovietice de destabilizare a ordinii în Basarabia (1918-1924), în: Istoria şi teoria relaţiilor internaţionale. Studii, Iaşi, Editura Cantes, 2000, p. 250-257 9 Stephen Graham, op. cit., p. 16

302


dificilă.” Stephen Graham considera, pe bună dreptate, că menţinerea armatei pe teritoriul Basarabiei era o necesitate nedorită pentru autorităţile române, mai mult, aceasta se prezenta ca fiind o sarcină dificilă pentru statul român. Permanenta state de asediu nemulţumea cea mai mare parte a populaţiei locale, aceasta fiind absolut necesară în condiţiile, în care situaţia la hotar era instabilă. Graham descria un caz interesant despre un militar basarabean de origine rusă: „Am plecat cu un fost colonel rus spre un vechi lagăr Dragomirov, unde patru luni din an obişnuia să staţioneze o divizie rusească, acesta fiind complet ruinat. [...] Rusul era de origine basarabeană, cea mai mare parte a serviciului îndeplinind-o în cadrul Armatei Ruse în Siberia, nu ştia româna, dar a studiat-o în trei luni, obţinând un certificat proficiency de cunoaştere a limbii, devine supus român şi se înrolează în serviciul militar – o carieră imposibilă pentru un rus în Polonia.”10 De altfel, acesta şi alte exemple pot servi drept dovadă a toleranţei statului român faţă de foştii supuşi ruşi care au acceptat schimbarea şi s-au arătat loiali faţă de noul regim. Sursele ruseşti afirmau contrariul.

Generalul Rudeanu, comandantul Corpului III de armată11, „o personalitate genială şi, fără îndoială, foarte plăcută”, l-a invitat la un prânz la Cartierul general. Însoţitorii acestuia s-au arătat speriaţi de faptul că Graham vorbea rusa, dar acesta a menţionat că văzuse destul de multe în alte ţări ale cordonului, pentru a rămâne şocat de ceea ce vedea în Basarabia. De altfel, în Basarabia Graham s-a întâlnit cu mulţi foşti ofiţeri ruşi. Unul dintre escortele sale se număra printre aceştia: „Un brav căpitan rus care luptase de-a lungul întregului război şi-şi ascunsese decoraţiunile şi cicatricele. A fost poate o întrebare plină de cruzime, dar eu eram într-un fel prizonierul său. L-am întrebat: „Ce ai făcut cu sabia ta rusească?” El părea să se fi mirat de întrebare, dar a răspuns suficient de încet că să nu fie auzit din cauza fricţiunii continue faţă de calul său.”12

„ ... Nistrul trebuie să fie lăsat în voia soartei şi făcut liber din nou”. Graham a rămas impresionat de cele văzute de-a lungul Nistrului. „Nistrul care curge între România şi Rusia este pe tot parcursul lui un râu frumos şi lin, dar mort în ce priveşte comerţul, străin vaselor şi aburilor. Toate podurile sunt distruse. Soldaţii cu armele încărcate stau faţă în faţă şi, câte odată, la ocazie, se strigă unii pe alţii în locurile unde râul e îngust: „Veniţi aici, să vă dăm struguri!” „Nu, veniţi voi la noi, să vă dăm pâine!”

Ziaristul a văzut poduri distruse de-a lungul întregului cordon sanitaire. Basarabia nu a fost în acest sens o excepţie. Podul de la Tighina, un pod de un galben-verde aprins, cu linia de cale ferată pe partea de jos, i s-a părut autorului „un simbol viu al distrugerii civilizaţiei moderne.” Linia principală de cale ferată spre Odessa cădea în apă. Ca un detaliu dramatic, destul de curios, rămâne un vagon distrus pe şinele din partea românească a podului.”13

10 Stephen Graham, Russia in Division, p. 163-164 11 Generalul Rudeanu susţinea activ munca de iluminare culturală a satelor basarabene. El a fost printre întemeietorii societăţii „Ateneul românilor de la Nistru.” De asemenea, la iniţiativa sa a fost constituit un comitet pentru colectarea fondurilor cu scopul de înălţare a statuii lui Ştefan cel Mare. Vezi: Gheorghe E. Cojocaru, Integrarea Basarabiei în cadrul României (1918-1923), Bucureşti, Editura Semne, 1997, p. 215-216 12 Stephen Graham, op. cit., p. 164 13 Ibidem

303

Svetlana SUVEICĂ

„Te gândeşti cât timp acest râu mort Nistru va fi o trăsătură a Europei postbelice. Dacă va avea loc revoluţia mondială, cu toate că aceasta nu contează prea mult, dar dacă business-ul şi raţiunea comună, precum şi vechiul mod de viaţă vor prevala, Nistrul trebuie să fie lăsat în voia soartei şi făcut liber din nou. Depinde mai mult de bolşevici decât de politica românească. Doar o voce conciliantă s-a auzit până acum, şi aceasta e cea a lui Krassin. El se pronunţă în mod deschis în favoarea păcii cu România, considerând grâul lor mai valoros decât posibilul lor comunism. Rakovsky este liderul unei opinii contrare.”14

Graham considera că libertatea circulaţiei pe Nistru era un element esenţial pentru renaşterea comerţului din regiune, pe de o parte, şi un element important al relaţiilor stabile dintre cele două părţi, pe de alta.

Despre criza monetară. La momentul aflării sale în Basarabia, Stephen Graham constata o criză monetară profundă. În anul 1920, în Basarabia a început retragerea din circulaţie a rublei care, devalorizându-se, a dus la micşorarea capacităţii de cumpărare a populaţiei, dar şi de desfacere a mărfurilor. Aveau loc speculaţii cu diferenţele dintre cursul rublei şi a leului care, de asemenea, erau în detrimentul cetăţeanului simplu. Totodată, în anii 1921-1924, bugetul Basarabiei a înregistrat un excedent de 435,8 mln lei. Însă din anul 1925, bugetele anuale ale Basarabiei au fost deficitare.

Graham scria: „Se spune că Guvernul a interzis tipărirea banilor. Se simte un deficit de bani de orice fel şi o criză economică masivă. Băncile au stopat creditele. Apar puţine mărfuri noi; puţine din cele vechi sunt vândute. Întreprinderile nu au bani pentru a-şi plăti angajaţii. Ţăranii nu găsesc pieţe pentru desfacerea grânelor. Necesitatea cea mai mare este, desigur, într-un împrumut străin.”

O altă constatare ţinea de starea bancnotelor: „Banii în Basarabia sunt incredibil de murdari, dar nimeni nu ar refuza vreo bancnotă, nu contează cât de murdară şi ruptă ar fi, dacă e cu cifre pe ea. Banii murdari sunt ridicaţi din Bucureşti şi aparent trimişi în Basarabia. Spre norocul meu, am obţinut ceva bancnote curate în Cernăuţi şi le-am lăsat deoparte pentru bacşiş şi mită. S-a dovedit că noile bancnote fascinau în mod teribil în Basarabia.”15

R.A.S.S. Moldovenească. Reflecţiile scurte, dar exacte despre crearea unei republici autonome în stânga Nistrului vorbesc despre faptul că ziaristul era corect informat şi înţelegea starea reală de lucruri de acolo. Pe de altă parte, autorul accentua faptul că nemulţumirea populaţiei locale faţă de situaţia din provincie era în folosul celor care acţionau în scopul creării unei noi republici unionale.

„În partea de nord a Basarabiei nu sunt prea multe atacuri ale bolşevicilor, cum e la hotarul polonez. Râul pare a servi drept obstacol. Dar roşii au proclamat o Republică Moldovenească, în speranţa unităţii popoarelor de pe ambele maluri ale Nistrului într-un stat sovietic satelit. De la Odessa au fost trimise câteva bande înarmate. Se spune că agenţi comunişti acţionează peste tot, în nord ca şi în sud, cumpărând oameni pentru revoluţia viitoare. Ei contează pe nemulţumirea generală din ţară care i-ar ajuta să-şi atingă scopul.”16

14 Ibidem, p. 157 15 Ibidem 16 Ibidem, p. 158

304


Călătoria lui Stephen Graham în Basarabia avea loc la scurt timp după rebeliunea de la Tatar-Bunar. Autorul scria: „Am mers spre coastă, apropiindu-mă de judeţul unde avuseseră loc recentele tulburări. Eram la Şaba în dimineaţa când fusese descoperite muniţii ascunse. Am aflat despre incendierea portretelor Regelui şi a Reginei la Tatar-Bunar şi proclamarea în multe sate a Republicii Sovietice Moldoveneşti.”17 Oraşele basarabene şi monumentele. Experienţa profesională vastă, precum şi posibilitatea de a călători i-au ascuţit spiritul de observaţie şi i-au incitat curiozitatea. Stephen Graham era cel care ştia să se informeze şi să analizeze starea de lucruri în comparaţie. El nu mai vizitase Basarabia până atunci, dar colindase Rusia în lung şi-n lat, fapt care i-a permis să se pătrundă de suflul oraşelor ruseşti, dar şi să întrevadă spiritul plin de schimbare care plana asupra acestora după război.

Graham scria despre oraşele din Basarabia: „Încep să se observe schimbări considerabile în statutul oraşelor. Punctele de comerţ ale evreilor, situate pe Nistru, sunt în declin şi evreii se deplasează în interior (în centrul regiunii – n.n.) în căutarea unei afaceri mai bune. Otachi este vis-a-vis de Moghilev, dar fără legătură între ele. Rezeni vis-a-vis de Rîbniţa, Tighina vis-a-vis de Tiraspol, Cetatea Albă vis-a-vis de Odessa stau liniştite în mocirla economică. Cu toate acestea, alte localităţi, ca Bălţi, se extind rapid şi sunt predestinate să devină mari oraşe. Într-un hotel din Bălţi poţi găsi o cameră curată, pentru că au fost construite hotele noi. Este un loc sperios în care roiesc soldaţi, evrei zdrenţăroşi, ţărani moldoveni, numeroase trăsuri şi căruţe plonjând prin praful străzilor neregulate. Sămânţa de floarea-soarelui stă la baza prosperităţii lui. Întâmplător, el pare a fi centrul militar de control al Basarabiei de nord.”18 Chişinăul la fel este descris în culori sumbre; pentru Graham dezvoltarea oraşului părea a fi lipsită de perspectivă. „Kishinev, sau Chişinău, aşa după cum se scrie acum, rămâne un oraş mare. Numai evrei sunt aici peste 100,000. Din punct de vedere al comerţului, el este unul pe jumătate mort şi locuitorii lui au însărăcit mult. Este foarte murdar şi pavajul este plin de gropi. Foarte puţini bani sunt cheltuiţi pentru întreţinere. Nu sunt organizate alegeri, şi aici, ca şi în altă parte, marele Partid Liberal care guvernează România plasează candidaţii săi unde doreşte.”19

Călătorind de-a lungul ţărilor aşa-zisului cordon sanitaire, ziaristul a observat faptul că în foarte multe localităţi ţarul rus fusese onorat prin ridicarea de statui şi monumente. Aşa se întâmplase şi la Chişinău, fosta capitală a Basarabiei ruseşti, unde „în mijlocul pieţei este înălţată o lespede măreaţă de piatră rău pătată de smoală sau gudron. Am citit inscripţia pe jumătate distrusă. De o parte era – „Basarabia recunoscătoare”; de alta erau cuvintele – „Lui Alexandru Eliberatorul”. Aveau un efect bizar cuvintele distruse „Basarabia recunoscătoare”20; de parcă dintr-o dată Basarabia devenise nerecunoscătoare. Cred că Guvernul intenţionează să şteargă cuintele „ Lui Alexandru Eliberatorul” şi să pună numele lui Woodrow Wilson în loc. Dar văzând că America nu ratifică Tratatul de Pace (Tratatul privind recunoaşterea Basarabiei, semnat

17 Ibidem, p. 169 18 Ibidem, p. 160 19 Ibidem 20 În mai 1914, ţarul Rusiei Nikolai II, a dezvelit în Piaţa Mitropoliei monumentul împăratului Aleksandr I, comemorând astfel centenarul trecut de la anexarea Basarabiei la Rusia.

305

Svetlana SUVEICĂ

la Paris la 28 octombrie 1920 – n.n.), ei au ezitat. Cred că acum a fost hotărât de a înălţa un monument regelui şi reginei României pe această lespede.”21

O soartă mai tragică l-a avut monumentul împărătesei Ecaterina din Akkerman, înălţat la 1900. El a fost distrus în bucăţi şi aruncat la marginea oraşului. Pe piedestalul din grădina publică cineva a plantat un cactus, iar mai jos a apărut inscripţia: „Ceva diabolic a fost cândva aici”. Graham se arăta indignat de o astfel de atitudine faţă de monumente, tipică pentru ţările prin care a călătorit. Deşi populaţiei părea că îi pasă de soarta acestora, la schimbarea regimului avea loc şi înlocuirea unei statui cu alta, fără a se ţine cont de memoria colectivă a comunităţii. „Este probabil o greşeală de a ridica statui în ţările predispuse pentru revoluţie”, medita ziaristul. „Cine ştie ce s-ar întâmpla dacă comuniştii ar veni la putere în Anglia [...] .”22 Despre realizarea reformei agrare. Graham a avut ocazia să discute subiectul acut al reformei agrare cu persoane de rang înalt: „L-am întâlnit pe ex-Ministrul de război al primei Republici Moldoveneşti provizorii, Dl Pântea, un tip gen Kerenskii. Fratele lui poseda un restaurant în staţia Basarabeasca şi prospera pe cât şi ex-Ministrul, care acum e numai vice-preşedinte al Parlamentului. Persoana care se pretindea a fi însufleţitorul principal al legii agrare mi-a explicată întreaga situaţie agrară. Dar e foarte simplu. Ei au expropriat pământul de la proprietari, cu excepţia a şase deseatine23 fiecare, şi l-au distribuit. Ei au promis ceva în schimb, dar au dat mai nimic. „Eu am primit suficient ca să-mi comand o cină la fiecare jumătate de an”, mi-a spus cineva.”24

De altfel, autorul remarca faptul că proprietarii de origine străină - englezi, francezi şi italieni – au fost recompensaţi destul de bine. Documentele de arhivă indică faptul că atât proprietarii de origine română, cât si cei de origine străină s-au arătat nemulţumiţi de expropriere, dar şi de recompensele mici oferite de statul român. Cea mai nemulţumită de reforma agrară a fost pătura marilor proprietari de origine rusă25.

„Exproprierea pământului şi distribuirea ulterioară a acestuia printre ţărani a fost o măsură înţeleaptă, deşi aspră,” scria autorul. „Dar ea n-a mulţumit definitiv ţărănimea care găsea viaţa mai uşoară sub ruşi decât sub români.”26 Aceste concluzii, probabil, au fost aşternute pe hârtie după discuţiile cu vorbitorii de limbă rusă, pe care autorul o poseda. Evident, condiţiile de a supravieţui erau mai dure, pentru că ţăranul devenise proprietar şi trebuia să întreprindă el însuşi o serie de măsuri pentru ca palma de pământ primită de la stat să dea roadă, lucru care era greu de realizat imediat în primii ani de după reformă.

Unul dintre efectele resimţite ale reformei a fost scăderea producţiei agricole, drept rezultat al lichidării marilor proprietăţi. „Aceasta se datorează în mare parte

21 Stephen Graham, op.cit. 22 Ibidem, p. 111 23 Deseatină – unitate rusească de măsură a suprafeţei, egală cu 1,097 ha. Aici autorul greşeşte: în conformitate cu Legea de reformă agrară pentru Basarabia, votată de Parlamentul român la 13 martie 1920, fiecărui proprietar i se expropria terenul care depăşea suprafaţa de 100 ha. Suprafaţa de improprietărire era în medie egală cu 6 ha pentru fiecare cap de familie. 24 Stephen Graham, op.cit., p. 162 25 Vezi, pe larg: Svetlana Suveică, Reforma agrară din 1920 în Basarabia: procesul exproprierii, în: Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi, Istorie, tomul LI, 2005, p. 201-235 26 Stephen Graham, op.cit., p. 159

306


sărăciei şi lipsei de întreprinzător a ţărănimii care nu poate cumpăra îngrăşăminte şi tehnică. Ei cultivă pământul pentru a se întreţine; marii fermieri cultivau pământul pentru export – aceasta este diferenţa,”27 concluziona ziaristul britanic.

După 1921, problema agrară a constituit şi altceva decât o problemă de repartiţie a pământurilor, ea trebuia privită în raporturile de dependenţă cu întreaga organizare economică şi socială. De aceea reducerea producţiei globale şi la hectar “îşi avea cauza nu în reforma agrară, ci în ansamblul condiţiilor, în care s-a aplicat legiuirea şi s-a dezvoltat agricultura României în perioada interbelică.”28 Cifrele recoltei demonstrau necesitatea reconstrucţiei agriculturii basarabene pe baze noi, moderne, ea resimţindu-se poate mai acut în Basarabia decât în celelalte provincii, datorită moştenirii ruseşti.

”... România a fost prudentă acolo unde Rusia s-a pripit”. „O excepţie remarcabilă” au constituit coloniştii germani care, de pe urma reformei agrare, au avut parte de o restituire aproape completă a proprietăţilor sale, confiscate de guvernul rus Lvov la 1915. Graham a fost plăcut surprins să descopere faptul că „România a fost prudentă acolo unde Rusia s-a pripit, restituind pământul coloniştilor germani (ei erau în număr de 100 000 în sudul Basarabiei). Legea exproprierii nu a fost specifică în cazul lor, şi eu am discutat cu germani care posedau 100 în loc de cele 6 deseatine de pământ prevăzute.”29 Autorul conchidea că politica înţeleaptă faţă de minoritatea germană i-a făcut pe reprezentanţii acesteia loiali şi receptivi la problemele interne ale provinciei. „Drept rezultat al acestei politici, germanii sunt viteji patrioţi români şi în timpul atacurilor bolşevice recente asupra Tatar-Bunarului şi a localităţilor vecine ei au creat un grup de voluntari din trei sute de curajoşi şi au început ei înşişi să respingă invadatorii.”

„Romania and England forever!” Stephen Graham a petrecut ultimele zile ale călătoriei sale la Cetate-Albă, unde reprezentanţii administraţiei locale fuseseră deosebit de politicoşi şi ospitalieri. Ziaristul a sesizat acelaşi spirit antirusesc şi aceeaşi încordare care plana în aerul sudic cald. „Peste tot prin oraş erau lipite afişe care anunţau anularea rulării filmului Taras Buliba. Clasica rusă era considerată prea periculoasă. Muzica în public a fost de asemenea interzisă pentru câteva săptămâni, scenele din grădinile publice arătau aşa, de parcă nu au fost folosite niciodată”. A doua zi dimineaţa, spre marea surprindere a locuitorilor, în grădina publică din oraş a cântat orchestra Regimentului 35. „Ei nu cunosc faptul că aceasta se datorează în exclusivitate

27 Idem, In Rumania. The Bessarabian Problem, p. 16 28 I. Saizu, Modernizarea României contemporane (perioada interbelică), Bucureşti, 1991, p. 139 29 Sub pretextul ameninţării securităţii naţionale a Imperiului Rus, prin Decretele-legi din 2 februarie şi 13 decembrie 1915, coloniştii germani au fost deposedaţi de pământ şi avere. Le-a fost interzisă, în acelaşi timp, efectuarea înstrăinării, ipotecării, administrării sau folosirii bunurilor. Teoretic, guvernul provizoriu rusesc Lvov a anulat, la 11 martie 1917, efectele decretelor din 1915, dar şi atunci nu a prevăzut un sistem de repunere în posesie a coloniştilor. Decretul-lege, emis de statul român la 6 octombrie 1919, a abrogat legile guvernului rus şi a repus coloniştii în drepturile lor anterioare. Ulterior, a fost întocmit un regulament, publicat în „Monitorul Oficial”, nr. 15 din 23 aprilie 1922, care stabilea procedura definitivă de recunoaştere şi reintrare a coloniştilor în drepturile pierdute. Vezi, pe larg: Svetlana Guz, Situaţia coloniştilor germani în timpul aplicării reformei agrare din 1918-1920 în Basarabia, în: Revista de Istorie a Moldovei, VII, Chişinău, 1996, nr.1, p. 47-54.

307

Svetlana SUVEICĂ

Dv.”, i-a şoptit lui Graham un colonel. Chiar şi Taras Buliba a rulat în acea seară la cinematograful local.

Ziaristul a fost invitat la restaurant – un local select, unde mişunau politicieni şi militari. Cogniac, şampanie şi mâncare suficientă pentru a hrăni o garnizoană. Acolo l-a cunoscut pe Dr. Suflery, deputat din partea judeţului Cetatea-Albă. Graham susţinea că Suflery a fost numit şi nu ales, pentru că „încă nu e în siguranţă de a organiza alegeri în aceste părţi.”30 Acesta i-a produs impresia unei persoane foarte plăcute, dar care, probabil, în virtutea statutului său, a considerat necesar să descrie în culori extrem de vii situaţia din Basarabia. Graham scria: „El a conectat ceea ce se poate denumi Patefonul naţional român – o tiradă despre Basarabia mulţumită şi fericită, ţărănimea veselă împroprietărită, bravii soldaţi, aurul comunist, evrei, valoroşii colonişti germani, dragostea faţă de Anglia, nevoia pentru capitalul britanic, plăcerea nu prea mare pentru Franţa, etc., etc. Eu am făcut câteva remarce bine chibzuite.”31

Un ofiţer a propus toastul „Romania and England forever”, iar un tânăr subaltern, un anglofil devotat, l-a întrebat pe Graham dacă îi place România. Acesta a răspuns: „Ea este foarte interesantă.” Răspunsul părea să-i fi satisfăcut pe cei prezenţi.

Deşi autorităţile locale au făcut tot posibilul pentru a-i asigura – fără ca acesta să fi solicitat acest lucru – , în compartimentul trenului care-l ducea spre Bucureşti vecinul său s-a dovedit a fi inginerul-şef al gării, rus de naţionalitate.

„Este mai bine să fii condus de România decât de bolşevici.” Ziaristul britanic analiza cu meticulozitate starea de lucruri din provincie, încercând să scoată în evidenţă cauzele dificultăţilor, cu care se confrunta administraţia românească în Basarabia, precum şi să propună o serie de soluţii întru redresarea situaţiei. În opinia sa, secretul bunei guvernări era ascuns în educarea unor funcţionari cu profesionalism care, la rândul lor, urmau să transmită mesajul său autorităţilor locale de origine basarabeană. „Există o tensiune mare chiar şi între vorbitorii de limbă română. [...] României îi lipsesc administratori capabili. Ea are câţiva de tip vest-european, dar aceştia trebuie să fie întăriţi de oameni bruneţi, greoi, din rândul moldovenilor tipici care, prin temperamentul lor, sunt mai aproape de Rusia decât de Balcani. Dacă moldovenii sunt cei harnici, ruşii basarabeni sunt şi mai harnici.”32 Autorul condamna atitudinea ostilă a administraţiei faţă de tot ce făcea parte din tradiţia şi cultura rusă: „Orice lucru tipic rusesc este interzis. Este purtat un război împotriva culturii ruse. Bibliotecile vechi sunt închise. Este interzis importul cărţilor ruseşti din Berlin, Paris sau Praga. Nici una nu este tipărită. Drama rusească este interzisă. Filme care descriu viaţa rusească sunt deseori interzise. Ziarele ruseşti sunt mai mult sau mai puţin terorizate de cenzură şi sunt obligate să completeze

30 Doctor Constantin Suflery – deputat în Parlamentul român din partea PNL în alegerile din martie 1922 şi iulie 1927. Aici, probabil, autorul are în vedere starea de asediu, decretată în legătura cu rebeliunea de la Tatar-Bunar din septembrie 1924. În ce priveşte alegerile, acestea s-au desfăşurat pe întreg teritoriul Basarabiei, inclusiv în judeţul Cetatea-Albă, fapt care poate fi demonstrat şi prin prezenţa statisticii privind rezultatele votării, păstrate in Arhivele Naţionale, filiala Bucureşti, fond Ministerul de Interne, precum şi Arhiva Naţională a Republicii Moldova, fond 742 Directoratul de Interne al Basarabiei, ş.a. 31 Russia in Division, p. 172 32 Ibidem, p. 159

308


spaţii cu informaţii irelevante, de tipul – „Cum Mahon şi-a găsit sfârşitul”, „A fost Vaquier nevinovat?”33

Stephen Graham a constatat o atitudine ostilă a autorităţilor faţă de refugiaţii de dincolo de Nistru, deşi informaţia descrisă pare a fi confuză: „Refugiaţii ruşi de peste Nistru, atunci când sunt prinşi, sunt prezentaţi în faţa tribunalului bolşevicilor şi românilor, şi dacă se demonstrează că sunt ruşi, ei sunt trimişi înapoi în Rusia, pentru a fi împuşcaţi sau deţinuţi.”34

Autorul atrăgea atenţia asupra ostilităţii minorităţii evreieşti faţă de noul regim, exprimând totodată o poziţie critică faţă de regimul bolşevic. „Dar cei care urăsc cel mai mult regimul român sunt evreii, în cea mai mare parte a lor ei ar accepta o republică moldovenească, afiliată Moscovei. Cel mai rău este că doar câţiva îşi dau seama de faptul ce baie de sânge poate deveni Basarabia ca republică moldovenească. Este mai bine să fii condus de România decât de către bolşevici.”35 „În întreaga Basarabie se resimţea o nemulţumire considerabilă şi o stare de alertă corespunzătoare. Românii nu sunt un popor militarist; dar ei nu sunt apţi de a administra cea mai dificilă parte a estului Europei. Sincer vorbind, însăşi Anglia nu ar putea guverna un loc ca Basarabia. Dacă aici nu ar fi bolşevici de cealaltă parte a Nistrului; dacă Rakovsky nu ar fi duşmanul de moarte al României sau nu atât de influent cum l-a făcut succesul de la Londra; dacă nu ar fi complexul de inferioritate al gloatei de evrei – sunt multe de „dacă” - atunci România ar putea avea succes în noul său teritoriu.”36

Este absolut cert faptul că anume pericolul bolşevic şi tentativele permanente de destabilizare a ordinii la hotarul de est condiţionau aplicarea măsurilor drastice de securitate ale forţelor de ordine. Populaţia era istovită de stări de asediu continue, de razii şi arestări. La acestea se mai adăuga situaţia economică nu tocmai stabilă atât în regiune, cât şi în restul ţării. Inflaţia, deficitul de pământ, lipsa sistemului de creditare a populaţiei, infrastructura aproape inexistentă în Basarabia făceau parte din şirul de probleme care nemulţumeau şi mai mult basarabenii. Starea de spirit instabilă era alimentată din interior de elemente proruse şi şovine, iar din exterior – de persoane cu influenţă în cercurile occidentale. Printre acestea se numărau Ch. Rakovski, la acel timp ambasador al U.R.S.S. în Marea Britanie, A.N. Krupenskii, fost Mareşal al Nobilimii din Basarabia, A. Schmidt, fost primar de Chişinău, ş.a.37 Aceştia utilizau căile diplomatice şi mass-media occidentală pentru a discredita România în faţa guvernelor şi opiniei publice europene.

33 Idem, In Rumania. The Bessarabian Problem, p.16. Din contra, datele statistice demonstrează toleranţa autorităţilor faţă de presa rusească din Basarabia. Aşa, în perioada anilor 1917-1927, din cele 58 de ziare apărute în Basarabia, 24 erau româneşti şi 34 ruseşti. Dintre ziarele româneşti, 10 apăreau zilnic, iar din cele ruseşti – 32. Pentru o analiză detaliată a presei basarabene, vezi: Ioan Scurtu, Dumitru Almaş, Armand Goşu, Ion Pavelescu, Gheorghe I. Ioniţă, Ion Şişcanu, Nicolae Enciu, Gheorghe E. Cojocaru, Istoria Basarabiei. De la începuturi până în 1998, Editura II, Bucureşti, Editura Semne, 1998, p. 171-178. 34 Stephen Graham, op.cit., p. 159-160 35 Ibidem, p. 160 36 Ibidem, p. 168-169 37 Aceştia din urmă făceau parte din delegaţia proprietarilor basarabeni la Conferinţa de pace de la Paris si au utilizat toate mijloacele, inclusive cele financiare, pentru a convinge înaltul for de nedorinţa populaţiei din basarabia de a se uni cu România. Cu acest scop, Krupenskii şi Schmidt au publicat o serie de broşuri, traduse în limbile engleză şi franceză, în care puneau la

309

Svetlana SUVEICĂ

Stephen Graham era un bun analist şi a înţeles faptul că sarcina României nu era dintre cele mai uşoare, ţinând cont de moştenirea rusească şi de forţele externe care făceau tot posibilul să discrediteze imaginea şi activitatea noii administraţii. Iată de ce autorul punea la îndoială şi capacitatea Marii Britanii de a se isprăvi cu astfel de sarcină.

Adio, Basarabia! Stephen Graham părăsea Basarabia cu gratitudine în suflet şi regrete pentru problemele, cu care populaţia acesteia se confrunta. În acelaşi timp, el a sesizat lacunele în administrarea provinciei şi şi-a expus poziţia clara privind necesitatea reformării acesteia. Şi asta nu fără a se ţine cont de specificul situaţiei din Basarabia.

Graham scria: „Un ultim cuvânt îl datorez totuşi românilor: Poate că posedă mai mult decât pot administra, dar ei sunt un popor ospitalier şi eu le mulţumesc. Toate statele de frontieră (se are în vedere statele care făceau parte din aşa-zisul cordon sanitaire – n.n.) se consideră a fi un parapet dintre Europa şi barbarie. Aş dori ca poziţiile în Basarabia să fie mai puternice. Cel mai evident lucru care le-ar întări ar fi o administraţie mai liberală şi mai eficientă, mai puţini balcanici în Siguranţă, ceva mai multă prietenie şi încredere în tratarea populaţiilor minoritare. Oameni ca Generalul Rudeanu şi Dr. Sufflery sunt gen buni europeni care s-ar descurca bine în Franţa sau Italia, dar cărora le lipseşte pregătirea de calitate în activităţile sale”38.

La articolele cu pricina, Christian Rakovski – la acel moment ambasador al U.R.S.S. în Marea Britanie - a reacţionat imediat. În cartea sa, Rumînija i Bessarabija. K semiletiju annexii Bessarabii,39 autorul consacra tocmai patru pagini scrierii celui care “a fost trimis de un important ziar londonez cu scop de a acorda sprijin moral României, una dintre “barierele civilizaţiei” care au menirea de a reţine “barbarii orientali” în înaintarea lor spre Occident”.40 Rakovski susţinea că acea „barieră a civilizaţiei” este făcută dintr-un material putred – iată de ce „obligaţia unui ziarist progresist s-a dovedit a fi mai puternică decât cea a unui politician”.

Deşi scopul lui a fost de a-i lăuda pe români, fără a simpatiza câtuşi de puţin puterea sovietică, autorul a trebuit să scrie în contra guvernului român „una dintre cele mai convingătoare învinuiri,” considera Rakovski.41 Diplomatul compara situaţia proprie cu cea a lui Graham, subliniind că şi pe el, cel care scotea la iveală fărădelegile guvernului roman încă pe timpul Vechiului Regat, diplomaţii români ar fi vrut să-l vadă drept “un apărător al anexării Basarabiei de către România, adică a celei mai grosolane şi josnice minciuni din istoria politică modernă”42.

La 1918, poziţia lui Chrisitian Rakovski privind problema Basarabiei era deja cunoscută, iar în funcţia de ambasador al U.R.S.S. în Marea Britanie, vocea lui răsuna pe un ton şi mai dur.

Fără îndoială că poziţia lui Stephen Graham este una critică, dar şi constructivă. El atrăgea atenţia asupra subiectelor sensibile, cum era politica culturală sau tratamentul minorităţilor din provincie. De altfel, aceeaşi cenzură, instituită faţă de manifestările

îndoială legalitatea Actului unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918 şi criticau dur adminstraţia română din Basarabia. 38 Stephen Graham, op.cit., p. 175 39 Anterior, Rakovskii mai publicase o carte, The Case for Bessarabia. A collection of Documents on the Rumanian Occupation, with a preface by Prof. Paul Miliukov, London, Wilkinson Bros., 1919. Titlul vorbeşte de la sine. 40 Hristian Rakovskii, Rumînija i Bessarabija, p. 5 41 Ibidem, p. 5-6 42 Ibidem, p. 6

310


cultural-artistice, s-a impus ca o parte componentă a măsurilor de redresare a situaţiei în urma rebeliunii de la Tatar-Bunar din septembrie 1924, în care a fost implicată populaţia din localităţile Ismail şi Cetatea-Albă. După evenimentele tragice de atunci43 – şi nu numai – , politicienii şi ziariştii români, inclusiv cei basarabeni, au criticat dur metodele de administrare şi lipsa de receptivitate a funcţionarilor faţă de problemele şi doleanţele populaţiei eterogene din sudul provinciei. Între altele, deputatul de Soroca, Pan Halippa, spunea de la tribuna Parlamentului: “Ultimele evenimente din Basarabia sunt un avertisment dat tuturor acelora care n-au ţinut seama de realitatea lucrurilor […]. Tragedia din sudul Basarabiei este rezultatul unui sistem de provocaţie faţă de populaţia basarabeană care, înainte de a se fi putut bucura de binefacerile culturii române şi a vieţii paşnice în statul român, nu a avut parte decât de poveşti şi făgădueli de-ale lui Inculeţ44 […], de sudalma naţională, practicată de toate feţele administrative, de toată batjocura şi stratul de puşcă al jandarmului, şi de lăcomia nesatisfăcătoare a perceptorului care l-a jupuit, pe acelaşi loc, de trei şi mai multe ori […], de droaia de slujbaşi venali care nu-şi prestau serviciul dacă nu căpătau întâi mulţumita sau mita, devenită ordinară şi banală, ca viaţa de toate zilele […], de rechiziţii, contingentări şi alte sisteme de spoliaţiune a muncii.”45

Situaţia era într-adevăr dificilă, iar raportul judecătorului de ocol Ivanovca-Bulgară, N. Colonescu, alcătuit în baza anchetării populaţiei şi a observaţiilor la faţa locului, este semnificativ în acest sens.46 Autorul raportului aviza Ministerul de interne despre necesitatea unei amănunţite cercetări a stării de lucruri existente în sudul Basarabiei, fapt care ar “putea remedia o parte din răul existent, oamenii vor înţelege că se interesează cineva de păsurile lor – singurul mijloc […] ca să fim iubiţi.”47 Numai atunci “se va schimba starea de spirit” a populaţiei, contaminată de idei bolşevice şi speriată de aplicarea măsurilor represive din partea administraţiei române, considera autorul raportului.

Cele invocate mai sus sunt o dovadă în plus a faptului că criticile aduse de către Graham în adresa noii administrări erau justificate. Pe de altă parte, critici dure la adresa administraţiei răsunau şi din interior. Şi ce era mai important – se întreprindeau acţiuni concrete în scopul redresării situaţiei din întreaga provincie, şi în special în sudul acesteia. Astfel, intensificarea acţiunilor de propagandă naţional-culturală, precum şi o serie de măsuri în scopul integrării economice, politice, sociale şi culturale a Basarabiei urmau să contrabalanseze acţiunile cu caracter bolşevic şi antiromânesc şi speculaţiile propagandistice de denigrare a noului regim. Consolidarea regimului românesc din Basarabia şi apropierea sufletească a locuitorilor acestei provincii cu restul ţării erau obiectivele, pe care şi le doreau atinse statul român, populaţia basarabeană, dar şi puterile occidentale. Reflecţiile lui Stephen Graham exprimă cu claritate acest lucru.

43 Vezi, pe larg : Svetlana Suveică, Tatar-Bunar 1924: Procesul celor 500, în: Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi, Seria Istorie, 2000-2001, nr. 46-47, p. 281-292 44 Ion Inculeţ, primul preşedinte al Sfatului Ţării şi fondator al Partidului Ţărănesc din Basarabia, era membru activ al PNL. În perioada 1922-1926 ocupa funcţia de ministru de stat. 45 Cuvântarea ţinută în Parlamentul ţării de Pan.Halippa, deputat de Soroca (28 noiembrie 1924), Bucureşti, 1924, p. 75-76. Aceste cuvinte dure răsunau ca o critică directă în adresa PNL, care era partid de guvernământ în perioada ianuarie 1922 – martie 1926. 46 Arhivele Naţionale, filiala Bucureşti, fond Ministerul de Interne, dosar 248/1924, f. 47-48 47 Ibidem

311

V. Mişcarea politică şi naţională

Nicolae Ciubotaru, Afirmarea curentului naţional românesc în Basarabia (1859-1917) Mihai D. Drecin, Vestul românesc – principal centru politic al românilor transilvani

(sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea) Dinu Poştarencu, Informaţii despre prizonierii români din perioada Primului Război

Mondial în paginile ziarului chişinăuian Cuvânt moldovenesc Antonio Faur, Corespondenţe inedite ale Consiliului Naţional Român din Oradea şi

Bihor cu ministrul plenipotenţiar al Consiliului Dirigent la Budapesta (1919) Gheorghe Palade, Contribuţiile militarilor români la renaşterea vieţii spirituale în

Basarabia (1918-1920) Ion Zainea, Problemele teritoriale şi frontaliere ale României la Conferinţa de Pace de la

Paris în corespondenţa şi memoriile lui Alexandru Vaida - Voevod (1919-1920)

Afirmarea curentului naţional românesc în Basarabia ( 1859-1917)

Nicolae CIUBOTARU

The affirmation of Romanian national current in Basarabia ( 1859 – 1917 )

Abstract. The study of evolution of Romanian national current in Basarabia represents an important direction in the course of studying history of national movement in the territory annexed to Rusia in 1812.

The formation of Romanian modern state through the union of Moldavian and Romanian principalities from 1859 generated a strong climb of Romanian nation, a national upsurge of every Romanian from the historically ravished territory by the strong empires - Russian and Habsburgic empires.

Many documents of archive confirm that in the second half of XIX century – the beginning of the XX century a Romanian national, ideological current affirmed in Bassarabia which was characterized by the nations: “moldavofil”, “separatist”, “romanofil” it is represented by the intellectuals, aristocracy and other social groups from Basarabia.

The numerous native personalities formulated the main objectives of Romanian population from Basarabia in order to exprim the national awareness of the Romanians: national rights, the employment of Romanian language in schools, churches and administration, to make a national press, reestablishment of Basarabian s autonomy and the comeing back to historically homeland Romania.

The Russian administration in Basarabia used every possible means to counteract the national Romanian current, to intensify the russification of native population, to supervise the people and diversion against Romanian press.

Although the police and gendarme authority supervised the cultural national action from Basarabia, in this period appeared a strung generation of fighters. They elaborated the main desideratum of national movement which in 1905/1917 knew a strong upsurge and praiseworthy success in recovery of national rights of Romanians from Basarabia.

Cuvinte cheie: ţarism, anexare, gubernie, rusificare, deznaţionalizare, naţiunea

română, Basarabia

Sursele ruseşti şi literatura ţaristă au confirmat existenţa unor partide de nobili calificaţi cu noţiunile de „moldavofili” sau „separatişti” încă în primele decenii de ocupaţie a Basarabiei de către Rusia ţaristă.

Fenomenul „separatismului” este caracteristic pentru majoritatea populaţiilor aflate sub dominaţie străină din Europa, fiind o manifestare naţională, având scopul de apărare a identităţii naţionale. În imperiul rus tendinţa de separare este puternică în teritoriile apusene, Polonia, Belarus, Finlanda, Ukraina.

În Basarabia sub presiunea politicii de deznaţionalizare şi rusificare a guvernului rus purtătorii acestui fenomen este partea cea mai activă a societăţii moldovene, nobilimea. Diverse forme de rezistenţă naţională se manifestă şi la masele populare, care simt o anumită ameninţare a intereselor economice şi naţionale.

315

Nicolae CIUBOTARU

In primii ani după anexarea părţii de est a Principatului Moldovei situată între râurile Prut şi Nistru unii nobili mai aveau speranţă în succesele expediţiei lui Napoleon Bonaparte în Rusia, situaţie care ar fi condiţionat retrocedarea acestui teritoriu Ţării Moldovei. Prin aceasta se poate de lămurit întârzierea depunerii jurământului de supuşenie de către majoritatea nobilimii moldovene. Trecerea în supuşenia rusă se înfăptuieşte mai activ abia după anul 1816, când nobilimea este convinsă de către administraţia ţaristă despre respectarea privilegiilor sale acordate prin Manifestul împăratului Alexandru I din 12 august 1812. Unele grupări de nobili moldoveni sau valahi din Muntenia, plecaţi în Rusia înainte de anexarea Basarabiei mai sperau în capacitatea imperiului rus de a „elibera Principatele Române şi alţi creştini din Balcani de sub dominaţia otomană”.

Evenimentele istorice de la mijlocul secolului al XIX-lea, revoluţia de la 1848-1849 din principate, înfrângerea Rusiei în războiul Crimeii din anii 1853-1856 au modificat radical situaţia geopolitică a Principatelor Române. Retrocedarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei principatului Moldovei au influenţat asupra creşterii credibilităţii de redobândire a teritoriului răpit de către Rusia în 1812, fapt care a determinat creşterea aspiraţiilor spre revenire la patria istorică.

Concomitent cu această stare de spirit, unul din factorii principali care au influenţat asupra conştiinţei naţionale şi a unităţii de neam a fost Unirea mult râvnită, atât de către moldoveni cât şi de munteni, a principatelor Ţării Moldovei şi a Ţării Româneşti de la 1859, moderatorii principali fiind Marile Puteri ale Europei, Franţa, Marea Britanie, Italia, Prusia, Rusia, reieşind din împrejurările internaţionale, Turcia şi, mai apoi, Austria.

Formarea unui stat român centralizat a generat o ascensiune puternică a naţiunii române, un avânt naţional al tuturor românilor din teritoriile răpite de puternicele imperii vecine, rus şi habsburgic, Transilvania, Bucovina, Banat şi Basarabia.

Autorităţile ruseşti, organele de jandarmerie şi poliţie au sesizat prin rapoarte politice existenţa unui curent ideologic în Basarabia, care este calificat în sursele istorice cu aprecierile de „curent moldovanofil”, „moldavofil”, separatist şi iredentist, moldovlah şi românofil, românesc. Pentru combaterea curentului românesc ţarismul a folosit toate pârghiile de influenţă, jandarmeria, poliţia, secţiile de securitate ale statului, contingentele de cazaci, armata, sistemul de agentură, cenzurarea permanentă a presei naţionale şi a literaturii expediate în Basarabia pe diferite căi din Iaşi, Bucureşti, Ploieşti, Galaţi .

După o revizie efectuată de ministrul învăţământului, contele D. A. Tolstoi în instituţiile de învăţământ din Basarabia în anul 1867, guvernul rus a fost atenţionat că în multe biserici, nu numai cu credincioşi de diferite etnii, dar chiar şi în cele cu populaţie rusă, serviciul divin se înfăptuieşte în limba româna, iar rugăciunile, care de demult se făceau după cărţile religioase în limba slavonă, au fost înlocuite cu cele româneşti”.1 Prin raportul său D. Tolstoi a recomandat guvernului de la S.-Petersburg să modifice această situaţie, argumentând că după formarea unui stat semi - independent în vecinătatea Imperiului Rus, România, politica de stat în Basarabia a

1 P.N Batiuşcov, Bessarabia. Istoricescoe opisanie Batiuscova P.N.S visociaisego soizvolia izdano pri Ministerstve vnutrennih del.Posmertnii vipusc istoriceschih izdanii, S.-Petersburg, 1892, p. XXXIX

316


căpătat o importanţă serioasă. S-au luat măsuri de stat „de a pune capăt românizării continue a bisericilor şi şcolilor”2.

Guvernul rus a considerat necesar de a lua aceste măsuri, mai ales în legătură cu situaţia, că după tratatul de pace de la Paris (1856), prin retrocedarea de către Rusia a unei părţi a Basarabiei, „propaganda, încurajată de autorităţile moldoveneşti, au început să se răspândească şi în regiunea noastră Basarabia”.3 Concomitent, ministrul justiţiei Baranov a insistat de a introduce îndeplinirea serviciului divin în limba rusă şi în bisericile catolice din Polonia.

Unele informaţii cu caracter personal de la mănăstiri şi biserici, - după cum constată P. Batiuşcov, - au adus la cunoştinţă organelor de stat, că serviciul bisericesc se înfăptuieşte în mod oficial în limbile slavonă şi română, dar în realitate se cântă în slavonă doar „Gospodi Pomilui” ( „Doamne Miluieşte”). Pentru a argumenta această situaţie „aborigenii” (tuzemţî) basarabeni afirmă ca populaţia sătească a Basarabiei nu cunoaşte limba „slaviano-rusă” şi nu înţelege slujba în limba slavonă4 .

Batiuşcov precizează situaţia subliniind, că nu este vorba doar de periferie „într-o fundătură îndepărtată”, dar chiar în oraşul Chişinău se întâlnesc ţărani moldoveni, care nu cunosc nici un cuvânt în limba rusă. Funcţionarul şi scriitorul Batiuşcov nu poate fi învinuit de lipsă de patriotism rusesc [şovinism], din această cauză vom evidenţia sfatul său propus guvernatorului rus: „Dacă noi dorim ca populaţia rusă să nu se românizeze („arumînivalasi”) mai departe în acest ţinut, ca Basarabia, într-adevăr să devină, dar nu numai să fie considerată gubernie rusă, să nu devină în continuare obiectul râvnelor româneşti şi chiar agitaţie, şi să fie legată organic cu Rusia întreagă, pentru aceasta trebuie ca prin intermediul şcolii să-i facem cunoscuţi pe ţăranii moldoveni cu limba bisericească slavonă şi de ai face pe ei ruşi cel puţin o jumătate după limbă” 5.

În această direcţie funcţiona întregul sistem de învăţământ în Basarabia, mai ales în legătură cu introducerea obligatorie a studierii în limba rusă în şcolile parohiale. În anii 60-70 ai secolului al XIX-lea guvernul rus a trecut la o politică activă de deznaţionalizare şi rusificare a românilor basarabeni.

Dar, cu toate acestea, între Basarabia şi Principatele Unite, apoi România, s-au păstrat legături strânse, îndeosebi cu centrele culturale din Iaşi şi Bucureşti. În anul 1861 ziarele româneşti erau răspândite în Basarabia: 4 abonaţi - la Chişinău, 2 – la Bălţi, 2 – la Hotin6. Consulul General al Rusiei în Principatele Unite anunţa în luna iunie 1863 de la Bucureşti, că la biblioteca din Chişinău prin expediţia de poştă de peste hotare a fost trimis ziarul „Buciumul”, iar la 28 iunie ziarul „Românul” 7. La 18 martie 1864 în Basarabia au fost trimise ziarele „Buciumul”, „Românul”, „Monitorul oficial” şi o broşură despre mănăstirile greceşti8. Aceste ziare, după cum se ştie, au promovat în această perioadă ideile unităţii naţionale a românilor şi principiile liberale, concepţii inadmisibile în Rusia autocrată.

2 Ibidem, p. XL 3 Ibidem, p. 174 4 Ibidem 5 Ibidem 6 Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, Editura Victor Frunză, Chişinău, Logos, 1992, p. 472 7 A.N.R.M [Arhiva Nationala a Republicii Moldova], F.2, inv.1, d. 7575, f.2, 2-verso 8 Ibidem, f. 5, 5-verso

317

Nicolae CIUBOTARU

Documentele de arhivă confirmă că în majoritatea judeţelor din Basarabia curentul românesc era reprezentat de persoane luate sub urmărire şi supraveghere politică. De asemenea, se poate constata că separatismul românesc ca şi curent s-a reanimat mai mult după anul 1859 şi s-a afirmat pe întregul teritoriu al Basarabiei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar la începutul secolului al XX-lea acest curent ideologic este exprimat de intelectualitatea basarabeană, care reprezintă doleanţele unor cercuri destul de largi, devenind o mişcare puternică, care formulează obiective clare pentru partea naţiunii româneşti din Basarabia: drepturi naţionale, folosirea limbii române în şcoală, biserică, administraţie, crearea unei prese naţionale, care să reflecte necesităţile politice, economice, culturale ale românilor basarabeni, toate acestea incluzându-se în noţiunea de autonomie a guberniei Basarabia; un alt obiectiv de importanţă principială – separarea de Rusia, alipirea sau revenirea la patria istorică – România, poartă mai mult un caracter de propagare a românismului într-o formă legală prin presă, broşuri, folclor, cântece populare, la întruniri ilegale.

În condiţii libere, obiectivul separării de Rusia şi alipirea cu România este formulat de românii basarabeni aflaţi în România, în cadrul activităţii în diferite organizaţii naţional – culturale şi politice, în presa din România, în redacţiile cărora activau mulţi români din Basarabia. Ultimul obiectiv era privit ca o perspectivă, luându-se în consideraţie împrejurările internaţionale, care ar fi adus la modificări de hotare şi la legitimarea revenirii Basarabiei la România, cât şi a celorlalte provincii înstrăinate, Transilvania, Bucovina, Banat, Crişana şi Maramureş.

Prinţul Dimitrie Moruzi a expus previziunea descompunerii inevitabile a imperiului ţarist şi a întregirii neamului românesc, eliberării altor naţiuni de sub dominaţia rusă : „În viitoarea şi neînlăturabila dezmembrare a marelui imperiu ţarist, văd din Moscova, răsărind, cel puţin, un stat mare, dacă nu două! Polonia şi Rutenia, Varşovia şi Kievul, despărţite sau unite.”9 În această perioadă se observă o creştere a atenţiei autorităţilor ruse faţă de persoanele care trec hotarul de la Prut. Prin instrucţia „Despre trecerea graniţei” din 6 iunie 1872, organele de jandarmerie sunt obligate să „înregistreze în cărţile de vămi” toate persoanele, subliniind naţionalitatea, starea socială, numele, patronimicul, familia şi componenţa persoanelor ce le însoţesc10.

În raportul şefului Direcţiei de jandarmi a guberniei Basarabia din 27 iunie 1875, prezentat şefului Secţiei a III-a a Cancelariei Imperiale se aduce la cunoştinţă cazul alegerii în calitate de rector al Seminarului Teologic din Chişinău a protoereului Galin, moldovean devotat intereselor naţionale. Dosarul publicat de istoricul Gh. Negru, constată o îngrijorare vădită despre cazul alegerii unui moldovean la cea mai înaltă funcţie, care are vederi democratice şi este „devotat intereselor naţionale” şi „poate să aibă o influenţă nefavorabilă asupra rusificării Basarabiei”11. Şeful jandarmeriei mai scoate în evidenţă unele calităţi ale lui Galin, cum ar fi „predispoziţie” către moldovenii săi, ceea ce va dezvolta spiritul românesc, prin înlăturarea educatorilor ruşi şi înlocuindu-i cu „aborigeni”. Acest funcţionar constata că în aşa mod toate măsurile întreprinse de şeful eparhiei, a episcopului Chişinăului şi Hotinului P. Lebedev de rusificare a preoţimii, apoi a întregului ţinut ar putea fi paralizat.

9 Dumitru Moruzi, Ruşii si Românii, Muzeum, Chişinău, 2001, p. 109 10 A.N.R.M, F. 297, inv. 1, d. 4, f. 2, 2-verso 11 Gheorghe Negru, Ţarismul si miscarea nationala din Basarabia, Chişinău, 2000, p. 131

318


Nemulţămirea autorităţilor ruse din gubernie este accentuată şi prin faptul, că absolvenţii Seminarului Teologic, Nesterovschii, Zubcov, Saviţchii, Verdiş şi alţii au intrat în instituţiile superioare de învăţământ având tendinţe social-democratice şi ,,moldovanofile”. Învinuiri de tendinţe patriotice moldoveneşti i-au fost aduse nu numai rectorului recent ales, protoiereului Galin, dar şi fostului rector, episcopului Varlaam, care probabil, că nu a promovat în rândul studenţilor tendinţele moldoveneşti, dar nici n-a educat în elevi „duhul rusesc fiindcă ei singuri nu-l au”12. P. Lebedev a tergiversat în mod intenţionat confirmarea lui Galin în calitate de nou rector din aceleaşi considerente elucidate mai sus.

Este evident, că intensificarea politicii de rusificare lansată de guvernul ţarist prin intermediul episcopului Chişinăului şi Hotinului a întâmpinat o rezistenţă puternică din partea preoţilor autohtoni.

Existenţa curentului naţional românesc în judeţele Basarabiei a devenit un fapt real şi sursele ruseşti confirmă pe deplin afirmarea acestui fenomen în viaţa publică a ţinutului. În raportul din 21 iulie 1875, adresat secţiei a III-a a Cancelariei Imperiale despre situaţia din gubernia Basarabia şeful jandarmeriei guberniule evidenţia existenţa unui cerc de moldoveni, care au ,,năzuinţă către România” şi posedă tendinţe „Moldovanofile”13. Cine făcea parte din acest cerc? Documentul de mai sus precizează, că aceştia sunt moldoveni din rândurile inteligenţiei, a marilor proprietari de pământ, concentraţi mai mult în oraşele Chişinău, Bălţi, Orhei, Ismail, Hotin. Ei au o atitudine lipsită de simpatie faţă de tot ce este rusesc iar în legătură cu această poziţie au înaintat ideea ca în şcolile populare să fie introdusă studierea în limba română, iar pentru aceasta sunt gata să aloce sume considerabile pentru învăţământul popular. În acelaşi timp au o atitudine neprietenoasă faţă de preoţii absolvenţi ai seminarului, care acţionează în spiritul rusesc14. Informaţia prezentată de jandarmerie nu precizează numele persoanelor, cu toate că acestea erau cunoscute, nu se evidenţiază vre-o încălcare a legilor, dar cu toate acestea este stabilită o supraveghere secreta permanentă.

Prin politica sa de urmărire şi supraveghere, guvernul rus urmărea scopul de a depista toate mijloacele şi căile de pătrundere a mărfurilor de peste hotare. Prin intermediul Ministerului Finanţelor la 9 iunie 1879 s-au dat indicaţii speciale direcţiilor de poliţie de la căile ferate să informeze imediat despre toate cărţile, caracterele literelor şi a maşinilor de tipar, aduse de peste hotare, cu indicarea timpului cercetării, intrării şi ieşirii din vămi, a adreselor expeditorilor şi destinatarilor15. Astfel de măsuri se înscriu destul de elocvent în încercarea guvernului ţarist şi a administraţiei guberniale de a contracara orice încercare de pătrundere a publicaţiilor cu caracter revoluţionar, democrat, românesc sau antirusesc.

În această ordine de idei, în februarie 1880, guvernul rus a decis să creeze două circumscripţii de vamă, cel de la Sculeni cu centrul în Noua Suliţă (şeful Teternicov A.N.) şi de la Ismail (şeful P.I. Novgorodschii) cu reşedinţa în acest oraş16.

12 Ibidem, p. 132 13 Ibidem, p. 132-133 14 Ibidem, p. 133 15 A.N.R.M, F. 297, inv. 1, d.4 , f. 15 16 Ibidem, f. 19

319

Nicolae CIUBOTARU

Un memoriu confidenţial al guvernatorului Basarabiei A. Constantinovici adresat grafului Tolstoi, ministru de interne deschide multe paranteze referitor la intelectualii din Chişinău, care au o concepţie românofilă şi care au făcut diverse încercări de a restabili drepturile românilor basarabeni. După informaţia guvernatorului, mareşalul nobilimii basarabene Catargi a expus un demers al unor nobili, care au propus ca la alegerile în Adunarea Nobilimii şi la Adunarea gubernială de zemstvă să se permită discursuri în limba română. Din această grupare făcea parte principele Constantin Moruzi, deputat din partea judeţului Iaşi, care şi în anii precedenţi a cerut să vorbească în limba română, iar odată chiar a cuvântat prin mijlocirea unui traducător în limba rusă17. Guvernatorul i-a dat lămuriri lui Catargi despre faptul, că sunt anumite condiţii, care nu dau posibilitate de a permite discursuri în limba română: că gubernia Basarabia este o zonă de hotar a două state şi aici tot ce este „rusesc”, trebuie susţinut cu o mare minuţiozitate; că folosirea limbii române nu este necesară, aşa cum limba rusă este cunoscută de către toţi, făcând excepţie doar unii vorbitori, care aparţin păturii sociale ţărăneşti.

Pe baza acestor „argumente” A. Constantinovici l-a informat pe mareşalul nobilimii Catargi, că astfel de demersuri ar trebui să fie stopate chiar de la început. Printr-o telegramă cifrată la 6 ianuarie 1884, ministrul rus de interne încuviinţa propunerea de a nu admite discursuri în limba română la adunările nobilimii şi ale zemstvei18.

Din cele subliniate mai sus, se poate afirma că partida nobilimii prin demersul comun adresat mareşalului nobilimii Catargi despre intenţia de a ţine discursuri în Adunarea Nobilimii şi în şedinţele Zemstvei în limba română reprezintă curentul românesc, care încerca să ţină piept procesului de rusificare, iar unul din aceşti lideri era principele C. Moruzi, iar mai apoi şi mareşalul nobilimii basarabene Catargi, care după cum mărturisesc alte surse ruseşti era un susţinător puternic al mareşalului nobilimii din judeţul Bălţi, Nicolae Ştefan Casso.

Tendinţele filoromâne ale multor reprezentanţi ai inteligenţei din rîndurile nobilimii şi preoţimii sunt fapte reale din perioada sfîrşitului secolului al XIX-lea. Aceste tendinţe nu au un caracter programatic sau organizat. În condiţiile absolutismului rus nici nu existau asemenea condiţii, orice mişcare, orice acţiune efectuată de persoane sau grupări nu rămînea neobservată. Jandarmeria ţaristă printr-un sistem diabolic de supraveghere, printr-o urmărire masivă a tuturor persoanelor, care puţin agrea ,,patriotizmul rusesc”, încerca să anihileze orice acţiune cu caracter social sau naţional.

Deşi aceste măsuri poliţieneşti au împânzit întregul spaţiu basarabean, duhul naţional românesc se află în această perioadă într-o formă ascendentă. Un exemplu poate servi şi caracteristica situaţiei politice din judeţele Hotin şi Soroca din anul 1888, făcută de locţiitorul şefului Direcţiei de jandarmerie, şi în mod special cu privire la situaţia din judeţul Hotin. Prin depeşa din 21 ianuarie 1888 se afirmă că „clasa inteligenţiei” nu merită o încredere din partea guvernului. Ea era compusă din moldoveni, armeni şi polonezi, care se orientau mult mai îngăduitor faţă de ţările vecine Austria, România, Moldova, decît la Rusia19. Chiar şi numărul neînsemnat al

17 Gh. Negru, op.cit., p. 134 18 Ibidem, p.135 19 Ibidem, p.139

320


proprietarilor de pămînt de origine rusă, după cum scrie funcţionarul rus, de asemenea, nu au o atitudine îngăduitoare faţă de Rusia20.

În relatările speciale despre situaţia politică, conform unei circulare ale poliţiei din 21 mai 1887, în judeţele Basarabiei este dată o caracteristică noului curent ce se orientează spre România.

După vizitarea judeţului Iaşi (Bălţi) rotmistrul Safonov scria Locţiitorului Şefului de administraţie a jandarmeriei din Basarabia, că unii inteligenţi „trăind în Rusia şi căpătînd beneficii prin privilegiile acordate de guvernul rus de ordin material, cu părere de rău îşi exprimă tendinţa către statul vecin România”. Aceste persoane au o influenţă negativă asupra atmosferei politice, „şi au o atitudine duşmănoasă faţă de ruşi”21. Activitatea inteligenţiei moldovene merită o blamare şi o răspândire printre ruşi a patriotismului rusesc.

Drept exemplu de antirusofilism este numit Nicolae Casso, mareşalul nobilimii din Bălţi. Caracteristica acestei personalităţi a fost dată în anul 1890. Despre el se sublinia că este foarte popular, permanent este preşedinte a Congresului judecătorilor de pace, iar toţi îl numesc cu numele „Nicolea”. De asemenea se menţiona că în cadrul alegerilor, el şi-a creat un partid22. Acţiunile lui Casso capătă sprijin la majoritatea, de astfel, s-a menţionat că N. Casso este „creatura” preşedintelui Judecătoriei regionale din Chişinău, F. F. Crupenschi. Încă înainte de alegeri, rezultatele sunt deja cunoscute. Autoritatea acestei persoane se păstrează şi la militari, care îl susţin în toate acţiunile. „Părerea despre el este următoarea: Casso chiar şi dacă trăieşte în Rusia, dar se uită peste Prut”! N. Casso, mareşalul nobilimii din Bălţi este susţinut de către Mareşalul Nobilimii Guberniale, Poliţie, Zemstvă, Judecători de pace şi, bineînţeles, de fratele său Aristide Casso23. N. Casso, după părerea rotmistrului Safonov, „nu este capabil să facă vreun bine omului rus”24.

În relatarea despre situaţia politică din 1892, mareşalul nobilimii din judeţul Bălţi, N. Casso, după cum se informează în mod secret, a ieşit împotriva introducerii Institutului Şefilor de zemstvă25. Analiza situaţiei politice din judeţele Ismail şi Akkerman (Cetatea Albă) pe anul 1893 a confirmat aceeaşi atitudine a inteligenţiei faţă de Rusia: „majoritatea populaţiei au o atitudine indiferentă despre succesele şi insuccesele Rusiei în toate privinţele”26.

Pe lângă cele spuse mai sus, mai menţionăm, că şeful secţiei de jandarmerie din Ismail şi Akerman a propus ca problema rusificării populaţiei trebuie rezolvată luându-se în consideraţie chiar şi momentul trecerii unor persoane în supuşenia rusă. Şeful jandarmeriei menţiona că românii, bulgarii primesc supuşenie rusă , doar atunci când ei au interese să arendeze pămînt cu o plată mai mică, sau să cumpere pămînt mai ieftin27.

20 Ibidem 21 A.N.R.M, F. 297, inv. 1, d. 15, f. 2,2 verso 22 Ibidem, f. 3,3 verso 23 Ibidem, f. 5,5 verso 24 Ibidem, f. 6 25 Ibidem, f. 18,18 verso 26 Ibidem, f. 36 27 Ibidem, f. 39

321

Nicolae CIUBOTARU

Politica de rusificare a populaţiei suferea un eşec general. Populaţia judeţelor Ismail şi Akerman „foarte greu se dă rusificării”28. În special, în judeţul Ismail majoritatea populaţiei nu cunoştea la 1893 limba rusă, se sublinia de asemenea, că nu este vorba de populaţia de rînd, dar şi de reprezentanţii administraţiei săteşti, primari, strajnici, membri ai consiliilor de comune şi alţi funcţionari, care adeseori nu cunosc nici un cuvînt în limba rusă29.

Locţiitorul şefului de jandarmerie din judeţele Akkerman şi Ismail considera că politica de rusificare în această regiune nu are succes din mai multe cauze: 1) existenţa unui număr masiv de polonezi în funcţii administrative şi militare; 2) absenţa funcţionarilor ruşi; 3) păstrarea în aceste două judeţe a legilor româneşti despre alegerile funcţionarilor; 4) în rîndurile preoţimii un număr considerabil sunt de origine moldoveană. De exemplu, în localităţile Slobozia (Dm. Sofronean), Dimitrovca (V. Ştefanesco), Goteşti (T. Grigorescu) etc. Preoţii sunt moldoveni şi cunosc slab limba rusă, iar păstorul Nold de etnie germana din satul Crasnoe, judeţul Cetatea Albă nu are prea bune păreri despre ruşi30.

Astfel, în acest document se face concluzia că pentru rusificarea acestui ţinut, o chestie importantă este ,,ridicarea preoţimii din punct de vedere intelectual şi moral.” Preoţii din rîndurile moldovenilor sunt o „parodie” asupra clerului, care trebuia mai de demult să fie scoşi din funcţii. Această corporaţie nu numai că nu recunoaşte principiile morale, dar „nici nu le înţelege din cauza educaţiei proaste”31. De fapt este expusă părerea că tot ce este românesc, intelectual sau preot, trebuie strâmtorat sau chiar înlăturat din orice funcţii de stat sau din cele bisericeşti.

Administraţia ţaristă analiza minuţios situaţia politică din Basarabia, gubernie de hotar, care continua să fie o punte importantă de legătură a forţelor democrat-liberale din imperiu şi a grupărilor naţional-democratice din provinciile de vest ocupate de Rusia, Polonia, Finlanda, Partea de Est a Moldovei (Basarabia). Politica de rusificare a periferiilor naţionale rămânea „o acţiune constantă a guvernului rus, însă succesele sunt destul de efemere”. Atitudinea şovinistă a funcţionarilor ruşi nu a creat condiţii favorabile pentru ascensiunea procesului de asimilare a elementelor autohtone.

În 1894 prin analiza situaţiei politice din judeţele Cetatea Albă (Akkerman) şi Ismail se observă în mod evident aroganţa rusă faţă de etniile conlocuitoare, „elementul dominant al populaţiei locale, adică bulgari, moldoveni şi români, în general, sunt slabi dezvoltaţi din punct de vedere mintal”32. Cele mai negative aprecieri sunt date inteligenţiei: „Inteligenţia locală din rîndurile românilor, bulgarilor, grecilor şi alţii nu se deosebeşte cu mult de poporul simplu”33. Ea nu are nimic comun cu aceeaşi clasă din Rusia. După cum subliniază aceeaşi sursă, populaţia are o atitudine indiferentă faţă de succesele sau greutăţile Rusiei, mai ales, moldovenii şi bulgarii, care sunt foarte departe de interesele politice ale centrului Rusiei. ,,Ziare, reviste sau cărţi ruseşti aproape în toate oraşele, casele individuale se întîlnesc foarte rar.”34

28 Ibidem, f. 37 29 Ibidem, f. 37,37 verso 30 Ibidem, f. 49,49 verso, 50, 50 verso 31 Ibidem, f. 49 32 Ibidem, d. 23, f. 2 verso 33 Ibidem 34 Ibidem, f. 3

322


Rapoartele prezentate de funcţionarii responsabili pe judeţele Basarabiei permanent analizează şi determină gradul de rusificare a populaţiilor de diferite etnii. Referitor la populaţia judeţelor se menţionează că ea foarte greu se rusifică, în special în judeţul Ismail, „pînă acum sunt localităţi, locuitorii cărora aproape în majoritate nu cunosc limba rusă”35.

Pe lîngă aceasta, se constată, că „nu numai poporul simplu, dar şi reprezentanţii puterii, adică primarii, strajnicii ş. a.”, se întîmplă adesea că unii nu cunosc nici un cuvînt ruseşte şi aceasta se referă la membrii consiliilor din comune, funcţionarii poştelor. Aşa cum primarii nu cunoşteau limba rusă, la primării erau angajaţi pisari cărturari, care erau plătiţi cu 60-70 ruble36. De asemenea, se constată că nici în coloniile germane nu este cunoscută limba rusă. Aceasta situaţie a fost observată în timpul anchetei şefului satului Mansburet din judeţul Cetatea Albă, Vilhelim Vinter Gotlib Şinche (strajnic) şi Şmauder (deseatnicul ), care au fost învinuiţi de crime de stat conform art. 246, p. II a Codului Penal.37

În caracteristica situaţiei politice din sudul Basarabiei este subliniată etnia de origine poloneză, care ocupa majoritatea funcţiilor. Aceştia sunt uniţi între ei şi păstrează legături strânse cu regiunea Privisleansc şi cu guberniile de vest – cu patria38. „Trăsăturile naturale ale acestei naţii, lingoşirea, o oarecare preamărire, înfumurare se observă în caracterul ofiţerilor polonezi.”39

Astfel, de fapt prin această denigrare a tuturor reprezentanţilor grupărilor etnice, greci, germani, evrei se promovează o atitudine şovină faţă de tot ce nu este rusesc, fiind o reacţie negativă a funcţionarilor ruşi la rezultatele slabe ale politicii de rusificare în această regiune streină Rusiei.

Funcţionarul jandarmeriei trimis în anul 1894 în partea de sud a guberniei scria „că în această regiune există necesitatea de funcţionari ruşi pentru rusificarea necesară, iar locul polonezilor nu este aici.” De exemplu, comisia de luptă împotriva filocserei era condusă de funcţionarul rus de origine poloneză Aismondt, care foarte slab cunoaştea limba rusă. ,,Iar primirea în supuşenia rusă a românilor, bulgarilor, grecilor este realizată, mai mult în interesele materiale ale acestor populaţii pentru a cumpăra pămînt pe teritoriul rusesc.”40 Acest document subliniază şi poziţia antievreiască a jandarmeriei ruse, care este nemulţumită, că populaţia evreiască nu respectă indicaţia de a locui la o distanţă de 50 verste de hotar, iar ei şi-au creat un centru al lor la Leova, adică ca o „speluncă” a lor. Din judeţul Cetatea Albă cîteva familii de evrei au emigrat în Argentina41.

O atitudine negativă este exprimată faţă de sistemul de alegeri conform legislaţiei româneşti, care nu creează condiţii bune pentru procesul de rusificare a autohtonilor, acest sistem frînează aplicarea rusificării42.

Din cele subliniate mai sus se poate constata, că prin măsurile luate de organele de jandarmerie s-au făcut încercări serioase pentru a rusifica judeţele din 35 Ibidem, f. 3 36 Ibidem 37 Ibidem, f. 5 38 Ibidem, f. 17 39 Ibidem, f. 15 verso 40 Ibidem, f. 8 41 Ibidem, f. 8- verso 42 Ibidem, f. 10

323

Nicolae CIUBOTARU

sudul Basarabiei, fiind propusă numirea în calitate de funcţionari numai persoane de etnie rusă.

Aceste atitudini şi opinii despre starea politică este confirmată şi prin Nota secretă trimisă de responsabilul din judeţele Hotin şi Soroca din 7 februarie 1895 locţiitorului şefului de jandarmerie din gubernie, prin care se menţiona despre faptul că inteligenţia din aceste două judeţe „nu este demnă de încrederea guvernului”. Ea era compusă din moldoveni, greci, armeni şi polonezi care aveau o atitudine loială mai mult faţă de Austria şi România, decît faţă de Rusia43. Pentru activitate naţională este pus sub urmărire şi supraveghere învăţătorul Stahii Revenco din satul Cobăceşti, judeţul Hotin44.

Administraţia ţaristă a Basarabiei a instituit o supraveghere secretă permanentă asupra persoanelor, care revin în gubernie şi, în primul rînd, a studenţilor, sositi în vacanţă de la diferite instituţii de învăţămînt din Imperiu. Prin informaţia din 25 decembrie 1901, pristavul din Chişinău prezenta o listă de 25 de studenţi veniţi în vacanţă 45. Astfel, pentru Ion Dumitru Dimitriu, student la Liceul Imperial din Moscova în numele prinţului Nicolai, facultatea juridică, anul II a fost stabilită „cea mai vigilentă şi strict secretă supraveghere”46. Aceeaşi forma de urmărire este stabilita şi asupra lui Nicolai Petru Popa, student la Universitatea Imperială din Moscova, anul II facultatea de filologie.

Pentru persoane erau aplicate diferite forme de urmărire. Theodor Afanasie Muntean, student la Universitatea din Novorosiisc, facultatea juridică, care s-a întors în satul Samoilovca, comuna Arioneşti este luat sub supraveghere strict secretă47. Sistemul de supravegere secretă este folosit asupra persoanelor: Constantin Gheorghe Sanduţa, fost student a Universităţii Imperiale „Sf. Vladimir” din Kiev, facultatea de fizico-matematică48, Vladimir Nicolae Tverdohlebov, student la Universitatea din Novorosiisc, facultatea juridică,49 Arcadie Gheorghe Ursul, student la Institutul Politehnic din Munchen50, Ion Gheorghe Pelivan, student a Universităţii din Iuriev, anul III, facultatea de drept, Nicolai Chiril Hîncu, student la Universitatea din Iuriev. Despre studentul de la aceeaşi Universitate Oatul Alexandru Ion, districtul de jandarmerie din gubernia Lifleandia din oraşul Iuriev [Derpt] informa la 11 martie 1902, că acest student a fost exmatriculat în legătură cu participarea la tulburările din martie, iar acum este admis din nou la facultate51.

Alte măsuri au fost luate de jandarmeria ţaristă, în mod special, împotriva cetăţenilor români. Într-o listă a cetăţenilor străini sunt indicate numele cetăţenilor români, carora li se interzice intrarea în Rusia. Printre cei numiţi sunt Andreev Ivan Fiodorov, Ion Petru Stap, Calin Gheorghiu etc. Despre Ion Halipa se dă şi informaţia despre particularităţile fizice ale acestei persoane: 26 ani, înălţime mijlocie, părul şi sprîncenele negre, ochii cafenii închişi, nasul şi gura moderate, faţă smolită, barba

43 Ibidem, f. 18 44 Ibidem, f. 18- verso 45 Ibidem, d. 27[I], f.1,1-verso, 2,2-verso, 3,3-verso 46 Ibidem, f. 3,3-verso 47 Ibidem, f. 97 48 Ibidem, f. 598 49 Ibidem, f. 640 50 Ibidem, f. 644 51 Ibidem, f. 315

324


obişnuită, o caracteristică specială (osobîe primetî): degetul arătător de la mâna dreaptă are o cicatrice. La 24 martie 1903 dosarul despre I.Halipa este trimis unter-ofiţerului şef de la punctul Leova52. La 16 noiembrie anul 1903 este alcătuită o noua listă pentru a interzice intrarea unor persoane în Rusia. În ea sunt incluşi Andreev Fiodor Andreev, Velic I.D., Muntean P. D., Sava Gh. P., Terentiev Efim Simion53.

Evenimentele revoluţionare din Rusia de la începutul secolului XX au influenţat asupra regiunilor naţionale periferice, unde problemele de ordin social au cunoscut un nou impuls, deseori împletindu-se cu cele de ordin naţional. În cercetarea politică efectuată în oraşul Ismail de rotmistrul Afanasiev in anul 1906 este subliniat un fenomen mai rar întălnit în dosarele secrete poliţieneşti şi anume că societatea din acest oraş cu o populaţie compusă din locuitori bulgari, greci şi armeni au o „predispoziţie către separatism şi au atragere către România şi Bulgaria, înrudite mai mult cu ei”54. De exemplu, în anul 1906 în orasul Ismail Ivan Titov a fost primit în rândurile membrilor Cazinoului comercial, apoi a fost ales şi locţiitor al asesorului. Fiind social-democrat, el era considerat un suspect, bănuit de ostilitate faţă de regim, periculos din punct de vedere politic, ,,care are o mare influenţă asupra inteligenţiei.”

Concluzia făcută în analiza situaţiei politice din oraşul Ismail este îngrijorătoare pentru autorităţile ţariste: cazuri evidente de ostilitate faţă de putere sau de regim n-au fost depistate, cu excepţia predispoziţiei permanente a reprezentanţilor administraţiei către separatism politic de Rusia. Acest funcţionar ţarist conchidea că principala cauză a acestei poziţii este înrudirea şi aspiraţiile unor capitalişti cu România şi Bulgaria55.

Din cele menţionate mai sus se observă că de separatism, de dorinţa de despărţire de Rusia – „închisoarea popoarelor” sunt învinuiţi, chiar şi grupele etnice conlocuitoare cu românii – armeni, greci, bulgari. Noţiunea de „separatism” este aplicată chiar şi asupra populaţiei bulgare, care a aspirat spre aceste meleaguri, fiind privilegiaţi de imperiul aflat într-o criză politică, economică şi militară fără precedent.

Analiza situaţiei politice din oraşul Chişinău efectuată de subcolonelul Vasileiv în anul 1906 este orientată mai mult asupra publicaţiilor ce apar în centrul guberniei. Pe de-o parte, este apreciata gazeta „Drug” a lui Pavel Cruşevan, care promovează tendinţa patriotică de susţinere a intereselor imperiului, iar pe de o altă parte incriminează activitatea ziarelor,,Viaţa Basarabiei,” ,,Bessarabscaia jizni”, care promova liberalismul evreiesc (jidovsco-liberalinîm poşlîm) şi „Basarabia”, care propaga ideea autonomiei Basarabiei şi alipirea la România56.

Despre situaţia din judeţele Hotin, Bălţi, Orhei, Soroca se menţiona că n-au avut loc cazuri ieşite din comun, insă în oraşul Bălţi „moldovenii nu reacţionează mai de loc la agitaţia politică şi aproape că nu sunt atraşi în viaţa politică”57.

În raportul despre activitatea administraţiei guberniale a jandarmeriei pe anul 1906 este evidenţiat Constantin Stere, cetăţean român, care energic propagă în România ideea autonomiei Basarabiei şi deseori vine la Chişinău58. 52 Ibidem, inv. 9, d. 8, f. 1,2-verso,3 53 Ibidem, f. 7,7-verso 54 Ibidem, inv. 1, d.49[MF,p.1], f. 769-verso 55 Ibidem, f. 771, 771-verso 56 Ibidem, f. 794-verso 57 Ibidem, f. 801 58 Ibidem, d. 49[I], f. 61-verso

325

Nicolae CIUBOTARU

Supravegherea poliţienească a situaţiei politice din Basarabia s-a intensificat în mod special după înăbuşirea revoluţiei din anii 1905-1907. Este semnificativ dosarul cu titlul „Corespondenţa despre curentul separatist din rândurile inteligenţiei moldovene”, elaborat în anii 1908-1909 pe baza supravegherii politice în judeţele Bălţi, Hotin, Soroca şi Orhei. Prin depeşa din 17 martie 1908 sub griful „Strict secret” şeful jandarmeriei Socolov este informat că unele persoane din rîndul inteligenţiei din oraşul Chişinău, N. Alexandri din satul Voronoviţ, judeţul Hotin şi Andrei Marcu din satul Gordineşti, judeţul Orhei, învăţător la şcoala de profesii, se află în legături strînse cu persoane ce locuiesc în România şi urmăresc scopuri iredentiste, ducând o corespondenţă activă şi ei sunt, după toate presupunerile colaboratori activi ai organizaţiilor politice din România, care „visează despre alipirea Basarabiei” la România59.

Dosarele de mai sus confirmă că în majoritatea judeţelor din Basarabia curentul românesc este reprezentat de persoane luate sub supraveghere politică. Deasemenea, se poate constata că separatismul, ideile curentului naţional românesc capătă o mai mare amploare în perioada evenimentelor revoluţionare din Rusia. În această perioadă, în condiţiile unor libertăţi limitate ideile revoluţionare în Basarabia se îmbină cu cele naţionale. Apariţia presei naţionale, răspândirea diferitelor broşuri şi proclamaţii în limba româna a contribuit la lărgirea sferei de influenţă a curentului filoromân.

Prin Nota din 16 septembrie 1906 ministerul de interne a trimis guvernatorului Basarabiei o copie a unui denunţ prezentat de către un diplomat rus la Bucureşti la 9 august prin care se menţiona propaganda românească referitoare la acordarea unei autonomii guberniei Basarabia. Poliţia ţaristă insista asupra trimiterii informaţiilor suplimentare despre curentul naţional românesc existent în rîndurile populaţiei din ţinut60. Această depeşă pentru prima dată menţionează influenţa curentului „românofil” asupra întregii populaţii, până acum se sublinia doar despre o influenţa în rândurile inteligenţiei moldovene.

Se poate remarca şi alt fenomen şi anume că în perioada primei revoluţii ruse sunt solicitate informaţii despre propagarea ideii autonomiei Basarabiei de către Departamentul poliţiei de la S. Petersburg direct de la şeful Direcţiei de jandarmerie din Basarabia prin adresa secretă din 13 noiembrie 190661. Autorităţile de la S. Petersburg au decis să obţină informaţii complete obligând guvernatorul şi şeful jandarmeriei să prezinte rapoarte despre influenţa curentului naţional românesc din Basarabia şi despre necesitatea de a lua măsuri urgente pentru a contracara acest fenomen.

Prin documentul cu conţinut strict secret adresat la 15 ianuarie 1907 de către guvernatorul Basarabiei A. Haruzin, ministrului de interne a Rusiei remarca curentul naţionalist românesc care a existat pe parcursul întregii perioade de aflare a părţii de Est a Moldovei sub ocupaţia rusă. Informaţiile prezentate sunt însoţite de o analiză de rigoare şi sunt confirmate de sursele istorice precedente adică din anul 1812.

Funcţionarul rus Haruzin în scrisoarea cu griful „strict secret” adresată lui M. I. Truşevici, ministru de interne a Rusiei, face o apreciere cît se poate de importantă

59 Ibidem, inv. 5,d. 15, f. 25, 25-verso, 26, 26-verso 60 Gh.Negru, op.cit., p. 153 61 Ibidem

326


pentru studierea acestui fenomen caracterizat ca şi curent separatist românesc. Prima teză ce ne-a atras atenţia este afirmaţia următoare: „...de la momentul anexării Basarabiei către Rusia printre cercurile conducătoare (ale nobilimii) moldovene nu şi-a încetat existenţa partidul „moldovenesc sau partida moldovenească, separatistă”.62 Membrii acestei partide, după cum se constată în aceeasi sursa, aveau relaţii de cunoştinţe şi de rudenie cu membrii claselor [cercurilor- N.C.] înalte din România, ,,au păstrat şi păstrează relaţii destul de puternice”. Această partidă de nenumărate ori a manifestat o anumită tensiune în probleme cu caracter naţionalist63.

Comportamentul acestei partide s-a evidenţiat în cele mai încordate situaţii ale existenţei românilor din Basarabia sub dominaţia rusă. Aici mă voi referi doar la momentele cardinale din perioada precedentă: acţiunile opoziţiei nobilimii basarabene (1814), demersurile nobilimii din anii 1839, 1841 cu privire la folosirea limbii române în ţinut, poziţia nobilimii basarabene faţă de evenimentele din Polonia (1863), demersurile nobilimii cu privire la dreptul de a ţine discursurile în limba română în şedinţele si adunările nobilimii şi de zemstvă (1883) şi altele faţă de dezvoltarea învăţămîntului naţional, numeroase atitudini ale nobilimii în Adunările deputaţilor nobilimii din majoritatea judeţelor etc. Prin urmare, curentul naţional român, care are diferite denumiri, „moldovenesc”, „moldovlah”, separatist sau iredentist, „moldavofil” sau „moldovanofil” şi „românofil” nu reprezintă nimic altceva decît fenomenul afirmării ideologiei naţiunii române în Basarabia, care are aceeaşi evoluţie cu întregul corp al acestei naţiuni în România şi în alte teritorii locuite de români, Transilvania, Bucovina, Banat, Crişana şi Maramureş, aflate în dependenţă austriacă în secolul al XIX-lea – începutul secolului XX.

Avântul şi afirmarea ideologiei naţiunii române în tot spaţiul naţional întrutotul coincide cu acest fenomen devenit general în Europa, la italienii din Piemont sau cei aflaţi sub dominaţia austriacă, la germani, la sârbi, la polonezi, la finlandezi, la bulgari şi greci etc. Secolul naţiunilor are un caracter general în Europa, însă formele de manifestare a ideologiei naţiunilor au decurs în mod diferit, reieşind din situaţiile concret – istorice, mijloacele fiind mai moderate sau mai radicale. Cert este că aceasta este o tendinţă generală şi ea s-a afirmat inclusiv şi în Basarabia, aflată în „închisoarea popoarelor” după expresia lui K. Marx.

Revenind la sursa ţaristă, considerăm necesar de a evidenţia o altă teză, care, de asemenea, ni se pare de o importanţă deosebită. Vom da citire acestui fragment: „În ultimii ani între moşieri şi locuitorimea ţărănească a început să se evidenţieze al treilea element – persoane din cele mai diverse profesii, îndeosebi din punct de vedere material cu bunăstare slabă, considerîndu-se inteligenţi. Persoanele din această categorie au aderat la mişcarea revoluţionară odată cu apariţia acesteia. Tendinţa generală a provinciilor către separatism, acest principiu, iar împreună cu el şi mişcarea naţionalistă, au prins rădăcini şi în Basarabia”64.

O altă teză formulată de Haruzin menţiona faptul că de mişcarea revoluţionar-naţionalistă din Basarabia s-au folosit naţionaliştii români, care sistematic, împreună cu

62 Ibidem, p. 155 63 Ibidem 64 Ibidem, p. 156

327

Nicolae CIUBOTARU

cei din gubernie, propagă ideile filoromâne: „Este evident, că pentru această cauză naţionaliştii români şi revoluţionarii locali acţionează în comun.”65

Din interpretările de mai sus se reliefează un aspect foarte important cu privire la curentul filoromân din Basarabia şi anume, că autorităţile ţariste, cu toate măsurile dure luate împotriva majorităţii populaţiei din ţinut, în continuare trebuiau să întreprindă acţiuni împotriva solidarităţii românilor din Regatul României cu consângenii săi din Basarabia.

Este necesar aici să mai evidenţiem o latură importantă a acestei probleme. În România, în special, la Iaşi şi în Bucureşti, se aflau în această perioadă un număr impunător de români basarabeni, studenţi, liceeni patrioţi expulzaţi din gubernie de către autorităţile ţariste, dar şi de alte etnii, care exprimau diverse curente existente in Rusia, poporanişti, bacunişti, social-democraţi, liberali, dar care au îmbinat deseori aceste vederi politice cu concepţia ideologiei naţiunii române, exprimând vederi comune cu privire la situaţia prezentă a moldovenilor din Basarabia şi viitorul acestei părţi ale naţiunii române, in realitate, exprimînd curentul ideologic separatist naţional românesc.

Un pas important în răspîndirea şi promovarea ideilor naţionale le-a revenit primelor gazete naţionale în Basarabia. Autorităţile ţariste au considerăt chiar de la început că gazeta „Basarabia” editată cu ajutorul lui C. Stere şi S. Cujbă, propagă separatismul.

Pentru combaterea curentului naţional-românesc prin mijloacele băneşti ale ministerului de interne a început să fie editată gazeta cu numele „Moldovanul”, care trebuia să se opună curentului iredentist al „Basarabiei”. În acelaşi scop guvernul ţarist a susţinut organizaţiile şovine, ca de exemplu „Uniunea poporului rus”.

Autorităţile guberniale îşi exprimă îngrijorarea că cercurile revoluţionare sunt influenţate cu sprijinul naţionaliştilor români în direcţia separatistă şi iredentistă şi într-un viitor nu prea îndepărtat ar putea să apară problema teritorială în Basarabia 66. Prin depeşa din 10 decembrie 1907, şeful jandarmeriei Basarabiei cerea de la locţiitorul său ca informaţiile să se bazeze pe fapte concrete, persoane, relaţii etc. Aprecierile de felul ,,persoane în care nu poţi avea încredere”[ neblagonadiojen] sau se află în legătură cu persoane suspecte, bănuite de ostilitate faţă de regim, trebuie să se bazeze pe argumente67.

În „Lista persoanelor aflate sub supraveghere a agenturii şi supraveghere peste hotare ce locuiesc în Chişinău şi judeţele guberniei Basarabia” este numit Constantin Egorov Steri, care are reşedinţă de trai în oraşul Iaşi, dar periodic vine la Chişinău. Această persoană, după cum se indică în dosar „propagă energic în România ideea autonomiei Basarabiei, de asemenea, din zvonurile auzite, în mod secret, finanţează gazeta „Basarabia”, care se editează în limba română şi are o direcţie foarte dăunătoare”68.

Arestările în anii 1905-1907 au devenit o realitate în Basarabia, principala învinuire fiind acţiunile antiguvernamentale. În închisoarea din Chişinău în luna aprilie 1907 se află Nicolai Nichifor Popov, învinuit de crime politice conform art. 128,

65 Ibidem 66 Ibidem, p. 158 67 A.N.R.M, F. 297, inv. 1, d.49 [MF,p.I], f. 712, 712-verso 68 Ibidem, f. 61-verso, 62

328


Gheorghe Vasile Stîrcea, din satul Hlingeni, judeţul Bălţi, conform articolului 129 a Codului penal69.

Cercetări minuţioase se fac de către organele de jandarmerie a persoanelor, care au avut curajul să adreseze opinii critice faţă de persoana împăratului. Gh. Chilicico din s. Başcalia a fost interogat pentru cuvintele „Trăiască Japonia! Rusia înapoi!”, Paraschivei Marcoci, pentru „cuvinte necuviincioase”, iar Eni Emanoil Raico (tîrgul Leova) şi Nicolai A. Sava pentru înjurături la adresa lui Nicolai al II-lea. Ultimul a întrebat: „Da ci dări vre-a împăratul? Ci ne-o dat pămînt? La minii imperatorul Sofoclii şi Dumnezeu Covaioti...” 70

În atenţia poliţiei în anul 1908 se află şi preoţimea moldovenească. Preotul Gh. Schodigora este învinuit conform art. 129 a Codului Penal pentru răspîndirea printre sătenii, satului Cereşti a unor apeluri antiguvernamentale cu titlul „De la Liga Ţăranilor”.71 Sistemul de agentură creată pe lîngă direcţia gubernială de jandarmi urmărea scopul să minimalizeze influenţa curentului ideologic naţional român în Basarabia.

În toate organizaţiile culturale sau politice jandarmeria foloseşte metoda infiltrării în aceste grupări cu caracter naţional sau revoluţionar agenţi, colaboratori ai săi, care acţionează sub un nume fals cu pseudonim. Împotriva intelectualităţii româneşti sursele istorice indică mai multe persoane, care în secţiile secrete ale jandarmeriei sunt nominalizate prin nume false cu pseudonime. Astfel, România şi judeţele învecinate de hotar cu ea se afla sub cercetarea agentului „Zagranicinîi”, de la 1 septembrie 1909, cu un salariu de 50 ruble72, printr-o altă informaţie din 20 martie 1909 se indica că acest agent activează de la 1 februarie 190973. În calitate de agent peste hotare mai apare şi pseudonimul „Roşcovschii,”iar agent în zona de graniţă este Lerner din 5 mai 1907, salarizat cu 60 ruble74.

Prin informaţia din 14 ianuarie 1909 se menţionează că au fost date 9 permise pentru agenţi, iar Lerner (numele adevărat este Leib Rozenbaum, fiul lui Iţec), avea permisul din 18 martie 190975. Seminariştii din seminarul Teologic din Chişinău erau supravegheaţi de agentul cu pseudonimul „Seminarov”76, iar agentul Nicolaev informa permanent despre discuţiile în interiorul grupărilor cu calificativul „Inteligenţi cu o gîndire liberă”77.

Persoane cu numele false, cu pseudonime sunt depistate de A. Moraru, Gh. Negru. Aici vom accentua asupra a trei denunţuri efectuate de agentul secret „Zagranicinîi” „despre prezentarea propagandei ideilor naţionaliste româneşti în Basarabia” cu nr. 412, 414, 415 din 27 noiembrie 1909, menţionate de colonelul Lev Socolov în adresarea sa către Departamentul Poliţiei, anexând 3 denunţuri ale agentului secret78. Această informaţie a fost solicitată de poliţie prin demersurile din 27

69 Ibidem, f. 158-verso, 162-verso, 163 70 Ibidem, inv. 9, d. 26, f. 34,5-verso, 6,6-verso, 11,14, 14-verso, 15,17-verso 71 Ibidem, inv. 4, d. 27, f. 1 72 Ibidem, inv. 1, d. 86 [MF], f. 1,184 73 Ibidem, f. 30 74 Ibidem, f. 88 75 Ibidem, d. 15, f. 38 76 Ibidem, d. 86, f. 399 77 Ibidem, f. 7 78 Ibidem, d. 98, f. 179

329

Nicolae CIUBOTARU

septembrie 1909 cu nr. 136406. Unii istorici consideră că agentul secret cu pseudonimul „Zagranicinîi” este Gh. V. Madan, chiar accentuând că se va ,,demonstra cu altă ocazie că sub acest pseudonim se ascunde scriitorul şi folcloristul Gh. Madan”79.

Există unele dosare care nu confirmă ideea afirmată mai sus. Printr-o depeşă cu nr. 243 din 11 august 1909 se informează că Gh. Madan nu este agent pe lângă Guvernatorul Basarabiei80. Date adăugătoare despre Gh. Madan, Cenzorul operelor editate în limba română, funcţionar pe lîngă departamentul de cenzură din Odessa sunt solicitate la 4 octombrie 1909, nr. 616. Această solicitare vine de la şeful direcţiei de poliţie din Odessa şi este adresată şefului direcţiei guberniale de jandarmi semnate cu data de 9 octombrie 190981. O remarcă neînsemnată din Notă, indicată în partea de jos a filei menţionează următoarele, citez: „Colaboratorul indicat cu nr. 8 „Zagranicinîi” este exclus în legătură cu întoarcerea lui de peste hotare în Rusia, în gubernia Vologda, în exilul administrativ precedent”82. Mai jos, sub aces document este semnătura colonelului Socolov. În lista agenţilor secreţi cu nr. 8, este înregistrat Fiodor Vasiliev Cebanenco (numele fictiv – Fiodor Vasiliev Derevenco). Conform acestei liste din 7 noiembrie 1909, agenţii urmau să primească o mărturie de la poliţie în legătură cu profesia fiecăruia83.

Nu vom insista prea mult la această precizare, însă una este cert că cenzorul publicaţiilor în limba română, funcţionar în acceptarea noastră, posibil că plecând deseori în România ar fi putut să îndeplinească şi unele însărcinări ale direcţiei de jandarmi, mai ales că după cum se va vedea în 1912, A. Haruzin, îi va da sfaturi ce ţin de efectuarea unei cercetări serioase a curentului naţional român şi a organizaţiilor politice şi culturale din România. Totuşi, dosarele cercetate nu confirmă cu referire la anul 1909 activitatea lui Gh. Madan ca agent secret, el ocupa o funcţie deschisă, fiind bine cunoscut în societatea culturală din Basarabia şi România.

Mai importante sunt informaţiile prezentate de agentul nominalizat mai sus, prin faptele, concluziile şi mărturiile cu privire la curentul filoromân, din Basarabia şi relaţiile cu diferite personalităţi de origine din Basarabia, aflate în emigraţie forţată în România.

În raportul cu nunărul 412 a agentului secret este analizat articolul publicat în decembrie anul 1908 în „Viaţa Românească” în ciclul „Scrisori din Basarabia”, semnat de Alexis Nour, care a emigrat în România, dar care păstra legături puternice cu multe persoane din tabăra patriotică a românilor basarabeni. În primul rînd este apreciată rezoluţia congresului clerului din anul 1905 din gubernie referitor la introducerea limbii române în şcolile parohiale de la sate şi în studierea Sfintei Scripturi şi a Bibliei. Aprecierea este pe cît se poate de rezonabilă şi mai adăugînd şi alte rezoluţii despre editarea revistei „Luminătorul” şi studierea limbii „moldoveneşti” şi a cântului în Seminarul Teologic. „Congresul preoţimii basarabene a prezentat argumentele unui curent naţional intern profund şi sănătos”84.

79 Gh.Negru, op.cit, p. 64 80 A.N.R.M, F. 297, inv. 1, d.108 [MF,p.II], f. 44 81 Ibidem, f. 212 82 Ibidem, d. 86, f. 59 83 Ibidem, d. 86, f. 16 84 Ibidem, d. 98 [MF], f. 180; Gh.Negru, op.cit., p. 162

330


Concluzia lui Alexis Nour a atras atenţia autorităţilor ţariste din Basarabia, aşa cum este accentuat din nou fenomenul cugetării naţionale, care a luat caracterul unei direcţii importante în Basarabia, dar se observă absenţa unor acţiuni legitime comune. Unii preoţi la congres se întrebau cum va reacţiona episcopul Serafim? Răspunsul, după cum se observă din această informaţie, este următorul: „ce nu ar spune, dar noi vom lucra, în interesele cauzei naţionale”85. În telegrama adresată ţarului Nicolai al II-lea se solicită ca educaţia poporului să fie lăsată pe seama preoţimii. „Să nu uităm că preoţii români intenţionează să introducă limba naţională în Basarabia, tocmai prin şcolile parohiale bisericeşti.”86

Politica de rusificare a populaţiei autohtone s-a lovit de „puterea de rezistenţă etnică a elementului românesc din satele basarabene”87. „Ce nu s-a făcut, ce mijloace nu s-au întreprins pentru deznaţionalizarea lui, şi toate au rămas zădarnice” avea să sublinieze prinţul D. Moruzi. Acest reprezentant de vază al nobilimii basarabene considera pe bună dreptate, că rusificarea „... e numai la suprafaţă”, în majoritatea cazurilor preoţii, învăţătorii, funcţionarii ruşi erau supuşi procesului de asimilare de către elementul românesc dominant în Basarabia, de aici şi zicătoarea „Tata rus, mama rus, a Ivan moldovan!”88 „Cine şi-ar fi putut închipui, scrie agentul de supraveghere în România şi judeţele basarabene de la graniţă cu pseudonimul „Zagranicinîi”, că moldovenii basarabeni alipiţi la Rusia acum 100 de ani, când nu exista nici un fel de cultură românească, nici un fel de conştiinţă şi mîndrie naţională, înmulţindu-se în această perioadă pînă la 1,5 milioane, conlocuind cu elementul slav, aflîndu-se sub stăpînire rusească, nu numai că nu s-a rusificat dar au moldovenizat şi continuă să moldovenizeze elementele slave.”89

În acelaşi timp, patrioţii tineri educaţi în oraşele Iuriev şi Kiev, centre importante pentru dezvoltarea naţionalismului s-au adresat în România cu solicitări de literatură cu caracter istoric şi de agitaţie. Agentura rusă considera că „Basarabia şi România au devenit un centru revoluţionar antirusesc”.90 Se afirmă, „că în Chişinău vorbesc deschis despre o eventuală alipire a Basarabiei către România. În restaurante se cîntă marşul naţional românesc „Deşteaptă-te Române”. Organele de jandarmerie sunt preîntîmpinate că în Basarabia este deja un cîmp vast de panromânism, şi acest cîmp „era deja arat şi semănat cu românism”. Agentul „Zagranicinîi” propunea autorităţilor din Basarabia să propage rusificarea prin intermediul culturii ruse si a patriotismului rusesc, dar nu prin impunerea forţată a limbii ruse. „În orice caz, pînă ce moldovenii se vor rusifica se poate de propagat dragoste faţă de Rusia, unitate cu poporul rus şi în limba moldovenească”.91

Curentul românofil, naţional românesc este reprezentat de o mai mare forţă în legătură cu apariţia primelor gazete şi reviste în limba română, a unor organizaţii naţional-culturale, care promovează cultura română prin publicarea poeziilor, pieselor, în genere, a operelor clasice ale marilor poeţi şi scriitori români.

85 Ibidem, f. 180-verso 86 Ibidem 87 Dumitru C.Moruzi, op.cit, p. 90 88 Ibidem 89 A.N.R.M, F.297, inv. 1 ,d. 98, f. 181; Gh.Negru, op.cit., p. 65 90 Gh.Negru, op.cit., p. 165 91 A.N.R.M, F.297, inv. 1, d. 98, f. 182

331

Nicolae CIUBOTARU

Organele de jandarmerie şi poliţie din gubernie, dar şi din întreaga Rusie intensifică lupta împotriva curentului naţional român pe toate planurile, verificarea persoanelor care pleacă din Basarabia în România şi a celor care vin din România, confiscarea scrisorilor ce se trimit prin poştă, coletele poştale, în mod special, a literaturii şi presei româneşti.

Un rol aparte pentru depistarea literaturii românesti şi străine şi a coletelor trimise din străinătate l-a avut un organ special creat la Odesa, Comitetul Cenzurii Străine (Comitet Inostrannoi Ţenzurî). La 18 iulie 1912 acest comitet a trimis o directivă cu nr. 1340 la Contora telegrafică din Chişinău prin care se cerea ca Cenzorul Gh. Madan să cenzureze 23 de colete internaţionale primite din oraşul Huşi din România cu numerele 199, 200, 201, 202, 203, 204, 205, 206, 207, 208, 209, 210, 211, 212, 213, 214, 215, 216, 217, 218, 219, 220, 22192. La 1 august 1912 urmează un nou set de colete poştale, de asemenea din 23 unităţi. Creşterea numărului de colete trimise din România au determinat organele interne din gubernie să lărgească şi să amplifice funcţiile cenzorului principal din gubernie, Gh. Madan.

Prin Nota specială a guvernatorului Basarabiei A. Haruzin din 2 octombrie 1912 Gh.V. Madan, corespondent la agenţia telegrafică din S. Petersburg este împuternicit să examineze toate publicaţiile în limba română puse în vânzare în Rusia şi în mod special în gubernia Basarabia, editate pe loc sau peste hotare şi să se conducă de articolele principale ale Statutului despre Cenzură şi edituri93.

Pe lîngă cele menţionate referitor la Nota lui Haruzin, este cazul să subliniem şi conţinutul indicaţiilor date de acest funcţionar rus lui Gh. Madan. Se poate considera că în esenţă, dosarul nominalizat deschide cvintesenţa măsurilor drastice luate de toate serviciile secrete ale Rusiei ţariste împotriva curentului naţional românesc din Basarabia.

Să analizăm minuţios acest document ce dezvăluie intenţia adevărată a structurilor ruseşti, formele şi metodele de cercetare în România şi în teritoriile româneşti, Transilvania, Bucovina, Basarabia aflate sub ocupaţie străină, scopul principal fiind combaterea curentului naţional român. 1. În primul rând se menţionează necesitatea elaborării unui sistem de luptă împotriva curentului iredentist în folosul României; 2. De a luptă împotriva mişcării naţionaliste [de acolo, adică din România] în defavoarea intereselor Rusiei94. 3. Cenzorul Madan este sfătuit să i-a toate măsurile pentru a fi la curent cu mişcările politice din România, concepţiile şi acţiunile unor partide şi a liderilor principali ai organizaţiilor naţionaliste, care au drept obiectiv de a acţiona în Basarabia, Bucovina şi, mai ales, în Transilvania; 4. Este subliniată necesitatea de a analiza măsurile întreprinse de guvernele Austriei şi Ungariei împotriva propagandei româneşti. 5. De analizat conţinutul ziarelor, revistelor şi a cărţilor editate în România cu caracter politic şi în mod special, acea categorie, care permanent sunt transportate şi realizate în Transilvania.

În atenţia principală, guvernatorul a recomandat să fie studiată situaţia din Basarabia: a) ce persoane primesc publicaţii româneşti, în ce localităţi se observă activitatea grupelor sociale şi a partidelor politice, orientate la interesele României şi a ideii „României Mari” şi a culturii române; b) De apreciat dacă în Basarabia în ultimele

92 A.N.R.M, F. 2, inv. 1, d. 9262, f. 13, 14 93 Ibidem, f. 16; Gh.Negru, op.cit., p. 173-174 94 Ibidem, f. 16

332


decenii a cunoscut un avânt sau o descreştere „simpatiile româneşti”; c) de apreciat procesul de intensificare sau scădere a asimilării populaţiei autohtone în Imperiul Rus; d) de apreciat, care sunt cauzele istorico-culturale ale acestui fenomen (în caz dacă sunt rezultate negative în procesul asimilării românilor din Basarabia). Pentru această cercetare Madan urma să primească un salariu adăugător lunar de 50 ruble95.

Desigur, această îngrijorare a autorităţilor ruseşti despre avântul mişcării naţionale din Basarabia era dictată de situaţia reală din ţinut, dar şi de intensificarea legăturilor dintre provinciile româneşti înstrăinate şi, bineînţeles, influenţa masivă pe care o aveau diferite cercuri, organizaţii politice şi culturale ale românilor basarabeni aflaţi în România la studii sau fiind obligaţi să emigreze din cauza autorităţilor ţariste.Toate eforturile întreprinse de administraţia rusă împotriva majorităţii populaţiei din acest teritoriu n-au schimbat caracterul românesc dominant în această regiune.

Păstrarea legăturilor cu centrele principale din România au fost un factor important în revitalizarea conştiinţei naţionale a românilor basarabeni şi supravieţuirea curentului naţional românesc în spaţiul pruto-nistrean.

Evoluţia şi afirmarea curentului naţional românesc în Basarabia a cunoscut o perioadă plină de suişuri şi coborâşuri, de reuşite şi insuccese, însă linia ascendentă a devenit dominanta principală în acest spaţiu de timp.

95 Ibidem, f. 6-verso

333

Vestul românesc – principal centru politic al românilor transilvăneni (sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea)

Mihai D. DRECIN

“The Romanian West” – Main Political Centre of the Romanians from Transylvania

(the end of the 19th Century and the Beginning of the 20th Century)

Abstract. Communication is the result of some several years searching preoccupies in records and local and central libraries. It demonstrates that after the Romanians’ Memorandum from 1892 till 1918, the comities of Maramureş, Ugocsa, Sătmar, Sălaj, Bihor, Arad, Bekés, Cenad, Timiş and Torontal imposed themselves in the front of the Romanians’ national struggle for resistance, affirmation and union with Romania. Here was the first line of the ideological, political and finally, military confrontations between the Romanian National Party and the governments from Budapest and Belgrade, of all possible political nuances, which will try to maintain Transylvania or, at least the Romanian West, in the unnatural borders of the Hungarian or Serbian state.

To support the above mentioned thesis, the communication brings arguments of different natures: demographic (the Romanians were of a majority in this zone), school (here – appearing and carrying out their activities the most old Romanian pedagogical and high schools), cultural (the first Romanian cultural societies appear, before “Astra” from Sibiu, as well important political newspapers and cultural reviews), economic (appearing important banks with Romanian capital which support the transfer of the nobility landed property into the hands of the Romanian peasantry and bourgeoisie), political (the successes during the general parliamentary elections in 1905, 1906, 1907). In this area we can notice the rising of some important secular and ecclesiastical, orthodox and Greek-Catholic personalities militating for the ideals of the national movement.

On such a demographic, economic, cultural and political basis, the Romanian West is, in the autumn of 1918, the centre of the national struggle for the Union with Romania. “The Proclamation of Self-Determination” of the Romanians is drawn up in Oradea, Arad becomes the residence of the Romanian National Central Council – the political organism that will organise Transylvania as a Romanian country, will carry out the Great National Assembly from Alba-Iulia and the multi-ethnical Timişoara imposes itself as a centre of resistance against the Serbian occupation. The Romanian population, from the ordinary peasant to the intellectuals, will have the moral and physical strength to resist against the terror and assassinations of the Hungarian military units, both of the bourgeoisie’s governments and of the councils’ Soviet government led by Kun Bella and of the royal government from Belgrade, that – between December 1918 – August 1919 – tried to stop the natural course of the history.

Cuvinte cheie: „vestul românesc”, argumente demografice, economice,

culturale, politice

334

Vestul românesc – principal centru politic al românilor transilvăneni...

Hotărârea Transilvaniei de Unire cu Regatul României, luată la 1 Decembrie 1918 în cadrul Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia, nu a însemnat încadrarea imediată a provinciei în fruntariile României Mari. Idealul românilor, populaţia indiscutabil majoritară în Transilvania, va fi contestat de autorităţile politice maghiare atât din Budapesta, cât şi din provincie. Ele vor depune toate eforturile politice, diplomatice şi militare pentru a menţine integritatea teritorială de până atunci a statului maghiar. De altfel, guvernele de la Budapesta , indiferent de culoarea politică a regimului pe care l-au reprezentat, s-au confruntat, pe parcursul anilor războiului mondial şi după acesta (vezi guvernele „albe” conduse de Károlyi Mihály şi Berinkey Dénes – prof. universitar, jurist – sau cel „roşu”, bolşevic, condus de Kun Bela), cu o mare dilemă: independenţă (faţă de Austria) sau integritate teritorială?1 Deşi tendinţa naţiunilor asuprite din Austro-Ungaria de-a se organiza în state naţionale proprii era în consens cu „modelul european” al vremii, lansat în ianuarie 1918 de preşedintele nord-american W. Wilson sub forma principiului de autodeterminare a naţiunilor asuprite din cadrul imperiilor multinaţionale, acest model şi principiu politic a fost refuzat de elita politică maghiară. Ea continua să trăiască, în plan mental, într-o epocă apusă, cu puternice accente feudale. Ca urmare între decembrie 1918 şi august 1919 românii din Transilvania, Banat şi Partium, de la omul de rând până la elita culturală şi politică, vor trece prin momente de mare tensiune, trebuind să apere cu arma şi mintea Unirea de la Alba-Iulia. În acest interval de timp, românii vor suferi numeroase pierderi materiale şi umane, un ultim obol pentru pecetluirea definitivă a Marii Uniri.

Cu o situaţie la fel de grea se confruntă românii din Banat, ocupaţi de trupele sârbeşti, care doreau încadrarea întregii provincii de până la Mureş în graniţele unei Serbii Mari.

Se pune întrebarea: care au fost resorturile, cum s-au plămădit în timp energiile naţiunii române din vestul Transilvaniei, unde s-au dat ultimele lupte pentru împlinirea practică a idealului naţional?

Legând istoria modernă de cea contemporană, trebuie să arătăm că în pofida piedicilor, temporizării sau unei evoluţii „dirijate” a societăţii româneşti transilvănene de către regimurile politice habsburg şi maghiar, afirmarea social-economică, politică şi culturală a acestei viguroase părţi a naţiunii noastre se realizează într-un proces continuu, pas cu pas, fără stagnări sau regresiuni, chiar dacă ritmul acestui proces este mai lent, mai anevoios, decât în cazul naţiunilor privilegiate germană şi maghiară.2

Plămădirea ideilor, concentrarea şi maturizarea forţelor, iradierea tacticii şi strategiei politicii naţionale până în rândurile de jos ale naţiunii române, sunt rezultatul activităţii a numeroase centre politice, răspândite pe tot cuprinsul Transilvaniei. Fiecare şcoală şi biserică românească; gazetă; societate culturală; asociaţie profesională de intelectuali, ţărani sau meseriaşi; cooperativă sau bancă de credit; tipografie; bibliotecă; societate de binefacere – se simţeau datoare să strângă în jurul lor forţele 1Vezi: 1918. Sfârşit şi început de epocă, coordonatori dr. Cornel Grad şi Viorel Ciubotă, Editura Lekton Zalău şi Editura Muzeului Sătmărean, 1998 2 I. Kovács, Formarea proprietăţii burgheze în Transilvania după desfiinţarea iobăgiei în 1848, în Studia, Series Historia, fasciculus 2/1966; S. Retegan, Structura social-economică a burgheziei româneşti din Transilvania în anii regimului liberal, în Acta Musei Napocensis, 1971; Idem, Dieta românească a Transilvaniei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999

335

Mihai D. Drecin

locale ale naţiunii pentru a le organiza, ridica gradul de cultură şi bunăstare economică – garanţie a însăşi afirmării şi reuşitei în viaţa politică. Numai astfel se explică realizarea, la nivelul majorităţii românilor, unităţii de idei şi acţiune, menţinerea trează a conştiinţei naţionale în toate structurile sociale, posibilitatea găsirii, relativ rapide, a formelor şi căilor de rezistenţă naţională în funcţie de evoluţia regimului politic asupritor.

La anumite intervale de timp, din rândul acestor centre politice româneşti, de o mai mică sau mai mare importanţă regională, se impun unele în calitate de polarizatoare ale celor mai reprezentative instituţii şi personalităţi culturale şi politice ale naţiunii române la momentul istoric dat. Pe lângă rolul de a ridica la cea mai înaltă cotă posibilă ideologia şi cadrul organizatoric al luptei naţionale dispunând de cele mai numeroase şi dotate potenţe în acest sens, centrele politice în discuţie aveau şi alte meniri. Trebuiau să asigure unitatea luptei – topind într-un unic tipar aspectele regionale ale intereselor naţionale pentru a le deschide noi orizonturi. Erau, apoi, dătătoare de ton şi purtătoare de cuvânt ale întregii naţiuni, conducători recunoscuţi şi acceptaţi.

În secolul al XVIII-lea se impun succesiv patru astfel de centre politice. La mijlocul secolului Blajul cultural şi religios, centrul greco-catolicismului românesc, cu şcolile sale înfiinţate în 1754 şi elita intelectuală formată în jurul episcopului Inochentie Micu Klein, sub conducerea căruia se va cristaliza primul program modern al emancipării noastre naţionale.3

Sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, în plină mişcare politică a Supplexului Libellus Valachorum, impune Oradea. Tânăra Episcopie greco-catolică, înfiinţată în 1777, datorită episcopilor cărturari Ignatie Darabant (1788-1805) şi Samuil Vulcan (1806-1839), va deveni un centru de primă mărime a „mişcării luministe” bază culturală pentru revigorarea mişcării politice naţionale. Forţa economică a Episcopiei greco-catolice de Oradea îi va permite să înfiinţeze şi să subvenţioneze şcoli româneşti, să adăpostească oameni de cultură de primă mână (ex. Gheorghe Şincai), transformând oraşul într-un punct de interferenţă a ideilor vremii, cumulând importanţă locală cu cea transilvăneană în general, românească în special şi, nu în ultimul rând, europeană.4

Cam în aceeaşi perioadă, oarecum la concurenţă cu Oradea greco-catolică, se afirmă alte două centre politice româneşti sprijinite pe instituţii bisericeşti şi comunităţi masiv ortodoxe. Aradul şi Episcopia sa ortodoxă se impun prin înfiinţarea „Preparandiei” (1812)5 şi o efervescenţă comercială în care negustorii români se afirmă printr-un comerţ de intermediere între spaţiul balcanic şi cel central european, mai ales cu marile centre urbane Budapesta şi Viena, mari consumatoare de produse alimentare şi materii prime.6 Braşovul ortodox cunoaşte aceeaşi evoluţie, împletind economicul cu culturalul fără de care o naţiune modernă nu se poate afirma politic. „Gremiul de

3 Francisc Pall, Inochentie Micu-Klein. Exilul la Roma 1745-1768, vol I, vol. II – partea întâi şi partea a doua (documente), Fundaţia Culturală Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1997 4 Iudita Căluşer, Episcopia greco-catolică de Oradea (contribuţii monografice), Editura Logos ΄94, Oradea, 2000 5 V. Popeangă, G. Găvănescu, V. Ţârcovnicu, Preparandia din Arad, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1964 6 *** Aradul – permanenţă în istoria patriei, Arad, 1978, p. 214-224

336


comerţ levantin”7 care grupa negustori macedoromâni, români, greci, armeni va domina viaţa economică a unui oraş în majoritate săsesc. Şcheii Braşovului, oraşul românesc din afara cetăţii săseşti, cu vechea biserică şi şcoală românească,8 plasat la interferenţa intereselor economice ale celor trei ţări româneşti, va cuceri, încetul cu încetul, Braşovul săsesc. Se dovedea că românismul greco-catolic şi ortodox lucrau deopotrivă în favoarea afirmării naţiunii.

Revoluţia română de la 1848-1849 în Transilvania lansează un nou centru politic al mişcării naţionale: Sibiul. În anii revoluţiei aici îşi vor fixa românii sediul Comitetului revoluţionar, frecventat asiduu de Avram Iancu şi colegii de generaţie. După 1849, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aici se vor înfiinţa şi activa, deşi într-un mediu urban demografic majoritar săsesc, trei importante instituţii naţionale: Mitropolia Ortodoxă – creaţia lui Andrei Şaguna (1864), Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român – ASTRA (1861),9 Banca „Albina” (1872), prima instituţie de credit cu capital pur românesc din întregul spaţiu geografic naţional.10 Oraşul de pe Cibin îşi păstrează, până în 1918, un loc privilegiat între centrele politice din Transilvania. Nu întâmplător aici îşi vor afla sediile şi vor activa, între decembrie 1918 – septembrie 1919, Consiliul Dirigent şi Marele Sfat al Naţiunii Române11, instituţii politice regionale şi provizorii cu rolul de-a accelera integrarea provinciei în structurile statale ale României Mari. Sibiul îşi trage seva forţei sale de centru politic conducător al românilor nu numai din importanta concentrare de personalităţi care trăiesc şi activează în oraş în diverse domenii ale vieţii (şcoală, presă, biserică, justiţie, viaţa economică şi politică), ci, mai ales, din satele Mărginimii Sibiului dens populate cu o ţărănime, meşteşugărime şi elită minoră înstărite şi instruite în şcoli primare şi gimnaziale vechi şi de calitate.

Totuşi, după acţiunea Memorandum-ului (1892-1894)12 în Transilvania începe să se impună un nou centru politic al românilor. El tinde să se ridice la importanţa Sibiului, chiar să-l depăşească după 1905 – anul adoptării tacticii neoactiviste de către Partidul Naţional Român, mai ales în timpul revoluţiei din toamna anului 1918 –

7 Al. Bărbat, Dezvoltarea şi decăderea ultimei grupări de negustori de intermediere ai Braşovului în secolul al XIX-lea, în Studii, revistă de istorie, nr. 4/1963; Eugen Pavlescu, Meşteşug şi negoţ la românii din sudul Transilvaniei (sec. XVIII-XIX), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970 8 Pr. Prof. Vasile Oltean, Prima şcoală românească din Şcheii Braşovului, Tipo Moldova, Iaşi , 2004; Idem, Istoria tiparului braşovean, vol I şi II, Tipo Moldova, Iaşi, 2005; Idem, Junii Braşovului, Tip. Edict, Iaşi, 2005 9 Pamfil Matei, Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (Astra) şi rolul ei în cultura naţională (1861-1950), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986 10 Mihai D.Drecin, Banca Albina din Sibiu – instituţie naţională a românilor transilvăneni (1871-1918), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982 11 Între septembrie 1919 – aprilie 1920 sediile lor se vor muta la Cluj. Îşi vor înceta activitatea printr-un decret promulgat de guvernul Alexandru Averescu, care consideră că s-a încheiat procesul integrării economice, juridice şi administrative a Transilvaniei în structurile statului naţional unitar român. 12 Din vasta literatură istorică dedicată Memorandum-ului facem trimitere la câteva lucrări apărute mai recent: Liviu Maior, Memorandumul – filosofia politico-istorică a petiţionalismului românesc, Editura Fundaţiei Culturale Române, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1992; Teodor Pavel, Partidul Naţional Român şi acţiunea memorandistă, Editura Daco-Press, Cluj-Napoca, 1994

337

Mihai D. Drecin

primăvara 1919. Acest centru avea un anume specific, care-l individualizează faţă de centrele politice de până atunci ale românilor transilvăneni. L-am putea numi „Vestul Românesc”.

Afirmat între 1892/1894 şi 1918/1919, „Vestul Românesc” nu se restrânge la o simplă aşezare urbană ca până atunci (vezi cazul Blajului, Oradiei, Aradului, Braşovului sau Sibiului), ci cuprinde o întreagă zonă geografică. Este vorba de comitatele Maramureş, Ugocea, Sătmar, Sălaj, Bihor, Arad, Bekés, Cenad, Timiş, Torontal, situate între cursul superior al Tisei şi Dunăre. Cu alte cuvinte, este o zonă geografică compactă la extremitatea de vest etnografico-demografică a neamului nostru, nu neapărat pur românească, dar evident majoritar românească în lumea satului şi în hinterlandurile aşezărilor urbane neromâneşti.

Un mănunchi de factori au facilitat afirmarea economică, culturală şi politică a populaţiei româneşti din zonă. La baza tuturor factorilor care, în timp, au dus la afirmarea plenară a românilor la nivelul întregii Transilvanii a stat realitatea demografică. Forţa biologică a poporului şi a naţiunii române a fost, în toate epocile istorice, superioară celorlalte etnii care s-au aşezat în provincie de-a lungul istoriei. Această situaţie rezultă chiar din recensămintele oficiale realizate de autorităţile maghiare în 1880, 1900 şi 1910,13 în pofida unor artificii sociologice şi de calcul care se străduiau să mărească în mod artificial numărul „vorbitorilor de limbă maghiară”, asimilaţi naţiunii maghiare. Dacă marile aşezări urbane ale „vestului românesc”: Sighetu-Marmaţiei, Satu-Mare, Carei, Oradea, Salonta, Chişineu Criş şi Aradul, fără cartierele româneşti (Micălaca, Pârneava, Gai) şi şvăbeşti (Aradul Nou), erau locuite în majoritate sau chiar în mare majoritate de maghiari, hinterlandul acestora era masiv românesc. Micile târguri, situate geografic între linia marilor oraşe şi zona montană, ca Seini, Tăşnad, Aleşd, Beiuş, Ştei, Vaşcău, Ineul de Arad, Sebeşul de Arad, alimentate cu românii din zona montană care coborau spre câmpie din motive economice şi de suprapopulaţie, împreună cu zona sătească erau în mare majoritate locuite de români. Colonizările de maghiari din Pusta Panonică, realizate de guvernele de la Budapesta în secolul al XIX-lea, urmărind cursurile marilor râuri din Transilvania, nu au reuşit să modifice structura demografică a ruralului, rezumându-se la mici transplanturi de maghiari în masa compact românească.14 Marile aşezări urbane amintite, locuite întotdeauna de un procent apreciabil de români, mai ales în cartierele mărginaşe, au fost interzise aşezării românilor prin legile feudale, care au acţionat şi după abandonarea lor în urma reformelor tereziene şi iosefine, dintre care cea mai importantă a fost Edictul de

13 Vezi: Recensământul din 1880. Transilvania, Traian Rotariu – coordonator, Maria Semeniuc, Cornelia Mureşan, Editura Staff, 1997; Recensământul din 1900. Transilvania, Traian Rotariu – coordonator, Maria Semeniuc, Mezei Elemer, Editura Staff, 1999; Recensământul din 1910. Transilvania, Traian Rotariu – coordonator, Maria Semeniuc, Mezei Elemer, Editura Staff, 1999. Precizăm că nu facem trimitere la recensămintele din 1869 şi 1890 deoarece publicaţiile statistice oficiale maghiare nu oferă informaţia la nivelul unităţilor primare (comune sau oraşe), ci doar la niveluri agregate. 14 Victor Jinga, Probleme fundamentale ale Transilvaniei, Ediţia a II-a, Editura Muzeului Judeţean de Istorie Braşov, 1995, p. 276-334; Vezi şi Tribuna (Arad), nr. 9, 11/24 ianuarie 1908, p. 1-2, articolul Românii din Bihor; Revista Economică (Sibiu), nr. 14, 1 aprilie 1911, p. 184, articolul Rezultatul recensământului poporaţiunii pe baza recensământului din 31 decembrie 1910

338


concivilitate din 1781 a lui Iosif al II-lea. Dacă Edictul în discuţie permitea „celorlalţi, cetăţeni (pe lângă saşi, unguri şi secui - n.n.) ... de a cumpăra şi poseda case şi pământ în toate oraşele săseşti”15 sau maghiare, împlinirea în practică a acestei reforme moderne se va realiza în timp, în măsura în care românii, prin acumularea primitivă de capital, vor reuşi să strângă fondurile băneşti necesare pentru a le da posibilitatea să cumpere locuri de casă, case şi să se implice în afaceri lucrative moderne aducătoare de venituri care să le permită să penetreze oraşul ostil, să înceapă procesul pe care N. Iorga îl numea românizarea oraşelor Transilvaniei. Unul dintre subterfugiile recenzorilor maghiari din 1880, 1900 şi 1910 a fost încadrarea evreilor în rândul populaţiei maghiare având în vedere că, fiind de cultură maghiară, erau „vorbitori de limbă maghiară” – una din rubricile de recenzare a populaţiei. În felul acesta se realizează o creştere artificială a procentului populaţiei maghiare în zonă, se facilita micşorarea decalajului numeric dintre români şi maghiari în favoarea maghiarilor. Rubrica „religie” deconspira în parte originea evreiască a majorităţii maghiarilor din marile oraşe ale „vestului românesc”.16

Veniturile în continuă creştere pe care le realizează burghezia română din satele, târgurile şi oraşele „vestului românesc” după 1853-1854, din agricultură, creşterea animalelor, meşteşuguri şi comerţ, nevoia de capital ieftin acordat cu promptitudine, pentru a evita exploatarea cămătărească şi piedicile puse în cale de capitalul bancar evreo-maghiar din zonă – duc la înfiinţarea a zeci de bănci de credit societăţi anonime pe acţiuni, dar şi a unei reţele apreciabile de cooperative de credit, producţie, consum şi desfacere a diverse produse. Între 1873-1910 se înfiinţează 29 de bănci cu capital pur românesc: Casa de păstrare S.A. din Chioar (1883), Timişoreana – Timişoara (1885), Silvania - Şimleu Silvaniei şi Victoria – Arad (1887), Sătmăreana – Seini şi Oraviţeana – Oraviţa (1892), Lipovana - Lipova (1893), Luceafărul – Vârşet (1894), Bocşana - Bocşa Montană şi Sentinela - Satul Nou (1895), Mureşanul – Radna, Nădlăcana – Nădlac şi Steaua - Petrovoselo (1897), Bihoreana – Oradea şi Zărăndeana – Băiţa (1898), Râureana – Copalnic-Mănăştur (1899), Chioreana – Şomcuta şi Şoimul – Vaşcău (1905), Arina - Sanislău, Aurora - Baia-Mare, Ceicana – Ceica şi Panciovana – Panciova (1906), Drăganul – Beiuş şi Codrul – Buteni (1908), Vulturul – Tăşnad (1909), Luncana - Marghita şi Maramureşana – Sighetu Marmaţiei (1910).17 Dintre acestea, cele din Timişoara, Arad, Oradea, Şimleu Silvaniei şi Seini se numărau printre primele 10-15 instituţii de credit româneşti din Transilvania din punct de vedere al forţei capitalismului social şi numărului de credite acordate clientelei. După modelul Băncii „Albina” din Sibiu,18 băncile amintite mai sus vor oferi credite elitei minore a satului românesc (ţărani mai înstăriţi, preoţi, învăţători şi profesori, avocaţi) care vor cumpăra pământ din proprietăţile funciare ale nobililor maghiari şi moşierimii evreieşti. Creşterea numerică şi consolidarea unei pături sociale mijlocii la românii din

15 Angelika Schaser, Reformele iosefine în Transilvania şi urmările lor în viaţa socială, Editura Hóra, Sibiu, 2000, p. 73 16 Ştefan Pascu, Istoria Transilvaniei, Tipografia „Lumina” - Miron Roşu, Blaj, 1944, p. 304. Vezi şi date comparative privind realităţile demografice în recensămintele maghiare din 1880, 1890, 1900, 1910, respectiv româneşti din 1930 şi 1940 la p. 315-319. 17 Revista Economică (Cluj), nr. 52, 1923, p. A1-A2; Vasile Dobrescu, Sistemul de credit românesc din Transilvania 1872-1918, Editura Universităţii „Petru Maior”, Târgu-Mureş, 1999, p. 250-273 18 Mihai Drecin, op. cit., p. 145-162

339

Mihai D. Drecin

zonă, tot mai independentă economic,19 a permis lărgirea bazei electorale în condiţiile sistemului vot cenzitar.

Dispunând de resurse băneşti în creştere comunităţile româneşti de la sate şi oraşe şi-au permis să investească tot mai mult în sfera culturii naţionale. S-au avut în vedere şcoala, societăţile culturale, asociaţiile profesionale, revistele culturale, ziarele economice şi politice, calendare şi almanahuri religioase etc.

Şcolile de învăţători de la Oradea (1784)20 şi Arad (1812), aflate sub patronajul episcopiilor greco-catolică, respectiv ortodoxă, îşi continuă activitatea în pofida legislaţiei cu evidentă tentă de maghiarizare lansată de guvernele de la Budapesta la începutul secolului XX. Numărul crescând de învăţători români permite creşterea numerică a şcolilor populare, primare. Dacă şcoala normală unită din Oradea îşi repartiza absolvenţii cu predilecţie în comitatele din nord-vestul Transilvaniei, Preparandia ortodoxă din Arad avea în atenţie parte a Crişanei, Aradul, Hunedoara şi nordul Banatului.21 Producţia şcolară a Gimnaziului din Beiuş (1828) ridica numărul tinerilor români ştiutori de carte,22 nu numai pentru vestul românesc, ci pentru Transilvania istorică, Banat şi chiar Bucovina.

Societăţile şi reuniunile culturale româneşti contribuie la completarea educaţiei şi instruirii culturale a unor categorii socio-profesionale mai largi, în primul rând intelectuali cu pregătire şcolară medie, dar şi ţărani şi meseriaşi. Un rol important în acest sens îl joacă „Asociaţia pentru cultivarea poporului român din Maramureş”, înfiinţată în 1861 la Sighetu Marmaţiei, care îşi desfăşura activitatea în comitatele din nordul şi nord-vestul Transilvaniei, şi „Asociaţia naţională arădeană pentru cultura şi conservarea poporului român”, înfiinţată la Arad în 1862, cu activitate în Crişana, Hunedoara şi Banat.23 Înfiinţate concomitent cu „Astra” din Sibiu, asociaţiile culturale din Sighetu Marmaţiei şi Arad îşi vor desfăşura o vreme activitatea în paralel cu „Astra” sibiană, pentru ca, mai apoi, să se topească în tiparul Sibiului într-o coordonare mai exactă şi cu rezultate pe măsură. Numai în Bihor, Astra îşi va înfiinţa o serie de despărţăminte, cu o activitate mai mult sau mai puţin ritmică şi de calitate, la Beiuş (1898), Oradea (1900), Ceica şi Marghita (1910), Tinca (1912), Salonta (1913).24

19 Ioan Crişan, Institutul de credit şi economii „Bihoreana” din Oradea (1898-1918), în Istorie financiar –bancară. Studii asupra băncilor româneşti din Transilvania (1867-1918), vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 132-135; Mihai D. Drecin, Vasile Dobrescu, Consideraţii asupra sistemului financiar-bancar românesc din Transilvania (1867-1918), în Istorie financiar –bancară. Studii asupra băncilor din Austro-Ungaria, vol. II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 65-73; Lucian Dronca, Băncile româneşti din Transilvania în perioada dualismului austro-ungar (1867-1918), Editura Presa Universitară Clujeană, 2003, p. 386-422 20 V. Bolca, Şcoala normală unită din Oradea. 1784-1934, Oradea, 1934 21 Teodor Pavel, Activitatea „Asociaţiei naţionale arădene” în sprijinul învăţământului românesc din Banat şi Crişana (1862-1918), în Banatica, Reşiţa, 1971, p. 383-391; Idem, Reţeaua învăţământului popular românesc din nord-vestul Transilvaniei între 1849-1860 şi strădanii pentru dezvoltarea ei, în Lucrări ştiinţifice, Seria: Istorie - Ştiinţe sociale – Pedagogie, Oradea, 1972, p. 83-98 22 Gavril Hădăreanu, Torţe arzânde în Ţara Beiuşului, Editura Buna Vestire, Beiuş, 1995 p. 204-265 23 V. Curticăpeanu, Mişcarea culturală românească pentru Unirea din 1918, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 43-58 24 Viorel Faur, Aspecte ale Activităţii „Astrei” în Bihor (1861-1918), Biblioteca Crisia III, Oradea, 1978

340


Reuniunile învăţătorilor, a preoţilor sau femeilor române, societăţile literare ale elevilor, societăţile de lectură,25 corurile săteşti prin întâlnirile periodice pe care le organizau, urmate de festivităţi publice, baluri şi serbări, creau cadrul discutării problemelor cu care se confrunta naţiunea română în lupta cu regimul politic maghiar adversar al afirmării naţiunilor pe care le exploata. Revistele culturale şi ziarele politice concretizau în scris şi în sfera politicului întregul efort de afirmare al naţiunii. Etapa orădeană a ”Familiei” lui Iosif Vulcan (1880-1906),26 „Biserica şi Şcoala” (Arad, 1877-1918 şi după), „Gura satului” (Arad, 1871-1879, 1882-?, 1901-1903), „Tribuna poporului” (Arad, 1897-1903), „Tribuna” (Arad, 1904-1912),27 „Românul” (Arad, 1911-1916, 1918),28 „Foaia de Duminecă” (Şimleu Silvaniei, 1904-1911), „Tribuna Bihorului” (Oradea, 1918-1919),29 „Banatul” (Timişoara, februarie 1919)30 transmit şi cultivă date de cultură generală, dau sfaturi economice, orientează în hăţişurile vieţii politice naţionale şi central europene. Deşi mult mai restrânsă numeric şi tipărită într-un tiraj net inferior ziarelor şi revistelor maghiare din zonă, printr-o deosebită combativitate, spirit angajant, completa identificare cu nevoile naţiunii române, adresându-se populaţiei majoritare – presa românească îşi îndeplineşte cu conştiinciozitate şi succes sarcinile naţionale, orientând şi mobilizând în luptă naţiunea română. Dintr-o zonă efervescentă din punct de vedere economic şi cultural era firesc să se impună, pe lângă elita minoră a satului românesc, personalităţi de prim rang, laice şi ecleziastice, care se constituie într-o adevărată elită majoră a naţiunii, conducători recunoscuţi şi acceptaţi în viaţa economică, culturală, ecleziastică şi politică. Punctăm aserţiunea noastră cu doar câteva nume cunoscute nu numai pe plan local, zonal, ci la nivel naţional, personalităţi implicate în lupta pentru Unirea cu România: dr. Vasile Lucaciu, familia Maniu, Gheorghe Pop de Băseşti, Teodor Mihalyi, Alimpiu Barbuloviciu, Andrei Cosma, Iosif Vulcan, dr. Aurel Lazăr, Nicolae Zigre, Coriolan Pop, Samuil Ciceronescu, dr. Ioan Ciordaş, M. V. Stănescu, dr. Mihai Veliciu, Nicolae Oncu, Sava Raicu, Ştefan Cicio Pop, Ioan Russu Şirianu, Ioan Suciu, Vasile Goldiş, Roman Ciorogariu, Emanuil Ungureanu, Avram Imbroane, dr. Aurel Cosma etc. Pe linie bisericească, semnalăm că după moartea lui Andrei Şaguna, mitropolitul ortodox al Transilvaniei, toţi urmaşii săi de până la 1918 trec obligatoriu prin scaunul vicarial de la Oradea-Velenţa şi apoi prin cel episcopal de la Arad. Trei din cei cinci episcopi ai Aradului din perioada 1873-1920 sunt bihoreni de origine (Miron Romanul, Vasile

25 Vezi o mostră de activitate cultural-naţională în Idem, Societatea de lectură din Oradea, 1852-1875 (Studiu monografic), Editura Muzeul Ţării Crişurilor, Oradea, 1978; Viorel Faur, Radu Romînaşu, Statutele asociaţiilor culturale româneşti din Oradea şi Bihor (1849-1933), Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2007 26 Alexandru Crişan, Familia (1865-1906). Contribuţii monografice, Editura Facla, Timişoara, 1973; Lucian Drimba, Iosif Vulcan, Editura Minerva, Bucureşti, 1974; Gheorghe Petruşan, Iosif Vulcan şi revista „Familia”, f. Editura, Szeged, 1992 27 ***, Aradul – permanenţă în ..., p. 344-349 28 Ioan D. Godea, Ziarul „Românul” din Arad (1911-1918), Editura de Vest, Timişoara, 2001 29 M. Danciu, Preocupări pentru editarea unui ziar românesc în Bihor în 1918: „Tribuna Bihorului”, în Lucrări ştiinţifice, seria B, Oradea, 1969, p. 241-249 30 William Marin, Unirea din 1918 şi poziţia şvabilor bănăţeni, Editura Facla, Timişoara, 1978, p. 83

341

Mihai D. Drecin

Mangra, Ioan Papp), primii doi ajungând mitropoliţi la Sibiu.31 Pe de altă parte, în scaunul episcopal greco-catolic de Oradea se impun Mihai Pavel şi Dimitrie Radu nu numai ca buni administratori ai eparhiei ci şi ca şi oameni de cultură, care contribuie la dezvoltarea învăţământului laic şi ecleziastic.32 Reluarea activismului de către P.N.R. în 1905, moment ce marchează impunerea unei noi generaţii de oameni politici români orientaţi definitiv spre Bucureşti, impune „vestul românesc” ca principală scenă în confruntările electorale din Transilvania pentru Parlamentul din Budapesta. Aradul şi Bihorul se remarcă prin succesele asigurate candidaţilor români. Confruntările electorale au fost întotdeauna aprige, indiferent de rezultatul final al votului la nivelul fiecărui cerc electoral. Astfel, în ianuarie 1905, în cercul electoral Chişineu-Criş, candidatul P.N.R. Ioan Russu-Şirianu obţine victoria, după un prim balotaj, cu 1082 de voturi faţă de cele 923 ale liberalului Csukay Gyula. Tot acum, în circumscripţia Radna, liberalul Vancsó Gyula, cumpărând voturi, iese învingător cu 1010 voturi în faţa lui Dr. Aurel Vlad,33 candidatul P.N.R., care obţine doar 871 de voturi.34 De remarcat faptul că din cei 8 deputaţi români trimişi de Transilvania în Parlamentul de la Budapesta în 1905 trei sunt aleşi în circumscripţii electorale din comitate ale „vestului românesc”. Este vorba de Dr. Ştefan Cicio Pop la Şiria, Ioan Russu Şirianu la Chişineu-Criş şi Dr. Ioan Suciu la Ineul de Arad.35

Bazându-se pe experienţa dobândită în 1905, cu ocazia alegerilor din aprilie 1906 P.N.R. obţine 14 mandate de deputaţi, în ciuda măsurilor coercitive luate de autorităţi. Din nou, aproape jumătate dintre deputaţii români sunt aleşi în comitatele din vest.36

După ce în 1905 şi 1906 Aradul îşi taie „partea leului” alegând cei mai mulţi parlamentari români raportaţi la oricare comitat din Transilvania, în 1907 Bihorul dovedeşte că are un electorat cu nimic mai prejos din punct de vedere al conştiinţei politice, disciplinei şi hotărârii de-a apăra interesele naţionale. În vara anului 1907, în cercul electoral Beiuş au loc alegeri anticipate, în condiţiile în care deputatul ales în 1906 a fost avansat într-o funcţie publică în guvernul de la Budapesta. P.N.R. hotărăşte să depună candidatura părintelui Dr. Vasile Lucaciu, secretarul general al partidului, cunoscută personalitate politică şi de cultură. Cu toate eforturile guvernului condus de Tisza Istvan de a-şi impune candidatul, pe Kardos Árpád, inclusiv prin trimiterea a 1600 jandarmi şi soldaţi în zonă în vederea intimidării alegătorilor români, victoria

31 Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Listele cronologice ale ierarhilor bisericii ortodoxe române, în Biserica Ortodoxă, 1975, p. 322-355 32 Gavril Hădăreanu, op. cit., p. 235-249 33 Aurel Vlad relansează tactica politică activistă (neoactivismul) în 1903, când candidează cu succes în cercul electoral Dobra de lângă Orăştie. Vezi: Liviu Maior, Mişcarea naţională românească din Transilvania, 1900-1914, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986, p. 63; Valentin Orga, Aurel Vlad. Istorie şi destin, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2007, p. 100-111 34 Pentru rezultatele electorale ale lui Ioan Russu-Şirianu şi Aurel Vlad din ianuarie 1905 Vezi: Tribuna (Arad), 22 I/4 II, 1905, p. 1-2, 5/18 II, 1905, p. 2-3 35 Idem, 12/25 II 1905, p. 2. Ceilalţi deputaţi sunt: Dr. Aurel Novac (Sasca), V. Damian (Baia de Arieş), Dr. Nicoale Comşa (Sălişte de Sibiu), Dr. Teodor Mihalyi (Ileanda Mare), Dr. Aurel Vlad (Orăştie). 36 Liviu Maior, op. cit., p. 102

342


revine lui Dr. Vasile Lucaciu. Succesul a entuziasmat întreaga societate românească, sădind multă încredere în sufletul poporului.37

Din păcate, alegerile din 1910 marchează un recul pentru români. Se obţine un număr nesperat de mic de deputaţi. Faptul se explică prin accentuarea măsurilor de represiune politică dirijate de guvernul din Budapesta. Comitatele din vestul Transilvaniei se încadrează în această realitate.38 În timpul revoluţiei din toamna anului 1918 până în vara 1919, „vestul românesc” va juca un rol hotărâtor în lupta pentru pregătirea, realizarea şi apărarea Unirii de la 1 Decembrie 1918. În acest context, la Oradea, la 12 octombrie 1918, în casa dr. Aurel Lazăr, se redactează cunoscuta „Declaraţie de autodeterminare” a românilor din Transilvania,39 citită câteva zile mai târziu în Parlamentul de la Budapesta, care marchează ruptura definitivă de Ungaria. La Arad îşi fixează sediul Consiliul Naţional Român Central şi conducerea Gărzilor Naţionale care vor pregăti organizarea Transilvaniei ca „ţară românească” şi Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. După 1 Decembrie 1918, românii din comitatele „vestului românesc” vor lupta pentru apărarea Unirii,40 prin numeroase şi dureroase sacrificii umane şi materiale, în confruntarea cu armatele şi administraţia maghiară la nord de Mureş, respectiv sârbească în Banat. Eliberarea comitatelor de către armata română condusă de generalul Traian Moşoiu (până în 20 aprilie 1919) şi colonelul Virgil Economu (3 august 1919) permite încadrarea Transilvaniei istorice, Crişanei, Maramureşului şi Banatului în fruntariile fireşti ale României Mari.

Principiul politic european al vremii, autodeterminarea naţională, lansat de Preşedintele nord-american W. Wilson, ieşea învingător şi în extremitatea vestică a spaţiului etno-geografic românesc. Reuşita împlinirii dorinţei românilor din zonă este rezultatul afirmării şi manifestării complexe a „vestului românesc” ca principal centru politic al românilor din Transilvania la cumpăna secolelor XIX-XX.

37 Onisifor Ghibu, Pe baricadele vieţii. Anii mei de învăţătură, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 159-164 38 Stelian Mândruţ, Mişcarea naţională şi activitatea parlamentară a deputaţilor P.N.R. din Transilvania între anii 1905-1910, Editura Fundaţia Culturală „Cele Trei Crişuri”, Oradea, 1995 39 Viorel Faur, 80 de ani de la adoptarea la Oradea a declaraţiei de independenţă a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş (12 octombrie 1918), Editura Universităţii din Oradea, 1998 40 Vezi: Gh. I. Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919. În lumina corespondenţei diplomatice a lui Ion I. C. Brătianu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1939; Roman Ciorogariu, Zile trăite, Partea I-a şi Partea a II-a, ediţie îngrijită de dr. Viorel Faur, Editura Fundaţia Culturală „Cele Trei Crişuri”, Oradea, 1994; Flaminia Faur, Mărturii despre evenimentele din Bihor (noiembrie 1918-aprilie 1919). 75 de ani de la Marea Unire, Editura Fundaţia Culturală „Cele Trei Crişuri”, Oradea, 1993; Dr. Viorel Faur, Generaţia Marii Uniri. Evenimentele din Bihor (decembrie 1918-aprilie 1919). Documente, Editura Fundaţia Culturală „Cele Trei Crişuri”, Oradea, 1993; Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu, Costică Prodan, În apărarea României Mari. Campania armatei române din 1918-1919, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994; col. (r) dr. Gheorghe Tudor Bihoreanu, lt. col. (r) Constantin Moşincat, ing. Ec. Ioan Tulvan, Generalul Traian Moşoiu – Arhanghel al bătăliei pentru Ardeal, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2002

343

Informaţii despre prizonierii români din perioada Primului Război Mondial în paginile ziarului chişinăuian Cuvânt moldovenesc

Dinu POŞTARENCU

Information Regarding the Romanian Prisoners during the 1st World War as Presented

in Cuvânt moldovenesc Newspaper from Chişinău

Abstract In this article are exposed a series of information about the Romanian prisons from the First World War, which was selected from the periodical «Moldavian Word» edited in Chisinau in the period of the years 1914 -1917.

Cuvinte cheie: prizonieri români, Primul Război Mondial, români, ziar, Cuvântul moldovenesc În anii Primului Război Mondial, mulţi ostaşi bucovineni şi transilvăneni,

înrolaţi în armata austro-ungară, au fost luaţi în captivitate de către trupele ruse. Duşi departe în spatele frontului, ei s-au aflat în diferite locuri ale Imperiului Rus.

O serie de informaţii despre aceşti prizonieri bucovineni şi transilvăneni sunt prezente în paginile gazetei Cuvânt moldovenesc care se edita la Chişinău, cu litere chirilice, din 1914.

În articolul cu titlul Plenici (prizonieri – D.P.) români din Transilvania, publicat în numărul din 26 aprilie 1917, Cuvânt moldovenesc comunica cititorilor: ,,În Rusia se află peste 100 000 de fraţi de-ai noştri din Transilvania, ca plenici luaţi de oastea rusească de la austrieci. De la aceşti fraţi primim adeseori scrisori. Ei ne spun cât de dor le este de ţara lor, de părinţii, fraţii, soţiile şi copiii lor; cât de mult bine doresc ei Transilvaniei şi României şi cât de mulţămiţi sânt că în această ţară străină, unde ei sunt bine îngrijiţi, pot citi o gazetă în dulcea limbă a mamei lor. Ei sunt cu toţii foarte bucuroşi de Cuvânt moldovenesc. Le dorim plenicilor transilvăneni ca Dumnezeu să le ajute să se întoarcă acasă sănătoşi într-o Transilvanie slobodă şi românească. Ei au suferit atât de mult sub unguri, au îndurat atâtea în război şi în vremea de când sunt plenici, cel puţin după război ei să aibă parte de o viaţă mai bună”1.

Consultând colecţia acestei publicaţii periodice, constatăm că ziarul în cauză a avut pentru captivii români din Rusia rolul de mesager. Prin intermediul scrisorilor expediate redacţiei Cuvânt moldovenesc, inserate la rubrica Scriitori la redacţie, ei dădeau de ştire despre locul aflării sale. Reproducem textul unor asemenea anunţuri.

,,Rog pe cei care ştiu de numele plenicului (prizonierului – D.P.) transilvănean David Iacob din Temeş-Slatina a-mi scrie pe adresa: Donskaia oblasti (regiunea Don – D.P.), staniţa Uriupino, melniţa (moara – D.P.) Hmârova, Ioan Mostior”2.

,,Pe cunoscuţii mei îi rog să-mi scrie pe această adresă: gubernia Novgorod, satul Gruzina, voenoplenomu (prizonierului de război – D.P.) Augustin Moldoveanu (din satul Dumbrău)”3.

1 Cuvânt moldovenesc, 26 aprilie 1917, p. 4 2 Ibidem, 25 ianuarie 1917, nr. 8, p. 4

344

Informaţii despre prizonierii români din perioada Primului Război Mondial…

,,Plenicul transilvănean mai jos iscălit roagă să fie înştiinţaţi despre el bejenarii români din Odesa şi gazeta de acolo Depeşa. Iosif Capotescu, gubernia Ekaterinoslav, stanţia (staţia – D.P.) Bolinţivo, Enakievski lazaret”4.

,,Plenicilor transilvăneni din Gruzina. Scrieţi despre dorinţele Dumneavoastră dlui doctor Pompiliu Nistor pe adresa: Sbornâi punkt (centrul de adunare – D.P.) Darniţa, vozle Kieva”5 (de lângă Kiev).

Onisie Poruţ, prizonier transilvănean din satul Condrea, ruga pe fratele său, Ionuţ Poruţ, să-i scrie pe adresa: gubernia Kiev, plasa Uman, staţia Talnoie, fabrica de zahăr din Maidan. Iar Nicolae Moldovan ruga pe cunoscuţii săi consăteni din Transilvania şi Banat, care îl ştiu şi îl cunosc pe fratele lui, Ioan Crişan din satul Micliuş-Laca, comitatul Alba Iulia de Jos din Transilvania, să-i scrie pe adresa: oficiul poştal Solnţî, gubernia Petrograd, oficiul lui Kalov (Cuvânt moldovenesc, 18 iulie 1917, p. 4).

,,Pe toţi cei care mă ştiu ori sânt din părţile Caransebeş-Orşova-Bozovici şi tot comitatul Caraş-Severin şi, mai ales, pe consătenii mei din satul Lăpuşnecel îi rog a-mi scrie şi a-mi face cunoscută adresa lor. Adresa: Krasnosiolka, zavod (uzina – D.P.), gubernia Podolia, voenoplenomu C. Ianoşescu”6.

,,Rog pe cunoscuţii mei din Transilvania şi Banat, care ştiu şi cunosc pe fratele meu Ghirceaga Manasie din c. Ciumbrud, poşta Aiudul Mare, să-mi scrie pe adresa: Neskucinâi, gubernia Ekaterinoslav, Ion Ghirceaga”7.

Din cauza acţiunilor militare, desfăşurate pe teritoriile locuite de români, s-a produs un exod al populaţiei, mulţi dintre români refugiindu-se în Imperiul Rus, unde, o bună parte, şi-au găsit adăpost în Basarabia. În scopul ajutorării lor, redacţia Cuvântului moldovenesc a lansat, la 25 ianuarie 1917, apelul Jertfiţi pentru bejenarii români, publicului cititor fiindu-i adresată rugămintea: ,,Jertfiţi, oameni buni, pentru fraţii noştri de un neam şi de un sânge şi Dumnezeu Sfântul vă va răsplăti pentru mâna de ajutor pe care veţi întinde-o voi în ceasul acesta de grea cumpănă pentru neamul românesc”8. Drept consecinţă, redacţia Cuvântului moldovenesc a primit numeroase ajutoare băneşti destinate refugiaţilor, listele celor care au contribuit cu bani fiind publicate în paginile gazetei. Printre binefăcători figurează un număr important de prizonieri români, despre care spicuim din liste unele informaţii: numele unora dintre ei şi locurile de repartiţie a lor. Cu sume de bani au contribuit: 16 prizonieri transilvăneni din satul Murzali-Bitak, gubernia Taurida – 50 de ruble; 17 prizonieri transilvăneni dintr-un alt sat din gubernia Taurida – 37 de ruble; Gavril Barză din gubernia Tobolsk – 7 ruble; 9 prizonieri transilvăneni de la uzina Velikaia Beriozka – 20 de ruble; prizonieri români de la fabrica de zahăr din Tula – 18 ruble; prizonieri români de la mina Davidovski – 44 de ruble; 10 prizonieri transilvăneni din satul Uglovka, gubernia Novgorod – 11 ruble; prizonieri transilvăneni din satul Enkievo, gubernia Ekaterinoslav – 33 de ruble; 5 prizonieri transilvăneni din gubernia Voronej – 5 ruble; prizonieri români din satul Almaznaia, gubernia Ekaterinoslav – 20 de ruble; prizonieri bucovineni, ardeleni şi bănăţeni din satul Gruzino, gubernia Novgorod – 100 3 Ibidem, 30 aprilie 1917, p. 4 4 Ibidem 5 Ibidem 6 Ibidem, 25 iulie 1917, p. 4 7 Ibidem, 24 august 1917, p. 4 8 Ibidem, 25 ianuarie 1917, nr. 8, p. 1

345

Dinu POŞTARENCU

de ruble; prizonieri transilvăneni din oraşul Petropavlovsk – 82 de ruble; prizonieri transilvăneni de la Krasnosiolka, gubernia Podolia – 15 ruble; M.P. Buliga din Petrozavodsk – 30 de ruble, 65 de prizonieri din Transilvania şi Banat de la mina Suhaia Balka – 69 de ruble; N. Rotaru din Alexeevo-Leonovo – 44 de ruble; prizonierul român G. Hedea – 1 rublă; lagărul prizonierilor români de la mina Doljanskoe – 141 de ruble9.

Despre un apel al prizonierilor români, adresat oficialităţilor ruse, se relatează în articolul intitulat Românii din Transilvania către Stăpânirea Vremelnică a Rusiei, tipărit în numărul din 10 mai 1917 al Cuvântului moldovenesc, pe care îl reproducem parţial: ,,În războiul pe care ţara noastră îl poartă cu Austro-Ungaria şi Germania, Rusia a luat, printre alţi mulţi plenici, şi vreo sută şi mai bine de mii de români din Transilvania şi Bucovina. Aceşti români au fost foarte bucuroşi că au ajuns plenici, deoarece ei şi aşa nu au vrut să lupte pentru ţara ungurească care i-a asuprit. Aşezaţi în Rusia, aceşti plenici erau cuprinşi de dorinţa de a lupta în oastea românească împotriva asupritorilor lor de veacuri. Deci ei au făcut toate chipurile ca să poată fi primiţi ca ostaşi de bună voie în oastea românească, ceea ce, în sfârşit, au izbutit. În curând ei vor pleca pe front […]. Ofiţerii şi delegaţii acestor soldaţi au slobozit o strigare către Stăpânirea Vremelnică a Rusiei, către Sfatul deputaţilor ostaşilor şi muncitorilor şi către împuterniciţii ţărilor întovărăşite şi neutre de la Petrograd. În această strigare cei 500 de ofiţeri şi delegaţii soldaţilor au arătat că în Austro-Ungaria au domnit şi domnesc până astăzi nişte stări de apăsare îngrozitoare, care au adus popoarele de acolo la deznădejde. Românii de acolo văd singura lor scăpare în alipirea lor la România […]. Ei roagă puterile întovărăşite ca să-i sprijine în acest gând şi să sfâşie Austro-Ungaria. Românii din Transilvania vor să se unească cu ţara-mamă. Acum, după ce puterile întovărăşite au statornicit ca toţi leşii, atât cei din Rusia, cât şi cei din Austria şi Germania să alcătuiască o ţară deosebită, se poate zice că s-a început împărţirea Austriei şi e lucru firesc ca românii să ceară ca împărţirea să se facă mai departe. De aceea este ca Transilvania să fie dată României […]”.

Statutul românilor ajunşi prizonieri în Rusia s-a schimbat în condiţiile transformărilor social-politice care au intervenit în societatea rusă după revoluţia din februarie 1917. Acordându-li-se dreptul să lupte în componenţa armatei române, ei au fost echipaţi, îmbarcaţi în vagoane şi trimişi pe frontul român. Unele eşaloane staţionau mai mult timp în gara Chişinău. Cu acest prilej aveau loc întâlniri de suflet dintre românii din alte zone geografice ale spaţiului românesc şi cei din Basarabia. Reportajul Oaspeţi iubiţi în Chişinău, plasat în numărul din 14 iunie 1917 al Cuvântului moldovenesc, redă atmosfera de sărbătoare ce a dominat în cadrul unei asemenea întâlniri. Expunem textul reportajului: ,,Marţi, 6 iunie, au trecut prin Chişinău, către frontul românesc, 1 200 de soldaţi români. Erau prizonieri luaţi de armata rusească în Galiţia şi Polonia de la austrieci şi unguri şi s-au grămădit să dezrobească Transilvania din mâna ungurului şi neamţului. În toată Rusia sânt vreo 130 000 de prizonieri români luaţi din armata austriacă. Încă de când România a intrat în război, ei au cerut stăpânirii vechi a lui Nicolai II să lupte sub comandă românească împotriva ungurului şi neamţului. Dar Nicolai II nu a voit să le asculte rugămintea. Azi, stăpânirea cea nouă 9 Ibidem, 12 aprilie 1917, p. 4; 30 aprilie 1917, p. 4; 2 iulie 1917, p. 4; 25 iunie 1917, p. 4; 18 iulie 1917, p. 4. În acest context, remarcăm următoarea menţiune din numărul de la 30 aprilie. Pentru bejenari au oferit bani şi oierii transilvăneni din Crimeea: Daniil Mihu, Gheorghe Mihu, Ioan Pleşea, Vasile David şi Ioan Bogdan.

346

Informaţii despre prizonierii români din perioada Primului Război Mondial…

le-a dat dezlegare şi de acum în toată săptămâna trece câte un tren lung, împodobit cu verdeaţă şi cu steaguri […]. La Chişinău au stat câteva ceasuri şi le-au ieşit în întâmpinare mulţi moldoveni ca să-i hiritisească. Fraţii transilvăneni erau înşiruiţi în dosul gării sub ascultarea comandanţilor, ascultau aşa cuvântările moldovenilor şi după fiece cuvântare corul lor cânta un cântec. I-a hiritisit cel dintâi Simion Murafa, ca ofiţer, şi le-a dăruit din partea moldovenilor un steag transilvănean, care e tot ca steagul moldovenesc (roşu, galben şi albastru). Le-a spus să-l ducă la izbândă şi să nu se oprească până ce n-au dat slobozenie tuturor românilor din Ungaria. Ştefan Ciobanu i-a hiritisit pe fraţii noştri din partea Partidului Naţional Moldovenesc, V. Cazacliu de la studenţii moldoveni, Codreanu de la soldaţii moldoveni, V. Herţa de la Societatea Culturală Moldovenească. Herţa le-a dăruit din partea societăţii o icoană a Mântuitorului pentru ca vitejii transilvăneni s-o ducă cu biruinţă la catedrala de la Sibiu. După mâncare mulţi dintre dânşii au venit să vadă capitala Basarabiei, iar vreo 150 au venit şi la Cuvânt moldovenesc. Aici i-a mai hiritisit un soldat moldovean şi profesorul Onisifor Ghbu, un bejenar din Transilvania. Corul fraţilor transilvăneni a cântat şi la Cuvânt moldovenesc mai multe cântece şi apoi au pornit cântând către gară şi răsunau uliţele Chişinăului de cântarea lor vitejească”.

O altă întâlnire s-a produs la 19 iulie 1917, când ,, prin Chişinău a trecut o parte de ardeleni (transilvăneni) care de bună voie se duc la război ca s-o ajute pe România şi astfel mai degrabă să ajungă acasă la dânşii, în Transilvania. Trecând prin staţia Chişinău, ardelenii, care ne sânt fraţi de un sânge, s-au oprit şi au venit în oraş şi au fost la Partidul Naţional Moldovenesc, unde au cântat cântece ostăşeşti şi doine foarte frumoase. De la Partidul Naţional Moldovenesc oaspeţii români au fost poftiţi în Duma oraşului (Consiliul municipal – D.P.), unde Pantelimon Halippa le-a rostit o cuvântare din partea Partidului Naţional Moldovenesc, îndemnându-i pe scumpii musafiri să se simtă ca la ei acasă, cu toate că Duma Chişinăului, capitala ţării, este şi a fost pân acuma, mai degrabă, un cuib al străinilor, decât al moldovenilor. Totuşi, prin lupta cinstită şi harnică, a spus d. Halippa, moldovenii vor ajunge stăpâni adevăraţi ai tuturor aşezământurilor obşteşti din ţară şi din capitala ei şi de aceea ostaşii români pot să se simtă în Duma Chişinăului ca la ei acasă. Oaspeţii români au cântat şi în Duma oraşului, fiind ascultaţi cu mare dragoste de o adunare numeroasă de învăţători moldoveni de la cursurile moldoveneşti. De la Duma oraşului scumpii oaspeţi au fost petrecuţi cu steaguri naţionale până la gară de toată adunarea şi de 100 de ostaşi moldoveni. Pe steaguri era scris: Trăiască autonomia Basarabiei!, Trăiască Republica Federativă democratică! La gară mulţimea adunată a trecut cu steagurile naţionale prin faţa vagoanelor, pline de ostaşi români ardeleni, strigând: Trăiască românii! Trăiască România Mare! Ca răspuns ostaşii ardeleni strigau: Trăiască Basarabia autonomă! Trăiască Rusia slobodă!”10.

Unii prizonieri români au manifestat dorinţa să vină la munci agricole în Basarabia. La 14 iunie 1917, redacţia Cuvântului moldovenesc i-a înştiinţat pe aceştia: ,,Prizonierii transilvăneni, care ne-au rugat să umblăm ca să poată fi aduşi la munca câmpului, le facem cunoscut că cererile lor le-am înaintat comisarului gubernial, care a făgăduit că va face ce-i stă în putinţă pentru împlinirea lor”11. Le-a comunicat în acest sens şi Onisifor Ghibu: ,,Atrag luarea aminte a prizonierilor transilvăneni care ar dori

10 Ibidem, 23 iulie 1917, p. 4 11 Ibidem, 14 iunie 1917, p. 6

347

Dinu POŞTARENCU

să vie în Basarabia la munca câmpului să mă înştiinţeze prin scrisoare ca să mă pot interesa de treaba lor la comisarul gubernial al Basarbiei”12.

La 2 august 1917, sub titlul O gazetă românească în Kiev, Cuvânt moldovenesc anunţa cititorii că ,,de curând, în oraşul Kiev a început a ieşi gazeta România Mare. O scot românii din Transilvania. E menită pentru românii ardeleni plenici în Rusia”.

Concomitent, în acest oraş de pe Nipru a mai avut loc un eveniment de seamă în viaţa comunităţii româneşti de aici, constituită din voia întâmplării. Cuvânt moldovenesc din 6 august 1917 informa publicul larg: ,,În lavra din Kiev, după cererea prizonierilor români din Transilvania, s-a făcut întâia oară slujba în moldoveneşte. Cu părere de rău vedem că biserica rusească pravoslavnică nu se prea îngrijeşte de românii din Rusia, care sânt tot pravoslavnici. În Iaşi, de pildă, biserica românească face slujbe pentru ruşi în slavoneşte, dar în Rusia pentru prizonierii români până acum nu s-a făcut nimica. Chiar pentru românii din spitalele Chişinăului slujba se face în ruseşte. Mai mult decât atât. În Chişinău aproape cu totul nu se face slujba în moldoveneşte. Învăţătorii de la cursurile de limbă moldovenească au cerut să li se facă în sobor sau mitropolie o slujbă în moldoveneşte, dar până acum dorinţa lor nu le-a fost îndeplinită”. Aşadar, printre sursele ce conţin informaţii cu privire la prizonierii români din timpul Primului Război Mondial se înscrie şi publicaţia periodică basarabeană Cuvânt modovenesc.

12 Ibidem

348

Corespondenţe inedite ale Consiliului Naţional Român din Oradea şi Bihor cu ministrul plenipotenţiar al Consiliului Dirigent la Budapesta (1919)

Antonio FAUR

The Unpublished Correspondence between The Romanian National Council Of Oradea and Bihor with The Plenipotentiary Minister of The Directing Council from Budapest

(1919)

Abstract. The information found in three addresses sent by the Romanian National Council (RNC) of Oradea and Bihor (on the 7th and the 25th February and also on the 4th March, 1919) to dr. Ioan Erdélyi, the Minister Plenipotentiary of the Directing Council of Budapest, was valorized. In these addresses they put forward some considerations regarding the atrocities and crimes comitted by the Hungarian troops against the Romanian population of Bihor between December 1st 1918 and April 21st 1919. Tens of copies made of the original testimonies existing in the archive of RNC of Oradea and Bihor were attached to these documents so as the diplomatic representative in Budapest could use them in his reports to the Hungarian parties in power and especially that he could inform the decisional factors in the Peace Treaty of Paris about the tragedy lived by an impressive number of Romanian inhabitants who were subjected to an unprecedented terror.

Cuvinte cheie: Bihor, consiliu, raport, atrocităţi, plenipotenţiaritate.

La începutul lunii noiembrie a anului 1918 au luat fiinţă în Crişana consiliile naţionale române. Primul organism politic de acest fel (cu numele Consiliul Naţional Român pentru Oradea şi Bihor) s-a constituit la Oradea, în 3 noiembrie 19181. Acesta a preluat conducerea tuturor treburilor publice ale populaţiei româneşti din fostul Comitat al Bihorului, fiind o instituţie administrativă de autoguvernare. Ea a acţionat într-o manieră independentă, având în subordine toate consiliile şi gărzile naţionale române din Bihor, devenind un factor de autoritate românească şi pregătind alegerile de delegaţi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, care a hotărât unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu patria - mamă România. De la aceasta dată şi până la eliberarea Bihorului (în perioada 17-21 aprilie 1919) de către armata română, C.N.R. din Oradea şi Bihor a fost organizatorul politicii de apărare a românilor bihoreni în faţa terorii pe care au instaurat-o aici trupele maghiare de ocupaţie, mai ales cele bolşevice.

C.N.R. din Oradea şi Bihor a avut legături permanente cu Consiliul Dirigent de la Sibiu (format în decembrie 1918), ca guvern român al Transilvaniei, precum şi cu Comandamentul militar român de la Cluj (care a ajuns aici în luna ianuarie 1919) şi, fapt interesant, cu ministrul plenipotenţiar al Consiliului Dirigent la Budapesta, dr. Ioan Erdélyi, căruia i-a raportat despre „starea politică” a românilor bihoreni, altfel spus, despre ceea ce se întâmpla în acest judeţ în primele luni ale anului 1919 (ianuarie-

1 Ioan Popovici şi colab., 1918. Bihorul în epopeea Unirii. Documente. Editura C.C. şi Editura Soc. al Jud. Bihor şi Arh. St. Bihor, Oradea, 1978, p. 117-122

349

Antonio FAUR

aprilie). Se ştie că acesta, împreună cu alte aşezări din nord-vestul Transilvaniei, au rămas în afara arbitrarei linii de demarcaţie dintre Ungaria şi România, stabilită de generalul francez Franchet d’Esperey (în ianuarie 1919), pe direcţia Mureşului - Zam - Ciucea. Această absurdă linie de demarcaţie a creat, pentru câteva luni, o realitate dramatică pentru românii din Bihor. Aceştia, deşi şi-au trimis delegaţii la Alba Iulia, care au votat unirea cu patria-mamă, s-au pomenit lăsaţi la discreţia unor trupe de ocupaţie care s-au purtat îngrozitor, comiţând nenumărate abuzuri, crime şi atrocităţi faţă de locuitorii români. Tocmai asemenea întâmplări tragice intrau în sfera de preocupări ale ministrului plenipotenţiar la Budapesta, dr. Ioan Erdélyi, el având datoria să se informeze despre tot ceea ce putea afecta securitatea populaţiei româneşti (cum erau cazurile petrecute în Bihor, sub răspunderea unei administraţii ungare), şi, desigur, să afle ceea ce stătea în relaţie cu apărarea României Mari, creată prin voinţa plebiscitară exprimată în decizia istorică de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. Prin urmare, pe de o parte, ministrul plenipotenţiar Ioan Erdélyi solicita C.N.R. Oradea şi Bihor acele date şi informaţii care îi erau utile pentru a-şi îndeplini atribuţiunile, pe de altă parte, C.N.R. din Oradea şi Bihor transmitea aceluiaşi demnitar român rapoarte şi adrese în care prezenta adevărata stare de lucruri din Bihor. Ministrul plenipotenţiar al Consiliului dirigent la Budapesta transmitea partea cea mai importantă de informaţii (pe care le obţinea) atât Consiliului Dirigent, cât şi guvernului român de la Bucureşti, dar şi reprezentanţilor României la tratatele de pace de la Paris. Având o asemenea misiune, deosebit de importantă (îndeosebi în ceea ce priveşte comunicarea de informaţii exacte la Paris, pentru ca soarta românilor din Bihor, care trăiau un „adevărat calvar”, să fie cunoscută şi, în consecinţă, să fie scăpaţi de teroare, mai ales de cea roşie), ministrul dr. Ioan Erdélyi primea, destul de frecvent, documente informative de la C.N.R din Oradea şi Bihor, unele dintre acestea fiind deja publicate2, altele încă inedite. Acestea din urmă intră în atenţia noastră, astfel că le introducem cu acest prilej în circuitul istoriografic.

La 7 februarie 1919, printr-o adresă semnată de dr. Coriolan Pop (preşedinte) şi dr. Sever Andru (secretar), C.N.R. din Oradea şi Bihor îi aduce la cunoştinţă ministrului plenipotenţiar dr. Ioan Erdélyi că, la finele lunii ianuarie şi începutul celei următoare s-au mai întâmplat în Bihor unele lucruri care merită a fi semnalate. Este vorba de acţiunea vice comitelui maghiar al Bihorului, care - cu de la sine putere - l-a destituit pe prim pretorul român al cercului (plasei) Aleşd, Cornel Bejan, înlocuindu-l cu Beliczay Andor. S-a făcut deja un protest al cercului Aleşd, ca şi unul al C.N.R. din Oradea şi Bihor3, dar fără nici un rezultat, fiindcă autorităţile administrative maghiare „n-au înţeles glasul timpurilor de azi”4. S-a „agravat”, între timp, şi „situaţia militară” din Bihor, deoarece au „intrat” în Beiuş (la 29 ianuarie 1919) trupe „regulare” ungureşti, acestea fiind trimise de Comanda militară din Seghedin, cu „menirea” de a dezarma gărzile naţionale româneşti, ceea ce s-a şi întâmplat. Mai grav decât atât este faptul că „soldaţii acestei trupe jefuiesc şi maltratează în fel şi chip publicul românesc, aşa că tot jurul (adică localităţile româneşti din depresiune Beiuşului - n.n.) e sub cea

2 Vezi Ioan Popovici şi colab., op. cit., p. 369-370; 434-435, 443-454 3 Ibidem, p. 390 4 Arhivele Militare Române (în continuare: A.M.R.), fond 3832, dos. 2179, f. 561

350

Corespondenţe inedite ale Consiliului Naţional Român din Oradea şi Bihor cu ministrul...

mai mare teroare”5 (subl. ns.- A.F.). O trupă ungurească sosită în gara Holod a dezarmat garda naţională română din această localitate, deţinându-l pe comandantul ei, stegarul Ioan Mangra, după care l-au bătut şi „maltratat”6. C.N.R. din Oradea şi Bihor face, în continuare, unele consideraţii generale asupra situaţiei insuportabile create locuitorilor români de către aceste trupe ungare de ocupaţie : „Peste tot situaţia românilor din Bihor este insuportabilă. Românii, în toate locurile (pe străzi, pe drumuri, la gară, în cafenele, în oficiile lor, ba chiar în casele lor private) sunt expuşi la fel şi fel de insulte şi maltratări din partea ungurilor, dar mai cu seamă din partea soldaţilor săcui şi unguri. Când apoi ne adresăm autorităţilor ungureşti, cerând satisfacţie pentru insultele şi atrocităţile concrete, toţi şi totdeauna îşi declină responsabilitatea şi competinţa, zicând că nu le stă în putere a lua demersuri[le] recerute, fiindcă făptuitorii sunt oameni fără organizaţie şi responsabilitate (subl.ns.-A.F.), aşa că în faţa tuturor insultelor şi atrocităţilor fără margini, stau fără nici un ajutor”7.

Pentru argumentarea celor afirmate sunt anexate mărturii documentare din anii 1918 (25 de numere) şi 1919 (21 de numere). Cu privire la datele statistice despre locuitorii români pe (confesiuni) în Bihor, solicitate de ministrul plenipotenţiar la data de 23 ianuarie 19188, acestea au fost „urgentate” şi vor fi „trimise prin curier”9, ca să nu se rătăcească, date fiind împrejurările. În urmă cu câteva zile a trecut prin Oradea căpitanul englez Pomerol, care trebuia să facă o „anchetă”10 referitoare la suferinţele românilor bihoreni. Autorităţile maghiare locale l-au preluat urgent, informându-l „unilateral”11, fără să-i înştiinţeze12 pe români. Prin urmare, căpitanul Pomerol - prelucrat de comisarul Katz - s-a „îndepărtat… cu sacul plin de minciunile ungureşti, că noi suntem cei ce belim ungurii de vii”. După o convorbire telefonică (din 23 februarie 1919), au fost transmise - în 25 februarie 1919 - ministrului plenipotenţiar dr. Ioan Erdélyi „actele referitoare la atrocităţile comise din partea ungurilor faţă de populaţia română din Bihor (în număr de 20 din 1918 şi 80 din 191913). Aceste documente atestă faptul că situaţia românilor bihoreni „se agravează pe zi ce merge”. Astfel, intelectualii români („din toate locurile”) au fost „siliţi a se refugia” (de la locuinţele lor în alte părţi (în oraşul Oradea, prin păduri, în Transilvania, etc), iar locuitorii au rămas „pradă maghiarilor înverşunaţi”. Deşi pentru „constatarea atrocităţilor s-a format o comisie mixtă româno-maghiară, aceasta nu îşi poate îndeplini misiunea, fiind împiedicată chiar de „unguri”. Este, totodată, de semnalat faptul că „ziaristica maghiară agită în felul cel mai mizerabil contra românilor şi, îndeosebi, contra trupelor regale. Tonul ziarelor maghiare este mârşav şi minciunile scornorate (scornite), sunt fără margini”14.

5 Ibidem 6 Ibidem 7 Ibidem 8 Vezi Ioan Popovici şi colab., op. cit., p. 369-370 9 A.M.R., fond 3832, dos. 2179, f. 561 10 Roman R. Ciorogariu, Zile trăite. (Revoluţia), Fundaţia Culturală „Cele trei Crişuri”, Oradea, 1994, p. 119 11 A.M.R., fond 3832, dos. 2179, f. 561 12 Roman R. Ciorogariu, op. cit., p. 119 13 A.M.R., fond 3832, dos. 2179, f. 387 14 Ibidem

351

Antonio FAUR

„Pamfletele” ziarelor maghiare împotriva românilor sunt „răspândite peste tot” , în timp ce ziarele româneşti „nu se înmânează adresanţilor”, cum era cazul „Tribunei Bihorului”. În finalul documentului, ministrul plenipotenţiar de la Budapesta era rugat ca, pe „baza materialului prezentat”, să intervină de urgenţă „la forurile competente”, pentru ca „situaţia insuportabilă din Bihor”15 să înceteze. În fine, cea de-a treia adresă a C.N.R. din Oradea şi Bihor către ministrul plenipotenţiar al Consiliului Dirigent la Budapesta datează din 4 martie 1919 şi a fost însoţită de alte 12 mărturii documentare pentru adeverirea „atrocităţilor comise din partea maghiarilor în contra populaţiei române din comitatul Bihor”16. Din nou se avertizează asupra împrejurărilor din Bihor, care au scăpat de sub orice control, populaţia românească fiind „viu periclitată în fiecare moment”, făcându-se imperios necesară o intervenţie a autorităţilor ungare responsabile pentru ca ele să le „sisteze” cât mai curând. Aceasta, fiindcă oraşul Oradea e plin cu „refugiaţi români din cerc cari – de groaza soldaţilor săcui, cari au năpădit deja teritoriul comitatului Bihor – au fost siliţi a-şi părăsi casa, lăsându-şi tot avutul în prada soldaţilor maghiari”17. Ministrul plenipotenţiar este rugat să dispună constituirea unei comisii mixte de anchetă, în care să intre câte un reprezentant al Antantei, numai în acest fel fiind posibilă adoptarea unor măsuri salvatoare, care să oprească actele de teroare ale ostaşilor unguri în Bihor. Cele trei documente inedite, elaborate de C.N.R. din Oradea şi Bihor, au fost transmise ministrului plenipotenţiar al Consiliului Dirigent de la Budapesta, cu scopul de a-l informa cât mai riguros (punându-i-se la dispoziţie, în acest sens, câteva zeci de copii după documentele originale existente în arhiva instituţiei orădene) despre acel martiriu sau „calvar” trăit de românii bihoreni în perioada dintre 1 decembrie 1918 - 21 aprilie 1919. Se constată, cu evidenţă, faptul că a fost solicitată intervenţia diplomatului român, pentru a fi stopată această dramă colectivă, atât la autorităţile budapestane, cât şi la reprezentanţii României la tratatul de pace de la Paris. În felul acesta, realităţile dureroase prin care au trecut românii din Bihor au fost aduse la cunoştinţa unor importanţi factori de răspundere externi, care au luat hotărârile de pace de la Paris.

ANEXE DOCUMENTARE

1

Consiliul Naţional Român din Oradea-mare şi Bihor

Res. Nr. 7/ 1919. Domnului Dr. Ioan Erdélyi,

ministrul plenipotenţiar al Consiliului Dirigent în

BUDAPESTA

Pentru împrejurările politice de azi e încă tot actual raportul politic accludat sub 1/. şi presentat la timpul său la Consiliul Dirigent în Sibiu şi la Comanda trupelor române în Cluj.

15 Ibidem 16 Ibidem, f. 486 17 Ibidem

352


Cătră toate aceste mai putem să adaugem faptul că vicecomitele comitatens, în 31 Ianuarie st.n., l-a şi instituit pe protopretorele Beliczay Andor, destituind din post pe protopretorele român Bejan. În contra acestei proceduri a protestat întreg cercul Aleşdului, adeverit prin actele aci sub 2/. accludate şi Consiliul Comitatens, dar fără resultat, că protopretorele Beliczay cum înţelege glasul timpurilor de azi, se manifestă din actul aici acludat sub 3/. Situaţia militară şi a gardelor române s-a agravat. În Beiuş au intrat, în 29 Ianuarie 1919 st. n., trupe regulare ungureşti, cari afirmative susţin linia demarcaţională şi ar avea astfel o menire strategică. Sunt esmişi din partea comandei militare din Seghedin/ Szegedi honvéd kerületi parancsnokság/. Propriaminte menirea li-e, însă, să desarmeze gardele româneşti, ceea ce s-a şi întâmplat, conform raportului accludat sub 4/. Afară de aceea, soldaţii acestei trupe jefuiesc şi maltratează în fel şi chip publicul românesc, aşa că tot jurul e sub cea mai mare teroare.

În Holod, trupa ungurească comandată pentru serviciu de gară, comandaţi fiind din Arad /Vasut biztositó örség/, au desarmat garda din Holod, l-au deţinut, maltratat, bătut şi escroiat pe comandantul gardei pe stegarul Ioan Mangra, după cum adevereşte actul accludat sub 5/.

De altfel, în privinţa militară dă desluşiri raportul comandei gardei naţionale române, accludat sub 6/.

Îndeosebi Vă atragem atenţiunea asupra actului accludat sub 7/., cerând ca acuza adusă românilor din Bratca să fie desminţită la locurile competente.

Peste tot situaţia românilor din Bihor e insuportabilă. Românii, în toate locurile (pe străzi, pe drumuri, gară, în cafenele, în oficiile lor, ba chiar în casele lor private) sunt expuşi la fel şi fel de insulte şi maltratări din partea ungurilor, dar mai cu seamă din partea soldaţilor săcui şi unguri. Când apoi ne adresăm autorităţilor ungureşti, cerând satisfacţie pentru insultele şi atrocităţile concrete, toţi şi totdeauna îşi declină responzabilitatea şi competinţa, zicând că nu le stă în putere a lua demersuri recerute, fiindcă făptuitorii sunt oameni fără organizaţie şi responzabilitate, aşa că, în faţa tuturor insultelor şi atrocităţilor fără margini, stăm fără nici un ajutor.

Vă aducem la cunoştinţă câteva cazuri concrete, accludând actele de sub numerii: 9, 17, 20, 21, 22, 24, 33, 44, 73, 103, 111, 119, 203, 273, 275, 278, 287, 288, 341, 343, 390, 403, 437, 542, 565, / din aul 1918 ... şi: 9, 27, 29, 35, 159, 334, 342, 343, 350, 378, 387, 396, 400, 431, 438, 448, 460, 461, 484, 488/ din anul 1919.

Datele statistice le-am urgiat la ambele consistoare, şi imediat ce vor fi gata le vom trimite prin curier.

Înainte cu câteva zile a trecut prin Oradea-mare căpitanul englez Pommerol, pe care l-au întâmpinat numai ungurii, căci noi nu am avut cunoştinţă despre sosirea lui. Aşa se vede, că autorităţile maghiare intenţionat au voit ca domnul căpitan să fie numai unilateral informat. Vă rugăm ca, dacă în viitor, veţi avea cunoştinţă despre trecerea ăstor fel de comisii prin Oradea-mare, să ne avizaţi din bună vreme, ca să îi putem informa şi noi.

Oradea-mare, la 7 februarie 1919 st. n.

Dr. V. Andru, (L.Ş) Dr. Coriolan Pop,

secretar Consiliul Naţional Român preşedinte

Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.), fond 3832, dos. 2179, f. 561

353

Antonio FAUR

2

Consiliul Naţional Român din Oradea-Mare şi Bihor

MINISTRULUI PLENIPOTEŢIAL AL CONSILIULUI DIRIGENT DIN SIBIIU

BUDAPESTA

Conform convorbirei telefonice din 23 februarie a.c., avem onoarea a Vă transpune actele referitoare la atrocităţile comise din partea ungurilor faţă de populaţia română din Bihor, accludând actele Exh. Nri: 9, 15, 17, 21, 22, 24, 29, 33, 44, 73, 100, 104, 119, 203, 279, 288, 341, 403, 542, 565 din 1918 și 9, 15, 35, 142, 159, 253, 274, 293, 334, 342, 346, 350, 355, 356, 358, 365, 386, 387, 396, 397, 400, 422, 427, 431, 438, 448, 460, 461, 471, 472, 474, 481, 484, 488, 504, 506, 508, 519, 530, 534, 535, 543, 544, 563, 568, 569, 571, 572, 577, 579, 580, 581, 585, 590, 591, 592, 593, 596, 598, 599, 601, 602, 612, 613, 620, 623, 624, 627, 630, 634, 642, 649, 651, 654, 673, 674, 675, 676, 683, 679 din 1919.

Ca raport politic ne referim la raportul presentat D-Voastră în 9 Februarie 1919, sub Res. Nr. 7. Vă atragem atenţiunea la atrocităţile, ba chiar omorurile de atunci ivite, cari documentează că situaţia românilor din Bihor se agravează pe zi ce merge. Intelectualii din Bihor aşa zicând din toate locurile au fost siliţi a se refugia şi poporul e prada maghiarilor înverşunaţi. Pentru constatarea atrocităţilor s-a format o comisie mixtă constatatoare din 2-2 membri români şi unguri, dar această comisie nu îşi poate îndeplini misiunea, fiind înpiedecată chiar de unguri. De altfel, în privinţa aceasta dă lămurire raportul accludat sub 1/.

Ziaristica maghiară agită în felul cel mai mizerabil contra românilor şi îndeosebi contra trupelor regale. Tonul lor mârşav şi minciunile lor scornorate, sunt fără margini.

Ziarele româneşti nu se înmanuază adresaţilor, dar pamfletele şi ziarele lor le răspândesc şi împărţesc gratuit.

Sub 2/. accludăm un număr al „Tribunei Bihorului”, în al cărei înmanuare îndeosebi am fost înpedecaţi.

În privinţa situaţiei militare ne referim la raportul comandei G.N. române de sub 3/. și al comandei secţia Tinca de sub 4/.

Pe baza materialului presentat, Vă rugăm a interveni cu urgenţă la forurile competente, ca situaţia insuportabilă din Bihor să se saneze.

Oradea-mare, la 25 februarie 1919, st. n.

Dr. V. Andru Dr. Coriolan Pop (L.ş.)

Secretar, Preşedinte,

(A.M.R., fond 3832, dos. 2179, f. 387)

3

Consiliul Naţional Român din Oradea - Mare şi Bihor

Res. Nr. 14./1919

MINISTRULUI PLENIPOTENȚIAR BUDAPESTA

Avem onoarea a Vă transpune actele 287 din 918, -566, 656, 671, 686, 690, 695, 699,

702, 703, 707, 712, din anul 1919, pentru adeverirea atrocităţilor comise din partea maghiarilor în contra populaţiei române din comitatul Bihor.

354


Situaţia politică e foarte critică, populaţiunea românească e viu periclitată în fiecare moment, aşa că trebuie să Vă rugăm, ca de urgenţă să binevoiţi a dispune la forurile competente, ca situaţiile anarchice din Bihor să se sisteze momentan.

Toată Oradea-mare e plină cu refugiaţi români din cerc, cari, de groaza soldaţilor săcui – cari au năpădit deja întreg teritoriul comitatului Bihor -, au fost siliţi a-şi părăsi casa, lăsându-şi tot avutul în prada soldaţilor maghiari.

Vă rugăm cu insistentă ca să dispuneţi şi în privinţa aceea, ca atrocităţile comise să se ancheteze din partea unei comisiuni mixte, la care să ia parte şi un esmis special al D-Voastră, ori al Ententei, căci, după cum v-am fost deja raportat, comisia de anchetare azi înfiinţată nu îşi poate îndeplini misiunea, din motivul că autorităţile maghiare împiedecă şi fac iluzorică munca acestei comisii de anchetare.

Oradea-mare, la 4 Martie 1919.

Dr. V. Andru,

secretar (A.M.R., fond 3832, dos. 2179, f. 486)

355

Contribuţiile militarilor români la renaşterea vieţii spirituale în Basarabia 1918-1920

Gheorghe PALADE

Contribution of the Romanian Military in the Process of Renaissance of the Spiritual Life in Basarabia between 1918-1920

Abstract. This work studies the cultural and moral-religious actions of the

officers and priests involved into the units of the Romanian army, that were dislocated in Basarabia during January-March 1918, also during the first years after the Unification with Romania. The author emphasized the social and politic frame for the activity of the Romanian military, which influenced their goals among the population of the province, especially in the village area. Basing on archive documents, on published materials and on the memories of several participants of these events (I. Mihalache, D. Mrejeriu, Al. Vasiliu), the author presented the efforts of the primary and secondary teachers, that were involved as officers, in the pursuit of casting out the Bolshevik influence and changing the Romania image among the population of Basarabia, also for the organization of the national school and the support of the Romanian spiritual values. The description of certain deeds of the officers from the unities dislocated at the Eastern borders of Romania, such as the founding of cultural circles and houses, of adult schools and popular libraries, prove the important contribution of the military in the process of renaissance and integration of Basarabia in the Romanian spiritual life after the Unification of 1918.

Cuvinte cheie: armată română, unirea Basarabiei, propagandişti culturali,

preoţi militari, profesori mobilizaţi, viaţă culturală Unităţile armatei române au intrat pe teritoriul Basarabiei între 9-14 ianuarie

1918, drept răspuns la chemarea Sfatului Ţării, organul reprezentativ suprem al Republicii Democratice Moldoveneşti. Prin ordinele Marelui Cartier general al armatei române, în spaţiul dintre Prut şi Nistru au început operaţiile două divizii de infanterie şi 2 divizii de cavalerie. Divizia a 11-a avea misiunea să pătrundă în teritoriul dintre Ungheni şi Leova şi să înainteze în direcţia Chişinăului. Divizia a 13-a îşi desfăşura operaţiile în Regiunea de Sud cu direcţia Cahul-Bolgrad-Cetatea Albă. Divizia a 2-a de cavalerie avea sarcina de a face legătura între cele două divizii. În nordul Basarabiei, pe direcţia Bălţi-Soroca opera Divizia I de cavalerie1. După neînsemnate acţiuni de rezistenţă din partea detaşamentelor bolşevice, autorităţile militare au luat sub control întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru, având scopul de a asigura paza depozitelor şi a căilor ferate, ordinea publică şi securitatea populaţiei puse în pericol de grupările înarmate ale bolşevicilor şi elementelor anarhice care cutreierau localităţile provinciei. În Manifestul către locuitorii Basarabiei, generalul Broşteanu, comandant al trupelor ce întrau în Chişinău, menţiona: „Noi n-am venit ca să vă împiedicăm ca voi să ajungeţi la 1 Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României. 1916-1919, vol. II, Bucureşti, 1980, p. 242

356


drepturile voastre, pe care nimeni nu vi le poate lua, ci am venit să vă ajutăm să vă căpătaţi liniştea şi bună rânduială la adăpostul lor (cu ajutorul) cărora să aveţi răgaz şi să puteţi aşeza şi a păzi, cu sprijinul ocârmuitorilor voştri, ţara voastră, după cum veţi crede înşivă, că e mai bine pentru voi.”2

Înfăptuirea misiunii era complicată de o serie de factori şi, în primul rând, de atitudinea reticentă, uneori duşmănească a populaţiei aflate sub influenţa propagandei antiromâneşti, bolşevice. Această propagandă, deşi şi-a redus din intensitate după izgonirea peste Nistru a trupelor bolşevice, a continuat şi în perioada ce a urmat Unirii, ea fiind sprijinită şi prin tendinţele anexioniste ale Ucrainei şi Rusiei Sovietice. Adversarii Unirii răspândeau zvonuri şi suspiciuni cu privire la rolul armatei române în Basarabia, iar după votarea Actului Unirii de la 27 martie 1918, falsuri şi insinuări în legătură cu reformele iniţiate de către statul român în toate domeniile vieţii social-politice, economice şi culturale.

Societatea basarabeană era dominată de gravele consecinţe ale deznaţionalizării şi înstrăinării populaţiei din perioada celor 106 ani de ocupaţie ţaristă. Nivelul extrem de scăzut al ştiinţei de carte şi ignoranţa populaţiei, mai ales în mediul rural, era o piedică serioasă în calea propagării valorilor naţionale româneşti şi revenirea la viaţa spirituală firească a unui popor cu vechi rădăcini istorice.

În aceste condiţii comandamentul armatei române a întreprins măsuri extraordinare, care depăşeau cadrul militar propriu-zis. După intrarea trupelor pe teritoriul Basarabiei, Marele Cartier general al Armatei, printr-un acord cu Ministerul Instituţiei Publice, a hotărât trimiterea în Basarabia a unui grup de învăţători şi profesori „care să explice populaţiei din Basarabia rolul acţiunii noastre armate de aici şi, mai ales, situaţia şi starea lucrurilor din Basarabia, care părea cu totul necunoscută acolo.”3 În concordanţă cu ordinele Ministerului de Război s-au alcătuit listele învăţătorilor mobilizaţi, cuprinzând iniţial 94 de persoane din diverse judeţe ale României, ei fiind repartizaţi câte 2-3 în localităţile mai mari ale Basarabiei.

Profesorii şi învăţătorii militari erau selectaţi din rândurile celor mai pregătiţi şi buni „cunoscători” ai psihologiei populare şi a nevoilor ţărăneşti4. Printre ei erau personalităţi distinse ale culturii şi a învăţământului din România: Ap. Culca, D. Ţoni, I. Mihalache, A. Dobrescu, T. Iacobescu, L. Mreiljeru, I. Ştefănescu, I. Apostolescu, A. Vasiliu, Gh. Mironescu ş.a.5

În scurt timp, corespunzător ordinelor primite de la Ministerul de Război, învăţătorii şi profesorii mobilizaţi şi-au început activitatea în satele din Basarabia. Misiunea lor era mult mai largă decât se menţiona în instrucţiunile primite iniţial. Aceasta se observă din analiza unor memorii publicate ale propagandiştilor culturali şi din rapoartele prezentate de către ei comandamentelor militare superioare. Programul activităţii lor publicat în „România Nouă” din 3 martie 1918 cuprindea, în esenţă, cadrul de desfăşurare a propagandei culturale, scopurile, direcţiile şi formele de

2 Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei, Chişinău, 1993, p. 234 3 Arhiva Naţională Istorică Centrală-Bucureşti, fond Ministerul Instituţiunii Publice, dos. 106 ⁄1918, f. 9 4 I. Matei, Renaşterea Basarabiei. Pagini din lupta petru unitatea naţională, Bucureşti, 1921, p. 125 5 Arhiva Naţională Istorică Centrală-Bucureşti, fond Preşedenţia Consiliului de Miniştri, dos. 106⁄1918, f. 23, verso, f. 10; I. Mateiu, op.cit., p. 125; P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru. 1812-1918, Chişinău, 1992, p. 376

357

Gheorghe PALADE

activitate în rândurile populaţiei. Activitatea culturală şi naţională se desfăşura: „a) prin organizarea de coruri şi alte producţii muzicale cu elevi şi cu săteni, fie la şcoală, fie la biserică, fie la şezători şi petreceri ale sătenilor; b) prin serbări cu jocuri, cântece, recitări, eventual chiar teatru sătesc, organizate cu şcolarii şi cu învăţătorii; c) prin provocarea interesului în populaţie pentru şcoala şi limba moldovenească, care va servi pe viitor în Basarabia în justiţie, administraţie, biserică, şcoli şi în alte raporturi publice; d) prin dezvoltarea sentimentului de mândrie „a fi moldovan” din cunoaşterea trecutului glorios al moldovenilor, în special, şi al tuturor românilor, în general; f) prin reliefarea marilor calităţi ale poporului român moştenit de la cel mai vrednic popor din trecut, acel roman, şi anume calităţi războinice, gospodăreşti, artistice ş.a.; g) prin interesul pentru România, Bucovina, Ardeal, Dobrogea, arătându-se marile progrese făcute acolo pe cale economică (şosele, căi ferate, porturi, docuri, exploatări de păduri, de petrol, de sare, fabrici ş.a.), pe cale financiară (bănci populare, credite ş.a.), culturală (şcoli, biserici ş.a.), militară (războiul pentru independenţă, acel din 1913 şi acel actual) ş.a.m.d.; h) prin ajutorarea şi îndrumarea metodică, în chip prietenesc şi colegial, a învăţătorilor moldoveni din Basarabia, care au de luptat cu mari greutăţi; i) prin crearea de şcoli moldoveneşti şi organizarea de lecţiuni în centrele lipsite de şcoală moldovenească.”6 Ca şi armatei române aflate în Basarabia, învăţătorilor şi profesorilor mobilizaţi pentru activitatea culturală, li se interzicea orice amestec direct în viaţa politică din ţinut. În programul menţionat se specifica: „În privinţa chestiunilor de ordin politico-social se pune în vedere d-lor învăţători şi institutori că nu au de îndeplinit nici un rol în activitatea ce se desfăşoară în Basarabia.” La întrebările sătenilor ei urmau să arate că „rezolvarea acestor chestiuni atârnă de Sfatul Ţării”, iar despre viaţa politică în România explicaţiile trebuiau să indice la schimbarea stării de lucruri, drept urmare firească a modificărilor din constituţia ţării7.

Limitarea strictă la domeniul social-cultural a cadrului de activitate a profesorilor şi învăţătorilor veniţi din Vechiul Regat era determinată, în primul rând, de misiunea pe care o aveau trupele române în perioade premergătoare Unirii de la 27 martie 1918. La aceasta se mai adaugă şi necesitatea de a anihila zvonurile despre „agenţii români” veniţi de peste Prut. Situaţia propagandiştilor culturali era descrisă de către scriitorul P.V. Haneş, aflat în Basarabia încă din toamna anului 1917: „Românii chiar, cari ne găseam acolo, păstrăm o atitudine cât se poate de rezervată. Ca ofiţeri şi soldaţi, românii veniseră să liniştească tulburările şi să plece la cea dintâi hotărâre a Sfatului Ţării. Ca învăţători, profesori, funcţionari veniseră chemaţi în vederea îndeplinirii unei anume funcţiuni şi căutau să nu iasă din ea. Zilnic eram întrebaţi şi descusuţi cu privire la chestiunile politice. Simţeam că mulţi ne consideră acolo ca agenţi politici ai României, şi nu ca agenţi culturali.”8

Unul dintre propagandiştii culturali veniţi în Basarabia în februarie 1918, căpitanul L. Mrejeriu, descria activitatea desfăşurată în satele judeţului Orhei. Împreună cu „camaradul” său, Al. Vasiliu, el cutreierase zeci de localităţi situate la nord de gara Străşeni şi până la Nistru. Unele aspecte ale activităţii lor el le prezentă rezumativ: „În tot timpul am avut convorbiri cu ţăranii, am făcut şezători cu cântece, 6 Gh. Palade, Din activitatea intelectualilor din Vechiul Regat, Ardeal şi Bucovina în Basarabia anilor Unirii 1918-1920, în Destin Românesc, nr.1, Chişinău-Bucureşti, 1997, p. 88-89 7 Ibidem, p. 89 8 P. V. Haneş, Basarabia. Autonomia, neatârnarea şi Unirea cu România, Bucureşti, 1919, p. 14

358


lecturi etc. Am făcut predici, am asistat la nunţi, la înmormântări, am vizitat şcoli, gospodării, am legat prietenii. N-am pierdut nici o ocazie să nu cercetăm sufletele oamenilor, să nu combatem ce-i rău, să nu trezim sufletul românesc şi să nu luptăm cu tot entuziasmul pentru adevărata apropiere sufletească a Basarabenilor de Români”9.

Cu amărăciune în suflet, L. Mrejeriu constata realităţile cu care se confrunta: „Că cei mai mulţi moldoveni din Basarabia sunt foarte întunecaţi asupra originii noastre, asupra legăturilor de neam şi de sânge ce sunt între ei şi noi, că ne privesc ca pe nişte străini, şi chiar cu ochiul duşmănos, e pe cât de adevărat, pe atât de dureros”10. Ca şi alţi propagandişti culturali, ei îşi dădeau seama de consecinţele regimului ţarist care dominase până atunci în Basarabia, aceasta impunându-le eforturi deosebite în activitatea pe care o desfăşurau. Din convorbirile cu ţăranii L. Mrejeriu evidenţia două probleme cheie, de soluţionarea cărora depindea soarta românilor basarabeni: reforma agrară şi organizarea învăţământului naţional.

Cele mai energice acţiuni, L. Mrejeriu şi Al. Vasiliu le-au orientat spre convingerea populaţiei de necesitatea şi importanţa şcolii româneşti. Cu multă insistenţă, L. Mrejeriu accentua că în viaţa Basarabiei în acea perioadă de răspântie „numai şcoala şi învăţătorul pot săvârşi opera de apropiere sufletească pe care o dorim”. Printre reformele urgente care urmau a fi înfăptuite în scopul unei „adevărate alipiri a Basarabiei de România”, de rând cu rezolvarea problemei agrare, reorganizarea serviciilor publice şi a administraţiei, el considera necesar: „...b) o şcoală bună, românească, cu învăţători apostoli, cari să cuprindă în cadrul muncii lor şi satele... c) o şcoală în fiecare sat.”11

O imagine clară privind misiunea ofiţerilor trimişi în Basarabia ca propagandişti culturali ne-o oferă memoriul căpitanului I. Mihalache şi sublocotenentului I. Dobrescu despre activitatea lor în zilele de 1-14 februarie 1918 în oraşul Chişinău şi satele din apropiere12.

Ion Mihalache, viitorul întemeietor al Partidului Ţărănesc din România, prezenta informaţii privind populaţia Basarabiei şi structura ei etnică, demonstrând că temeiul stăpânirii Basarabiei „nu putea fi altul”, decât satul cu locuitorii săi (ţăranii). El remarca consecinţele grave ale dominaţiei ruseşti: un nivel incipient al conştiinţei naţionale, lipsa unei aristocraţii româneşti, rusificarea vieţii culturale şi a învăţământului. I. Mihalache relata cazuri de devastare a „burjuilor”, a gospodăriilor mai înstărite, de către grupurile bolşevice venite de pe front. Totodată, el accentua necesitatea rezolvării chestiunii agrare, ca o garanţie a stabilităţii şi combaterii curentului antiromânesc din Basarabia. În baza experienţei acumulate şi a observaţiilor făcute în satele basarabene, I. Mihalache recomanda propagandiştilor culturali: „1) Stârpeşte exagerările rele răspândite de bolşevici; 2) Pune în faţa ţăranului basarabean şi alte elemente mai accesibile după care poate judeca România decât pe jandarmi, poliţist, funcţionarul care te ia de sus ca şi aci, ofiţerul care adeseori bruschează etc.; 3)

9 L. Mrejeriu, Din Basarabia, Piatra-Neamţ, 1918, p. 2 10 Ibidem 11 Ibidem, p. 4 12 Muzeul Literaturii Române din Iaşi. fond Valori, învăţătorii: Căpitan. I. Mihalache şi sbt. I Dobrescu, Memoriu de observările, constatările şi parte din activitatea noastră desfăşurată în Basarabia în 2 zile, 1-14 februarie, 1918. Vezi şi Apostol Stan, Ion Mihalache. Destinul unei vieţi, Bucureşti, 1999

359

Gheorghe PALADE

Descrie în culori vii reformele proiectate aci; 4) Trezeşte mândria de român. Şi ura de rus prin convorbiri istorice...”13

Şi mai relevante erau propunerile practice pe care le formulau cei doi ofiţeri pentru autorităţile superioare în scopul renaşterii spirituale a Basarabiei:

„1. Să se trimită un număr mai mare de învăţători, având precădere calitatea asupra numărului.

2. Pentru unitatea şi complectarea acţiunilor să se întâlnească de două ori pe lună la Chişinău, luând contact cu elementele naţionale cari îi vor pune în curent cu starea de lucruri şi vor avea ştiri precise de la sate.

3. Să se utilizeze în acelaşi fel toţi preoţii regimentelor aflate în Basarabia, având şi timp şi cunoştinţe şi trecere.

4. Să se trimită în satele Basarabiei lăutari buni aflaţi mobilizaţi. 5. Să se trimită de urgenţă cărţi de la bibliotecile şcolilor din Ţară, culegeri

de cântece şi tablouri istorice mai ales cu Ştefan cel Mare. Să se tipărească un manual de istorie scris uşor, şi să se trimită tuturor învăţătorilor basarabeni...”14

Totodată, el solicita ca statul român să ajute cu fonduri acţiunea culturală din Basarabia şi în special societatea „Făclia”, care, în opinia lui, avea aceleaşi obiective ca şi Societatea de cultură şi literatură română din Transilvania. I. Mihalache şi I. Dobrescu participaseră în ziua de 4 februarie 1918 la votarea statutului de constituire a acestei societăţi, împreună cu ardelenii şi bucovinenii de la „România Nouă”, cu intelectualii basarabeni şi reprezentanţii din vechiul Regat. Ei s-au înscris ca membri ai societăţii, donând şi 2.000 lei din partea Asociaţiei generale a învăţătorilor din România15.

Acţiuni cu caracter cultural au desfăşurat din momentul dislocării trupelor române şi mai ales după Unire, ofiţerii din unităţile regulate ale armatei. În acest sens, în timpul staţionării în judeţele Bălţi şi Hotin s-au evidenţiat ofiţerii Diviziei I cavalerie sub comanda generalului M.N. Schina. Ei au contribuit la înfiinţarea ziarului bisăptămânal „Glasul Moldovei”, tipărit pe două coloane, cu caractere chirilice şi latine. Prin textele publicate şi prin dicţionarul explicativ se urmărea cunoaşterea de către populaţia oraşului Bălţi şi a satelor din judeţ a scrisului românesc cu caractere latine. O altă acţiune întreprinsă de ofiţeri împreună cu învăţătorii ardeleni ataşaţi pe lângă divizie a fost înfiinţarea şcolilor pentru adulţi în sate16. Lichidarea analfabetismului în rândurile populaţiei din Basarabia era unul dintre obiectivele principale ale politicii culturale a statului român. Odată cu trecerea Diviziei în judeţul Hotin, activitatea culturală a militarilor români s-a intensificat, deoarece, după cum specifica generalul M.N. Schina în memoriile sale, „acest colţ de pământ românesc a fost mult rusificat”. Aceasta a cuprins: înfiinţarea unor cercuri pentru şezători literare, şcoli de adulţi, serbări câmpeneşti, concursuri lirice, serate dansante şi un cinematograf. Semnificativă a fost şi înfiinţarea unei secţii a Ligii Culturale, care a stabilit legături cu organele de conducere de la Bucureşti17. Era una dintre primele iniţiative de extindere a activităţii societăţilor culturale din Vechiul Regat în Basarabia.

13 Ibidem 14 Ibidem 15 General M. N. Schina, Ianuarie 1918–iunie1919, în Basarabia Română, Antologie. Ediţie îngrijită, note şi comentarii de Florin Rotaru, Chişinău, 1996, p. 193, 196 16 Ibidem 17 Ibidem

360


Eforturi deosebite pentru desfăşurarea propagandei culturale erau necesare în judeţele de sud ale Basarabiei, acestea fiind determinate de aşezarea periferică, la hotarul ţării şi mai ales, de prezenţa unei numeroase populaţii minoritare: germani, bulgari, ucraineni, ruşi. Din primele luni a dislocării unităţilor armate, ofiţerii români au conştientizat semnificaţia misiunii lor culturale. În acest sens, una dintre formele mai eficiente de activitate a fost crearea cercurilor culturale, numite, apoi, cămine culturale. Astfel, în ziua de 27 martie 1918, când la Chişinău Sfatul Ţării vota Unirea, ofiţerii unităţii din oraşul Cetatea Albă şi cei în rezervă, împreună cu intelectualii locali şi cei veniţi din Vechiul Regat, au înfiinţat primul cămin cultural în Basarabia. Scopul căminului era „...să contribuie la solidaritatea sufletească şi la răspândirea culturii romaneşti”, în acel „colţ îndepărtat şi cosmopolit de ţară”18. Actul de întemeiere a cercului cultural „Cetatea Albă” era semnat de colonelul A. Budeanu din Bucureşti, colonelul Gabriel Negry din Iaşi, maiorul Gh. Manolescu din Bucureşti şi alţi militari de rând, de personalităţi distinse ale vieţii culturale şi publice din acea perioadă. Cadrul de activitate al căminului cuprindea şezători precedate de conferinţe cu caracter naţional-cultural, piese de teatru, recitări, coruri, dansuri naţionale. Unul dintre membrii acestei societăţi în decursul întregii perioade interbelice, Gh.H. Ştefănescu, scria mai târziu: „Prin cămin se radia lumina culturii şi spiritualităţii româneşti.”19

Iniţiativa militarilor de la Cetatea Albă a fost urmată de ofiţerii şi subofiţerii din alte unităţi dislocate de-a lungul Nistrului. În primăvara anului 1920, când Regimentul 15 obuziere se afla în satul Selemet, judeţul Tighina, sublocotenentul Georgescu I. Marin, conştient de necesitatea extinderii activităţii culturale în rândurile populaţiei, a întreprins acţiuni energice în scopul înfiinţării unui cămin cultural. În ziua de 28 aprilie, la întrunirea învăţătorilor şi a preotului din sat cu autorităţile locale, el a ţinut o conferinţă intitulată „Căminul cultural”, lansând drept urmare şi un apel – „Către oamenii de frunte ai satului.”20

El aprecia misiunea „de a educa şi lumina mintea ţăranului nostru drept o datorie sfântă”, îndemnând sătenii să înfiinţeze în acest scop un cămin cultural. La scurt timp după adoptarea hotărârii, s-a ales un comitet de conducere al noului aşezământ. Scopul căminului era formulat în statutul elaborat în spiritul îndrumărilor primite de la Gh.D. Mugur, şeful secţiei Culturii Poporului a Ministerului Instrucţiunii: „...să îndrumeze poporul pe căile de muncă şi de propăşire, să-i facă educaţie creştinească, să-l cultive în spiritul creştinismului şi ca să întreţină conştiinţa de neam prin puterea culturii naţionale”21.

Cadrul de activitate al membrilor căminului cuprindea: întemeierea muzeului satului, înfiinţarea unei biblioteci, organizarea şezătorilor culturale, a serbărilor cu conferinţe, cântece, jocuri, teatru, cinematograf, oficierea predicilor religioase, organizarea unui cor. O direcţie importantă de activitate era renaşterea culturii populare, în special prin reanimarea în viaţa satului a dansului popular – hora, „...pentru că în ea trăieşte limba, gluma, poezia, sufletul nostru”. Ei îşi mai propuneau răspândirea cărţilor populare printre săteni, organizarea unor expediţii şi excursii

18 Gh.H. Ştefănescu, Înfrăţire românească prin Căminele Culturale la Cetatea Albă, în Căminul Cultural şi Şcoala ţăranului, Revistă de cultură a poporului, nr. 8-9-10, 1941, p. 370 19 Ibidem, p. 370-371 20 Ibidem 21 Arhiva Naţională Istorică Centrală-Bucureşti, fond Casa şcoalelor, dos. 334, 1920, f. 9, f. 37

361

Gheorghe PALADE

populare22. Combaterea analfabetismului în rândurile populaţiei de rând cu realizarea învăţământului primar, de asemenea, era un obiectiv esenţial al căminului. În acest scop, printre primele acţiuni ale căminului după inaugurare a fost înfiinţarea unei şcoli pentru adulţi. Membrii căminului beneficiau şi de biblioteca populară „General Al. Marinescu”, fondată de militarii regimentului. A fost desfăşurată o largă propagandă pentru înfiinţarea unor cămine culturale în satele vecine23.

Un rol deosebit în procesul de renaştere a vieţii spirituale în Basarabia l-au avut preoţii militari din armata română. După trecerea Prutului şi dislocarea unităţilor în diverse localităţi din provincie, în special de-a lungul liniei hotarului de pe Nistru, preoţii militari nu s-au limitat în activitatea lor religioasă numai în cadrul strict al unităţilor militare. Populaţia Basarabiei din mediul rural, în majoritatea ei de credinţă ortodoxă (87,6 %)24, era dornică de a asculta predicile religioase în limba română, după cărţile româneşti tipărite în ţară. În acest context, preoţii militari şi-au extins misiunea lor iniţiind oficierea slujbelor împreună cu preoţii basarabeni în bisericile din localităţile provinciei. La Catedrala din Chişinău, preotul-căpitan Iosif Comănescu, confesor al Regimentului 2 Vânători ,,Regina Elisabeta”, a oficiat serviciul divin împreună cu ierarhii Gavril, Anastasie şi Dionisie. Deşi era în ajunul Unirii Basarabiei cu România, slujba se făcea în limba rusă, intervenţiile în româneşte fiind doar fragmentare. Iosif Comănescu scria primele sale impresii: ,,Slujba se făcea toată în ruseşte, ici colea abia, când îmi venea rândul la câte o estenie, eu sau un preot moldovean mai conştient o spunea în româneşte”25.

Transformări radicale orientate spre naţionalizarea bisericii s-au început după plecarea episcopului Anastasie la Moscova şi numirea la cârma arhiepiscopală a episcopului Nicodim de la Huşi ca reprezentant al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei. Confesorul menţiona că abia atunci ,,spre mângâierea noastră a tuturor, serviciul divin se făcea la Catedrală în româneşte”26.

Preoţii militari din unităţile aflate în Chişinău au stabilit legături cu redacţia ziarului ,,România Nouă” şi cu cercul de refugiaţi ardeleni. Ei au participat la sfinţirea tipografiei noi a ziarului, cu prezenţa unei largi asistenţe militare şi civile. Iosif Comănescu mai scria despre legăturile pe care le stabilise cu unii membri ai Sfatului Ţării şi cu intelectualii basarabeni ,,…în vederea desfăşurării activităţii de propagandă religioasă, culturală şi naţională.”27 Prin acţiuni insistente el a contribuit şi la naţionalizarea şcolii de agricultură din satul Cucuruzeni, judeţul Orhei28.

Cadrul de activitate în nordul Basarabiei era prezentat într-un raport de către preotul Şachelarie din Regimentul 7 Vânători, dislocat în satele de lângă Nistru pentru respingerea atacurilor bolşevice (Varticăuţi, Clemenţi, Cruşeviţa, Negoreni, Lencăuţi etc.). El relata despre oficierea slujbelor în bisericile din acele sate, în timpul cărora locuitorii depuneau şi jurământul de credinţă faţă de ţară. Uneori, după slujbă, preotul,

22 Ibidem, f. 36, f. 9 23 Ibidem, f. 33, verso; f. 34 24 Pervaja perepisi naselenia Rossiiskoi imperii, T. III, Sanct-Petersburg, 1905, p. XXII, Besarabsakaja gubernija 25 Gheorghe Nicolaescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolaescu, Preoţi în lupta pentru Marea Unire, 1916-1918, Bucureşti, 2000, p. 357 26 Ibidem 27 Ibidem, p. 358 28 Ibidem, p. 359

362


cu ajutorul interpretului (deoarece populaţia în mare parte vorbea ruseşte), se adresa asistenţei explicând subiecte privind politica statului român în domeniul învăţământului şi al cultelor, voinţa regelui de-a împroprietări pe ţărani, rolul armatei române în Basarabia etc. În biserica din comuna Resteu pe malul Nistrului, preotul a oficiat o slujbă liturgică şi serviciul Tainei Sfântului Botez al unui prunc, pe care l-a botezat ca naş căpitanul Nisipeanu29.

Semnificative erau şi informaţiile privind activitatea arhimandritului M. Brezoianu, confesorul Regimentului 40 Călugăreni, care timp de patru luni a aflării unităţii sale în judeţul Soroca (august-noiembrie 1918) şi, apoi, de la 1 noiembrie 1918 până la 1 aprilie 1919, în judeţul Hotin, în toate bisericile din sectorul Regimentului pe care le vizitase, oficiase slujbele religioase în zilele de duminică, praznice şi sărbători, ţinând cuvântări moralizatoare şi patriotice în peste 100 comune30. El menţiona, în urma observaţiilor sale, atitudinea autoritară intolerantă a unor preoţi în relaţiile cu enoriaşii, necunoaşterea limbii române, setea de bani, manifestări de sentimente probolşevice. Arhimandridul prezenta informaţii utile pentru autorităţile statului român orientate la reforme de integrare a Basarabiei în cadrul României întregite. Astfel, el sublinia faptul că satele Mândâc, Lipnic, Ghizdita, Macăreanca din judeţul Soroca şi în comunele cele mai mari din judeţul Hotin, Mărcăuţi, Clocuşna etc., populate de români, toţi preoţii erau ruşi şi nu posedau limba română, nu ziceau ,,nici o estenie românească în biserică”, nu ştiau să pomenească în româneşte nici Familia Regală, nici pe episcopul S. Nicodim, se întâlneau cazuri când preoţii îl pomeneau pe patriarhul Tihon al Moscovei31. El propunea soluţii pentru naţionalizarea bisericii: ,,...de urgenţă să se trimită cărţi româneşti complet la bisericile din satele româneşti şi să se înlocuiască cele ruseşti, iar cele ruseşti să se ridice cu totul de autorităţi din biserici, iar la bisericile ruseşti să se lase cărţile ruseşti, dar să se trimită şi româneşti, iar preoţii ruşi să înveţe a citi şi litera românească, fie slavonă, fie latină, deoarece aproape în toate comunele se găsesc autorităţi şi armata română”, „...toţi preoţii, diaconii şi cântăreţii ruşi să se scoată din bisericile româneşti şi să se trimită la sate ruseşti, înlocuindu-se cu preoţi şi cântăreţi basarabeni sau trimişi din ţară”32.

În rapoartele lor, preoţii militari relatau despre situaţia, sub aspect cultural şi moral-religios, a satelor situate de-a lungul căii ferate Ungheni-Chişinău în perioada deplasării unităţilor spre locurile de dislocare în judeţele centrale ale Basarabiei. Astfel, preotul Demetre Ionescu, din Regimentul 42/66 infanterie, comunica Şefului Serviciului Religios de pe lângă Marele Cartier General despre observaţiile sale. În drumul parcurs de la staţia Cosmeşti până la Chişinău, el săvârşise serviciul liturgic în Călăraşi (14 ianuarie), Răciula-Orhei (21 ianuarie) şi Chişinău (28 ianuarie). Slujbele în biserici, conversaţiile întreţinute cu populaţia, conferinţele cu caracter religios-moral, i-au permis să-şi apropie „simţurile româneşti aproape stinse”, constatând totodată că ,,poporul moldovenesc, vorbesc de popor, este cu totul inconştient din punct de vedere naţional, chiar şi preoţimea moldovenească este inconştientă.”33 Cu atât mai surprinzătoare pentru preotul român era bucuria şi uimirea cu care populaţia

29 Ibidem, p. 362 30 Ibidem, p. 363 31 Ibidem, p. 364-365 32 Ibidem 33 Ibidem, p. 191

363

Gheorghe PALADE

basarabeană asculta cântările româneşti, poveştile istorice despre marii voievozi ai Moldovei, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Vasile Lupu34.

Preotul Demetrie Ionescu prezenta şi anumite caracteristici ale clerului basarabean instruit şi format în instituţiile teologice ruseşti. În viziunea lui, Biserica basarabeană nu se îngrijea de viaţa practică a credincioşilor, preoţimea mărginindu-se în trecutul ei, „decât a păstra prin instituţia Sfintei Biserici credinţa strămoşească în mod teoretic”. El condamna tendinţele de îmbogăţire a clerului, mai ales a mănăstirilor, pe seama credincioşilor. În administrarea mănăstirilor, observa preotul, se păstra un sistem similar cu cel din Vechiul Regat înainte de 186435.

Totodată, unii preoţi priveau cu speranţă la transformările ce urmau să se înfăptuiască în viaţa bisericească din Basarabia. În acest sens, semnificativ era raportul prezentat de preotul G. Creţu din Regimentul 6 Vânători, care vizitase satele de pe sectorul Sculeni-Pârliţa-Corneşti. El scria: ,,Biserici sunt aproape în fiecare sat, mari şi foarte bine îngrijite, preoţii sunt pătura cea mai cultă din Basarabia, după boieri, care au dispărut. Ştiu a grăi bine moldoveneşte şi ruseşte şi-i socotesc elementul cel mai pregătit pe care putem să-l punem în serviciul neamului.”36

Odată cu preocupările bisericeşti şi moral-religioase, preoţii militari atrăgeau atenţia la situaţia din domeniul învăţământului. Cu gândul la necesitatea naţionalizării şcolii basarabene, preotul Demetre Ionescu scria, în baza observaţiilor din satele aşezate de-a lungul căii ferate Ungheni-Chişinău, că instruirea în şcoală o înfăptuiau „elemente formate în pripă, fără o prealabilă pregătire, având ca rezultat consecinţe cosmopolite pentru interesul neamului.”37 Aceeaşi situaţie o relata şi preotul G. Creţu din sectorul Sculeni-Pârliţa-Corneşti: „În şcoală se învaţă ruseşte şi numai de la Revoluţie a început şi moldoveneşte. Învăţătorii însă nu au nici pregătirea necesară şi nici mijloace: cărţi şi alte rechizite şcolare.”38 În acest context, preotul Regimentului 10 Vânători, Victor Ciapă se adresa comandantului de regiment la 1 februarie 1918, explicând argumentele care erau puse la baza activităţii lor în Basarabia: „...ţinând seama şi de felul de a vedea al poporului român, ştiind şi situaţia lor politică anterioară sub dominaţia străină, care căuta să înăbuşe orice simţ naţional, orice tendinţă de democratizare, văd necesar a le distribui cât mai multe cărţi de citit, atât de conţinut religios, cât şi de conţinut istoric, este de preferat a le da o hrană sufletească bună, care să depărteze ideile absolutiste de dominaţie, ideile de răzvrătire, de omor, de jaf etc. Trebuie infiltrate idei democratice, unde nu forţa primează dreptului, ci egala îndreptăţire la drepturi, dar şi la datorinţe.”39 Pentru a obţine rezultate scontate, preotul insista să fie repartizate cărţi cuprinzând istorioare biblice cu conţinut moral; cărţi de rugăciuni; istoria neamului românesc, în special istoria Moldovei; cărţi de cântece patriotice; cărticele de cântece religioase, piese de teatru cu conţinut preferabil patriotic, poveşti ş.a.40

Predicile şi conferinţele, ţinute de preoţii militari din armata română, în anumite situaţii au dat rezultate imediate. Acelaşi preot, Demetre Ionescu raporta

34 Ibidem, p. 191-192 35 Ibidem, p. 192 36 Ibidem, p. 206 37 Ibidem, p. 191 38 Ibidem, p. 206 39 Ibidem, p. 194 40 Ibidem, p. 194-195

364


instanţelor superioare despre impresia deosebită pe care a produs-o întâlnirea cu locuitorii satului Coloniţa din preajma Chişinăului: „După terminarea serviciului, prin predica naţionalistă, drept tâlcuire a Evangheliei zilei, am aruncat în inimile sătenilor prima sămânţă a conştiinţei de neam, ceea ce a făcut ca prezidentul comitetului sătesc, după cum mi-a declarat personal, să comunic în scris Sfatului Republicii Moldoveneşti cum că ei, moldovenii din Basarabia, se vor uni cu românii, dacă este aşa cum le-a vorbit şi le-a spus părintele Regimentului 42/66 infanterie din armata românească...”41

Activitatea cu caracter moral-religios şi culturală a preoţilor militari se va desfăşura în condiţii mai favorabile după Unirea de la 27 martie 1918, scopul principal fiind sprijinirea reformelor de integrarea a Bisericii basarabene în cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

În concluzie, menţionăm că misiunea naţional-culturală a militarilor români după intrarea pe teritoriul Basarabiei în ianuarie 1918 a cuprins diverse forme de activitate, acestea variind în dependenţă de statutul unităţilor militare, cadrul social-politic intern, voinţa comandamentelor trupelor, nivelul de pregătire al ofiţerilor, componenţa etnică a populaţiei din judeţe. În perioada din ajunul Unirii Basarabiei cu România – ianuarie-martie 1918, şi în primele luni după înfăptuirea acestui act istoric, rolul principal în desfăşurarea propagandei culturale l-au avut învăţătorii şi propagandiştii mobilizaţi, trimişi în Basarabia prin ordinele Ministerului de Război şi ale Ministerului de Instrucţiuni Publice. În acelaşi timp, ofiţerii din unităţile de operaţii au desfăşurat numeroase activităţi de culturalizare şi iluminare a populaţiei în localităţile din calea deplasării lor şi în sectoarele de dislocaţie.

O semnificaţie distinctă a avut-o activitatea preoţilor militari aflaţi în Basarabia. De rând cu activitatea pastorală în regimente şi cu oficierea serviciului divin în bisericile militare, ei au ţinut slujbe religioase în lăcaşele din satele şi oraşele basarabene, mesajul lor găsind mediul potrivit printre credincioşii ortodocşi.

După Unire, acţiunile învăţătorilor şi profesorilor mobilizaţi, a ofiţerilor şi a preoţilor din unităţile armate dislocate, cu preponderenţă de-a lungul Nistrului – hotarul de Est al României, s-au încadrat în procesul general de integrare a Basarabiei în viaţa spirituală românească, contribuind astfel la reformele de consolidare a statului român întregit.

41 Ibidem, p. 200

365

Problemele teritoriale şi frontaliere ale României la Conferinţa de Pace de la Paris în corespondenţa şi memoriile lui Alexandru Vaida-Voevod

(1919-1920)

Ion ZAINEA

The Romania’s Territory and Frontier Problems at The Conference of Peace from Paris in Alexandru Vaida-Voevod’s Correspondence and Memories (1919-1920)

Abstract. Joining the Romania’s delegation at the Conference of Peace from

Paris, whose leader he became after Ion I. C. Brătianu has left it, Alexandru Vaida-Voievod was directly involved in the events from Paris between the years 1919 and 1920 that led to the determination of the frontiers with Hungary, Serbia, Czech-Slovakia and Poland. Being in the capital of France, Vaida corresponded thoroughly with Iuliu Maniu whom he sent consistent reports - letters, informing him about the way the Conference of Peace takes place, asking him about the measures and approaches which were to be taken. The reports emphasize the worries, the actions and the efforts of the Transylvanian politician and of the Romanian delegation in order to reach the proposed object: borders in accordance with the treaty concluded between Romania and Antanta in August 1916.

Finding the lack of organizing and ”deficiencies” of those who had the power of decision at the Conference, especially of the Americans who had no idea about the social, political and economical realities on the continent, while the small states could become their victims, Vaida considers that Romania - in order to reach its intersests - should, on one hand, aim its economic and military preparation, and, on the other one, act from its own initiative to solve the problems with Hungary, Serbia and Ukraine.

The Western frontier problems, especially of that from Banat with the Serbs, of Bucovina’s borders and of the frontier with Poland, respectively Ukraine, situation in which this would have become an independent state, acceptance of Basarabia as a Romanian teritorry and its enframing in the new Romanian state, all-in by the new Soviet power from the East with the delegates of which it assigns a series of contacts, they appear and re-appear in reports, almost in an obsesive manner, other aspects being revealed in his memories.

Cuvinte cheie: conferinţă, reconstrucţie, scrisori/memorii, frontiere

Conferinţa de Pace, deschisă la Paris, în ziua de 18 ianuarie 1919, şi-a propus reconstrucţia Europei şi a lumii pe baze noi, care să facă imposibilă repetarea cataclismului din anii 1914-1918. Sarcina Conferinţei s-a lovit de greutăţi cvasiinsurmontabile, între acestea figurând şi acuta stare de tensiune ce persista în centrul continentului european, generată de nerezolvarea problemelor teritoriale. Se adaugă faptul că liderii Antantei vedeau diferit modul de rezolvare a acestor probleme. Experţii americani au prezentat Conferinţei un plan detaliat, în care au apreciat, mai întâi, că păstrarea monarhiei habsburgice şi crearea unei federaţii balcanice era soluţia cea mai bună în problemele Europei Centrale. Specialiştii americani au analizat refacerea hărţii europene după ce şeful Casei Albe a pronunţat dezmembrarea Austro-Ungariei ca o soluţie mai practică. Propunerile americane, care

366

Problemele teritoriale şi frontaliere ale României la Conferinţa de Pace de la Paris…

nu făceau nici un fel de referiri la tratatul de alianţă din 1916, recomandau să se acorde României regiuni din fosta monarhie populate de majorităţi româneşti, cu asumarea obligaţiei de a garanta drepturile minorităţilor1. Ca şi americanii, britanicii au susţinut iniţial integritatea monarhiei habsburgice şi ideea creării unei federaţii balcanice. Ca şi cele americane, obiectivele britanice au fost revizuite, fiind propusă dezmembrarea monarhiei dualiste şi susţinut principiul naţionalităţilor. Nici recomandările britanice, în ce priveşte frontierele de vest ale României, nu erau cele recunoscute prin tratatul din august 1916, ele trebuind să urmeze o linie mai înspre est2. Cel mai favorabil României era programul francez de pace, formulat de un comitet în frunte cu Andre Tardieu şi Emmanuel de Martonne, principalul autor al recomandărilor făcute guvernului francez privitoare la teritoriile ce urmau a fi recunoscute României prin tratatele de pace. Rapoartele experţilor americani, englezi şi francezi au contribuit într-o mare măsură la clarificarea problemelor şi a uşurat luarea deciziilor în cadrul Conferinţei de Pace. Comisia pentru definitivarea frontierelor României reunea specialişti de înaltă autoritate, care dovediseră o bună cunoaştere a realităţilor din fosta monarhie austro-ungară: Andre Tardieu şi Jules Laroche, din partea Franţei, Sir Eyre Crowe şi Allen W. A. Leeper, din partea Angliei, Clive Day şi Charles Seymour, din partea SUA, Giacomo de Martino şi contele Vanutelli Rey, din partea Italiei3. Au avut la dispoziţie un vast şi preţios material documentar întocmit de experţi din ţările respective, iar contactele, oficiale sau neoficiale, pe care aceste personalităţi le-au întreţinut cu reprezentanţii naţiunilor mici prezenţi la Paris, i-au ajutat să le cunoască mai bine doleanţele. Datorită activităţii comisiilor de experţi în problemele teritoriale şi puternicei influenţe pe care au exercitat-o în luarea deciziilor, Conferinţa a adoptat, în majoritatea cazurilor, soluţii juste, delimitarea detaliilor noilor frontiere făcându-se în concordanţă cu criteriile exprimate înaintea deschiderii înaltului forum şi ţinându-se seama de precizările etnico-geografice făcute în actele de autodeterminare şi hotărârile de unire a diferitelor naţiuni. În numele „dreptului la unitate naţională”, Ion I. C. Brătianu, şeful delegaţiei României, a prezentat Conferinţei de Pace, la 1 februarie 1919, propriul proiect de revendicări teritoriale, cu expuneri detaliate pentru Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat şi Maramureş. Diplomatul a cerut pentru România recunoaşterea unor frontiere care să-i asigure libertatea existenţei ei administrative, politice şi economice, precum şi dezvoltarea în sensul conştiinţei naţionale, cu menţiunea că frontierele etnice rezultate din hotărârile de unire cu vechiul Regat, adoptate la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, asigurau cadrul politic şi administrativ pentru dezvoltarea naţiunii române. Experţii români au întocmit memorii speciale, mai ales sub raport etnic şi statistic, asupra Transilvaniei, Banatului, Basarabiei, care, tipărite în limbile franceză şi engleză, au fost înaintate membrilor Conferinţei de Pace spre informare şi documentare.

După plecarea lui Brătianu de la Paris, determinată de refuzul de a semna tratatul cu Austria şi cel privind minorităţile, conducerea delegaţiei române este preluată de Alexandru Vaida-Voevod. În calitate de reprezentant al Consiliului 1 Istoria Românilor, vol. VIII, Bucureşti, 2003, p. 4-5 2 C. Botoran, I. Calafeteanu., E. Campus, V. Moisuc, România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1918-1920). Triumful principiului naţionalităţilor, Cluj-Napoca, 1983, p. 286-287 3 V.Fl. Dobrinescu., România şi sistemul tratatelor de pace de la Paris (1919-1923), Iaşi, 1993, p. 51

367

Ion ZAINEA

Dirigent din Sibiu, Vaida a trimis lungi rapoarte-scrisori lui Iuliu Maniu, informându-l asupra desfăşurării Conferinţei, consultându-l în luarea deciziilor. Rapoartele relevă frământările, acţiunile, eforturile omului politic ardelean şi delegaţiei române în vederea atingerii ţelului propus. Intrarea sa în rândul francmasoneriei4 explică în mare măsură informaţiile de care a beneficiat delegaţia română, dar şi accesul la presa franceză, prin intermediul căreia a reuşit să menţină cauza română în atenţia mass media europene.

Constatând lipsa de organizare şi „insuficienţele” celor Mari, îndeosebi ale americanilor, care „nu au habar de realităţile sociale, politice şi economice de pe continent”, şi ale căror victime erau statele mici, Vaida considera că, pentru a-şi atinge interesele, România trebuia, pe de o parte, să se pregătească economic şi militar, iar pe de altă parte să acţioneze din proprie iniţiativă pentru rezolvarea problemelor cu Ungaria, Serbia şi Ucraina. „Nu ne rămâne – scrie el în raportul din 20 martie 1919 – decât să ne pregătim în cele economice tot aşa ca şi în cele militare pe cât numai se poate din puterile noastre. Pe încetul vom stoarce câte ceva de aici, dar trebuie să fim pregătiţi, ca luând lupta să ne facem înşine dreptate, apărându-ne de bolşevici spre Ucraina şi dându-i pe Unguri peste Tisa, iar pe Sârbi peste Dunăre, în momentul potrivit”5. Văzuse deja că sârbii, aşa balcanici cum erau, „se impun cu nesupunerea lor mai multor babe în pantaloni6 decât noi ca element de ordine şi de disciplină” şi se temea că maghiarii, chemaţi doar să iscălească, „cu fanfaronadele, corupţia şi pozele lor belicoase” ar fi putut fi trataţi mai degrabă ca aliaţi, după „cum ştiu ei să sucească şi să răsucească vorbele”.

Ideea unei federalizări - pentru început economice - a statelor născute pe ruinele Austro-Ungariei, pe care „Cei 4 Mari” tindeau, pentru început, să o realizeze o consideră „o prostie zămislită din senilitatea lui Clemenceau, ignoranţa lui Wilson şi Lloyd George” şi în plus din maşinaţiunile evreilor din jurul lor. Deşi convins că ideea „era născută moartă”, Vaida arată că ea „agită fantezia multor oameni, pe cât de mari, pe atât de naivi”, francezii şi englezii văzând într-o „confederaţie dunăreană” un „contrafort împotriva viitoarei Germanii reîntărite”, iar italienii sperând a găsi în ea „un aliat şi o forţă spre paralizarea yugoslavilor”7.

Despre cele dintâi proiecte ale Marilor Puteri în legătură cu graniţele de Vest ale României, la 20 martie 1919, Vaida scrie lui Iuliu Maniu: „Graniţele noastre par a fi stabilite în comisia de 10. Din Sătmar, Sălaj, Bihor nu pierdem ţinuturi româneşti,

4 în loja “Ernest Renan” condusă de ziaristul Huard, la 21 V 1919. Motivaţia, aşa cum o prezintă Vaida, în scrisoarea din 25 V 1919 adresată lui Iuliu Maniu, era aceea că “două mari organizaţii stăpânesc omenirea şi îmbrăţişează rostogolul pământului…Biserica Catolică şi francmasoneria”, iar lipsa unei serioase organizaţii francmasonice la noi a avut “consecinţe fatale pentru cauza noastră înainte de război, în decursul războiului şi mai cu seamă la pertractările Conferinţei de Pace”. Liviu Maior, Alexandru Vaida-Voevod între Belvedere şi Versailles, Editura Sincron, 1993, p. 82-83 5 Alexandru Vaida-Voevod, Scrisori de la Conferinţa de Pace, Paris-Versailles, 1919-1920, ediţie îngrijită, studiu introductiv de Mircea Vaida-Voevod, Multi Press Internaţional, 2003, p. 59-60 6 aluzie la “moşii”, cum îi numeşte el într-o altă scrisoare, care dictau asupra lucrărilor Conferinţei, în primul rând George Clemenceau, W. Wilson, Lloyd George şi Orlando 7 ARHIVELE NAŢIONALE - DIRECŢIA JUDEŢEANĂ (în continuare A.N.D.J.) Sibiu, fond Alexandru Vaida-Voevod. Scrisori către Iuliu Maniu, dos. 3/ 1919, f. 112

368


deşi s-a trasat linia mai spre est de linia tratatului din 17 august 1916. În Torontal vor să dea ungurilor colţul de sus, inclusiv Kikinda-Mare. Nouă o fâşie până la Tisa, de vreo 6-10 km., ca să avem port. Restul sârbilor”. Menţionănd că acest proiect s-a făcut cu intenţia ca „renunţând noi la partea de amează-zi în favorul Sârbilor, să ni se cedeze ceeea ce vreau să le dea Maghiarilor”, îşi exprimă temerea că atunci când aceştia din urmă vor veni la Conferinţă „vom avea greu de luptat în contra intrigilor sprijinite de acţiunea militară de acasă”, fiind convins că pentru Satu Mare-Carei-Oradea-Arad, maghiarii vor da la Conferinţă „o luptă disperată. Tema: păduri, mine, căi de comunicaţie”8. Pregătea, în replică, „arsenalul de hârtie”, Iuliu Maniu trebuind să-l prepare pe cel „de oţel”, ce impunea respect chiar şi celui dintâi.

Până atunci problema stringentă era cea a Banatului, unde sârbii înaintaseră cu trupele până la Lugoj. Se ştie că a existat chiar şi un ordin de luptă dat trupelor sârbeşti de a înainta în toate direcţiile şi cât mai departe posibil, chiar pe timpul negocierilor de pace, pentru ca la încetarea ostilităţilor aceştia să ocupe o zonă cât mai vastă în Banat şi Ungaria meridională9. Îngrijorat de mersul evenimentelor, la sfârşitul lunii iunie 1919, Iuliu Maniu îi telegrafiase lui Alexandru Vaida la Paris în legătură cu linia de demarcaţie stabilită de Aliaţi în Banat, care izola oraşul Reşiţa şi împiedica aprovizionarea cntrului siderurgic cu cărbune, situaţia fiind exploatată de „agitatori inspiraţi de Budapesta”. Maniu cerea lui Vaida să intervină pentru ca linia de demarcaţie să fie schimbată de aşa manieră încât întregul teritoriu aparţinând Societăţii Reşiţa să fie scos de sub dominaţia sârbă, iar comunicaţia pe calea ferată între Lugoj şi Reşiţa să fie liberă, în caz contrar situaţia putând avea consecinţe incalculabile10.

După primirea telegramei şi după ce studiază rapoartele trimise de comenduirea franceză din Banat, Vaida răspunde lui Maniu, la 4 iulie 1919, arătând pericolul datorat faptului că ofiţerimea franceză, făcând afaceri în zonă, „nu bucuros or părăsi „colonia” şi cine ştie în ce lumină prezintă realităţile din Banat”. Sugerează preşedintelui Consiliului Dirigent cum ar trebui procedat, urmând exemplul sumar şi mai eficient al sârbilor11, mai exact să se aducă câteva insulte, apoi să se publice un articol de care să ia cunoştinţă comandamentul francez. În caz de cerere de satisfacţie, Consiliul Dirigent poate să facă o desminţire, dar ziarul cu pricina să-şi publice „notele positive asupra afacerilor francezilor” şi „modul arbitrar în care au stăpânit”, provocând astfel comenduirea franceză „să evacueze teritoriile care nu sunt revendicate din partea sârbilor”. Alătură un apel al acestora, pentru a servi ca model, „dar cu mai multe iscălituri de ale Bănăţenilor, fără deosebire naţională şi confesională”. Asemenea apeluri – precizează Vaida – „ar putea face şi Ungurii din teritoriile dintre linia graniţei noastre şi Tisa, şi Slovacii din Bichis, cerând de la conferinţă ca să fie alăturaţi cătră noi”.

Două zile mai târziu, la 6 iulie 1919, Vaida scrie lui Maniu despre discuţia avută cu ministrul de externe francez, Stephen Pichon, în legătură cu teritoriile ocupate de sârbi în Banat şi pericolul unei organizări teritoriale autonome a şvabilor, în general

8 Liviu Maior, op. cit., p. 255 9 Ioan Ţepelea, Virgil Bulat, Românii la Budapesta, Oradea, 2003, p. 39 10 A.N.D.J. Sibiu, fond cit., dos. 7/ 1919, f. 28 11 Sârbii au făcut declaraţii privind contrabanda şi „gheşefturile” făcute de comandanţii francezi. La nota francezilor, prin care le cereau satisfacţie, nici nu au răspuns. De aceea s-a mutat cartierul general de la Belgrad la Mielnita, iar prinţul Alexandru a mers „să lipească un plastor pe onoarea orgoliului francez”. Ibidem, f. 29.

369

Ion ZAINEA

a germanilor din România. „I-am cetit mai întâi telegrama ta, apoi i-am demonstrat pe hartă situaţia Reşiţei, expunându-i mizeriile ce le avem cu alimentarea muncitorilor din cauză că Sârbii ocupă teritorii de ale noastre. El m-a ascultat cu atenţiune şi m-a întrerupt de câteva ori cu aprobări. La sfârşit m-a asigurat că vede îndreptăţirea cererei noastre de a ordona retragerea trupelor sârbeşti şi că va interveni la comănduirea franceză din Orient, în acest înţeles. Mulţumindu-i, i-am explicat echivocul şi toate necazurile pe care le avem în Banat din cauza greşelilor comănduirei franceze: prefect român, subprefect şi funcţionari maghiari etc., cerând ca în tot Banatul atribuit deja nouă să se ordone organizarea administraţiei române. Mi-a răspuns că găseşte foarte îndreptăţită stăruinţa mea şi că va da poruncă în acest sens”. Văzându-l atât de binevoitor faţă de cererile românilor, Vaida abordează problema minorităţii şvabe, arătând că „Hotărârea celor 4 referitor la minorităţi ne creează încă de pe acum cele mai mari greutăţi în politica internă şi va da naştere la consecinţe poate nedorite în politica externă”. Îl informează pe ministru că saşii, care au fost totdeauna poporul mai uşor de guvernat în fosta Ungarie, „au venit cei dintâi să se ataşeze către România”; că la începutul negocierilor au pretins autonomie, dar fiind refuzaţi „au proclamat alipirea cu România fără condiţii”, încrezându-se în Hotărârile de la Alba Iulia, prin care li se garantau tuturor minorităţilor drepturile confesionale şi de limbă. Arată că de când s-a răspândit zvonul că cei patru vor să impună românilor legi speciale privind minorităţile „s-a început o agitaţie printre saşi, exstinsă şi asupra şvabilor din Banat, a nemţilor din Bucovina şi a celor din Basarabia”. „A reînviat ideea Deutsche Mark-ului – arată Vaida. Aceasta ar consta în a declara toate comunele germane din cuprinsul României Mari ca teritoriu autonom german cu organizare specială. Noi ne opunem, neputând consimţi ca să fim constrânşi de conferinţă a crea o ţară nemţească în miniatură pe teritoriul României, care ca mâine să servească Germaniei drept punte spre orient. Dacă am fi constrânşi să facem o astfel de concesiune Nemţilor, nu vom putea evita ca şi Maghiarii, şi toţi neromânii, să pretindă câte o Mark”12. În finalul discuţiei, revenind asupra graniţei dintre sârbi şi noi, pe care o consideră „imposibilă şi face mult sânge rău”, arată că cei patru, „în loc de a da sârbilor, fără a ţine cont de interesele noastre, atâtea comune înfloritoare româneşti, ar trebui să decidă un plebiscit în teritoriul rupt şi oferit” acestora.

În scrisoarea din 14 iulie 1919, Vaida relatează discuţiile avute, mai întâi, cu americanul Dülles, membru în comisia pentru stabilirea graniţei româno-maghiaro-sârbe, iar apoi cu generalul Lerond, preşedintele comisiei pentru delimitarea frontierei de vest. Cel dintâi l-a informat despre rezultatele investigaţiei făcute de către o comisie americană în Banatul revendicat de sârbi, unde „nu a putut da faţă nici cu un român”, şi-i sugerează ca românii să ajună la o înţelegere cu sârbii. Vaida i-a reproşat că nu au studiat suficient de conştiincios situaţia şi i-a arătat de ce soluţia dată în problema Banatului exclude posibilitatea unei înţelegeri. „Cum să ne înţelegem? Nici ei nu să pot apropia de noi, nici noi de ei fără a expune interese mari”. Consideră că datoria de a-i apropia pe români şi sârbi ar fi a americanilor, care „ar trebui să-i asculte şi pe unii şi pe alţii, apoi să aranjeze litigiul”. Întrebat dacă România găseşte nedreaptă şi graniţa cu Ungaria, Vaida i-a relatat lui Dülles despre intenţia maghiarilor din Debrecen de a se alătura României şi i-a atras atenţia asupra „flagrantei nedreptăţi ce se face cotându-se noile frontiere fără a se ţine cont de graniţele cadastrale ale comunelor”. I-a arătat, ca

12 Alexandru Vaida-Voevod, Scrisori de la Conferinţa de Pace, p. 236-238

370


exemplu, că gara din Nădlac şi mai bine de jumătate din hotarul comunei rămâne în Ungaria, Dülles asigurând-l că, la faţa locului, comisiile „vor face corecturile necesare”.

La rândul său, generalul Lerond l-a sfătuit ca delegaţia română să înainteze Conferinţei o notă în care să ceară „teritoriul din stânga Mureşului”, pe care, în caz contrar, „îl vor căpăta întreg Sârbii, ori va fi împărţit între ei şi Maghiari”13. După ce l-a întrebat pe general de ce ne-a fixat „aşa de fulgeriform” graniţa în Banat, Vaida i-a arătat cât de necesar ar fi să primim „bucata de teritoriu acordată prin tratatul din 1916, spre apus şi amează-noapte, de la Carei până la Vásáros-Námeny”. Arătând că el nu poate intra în discuţii asupra unor probleme de frontieră fixate deja prin hotărârea Conferinţei, generalul Lerond accepta că „putem înainta o notă şi referitor la teritoriul acesta”, însă nu credea că se va mai reveni.

În legătură cu teritoriul de la nord de gurile Mureşului, revendicat de sârbi şi problema organizării unui plebiscit în Banat, Vaida face precizări în scrisoarea din 1 august 1919. Menţionează, mai întâi, că de Martonne, pe care-l vizitase împreună cu prof. Murgoci şi Alexandru Lapedatu, i-a spus, în secret, că „colţul dintre graniţa destinată nouă şi cea destinată Sârbilor, care colţ le rămăsese Ungurilor, între Mureş şi Tisa, vis a vis şi spre sud de Seghedin” a făcut din nou obiect de dezbatere al Conferinţei. Discuţiile, purtate în două rânduri, au fost interminabile. Comisia lăsase acest teritoriu ungurilor. Sârbii l-au reclamat, cerând întreg colţul. Americanii i-au susţinut pe unguri, de asemenea italienii. Francezii au propus să fie împărţit între sârbi şi români, soluţie agreată şi de partea engleză, care prefera „să tranşeze chestia fără a-i mai chema pe români”, aceştia putând să-şi expună într-o notă punctul de vedere.

Vaida se teme că situaţia frontierei de Vest s-ar putea schimba cu totul în defavoarea noastră, îndată ce maghiarii şi-ar putea trimite delegaţii la Paris. „Dacă delegaţii lor ar putea veni înainte de ce se vor fi dezamăgit aliaţii de tot de iluziile pe care le nutresc faţă de Maghiari – scrie el, la 12 august 1919 – atunci fii sigur că suntem serios ameninţaţi să pierdem Careii, Sătmarul, Oradea, Salonta şi Aradul. De asemenea, se va discuta din nou problema Timişoarei”. Despre abilitatea cu care ungurii, „cu mult mai şireţi şi mai simpatici în ochii aliaţilor” decât nemţii, exploatau naivitatea occidentalilor, jocurile prin care aceştia, prin aşa-zisul guvern de la Seghedin, încercau „să tragă pe sfoară conferinţa”, şi că numai pacificarea şi dezarmarea Ungariei era soluţia cea bună, încearcă Vaida să-i convingă pe mareşalul Foch şi generalul Weygand. Comunică demersurile sale lui Maniu, la 1 august 1919, împreună cu argumentele pitoresc prezentate celor doi: „Bornemissa negociază în Belgrad şi apoi merge la Berna. Balbo Aladar lucrează de 2-3 săptămâni de asemenea la Belgrad, prin intermediul comandanţilor francezi din Banat. Ei au oferit Sârbilor alianţă şi le-au promis că le vor fi tovarăşi în contra Românilor şi Italienilor. În acelaşi timp Teleky Pal şi Vorjassy au priceput să dovedească Francezilor că nu pot avea mai fideli amici contra Germanilor decât pe Maghiari. Toate acestea nu-l împiedică pe contele Bethklen Istvan ca în Viena să-i informeze pe Italieni că guvernul din Seghedin, ajungând la putere, va fi cel mai credincios aliat al Italiei şi pe când Borgheze negociază cu el, Bethlen găseşte calea şi la Cummingam, spre a-l convinge că interesul Engliterei e să le asigure Maghiarilor ieşirea la mare, fiind Fiume un port

13 Vaida a întocmit nota, pe care, înainte de a o înainta Conferinţei, o trimite la Bucureşti, pentru a cere aprobarea lui Brătianu. A.N.D.J. Sibiu, fond cit., dos. 7, f. 29.

371

Ion ZAINEA

care-i compete (i se cuvine – n.n. I. Z.) Ungariei şi neputându-se asigura altcum traficul englez cu Ungaria, nici paraliza influenţa preponderentă a Franţei în Yugoslavia. Rudele şi tovarăşii celor din Seghedin, aflători la Berna, Andrássy, Windischgrätz, Vassony, Betegh fac simultan declaraţii de amor Românilor, şi Windischgrätz, invocând pericolul elen, ne oferă tovărăşia de arme în contra Sârbilor spre a cuceri Banatul – îndată ce vor fi ajuns la putere cu ajutorul nostru. Pe când însă aceştia ne cer absolută discreţie, ca să nu afle cumva Francezii, pe atunci cei din Seghedin îi asigură pe Francezi şi pe Sârbi că totul va merge minunat, numai să nu afle Italienii şi noi”. Avem, adaugă el, şi oferta unor maghiari, care „nu au dor mai fierbinte decât să vadă pe Regele României încoronat ca rege al Ungariei”14.

În privinţa plebiscitului din Banat, sârbii lansaseră ştirea, în „Journal de Débat”, că românii s-ar feri de o asemenea procedură. Ion I. C. Brătianu declarase la Conferinţă că „pentru Banatul întreg este dispus a accepta în teorie plebiscitul”. La rândul său, Iuliu Maniu scrisese în două rânduri lui Vaida că „dacă nu rămân alte mijloace de luptă, să insistăm asupra unui plebiscit numai în părţile atribuite sârbilor” de către comisie. Având în vedere provocările sârbilor, Vaida îl întreba pe Maniu dacă nu era cazul ca, printr-o notă, să facă începutul unor demersuri prin care să arate Conferinţei că românii sunt dispuşi să accepte plebiscitul, dar numai în anumite condiţii, respectiv după retragerea armatei sârbe din Banat şi administrarea teritoriului în litigiu de una din marile puteri timp de 1-5 ani15.

În problema plebiscitului, Vaida se consultă cu delegaţii italieni, cerând, împreună cu Nicolae Mişu, o audienţă lui Tittoni, care într-o „discuţie vagă”, a dezvoltat „oportunitatea unei închegări italo-bulgaro-polono-române” la care ar fi bine să participe şi grecii. Plângâdu-se de „mizeriile cu sârbii”, ce doi diplomaţi români îl roagă pe Tittoni să pună în Consiliul Suprem interaliat „chestia plebiscitului pentru părţile bănăţene recunoscute nouă prin tratatul din 1916” şi atribuite ulterior sârbilor.

Mai productive au fost discuţile cu Trumbič, ministrul sârb de externe. Într-o conversaţie neoficială, acesta a pretins că ştirea referitoare la intenţia guvernului sârb de a propune plebiscit pentru întreg Banatul s-a născut în urma unei neînţelegeri provocate de un comunicat al biroului de presă „cam neclar redijat”, ştire cu care guvernul „nu are a face”. Era de părere că „ar fi mai bine să ne înţelegem”, fiind convins că odată Banatul împărţit „vom rămâne cei mai buni prieteni”, noi putându-le face serviciul de a intermedia înţelegerea între ei şi italieni, iar ei între ruşi şi noi. Înţelegerea o vedea realizată pe baza unui plebiscit în ţinuturile revendicate de sârbi şi împărţite între ei şi români. Cum nici una din părţi nu exprima o poziţie oficială, s-a căzut de acord ca, în cazul unei asemenea soluţii, „părţile litigioase ale Banatului ar trebui evacuate şi ocupate de trupele unei singure puteri aliate” şi, de asemenea, stabilite „care drepturi pozitive se acordă reciproc populaţiei neaparţinătoare statului pentru care ar opta majoritatea”.

Atunci însă când Vaida a trimis un membru al delegaţiei române cu o hartă la Trumbič, cu rugămintea să traseze linia părţilor revendicate de ei, dar atribuite nouă la Conferinţă, acesta a şovăit şi a cerut amânare, pe motiv că linia trebuia trasată cu exactitate. Mai mult, încurajaţi şi de raportul defavorabil României, înaintat Conferinţei de ministrul francez la Belgrad, Fonntenes, care vorbea de „jafurile,

14 Alexandru Vaida-Voevod, Scrisori de la Conferinţa de Pace, p. 273 15 A.N.D.J. Sibiu, fond cit., dos. 7, f. 107-108

372


persecuţiile şi fărădelegile comise de trupele române”, sârbii au declanşat un adevărat război mediatic în presa pariziană, răspândind zvonul că românii provoacă conflicte în Banat16. România ar fi mobilizat în provincie 6 divizii, iar în urma acestei pregătiri de atac, Serbia ar mobiliza şi ea, aşteptând în defensivă. La interpelarea şefului delegaţiei române, Trumbič a negat din nou că în spatele acestei ştiri s-ar afla guvernul sârb, afirmând că va interveni ca acesta să le dezmintă.

Românii au încercat să răspundă cu alte metode. La cererea lui Vaida, o delegaţie a şvabilor din Banat este trimisă la Paris, pentru a prezenta Conferinţei dorinţa lor de a se încadra, cu întreg Banatul, în statul român. De asemenea, a fost trimisă şi o delegaţie de trei slovaci din Bekescsaba, cu cererea ca să fie încorporaţi în statul român. Împreună cu cele două delegaţii, Vaida a făcut vizite unor membri marcanţi ai Conferinţei şi la birourile de presă din capitala Franţei, care puteau avea un cuvânt de spus în această problemă. Cu şvabii a fost la generalul Lerond şi la ministrul Laroche, cel din urmă refuzând să-i primească pe motiv că delimitarea frontierei în Banat a fost definitiv trasată şi notificată guvernului român la 21 august, iar asupra ei nu se mai poate reveni. Nervos, iritat, cu tonul ridicat, ministrul a încercat să impresioneze reproşând părţii române că refuză împăcarea cu sârbii, iar în consecinţă marile puteri îi vor abandona. Arătând că „nu există în relaţiile dintre oameni lucruri definitive”, iar „comunitatea de interese care se poate ivi” face cu putinţă o reluare a oricărei probleme, Alexandru Vaida a dat ministrului un răspuns pe măsură: „Marile puteri nu ne pot lăsa în grija sorţii, căci s-ar putea repeta evenimentele din 1914. România e foarte recunoscătoare marilor Aliaţi, dar e mândră că pe când Americanii făceau încă din greu afaceri cu Nemţii, a putut să lupte alături de Franţa şi Englitera la salvarea Verdunului. Jertfele ei nu au fost întrecute decât de ale Franţei şi Belgiei, ţinând cont de proporţii”. Recunoaşte că România a câştigat „o mare augumentare teritorială”, dar ea nu poate renunţa la acei „conaţionali care ar fi putut, după dreptate, să fie salvaţi de stăpânirea străină”, fiind vecini cu linia noilor frontiere. „Nu e vina noastră – arată el – ci a situaţiei geografice şi a nenorocirei trecutului, că corpul nostru naţional în decursul veacurilor a fost sfâşiat, încât avem în multe părţi de reclamat”. Lăsând să-i alerge vocea pe toată scala, „când cu surdină, când cu pedal”, şi explicându-i ministrului că şvabii sunt mai bine de jumătate de sânge loren, alsacian şi luxemburghez, Vaida a reuşit să-l convingă să-i primească în audienţă17. Delegaţia acestora în frunte cu Timon, secretar al partidului socialist şvab din Banat, a fost condusă şi la redacţia ziarului „L’Humanité”, care a oferit şvabului posibilitatea să-şi expună doleanţele în coloanele ziarului.

În scrisoarea din 31 august 1919, Vaida îl înştiinţează pe Iuliu Maniu că delegaţia ungară urmează să sosească la Conferinţă: „Vin ungurii. Vor pune chestia oraşelor în contra tuturor vecinilor. Noi avem mai multe, suntem mai ameninţaţi să fim ciungăriţi; vor stărui pentru avantagii economice; vor zăpăci lumea cu idei fantastice, confederaţie dunăreană etc.”18.

Era de părere, şi comunică acest lucru lui Maniu, că nu ar trebui puse condiţii teritoriale în schimbul intervenţiei noastre în vederea pacificării Ungariei, ci să primim tot ce ni s-ar da (echipament, armament). Cum pe tema ocupării Budapestei şi a

16 Alexandru Vaida-Voevod, Scrisori de la Conferinţa de Pace, p. 340 17 A.N.D.J. Sibiu, fond cit.,dos. 3/1919, f. 91-92 18 Alexandru Vaida-Voevod, Scrisori de la Conferinţa de Pace, p. 325

373

Ion ZAINEA

rechiziţiilor făute de armata română s-au ivit, din nou, divergenţe între delegaţia română şi Conferinţă, pentru aplanarea tensiunii, care putea deveni nefavorabilă României în raport cu Cehoslovacia, respectiv Ungaria, Vaida sugera, în scrisoarea din 29 septembrie 1919, o acţiune de diversiune: „Ar trebui de urgenţă, prin oameni de încredere din Maramureş, provocată o mişcare vie între rutenii din Ungaria, Bereg, Maramureş, Ugocea etc., pretinzând ei ca să fie provincia lor autonomă alipită către România”. Considera că ar fi la fel de bine dacă „între maghiarii dintre graniţa noastră şi Tisa s-ar provoca un curent puternic, care să ceară de la conferinţă alipirea către noi ca provincie autonomă”. Spera, pe calea aceasta, pe de o parte, „să-i putem sili la tratative pe fraţii cehi, care sunt cei mai zgârciţi şi fără scrupule de câte ori trebuie să aleagă între a spune un adevăr ori un neadevăr, dând preferinţă acestuia din urmă”, iar pe de altă parte „să putem paraliza postulatele maghiare asupra oraşelor din apus – încă tot periclitate”19.

Îngrijorarea în legătură cu sosirea delegaţiei maghiare şi consecinţele acestui fapt pentru graniţa de Vest a României persistau datorită, mai ales, neîncrederii în cei ce luau decizii la Conferinţă. „Cum polonezii au pierdut Danzingul şi au fost obligaţi să primească plebiscitul în Silezia se sus – notează el în scisoarea din 15 octombrie 1919 – cum Yugoslavilor, în momentul ultim, au reuşit Austriecii – prin stăruinţa Italienilor – să le ia Radkerzburgul, oraşele noastre de la apus, dacă nu toate, dar în parte măcar, pot fi obiect de concesiune”, alături de modificarea clauzelor referitoare la minorităţi în dezavantajul nostru, pe care o vedea ca sigură20.

Despre alte demersuri, tardive şi fără efect, în legătură cu graniţa din Banat, aflăm din memoriile şefului delegaţiei române. La sesizarea lui Maniu că „bănăţenii se plâng mereu că nu s-a făcut destul în interesul dobândirii întregului Banat”, Vaida propune acestuia să-i trimită la Paris pe cei mai înverşunaţi, pentru ca ei înşişi să-şi susţină cauza. Au fost trimişi Ion Sârbu, zis Niţă Ravaşol, preot în Rudăria şi Avram Imbroane, cărora, după sosirea în capitala Franţei, li s-a pus la dispoziţie întreg materialul întrebuinţat la Conferinţă de către delegaţia română în problema Banatului, pentru a se convinge că n-a fost lăsat deoparte nimic din ceea ce, în mod rezonabil, a putut fi invocat în sprijinul revendicărilor noastre. Cei doi nu s-au împăcat însă cu situaţia şi ca să-şi dovedească priceperea, unul ca istoric, altul ca bănăţean, s-au apucat să elaboreze un memoriu. Între timp, sediul Consiliului Suprem s-a mutat la Londra, unde a plecat şi delegatul român. Sârbu şi Imbroane au venit şi ei mai târziu în capitala Marii Britanii, cu un studiu voluminos în care „căutau să dovedească – cum făcuseră sârbii – că evoluţia culturală şi astfel renaşterea politică românească, a luat naştere din mânăstirile bănăţene”. Au insistat să fie primiţi de Lloyd George, pentru a-l convinge că trebuie să cedeze României întreg Banatul. Audienţa n-a putut fi obţinută şi – cum remarcă Vaida – „ar fi fost desigur infructuasă” întrucât Conferinţa se încheiase, după ce, prin intermediul unor comisii speciale, „studiase stările etnografice din părţile Torontalului, care nu pledau pentru postulatul nostru”21.

Aflăm din „Memorii” şi alte detalii în legătură cu sprijinul sincer acordat românilor de savantul de Martonne, „cel mai temeinic şi obiectiv cercetător” al problemelor referitoare la graniţele României, care a călătorit de mai multe ori în 19 Liviu Maior, op. cit., p. 271-273 20 A.N.D.J. Sibiu, fond cit., dos. 3/1919, f. 85 21 Alexandru Vaida-Voevod, Memorii, vol. II, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Alexandru Şerban, Cluj-Napoca, Dacia, 1995, p. 56-57

374


Ardeal, Banat şi a cutreerat Basarabia, dar şi de şiretlicul diplomatic al italianului Vanutelli, care pe faţă susţinea pe români, dar în spate lucra împotriva lor. De Martonne, întâlnit de Vaida în timpul unei plimbări, alături de Alexandru Lapedatu, în preajma demisiei lui Brătianu, „ţinuse să ne avertizeze ca să primim una din cele trei propuneri ale comisiei pentru delimitarea frontierei bănăţene, între Serbia şi România”. Locuind la câţiva paşi, savantul i-a poftit în biroul său. Pe drum Vaida i-a reproşat că în şedinţa comisiei am fost nedreptăţiţi, românii fiind susţinuţi numai de Vanutelli care, fiind în minoritate, s-a văzut nevoit să accepte decizia. „Atunci, de Martonne scoase cu indignare procesul verbal din dosar şi ne arătă textul discuţiei. Adevărat că italianul pledase în sensul textului ce mi-l dăduse spre citire, însă, în continuarea dezbaterii renunţase să ne susţină”. Apucătura „diplomatică” italiană faţă de români nu era un caz izolat. Acelaşi şiretlic îl făcuseră şi în problema frontierei dintre România şi Cehoslovacia, pledând, în numele echităţii, pentru reducerea teritoriului ceho-slovac în favoarea Ungariei. De Martonne a prezentat membrilor delegaţiei române „trasările discutate de cei patru <mari>” şi le-a comunicat „dispoziţia de cătrănire ce stăpânea în sânul lor contra lui Brătianu”. În preajma demisiei acestuia, de Martonne recomanda părţii române – incontestabil sincer – să nu ezite a începe tratativele, căci ar avea „şanse să poată obţine, dacă nu întregul Banat, dar la tot cazul o graniţă prin care am izbuti să salvăm ţinuturi româneşti ameninţate”22.

Alte discuţii pe tema Banatului, însă după decizia Conferinţei în problema frontierei, poartă Alexandru Vaida la Londra cu ministrul Serbiei în capitala britanică, Popovič, pe care, cu toate „argumentele stăruitoare”, nu reuşeşte să-l convingă să accepte soluţia română propusă pentru rezolvarea problemelor bisericeşti şi şcolare: înfiinţarea unei episcopii române cu sediul la Belgrad, condusă de un episcop român şi finanţată de România, având sub oblăduirea sa o academie teologică, care să pregătească preoţii români din Serbia, în schimbul unei episcopii sârbe la Timişoara, cu o academie teologică, pentru preoţii parohiilor sârbe din România; ambii arhierei să dispună, de asemenea, de şcoli normale confesionale, pentru pregătirea învăţătorilor în eparhiile lor23.

Beneficiind de ascendentul creat prin acceptarea semnării Tratatului de la Saint Germaine cu Austria, Vaida ridică tot mai insistent la Conferinţă problema Bucovinei şi Basarabiei, recunoaşterea lor ca parte integrantă a României. Despre cotarea graniţelor Bucovinei, ce i-a fost predată la 3 iulie 1919, Vaida scrie lui Maniu, în ziua următoare: „Fâşiuţa ce ne-au tăiat-o atinge numai în parte teritoriul asigurat prin tratat, lăsându-ne în schimb părţi care nu ne-au fost concese. Ţinutul dat Polonezilor e cel mai sărac ţinut al Bucovinei, locuit de huţuli şi până la 80 % se găsesc în acele comune ovrei săraci, lipiţi pământului... Polonia va fi obligată să susţină în cadrele ei o Ucraină galiţiană autonomă, tot aşa ca şi Ceho-Slovacii în Ungaria Nord-Estică. Astfel pierderea în realitate e un câştig”24. Primind cotele graniţei proiectate între România şi Polonia, Vaida a apelat la Iancu Flondor, expertul pentru chestiuni bucovinene, supunând aprecierii acestuia „trasarea prin care Valea Ceremuşului urma să fie cedată Poloniei”. Flondor nefiind de acord cu pierderea acelui teritoriu, şeful delegaţiei române a pregătit o notă de protest, pe care a înaintat-o lui Paderewski, şeful delegaţiei

22 Ibidem, p. 82-83 23 Ibidem, p. 84 24 A.N.D.J. Sibiu, fond cit., dos. 7, f. 29

375

Ion ZAINEA

poloneze la Conferinţa de Pace. Două zile mai târziu s-a primit notificarea delegaţiei poloneze, prin care cerea Conferinţei „ataşarea Văii Ceremuşului către România, ţara vecină, amică”. Cu un gest de „călduroasă amiciţie” – apreciază Vaida, polonezii şi-au redus numărul minorităţilor, a căror prezenţă însemna numai litigii şi sarcini bugetare”25.

Considerând că în problema Basarabiei „totul e labil”, în scrisoarea din 14 iulie 1919, Vaida propune ca Bucureştiul să desemneze ca reprezentant oficial al acestei provincii la Conferinţa de Pace pe Ion Pelivan, aflat deja acolo cu delegaţia română. Acesta, „cu modestele lui mijloace”, făcuse şi până atunci tot ce omeneşte a fost cu putinţă, dar nu avea bani şi titlu de ministru-delegat, pe care îl aveau cei cu care trebuia să ţină contactul, ruşii.

O cină luată cu de Martonne, care înaintase Conferinţei, pe baza studiilor făcute la faţa locului, raportul asupra provinciei dintre Prut şi Nistru, prilejuieşte lui Vaida să afle cum s-a născut formula „părţile româneşti ale Basarabiei”. Povesteşte acest lucru lui Maniu în scrisoarea din 1 august 1919, în care arată şi ignoranţa lui Lloyd George în problema Basarabiei: „Cei 4 sfârşiseră variatele şi nesfârşitele discuţii ale zilei. Stăteau la taifas. Lui Wilson îi veni aminte că trebuie expediată depeşă către Koltşac26. La ordinul lui Clemenceau un secretar (de nu mă înşel Saint Qvantain) se apucă să o redigeze. Uitase Basarabia. Un domn observă această lipsă. Atunci Lloyd George dictă <şi părţile româneşti ale Basarabiei>. Aşa se fabrică istoria popoarelor mici, ba chiar şi a celor mari. Lloyd George e celebru prin ignoranţa lui în materie de geografie. El care nu ştie ce buligamie e Banatul, care confundă Alexandria din Egipt cu Alexandrette din Algeria, îţi poţi închipui cât va fi ştiind de Basarabia”27.

Înainde de semnarea tratatului de la Saint Germaine, Vaida se temuse că Basarabia ar putea fi pierdută. Considera că dacă, prin alegeri, „s-ar reuşi ca toţi deputaţii basarabeni să fie pentru unire ar fi mult câştigat, dar nu totul”. Recunoaşterea apartenenţei de drept a Basarabiei la România nu spera să o obţinem „fără a fi iscălit tratatul cu Austria”, scrie el la 15 octombrie 191928.

Problema Basarabiei s-a bucurat şi de împrejurări favorabile, determinate de sugestia venită din partea Angliei şi Franţei ca ţările vecine cu Rusia Sovietică să angajeze discuţii în vederea soluţionării disputelor dintre ele. Este motivul pentru care Vaida, în calitate de prim ministru, l-a însărcinat pe Ciotori să ia legătura, la Copenhaga, cu reprezentanţii ruşi, pe motivul aranjamentelor vizând repatrierea prizonierilor români din Siberia. Abil, Vaida a fost sigur că sovieticii vor aduce cu acest prilej în discuţie relaţiile dintre cele două state, aşteptând ca oferta să vină din partea lor şi nu a României. Intenţiile şi atitudinea lui Vaida au fost apreciate de Consiliul Suprem şi au deschis calea recunoaşterii unirii Basarabiei cu România. Ultima condiţie, pusă prin intermediul lui Clemenceau, era aceea a evacuării trupelor române din Ungaria. Iată cum povesteşte el în „Memorii” întâlnirea cu Consiliul Suprem: „În după amiaza zilei următoare primii, prin telefon, invitarea să mă prezint în faţa Consiliului Suprem. Mai era o oră până la termenul fixat şi nu-mi puteam explica ce va fi cauza acestei grabe. Mi-am aranjat dosarul cu actele care presupuneam că, 25 Alexandru Vaida-Voevod, Memorii, vol. II, p. 62-63 26 Kolceak, Alexandru Vasilievici (1873-1920), amiral rus, conducător “alb” în războiul civil (1918-1920). Înfrânt de Armata Roşie, condamnat şi executat. 27 Alexandru Vaida-Voevod, Scrisori de la Conferinţa de Pace, p. 270 28 A.N.D.J. Sibiu, fond cit., dos. 3, f. 85

376


eventual, vor putea să-mi trebuiască. La Quai d’Orsay i-am găsit întruniţi pe cei „mari”. Spre surprinderea mea, prezida Clemenceau. Dânsul şedea la o masă separată, pe un podium. Eu am fost invitat să mă aşez la cca 2 m distanţă, în faţa lui. La stânga mea şedeau, în şir, unul lângă altul: Tittoni, Lloyd George, Hoover, Balfour; în fund, în capătul sălii, Foch şi numeroşi secretari, raportori, delegaţi. În spatele lui Clemenceau şi la stânga lui, stătea în picioare Berthelot.

Loyd George îşi aşeză pe o masă o hartă a Basarabiei, ceea ce făcui şi eu. M-am sculat şi, mergând înaintea lui Lloyd George, i-am atras atenţiunea că harta sa geografică nu dă relaţia reală a stării etnografice din Basarabia. Petele colorate, prin forma lor compactă, arătau greşit repartizarea etnică, întrucât comunele sunt în parte curat româneşti, bulgare, ruseşti etc. Însă sunt şi amestecate şi nu reiese clar tabloul celor cu preponderente majorităţi româneşti. A urmat o scurtă discuţie, în cursul căreia Clemenceau îmi luă indirect parte. Nici Lloyd George nu era prea stăruitor, însă repeta că noi nu ne-am supus verdictului Conferinţei şi nu am retras nici măcar trupele... Clemenceau, cu vădită intenţie binevoitoare, rezumă că: „vom discuta problema chestiei basarabene, după ce veţi fi retras trupele din Ungaria”29.

Problema Basarabiei a fost abordată de Vaida şi într-o discuţie cu Louis Barthou, preşedintele Comisiei pentru afaceri externe a Camerei franceze, înainte de plecarea la Londra, care l-a asigurat de întregul sprijin al Franţei, prin intermediul ministrului său în capitala Marii Britanii. La Londra a mai avut parte de „câteva incidente amicale”, dar, cum apreciază el, „acceptând rolul de cobai, am dobândit recunoaşterea Basarabiei ca parte integrantă a României”. După obţinerera sprijinului oferit de Lloyd George, spre a începe tratative de pace cu o comisie rusească, Vaida trebuia să desemneze localitatea pentru întâlnire. Primise telegrama comisarului resortului externelor al URSS, Cicerin, care acceptase negocierile, urmând să-i propună ulterior localitatea. Opinia publică engleză era pornită împotriva comuniştilor, iar Lloyd George îi dădu de înţeles că Anglia nu ar fi ţara potrivită. I-a spus, „aşa în treacăt”, că poate o localitate de lângă unul din lacurile Alpilor italieni ar fi mai potrivită. Simţind „tâlcul sfatului”, Vaida s-a adresat mai întâi ministrului Franţei, Cambon, vorbind despre Cannes ori Nice, prevăzând că va fi refuzat, ceea ce s-a şi întâmplat, a doua zi diplomatul francez înşirându-i motivele care împiedicau guvernul francez să acorde ospitalitatea, oricât de mult ar fi dorit. Făcusem – notează Vaida – „toate aceste demersuri senin, spre a le demonstra că tuturor le aduceam un serviciu politic de care se fereau cu toţii: de a relua contactul cu ruşii”30.

Faptele au confirmat previziunile şi atitudinea lui Vaida. La 3 martie 1920, Marile Puteri au recunoscut apartenenţa teritoriului dintre Prut şi Nistru la România.

29 Alexandru Vaida-Voevod, Memorii, vol. II, p. 51-54 30 Ibidem, p. 55, 72, 81

377

VI. România şi Republica Moldova – realităţi contemporane

Gabriel Moisa, Istoriografie şi discurs politic oficial în România anilor ’60- ’80 ai secolului trecut. Chestiunea basarabeană

Adrian Niculescu, Refugiul politic românesc din Franţa în anii “comunismului târziu” - cu o “fotografie de epocă” a situaţiei din ţară; studiu de caz

Georgeta Stepanov, Repere ale evoluţiei presei scrise în Republica Moldova Octavian Ţîcu, The Transnistrian Conflict and the Emergence of the Near Abroad

Policy in the Russian Federation Anca Oltean, The Image of King Michael in the Contemporary Press in The Period of

Transition from Communism to Democracy Ioan Horga, Mircea Brie, Cooperarea inter-universitară la frontierele externe ale

Uniunii Europene şi contribuţia la politica europeană de vecinătate Simona Stanciu, Nationalism or Europeanism in the Social Work Education and

Practice?

Istoriografie şi discurs politic oficial în România anilor ’60-’80 ai secolului trecut. Chestiunea basarabeană

Gabriel MOISA

Historiographie et discours politique dans la Roumanie des années ’60 et ’80 du siècle

passé. Le problème de la Bessarabie

Résumé. L’histoire nationale a été beaucoup utilisée pendant une période de son époque par Nicolae Ceauşescu et les historiens officiels dans la définition du régime national et dans la situation de la Roumanie dans une position favorable vis-à-vis de l’Union Soviétique et dans le camp communiste en général. On continuait en fait une direction commencée pendant les dernières années du régime Dej. À côté du problème hongrois, la question la plus importante discutée a été le problème de la Bessarabie, sujet presque tabou dans la grande partie de l’histoire d’après la deuxième guerre mondiale de la Roumanie.

Cuvinte cheie: istoriografie, politică, Basarabia, România, comunism

Sfârşitul anilor ’50 ai secolului trecut au marcat începutul revenirii factorilor

naţionali în discursul istoric din România, revenire care a continuat în anii următori într-un ritm evident şi pe coordonate ample. Prima parte a deceniului care a urmat a fost prin excelenţă perioada de tranziţie spre cea mai fastă epocă a cercetării istorice din întregul ev comunist. Perioada respectivă, primii cinci-şase ani ai ceauşismului, a fost inclusiv în domeniul politic una relativ fructuoasă, marcând o accentuată distanţare ideologică de marele frate de la Răsărit. Acest lucru a fost posibil într-un context în care elita politică sovietică era profund dezbinată, iar în blocul sovietic din estul Europei acţionau puternice forţe centrifuge1.

Unul dintre primele semne nedisimulate ale comunismului naţional se regăseşte în afirmaţia lui Dej de la Congresul al III-lea al PMR potrivit căreia “misiunea istorică a Partidului este de a realiza obiectivele naţionale ale poporului român”2 dându-se prin aceasta, potrivit unor exegeţi ai fenomenului, chiar semnalul dezagregării hegemoniei sovietice în Europa de est3. La începutul anilor '60 liderii de la Bucureşti se opun planului Valev care viza integrarea economică supranaţională a unora dintre ţările est europene printre care şi România. Beneficiind şi de tensiunile tot mai frecvente din lagărul socialist România şi-a permis să ducă o politică externă ceva mai puţin dependentă de Moscova, încununată în 1964 de celebra Declaraţie de independenţă a Bucureştiului faţă de Moscova4. Aparent, România lui Dej făcea o

1 Stelian Tănase, Elite si societate. Guvernarea Gheorghiu Dej 1948-1965, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 175 2 Ghe. Ghe. Dej, Articole şi cuvântări, Editura Politică, Bucureşti, 1961, p. 101 3 Fr. Fejto, Histoire des democraties populaires, 1966, vol.II, Paris, Seuil, p. 176 4 Pierre du Bois, Anchetă asupra unei ascensiuni. Ceauşescu la putere, Editura Info-Team, Bucureşti, 1998, p. 33

381

Gabriel MOISA

puternică notă discordantă în lagărul comunist, părând a avea o cale proprie de evoluţie pe calea comunismului.

Evoluţia istoriografiei române în prima parte a anilor '60 a urmat prea adesea, uneori până la identificare, traseul politicii româneşti. Dacă în 1964 independenţa României faţă de URSS era asumată prin celebra Declaraţie din aprilie, în plan istoriografic independenţa era clamată aproape concomitent printr-o carte surprinzătoare5 care, cu doar câţiva ani înainte, ar fi fost imposibil să vadă lumina tiparului. Era o ingenioasă proclamaţie de independenţă pusă în „gura“ unui clasic al marxismului, Karl Marx, care în ale sale Însemnări despre romîni ridica deschis însuşi chestiunea Basarabiei6.

Principala operă istoriografică care a marcat profund discursul istoric românesc în această perioadă a fost Tratatul de Istoria Romîniei care, chiar dacă îşi are originile în cel de-al doilea Congres al PMR din 1955 şi în emulaţia creativă care a urmat după această dată printre istorici, a văzut lumina tiparului în forma primului volum abia în 19607. Istoria Romîniei marchează un sfârşit, dar şi un început de epocă istoriografică, un sfârşit dar şi un început de discurs istoric. Acest tratat de istorie a fost conceput în opt volume, din care au văzut însă lumina tiparului numai patru, ultimul volum oprindu-se cu derularea evenimentelor la 1878. A fost prima încercare de scriere a istoriei României în regimul comunist fără a se recurge la o falsificare grosolană a istoriei, aşa cum se mai întâmplase până atunci8.

Chiar din primul volum se remarcă o substanţială modificare de ton. Cea mai consistentă revizuire este detectabilă în zona relaţiilor româno-ruse, mult exagerate9 mai ales în primii ani ai deceniului şase ai secolului XX, prin prezentarea acestora într-o lumină mult mai apropiată de adevăr. Lucrurile au mers relativ departe dintr-o dorinţă absolut justificată de ştergere a trecutului, antrenând în această direcţie şi publicul larg care asculta stupefiat cum o serie de persoane oficiale încercau, în cadrul unor conferinţe, simpozioane sau chiar şedinţe la locul de muncă, să spele ce se mai putea din păcatele săvârşite în legătură cu exacerbarea acestei chestiuni10. Dacă volumul II al Tratatului11 mai conferă încă o oarecare însemnătate relaţiilor româno-ruse, următoarele volume, III12 şi IV13, promovează un ton destul de nerespectuos, reducând la maxim importanţa relaţiilor româno-ruse în trecutul României.

Numeroase alte puncte de vedere şi aspecte ale istoriei naţionale care până atunci fuseseră supuse embargoului au fost reintroduse în discuţia istorică. Pentru prima dată după 1948 era discutată public extrem de sensibila chestiune basarabeană.

5 Karl Marx, Însemnări despre romîni. Manuscrise inedite, Editura A. Oţetea, S. Scwann, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1964 6 W.P. van Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografia românească, Editura Arc, Chişinău, p. 270 7 Istoria României, vol. I, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1960 8 Vlad Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români 1944-1977, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 54 9 Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 63-68 10 Vlad Georgescu, op. cit., p. 55 11 Istoria Romîniei, vol. II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1962 12 Ibidem, 1964 13 Ibidem

382

Istoriografie şi discurs politic oficial în România anilor ’60-’80 ai secolului trecut...

La început problema a fost mai timid abordată într-o lucrare dedicată lui Cantemir14 unde se specifica deschis că prin tratatul de la Lutk, 1711, Petru I promisese retrocedarea teritoriilor ocupate de turci, a Bugeacului, dar şi că la 1812 teritoriul dintre Prut şi Nistru fusese încorporat forţat de Imperiul rus. Cu toate că făceau o serie de afirmaţii curajoase, în final autorii îndulceau tonul printr-o apreciere, corectă altminteri, la adresa Rusiei lui Petru I potrivit căreia D. Cantemir nu şi-a găsit adevăratele dimensiuni intelectuale decât după plecarea sa în exil în Rusia, beneficiară a unor medii intelectuale elevate în comparaţie cu Ţările Române.

Întreaga campanie antirusă a culminat în 1964 cu Declaraţia de independenţă şi publicarea Însemnărilor lui Marx despre romîni15. Încă temătoare, partea română lăsa un clasic al comunismului să vorbească despre Basarabia. Această carte prezenta prin gura lui Marx, cunoscut de altfel pentru atitudinile sale antiruse, întreaga problematică a relaţiilor româno-ruse în cel mai nefavorabil mod cu putinţă. Se amintea chiar şi despre nedreptatea anexării la 1812 a Basarabiei, despre planurile de anexare a Principatelor de către ruşi, ca şi despre înăbuşirea revoluţiei de la 1848 şi antirusismul ancestral al românilor. Cartea era de fapt rezultatul fragmentelor copiate de Marx din diverse cărţi cărora el le adăugase câteva adnotări. Dacă a existat o contribuţie originală a lui Marx aceasta a constat în utilizarea limbii franceze în pasajele extrase ca şi un amestec de franceză, germană şi engleză cu prescurtări personale foarte greu lizibile. Cu toate că vorbim de un început de liberalizare a scrisului istoric, trebuie spus că acesta s-a făcut în termenii doriţi de conducătorii României. Spre exemplu, aşa-zisa liberalizare a istoriografiei în direcţia redimensionării relaţiilor româno-ruse s-a făcut mai ales dintr-un imbold venit dinspre imperativele realizării unor scopuri politice. În general relaxarea s-a produs pe segmente utile regimului. Pe această atitudine s-a mulat foarte bine şi o parte a discursului istoric ceea ce a fost cu atât mai profitabil pentru breasla istoricilor. În permanenţă însă scrierea istoriei a fost controlată de cenzură şi niciodată nu a scăpat de sub control. Dovada o avem mai târziu când, în anii '70-'80 prin schimbarea priorităţilor regimului, posibilităţile de manevră în câmpul istoriei au fost din nou îngrădite pentru cei mai mulţi dintre istorici Analiza cuvântările lui Nicolae Ceauşescu rostite cu diferite ocazii conduce la concluzia conform căreia acesta a supravegheat îndeaproape cercetarea în acest domeniu, chiar dacă, este adevărat, într-un mod mai discret. Amestecul liderului comunist în scrierea istoriei nu s-a făcut, cel puţin în prima etapă, prin utilizarea unor metode brutale, pentru că, fiind preocupat mai degrabă să-şi consolideze puterea, acesta urmărea să-i atragă pe intelectuali de partea sa. Totuşi, el va dori mult mai mult decât predecesorul său să domine istoriografia, lucru pe care îl vom vedea mai târziu.

Cu expunerea P.C.R – continuator al luptei revoluţionare şi democratice a poporului român, al tradiţiilor mişcării muncitoreşti şi socialiste, ţinută de Nicolae Ceauşescu la 7 mai 1966 cu prilejul aniversării a 45 de ani de la crearea Partidului Comunist Român, începea în epoca Ceauşescu grosolana confiscare a istoriei naţionale. Merită zăbovit asupra schiţei de istorie a României elaborate de Ceauşescu, împreună

14 Scarlat Callimachi, Vladimir Block, Elena Georgescu-Ionescu, Dimitrie Cantemir.Viaţa şi opera în imagini, Editura Politică, Bucureşti, 1963, 15 Andrei Oţetea, R. Sscwann (sub red), Karl Marx. Însemnări despre romîni. Manuscrise inedite, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1964

383

Gabriel MOISA

desigur cu istoricii săi de casă, întrucât acesta este momentul care a marcat serios discursul istoric românesc până la apariţia în 1971 a vestitelor “teze” din iulie.

Chestiunea basarabeană era repusă şi ea în discuţie. Astfel, folosindu-se de acest prilej, se considerau ca fiind profund greşite acele teze cominterniste interbelice care apreciau statul român drept unul multinaţional16, la fel ca şi semnarea alianţei dintre URSS şi Germania din 193917, ale cărei acte adiţionale secrete stabileau posibilitatea ocupării de către sovietici a unor teritorii din componenţa statului român. Deşi directiva Cominternului făcea referire la Transilvania, Bucovina şi Basarabia, este evident că discursul lui Ceauşescu din mai 1966 făcea referire numai la Basarabia, trimiterile la Nicolae Bălcescu prin două citate cu un puternic conţinut antirusesc18 servindu-i pe deplin argumentaţiei.

Prin acest discurs Ceauşescu a înlăturat o dată în plus un tabu istoriografic, iar acţiunea sa a avut urmări imediate. În iunie 1966 Ştefan Voicu (Aurel Rottenberg), fost redactor şef al Scânteii şi membru al C.C al P.C.R, scria în Lupta de clasă un articol cu puternice accente antisovietice unde era atacată decizia sovietică de ocupare a Basarabiei din 28 iunie 194019. Modificările de ton şi atitudine faţă de Uniunea Sovietică erau din ce în ce mai vizibile nu numai în istoriografie ci şi în alte domenii20. Prin 1967-1968 conducerea partidului a mai atenuat ceva din virulenţa discursului antisovietic21 chiar dacă o vreme a mai continuat în aceeaşi termeni naţionalişti antiruseşti. A fost declanşată o adevărată acţiune în direcţia publicării memoriilor membrilor Sfatului Ţării care însă au rămas sub cheie până în anii '80 când virulenţa tonului antisovietic a cunoscut o amplificare serioasă pe măsură ce politica gorbaciovistă de glasnost şi perestroica câştiga tot mai mult teren în paralel cu izolarea tot mai accentuată a lui Ceauşescu chiar în spatele cortinei de fier. Ceea ce trebuie neapărat subliniat este faptul că cei care abordau tematica antisovietică erau în general istoricii instituţiilor controlate în întregime de partid, Academia "Ştefan Gheorghiu" şi Institutul de Istorie a Partidului, precum Copoiu, Unc sau Popescu–Puţuri şi mai puţin istorici reciclaţi precum Andrei Oţetea sau C.C Giurescu, care, continuându-şi demersurile profesioniste, chiar dacă spuneau adevăruri istorice veneau în întâmpinarea regimului putând astfel fi dintr-o superficialitate păguboasă, uşor încadraţi categoriei de mai sus. Exista aşadar o diviziune a muncii în această direcţie. Istoricii oficiali, "aparatcicii", care scriau ceea ce li se ordona şi ceilalţi care, urmând totuşi sensul curentului, lăsau evident o amprentă profesionistă asupra cercetării istorice.

Discursul politic antisovietic a cunoscut momentul său de glorie sub Ceauşescu în august 1968 când, neparticipând la intervenţia trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, liderul politic român a atacat acţiunea în termeni foarte duri criticând şi respingând de asemenea doctrina suveranităţii limitate promovată de liderul sovietic

16 Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol. I, Editura Politică, Bucureşti, 1966, p. 361 17 Ibidem, p. 373 18 W. P. van Meurs, op. cit., p. 279 19 Ştefan Voicu, Pagini de luptă a PCR împotriva fascismului pentru independenţă şi suveranitate naţională (1934-1940), în Lupta de clasă, nr. 6, 1966, p. 59-80 20 W. P. van Meurs, op. cit., p. 279 21 Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol. III, Editura Politică, Bucureşti, p. 288-295

384


Leonid Brejnev22. După acest moment de vârf se observă o domolire treptată a vehemenţei antisovietice pentru ca în perioada cuprinsă între începutul anilor '70 şi mijlocul anilor '80 aceasta să fie cu totul sporadică şi molcomă. Cu toate acestea însă până prin 1971-1972 Nicolae Ceauşescu se va mai folosi de diverse prilejuri pentru a ataca subtil prezenţa sovietică sau rusă în istoria naţională23.

Revizuirile nu s-au terminat aici. Dacă anii '50 au cunoscut, mai ales în prima lor jumătate, o inflaţie puternică de slavi în istoriografia românească, cauzată mai ales de directiva oficială izvorâtă din realităţile politice şi principalele coordonate ale discursului rollerian24, odată cu reorientarea comunismului românesc spre valorile naţionale este sesizabil un reflux semnificativ al slavilor în istoria românilor. Tonul l-a dat acelaşi Nicolae Ceauşescu, care încă de la Congresul al IX-lea al PCR a iniţiat o serie de demersuri în acest sens. Astfel, numele Partidului Muncitoresc Român a fost transformat în Partidul Comunist Român, ca şi acela al Republicii Populare Române în Republica Socialistă România. Prin aceasta, potrivit lui Katherine Verdery, Nicolae Ceauşescu afirma ostentativ la numai câteva luni de la preluarea puterii, egalitatea României cu Uniunea Sovietică25. A fost reintrodusă şi ortografia latinizantă a numelui ţării, afirmându-se cu tărie existenţa pe mai departe a naţiunilor în comunism în contradicţie evidentă cu punctul de vedere sovietic în această problemă. Poziţii antislavizante destul de radicale în ortografie şi lingvistică au luat mulţi lingvişti şi istoricii literari români. Între aceştia se detaşează Al. Graur care, pocăit după exagerările în sens invers din prima parte a anilor '50, recurge la reducerea elementului slav din limba română şi ortografie încă din 1963 pentru ca după preluarea puterii de către Ceauşescu şi continuarea politicii dejiste în această direcţie, poziţia lui să devină şi mai clară în această privinţă26. De asemenea, Istoria literaturii române27 afirmă, la fel ca şi Istoria limbii române28, ideea unei influenţe reduse a limbii slave până în secolul al X-lea întrucât adoptarea slavonei ca limbă oficială s-a făcut abia prin secolul X-XI29 când limba română era deja constituită.

S-a mai accentuat, în disonanţă cu aceiaşi ani '50, pe eliminarea slavilor şi în ceea ce priveşte procesul de formare a poporului român şi alcătuirea sa etnică. Deşi în 1970 C. Daicoviciu30 mai accepta încă o firavă componentă slavă în alcătuirea etnică a poporului român perioada s-a caracterizat mai ales prin estomparea aproape totală a rolului slav, acreditându-se tot mai mult ideea sosirii slavilor abia după formarea poporului român care ar fi preluat totuşi unele elemente de la aceştia, dar numai în

22 R.A. Remington, The Warsaw Pact. Case Studies in Communist Conflict Resolution, în Studies in Communism, Revisionism and Revolution, nr. 17, MIT Press, Cambridge Moss, 1971, p. 5693 23 Nicolae Ceauşescu, Romînia pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol. IV, Editura Politică, Bucureşti, 1969, p. 249-250, p. 623-624 24 Mihail Roller, Cu privire la unele probleme din domeniul cercetării istorice, în Studii. Revistă de istorie şi filosofie, nr. 3 1952, p. 152-153 25 Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 97 26 Alexandru Graur, La romanité du roumain, Editura Academiei Romîne, Bucureşti, 1965 27 Istoria literaturii romîne, Editura Academiei Romîne, Bucureşti, 1964 28 Istoria limbii romîne, vol. I-II, Editura Academiei Romîne, Bucureşti, 1965-1969 29 Vlad Georgescu, op. cit., p. 5 30 Istoria Romîniei, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970

385

Gabriel MOISA

momentul în care era consolidat sub toate aspectele31. Câţiva istorici ultraortodocşi au trecut chiar la identificarea protoromânilor şi a limbii protoromâne32 numai pentru a demonstra că la sosirea slavilor în acest spaţiu poporul şi limba română au fost bine conturate. Surprinzător sau nu descoperim că slavii au învăţat imediat după venirea lor limba română33, limba slavă rămânând din acel moment o limbă moartă, apanaj al unei biserici evident rupte de popor34. În acelaşi context reputatul istoric literar George Ivaşcu reuşeşte într-un mod cu totul remarcabil să descrie în Istoria literaturii române formarea poporului şi limbii române fără a pomeni sub nici o formă despre slavi susţinând ideea definitivării limbii române cândva prin secolul al IX-lea.

De aceeaşi manieră spectaculară a fost reabilitat şi Nicolae Titulescu. Reabilitarea acestuia a fost strict legată de evoluţia relaţiilor româno-sovietice în perioada respectivă, Nicolae Ceauşescu fiind cel care a declanşat această chestiune prin discursul său35 extrem de dur faţă de politica PCR în domeniul naţionalităţilor între cele două războaie mondiale. Prin reconsiderarea lui Titulescu se ridica de fapt din nou, într-un alt mod, chestiunea Basarabiei, sursă de tensiuni permanente în perioada interbelică între cele două ţări, Nicolae Titulescu fiind cel care a negociat problema Basarabiei, deşi cu destul de puţin succes, la vremea respectivă. Reabilitarea sa a început prin lucrările istoricului I.M. Oprea dedicate omului politic Titulescu36 care, într-o vreme nefavorabilă unor demersuri de o asemenea natură, realiza un început îndrăzneţ având în vedere inevitabila conotaţie politică a unei asemenea întreprinderi. Aceste încercări însemnau în esenţă reabilitarea politicii externe româneşti interbelice care, se ştie, a fost una profund antisovietică. Aceloraşi imperative le răspunde şi R. Deutsch care face la rândul său un pas înainte în această direcţie prin publicarea Discursurilor lui Nicolae Titulescu37. Toate aceste demersuri răspundeau unui comandament politic. Având în vedere anvergura lui Titulescu, Nicolae Ceauşescu dorea să afirme încă o dată egalitatea între naţiunile lagărului sovietic, o idee foarte dragă liderului român.

După momentele de glorie ale diferendelor româno-sovietice din anii '60 a urmat o oarecare acalmie până spre mijlocul anilor '70 când acestea au cunoscut o nouă exacerbare. Antirusismul istoriografic a mers crescând, stimulat fiind mai ales de discursurile de aceeaşi factură ale liderului român. Vlad Georgescu şi W.P. van Meurs realizează un tablou sintetic al evoluţiilor din această chestiune accentuând pe bomba care a detonat reaprinderea disputelor, lucrarea dedicată istoriei Moldovei datorată istoricului Artiom Lazarev38. Acesta se născuse în Basarabia, fiind licenţiat al Institutului Pedagogic din Tiraspol în 1938 şi membru de partid din 1942 după care

31 Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 120 32 Andrei Oţetea (sub rEditura), Istoria poporului român, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 91-95 33 Istoria limbii romîne, vol. I-II, Editura Academiei Romîne, Bucureşti, 1968 34 George Ivaşcu, Istoria literaturii romîne, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969 35 Nicolae Ceauşescu, România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol I, Editura Politică, Bucureşti, p. 335 36 I.M. Oprea, Nicolae Titulescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966; Idem, O etapă rodnică din istoria relaţiilor diplomatice romîno-sovietice, 1928-1936, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967 37 Robert Deutsch (Editura), Nicolae Titulescu, Discursuri, Editura Politică, Bucureşti, 1967 38 W.P. van Meurs, op. cit., p. 286

386


luptase şi la Stalingrad. Din 1947 până în 1953 a fost ministru al educaţiei din R.S.S Moldova, apoi secretar al CC al PCUS din Moldova şi ministru al culturii între anii 1953-1963. Din 1964 a revenit la munca ştiinţifică devenind membru al Institutului de Istorie al Academiei Moldovei. Din 1968 a fost rector al Universităţii din Chişinău39. În vestita sa lucrare40 acesta amplificat teoria, în vogă şi astăzi, referitoare la existenţa unei naţiuni şi limbi moldoveneşti în Moldova de peste Prut, separate de cea română, încă de prin secolul al XIV-lea, în timp ce Mihai Viteazul era văzut în acelaşi loc ca un cuceritor al Moldovei la 1600, iar perioada interbelică drept una de ocupaţie românească şi cea mai neagră din istoria Moldovei. Lucrarea a avut un impact deosebit asupra relaţiilor româno-sovietice. Nicolae Ceauşescu şi istoricii români au reacţionat imediat.

Reacţia românească a urmat de acum tipicul obişnuit. Nicolae Ceauşescu dădea tonul prin discursurile sale după care o parte a istoricilor, din cercul imediat al puterii, dădeau buzna asupra temei în lumina indicaţiilor, trasând coordonatele între care se putea mişca discuţia. Abia după aceea şi alţi istorici puteau aborda fără teamă subiectul, convinşi fiind de-acum că au asentimentul puterii şi nu vor avea de suferit. Niciodată fenomenul nu s-a desfăşurat în sens invers. La 28 martie 1975, Nicolae Ceauşescu ataca într-un discurs foarte dur interpretările din Istoria lui Lazarev41, apreciind că ea răspunde unor anumite nevoi politico-istorice de moment de vreme ce prezintă divizarea arbitrară a popoarelor ca procese naturale de formare a unor naţiuni distincte. Discursul a fost urmat imediat de o serie de reacţii ale unor istorici. Ştefan Ştefănescu, un istoric din cel mai intim cerc al lui Ceauşescu, a fost primul care a atacat cartea lui Lazarev. Păstrându-se pe coordonatele ştiinţifice ale discursului acesta aprecia că autorul basarabean ignora voit sursele care veneau dinspre istoria românilor42. Au urmat apoi reacţiilor celor situaţi în al doilea cerc al puterii dar profesionişti, i-am numit aici pe Florin Constantiniu sau Dan Berindei. Cei doi au recenzat extrem de aspru cartea lui Lazarev, recenziile au rămas însă nepublicate din cauza virulenţei acestora până astăzi, ele existând numai în stadiul de manuscris43.

Regimul a reacţionat şi în afara graniţelor ţării. La Milano apărea în 1976 sub semnătura lui Petre Moldoveanu, la editura Nagard, proprietatea lui Iosif Constantin Drăgan, o broşură intitulată Cum se falsifică istoria44, în care erau de-a dreptul nimicite teoriile lui Lazarev. Dar cine era Petre Moldoveanu ?. Acesta nu era altul decât reputatul istoric Constantin C. Giurescu, care a scris respectiva broşură, potrivit lui W.P.van Meurs, la iniţiativa lui Cornel Burtică, membru la acea oră a CC al PCR, cel care s-a şi ocupat de apariţia broşurii la Milano45.

Tot mai multe lucrări ale istoricilor români aveau o tentă antisovietică. Locul Rusiei într-o serie de chestiuni legate de istoria românilor, precum procesul de emancipare naţională în secolul al XIX-lea, a fost permanent diminuat insistându-se în

39 Ibidem 40 Artiom Lazarev, Moldovskaia sovetskaia gosudarstvennost’i bessarabskii vopros, Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1974 41 Robert R. King, The Escalation of Romanian Soviet Historical Polemics over Bessarabia, în Radio Free Europe Research. Background Report Romania, nr. 28, 1976, p. 6 42 W.P. van Meurs, op. cit., p. 288 43 Ibidem 44 Petre Moldoveanu, Cum se falsifică istoria, Editura Nagard, Milano, 1976 45 W.P. van Meurs, op. cit., p. 288

387

Gabriel MOISA

schimb pe rolul de frână al ţarismului în secolele XVIII-XIX şi pe intenţiile sale permanente de anexare a Principatelor Române. Basarabia şi Bucovina apăreau frecvent în paginile diverselor tipărituri cu accente dintre cele mai critice faţă de momentele 1775, 1812 sau 1878, în timp ce 1856 sau 1918 erau considerate momente fireşti ale istoriei naţionale46.

Lucrurile păreau că scapă de sub control, dar în august 1976 Nicolae Ceauşescu a fost chemat la ordine de către Leonid Brejnev. Cu puţin timp înainte de vizita acestuia în Uniunea Sovietică, la Congresul Culturii şi Educaţiei Socialiste care şi-a desfăşurat lucrările în iunie acelaşi an, Ceauşescu, aproape pocăit, anunţa public că România şi URSS nu au avut şi nu au nici un fel de probleme teritoriale omagiind pentru prima dată după o lungă perioadă de timp aportul sovietic la eliberarea României petrecută în cursul anului 1944. În toamna aceluiaşi an, Leonid Brejnev vizitează România contribuind decisiv la îmblânzirea recalcitrantului Nicolae Ceauşescu, acesta redimensionându-şi discursul în sensul aprecierii marelui frate de la răsărit pentru tot ceea ce a făcut pentru istoria românilor47. În virtutea inerţiei, anii 1977-1978 au mai consemnat o serie de contribuţii, datorate mai ales întârzierii apariţiei unor reviste a căror materiale erau adunate din anii anteriori, care atacau Uniunea Sovietică pe chestiunea Basarabiei, mai ales la aniversările a 100 de ani de la cucerirea independenţei de către Principatele Române, în 1977, sau a 60 de ani de la Unirea cea Mare.

Cum o dispută istoriografică deschisă româno-sovietică nu mai era posibilă, ea a fost subtil orientată pe tărâmul reabilitărilor. În acest demers, spre deosebire de altele, au fost angrenaţi o sumedenie de istorici de prestigiu. Folosindu-se de această ocazie, aceştia au rediscutat şi redimensionat acele personalităţi ale istoriei şi istoriografiei deopotrivă a căror actualizare nu fusese posibilă până atunci în întreaga perioadă postbelică. Finalitatea acestor aşa-zise reabilitări a fost diferită de aceea de la finele anilor '60. Dacă atunci vizau în primul rând delimitarea de trecutul regim dejist, paralel cu eliminarea ultimilor fideli ai acestuia, cea din această perioadă era direcţionată subtil, în condiţiile în care direct era din ce în ce mai puţin posibil, înspre aceeaşi Uniune Sovietică. Ne referim în primul rând la mareşalul Antonescu, al cărui nume nu mai fusese amintit până în anii '70 decât în contexte negative ale istoriei României.

Cum istoricii erau serios controlaţi de cenzură în chestiuni legate de vecinul de la răsărit, începutul reabilitării lui Ion Antonescu a fost făcut de către literaţi. Marin Preda, în Delirul 48, surprindea o serie de momente ale celui de-al doilea război mondial în care mareşalul Antonescu apărea în ipostaze nu tocmai negative. Demersul era clar antisovietic, de vreme ce o parte a romanului îşi desfăşura acţiunea pe frontul de răsărit, acolo unde România lui Antonescu lupta pentru eliberarea Basarabiei ocupată de sovietici. Prima ediţie a romanului, de 35.000 de exemplare, era extrem de îndrăzneaţă vizavi de conducătorul statului român, astfel că presa oficială nu a semnalat apariţia romanului aşteptând reacţia sovieticilor49. Cum aceasta a fost una extrem de negativă în toamna aceluiaşi an apărea o a doua ediţie revizuită, a se citi cenzurată, în 100.000 de exemplare atenuând mult în contextul cărţii personalitatea lui Ion Antonescu. 46 Vlad Georgescu, op. cit., p. 104 47 Scânteia, 25 noiembrie, 1976, p. 3 48 Marin Preda, Delirul, Bucureşti, 1975 49 W. P. van Meurs, op. cit., p. 292

388


Odată deschis, drumul reabilitării lui Antonescu a continuat promovat fiind de istoricii din apropiatul cerc al puterii acceptaţi ca reprezentanţi ai istoriografiei oficiale. În 1979, Aurică Simion prezintă, într-o carte remarcabilă50, întreaga perioadă a regimului Antonescu în culori extrem de favorabile declarându-l în final chiar un patriot care a făcut presiuni pentru revenirea Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei la România completând astfel într-un final şirul personalităţilor preferate de şeful statului român, şir care mai număra pe Burebista, Mircea cel Bătrân, devenit pe măsura înaintării în vârstă a dictatorului cel Mare, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Nicolae Titulescu.

Reabilitarea lui Antonescu a continuat şi în anii '80 poate cu o şi mai mare diversitate de interpretare când, prin natura contextului politic, fenomenul s-a mutat din România în exterior, în mediile exilului românesc, cei mai mulţi aparţinând curentelor interbelice de dreapta, care au continuat să publice cărţi dedicate mareşalului51. Însuşi Nicolae Ceauşescu a acceptat ca unii istorici români să plece în Occident pentru a-i vizita pe aceşti exilaţi de dreapta, ceea ce arată că le cunoştea lucrările, favorit fiind mai ales Iosif Constantin Drăgan52.

În acelaşi fel putem interpreta şi accentul pus pe reinterpretarea lui Titulescu, folosindu-se în acest sens noi coordonate explicative, acesta devenind, după o nouă pauză de tăcere asupra sa, la rândul său un adevărat erou naţional. În 1982, cu ocazia centenarului Titulescu, acesta a fost sărbătorit oficial ca un mare campion al păcii mondiale şi cooperării regionale, titluri la care aspira însuşi Nicolae Ceauşescu.

Gheorghe I. Brătianu a beneficiat şi el, la rândul său, de acelaşi tratament, atât ca om politic, cât şi ca istoric, ştiut fiind faptul că politica liberală pe care acesta o făcuse venea în totală contradicţie cu cea sovietică, lucru care a şi generat în cele din urmă moartea acestuia în închisoarea de la Sighet. După 40 de ani de tăcere asupra lui, istoricul Brătianu este pomenit pentru prima dată într-un context pozitiv în Enciclopedia istoriografiei româneşti, fiind socotit pe drept un întemeietor de şcoală istorică53. La începutul anilor '80 o serie de valoroase şi curajoase contribuţii ale reputatului profesor clujean Pompiliu Teodor au contribuit substanţial la rediscutarea şi redimensionarea istoricului Brătianu, redându-l pe acesta generaţiilor mai tinere, beneficiare ale unor informaţii mai puţine despre istoricul român54, în timp ce

50 Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din August 1944, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979 51 George Ciorănescu, The Problem of Bessarabia and Bucovina during World War II, -II- The Diplomatic negociations on the future of Bessarabia (1941-1942), în Radio Free Europe Research, Bakground Report Romania, nr. 136, 1981, p. 1-14; D. Ghermani, Marschall Antonescu, historisch rehabilitiert, în Wissenschaftlicher Dienst Südosteuropa, 28, nr. 10, 1979, p. 222-227 52 Iosif Constantin Drăgan, Antonescu-Mareşalul României şi războiul reunificării, Editura Nagard, Milano, 1968 53Enciclopedia istoriografiei româneşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 72-73 54 Pompiliu Teodor, Gh.I. Brătianu-istoricul.I.Dimensiunile operei, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Iaşi, 1983, p. 233-247; Idem, Gh.I. Brătianu-istoricul.II.Concepţie şi metodă istorică, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Iaşi, 1988, p. 233-245; Idem, Gh. I. Brătianu şi spiritul “Analelor”. Analogii, sincronisme şi convergenţe, în Confluenţe istoriografice româneşti şi europene, Editura Junimea, Iaşi, 1988, p. 25-47

389

Gabriel MOISA

cercetătorul ieşean Al. Zub, în ultimul an de regim comunist, aminteşte chiar despre scrierile lui Brătianu care fac trimitere la Basarabia55.

În plan politic, reevaluarea lui Gheorghe I. Brătianu s-a făcut mult mai timid decât pe tărâm istoric. Prin 1980 Valeriu Râpeanu făcea câteva vagi aprecieri la adresa acestuia ca om politic, îndulcind oarecum percepţia asupra sa. Din omul obsedat de putere, aşa cum îl considera Ştefan Voicu în 196656, Gh. I. Brătianu devenea cel care nu urmărise neapărat funcţii politice, iar atunci când acestea nu erau conforme cu concepţiile sale, chiar le refuza pentru că nu era dispus la compromisuri57. Este, trebuie să recunoaştem, o diferenţă consistentă de abordare, expresie a schimbărilor intervenite în deplasarea de accent a regimului spre alte zone istoriografice funcţie de interesele acestuia.

După o pauză de un cincinal, în care disputa istoriografică s-a mutat pe un teren mai subtil, în a doua jumătate a anilor '80, odată cu venirea la putere în Uniunea Sovietică a lui Mihail Gorbaciov şi înăsprirea contradicţiilor ideologice dintre Bucureşti şi Moscova, s-a produs o nouă escaladare a diferendelor. S-au înmulţit din ce în ce mai mult declaraţiile provocatoare ale istoricilor români, devenind în acelaşi timp tot mai belicoase58, prevestind parcă sfârşitul unei lumi din ce în ce mai anacronice. Fie că era vorba despre istoricii de casă ai regimului, Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu cu a lor From Ancient Dacia to Modern Romania, apărută la Bucureşti în 1985 sau de istorici veritabili, precum Valeriu Florin Dobrinescu, cu România şi organizarea postbelică a lumii, 1945-1947, carte care a văzut lumina tiparului în 1988, sensurile discursului istoric erau clare.

55 Alexandru Zub, Istorie şi istorici în România interbelică, Editura Junimea, Iaşi, 1989 56 Ştefan Voicu, op. cit., p. 59-80 57 W.P. van Meurs, op. cit., p. 399 58 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, From Ancient Dacia to Modern Romania, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1985, p. 379-455; Valeriu Florin Dobrinescu, România şi organizarea postbelică a lumii, 1945-1947, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1988

390

Refugiul politic românesc din Franţa în anii “comunismului târziu” - cu o

“fotografie de epocă” a situaţiei din ţară; studiu de caz

Adrian NICULESCU

In memoriam: Monica LOVINESCU (1923-2008),

Virgil IERUNCA (1920-2006), Mstislav ROSTROPOVICH (1927-2007),

Aleksandr SOLJENIŢÎN (1918-2008

Le réfuge politique roumain en France dans les année du „communisme tardif” – avec une „photographie d’époque” de la situation de la Roumanie; étude de cas

Resumé. Le texte évoque le climat de l'exil roumain de Paris des annees 80, vu

par l'auteur, des son arrivé comme jeune refugié politique en France, en 1983. Un climat, au demeurant, très effervescent, notamment à partir du « cas Paul Goma » (1977), qui a redynamisé et motivé l'exil, à différence du climat morose des annees ‘60 et ‘70, quand la cote du régime communiste était à la hausse. Pour des raisons historiques evidentes, Paris - d'emblée avec la redaction roumaine de la R.F.E. - Radio Free Europe, de Munich - était le vrai centre de l'exil roumain. Ame de celui-ci étaient des personnalites tels que les regrettés Virgil Ierunca et Monica Lovinescu, le jeune historien Mihnea Berindei, M. Paul Goma, lui-même, M. Neagu Djuvara, M.mes Maria et Ioana Brătianu, Sanda Stolojan, etc. groupés autour de certaines institutions, comme les revues politiques B.I.R.E. (Buletin de Informare pentru Români în Exil - editée par M. René Theo), et Lupta (editée par M. Mihai Korné et M.me Antonia Constantinescu), de la revue littéraire-culturelle Limite (editee par M. Virgil Ierunca), de la L.D.H.R. - Ligue pour la Defense des Droits de l'homme, du bureau parisien de la R.F.E. (dirigé par M.me Monica Lovinescu), de la Maison Roumaine (presidée par M. Neagu Djuvara), de l’Eglise Orthodoxe Roumaine en Exil, de rue Jean de Beauvais, et de la Mission Catholique Roumaine de Rite Oriental, de la rue Ribéra, de l’Ordre Maçonnique Roumain (gran maître, M. Marcel Shapira), du cenacle littéraire de l’écrivain-mécène Leonid Arcade-Mamaliga, de l'Association pour la Protection des Monuments et des Sites Historiques de Roumanie (animée par le regretté arhitecte Stefan Gane, qui denonçait les démolitions de Bucarest, ordonnées par M. Ceausescu), etc.

Cuvinte cheie: exil, România, Paris, Berindei, Lovinescu

La fel ca în perioada exilului post-paşoptist, din secolul XIX, care ar putea fi

numit, pe drept cuvânt, „primul exil românesc”, şi exilul anti-comunist din secolul XX, „al doilea exil” şi, probabil – să sperăm - şi ultimul din istoria României, şi-a avut, din raţiuni istorice evidente, centrul său de greutate în Franţa şi, mai precis, cu precădere, în capitala acesteia, Parisul. Dacă, la mare distanţă, un al doilea centru al „primului exil” putea fi, în secolul XIX, chiar Imperiul Otoman (Heliade-Rădulescu, maior la o garnizoană din Brussa, Ion Ghica, guvernator - „bey” de Samos, etc – dar Turcia, deşi, de voie de nevoie, a reprimat, formal, revoluţia română, a fost gazdă primitoare şi pentru alţi revoluţionari pribegi, ca maghiarul Kossuth şi comandantul său militar, polonezul Bem, etc.), pentru cel de-al doilea exil, acest rol de „second best” a fost jucat de Germania (cu redacţia românească a postului Radio Europa Liberă) şi de Statele Unite.

391

Adrian NICULESCU

I. Plecarea în exil – raţiunile unei „rămâneri” Am ales să plec în exil, evident, din motive politice. Pur şi simplu nu mai

suportam regimul, simţeam că mă sufoc. Ca mai toţi tinerii, nu-mi vedeam nici un fel de viitor în România. No future, cum spunea un cunoscut slogan de atunci, folosit, însă anapoda, de occidentali. Să fi văzut ei no future în ţara lui Ceausescu… Toată lumea îşi dorea să fugă. Aveai sentimentul că, literalmente, se golea ţara. Mai ales de capacităţi, de elite, de oameni educaţi (aceştia erau mai vizibili, şi lor li se resimţea, tot mai dureros, lipsa, deşi, când am ajuns în exil, am văzut că marea masă a „fugarilor” era constituită, totuşi, din oameni obişnuiţi, respectând, practic, proporţiile de acasă…). Dovadă mulţimea de bancuri pe această temă. Eu am avut însă şi şansa de a-mi realiza visul. În sensul acesta m-am simţit, clar, un privilegiat. Am plecat din ţară în iulie 1983, nu împlinisem încă 23 de ani. Am plecat cu clare intenţii de a mă alătura opoziţiei externe anti-regim, un regim pe care-l uram cu toată forţa fiinţei mele. Am simţit această alăturare ca pe o nevoie interioară, dar şi ca o datorie faţă de cei ce nu au avut şansa mea. Cu alte cuvinte, doream să mă integrez exilului, în accepţiunea cea mai exactă a termenului. Prin definiţie, exilul înseamnă militantism politic. Eram nerăbdător să lupt contra regimului şi, în absenţa curajului de a intra în firava disidenţă internă, sigura soluţie era exilul. Acesta era megafonul rezistenţei din interior, pe care o urmăream şi o admiram din adolescenţă, în principal prin Radio Europa Liberă. Ca mulţi alţii, despre exil auzisem tot, mai ales, de la Europa Liberă, care era centrul rezistenţei româneşti («Românii vorbesc românilor», parafrazînd formula BBC din vremea lui de Gaulle). Având de mic o acută înclinaţie către politică, simţeam lupta de exil chiar ca pe vocaţia mea. Numai că eu aveam un avantaj. Graţie unei fericite conjuncturi biografice, cunoscusem Occidentul de copil, de când tatăl meu, un lingvist destul de reputat, în anii liberalizării, între 1965-71, fusese numit profesor la Universitatea din Padova, unde eu am deprins italiana «nativ», un fapt care, ulterior, m-a ajutat psihologic enorm. Aveam tubul meu de oxigen cu lumea liberă. Chiar şi după revenirea în România (tata si-a dorit mult să nu ne mai întoarcem, dar nu a reuşit, iar pentru mine a fost «cea dintâi durere»), prin familie, am păstrat legături trainice cu Italia, şi nu numai. Aveam deci, prin familie, destule cunoştinţe şi relaţii acolo în anumite medii, intelectuale, dar şi politice (un prieten devenise deputat, altul urma să devină, etc.), era păcat să le irosesc. Şi irosit mă simţeam şi eu dacă aş fi rămas în România… Mă simţeam realmente în stare, în schimb, să fiu un eficace «denunţător» al regimului. Iar terenul meu avea să fie Italia, unde, spre deosebire de Paris, lipsea acţiunea politică românească. Puteam să le vorbesc italienilor chiar pe limba lor (contează! Nu le dădeam niciodată senzaţia că vorbeau cu un străin), mă simţeam, intimamente, în acelaşi timp, şi român şi de-al locului, un avantaj rar (unde ai amintiri din copilărie esti la tine!), aveam deja unele intrări de la care se puteau deschide multe altele, cum s-a şi întâmplat. Ştiam că deţin nişte mijloace pe care alţii, inclusiv din exil, nu le posedau. Eram plin de entuziasm!

Adăugaţi la aceasta convingerea mea că regimul era destinat să dureze veşnic (e drept că, dacă cineva mi-ar fi spus că nu vor trece 7 ani şi va veni Revoluţia, poate m-aş mai fi gândit – aş fi văzut «luminiţa de la capătul tunelului» – dar căderea comunismului n-a fost prevăzută de nimeni şi asta a fost colapsul tuturor politologilor şi kremlinologilor din lume!), că nici copiii copiilor mei nu le va fi dat să vadă România liberă, dar că făclia exilului trebuia cu orice preţ păstrată şi ştafeta preluată, chiar în absenţa oricărei speranţe sau finalităti practice. În rupul capului nu mă

392

Refugiul politic românesc din Franţa în anii “comunismului târziu” ...

gândeam la o întoarcere în cursul vieţii mele sau că voi apuca să trăiesc sfârşitul sistemului. Alţi «fugiţi» care nu se alăturaseră cauzei, cum o numeam noi, paşoptist (referinţa la ’48 a fost o constantă a exilului nostru democratic, de unde şi pasiunea mea ca istoric), şi se considerau pragmatici – erau majoritatea – ne dispreţuiau ca «don quischoţi» (exilaţii în adevăratul sens al cuvîntului dacă erau 5%!). Eu în schimb eram clar gata pentru o luptă sine die… Mă vedeam şi la 80 de ani continuând această bătălie. În mod natural. Aşa era bine, aşa era moral. În definitiv, aveam în faţă exemplul unora care duceau lupta de aproape patru decenii (Monica Lovinescu, V. Ierunca, N. Djuvara, Th. Cazaban…), unii (Brutus Coste, Ion Raţiu) chiar din 1940, începuseră contra legionarilor şi a lui Antonescu… Eram gata să fac şi eu la fel. Merita! Simţeam o veritabilă voluptate în a lupta contra asupritorilor comunişti din ţară.

Pentru a reveni la plecarea mea, din capul locului trebuie să spun că, personal, am avut o istorie atipică, norocoasă. Să ne gândim ce dramă ascundea simplul fapt de a ajunge să vorbeşti despre exil, cum se ajunsese la noi, în ţările comuniste, ca depre o şansă, o norocire, când, tradiţional, însemna o disperare (vezi exilul post-paşoptist). Milioane de români vedeau exilul, «fuga», «rămânerea», ca pe unica salvare. Exact ca la închisoare. Numai că doar puţini ajungeau, deseori înfruntând pericole mortale (stau mărturie zecile de cimitire de pe malul iugoslav al Porţilor de Fier, morţi anonimi, mulţi ucişi «pe şest», cu harpoanele, «ca să nu audă sîrbii arme», cum scria, prin 1985, în primul său număr, prestigiosul hebdomadar francez de stînga « L’Evenement du Jeudi », confirmat şi de alte mărturii, - «frontieriştii» pentru care, de când am conceput I.N.M.E.R. - Institutul pentru Memoria Exilului Românesc, intenţionam să fac să li se ridice un monument…) să îşi realizeze visul…

Aşadar, având eu o şansă de evadare din veritabilul mare penitenciar politic ce devenise România în anii comunismului, pe care o soartă mai darnică faţă de mine mi-o oferise, am hotărît fără ezitare să nu o ratez. Nu concepeam să (mai) trăiesc în Romania ceauşistă, «sclav al comunismului», cum, cu o extrem de sugestivă imagine, repeta, amar, tatăl meu, o imagine care, de timpuriu, mi s-a întipărit în minte.

Să ies din această schizoidie, să termin cu această existenţă dedublată, iată ceea ce mi-a obsedat şi înveninat ani în şir adolescenţa. Senzaţia de care, mai presus de orice, voiam să scap. Această simţire frustrantă putea şi singură justifica dorinţa de plecare. Evident, nu era singura. Cunoşteam, deci, din familie crimele comuniste, avusesem printre ai mei deţinuţi politici pe termen lung, sau morţi în închisoare, ori oameni cu existenţa distrusă, atât dinspre tata, care provenea dintr-o familie de mică burghezie urbană, cu vechi rădăcini în Craiova, cât şi dinspre mama, bucureşteancă, şi ea tot lingvist, profesoară la Universitate, descendentă a unei familii cu bune tradiţii intelectuale şi patriotice, provenită din mica boierime buzoiană (dar aceasta nu cred că era o raritate, bănuiesc că nu e familie din România care să nu fi avut cel puţin un deţinut politic sau vreun mort în gulag). N-a trebuit să aştept «Memorialul durerii» (paradoxal, iniţiat la sugestia prietenului meu Gabriele Nissim, ziarist italo-elveţian, pe care eu l-am adus în ţară, în ianuarie 1991) ca să aflu de drama prizonierilor politici. Şi apoi, cum obişnuiam eu însumi, încă din liceu, să spun, nu era dogmă care să ţină în faţa a două ore de coadă la pâine…

Peste ani, după cenuşiul anilor ‘70 (care însă au fost încă nimic faţă de ce avea să vină, în anii 80…), când mi-am făcut gimnaziul şi liceul, în 1983, proaspăt absolvent al facultăţii de istorie, nu vedeam nici un fel de viitor aici.

II. Sosirea în Franţa

393

Adrian NICULESCU

Un fericit concurs de împrejurări, a făcut ca tatăl meu, în 1979, să fie ales, de către francezi, profesor la Sorbona – Universitatea Paris IV (era pe atunci « preşedinte » al Universităţii un mare filo-român, profesorul Alphonse Dupront, fost director al Institutului Francez înainte de 1940, de unde a aderat la rezistenţa gaullistă de la Londra ; el insistase pentru a avea în universitatea sa un profesor titular de română!). Tata a putut să-şi ocupe postul de-abia în mai, 1980, deoarece autorităţile ceauşiste nu prea agreaseră numirea (alţii fuseseră candidaţii „lor”, doi francezişti, cu pile tari, numai că „ei” ignorau faptul că acolo era o catedră de italiană şi română, deci tata, cu studii şi cărţi şi de italienist şi de românist, era cunoscut şi potrivit pentru catedra respectivă, la care, de altfel, lucra şi un prieten al său de la Padova, reputatul profesor Gianfranco Folena). Era deja «păţit». Mai câştigase o dată, prin concurs intern, italian, un post de profesor titular la Universitatea din Roma, în 1976, dar oficialii români nu i-au dat paşaportul şi-l blocaseră. De asta dată, însă, datorită unei alte conjuncturi favorabile (s-a nimerit pregătirea ultimei vizite a lui Ceausescu, si trebuiau rezolvate chestiunile pendinte franco-române), au trebuit să-l lase. Astfel am putut şi eu să-mi exercit dreptul la vizită, de două ori, în `81 şi `82 şi tot astfel, şi pentru mine, trei ani mai târziu, poarta spre libertate a devenit Parisul. Eu, însă, aş fi ales fără ezitare, din motivele enuntate, Italia, dar, încă o data, ştiu că sunt un caz special. Mare eroare ar fi fost doar dacă aş fi cerut azil politic în Italia, cum la un moment dat, intenţionam. Toţi prietenii italieni, unii erau juristi, m-au deconsiliat. Franţa era prin excelenta terre d’asile. Legislatia italiană era catastrofală. Riscai să ajungi într-un lagăr mizer, în asteptarea unei ţări de absorbţie… Ar fi fost o nebunie, fiind în Franţa, să vin in Italia pentru azil…

III. Exilul din Franţa - începuturile În Franţa, cum am mai spus, am ajuns în iulie 1983, aterizând pe aeroportul

Orly. Nu pot să uit sentimentul de fericire în stare pură care m-a învăluit brusc, punând piciorul pe pământul francez. Parcă era o caldură care urca în mine de la tălpi şi până sus. Am realizat că sunt în Franţa, că exact în clipa aceea devenisem un om liber şi că nu mă voi mai întoarce niciodată în ţara lui Ceauşescu. Am ţinut să imortalizez momentul şi mi-am făcut o poză cu tatăl meu care mă aştepta. In poză radiez. Când l-am văzut pe tata am şi strigat: Sunt liber! Până cu câteva minute, înainte să trec controlul de paşapoarte, obsedat cum eram, încă mă mai uitam în jurul meu dacă nu cumva mă urmărea vreun securist… Reflexele din ţară… Am ajuns acasă la tatăl meu, în Avenue de Breteuil, lângă Domul Invalizilor. Eram, deci, la Paris îmi împlinisem visul de libertate, tocmai în marele oraş-lumină al Libertăţii, mă uitam pe cer, vedeam un cer liber şi mare, albastru, frumos, însorit, vedeam nişte avioane care treceau – le percepeam ca un alt simbol al libertăţii – ascultam o muzică la un radio FM care în România nici nu se putea visa, decît la emisiunile de rock de la Europa Liberă (azi e o banalitate totală). Era în mine o stare plăcută, ceva fantastic.

Ajungând la Paris, imediat, mai exact pe 3 august, m-am dus la Biroul de azil politic unde am cerut azil. La intrare mă aşteptam să întâlnesc acolo ruşi, polonezi sau bulgari când, de fapt, era plin de cingalezi. Printre ei, câte un african. Nu ştiu dacă mai erau doi sau trei europeni în sala aceea. Asta ne putea da o idee despre dimenisiunea mizeriei din lumea largă din care drama celor din lumea comunistă era doar o părticică. Franţa, generoasă, primea şi ajuta pe toţi năpăstuiţii. Aşa a început istoria mea de azilant politic. În mai puţin de trei luni, timp în care am avut statutul de demandeur

394


d’asile, am terminat toate formalităţile şi am primit statutul oficial de azilant. Intinerariul refugiatului era bine rodat, Franţa avea o birocraţie care funcţiona. Avuseseră dreptate prietenii mei italieni, Franţa chiar că era terre d’asile. Cel mai important moment al acestui itinerar s-a consumat la celebra OFPRA (Oficiul francez de Protecţie a Refugiaţilor şi a Apatrizilor, organismul autonom francez de specialitate, o particularitate franceză deoarece în celelalte ţări erau sub protecţia ONU), structură a Ministerului de Externe, situat într-un loc care până azi mă face să îmi palpite inima. Acolo se făceau cele mai importante formalităţi pentru români. Existau birouri similare, în care vorbeai în limba ta, pentru toate naţiile oropsite. Mă introdusese la doamna Stoicescu un prieten de familie, Vladimir Boutmy de Kazman, care m-a emoţionat prin devotametul său şi care în ciuda numelui său nobiliar francez (era descendent al unor francezi refugiaţi în Rusia de pe timpul Revoluţiei din 1789, şi ajunşi în Basarabia – norocul lor după 1917!…), fusese un autentic martir al închisorii comuniste româneşti, unde zăcuse vreo paisprezece ani, arestat fiind de la frageda vîrstă de cinsprezece ani.

Curând a urmat primul meu contact cu acţiunea politică propriu-zisă de exil. Cred că spun asta în avanpremieră. S-a petrecut în faţa ambasadei poloneze în ziua de 31 august 1983, când se împlineau trei ani de la acordurile de la Gdansk. Acolo, pe esplanada Invalizilor, loc cunoscut, ca şi Trocadero, de celebrare a drepturilor omului, se organizase o manifestaţie la trei ani de la semnarea Acordurilor de la Gdansk. Solidaritatea, a vremea aceea, părea omorâtă. Abia prin 1987-1988 o resuscita Gorbaciov, obligându-l pe vasalul său, Jaruzelski, să redeschidă discuţiile cu legendarul sindicat.

Printre exilaţii polonezi se aflau şi câţiva români, cum probabil erau şi cehi sau maghiari. Aşa i-am văzut pentru prima dată pe Virgil Ierunca şi pe Paul Goma pe care îi ştiam doar ca voci de la Europa Liberă. I-am recunoscut după pozele văzute prin presa de exil pe care o sorbeam cu nesaţ. Îmi amintesc că Paul Goma avea o geantă enormă cu un magnetofon. Cred că făcea un reportaj, probabil pentru Europa Liberă. Eram singur, nu i-am abordat fiindcă nu ne cunoşteam personal, nu le fusesem încă „prezentat”, deşi tare mi-aş fi dorit… Erau acolo vreo două sute de oameni, strânşi în jurul unui fel de mic altar al Solidarităţii, exact în faţa străzii Talleyrand, cu ambasada. Mulţi ani a fost un loc tradiţional al manifestaţiilor politice. Acum, după’90, „altarul Solidarităţii” a dispărut…

La un moment dat a apărut şi un grup de troţkişti care strigau: Jos dictatura! La toţi ne-a crescut inima când i-am văzut venind de după un colt de stradă, într-o formaţie muncitorească solidă, alăturîndu-se demonstraţiei noastre, formată mai mult din exilaţi, ca mine. Acestia erau francezi. Erau, am aflat ulterior, poate nici 200, dar mie mi se păreau mii…

Acesta a fost primul meu contact cu o manifestaţie politică de exil. Eram fascinat…Dar dacă aici, pentru o cauză cu răsunet, ca Polonia, se strângeau de-abia câteva sute, la manifesţiile româneşti, vorbesc de cele de stradă, de regulă din faţa ambasadei RSR, dacă ne regăseam 15-20, un miracol dacă eram 30, când nu doar 8 sau 10…Mereu aceiaşi: îi pot cita pe nume: Mihnea Berindei, regretatul Ion Ghica, doamnele Ioana si Maria Brătianu, ca şi Sanda Stolojan, deseori cu soţul, d.l Vlad, nelipsite, ca şi regretata Antonia Constantinescu (ea «acoperea» pt. Lupta), uneori cu soţul, Dan, Mihai Korne, Matei Cazacu, Remus Radina, Paul Goma, Ruxandra Pellazza, şi ea nelipsită, de multe ori cu sotul său, italian, regretatul arh. St. Gane, Th.

395

Adrian NICULESCU

Cazaban, N. Djuvara, uneori Anca Dumitrescu, Ion Galleriu, Dan Cernovodeanu, Cicerone Ioniţoiu, Roni Poghirc (când nu era in Germania, unde preda) cu soţia Lizi şi cu vărul acesteia, Vladimir Boutmy, despre care am amintit, foarte vîrstnicile doamne Tudury, foste bibliotecare ale regelui, Dinu Zamfirescu, Mihai Sturdza, când nu era la Munchen, la Radio, Marie-France Ionesco, Alain Paruit, mama (după ce a ajuns la noi, în 1986), mai asiduă, fiindcă stătea tot timpul în Paris, tatăl meu şi cu mine, când nu eram amîndoi în Italia, unde lucram… şi cam atît. Pe lîngă noi se mai strîngeau şi câţiva prieteni francezi ai LDHR, Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, organizaţia cea mai credibilă a exilului nostru, aduşi mai ales de Mihnea Berindei, omul cheie al Ligii (ca Anne Colas şi Anne Planche, cu soţul Francois, avocatul Ligii, etc.), activişti ai drepturilor omului, ziarişti, de numărat pe degetele unei mâini… Mai rar participau, din motive de vîrstă, de sănătate sau de lucru, D-na Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Eugen Ionescu… Rămăsese mitologică manifestaţia «cu balonaşe», din 77 pentru Goma în care, se zice că s-ar fi adunat până la 200 de persoane. Mai mulţi au început să vină după momentul Braşov – 1987, chiar lume pe care n-o mai văzusem niciodată la manifestaţii, începuseră unii să se radicalizeze şi, evident, recordul a fost în zilele Revoluţiei...

IV. Contactul cu oamenii exilului Catedra condusă de tatăl meu, de la Universitatea Paris IV, Institutul de studii

româneşti, cum se numea, care era cel mai important centru de studiere a limbii şi culturii române din Franţa, era şi un important centru de întîlnire al exilaţilor noştri care, cu deplinul acord al tatălui meu, încă de pe vremea când era «oficial, ţineau acolo şedinţe, conferinţe, cercuri de studii, denunţau, bine-nţeles regimul, etc. Catedra respectivă, situată în clădirea principală a Sorbonei, din 1, rue Victor Cousin, se potrivea: era în plin centru, destul de spaţioasă, avea o sală mare şi două alte încăperi, o amplă bibliotecă la care, pe lângă cărţile noi, din ţară, exista şi un fond vechi, şi toate publicaţiile exilului.

La una dintre reuniunile respective, prin toamnă, tata m-a chemat să vin urgent să mă prezinte lui Mihnea Berindei care, de pe atunci, era pentru mine un mit. Reuniunile acestea erau continuate în câte o cafenea din fata Sorbonei, şi astfel ne familiarizam, unii cu alţii. Tot aşa, într-un bistro din piaţeta Sorbonei, l-am cunoscut şi pe Dinu Zamfirescu, pe atunci un fel de mână dreaptă a lui Mihnea la Ligă. Pe alţii, în schimb, îi cunoşteam din familie, pe unii chiar de la Bucureşti: pe Poghirc, prieten bun cu tatăl meu, foşti colegi la Universitatea din Bucureşti, pe Antonia Constantinescu, fostă studentă a părinţilor mei şi asistentă a tatei, pe Gelu Ionescu, chiar şi pe Marie-France Ionesco o cunoscusem, copil, la Bucureşti în casa prietenului nostru Mihai Nasta, prin 1973, etc.

Pe dna Sanda Stolojan, prin ‘84-‘85, în vechiul sediu, cam precar, al Casei Române de pe Rue de Crimee. Tot acolo, cred, pe Mihai Sturdza (dacă nu cumva tot la tata la catedră, cu ocazia prezentării, în 1985, a volumului său despre marile familii din Balcani) şi pe Neagu Djuvara. Pe unii i-am mai cunoscut la o altă instituţie a exilului românesc, cenaclul regretatului Leonid Mămăligă. La Monica Lovinescu am fost prima oară acasă, în vizită, cu tatăl meu, prin 1985, apoi, mai îndelung, cu tata şi cu mama, a doua zi după îndelung-aşteptata sa sosirea la Paris, pe 6 decembrie, 1986. Pe Mihai Korne l-am cunoscut vizitând-o eu, cu mare entuziasm, pe Antonia Constantinescu prin 1984, în cămăruţa alocată din firma lui de medicamente, de la Saint Cloud, unde

396


începuseră să scoată revista Lupta. Cu Ştefan Gane am luat contact prin aprilie 1985, imediat după lansarea Asociaţiei sale pentru protecţia monumentelor istorice, la care doream să ader, în cursul unei vacanţe la Paris, venind eu de la Napoli unde mă aflam cu o bursă la Institutul Istoric B. Croce. M-a invitat la el acasă pe când locuia încă în rue de Saussure… La centrul Român de Cercetări, condus de Poghirc, o altă instituţie de adunare a exilului, ce se întrunea în câte un amfiteatru închiriat la Sorbona, l-am văzut singura dată pe Mircea Eliade. Era foarte slab şi purta barbă, mergea ajutat. Era prin toamna lui 1985, câteva luni înainte să moară…

Cu toţii se integraseră dar, în acelaşi timp rămăseseră şi foarte profund români. Se putea asta. Neagu Djuvara, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, după patru decenii, vorbeau o românească impresionantă. Ţin minte că Mihnea Berindei m-a învăţat un cuvânt românesc, la Roma, într-un restaurant: hribi. Iată, erau oameni care nu uitaseră limba română, care trăiau efectiv pentru a ajuta, cu lupta lor, pe cei rămaşi în ţară, şi a le ţine moralul şi perfect români în acelaşi timp.

Indiferent dacă optam sau nu pentru o altă cetăţenie, noi toţi cei din exiulul militant refuzam să facem renunţarea la cetăţenia română, cum ne îmbia, prin scrisori mieroase, regimul (am primit şi eu una), «pentru a ne reglementa situaţia cu statul român» (astfel, dincolo de alte avantaje materiale - renunţarea costa -, acesta căuta să nu mai figureze cu refugiaţi şi, mai ales, dorea să ne ia nouă dreptul moral de a mai vorbi ca români, în numele românilor. În plus spera să ne şi «cuminţim», întrucât, având renunţarea, puteai călători în ţară, dar călătoriile acestea erau rezervate exclusiv pentru cei ce nu contestau regimul, deoarece, altminteri, oricum, nu primeai viza. Pentru exilul militant, se ştia din pornire că problema turismului în România nici nu se putea pune. Atunci, la ce bun renunţarea? Ca să facem cadou lui Ceausescu 4.500 franci?). Asta spune ceva… Paradoxal, cei ce doreau să călătorească în România (deci, clar, nu făcuseră politică) renunţau la cetăţenia română, pe când cei care, din cauza activităţii lor politice, nu aveau nici o perspectivă de a călători în România, nu renunţau…

Orice român, se ştie, are, instinctual, ca a doua ţară, Franţa. Pentru români, Franţa e mai apropiată de România decât este SUA. Şi asta nu numai geografic. Ca limbă, climă, ca peisaje… Ceva mai puţin ca stil, ca mentalităţi. Dar pentru românul cultivat, nici stilul, nici mentalităţile frantuzeşti nu-i sunt străine. D-na Lovinescu îmi spunea odată că, la nivelul anului 1947, când a ajuns domnia sa la Paris, din mediul din care provenea, n-a simţit nicidecum un şoc: se citeau aceleaşi cărţi, se asculta aceeaşi muzică, se comentau aceiaşi autori, rulau aceleaşi filme, se puneau în scenă aceiaşi autori, circulau aceleaşi ştiri, se găseau chiar şi cam aceleaşi lucruri, chiar şi oamenii se îmbrăcau la fel, moda era aceeaşi… La fel îmi povestea mama care, elevă la Şcoala Centrală de Fete (cea mai bună şcoală pentru fetele care doreau să urmeze o carieră – pentru celelalte erau pensioane, Notre Dame, etc. ; şi mătuşile sale, surorile bunicului meu, una medic, alta cu studii de chimie, învăţaseră acolo înainte de 1914 !), în anii 1939-1947, era la fel de familiarizată cu Girodoux, Anouilh, Sartre, precum cu Sadoveanu, Blaga sau Arghezi… Spuse acestea unui om ca mine, care gap-ul îl resimţea dureros, la mijlocul anilor 80, când un abis separa violent cele două lumi, părea S.F… Era şocant şi pentru anii 90…

Noi suntem singura ţară răsăriteană care, tradiţional, îşi are toate referinţele istorico-lingvistice în Occident, la Roma şi la Paris, adică, pe vremea comunismului, dincolo de Cortina de fier. Asta a dat mare bătaie de cap ruşilor. În vreme ce Bulgaria,

397

Adrian NICULESCU

Cehia, chiar şi Polonia, parţial, în ciuda catolicismului şi a adversităţii tradiţionale, nu era cu totul imună la chemarea slavităţii, a Moscovei. Să nu uităm că primul congres panslav s-a ţinut la Praga, în timpul Revoluţiei de la 1848… Moscova era marea mamă a tuturor slavilor… În Cehia, sentimentul filorus, ulterior, filosovietic, a fost considerabil (cel puţin până în 1968!) Ungurii au legături de rudenie cu finlandezii şi cu estonii, şi sentimentale şi culturale cu Austria şi mai ales cu Germania…

V. Refugiaţii şi mirajul Franţei Franţa era o ţară extrem de generoasă, din punct de vedere instituţional, cu

refugiaţii şi avea o veche tradiţie. Poate cea mai veche. Prima codificare, în istorie, a noţiunii de azil politic a apărut în Franţa, în Constituţia Anului II (1793). Formularea respectivă a apărut pe noile modele de paşapoarte pentru refugiaţi, emise începând din 1988, în cinstea Bicentenarului Marii Revoluţii ce urma să se celebreze în 1989. Am apucat să am şi eu unul, fotocopia o păstrez ca pe o relicvă preţioasă deoarece originalul mi s-a cerut în momentul naturalizării. Spre deosebire de alte ţări, în care refugiaţii intrau sub tutelă ONU, Franţa avusese ideea de a gestiona problema ca pe o chestiune internă. Astfel încă din 1951, s-a creat Oficiul Francez pentru Protecţia Refugiaţilor şi a Apatrizilor. În timp ce-n toată lumea, refugiaţii se aflau sub egida, oarecum impersonală, a ONU, în Franţa noi eram refugiaţi sub protecţia directă a statului francez, după cum spune şi titulatura intituţiei. Franţa a fost din totdeauna ţară de exil şi a avea o structură proprie, extrem de bine rodată de primirea refugiaţilor, spre deosebire de Italia, spre exemplu. În Italia azilul politic era o complicaţie incredibilă, nu era o ţară de azil tradiţională, era doar conjunctural ţară de azil. În general, era ţară de tranzit, de aceea avea lagărele acelea, de care se temeau prietenii mei italieni că riscăm să ajung „redistribuit” prin Australia sau Venezuela…

În general, sistemul cu lagăre (generos în principiu, îţi asigura casa şi hrana când ajungeai fără nimic) era specific ţărilor din „linia întîi”, socotite, în principal ca ţări de tranzit, ţările care aveau graniţă directă cu lumea comunistă (tip Austria, Grecia, Turcia). Italia ajunsese şi ea să aibă graniţă cu lumea comunistă, prin Jugoslavia lui Tito. În Italia însă lagărele, unul la Trieste şi altul la Latina, s-au păstrat, dar atmosfera de acolo era teribilă. Le-au şi închis în ultimii ani 80. În Franţa, însă, erai liber, cereai azil politic normal, nu te trimitea nimeni în lagăr, după care te descurcai. Ei îţi dădeau automat, odată cu statutul de „solicitant de azil” şi dreptul la muncă, provizoriu, care devenea definitiv în momentul primirii statutului de refugiat. Era ceva extrem de generos. Pe refugiaţi îi astepta un circuit bine stabilit, inclusiv o mică sumă de bani de buzunar (200 de FF. şi 10 bilete de metrou!) de la un organism catolic. Existau organisme de stat, dar şi private, laice sau religioase, specializate în prima ajutorare a refugiaţilor. Franţa te primea pe teritoriul său, apoi, odată acceptat ca refugiat, te puteai înscrie la Agenţia Naţională pentru Muncă (ANPE), intrai ca şomer şi primeai imediat şi ajutorul de şomaj care se cuvenea şi somerilor francezi aflaţi la prima înscriere, evident, ajutorul cel mai mic. Îmi amintesc că am beneficiat şi eu o lună de ajutorul acesta de şomaj minim, ceea ce însemna 1400 de franci. Agentia mi-a găsit ceva de lucru. Nu era bine să refuzi o ofertă venită din partea Agentiei. Şi, sincer să fiu, era şi ceva destul de rar. Mulţi s-au mirat atunci. Somajul era deja mare în Franţa, atunci… Aşa am ajuns eu secretar la o Facultate privată, numită FACO. Deşi eu aveam o situaţie bună, fiind cu taică-meu, nu m–am dat în laturi să muncesc. De altfel, mai îmi găsise un amic în acele prime săptămîni o munca de „manutentionnaire” (habar n-

398


aveam ce era, suna ca „ţinător în mînă”, şi am acceptat): aşa m-am trezit, vreme de patru zile, un fel de hamal-gealap, încărcător descărcător la o cunoscută firmă de transport, Calberson (când am mers prima dată, mie, venit din Avenue de Breteuil, din Arondismentul VII, zona cea mai elegantă a Parisului, mi s-a părut la capătul lumii), numai cu imigraţi africani (mai era un singur francez, destul de rudimentar, avea 16 ani, dar apucase deja să fie marinar la Saint Malo…), dar şi acolo, nu puteam să nu remarc curăţenia în care se lucra, ordinea, şi faptul că masa era furnizată, impecabil, de o firmă de cattering asociată cu „Air-France”. Se mânca regeşte… Şi eu care îmi aminteam de celebrul art. 400, din România, care interzicea orice băutură în instituţii, inclusiv universitare (nici măcar la un doctorat). Aici, oamenii puteau să-şi cumpere şi să-şi aducă bere la discreţie…

VI. Instituţiile politice importante ale exilului românesc din Franţa Ce-am găsit eu la Paris? În primul rînd cel mai dinamic şi mai eficace segment

al exilului românesc, în general. Iată confirmarea că Parisul era centrul exilatilor români (cu extensie la Munchen, la Europa Liberă, via Monica Lovinescu, şefa biroului parizian peste toate secţiile). Când am ajuns eu, erau încă vii în lumea exilului nostru, dar nu numai, ecourile cazului Virgil Tănase, scriitorul care, în 1982, denunţase, cu mare răsunet, în Actuel, o revistă de stânga foarte la modă, regimul Ceauşescu. Un adevărat serial cu titlul: Ubu, primul rege comunist al României. Pe toate chioşcurile se lăfăiau afişele publicitare imense ale revistei, cu titlul respectiv. Le-am văzut şi eu cu ocazia vizitei mele în Franţa, în ’82 (atunci ar fi dorit taică-meu ca eu să nu mă mai întorc în ţară, deoarece, pe bună dreptate, şi eu şi el ne temeam că în anul următor, când îmi pusesem eu în gând să rămân, fiind absolvent, va fi mult mai greu. Eu însă ţineam morţiş să-mi termin facultatea în România, şi am hotărât să risc. Spre norocul meu, deşi, a fost mult mai greu, am reuşit). Ce lovitură pentru regim! În plus, cu aceeaşi ocazie (predarea unui spion economic, celebrul Matei Pavel Haiducu, pe motiv că, din pricina suprarealistă, grotescă a „restrângerilor de personal de la Bucureşti”, i se ceruse să devină killer, ceea ce el a refuzat), au fost dezvăluite şi planurile Securităţii de asasinat, cu tehnici sofisticate, împotriva lui Paul Goma şi Virgil Ierunca. Cu câteva luni înainte, prin primăvara lui 1982, toată Franţa l-a văzut la TV pe jurnalistul Bernard Poulet, de la oficiosul socialist Le Matin (ziarul, poate, cel mai apropiat de exilul nostru, deci şi cel mai intransingent în denunţarea regimului), bandajat, cu 11 puncte de sutură pe cap, bătut de Securitate şi expulzat din România după încercarea eşuată de a-l intervieva pe curajosul disident Vasile Paraschiv, din Ploieşti, militant de frunte al Sindicatului liber SLOMR (ulterior, Bernard Poulet a devenit şeful de cabinet al premierului Laurent Fabius, iar soţia acestuia, ziaristă, la Libération, a dat lovituri dure şi a dezvăluit alte proiecte ceauşiste, precum alegerea lui G.A. Pordea în Parlamentul European, în 1984, pe lista de extremă dreapta a lui Le Pen, cu locul cumpărat de Ceauşescu…).

Acesta este contextul în care, în iunie, 1982, noul preşedinte socialist Mitterrand (care, ascultând şi de sfaturile unor exilaţi români ca Mihnea Berindei, a schimbat radical politica faţă de România a predecesorilor săi de dreapta), întrebat la o conferinţă de presă dacă va răspunde unei invitaţii de a vizita România, a lansat celebra frază, fără precedent în relaţiile internaţionale: „Nu strâng mâna unui tiran”, o frază care ne-a făcut să înnebunim de fericire în ţară şi care a ridicat inimaginabil popularitatea, la noi, a lui Mitterrand.

399

Adrian NICULESCU

Venirea mea a coincis, întâmplător, şi cu o reorganizare a exilului românesc. Îmi amintesc un lucru foarte interesant: exista o revista, cu titlul frust: B.I.R.E. (Buletin de Informaţii pentru Românii din Exil), scoasă, cu mari sacrificii, timp de peste trei decenii numai pe cheltuiala sa, de vechiul jurnalist interbelic Rene Theo, (un grec cu o inimă de mare român, ce ar merita un nume de stradă în Bucureşti!), care apărea încă din 1948, fiind cea mai veche şi mai celebră publicaţie din exil. Cunosc BIRE de când eram copil, la Padova (tata îşi făcuse un abonament la Universitate), ca şi La Nation Roumaine, ce încă mai apărea pe atunci, „organ al partidelor democratice româneşti PNT, PNL, PSD”, cum scria pe frontispiciul sobru, cu litere mari, negre, şi cu stema regală, care pentru mine era ceva extrem de exotic… Mă impresiona cum devorau cei din ţară publicaţiile din exil.

Lupta exprima un suflu nou, şi a însemnat şi un fel de modernizare, în lumea exilului nostru, sensibil la valurile noi de refugiaţi. Nu întâmplător, a fost prima publicaţie din exil care a folosit „ortografia nouă”, cea curentă din ţară. Articolul de deschidere al primului număr din din revistă, semnat de Cicerone Poghirc, dădea chiar argumentele stiinţifice pentru această opţiune. Întâi, aflând ceva mai târziu, dintr-o altă publicaţie, că apar, le-am trimis, din puţinii mei bani, 200 de franci (simţeam însă aceasta ca pe o datorie de solidaritate!) pentru un abonament inclusiv retroactiv, de la primul număr. În câteva zile am primit un plic cu numerele apărute dar şi cu o scrisoare de la Antonia, care a înţeles cine eram, şi m-a invitat la redacţie. Aşa ne-am apropiat. Curând, m-am alăturat şi eu colaboratorilor Luptei. Într-un fel, pot spune că Lupta a crescut odată cu mine!… Din 1999, prematur, Antonia nu mai e printre noi. Până atunci, apărând asiduu şi după 1989, a ajuns să scoată 303 numere. După dispariţia Antoniei, D.l Korne a continuat să mai scoată câte un număr, singur. Acum şi dânsul s-a retras undeva în Sud, la Biarritz. Doresc să-i aduc un respectuos omagiu, întrucât îmi este tare drag şi m-a ajutat foarte mult. Oricum, după părerea mea, menirea publicaţiilor de exil, ca şi a radiourilor, tip „Europa Liberă”, a luat sfârşit la Revoluţie. Nu-şi mai au rostul.

În octombrie, 1983, am început să lucrez la postul găsit de ANPE, Facultatea privată FACO din 115, rue Notre Dame des Champs, la limita cartierului latin. Am lucrat la FACO - o facultate pentru fii de bani gata, repencioci, respinşi de la cele de Stat, o „boite à diplomes”, cum spun francezii, un tonomat de diplome contra cost (de atunci am dezvoltat o adversitate accentuată faţă de universităţile private) - exact timp de un an şi o lună, până ce, în noiembrie, 1984, am primit o bursă la Napoli, la Institutul italian de studii istorice B. Croce. Îmi împlineam un vis, urma să fiu din nou în Italia, ţara părţii celei mai fericite din copilăria mea.

Mulţi s-au mirat de ce, fiind la Paris, „ville lumière”, în centrul lumii, am optat pentru Napoli, un oraş cu o imagine discutabilă. Dincolo de avantajele materiale (bursa, deşi modestă, îmi permitea să mă concentrez asupra studiului - acolo mi-am scris lucrarea de licenţă, susţinută la Paris, în iunie, 1985), exista unul psihologic, major. La Paris, totuşi, mă simţeam străin (chiar dacă, pe măsura trecerii anilor, Franţa îmi devenea tot mai familiară). În Italia – niciodată. Eram acasă. În partea frecventabilă a „casei” mele, cum îmi plăcea mie să spun, gândindu-mă cu tristeţe la cealaltă parte, România… „O fi Napoli, dar e Italia”, inversam eu termenii celor care mă averizau invers! La aceasta se mai adăugau şi nişte motivaţii amoroase. Iubeam o fată din Ancona, Marina. Era şi ea studentă de istorie la Bologna. O cunoscusem ultra-romantic, la Veneţia, la nişte cursuri ale Fundaţiei Cini, în septembrie acelaşi an, 1984.

400


Ancona era la 500 de km, dar eram în Italia… Anii de la Napoli, 1984-86, au fost cei mai frumoşi ani ai mei. De atunci, un nou drum mi se deschidea. Aveam să rămân, într-un fel sau altul, 12 ani în Italia. Nu am întrerupt însă niciodată contactul cu Parisul, unde reveneam frecvent şi tot „furam” meserie de exil (pe care o „importam” în Italia, unde, cum am văzut, lipsea), întrucât la Paris continuau să locuiască părinţii mei.

Cum am mai spus, de departe, cea mai eficace şi mai credibilă instituţie românească din tot exilul era, şi nu numai după părerea mea - alături de Departamentul Românesc al Europei Libere, care era coloana de rezistenţă şi punctul de raliere principal al exilului - Liga pentru apărarea drepturilor omului în România, prescurtat LDHR, aflată, de altfel, în foarte strânsă legătură cu postul de radio. Am mai pomenit-o. Funcţiona din plin, în anii mei, la Paris. Cred că era şi cea mai reprezentativă. Auzisem mult de aceasta de la Europa Liberă, cu ani buni înainte să plec din ţară. Sunt mândru de a-i fi fost aproape încă de la venirea mea în exil, de a mă fi afiliat oficial din 1985, şi de fi fost şi delegatul acesteia în Italia, din 1986. Ca să nu spun că ne-a ajutat mult în acţiunea grea de a o „extrage” pe mama din ţară, în toamna lui 1986… Întocmai ca şi Europa Liberă, al cărei corespondent în Italia, de asemenea, mă mândresc mult a-i fi fost, din 1984 până în 1996, graţie mult regretatului director Vlad Georgescu şi a lui Gelu Ionescu.

Liga era poate cea mai veche instituţie a exilului românesc. Fusese rectivată în 1977, cu ocazia „cazului Goma”, de câteva personalităţi precum Mihnea Berindei, omul forte al Ligii, Sanda Stolojan, Marie France Ionesco, Ioana şi Maria Brătianu… Era afiliată F.I.D.H. - Federaţia Internaţională a Ligilor pentru Apărarea Drepturilor Omului, cu sediul la Paris. Iată avantajul Franţei. Franţa, ţara Declaraţiei Drepturilor Omului, din 1789, a fost şi patria primei Ligi a drepturilor omului, apărute prin 1898, în contextul celebrei afaceri Dreyfuss. Liga a fost reînfiinţată în exil, în 1948, însă, din diferite motive, în special din cauza unei conduceri destul de controversate, a dus, decenii de-a rândul o existenţă larvară. De unde nevoia de a fi resuscitată, în contextul noului dinamism regăsit de exil odată cu cazul Goma… De când eram în ţară şi visam să mă angajez în bătăliile sale, Liga a fost pentru mine ca un far al exilului… Liga avea credibilitate. Când era o problemă în ţară şi emitea un comunicat, a doua zi marea presă o reproducea imediat… Sunt martor eu: la un moment dat, aflasem, din surse proprii, din ţară (prietena Sanda Anghelescu), de doi preoţi bătuţi. În seara aceea, întâmplător, venea la noi la cină Marie-France Ionesco. I-am vorbit de caz, a dat un telefon la France Press, a doua, zi Le Monde, Liberation, Quotidien de Paris, etc, inserau ştirea. La Ligă veneau destule persoane, mulţi prieteni francezi care ne ajutau, precum cei citaţi mai sus (Anne Colas, Anne si Francois Planche), sau franco-români, precum cunoscutul traducător Alain Paruit. Anii de după 1977, anii mei de exil, de după 1983, au fost anii unui exil fericit. Era crezut şi dovedise credibilitate, seriozitate, mai ales prin oameni ca Mihnea Berindei, practic singurul din refugiu foarte bine introdus şi-n mediile de stânga, mai cu seamă socialiste, esenţiale în Franţa după victoria lui Mitterrand, din mai 1981, şi mult mai sensibile la cauza drepturilor omului decât dreapta, plină de vinovate legături cu Ceauşescu. Cu cât se prăbuşea credibilitatea regimului Ceauşescu cu atât creştea credibilitatea exilului nostru.

Aşa s-a ajuns ca mai ales presa franceză de stânga (evident, stânga non comunistă), ziare ca Le Monde, sau deja menţionatele Libération şi Le Matin, ori săptămânale precum Nouvel Observateur, Actuel, L’Evenement du Jeudi, etc. să denunţe foarte aspru regimul de la Bucureşti şi treptat să acorde tot mai mult spaţiu

401

Adrian NICULESCU

exilului românesc, deci dramei conaţionalilor noştri. L’Evenement du Jeudi, o revistă nouă, de centru stânga, chiar şi-a început apariţia în ’85, cu o amplă anchetă în legătură cu fugarii români de peste Dunăre. Ei sunt cei care au dezvăluit practica grănicerilor RSR, amintită mai sus, de a omorâ silenţios, cu harpoanele… A rămas memorabil modul cum au urmărit revolta de la Brasov. Îmi aduc, în special, aminte de un mare reportaj lucrat clandestin în România de foarte tânăra, pe atunci, Alexandra Lagnel-Lavastine, la un an de la 15 Noiembrie…Tot Mihnea Berindei are principalul merit şi pentru legăturile intense cu toate aceste publicaţii. La fel şi-n cazul revistei L’Alternative, o revistă excepţională, singura specializată în lumea din Est, editată de un alt fost şaizecioptist, editorul Francois Maspero. Şi el un maoist convertit la democraţie. In 1982, L’Alternative a publicat un antologic număr special, îngrijit de asemenea de către neobositul Mihnea, dedicat României (Dossier Roumanie), ce a avut un efect răvăşitor pentru regim, cu, pe copertă, un sinistru rinocer ionescian, cu nituri…. În L’Alternative şi, mai tîrziu, în La Nouvelle Alternative, erau tratate pe larg temele contestării lumii comuniste, apăreau textele disidenţilor, etc. Aşa au fost publicaţi Goma, Mihai Botez, Dorin Tudoran, Doina Cornea, etc. În vremea aceasta, Le Figaro, cel mai important cotidian francez de dreapta, aducea elogii regimului reserist, deoarece patronul său, d-l Hersant, vâna urşi cu Ceausescu şi cu fostul preşedinte liberal Giscard d’Estaing, în Carpaţi. Încă la 1 septembrie 1987, Le Figaro scria că România era „singura ţară din Est în care femeile sunt îmbrăcate ca la Paris şi… unde nu sunt cozi”! Stă mintea-n loc. Ca să nu mai vorbim de d-l Hamelet, care scrisese prima carte de elogii lui Ceausescu apărută în străinătate, sau de d-l Miot, ambii ziaristi de frunte la trustul Hersant, Miot ajungând parcă şi director la France-Press. La Figaro, Sylviei Kaufmann, o ziarstă curajoasă, i se ascundeau ştirile despre România, fiindcă era prietenă cu exilul nostru. Uneori, scria sub pseudonim în altă parte.

Adevărul e că dreapta franceză a rămas tributară ani îndelungaţi legăturii de prietenie stabilite de de Gaulle cu Ceausescu, în 1968. Numai că Ceauşescu, cel din 1968, nu mai corespundea cu cel din 1978, şi cu atât mai puţin cu cel din ’88. La aceasta se adaugă amintita, accentuată, sensibilitate a stângii ne-comuniste franceze în chestiunile ţinând de drepturile omului. Prin 1985, nu le-a venit să creadă oficialităţilor de la Bucureşti când au văzut un ministru economic francez refuzând să înceapă o negociere pentru că nu primise informaţiile cerute în legătură cu o tânără româncă, Iulia Jercan, aflată în greva foamei deoarece nu i se dădea dreptul de a se căsători cu un francez. Cum autorităţile române „o dădeau la întors” şi tergiversau, după ce le-a oferit un termen de gândire de 24 de ore, ministrul francez a plecat scurt, aşa cum venise. Poate tocmai de aceea, disperată, Securitatea a ajuns să recurgă la măsuri extreme, ca uciderea prin înjunghiere a unui om, posibil un funcţionar din Ambasadă, ce, probabil, dorea să defecteze, prin 1985. Ca în filmele de groază, cadavrul acestuia, cu cuţitul împlântat în spinare, a căzut într-o zi de la un etaj al ambasadei ceauşiste din Paris, drept pe caldarâmul cunoscutei străzi Saint Dominique, spre groaza gospodinelor ce se grăbeau spre piaţa din apropiere…

A propos, tot de atitudinea dreptei franceze. Personal, nu pot să uit cazul Kosciusko-Morizet, pe care îl socotesc emblematic. Tocmai în momentul în care relaţiile franco-române se aflau la minimum-ul istoric din pricina situaţiilor ca cele de mai sus, în februarie 1984, d-l Chirac, preşedintele principalului partid de opoziţie RPR (gaullist) a găsit de cuviinţă să-şi trimită un emisar la Bucureşti, pe şeful departamentului extern al partidului, distinsul domn Kosciusko-Morizet (descendent al celebrului patriot

402


polonez) pentru a-i explica lui Ceauşescu că Franţa nu se rezuma numai la oamenii lui Mitterrand, care fac şi dreg, şi că RPR dorea să reafirme bunele legături tradiţionale cu România, pe linia inaugurată, nu-i aşa, de însuşi de Gaulle, legături care erau puse, atunci, la grea încercare, se înţelege, de către socialiştii aflaţi la putere… Citisem această ştire strict întâmplător, în Le Figaro (eu nu-l cumpăram, era extrem de slab faţă de Le Monde sau Le Matin, preferatul meu din motive de România, deoarece mă aflam la FACO, foarte de dreapta, şi acolo se citea ca o biblie, drept pentru care îmi mai aruncam şi eu ochii pe el.), la un fel de rubrică „pe scurt”. Ulterior, primirea la Ceausescu aveam să o regăsesc pe larg, la loc de mare cinste, în Scînteia şi România Liberă – pe care mi le mai aducea tata de la universitate, unde încă se trimeteau - cu exploatarea politică de rigoare… Orice comentariu al meu e de prisos.

Cât priveşte alte instituţii de exil, aşa cum am arătat, eu m-am implicat mult, în anii aceia, împreună cu Marina, logodinica mea italiancă, în Asociaţia pentru protectia monumentelor istorice, fondată de către regretatul arh. Ştefan Gane. Strângeam semnături de personalităţi, reprezentam Asociaţia în Italia, etc. De aceea, în 2005, am sărit, la propriu, ca ars atunci când d-l Dinu Zamfirescu, omul propus de mine, după îndelungi bătălii, ca presedinte al INMER, a fost în stare să emită, la 18 martie, sceleratul Ordin de incendiere a circa 70%, după cum însuşi recunoaşte, din Arhiva Gane, adusă de mine în 2004, în cadrul unei misiuni oficiale a Institutului. Cu preţul postului meu, cum scria, în Observator Cultural, arh. Dan Ciudin, din Munchen, nepotul lui Gane, am salvat acea arhivă, şi nu regret. Iată legătura mea afectivă cu acţiunea de denunţare a demolărilor

În privinţa altor instituţii, o să mai repet numele Cenaclului regretatului scriitor Leonid Mămăligă, Casa Română - de care se ocupa prinţul Alex. Ghica, fost director al biroului românesc al OPFRA, Centrul Român de Cercetări, al profesorului Roni Poghirc, ce se reunea, periodic, la Sorbona, Biblioteca, Sala de Conferinţe – în care am avut cinstea să ţin şi eu o prelegere despre originile Monarhiei româneşti - şi Caminul Misiunii (Greco-) Catolice Române, din 38, rue Ribera, animat de jovialul părinte Victor Surdu (unde se va muta Casa Română în anii ’90), evident, istorica Biserica Ortodoxă Română. Mai existau si alte organizaţii: Asociaţia Francezilor Originari din România, Comitetul Francez pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, un fel de secţie a LDHR, rafinata revistă literară Limite, scoasă de V. Ierunca, Comitetul Naţional Român, un fel de embrion de guvern în exil, activ în anii 50 şi reactivat în 1980, întâi sub patronajul Regelui, si sub preşedinţia Ioanei Brătianu, - preluat, apoi, de d-l Cicerone Ioniţoiu, care scotea un periodic, Lupta Română (devenită, ulterior, Desteaptă-te Române!), Asociaţia Foştilor Detinuţi Politici, a lui Radu Câmpeanu şi Dinu Zamfirescu (istoricamente, cea mai veche asociaţie de acest fel), o revistă Vatra, cam legionaroidă, editată de un anume Vălimărescu, revista Catacombes, dedicată „Bisericilor tăcerii” din tot Estul, dar cu mult despre România, editată de conaţionalii noştri Sergiu si Valerie Grossu, Biblioteca Sergiescu, lăsată de marele matematician cu acelaşi nume, etc.

VII. Perceperea de către francezi a exilul românesc Exilul nostru, cel din anii ’80, a fost un exil fericit, incomparabil cu cel de

până prin 1977. Era din ce în ce mai credibil pe măsură ce devenea din ce în ce era mai in-credibil regimul Ceauşescu şi ambasada RSR. Pe zi ce trecea, în crescendo până la Revoluţie, noi eram adevăraţii ambasadori ai României, noi reprezentam România adevărată. Îmi aduc şi acum aminte de prima demonstraţie românească la care am luat parte activ. Prima demonstraţie, ca şi prima dragoste, nu se uită…

403

Adrian NICULESCU

Era o zi de 8 mai, 1984, ziua P.C.R. Ambasada organiza o recepţie. În poartă festivă a Ambasadei, de pe rue Saint Dominique, le-am găsit, nu mi se sterge din minte, pe Ioana şi pe Maria Brătianu, distribuind deja manifeste. Prin preajmă (cartier general -. braseria din colt), mai erau Mihnea Berindei, Matei Cazacu, Ruxandra Pellazza. În total, dacă eram acolo 8-9 oameni. În faţa noastră, solicitaţi de Ambasadă, deci, obligaţi să vină, un întreg dispozitiv al poliţiei franceze, cu scutieri, deoarece tovarăşii de la ambasadă (natural, manifestaţia fusese anunţată la prefectură şi autorizată) se plânseseră că urmau să vină nişte terorişti, nişte duşmani ai poporului, nişte legionari... Cei de la poliţie erau oameni foarte normali şi decontractaţi, discutau cu noi într-un mod foarte amical. Doamnele Brătianu împărţeau, de pe trotuar, nişte manifeste care denunţau regimul Ceauşescu celor care intrau în ambasadă, dar de fapt, mai mult le dădeau la trecători, deoarece, ca să fiu sincer, în ambasadă nu prea intra nimeni. E drept, şi ocazia era cam grotescă - ziua Partidului. Să ne punem în pielea diplomaţilor RSR. Pe cine să inviţi în astfel de situaţii?. Am numărat doar în jur de opt persoane care le-au călcat pragul, dintre care una singură mai importantă, ambasadorul Vietnamului. Penibil a fost că, la un moment dat, costumaşele din interior, cum le-ar spune Goma, s-au grupat umăr la umăr, formând un zid, să nu mai vedem noi în curte. Făceau loc doar atunci când sosea câte unul dintre rarii invitaţi. Atunci au început să ne înjure în stil birjar. Asta arăta nivelul. A răspuns Matei Cazacu. Vă daţi seama, schimbul de replici. Bietele surori Brătianu. Curând după aceea, m-am înscris propriu-zis în Ligă. Liga a fost pentru mine „sala de antrenament” unde am învăţat ABC-ul acţiunii politice, cum să organizez o manifestaţie, etc., o întreagă experienţă dobândită, pe care am folosit-o cu succes, zic eu, în Italia…

VIII. Din istoria exilului românesc în Franţa, din perioada postbelică, până

la Revoluţia din 1989 Istoria exilului a cunoscut mai multe faze: Situaţia exilului a fost extrem de

tristă în anii’50. Era ignorat. Nu aveau credibiliatate, în sensul că nu erau ascultaţi. Multi occidentali erau literalmente surzi. De exemplu, Monica Lovoinescu în volumul său autobiografic La apa Babilonului, relatează drama românilor care nu se puteau înţelege cu francezii, îmbibaţi de idei comuniste, şi care îi considerau reacţionari. Emblematică pentru acea perioada este soarta pe care a avut-o rusul Kravscenko, autorul lucrării „Am ales libertatea”, un titlu care a făcut înconjurul lumii şi care a şi lansat noţiunea. Kravscenko, interpret în cadrul delegaţiei sovietice la Conferinţa de la Paris din ’46, a cerut azil politic. Cartea este povestea lui. În ciuda unui mare succes de public (cartea a cunoscut numeroase traduceri), omul a fost supus unui asemenea linşaj, acuzaţii infamante, că ar fi spion, şantajuri, etc. încât a sfârşit prin a se sinucide. O dramă. Era epoca poeţilor stalinişti Louis Aragon şi a tovarăşei sale (la propriu!) Elsa Triolet, care deţineau un fel de drept de veto comunist asupra multor publicaţii culturale. Plus Jean Paul Sartre si influenta lui covîrşitoare. În schimb, statul francez era generos prin instituţiile sociale pe care le avea. Dar în mediile universitare, dacă nu erai comunist, se pătrundea foarte greu. Virgil Ierunca, el însuşi un om cu un trecut de stânga, a publicat, ani îndelungaţi, împreună cu fostul sindicalist şi deputat interbelic PSD, Eftimie Gherman (iniţiatorul clubului foştilor parlamentari români în exil), şi cu ajutorul sindicatului muncitoresc necomunist CGT-Force Ouvriere, o masivă revistă de exil, cu nume sugestiv, România Muncitoare, „organ al sindicatelor libere româneşti în exil”. Această revistă, România Muncitoare, a fost una dintre publicaţiile

404


reprezentative ale refugiului românesc. Dar, repet, în mediile intelectuale care contau, în Franţa, numai comuniştii aveau acces. Unul ca Ierunca era exclus. Să ne aducem aminte scandalul declanşat de acordarea premiului Goncourt, cel mai prestigios din Franţa, lui Vintilă Horia, prin 1960. Prin presiunile orchestrate de comunişti, la ordinul Bucureştiului, a trebuit să-i fie retras… Cam acelaşi lucru i s-a întâmplat şi controversatului scriitor Constantin Virgil Gheorghiu, cu celebrul său roman, „A 25-a oră”, care a dat şi numele unei librării, lângă Pantheon. Te linşau.

În anii’60, odată cu ruptura de Moscova, din 1964, cu timida liberalizare, cu Ceauşescu, cel din prima versiune, etc. prestigiul regimului de la Bucureşti creşte. Devine util pentru Occident, iar steaua exilului, atâta cât era, tinde să apună. E criza exilului. Cea mai gravă. În asemenea condiţii, exilul începe să decadă grav, în sensul că îşi pierde credibilitatea, cu cât se ridica prestigiul guvernului comunist (ce acum se declara reformat!). După aproape 20 de ani de luptă continuă, rezultatele sunt dezamăgitoare, bilanţul deprimant. Nici o speranţă nu s-a materializat, dimpotrivă. Soarta părea a surâde duşmaniilor de moarte. Mulţi dintre exilaţii istorici sunt traumatizaţi de o astfel de evoluţie. Drept consecinţă, unii suspendă lupta, alţii o abandonează de-a dreptul. Un om consecvent, precum Neagu Djuvara, pleacă în Africa… Alţii lasă treburile publice pentru a se replia pe propriile probleme existenţiale. Puţini mai ţin steagul drept.

„Pragmaticii”, aparent, par a avea câştig de cauză. Tot mai mulţi ajung să creadă că s-au bătut cu morile de vânt, ceea ce demoralizează. Unii, chiar de bună credinţă, îi incită pe exilati la „realism”, la „moderaţie”. Prin anii ’66, ’67’, ’68, în exilul românesc începe fenomenul colabraţionistului, vezi cazul Uscătescu, din Spania. Mulţi dintre vechii refugiaţi capitulează, când nu pactizează. Era grea viaţa de refugiat român în anii 60, când toate cancelariile îl lăudau pe Ceausescu. De Gaulle la Bucureşti, în mai, 1968 (manifestaţiile studenteşti de la Paris îl vor prinde la Craiova), primul sef de stat occidental care vizitează ţara. Nixon, primul preşedinte american la est de Cortina de fier, în 1969, ambii sunt aclamaţi în delir. Şi totuşi, paradoxal, tocmai atunci începe un al doilea val de sosiri (fără întoarcere) din România. Călătoriile se înmultesc, tot mai mulţi români, după 20 de ani de înghet aproape total, reuşesc să viziteze Occidentul, destui aleg libertatea. În momentul său de minimum istoric, exilul primea totusi limfă nouă.

Exista, pe atunci, în România, o mai liberă circulaţie, dar şi o confuzie de situaţii şi de roluri, prin anii aceea. De exemplu, oameni de bună credinţă se înscriau în partid, cazul Pleşu, Goma, proaspăt ieşit din puşcărie. În anii 60-’70, creşte numărul celor care reuşeau să plece din ţară, chiar dacă regimul limita încă drastic plecările, chiar dacă, până prin anii ’77, în Occident, regimul lui Ceauşescu era bine văzut. Paul Goma este cel ce reuşeşte să inverseze situaţia. El pur si simplu a răsturnat percepţia României şi din acel moment începe o altă dinamică şi pentru exilul românesc, iar acest trend ascendent se va menţine astfel până la sfârşit, până la Revoluţia din Decembrie. Doar cineva cu mare ascuţime, precum Mihnea Berindei, fusese în stare să observe, dincolo de euforia din ’68, strângerea de şurub ce avea să vină. Din toamna lui ’68, imediat după Praga, el înţelesese că Ceauşescu a schimbat macazul politic, dar asta nu se percepea atunci mai deloc în ţară. Cert este că de-abia după ’77, după minima din anii ’64-’71-’75, a reînceput o perioadă fastă pentru exilul românesc. Dar, din păcate, nefericită pentru ţară

405

Adrian NICULESCU

La mijlocul anilor’70., în Franţa, în lumea culturii, se produce o răstrurnare ideologică de proporţii. Într-o vreme când circula intens, când nu se jura decât pe maoism, khmer-roşism şi pe toate marxismele şi comunismele din lume – mai ales în mediile intelectuale şi universitare franceze şi italiene pe care le cunosc bine – când mişcarea comunistă mondială şi Blocul sovietic se simţeau la apogeu.

Schimbarea fără precedent despre care am amintit a fost opera, efectul „noilor filosofi”, afirmaţi prin anii’75-’76. Prin simpla forţă a ideilor lor, ei reuşesc să demarxizeze aproape întreaga cultura intelectuală franceză. Şi o fac repede! Exponenţii noului curent de gândire, care a reuşit imposibila întreprindere de detronare, la propriu, a marxismului, erau câţiva tineri sub treizeci de ani care se numeu Bernard-Henry Lévy André Gluksmann, sau Jean-Marie Benoist. Cu toţii aveau la activ o militanţă stângistă, un trecut şaizecioptist, chiar baricardier, maoist. Dar s-au vindecat. Întâi pe ei, apoi şi pe ceilalţi. Incredibilă răsturnare! De negândit înainte să izbucnească. În momentul când a pornit, a răscolit şi a mistuit, ca într-o văpaie, tot balastul eşafodajului lemnos al învechitului şi putredului comunism. O autentică revoluţie copernicană! Unii dintre ei se aflaseră chiar la originea ’68-iului, pe când circula în forţă maoismul şi toate celelalte aberaţii comuniste, antioccidentale, tiers-mondiste, pro-Vietnam, Marcuse, Angela Davis, etc. ce se exprimau în publicaţii ca: Libération, Le Nouvel Observateur, etc.

A existat un moment de cotitură, când aceşti intelectuali, fosti maoişti, foşti extremişti, ce „urlaseră cu lupii” lozici de-a dreptul criminale, turbate, ca de pildă: „Stalin, Beria, NKVD!”, s-au interogat pe sine şi-au dat singuri seama de propria lor absurditate! Un lucru e sigur. E clar că fuseseră oneşti, sinceri, chiar şi atunci când scandau monstruozităţi. N-o făcuseră cu bună ştiinţă. Mai degrabă nu ştiuseră ce fac. O formă de beţie! Întreaga lor evoluţie ulterioară o confirmă. Din propria lor iniţiativă şi-au revizuit total atitudinea. Când s-au trezit din beţie, singuri s-au pus să îndrepte lucrurile. şi cu câtă eficacitate! Experienţa propriului lor pro-totalitarism le-a fost, pe semne, ca un fel de auto-vaccin cu ajutorul căruia, ulterior, s-au imunizat. Din experienţa lor şaizecioptistă, pe care şi-au asumat-o dar au şi denunţat-o, n-au mai păstrat decât componenta libertară. Cu stilul lor militant, ei continuă şi acum să strige adevărurile incomode, impopulare, nu se tem să meargă contra curentelor majoritare, se găsesc până astăzi în fruntea tuturor bătăliilor pentru libertate.

În legătură cu fenomenul ’68. A fost un fel de răscoală a celor cărora li s-a acrit cu binele. E incredibil cum puteau scanda lozinci criminale tocmai fii primei generaţii crescute în bunăstare, o bunăstare fără precedent în istoria omenirii, cea a societăţii occidentale post-planul Marshall. Revenind la schimbare, la şcoala noilor filozofi, pot spune că a avut un efect devastator pentru cultura comunistă. Acesta este de fapt şi momentul când exilul românesc începe să fie redescoperit, ascultat, recunoscut. La finele anilor ’70, aura lui Ceauşescu pălise ireparabil. Lovitura de graţie a primit-o începând cu cazul Goma, în 1977. Iată de ce spun că exilul pe care l-am apucat eu, după 1983, a fost un exil fericit. Era ascultat, crezut, respectat şi, dulcis în fundo, în final, de fapt, şi victorios. Ştiu preabine că, cel puţin în mediile fostului nostru exil, e la modă lamentarea, defetismul, ostentarea sau mimarea insatisfacţiei cronice. Eu nu gândesc aşa. Cum altfel poate fi numită şansa de a trăi, chiar şi de la distanţă, o zi unică precum 22 Decembrie? N-a fost victorie chiar şi numai faptul de a fi apucat clipa întoarcerii într-o Românie eliberată după dorinţa noastră cea mai arzătoare, dar pe care o socoteam, practic irealizabilă? N-a fost victorie să ne întoarcem

406


în ţară, modeşti, fără pretenţii, dar, totuşi, ca învingători - învingători morali, în idealurile noastre (cum, eu cel puţin, sincer, mă consider), învingători şi faţă de „realiştii” aceia care ne acuzau de donquichottism - aşa cum nici nu îndrăzneam să sperăm, decât poate în visele cele mai frumoase, până în buza Revoluţiei? Uneori, nici acum, după 19 ani, nu-mi vine să cred… Cred cu tărie că la temelia libertăţii de azi a României, o cărămidă cât de mică a fost pusă şi de exilul nostru, deci şi de mine, personal.

IX. Concluzii Exilul românesc şi-a avut o dublă menire: de a fi, în Lumea Liberă, vocea celor

fără de voce, mai precis, a celor cărora le fusese tâlhărit dreptul la voce, şi de a fi amplificatorul, cutia de rezonanţă, a acelor oameni curajoşi care, prin mii de pericole, reuşeau să se opună din interior – disidenţii, rezistenţii sau opozanţii. În accepţiunea mea, aceşti termeni sunt strict sinonimi, şi numai cu rea credinţă am putea să-i separăm sau chiar să-i opunem unul altuia. Pentru a sintetiza: spre deosebire de exilul din anii’50, care, în ciuda dificultăţilor de a ieşi din propriul ghettou, deci de comunicare cu opinia publică locală, ignorantă, indiferentă sau manipulată (care-i acuza de reacţionarism sau chiar de fascism, mai ales în Europa; mult mai bine comunicau cu guvernele!), îşi păstrase ferm convingerea că totul se va termina repede şi că se vor întoarce pe cai albi înapoi, noi, paradoxal, generaţia care avea să vadă sfîrşitul şi să revină acasă – tocmai deoarece aveam perspectiva celor patruzeci de ani scurşi de comunism - nu ne mai făceam nici un fel de iluzii că ne vom întoarce sau că regimul de la Bucureşti ar mai putea cădea vreodată… Cel puţin nu în decursul vieţii noastre. Asta gândeam eu. Plecarea noastră era o ruptură totală, chiar dacă ne încăpăţânam să păstrăm legătura cu cei lăsaţi în urmă. Tot ceea ce puteam face pentru ei era să le susţinem moralul, personal, şi cu lupta noastră de exil. Ştiam că drum de întors nu exista. Cunoşteam sensul cuvântului definitiv.

În schimb, noi, chiar dacă păream fără speranţe, fără perspective concrete, ne-am bucurat, spre deosebire de înaintaşii noştri, de simpatia străinilor în mijlocul cărora acţionam, am fost încurajaţi, ajutaţi, glasul nostru ajungea şi la autorităţile ţărilor de refugiu, mesajul nostru „trecea”, mai ales, eram crezuţi. Iată ceea ce numesc eu Exilul fericit. Anii de după 1977, şi mai ales ultimii dinainte de Revoluţie, pe care i-am trăit eu, au fost realmente epoca unui exil fericit, împlinit, sigur de sine. Şi cei din anii 50 ştiau că aveau dreptate, dar nouă ni se mai şi spunea! Psihologic, conta mult. Şi, repet: cu cât se afunda imaginea lui Ceausescu şi a comunismului în general, cu atât creştea interesul pentru Exil. Din punctul de vedere strict al condiţiei exilatului, asta a fost „şansa” noastră. Cu totul altfel au stat lucrurile pentru unguri sau polonezi. Prin moderarea treptată a regimurilor respective, lucrurile îşi pierduseră claritatea pe care o aveau pentru noi. Nicăieri o cădere de regim nu a prezentat mai mult „efectul saună”, de trecere bruscă, totală, de la cald la rece, ca la noi. Încă o dată, poate că toţi refugiaţii din lume şi-ar fi dorit să simtă ce-am simţit noi, la 22 Decembrie.

Iată de ce, atunci, am socotit că aveam datoria, cu orice preţ, să ţinem aprinsă făclia exilului. Iată de ce, acum, odată revenit acasă, şi ca fost exilat, şi ca istoric, am simţit obligaţia de a crea o instituţie a Statului care să strângă mărturiile şi să păstreze amintirea exilului, care altminteri, s-ar risipi. În plus, considerând că, personal, din raţiuni anagrafice, sunt poate ultimul, ca vârstă, dintre exilaţi, şi, deci, cel care, în

407

Adrian NICULESCU

principiu, ar putea să ducă cel mai departe, în timp, memoria acestora, cu atât mai mult mi-am dorit cele de mai sus. Aşa s-a născut INMER.

Bibliografie selectivă

ADAM, Georgeta, ADAM, Ioan, Proba Exilului, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 2002 BEHRING, Eva, Scriitori romani din exil - 1945-1989, Editura Fundaţiei Culturale Romane,

Bucureşti, 2001 BOTEZ, Mihai, Scrisori către Vlad Georgescu, Editura Fundaţiei Culturale Române,

Bucureşti, 2003 CALAFETEANU, Ion , Exilul românesc. Erodarea speranţei. Documente (1951-1975),

Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003 Idem, Politică şi Exil, 1946 – 1950, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000 Cei care au spus nu (editor Romulus RUSAN), Editura Fundaţiei Academia Civică,

Bucureşti, 2004 CONSTANTINESCU, Silvia, Exil - oameni si idei, Editura Curierul Românesc, Bucureşti,

1995 DUMITRESCU, Vasile C., O istorie a exilului românesc (1944-1989), Editura Victor Frunză,

Bucureşti, 1997 Exil - masă rotundă la GDS, revista 22, Nr. 18, din 2-7 mai 2001 şi Nr. 19, din 8-14 mai 2001 EXILUL, în Secolul 20, Nr. 10-12/1997, 1-3/1998 (391-396), FLERS (de), René Al., Radio Europa Liberă şi exilul românesc, Editura Vestala, Bucureşti,

2005. FRUNZA, Victor, Pentru drepturile omului în România, ed. II, Editura Victor Frunză,

Bucureşti, 1990 Georgeta ADAM, Ioan ADAM, Proba Exilului, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 2002 GHERMAN, Eftimie, 30 de ani de exil, INMER, 2006, LOVINESCU, Monica, La apa vavilonului. Vol I, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, vol.

II, 2001. Idem, Unde scurte - I, Editura Humanitas, ediţia a II-a Bucureşti, 1990 (prima ediţie: Limite,

Madrid, 1978), Seismograme. Unde scurte – II, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, Posteritatea contemporană. Unde scurte III, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, Est-Etice. Unde scurte - IV, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, Pragul – Unde scurte - V, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.

Idem, Jurnal (1985-1988), Editura Humanitas, Bucureşti, 2003 Idem, Jurnal (1981-1984), Editura Humanitas, Bucureşti, 2002 MANOLESCU, Florin, Enciclopedia Exilului Literar Românesc, Editura Compania,

Bucureşti, 2003 MARINESCU, Aurel Sergiu, O contribuţie la istoria exilului românesc, vol. I, II, III,

Bucureşti, 1999 Mihai BOTEZ, Lumea a Doua, Editura DU Style, Bucureşti, 1997 NICULESCU, Adrian , - Un secol al exilului românesc, în Dosarele Istoriei, Nr. 1/2001,

2/2001, 3/2001 Idem, 25 de ani de la mişcarea Goma, în Observator Cultural, Nr. 113, 23 – 29 aprilie 2002 Idem, Din Exil / După Exil, Editura Univers, Bucureşti, 1998 Idem, Martor al Istoriei - Emil Ghilezan de vorbă cu Adrian Niculescu, Editura ALL,

Bucureşti, 1998. Idem, Români şi evrei în exilul românesc, în Observator cultural, Nr. 133, 10-16 septembrie

2002, pp. 5-10 NICULESCU, Adrian ; TOADER, Mihaela, Europa Liberă, vocea culturii româneşti

autentice (in memoriam Virgii Ierunca), în vol. : Experimentul Piteşti, Actele simpozionului PERT ‘06, Fundaţia Culturală Memoria, Filiala Argeş, Piteşti, 2007

408


PELIN, Mihai, Opisul Emigraţiei Politice, Editura Compania, Bucureşti, 2002 PRICOP, Lucian, Dicţionarul esenţial al exilului românesc, Editura Domino, Bucureşti,

2005 Români în exil, emigraţie şi diaspora. Documente din fosta Arhivă a C.C. al P.C.R. (volum

îngrijit de dr. D. Dobre şi Dan Taloş), Editura Pro Historia, Bucureşti, 2006 STOLOJAN, Sanda, Sub semnul depărtării. Corespondenţa Constantin Noica – Sanda

Stolojan, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006 Idem, Nori peste balcoane, Jurnal din exilul parizian, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996 Sursele Securităţii Informează, ediţie îngrijită de Dumitru Dobre, Iulia Huiu şi Mihaela

Toader, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008.

409

Repere ale evoluţiei presei scrise din Republica Moldova

Georgeta STEPANOV

Aspects of the printed press evolution in the Republic of Moldova

Abstract. This article reveals the evolutionary frame of the printed press demand and offer. The factors what affect the demand and the offer, so those of internal media as those of external media, originate in several basic fields: political, economical, social and legislative.

The impact and intensity degree of some factors is directly linked to the changes what occur in our society. The research of these factors is very important in diminishing the great disparity between the demand and the offer in the printed press. Also, through this research, a relevant role is played in the enhancement of the printed press impact and effects upon the society.

Cuvinte cheie: presă scrisă, instituţii mass-media, cadru legislativ, factor

socio-cultural, factor economic, factor politic Transformările social-politice, economice şi spirituale, atestate în ţările ex-

sovietice după 1990, inclusiv şi în Republica Moldova, au modificat substanţial structura şi tipologia sistemului mass-media, formele şi metodele de selectare, prelucrare şi furnizare a informaţiei, au contribuit, în mod direct, la apariţia diverselor fenomene mediatice – toate acestea reprezentând o constantă a dinamicii evoluţiei mijloacelor de informare în masă din ţările post-comuniste. Noile fenomene mediatice – caracteristici de bază ale procesului de trecere de la un sistem centralizat şi dirijat la unul descentralizat şi liber, se înscriu într-o logică generală a stării societăţii în genere. „Procesul – dat fiind implicaţiile organizatorice, economice, financiare şi tehnice mult mai lesne de rezolvat, cel puţin într-o primă etapă – a cunoscut în domeniul presei scrise o adevărată explozie.”1

Istoria presei scrise este, în primul rând, istoria libertăţii de conştiinţă. Evoluţia libertăţii de conştiinţă la finele anilor ’80, începutul anilor ’90 ai secolului trecut a catalizat dezvoltarea substanţială, deşi inegală, a ziarelor şi revistelor în Republica Moldova, presa ajungând să reprezinte modelul optim de funcţionare şi de dezvoltare a sistemului politic al societăţii, a economiei naţionale, a curentelor culturale, organizaţiilor sociale, sectorului non-guvernamental, etc. Jurnalismul, în opinia cercetătorului rus Şcodin M., reflectă construirea societăţii în ansamblu ca un model de comportare a tuturor puterilor reformatoare.2

Cercetarea activităţii evolutive a instituţiilor de presă din mass-media moldoveneşti scoate în evidenţă transformările foarte rapide şi spectaculoase care au avut loc în perioada post-totalitară. Schimbările macro-sociale şi perturbările politice au influenţat substanţial toate sferele vieţii. Domeniul comunicaţional din ţara noastră a

1 M. Cernat, Conceperea şi elaborarea ziarului, Bucureşti, 2002, p. 69 2 M. Şcodin, Jurnalistica i reforma politicescoi sistemî, Vestnic Moscovscogo Universiteta. C. 10 Jurnalistica, 1988, nr. 5, p. 7

410


fost marcat de spulberarea monopolului unui singur partid, afirmarea pluralismului de opinii, afirmarea legilor economiei de piaţă, apariţia sectorului privat, etc. Presa acelui moment a exprimat nevoia de eliberare, de solidarizare, a devenit un instrument combativ împotriva vechiului regim şi o tribună de răspândire şi de implementare a noilor standarde democratice. Ea s-a afirmat drept foarte omogenă în isteria sa anti-sovietică, extrem de influentă, cu o mare capacitate manipulatoare şi agitatorică. În lipsa unei concurenţe serioase din partea altor sisteme media, presa scrisă a înregistrat iniţial un succes eclatant, favorizat şi de enormul interes al publicului faţă de multiplele transformări. Astfel, tirajele unor publicaţii periodice cresc de la zeci la sute de mii de exemplare („Literatura şi Arta” – 250 de mii de exemplare; „Moldova Suverană” – 400 000; „Tineretul Moldovei – 240 000”).

Într-o societate democratică, cu o economie liberă şi descentralizată, succesul sau eşecul presei depinde de adaptarea corespunzătoare la condiţiile politice, sociale şi economice nou apărute. În ultimii 16 ani instituţiile de presă din Republica Moldova au trecut printr-o perioadă a reformării, a restructurării şi s-au ciocnit de nenumărate probleme, care au lezat şi împiedicat dezvoltarea presei ca organ puternic, stabil, echilibrat şi liber în acţiuni. Activitatea presei a fost influenţată, direct sau tangenţial, de mai mulţi factori extramediatici şi intramediatici, efectele puternice şi directe ale cărora au modificat radical starea de lucruri din presa moldovenească.

În studiul „Jurnalistul universal”, David Randall face o trecere în revistă a celor mai semnificativi factori care pot submina considerabil activitatea, impactul şi efectele presei. Printre factorii care determină cum, cât de rapid, în ce cantităţi şi la ce preţ ajung ziarele la cititori se numără:

1. Controlul guvernamental: hărţuirea, cenzura, sistemul de autorizare sau de interzicere a apariţiei ziarelor, legile privind incitarea la revoltă, viaţa privată şi secretul de stat, măsurile fiscale şi legislative, cum ar fi impozitele pe hârtie, pe ziarele tipărite, pe publicitate sau pe proprietatea de presă.

2. Constrângerile legiferate: legi privind calomnia, sfidarea tribunalului, viaţa privată, dreptul la replică şi libertatea de informare etc.

3. Distribuţia: costul, mijloacele, tehnologia, viteza şi proprietatea asupra distribuţiei.

4. Tehnologiile tipografice: viteza, capacitatea şi costul tehnologiei atât pentru tipărirea, cât şi pentru conceperea ziarelor.

5. Tehnologiile jurnalistice: capacitatea şi viteza echipamentelor de colectare a informaţiilor şi imaginilor (maşini de scris, telefoane, agenţii de ştiri, telegraful, faxul, computerul, sateliţii etc.).

6. Publicitatea: oferta şi cererea de anunţuri de mică şi mare publicitate au un impact major asupra costului şi preţului ziarelor, ca şi capacitatea tehnică a ziarelor de a reproduce desene şi fotografii în reclame.

7. Capitalul şi tipul de proprietate (proprietar unic, companie, corporaţii, companii multinaţionale, trusturi, partid politic, proprietate a statului şi subvenţionări) influenţează atât cantitatea ziarelor, cât şi libertatea presei.

8. Forţa de muncă : disponibilitatea, capacitatea, calitatea, costul şi flexibilitatea forţei de muncă sunt factori esenţiali, care por influenţa potenţialul instituţiilor mass-media.

Printre factorii care determină cantitatea produselor mediatice consumate şi afectează cererea de presă se numără:

411

Georgeta STEPANOV

1. Gradul de alfabetizare şi educaţie: rata alfabetizării, gradul de înţelegere a cuvântului scris şi nivelul de „cultură mass-media".

2 Democraţia: numărul de oameni cu drept de vot, alegeri libere, regimul şi sistemul politic, numărul de instituţii care răspund cu transparenţă, etc.

3. Pieţele şi bugetul de cheltuieli: bogăţia unei societăţi influenţează nu numai cererea de ziare, ci şi de bunuri de consum pe care le vând potenţialii cumpărători de reclamă şi, astfel, şi piaţa publicităţii.

4. Preţul: ziarele sunt produse foarte perisabile, fără valoare de revânzare. Chiar şi în pieţele cu venituri mari, oamenii sunt foarte sensibili la modificările preţurilor.

5. Concurenţa în mass-media: existenţa sau inexistenţa surselor alternative de informaţie şi divertisment, aşa precum: radioul, televiziunea, computerele, sistemele prin satelit şi cablu, etc.

6. Timpul disponibil: timpul liber pe care îl au cititorii la dispoziţie e direct legat de timpul pe care îl au pentru lectura, şi, deci, pentru consumarea informaţiei de presă.

7. Calitatea presei: o presă partizană, subiectivă sau percepută ca fiind sub controlul guvernului, care, din alte raţiuni, nu se ridică la înălţime din punctul de vedere al calităţii şi deontologiei, poate fi un factor de diminuare a cererii3.

Putem specifica câteva domenii de bază, în care îşi află originea factorii menţionaţi: politică, drept, economie, cultură. Şi aceasta din motivul că între presă şi instituţiile socio-politice şi economice ale unei societăţi există o interdependenţă directă. Or, presa nu poate exista în afara acestor domenii: pe de o parte, domeniile respective sunt obiect de cercetare pentru presă, pe de alta legităţile economice cât şi politice sunt factorii de bază, care reglementează şi determină însăşi existenţa şi activitatea instituţiilor mediatice.

„În viaţa politică a societăţii presa joacă un rol binar: pe de o parte, ea reflectă politica (funcţia reproductivă), pe de alta – o creează (funcţia productivă).”4 Sistemul mass-media, însă, „întotdeauna prea forma şi nuanţele acelui sistem social-politic în interiorul căruia îşi înfăptuieşte activitatea de reglare a relaţiilor dintre diverse subsisteme ale lui. Conştientizarea acestor aspecte ale societăţii formează baza oricărui concept sistemic al presei.”5

Procesele de renovare a realităţii sociale în etapa iniţială a tranziţiei şi-au găsit expresia calitativă şi cantitativă în activitatea mijloacelor de informare în masă. Transformările complexe de atunci, care au constituit principalul obiect de reflectare al presei, au condus la modificarea caracterului, a politicii editoriale şi a conceptului instituţiilor mediatice, determinând diferenţierea acestora. „Dobândirea libertăţii cuvântului, a dreptului şi a capacităţii de exprimare liberă, necenzurată a opiniei proprii, în consens sau mai degrabă în dezacord (în răspăr chiar cu opinia majorităţii), au condus într-un ritm extrem de accelerat, la înmulţirea mas-media independente.”6

Presa independentă nu presupune ziare nepolitice sau de opoziţie, ci ziare autonome din punct de vedere comercial, imparţiale şi obiective. Cu regret putem 3 Vezi: D. Randall, Jurnalistul Universal, Iaşi, 1998, p. 236-238 4 A. Cicianovskii , V. Şklear, Politica. Pressa. Vlasti, Moscova, 1993, p. 38 5 F. Cibert , T. Tiberson, I. Şramm, Cetâre teorii peceati, Apud A. Cicianovskii, V tenetah cvobodî, Moscova, 1995, p. 116 6 M. Cernat, op.cit., p. 68.

412


constata că majoritatea ziarelor independente din Republica Moldova, în anumite momente, au manifestat o atitudine politică foarte sinuoasă şi adesea marcată de oportunisme. În categoria presei independente, de-a lungul anilor, s-au înscris mai multe publicaţii periodice, între care: „Accente”, „Jurnal de Chişinău”, „Timpul”, „Săptămâna”, „Ziarul de gardă”, „Gazeta Liberă”, „Făclia”, „Natura”, „Business-Info”, „Tainele Sănătăţii”, „Arta Medica”, „Promo Plus”, „VIP Magazin”, „Punkt”, etc. „Apariţia presei libere a reprezentat primul segment de instituţionalizare a libertăţii cucerite în stradă, de normalizare a spaţiului public.”7

Pluralismul de idei a condus la implementarea pluralismului în presă, fapt ce a modificat substanţial şi structura jurnalismului autohton. Astfel, pe lângă presa independentă apar noi categorii, aşa precum presa pluripartidistă: „Ţara” (PPCD), „Mesager” (PFD), „Pământ şi oameni” (PDAM), „Luceafărul” (PRCM), „Comunist” (PCRM), „Social-Democratul” (PSDM), „Alianţa Moldova Noastră” (AMN), etc. De menţionat faptul că mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut a constituit perioada de înflorire a presei pluripartidiste. Astăzi se poate observa dispariţia cvasi-completă a presei de partid, cu câteva excepţii („Comunist”, „Democraţia”, „Socius”).

O altă categorie de presă, care s-a înregistrat pe piaţa informaţională a Republicii Moldova în perioada de tranziţie, e cea particulară: „Avto-Foto”, „Est-Curier”, „Gazeta de Vest”, „Accent Provincial”, „Cuvântul liber”, „Unghiul”, „Observatorul de Nord”, „Nunta”, etc. În sistemul mass media din ţară au mai apărut următoarele categorii de presă: de divertisment („Chef”, „Tropoţel şi Tropoţica”, „Sport Plus”, „Viaţa familiei şi nu numai”, „Casa Mare” etc), presa confesiunilor religioase („Altarul Credinţei”, „Curier Ortodox”, „Cuvântul Adevărului”, „Clopotniţa Moldovei”, „Luminătorul”, „Alfa şi Omega”, etc), presa societăţilor de tip SRL, SA („Contabilitate şi Audit”, „Farm Expres”, „Promo Plus”, „Capital”, „Arta Medica”, „Makler”, etc). Noile condiţii social-politice şi economice au înlesnit lansarea mai multor publicaţii, eterogene ca statut, care, mai târziu, au şi stat la baza constituirii spaţiului informaţional moldovenesc.

La rândul său, presa, asigurând fluxul de informaţii pentru satisfacerea necesităţilor informaţionale ale societăţii, a influenţat mult viziunea şi comportamentul social al indivizilor, opinia publică şi, în fine, relaţiile social-politice din ţară. „Caracterul şi potenţialul societăţii, gradul de eficienţă al procesului politic poate fi apreciat în funcţie de accentele pe care le pune presa în contextul epocii.”8 „Accesul la procesele de comunicare şi controlul acestora creşte odată cu creşterea statutului social, a puterii sociale şi economice.”9 Deci, e lesne de observat existenţa unei influenţe reciproce între mass-media şi realitatea socială, influenţă care asigură însăşi existenţa acestora.

Pentru ca să se menţină pe linia verticalităţii, presa are nevoie de implicarea vectorilor economici, politici, juridici care ar fi capabil, într-o măsură oarecare, să-i ofere o susţinere. La etapa iniţială a tranziţiei moldoveneşti acest lucru nu s-a întâmplat, vectorii respectivi devenind, de fapt, obstacole serioase în activitatea normală a presei. A fost nevoie de circa 10 ani pentru ca relaţiile şi mecanismele de interdependenţă ale sistemului mediatic cu celelalte sisteme soci-politice să se cizeleze

7 F. Ioncioaia, Introducere în presa scrisă, Iaşi, 2000, p. 47 8 A. Cicianovskii, V. Şklear, Politica. Pressa. Vlasti, Moscova, 1993, p. 38 9 D. Mcquail, Comunicarea. Institutul European, 1999, p. 200

413

Georgeta STEPANOV

cu desăvârşire, astfel, ca către anul 2000 să se ateste o stabilitate relativă în evoluţia presei autohtone.

Până la un anumit moment, spectrul politic influenţează arena informaţională, doar în mod indirect. O totală deplasare spre acapararea mijloacelor de informare în masă de către formaţiunile politice avusese loc la începutul anului 1995. Dacă în primii ani de tranziţie fiecare formaţiune tindea spre fondarea sau editarea unui ziar propriu (care informa cititorii, în mod angajat şi unilateral, iar prin aceasta promova imaginea şi ideologia partidului), mai târziu, formaţiunile politice au început să angajeze temporar publicaţiile periodice independente. Astfel, a apărut unul din cele mai nefaste fenomene în jurnalismul din Republica Moldova – partizanatul politic. De fapt, „factorul politic este cel care determină în cea mai mare măsură căile de evoluţie ale presei moldoveneşti, într-un cadru legislativ „fluctuant”, aflat în proces de formare, pe care îl influenţează în direcţia dorită.”10

Cadrul legislativ, de asemenea, constituie un factor important în evoluţia presei. Legislaţia mass-media în Republica Moldova este formată din legi speciale cu privire la presă: Legea presei, Legea accesului la informaţie, Codul deontologic etc., precum şi din dispoziţii ale altor legi cu aplicabilitate în domeniul mediatic.

În primii ani de elaborare a cadrului juridic al mass-media autohtone prevederile legislative erau foarte restrictive, fapt ce limita considerabil activitatea jurnaliştilor, îndeosebi a acelor care monitorizau activitatea puterii. O evoluţie pozitivă în plan legislativ s-a atestat doar atunci când organismele internaţionale, în special Consiliul Europei, a exercitat anumite presiuni. Ulterior, se fac mai multe modificări (în 1994 din Codul penal este exclus art. 118 – injuria, precum şi un alineat din art. 117 – calomnia; în 1996 este exclusă pedeapsa pentru injuria publică a Preşedintelui ţării), care au pus baza procesului de valorificare a drepturilor şi libertăţilor garantate de stat prin prisma tradiţiilor înrădăcinate în statele democratice. „Într-un timp relativ scurt au fost ratificate toate tratatele de importanţă majoră pe plan universal şi regional, statul s-a angajat să-şi armonizeze legislaţia internă cu standardele impuse de actele internaţionale ratificate.”11

Legislaţia civilă12 şi penală privind apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale, care vizează în mod direct şi activitatea mass-media, a înregistrat modificări esenţiale în primii ani ai mileniului al treilea. În anul 2002 a fost adoptat în lectură finală noul Cod penal, în 2003 acesta a intrat în vigoare, iar în 2004 a suferit modificări, când a fost exclus art. 170. „Anul 2004 este, fără îndoială, extrem de important, pentru că în acest an, a fost neîncriminată calomnia.”13

Unii jurnalişti consideră că, trecând peste atâţia ani de schimbări, problema libertăţii presei încă nu s-a rezolvat definitiv. Ei susţin că „în Republica Moldova s-a instaurat un regim cinic şi făţarnic, mafia politică comunistă îngemănându-se cu mafia economică. (...) Un regim de tip sud-american. Un regim cu o democraţie de vitrină. Libertatea de exprimare, drepturile omului sunt simple mulaje puse în vitrine pentru

10 Mass-media în Republica Moldova. Raport anual, UJM, p. 21 11 O, Pîrţac, Apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale a persoanei în Republica Moldova, Chişinău, 2005, p. 7 12 Vezi: Codul Civil al Republicii Moldova, nr. 1107-XV din 06.06.2002 (art. 16), M.O. nr. 82-86 din 22.06.2002 13 O. Pîrţac, op. cit., p. 99

414


naivii din Occident. În spatele acesteia se cască prăpastia mizeriei în care se zbate o societate decepţionată, şi înrăită... Pentru că unde dreptul la cuvânt nu e, nimic nu e...”14.

Oricum, schimbările pozitive în plan legislativ sunt evidente. Dacă la începutul perioadei de tranziţie cadrul legislativ imperfect a adus o mulţime de eşecuri în jurnalism, mai târziu, fiind permanent revăzut şi completat, ajunge să-şi capete perfecţiunea, cel puţin „de iure”, deşi nu una totală, şi asigură starea de stabilitate relativă în cadrul mijloacelor de informare în masă.

Factorul economic, de asemenea, a contribuit în cel mai direct mod la transformarea structurii şi tipologiei presei din Moldova. Industria mediatică se supune „unor factori cu o influenţă directă sau indirectă asupra producţiei: raportul dintre cerere şi ofertă, libera iniţiativă, concurenţa, intervenţia statului, coexistenţa formelor de proprietate, de la cea de stat până la până la cea particulară şi mixtă.”15 Când activitatea jurnalistică devine o afacere, instituţia de presă se transformă în agent economic, iar produsul informaţional – în marfă. De menţionat caracterul temporal sau chiar efemer al produselor informaţionale, ceea ce le face perisabile, reclamând producţia şi difuzarea continuă şi în flux a acestora.

Dacă majoritatea produselor specifice industriilor culturale se integrează în logica editorială, atunci „bunurile generate de industriile mass-media, se integrează în „logica fluxului” – ele sunt bunuri perisabile, a căror valoare de consum se deteriorează extraordinar de repede şi care trebuie înlocuite permanent cu alte bunuri.”16 Bunurile informaţionale, după Dorin Pop, sunt produse unificate, multifuncţionale, destinate satisfacerii unei nevoi heteroclite şi imprevizibile, (...) cu caracter de unicat17.

O marfă, însă, se cumpără, dacă ea corespunde intereselor şi necesităţilor sociale ale indivizilor. Acest adevăr a fost repede însuşit de jurnaliştii din Moldova, oferta presei fiind determinată şi ajustată la nevoile cititorilor, calitatea şi operativitatea producţiei generate de presă a crescut simţitor. Aspectul negativ al racordării presei în exclusivitate la interesele publicului este că s-a produs o diminuare a importanţei unor funcţii social-comunicaţionale, precum de informare, de socializare, de culturalizare în favoarea celei de divertisment. Negativ ar fi şi faptul că, în numele sporirii accesibilităţii unor categorii cât mai variate de consumatori la informaţia de presă, agenda jurnaliştilor a fost reorientată „de la faptul oficial la cel cotidian, de la normalitate la abatere, de la opinie la anecdotic...”18, materialele senzaţionale deseori prevalând asupra celor informative şi analitice. Mihai Cernat afirmă că „...asemenea intenţii generoase nu sunt menţinute în toate împrejurările, alunecarea pe panta divertismentului facil gratuit extinzându-se asupra tratării informaţiilor de orice fel”.19

Presa scrisă nu a devenit afacere rentabilă în Republica Moldova din mai multe considerente. Unul ar fi lipsa publicităţii în presă. Se ştie, însă, că suportul financiar de bază al unui ziar se datorează vânzării spaţiului util, adică publicităţii. În situaţia în care într-o ţară agrară, slab dezvoltată din punct de vedere economic, mai există şi un monopol asupra fluxului de publicitate, care reorientează agenţii economici spre anumite publicaţii periodice, majoritatea instituţiilor mediatice se află într-o stare 14 Ziarul „Timpul”, 12 februarie, 2004, p. 1 15 D. Pop, Mass-media, astăzi, p. 236 16 M. Coman, Introducere în sistemul mass-media, Iaşi, 1999, p. 34 17 D. Pop, op.cit., p. 236 18 M. Coman, Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, Iaşi, 1997, p. 214 19 M. Cernat, Conceperea …, p. 29

415

Georgeta STEPANOV

financiară deplorabilă. În Republica Moldova astăzi se atestă o concentrare a publicităţii în anumite ziare, celelalte fiind lipsite de posibilitatea de a-şi vinde spaţiul util şi de a-şi asigura, astfel, existenţa.

Un alt considerent ar fi şi faptul că limba de comunicare în afaceri la Chişinău este preponderent rusa. În condiţiile în care în Republica Moldova exista şi o puternică comunitate rusească, în special în oraşe, ziarele de expresie română s-au pomenit de la bun început într-un mediu defavorizat faţă de cele de limbă rusă. Publicitatea fiind plasată, în mare parte, în ziarele de expresie rusă.

Următorul considerent vizează procesul de distribuire a presei. În jurnalismul autohton nu există reţele private de difuzare. Piaţa de distribuire a ziarelor este monopolizată de două mari companii – „Poşta Moldovei” şi „Moldpresa”, care, de fapt dictează preţuri exagerate pentru serviciile prestate. În această situaţie, presa, neavând de unde alege, se conformează cerinţelor celor două companii. Preţurile de distribuire sunt extrem de mari, ele constituind circa 30-35 la sută din preţul abonamentului. Astfel, ziarului îi vine greu să-şi asigure o situaţie economică stabilă, să-şi menţină o anumită periodicitate, tiraj, impact, efect etc. Din păcate, la capitolul „tirajul ziarelor” se atestă o necorespundere între cifrele indicate de redacţie în căsuţele tehnice ale publicaţiilor şi starea lucrurilor, de facto. Actualmente nu există servicii independente care ar certifica cifrele tirajelor anunţate de ziare, dar, se ştie bine, unii indici, de obicei, sunt exageraţi. Cenzura economică a înlocuit cenzura ideologică de cândva şi acest fapt a contribuit direct la diminuarea efectelor mediatice în societate.

„Pentru a îmbrăţişa problemele culturale ce se leagă de presă, ca instituţie, şi de gazetărie, ca profesie, e nevoie să ne dăm seama de rolul ei ca factor de cultură.”20 Or, climatul socio-cultural se schimbă foarte încet, este un proces lent şi de lungă durată. În privinţa ideologiei mass-media putem specifica că ea a trecut prin mai multe faze: de la o presă de partid la un paralelism al presei de partid şi la o presă politizată, cu grade variabile de parteneriat politic vizibil.

În practica post-totalitară a jurnalismului se constată o profundă criză de cadre profesioniste, de jurnalişti specializaţi, de repere morale. O identitate negativă este lipsa spiritului de corp, de solidaritate în rândul jurnaliştilor, dominaţia diletantismul agresiv în mediatizarea realităţii, nesepararea patronatului de activitatea redacţională, etc. „Se observă nu numai treceri surprinzătoare dintr-o redacţie în alta, dar şi de la o instituţie la alta. Sindicalizarea, organizaţiile de breaslă, care să apere meseria de jurnalist şi pe jurnalişti de presiunile politice, economice etc., dar de asemenea să apere deontologia profesională, aproape că nu există.”21

Un fenomen uşor de observat este „personalizarea” presei. În ultimul timp, presa a fost identificată cu numele a câtorva editorialişti şi directori de ziare, care, de fapt, sunt şi proprietarii acestor instituţii. Ei scriu articolele de fond, controlează informaţia, fac opinia atât în redacţii, cât şi în exteriorul acestora, însă nu întotdeauna utilizează, într-o manieră corectă, căile obişnuite ale demersului jurnalistic. „Atitudinea discreţionară, populismul, aroganţa şi duplicitatea acestora indică o cultură politică marcată de nostalgii autoritarist-colectiviste.”22

20 Jurnalism şi comunicare, nr.4/2005, p. 81 21 F. Ioncioaia, op. cit., p. 50 22 Ibidem, p. 51

416


Din perspectiva factorului socio-cultural, negativ poate fi calificat fenomenul „tabloidizarea” presei. Expunerea superficială şi stereotipizată a realităţii, goana după senzaţie a dat naştere la un gen de cultură nouă, bazat doar pe interesele publicului, cultura de masă. Acest lucru a diminuat considerabil rolul de socializare al presei, pe prim plan situându-se funcţia de divertisment. Divertismentul de presă căpătând forme străine mediului nostru socio-cultural. Promovând orbeşte valori culturale occidentale, presa a contribuit la implementarea, mai ales în rândurile tineretului, a unor standarde neadecvate de gândire şi comportament, a mediatizat şi a popularizat, de fapt, pseudo-valorile.

În ceea ce priveşte tehnologiile tipografice şi cele jurnalistice, putem constata că ele au evoluat substanţial. Maşina de scris a fost înlocuită cu computerul, tiparul bazat pe culegerea mecanică – cu mijloacele de imprimare bazate pe fotoculegere, iar marketingul a cunoscut o mutaţie radicală. Toate acestea au influenţat pozitiv calitatea şi cantitatea informaţiei de presă. De menţionat faptul că implementarea inovaţiilor privind tehnologia jurnalistică şi tipografică, de obicei, determină creşterea costurilor alcătuirii unui ziar competitiv.

Printre factorii care influenţează semnificativ cadrul evolutiv al presei scrise se numără şi publicul cititor. În Republica Moldova publicul cititor, în mare parte, este concentrat în urbe. În timp ce în capitală se mai găsesc consumatori ai produselor mass-media, în satele republicii, atât la propriu, cât şi la figurat, domneşte întunericul. Cauzele sunt diverse şi aici nu este pusă în joc doar lipsa banilor liberi pentru a se abona la un ziar, dar şi existenţa a o întreagă generaţie de oameni dintre băştinaşi, care nu ştiu să scrie şi să citească bine texte tipărite în grafie latină. Acestor oameni le este mai uşor să răsfoiască ziarele ruseşti, or, orientarea şi direcţionarea forţată a auditoriului de a consulta presa de limbă rusă a fost realizată de comuniştii sovietici sistemic şi sistematic mai multe decenii la rând.

Credem că lucrul respectiv se datorează şi faptului că, după proclamarea independenţei statale şi trecerea la grafia latină, statul nu a întreprins prea multe măsuri pentru a cuprinde într-un sistem de „alfabetizare” pe principii noi a populaţiei rurale, care s-a născut şi a fost instruită după 1940 încoace.

Oricum, cititorii, pot da sancţiuni morale extrem de severe unui ziar, chiar dacă aceste sancţiuni nu sunt prevăzute în sistemul dreptului. Lipsa de seriozitate a unei publicaţii tradusă prin documentări superficiale, stil neîngrijit, lipsă de promptitudine, condiţii precare de tipărire, duce la pierderea credibilităţii instituţiei de presă la care se înregistrează astfel de abateri şi la pierderea publicului-ţintă.

Această sancţiune, eminamente morală, de rând cu factorii enunţaţi mai sus, are ca efect distorsionarea bunului mers al lucrurilor în presa scrisă şi stagnarea proceselor evolutive ale acesteia.

Agravarea situaţiei economice din republică, s-a răsfrânt negativ asupra puterii de cumpărare a populaţiei, fapt ce a determinat şi micşorarea considerabilă a numărului de abonaţi ai ziarelor, tirajele ajungând la cifre simbolice. Nu există ziar care să se vândă cu mai mult de zece-douăzeci de mii de exemplare în mod regulat. Scăderea credibilităţii presei nu este unica explicaţie. Concurenţa puternică din partea mijloacelor audio-vizuale şi a ziarelor din exterior (îndeosebi a celor din Rusia şi România), lipsa de fonduri, sărăcia generală a populaţiei, tehnica uzată, areal de distribuire limitat, scăderea generală a interesului pentru lectură, depolitizarea treptată

417

Georgeta STEPANOV

a populaţiei pot explica această tendinţă. Problemele respective provoacă o stare amorfă în activitatea ziarelor, care, deseori, finisează cu dispariţia acestora.

În contextul analizei cadrului evolutiv al presei, se impune necesitatea cercetării fenomenului efemerităţii mediatice în dinamica dezvoltării sale, fapt, ce ar permite realizarea unei viziuni de ansamblu din perspectivă cantitativă asupra consistenţei şi a componentelor de bază ale presei scrise moldoveneşti.

Sensul etimologic al cuvântului efemer provine de la adjectivul francez éphémère, ceea ce înseamnă de o zi, trecător, vremelnic, de scurtă durată23. Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române efemer este perceput ca ceva trecător, vremelnic, de scurtă durată24. În anumite contexte, termenul respectiv poate obţine o altă conotaţie, un sens nou şi anume – „instabil”. Astfel, raportată la presa scrisă efemeritatea poate fi definită drept:

a. o activitate mediatică trecătoare, instabilă, care se manifestă într-o perioadă foarte scurtă de timp.

b. un produs mediatic tipărit trecător, instabil şi perisabil. În primii ani de independenţă, efemeritatea în presă ia proporţii covârşitoare,

care se caracterizează printr-o creştere rapidă şi haotică a numărului de publicaţii şi a tirajelor, urmată de o scădere semnificativă a acestora. Cifrele oficiale indică fluctuaţii în ceea ce priveşte numărul publicaţiilor, fapt care demonstrează că presa scrisă în ansamblu nu este încă stabilizată. Dacă în anul 1990 în Republica Moldova apăreau 240 de ziare, în anul 1994 numărul lor scade aproximativ de două ori. Situaţia pare să se amelioreze către anul 1998 când în ţară activau 245 de ziare. De fapt, a fost o izbucnire legată de anumite evenimente din sfera politică (alegeri). Imediat după ce evenimentul a fost consumat, numărul ziarelor scade din nou. Astfel în 1999 dispar 62 de ziare, iar în 2000 – încă 7. În perioada 1990-2005 din totalul de ziare dispărute – 375 – pe piaţa informaţională s-au menţinut: mai puţin de un an – 118 ziare; un an – 71 ziare; doi ani – 58; 3 ani – 30; 4 ani – 23; 5 ani – 14; 6 ani – 10; 7 ani – 8; 8 ani – 4; 9 ani – 7; 10 ani – 1; 11 ani – 1; 12 – 0; 13 ani – 2.

240 219 221 183 161 200 209 213 245 183 176 223 201 203 226 210

23 Dicţionar enciclopedic, Cartier, 2001 24 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Bucureşti, 1998

300

250

200

150

100

50

0

1989

2000

2001

2002

2003

2004

2005

1999

1998

1997

1996

1995

1994

1993

1992

1991

1990

418


În această ordine de idei, putem menţiona că fenomenul efemerităţii în tranziţia moldovenească a înregistrat trei perioade de dezvoltare:

1. Prima perioadă (1990-1994), când efemeritatea ia proporţii covârşitoare, atingând cele mai înalte indice: de la 240 de ziare înregistrate în 1990 până la 161 în 1994. În linii generale, perioada respectivă a fost marcată de dispariţia unui şir întreg de publicaţii periodice naţionale şi locale, aşa precum: „Deşteptarea”, „Vatra străbună”, „Новое время”, „Родина”, „Conştiinţa”, „Vocea satului” – Ungheni, „Vatra” – Cantemir, „Republica”, „Sfatul Ţării”, „Patria” – Dubăsari, „Călăraşii” – Călăraşi, „Opinia” – Criuleni, „Curierul de Drochia” – Drochia, „Observatorul de Chişinău”, „Pacea civică”, etc.25

O importanţă deosebită a avut-o factorul legislativ, economic şi cel socio-cultural. Legea Presei, adoptată la 26 octombrie 1994, de rând cu alte prevederi, încerca să reglementeze prin articolul 6 şi modalitatea de înregistrare a publicaţiilor periodice. Astfel, „Înregistrarea publicaţiilor periodice se face la Ministerul Justiţiei. Dacă organele mass-media practică şi activităţi economice, în afara celor care ţin de difuzarea tirajului (informaţiei) şi a materialelor publicitate, înregistrarea cestor mijloace de informare în masă se face în modul stabilit de Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi de către Camera înregistrării de stat de pe lângă Ministerul Justiţiei.”26 Procedura de înregistrare impusă de Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi era foarte complicată şi costisitoare. Procesul de înregistrare şi de apariţie a presei independente a fost pus în dependenţă de abuzuri birocratice, fiind admisă şi respingerea cererilor de înregistrare, creându-se, astfel, un mecanism de cenzură anticipată. Ulterior, acest articol a fost modificat, oricum, influenţa nefastă a lui au simţit-o multe ziare, unele din ele completând şirul ziarelor efemere.

Factorul economic se datorează, pe de o parte, situaţiei financiare precare a publicaţiilor periodice, pe de alta, nivelului scăzut de trai al populaţiei. Acest lucru a contribuit în mod direct la micşorarea catastrofală a tirajelor şi chiar da dispariţia multor instituţii de presă.

Trecerea la grafia latină, de asemenea, a împiedicat menţinerea pe piaţa informaţională a unor ziare. Consumatorii de informaţie, mai ales cei din mediul rural, obişnuiţi cu o altă formă de scriere fie că au încetat în general să consulte presa, fie că au trecut la ziarele de limbă rusă.

Oricum, în perioada respectivă, efemeritatea s-a afirmat mai mult în presa locală. Procesele sociale şi politice ce s-au derulat la începutul anilor ‘90 au marcat profund structurile mediatice locale.

2. A doua perioadă (1994-1998). Intensitatea efemerităţii se reduce, astfel numărul ziarelor care apar depăşeşte numărul celor care dispar. În decursul a patru ani numărul publicaţiilor periodice a crescut de la 161de publicaţii atestate către 1994 până la 245 înregistrate în anul 1998. În categoria publicaţiilor periodice care au dispărut între anii 1994-2000 se încadrează: „Agricultorul”, „Moldovanul”, „Gospodarul”, „Коммерческий курьер”, „Вести”, „Зеркало”, „Privatizarea”, „Astra RIM”, „ East-West”, „Lumea şi noi”, „Generaţia”, „Buletin comercial” – Leova, „Комунист Буджака” – Comrat, „Curierul”, „Republica”, „Tele-săptămâna”, „Касандра”, „Он и

25 Serviciul „Statistică editorială” a Camerei Naţionale a Cărţii 26 Georgeta Stepanov, Cadrul legislativ al presei din Republica Moldova, Chişinău, 2000, p. 13

419

Georgeta STEPANOV

она”, „Чинема”, „Pro Vatra”, „Crezul”, „Medicina pentru toţi”, „Proprietarul”, „Чинема-школяр”, „Диво”, „Curierul” – Soroca, „Viaţa satului”, „Dimineaţa”, „Speranţa”, „Ecoul Chişinăului”, „Sport clip”, „Agrocurierul”, „Centrul de business din Moldova”, „Zigzag studenţesc”, „Week-End”, „Opinia” – Criuleni, „Reclamă”, „Expres săptămânal”, „Buletin informativ”, „Експрес еженедельный”, „Единство”, „Мужчина и женщина”, „Adevărul”, „Cauza”, „Adevărul”, „Cimislia news”, etc.27 Determinant pentru a doua perioada a fost factorul politic. Acest lucru se datorează, pe de o parte, intensificării vieţii politice (diverse alegeri parlamentare, prezidenţiale, locale), pe de alta – înrolării presei independente în domeniul politicului. În urma afilierii deschise sau camuflate a instituţiilor de presă la diverse mişcări şi partide politice, multe ziare s-au transformat în vectori politici, deviind radical de la principiile jurnalismului de calitate. Partizanatul politic şi partinitatea în mediatizarea realităţii au condus la reducerea considerabilă a credibilităţii presei, la micşorarea tirajelor şi, în fine, la dispariţia acesteia.

Presa de partid a jucat şi ea un rol anume în evoluţia efemerităţii ca fenomen. După anul 1998 numărul partidelor politice autohtone scade simţitor. Se reduce, bineînţeles, şi numărul organelor de presă a partidelor. Pe de altă parte, partidele politice existente la acel moment îşi schimbă radical strategia de promovare a imaginii în mass-media. Tendinţa de a avea propriul organ de presă este înlocuită cu tendinţa de a „cumpăra” mediile de informare în masă independente, or acestea pot manipula mai iscusit cititorii, graţie statutului pe care îl au. Reputaţia mai puţin compromisă şi, respectiv, credibilitatea mai înaltă a presei independente au constituit punctele de atracţie pentru politicieni, care au utilizat din plin această categorie de presă în interesul partidelor lor. Beneficiul financiar de moment însă nu a putut salva multe din publicaţiile care s-au „vândut”, ele pierzându-şi publicul ţintă şi dând faliment. De remarcat faptul că în perioada respectivă, cu o intensitate sporită, efemeritatea s-a afirmat în presa republicană. Situaţia se explică prin faptul că presa locală, de obicei, mai puţin este influenţată de evenimentele şi fenomenele politice, acestea fiind prerogativa presei republicane. Deseori, presa republicană acordă o atenţie exagerată domeniului politic, fapt ce o face să fie mai vulnerabilă la toate modificările care se produc aici. Nu trebuie negat nici factorul economic, care continuă a fi şi în această perioadă unul decisiv în dispariţia publicaţiilor periodice.

3. A treia perioadă ( din anul 1998 şi până în prezent) – este caracterizată de o stabilitate relativă, coraportul dintre publicaţiile periodice care apar şi cele care dispar fiind, mai mult sau mai puţin, egal şi constant.

Perioadă de stabilitate relativă confirmă faptul că efemeritatea şi-a redus din intensitate ca urmare a consolidării poziţiei presei în societatea contemporană din Republica Moldova. Din 1998, de pe piaţa mediatică autohtonă au dispărut preponderent publicaţii periodice ale organizaţiilor obşteşti şi pentru tineret, ale ONG-urilor, ale confesiunilor religioase, presa publicitară, efectele cărora în societate sunt slabe, ba chiar neînsemnate. În acest context putem menţiona următoarele titluri: „Revista cărţilor”, „Farm-Info”, „Metronom”, „Версия”, „Успех”,, „Agenda vieţii sindicale”, „Clopotniţa Moldovei”, „Cuvântul judiciar”, „AIDS/ HIV info”, „Работа для всех”, „Vatra satului” – Larga Veche, „Monitorul de Ungheni” – Ungheni,Mesagerul”, „Poliţia”, „Fermierul Moldovei”,, „Авто експрес”, „Молодежь

27 Serviciul „Statistică editorială” a Camerei Naţionale a Cărţii

420


Молдовы”, „Juristul Moldovei”), „Vox didactica”, „Naţional”, „Viteazul”,, , „Dialog”, „Social-Democratul”, „Bistro Telebingo-Show”, „Родина”, „Женские таины”, „Авто реклама”, „Buletin statistic de informare publică”, „Buletinul şomerului”, „Tânărul antreprenor” etc.28 Amintim că în această perioadă a dispărut presa oficială. Cotidienele „Moldova Suverană” şi „Nezavisimaia Moldova” îşi schimbă statutul juridic, devenind independente. În schimb, segmentul presei independente şi-a fortificat poziţiile, fapt ce demonstrează elocvent stabilitatea pieţei informaţionale autohtone.

Raportul, mai mult sau mai puţin egal şi constant dintre publicaţiile periodice care apar şi cele care dispar, vorbeşte despre o maturitate a presei noastre atât din perspectiva modalităţilor de mediatizare a realităţii politico-sociale, a cadrului legislativ care îi reglementează activitatea, cât şi a economiei şi gestionării instituţiilor mass-media. Atestarea unei atare situaţii ne permite să presupunem că, în cazul unei evoluţii „in crescendo” a presei din această perspectivă, efemeritatea, în cel mai apropiat timp, poate să se transforme dintr-un fenomen într-o caracteristică obiectivă, specifică oricărui sistem mass-media.

Stabilitatea relativă se datorează şi faptului că la finele anilor ’90 presa a întreprins mai multe încercări întru ameliorarea situaţiei. Ziarele moldoveneşti s-au adaptat în diverse moduri la scăderea cererii. Anumite ziare au menţinut un preţ scăzut al publicaţiilor şi au căutat forme de sponsorizare a abonamentelor sau a diverselor rubrici. Unele şi-au revizuit arealul de mediatizare, prin încercări de localizare, pentru a cuceri publicul comunităţilor mai restrânse. Altele şi-au lărgit diapazonul tematic prin fondarea noilor publicaţii afiliate, specializate într-un domeniu anumit. Cele mai multe s-au orientat către diverse grupuri profesionale, cu interese de specialitate omogene ceea ce a determinat specializarea publicaţiilor periodice. Tendinţă îndeosebi vizibilă în segmentul revistelor autohtone.

În concluzie, putem menţiona că cadrul evolutiv al presei, în general, precum şi potenţialul, impactul şi efectele publicaţiilor periodice, în particular, sunt determinate, direct şi necondiţionat, de factorii politici, economici şi socio-culturali. Situaţia, consistenţa sau starea de lucruri într-un sistem mediatic este direct proporţională cu ordinea sau dezordinea, stabilitatea sau instabilitatea din societatea, pentru care el activează şi din care face parte. Astfel, presa scrisă devine expresia complexităţii, varietăţii, ordinii, organizării sau dezorganizării tuturor proceselor, evenimentelor şi fenomenelor specifice acelei societăţi, pe care o reprezintă.

28 Ibidem

421

The Transnistrian Conflict and the Emergence of the Near Abroad Policy in the Russian Federation

Octavian ŢÎCU

Conflictul Transnistrean şi geneza politicii de “vecinătate apropiată” a Federaţiei Ruse.

Rezumat. Pe parcursul anului 1992 s-a produs o schimbare profundă în opinia

cercurilor guvernamentale ruse privind relaţiile Federaţiei Ruse cu noii săi vecini. După cum s-a menţionat la acel moment printre liderii ruşi, ca rezultat al percepţiei greşite în aprecierea rolului şi locului noii Rusii, au fost enunţate principii politice eronate din punct de vedere strategic potrivit cărora Rusia ar fi trebuit să se întoarcă spre propriile sale frontiere, abandonând fostele republici sovietice, renunţând astfel la drepturile şi interesele sale speciale asupra spaţiului post-sovietic.

Evenimentele care s-au petrecut în Rusia şi în republicile post-sovietice pe parcursul anului 1992 au condus la schimbări majore în ceea ce priveşte redefinirea rolului şi locului Rusiei în fostul spaţiu sovietic. A fost vorba în primul rând de evenimentele din regiunea transnistreană a Republiicii Moldovova din 1992, unde etnicii ruşi pentru prima oară au fost atraşi într-o conflict militar, care au determinat ieşirea Federaţiei Ruse din politica introvertită. În timpul acestui conflict Boris Elţîn a angajat în război puternica Armata a 14-a, ceea ce a cauzat înfrângerea armatei moldoveneşti şi sfârşitul războiului.

Articolul de faţă are ca intenţie o analiză a conflictului transnistean din perspectiva Moscovei, implicaţiile acestuia asupra apariţiei politicii de “vecinătate apropiată” a Federaţiei Ruse şi a consecinţelor sale de lungă durată asupra relaţiilor dintre Moldova şi Federaţia Rusă.

Cuvinte cheie: conflictul transnistrean, Republica Moldova, Federaţia Rusă,

“vecinătatea apropiată”, Comunitatea Statelor Independente

Introduction Over the course of 1992 a significant shift of opinion occurred within Russian governmental circles concerning Russia’s relations to its new neighbors. As was pointed out at that moment among Russian leaders, as a result of miscalculations in assessing the role and place of the new Russia, there were drew the strategically erroneous political conclusion that Russia should turn inward, within the borders of the Russian Federation, getting out of all the former USSR republics, thereby openly renouncing any special rights and interests in the post-Soviet space outside the Russian Federation. The events that occurred in Russia and the republics during 1992 made some serious adjustments in the understanding of Russia’s role and place in the post – Soviet space. It was in particular the events in the Transnistrian region of Moldova in 1992, when ethnic Russians for the first time were pulled into military action, which pushed Russians out of their inward looking policy. During the conflict Boris Eltsin engaged the powerful Fourteenth Army in the fray, sending the Moldovan army into quick retreat.

422

The Transnistrian Conflict and the Emergence of the Near Abroad Policyin the Russian

The Moldovan conflict that coincided with the Baltic citizenship restrictions and the conflict with Ukraine over the former Soviet armed forces but as well with massive out – migration of Russians from Central Asia and Transcaucasia, raised within Russian government circles the issue of Russia’s geopolitical interests in the Near Abroad. In that context Russia moved to define its own “Monroe Doctrine” towards the post – Soviet republics and began to interfere more actively in their domestic affairs. The present paper aims explicitly the analysis of the Transnistrian conflict in Moldova, its implication for the emergence of Russia’s Near Abroad policy and its far-reaching consequences over the relationships between Moldova and the Russian Federation.

Pro-Transnistrian bias in Gorbachev's policy The Transnistrian crisis was artificially created by Moscow on the turn of 1990

in the context of the Soviet system crisis and ascendancy of the national movements in the Soviet republics. Facing the probability of the Moldovan SSR to leave the Soviet Union, A. Lukianov, at that moment the President of the Suprem Soviet of the Soviet Union, with implication of D. Iazov and B. Pugo, respectively Soviet Ministers of Defense and Internal Affairs, decided to create on the territory of Moldova two states: on the left bank of Dnestr and in the region of Gagauzia1.

No wonder that the Dnestr region had sympathizers in official Moscow from the very start of its conflict with Chişinău. Until the summer of 1990, that sympathy was expressed primarily as a modest pro-Dnestrian bias in Gorbachev's efforts at conflict management in Moldova. But by fall of that year, the interests of the Soviet government, and later of its Russian successor, had shifted toward support for Tiraspol as a way of defending Moscow's own political influence and military bases in the region. As early as the fall of 1990, therefore, every major escalatory action the Transnistrians took was preceded by a clear show of support from Moscow. In many cases, aid from Moscow was what made the Transnistrians strides toward independence possible2. In the same time the Soviet official created a linkage between the problem of local separatism in Moldova and the Moldovan SSR’s commitment to sign the new Soviet treaty initiated by M. S. Gorbaciov in order to save the Soviet Union3.

Moscow's first effective support for the Transnistrians came in September of 1990, when Soviet Interior Ministry troops were dispatched to Tiraspol to protect the "Congress" of Russophone elites that declared the "Dnestr Republic" independent of Moldova within the Soviet Union4. The troops' intervention was largely aimed at

1 Gheorghe E. Cojocaru, Separatismul în slujba Imperiului, Chişinău, Civitas, 2000, p. 5; Mihai Grecu and Anatol Ţăranu, Trupele ruse în Republica Moldova. Documente şi materiale, Chişinău, Litera, 2004, p. 12; this fact is mentioned by Transnistrian lider Igor Smirnov in his book Jiti na nashei zemle, Moscow, 2001, p. 70-71; these arguments were used in the Ilaşcu case against Moldova and Russia judged at the European Court for Human Rights. 2 Mihai Grecu and Anatol Ţăranu, Trupele ruse în Republica Moldova. Documente şi materiale, p. 12 3 “You sign the new Soviet treaty and we solve the question of two separatist entities in your republic” was the declaration of Moscow, Moldova Socialistă, December 22, 1990. 4 Gheorghe E. Cojocaru, Separatismul în slujba Imperiului, p. 54

423

Octavian ŢÎCU

conflict management - in this case, deterring Chisinau from suppressing the gathering by force, as it had threatened to do. It also had a second goal, however: to pressure Moldova to abandon its bid for independence or else faces dismemberment.

Now useful to the Kremlin as a tool, the Transnistrians soon began receiving more substantial help. As early as 1990, the Soviet civil defense organization and DOSAAF, the official Soviet paramilitary organization, started supplying the Transnistrian volunteers with weapons. Meanwhile, the Transnistrians had also secured the sympathy of the 14th Army by resisting Chişinău's anti-military legislation. The 14th Army troops -many of them natives of the Transnistria region - were further encouraged by the Defense Ministry's open tilt toward Tiraspol. Thus by the time the first Moldovan - Transnistrian armed confrontation took place outside Dubossary in November 1990, the Transnistrian Russophones had not only their own armed volunteer formations, but also the expectation of support from Soviet troops5.

Unfortunately for all concerned, Gorbachev misplayed his hand at this point. After the Dubossary incident, both Snegur and the Moldovan parliament signaled a willingness to accept Gorbachev's terms: they would consider a Union Treaty if Gorbachev would help end the Transnistrian separatist bid. But unwilling to abandon the Transnistrians, Gorbachev refused. Snegur, in disgust, called for the December 1990 "National Assembly," at which between 500,000 and 800,000 Moldovans demanded independence from the Soviet Union and rejection of any union treaty. Thereafter, the Moldovan government was committed to that course.

After the December debacle, the Soviet government increased its aid to the Dnestr republic. The Soviet Agro-Industrial Bank helped the Transnistrians to set up their own national bank, enabling Tiraspol to break the Moldovan budget by withholding payments due to Chişinău. Soviet KGB and interior ministry units were ordered to work with their (technically illegal) Transnistrian counterpart and Moscow turned a blind eye as the extra-legal Cossack movement dispatched paramilitary volunteers to Tiraspol.

Eltsin’s Dilemmas and the Double Standard

After the fall of the Soviet Union, in Moscow support of the PMR has for long been a major rallying point of anti-liberal politicians and journalists. A stream of Russian right-wingers-Albert Makashev, Vladimir Zhirinovsky, Viktor Alksnis, Aleksandr Nevzorov and others-have made pilgrimages to the Dnestr republic. They portray it as a last bastion of healthy communist order (the PMR has retained the hammer and sickle in its state emblem and no Lenin statues have been torn down), as a heroic community of besieged ethnic brethren, or both.

The leading anti-Eltsin newspaper Deni was one of the first Russian media to advocate not only moral but also armed support of the PMR. In an article in spring 1991 with the indicative title “Once more on Great Russia” it claimed that “our army has an obligation to defend its people against foreign intervention and should immediately throw the Kishinev bandits back across the Dnestr. If this is not done, the

5 “Declaraţia Guvernului RSSM”, in Moldova Suverană, nr. 261 (November 4), 265 (November 13), 1990.

424


army is not worthy of its name”6. To the Moscow rightists, the consolidation of the PMR was not an end itself but a means to restore the multinational Russian/Soviet Empire.

Significantly, however, in Russia not only anti-democrats embraced the Dnestr cause. A number of public figures who had been in the forefront of the battle for democratic reform under perestroika have also voiced explicit support for the PMR. Upon his return from a visit to the Dnestr republic in September 1991 Nikolai Travkin, the leader of the “Democratic Party of Russia”, declared: “In my view, Transnistria has all moral, civil and political rights to decide for itself both the issue of status as a state and whom they want to join in the future”7. Another staunch supporter of the PMR in the Russian liberal camp is the chairman of the Committee on Foreign Affairs in the Russian parliament, Evgenii Ambartsumov. Like Travkin, he defends the right of Russia to have a say in the conflict as a matter of protecting Russian fellow citizens (sootecestvenniki)8.

Nevertheless, in the liberal Russian press at the time the situation in Moldova was presented in the positive perspective for Moldova: on one side was Chişinău fighting to throw off the empire, on the other side conservative partocrats in Tiraspol were impeding democratic transformation of society. This media picture was abruptly altered only in summer 1992, under the impression of the killings in Bendery and Dubossary. The tendency then switched to sympathy with the left bank9.

The outbreak of major military confrontations in the Dnestr area put Boris Eltsin in an unenviable position. It was extremely difficult to find the point of balance between support for the Moldovan alliance partner in the Commonwealth of Independent States and the need to stop the wave of allegations that he was betraying the interests of fellow Russians in the PMR. In addition to this, the position of Russia was complicated by a number of other concerns: a) the territorial integrity of not only Moldova, but also of Russia was at stake. If Russia should decide to recognize PMR and the Gagauz republic, Moldova and Romania would most certainly retaliate by recognizing the breakaway Russian territories, Tatarstan and Chechenia. Other states could then be expected to follow suit; b) Eltsin had not forgotten that Mircea Snegur was one of the few Soviet republican leaders who explicitly supported him in the struggle against the putschists in August 1991 - while the PMR leaders did not; c) If strong anti-Russian sentiments should prevail in Moldovan politics, this state could possibly, together with Ukraine and the Baltic states, end up as a kind of anti-Russian 'cordon sanitaire'. That would greatly complicate the attempts of the Eltsin regime to integrate Russia into the Western world; d) The Eltsin regime was very sensitive to allegations of Russian neo-imperialism. Despite the fact that it contributed to the dismantling of the Soviet Union, it is regularly being accused of harboring imperialist schemes, and it tries to avoid any action that could substantiate such accusations. Eltsin’s government divided and indecisive attitude toward the Transnistrian conflict lead to ambiguities in the official Russian policy regarding this issue.

In the end, the efforts of the patriotic opposition to bring about a more active Russian policy in the Transnistrian conflict met with sympathy and support among certain members of the Eltsin entourage. Significantly, Vice President Aleksandr 6 “Eshe raz pro Velikuiu Rusi”, Deni, March 19, 1991 7 Kolsto, p. 383-384 8 Ibidem, p. 384 9 Ibidem, p. 984

425

Octavian ŢÎCU

Rutskoi was a leading champion of the Dnestr cause in Russian politics. Rutskoi has on a number of occasions directly and indirectly attacked the position of the Minister of Foreign Affairs, Andrei Kozyrev, who was generally considered a soft-liner on this and on most other issues10. In a situation almost unprecedented in democratic states, the vice president of the Russian Federation expressed the attitudes of the parliamentary opposition just as much as the attitudes of his government. The contrast between the two voices of the Russian executive was made abundantly clear in early April 1992 when both Rutskoi and Kozyrev visited Chişinău and Tiraspol within two days. Rutskoi proclaimed that the Dnestr republic 'has existed, exists and will continue to exist”, while Kozyrev talked in Chişinău about Moldova’s sovereignty and integrity11.

In a heated debate at the 6th Congress of People's Deputies of the Russian Federation shortly afterwards Rutskoi advocated official recognition of the PMR. The cautious faction in the parliament prevailed, however. At the very same time, on 6 April 1992, diplomatic relations were established between Russia and Moldova. The escalation of the conflict after the Snegur ultimatum in March 1992 threatened to compromise the neutrality of the 14th Army in Moldova, which Russia took under its control by a presidential decree of 1 April, 199212.

General Lebed’, who replaced Yurii Netkachev as commander of the14th Army in June 1992, on a number of occasions voiced strong support of the PMR regime. He has declared the right bank city of Bendery an inalienable part of PMR and PMR itself “a small part of Russia” and the Transnistria region is "the key to the Balkans.”13. When Bendery was captured by Moldovan forces on 19 June, tanks from the 14th Army crossed the bridge over the Dnestr. This event appears to have been the turning point of the battle14.

The June 1992 war created a new situation for Russian policy makers: the 14th Army was involved in the recapture of Bendery and the statement by Aleksandr Rutskoi regarding Transnistria indicated a change in Russian policy towards the Transnistrian conflict but also related to the Near Abroad generally. So what happened meanwhile in the Russian Foreign policy that changed the situation and pulled Moscow out of the inward looking policy?

Out of the Inward Looking Policy: What is the “Near Abroad”? It is generally accepted that the post-soviet honeymoon of the Russian

Federation in relations with the West, especially the United States, came to an end in the mid-1990s. In this sense was arguing that as a result of marginalization in the West, Russia increasingly turned its attention to the former Soviet republics – the “Near Abroad” (the very term implying a special relationship)15. A wide range of factors were mentioned in explanation of this shift: the necessity to strength the economic ties with

10Gregory L. Freeze, Russia. A History, Oxford, Oxford University Press, 2002, p. 440 11 Moldova Suverană, April 14, 1992 12 Rossiiskaya Gazeta, April 3, 1992. Decree nr. 320 of the Russian President Boris Eltsin from April 1, 1992 was illegal since it was extended over a territory which was not part of Russian Federation and over the individuals who were not the citizen of Russian Federation. 13 Trevor Waters, “Moldova: continuing recipe for instability”, Jane’s Intelligence Review, 1996 (September), 401 14 Kolsto, p. 988 15 Istoria Rossii. Noveishee vremea, 1945-1999, Moscow, AST, 2001, p. 398

426


Community of Independent States; strong interest in the fate of ethnic Russians, 25 millions of whom found themselves outside the Russian Federation and imploring protection; border issues like Crimea and in low key north Kazakhstan; and the peril of the Islamic fundamentalism16.

Nevertheless there is evidence that a shift toward the former Soviet republics occurred early. And out of all the arguments pointed out above, the most important in our case is how the interests of Russia in defending the ethnic Russians interfered with the pursuing of the Russians state/empire building in the Near Abroad.

Usually in presenting the emergence of the Near Abroad policy is cited Andrannik Migranyan, Eltsin’s adviser for security, who said in early 1992 that : “As a result of miscalculations in assessing the role and place of Russia and the deep-seated nature of relations between Russia and the countries of the near abroad, officials of the Russian Foreign Ministry and other political leaders in the country drew the strategically erroneous conclusion that Russia should turn inward, within the borders of the Russian federation, get out of all the former USSR republics, and not interfere in interethnic and regional conflicts in the former Union…, thereby openly and publicly renouncing any special rights and interests in the post-Soviet space outside the Russian Federation. However, the events that occurred in Russia and in the republics during 1992 made serious adjustments in the understanding of Russia’s role and place in the post-Soviet space…A significant portion of the political establishment…began to realize more and more clearly that a special role in the post-soviet space belonged to Russia ”17. It was in particular the events in Moldova in 1992, when ethnic Russians for the first time were pulled into military action that pushed Russians out of their inward looking policy18. Beside there were the problems generated by the Baltic citizenship restrictions, the conflict with Ukraine over the Crimea, the former Soviet Fleet and policy of “Ukrainization”, massive out-migration of Russians from Central Asia and Transcaucasia and the widespread perception of Russia’s artificial borders that stimulated the shift from inward looking policy of the Russian Federation toward the Near Abroad19. The so-called neo-authoritarian representatives of the Russian foreign policy stressed that the problems cited above as well as the guaranties for security imposed for Russia the necessity to become the center for reintegration of the former Soviet republics20.

According to Alexei Arbatov, Director of the Centre for Geopolitical and Military Forecasts in Moscow, it is possible to define four broad foreign policy positions within Russia, which vary in terms of number and influence but span all the major institutions engaged in policy formulation. The dominance of the foreign policy process since August 1991 enjoyed by the pro-Western group, headed by the Foreign Minister, A. Kozyrev, and drawing support from other members of the presidential staff and sections of the Foreign Ministry and parliament, has been eroded, owing both to a perception that more has been conceded to the West than has been gained and to the linkage between this foreign policy position and the attempt to radically 16 Freeze, Russia, p. 438 17 Mark R. Beissinger, “The Persisting Ambiguity of Empire”, Post-Soviet Affairs, 1995, 11, 2:165 18 Nezavisimaya Gazeta, January 12, 1994 19 Beissinger, p. 166 20 D. Boffa, Ot SSSR k Rossii, Moscow, Mezhdunarodnye otnoshenia, 1996, p. 278

427

Octavian ŢÎCU

marketwise the domestic economy. This has led to the growing influence on the foreign policy process of two centrist groups, defined by Arbatov as moderate liberals and moderate conservatives. The former see themselves as pragmatists who are seeking to develop a distinctively Russian foreign policy based upon a realistic assessment of the country's interests. The moderate conservatives, representatives of important institutional forces within the military high command, the industrial managers and the main segments of the federal bureaucracy, do not see the end of the Soviet Union as leading inexorably to the end of major power status-Russia, in their view, should develop its sphere of influence, particularly in the 'near abroad', and avoid excessive dependence on the West. The crisis situation in the country has also encouraged popular support for the radical left and right who advocate a rebuilding of the superpower status of the country, by military means if necessary, but to date these groups are largely isolated from the policy process21.

In the Russian political language the notion “Near Abroad” implies, therefore, two aspects: the official one, invoked for the external uses, means the natural desire to protect the interests of the Russian or Russian speaking community in the former Soviet republics; the second aspect, accepted unofficially, is the using of the first aspect as well as of the various economic and military mechanisms for the restoration of the viable integrated structure in the former Soviet space having Moscow as a decisional center.

Already in spring 1992, in the context of the Transnistria conflict a debate was raising within government circles over the issue of Russia’s geopolitical interests in the “Near Abroad”. Russia had moved to define its own “Monroe Doctrine” towards the post-Soviet republics and began to interfere more actively in their domestic affairs22.

Even though the basic contours of the Russia’s policy towards the “Near Abroad” were already in place well before the December 1993 elections, it was explicitly the strong showing of nationalists and neo-communists during the elections that stressed the Russian geopolitical interests throughout the region.

In January 1994, in his opening speech to the new Federation Council, Eltsin stressed Russia’s destiny as “a great power” and as “first among equals” among the former Soviet republics23. In the same time Russian officials drawn a distinction between a “great power” and an “imperial power”: the first was about the legitimate pursuit of state interests towards its neighbors within the norms and expectations of the state system, the second was a policy of domination standing outside those norms. Within the post-Soviet context, however, the distinction between the legitimate pursuit of state interests and empire-building is entirely nebulous and is likely to remain so for long time. Very suggesting in this sense was Alexander Rutskoi, Vice-President of the Russia Federation, when he said in 1994 that “…the peoples of the former Soviet Union are destined by the Lord God himself to live as one family, one nation, one state – a great power”24.

Some circles within the Russian government have viewed issues of citizenship and human rights as proxies for other goals of expanding Russian influence. As 21 David Kerr, “The New Eurasianism: The Rise of Geopolitics in Russia's Foreign Policy”, Europe-Asia Studies, Vol. 47, No. 6. , Sep., 1995, p. 977-978 22 Grecu and Ţăranu, Trupele ruse în Republica Moldova. Documente şi materiale, p. 13 23 Nezavisimaya Gazeta, January 26, 1994 24 Beissinger, p. 168

428


Gennady Mozhayev said in March 1994, the strategic task of Russia was to keep all Eurasian territory of the former Soviet Union if not under control, the under strong influence. From this point of view, he said, it is an advantage for us to have a big number of Russian in the Near Abroad25.

The Russian special mediator in the Transnistrian conflict said at the first round of negotiations that Russia has geostrategic interests in Moldova and also to defend the Russian speaking population clearly linking geopolitical and human rights concerns26.

More explicitly on this point was the seminar held on December 17, 1993 in Moscow and focused on the perspective for solving of the Transnistrian conflict. At the seminar were presented officials from the Russian Ministry of Foreign Affairs, the State Duma, Military Head Quarter, academics from Academy of Diplomacy and Russian Academy of Science, but also N. Medvedev, who was Boris Eltsin’s adviser for the solution of the Transnistrian conflict. During the seminar was pointed out that the interests of the Russian Federation in Transnistria were determined by the following considerations: a) to maintain the strategic positions of the Russian Federation in South-Eastern Europe; b) to defend in Moldova the interests of Russian population and other nationalities that consider Russia as their historical motherland; c) to maintain the strategic links with the economic enterprises of Transnistria, many of them being unique within the military-industrial complex; d) to solve the conflict in the interest of Russia’s own stability and the consolidation of Russia’s relationships with the states from near abroad having a Russian minority; e) to establish stable and predictable relations with Romania and to not admit the growing of its nationalist influence on Moldova27.

Indeed, Russia policy toward Moldova is not an exception in this sense: Russia has promoted ethnic wars for its own strategic gain in the Transcaucasus and Tajikistan as well28.

Beside the Transnistrian conflict, the Russian Federation used very successfully both the control over the energetic resources and the problem of Russian minority in order to involve decisively Moldova within the new geopolitical space called Community of Independent States in official use and the Near Abroad in that familiar.

Conclusion In the course of the first three years after the fall of the Soviet Union, Russia’s

official policy toward its neighbors evolved from isolation to active engagement and to reintegration at the same time that Russia discovered a new language of self-determination in reference to its compatriot communities in the “Near Abroad”. In this sense, Russian state-building and Russian empire-building interfered, maintaining ambiguity, and remain opaque and elusive, difficult to define29.

The events that occurred in Russia and the republics during 1992 made some serious adjustments in the understanding of Russia’s role and place in the post – Soviet 25 Kaufman, p. 127 26 Ibidem, p. 127-128 27 Bezopasnosti, Informatsionnyi sbornik Fonda Natsional’noi i Mezhdunarodnoi Bezopasnosti, nr. 1-2 (January-February), 1994, p. 52-54 28 Kaufman, p. 129-132 29 Beissinger, p. 169

429

Octavian ŢÎCU

space. It was in particular the events in the Transnistrian region of Moldova in 1992, when ethnic Russians for the first time were pulled into military action, which pushed Russians out of their inward looking policy and drove them toward involvement in the territories of the Near Abroad.

We can admit that the most important aims followed by the Russian Federation in the Near Abroad are to maintain its strategic positions in the regions considered as part of “vital interests”, to defend in these territories the interests of Russian population and other nationalities that consider Russia as their historical motherland, to put pressure on these states in the interest of Russia’s own stability and the consolidation of Russia’s relationships with the states from near abroad having a Russian minority and as a whole to establish stable and predictable relations with these states and to not admit the growing influence there of any other power. The ability of Russia to control the territory of the Near Abroad is considered to be one of the main arguments that grant (and probably will grant to Russia in the next future) the status of regional or even world power.

In the same time the disintegration of this geopolitical space would separate Russia from Europe by a “cordon” of independent states which in many cases expressed hostility toward its policy in the Near Abroad and could be easily involved in various organizations for security unfavorable to Russian interests. The new “geostrategic” expansion of the United States (through NATO’s extension) and that “”geoeconomic” of Germany (through European Union) increased suddenly the importance of the Near Abroad as a security area for the Russian Federation and controlled by it. In this sense the Russian Federation’s major interest in the Near Abroad is to maintain the lost influence in the former Soviet republics and to oppose NATO’s and European Union’s extension to East.

Not surprisingly in this sense was the fact that the new doctrine of Russian foreign policy from 1995 coincided with the launching of the NATO’s decision for extension in Eastern Europe and opened the new Russian course in the Community of Independent States, and implicitly in the Republic of Moldova.

430

The Image of King Michael in the Contemporary Press in The Period of Transition from Communism to Democracy

Anca OLTEAN

Imaginea Regelui Mihai în presa românească contemporană în perioada

de tranziţie de la comunism la democraţie

Abstract. După căderea comunismului în România, în 1989, regele Mihai a fost perceput cu ostilitate de către factorii politici aflaţi la putere. Ei se temeau de impactul pe care regele Mihai l-ar avea asupra poporului, dacă ar reveni în ţară. De aceea, Ion Iliescu a încercat să îl împiedice pe rege să intre în legătură cu poporul român.

Prezentul studiu prezintă imaginea Regelui Mihai în trei cotidiene (Revista 22, România liberă şi România Mare) în anumite momente când regele încearcă sau reuseşte să se apropie de România. Dacă primele două ziare au avut o atitudine pozitivă faţă de regele Mihai, revista România Mare a avut de la început o atitudine ostilă monarhiei, şi nu a ezitat să îl acopere pe Regele Mihai şi pe suporterii lui cu injurii şi afirmaţii tendenţioase.

După încercări nereuşite de a se întoarce în ţară de Paşti şi de Crăciun 1990, după o vizită încununată de succes de Paşti, în 1992, regele Mihai redobândeşte în sfârşit cetăţenia română în martie 1997, când la putere se afla de această dată Emil Constantinescu şi Convenţia Democratică din România. Reflectarea în presă a acestor momente a fost subiectul acestui studiu.

Cuvinte-cheie: regele Mihai, imaginea în presă, ziare, România, comunism,

democraţie, cetăţeni români King Michael I led Romania in 1940-1947. Nevertheless, he did not have

much freedom of action, as he was under the influence of marshal Antonescu during 1940-1944; after August 23rd, 1944, his power of action was limited by the increasing power of the USSR. Romania was in the USSR influence area. However, he played a vital role in the August 23rd Act through which Romania quit the war against the Soviet Union and the alliance with the Germans. Another action was the royal strike in 1945, when he refused to collaborate with the Groza Government, thus trying to distance himself from the growing power of the leading communists. On December 30th, 1947, under the communist pressure, King Michael was compelled to abdicate, thus beginning a long and unhappy exile. He married Anna of Bourbon Parma – who belonged to the royal family of Denmark – with whom he had five daughters. They first lived in the United Kingdom, then in Switzerland. In order to survive during the exile, he had to work as a farmer, a pilot, and as an agent at the Stock Exchange of New York. After the Romanian revolution, he tried in vain to visit Romania. He only managed to do that on Easter in 1992. This was his only visit until 1997, when he was finally granted the Romanian citizenship that had been abusively withdrawn in 1948.

King Michael is considered a controversial person in the Romanian press in 1990-1997. In this paper, we analyse his image as shown in three journals: “Revista 22”, “România Liberă”, and “România Mare”. If the first two have a positive attitude concerning the king and his role in the history of Romania, “România Mare” accuses

431

Anca OLTEAN

the king as many times as they have the opportunity to do so by brutally questioning his physical and intellectual qualities, by accusing him of being a legionary, by the fact that he did not reprieve marshal Ion Antonescu, by the fact that he left with great wealth and he returned hoping to take back the crown and spoliate the country. We can make a comparison between the Romanian media in 1990-1997 and 1944-1946, which is the object of another survey. In both periods, the king is only rarely present in the media and arouses reactions and feelings, as some have seen the monarchy as the only solution and the right way for Romania (“Revista 22”, “România Liberă”), while others (“România Mare”) considers that even a brief visit would be too much, as they consider the king to be a national traitor. In the meantime, a third solution is outlined, and this seems to be the most natural one. It consists of the idea of perceiving the king as an important personality of our national history and of requiring a civilised behaviour towards the whole royal family, without necessarily advocating monarchy.

Generally, in the abovementioned journals the royal issue is brought to the foreground each and every time King Michael tries to visit the country, or when he tries to regain citizenship. That is why we choose to present three important moments related to King Michael and to see how they are reflected in the media: Easter and Christmas of the year 1990, Easter 1992, March 1997. The first moment was when King Michael tried and managed to reach Romania, but he was banished together with his family. The second was the attempt of the royal family to visit Romania on Easter in 1992, and the third was when King Michael was granted Romanian citizenship in March 1997, when the Democratic Convention was at power in Romania.

1. Christmas and Easter 1990. How the media showed the attempt of King

Michael to visit Romania Event: King Michael tried to get to Romania on Easter in 1990, but the

authorities in Bucharest rejected the request of the King for political reasons. The King came back on Christmas in 1990, when he was banished after a few hours. This unfinished visit is shown below.

In the interviews with Mircea Ciobanu1, King Michael said that his intent was to visit the graves of his ancestors at Curtea de Arges. On Otopeni Airport, the captain of the airport warmly welcomed him. He was consequently removed. The passports were not returned in due time, so two persons accompanying the king stayed behind to take them, while the others went to Bucharest, where they waited for their passports in the house of Simina Mezincescu for more than an hour. They received a phone call from the airport telling them to go to Curtea de Arges, as the others would catch them up.

On their way to Pitesti, they were stopped by a police car asking for gas. They knew the king was on that car. When the police heard that they did not have gas, they went away.

Not far from Pitesti, the road was blocked. The police and the journalists, including Canal 1 from France, were there. The discussions lasted about two hours and they were told that they had illegally crossed the border. They were accompanied to Bucharest on the old road from Pitesti.

1 Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Editura I, Ergo Communications, Ltd. and Humanitas for the first ten chapters, 1991 (present edition, 1997, Humanitas), p. 393-404

432

The Image of King Michael in the Contemporary Press in The Period of Transition…

Their refusal to go on an unpaved road made the policemen take them to the airport on the usual road. A colonel compelled them to get on the plane stating that he had other means to make them leave.

Images in the media King Michael was prevented to come to Romania on Easter in 1990, as the

visit endangered the elections. On April 15th, the king makes a statement in Paris: “I would like to read an Easter message that I intended to read in the Cathedral in Timisoara today, on Easter Sunday. As I have been prevented from going to our country, I will read it here, today, amongst Romanians (…) The celebration of the Resurrection of Jesus Christ, the Holy Easter this year is the celebration of the resurrection of hope of our people to a life of freedom and peace”2.

Referring to the failed visit on Easter, “Revista 22” was indignant with the way King Michael was treated. The magazine is edited by the Group for Social Dialogue: “the Group for Social Dialogue considers that taking away the entrance visa to the former constitutional monarch of Romania does not represent an action that would make the Revolution of December 1989 be proud. We consider that no elections should justify the infringement of one’s fundamental right, such as the one referring to visiting the country one was born in. As to the manner this banishment was applied, we think it is incompatible with a civilised and democratic Romania3.”

Concerning the abnormal situation of the king, in the same paper, Stelian Tănase draws the conclusion that the attitude of the Romanian authorities is hostile: “I thought that this series of errors has finally succeeded in teaching the appropriate lesson. I was wrong. The Government together with the partner parties keeps making mistakes. The latest, as serious as the previous ones, is the inexplicable episode when King Michael was prevented from coming to Romania. The same scenario of cancelled decisions, the same scenario of disavowals, lies, and badly conceived propaganda…”4

2. Easter 1992. The visit of King Michael to Romania on Easter The event: The only successful attempt of King Michael to come to the country

before March 1997 was his visit to Romania on Easter 1992. In the interviews with Mircea Ciobanu5, the king tells the events relating to this

visit. On this visit, the king visited the graves of his ancestors at Curtea de Arges.

This visit took place at the initiative of Archbishop Pimen, who invited King Michael to celebrate Easter at Putna.

The political parties supporting the idea of a monarchy were surprised by the Archbishop’s decision. Some expressed their disapproval, maybe due to the fact that the visit took place not long before the elections. The news that the king was to come to Romania was broken on Radio Europa Libera.

At Suceava, the royal family was welcomed by Archbishop Pimen. In order to canonise Stefan cel Mare, a royalty had to kneel at his grave. This is what King Michael did. 2 Declaration of King Mihai of Romania, in Revista 22, no. 14, april 20 1990, p. 6 3 Statement of the Group for Social Dialogue in Revista 22, no.14, April 20 1990, p. 1 4 article written by Stelian Tănase in Revista 22, no. 14, Aprilie 20 1990, p. 1 5 Mircea Ciobanu, op. cit, p. 405-426

433

Anca OLTEAN

The following moment of the royal visit happened in Bucharest. At Baneasa Airport, King Michael was welcomed by a great number of people. Instead of avoiding the Arch of Triumph, they found themselves passing under it. The car was almost carried. Amongst the policemen, people reached out to touch the king. They kneeled at the grave of Constantin Brancoveanu at Saint George Church. After the mass, the king went out in front of the people holding the hand of Nicolae, the son of Princess Elena. Here, the king attended the Small Resurrection mass.

On the old road to Curtea de Arges, whole villages led by their priests were expecting them. Before reaching Curtea de Arges, they saw a group of ten people with a placard saying: “Assassin of marshal Antonescu”. On their way back, they saw another saying: “the Bolshevik King”.

Images in the media On April 29th, 1992, the paper “România Liberă” published an article on

“Certain Explanations on the Logic of ‘ex’”. In this article, Gabriel Liiceanu protested against the phrase ex-king. The article was inspired by the speakers at “Televiziunea Română Liberă”, who referred to the ex-king Michael and his visit to Romania on Easter: “Considering the facts, I have also found out how false the logic of ex is. This inappropriate prefix lying about a king who has never ceased to be a king simply because he was forced to leave, without asking the people, by our current ex-communists backed up by the tanks of the ex-red army; well, this prefix also lies about the leading secretaries, party secretaries and our communists that have never ceased to be leading party secretaries and communists6.”

In the same issue of the same newspaper, Sorin Mărculescu, in the article entitled “The Healing King” attached healing powers evoked in mediaeval tradition to King Michael: “A mediaeval tradition attached to kings the gift of healing by a hand touch. Royalty could make miracles on behalf of God, as the king was His representative on earth. These were thaumaturgic kings (…). The king has finally come to heal his sick country”7.

On April 30th, 1992, in “România Liberă”, Geo Şerban considers in his article entitled “The Real Referendum” that the events caused by the arrival of the king to Romania were just like a referendum: “It is hard to say if the solution of a monarchy – which is ceaselessly acquiring more and more adepts – will be possible; it is as difficult to say if a referendum be successfull”8.

In the article entitled “Grossness and Illiteracy” in “România Liberă” on May 1st, 1992, Dan Petrescu expresses his opinion concerning the visit of King Michael: “As a simple citizen, the king enjoyed a pompous welcome; but as a king, he was deprived of the official contacts he was entitled to, if not out of elementary politeness, then out of the most rudimentary protocol”9.

On May 6th, 1992, in “România Liberă”, Dr. Nicolae Radu sees King Michael as a symbol, as he considers him the father of the Romanian nation: “The father of each of us is not the most renowned, not the first in the city, not the wealthiest or the most beautiful person, but he is the Father and no one can compare with him for his 6 Gabriel Liiceanu, Câteva precizări despre logica lui „ex”, in România Liberă, April 29 1992 7 Sorin Mărculescu, Regele vindecător, in România liberă, Aprilie 29 1992 8 Geo Şerban, Adevărat referendum, in România liberă, April 30 1992 9 Dan Petrescu, Mitocănii şi analfabetism, in România liberă, May 1st 1992

434


family. As such, the king is not the best specialist in a field, or the greatest politician, or the best orator, as he is not a specialist, or a politician, or an orator; he is the Father of the country, he is the King”10.

“Revista 22” approaches the visit of the king on an as polite and admiring tone. Thus, we find Gabriel Liiceanu’s article in the issue of the week May 8-14, 1992. In the article “Why Kings?”, Liiceanu tries to justify why the Romanians need a king. The king means the bond with divinity; the king is a symbol of perpetual communication with God: “Majesty means greatness. A people recognizes in their king their greatness and the last person,the most humble, transfigures himself and receives from him their feast face (…). When a people is deprived of his king, his head turned towards the skies is taken away. He is beheaded. The Romanian people was beheaded on December 30th, 1947.”11

In the article entitled “Romania’s Last Chance” in “Revista 22”, Sorin Mărculescu sees monarchy as the sole solution for the issues Romania has to face: “The presence of the king as a leader of the country would be the only chance for stability and political balance. King Michael is the only personality with a huge moral and historical prestige able to manage the difficult process of national reconciliation: those who are currently vehemently and even shallowly opposing it should have realised that when they fraudulently imposed a constitution that is ridiculous in its stubborn republicanism that only the throne could provide their good integration to a Romanian society free from communism and security”12.

Nicolae Constantinescu stresses in the issue of May 8-14, 1992 in “Revista 22” the emotional impact that the meeting with the king had upon the Romanians: “I saw people crying as I have never seen them cry, people crying for an idea, not a reality, as in Romania the king is a symbol that has nothing to do either with the executive power, or with the legislative one; he only has to do with God. And this will never be perceived anywhere in the world by any communist leader, because communism breaks from any connection with God, right from the beginning”13.

A completely different approach on the visit of the monarch can be seen in “România Mare”. Here, the tone concerning the monarch is hostile and often insulting. “România Mare” speaks pejoratively concerning the visit of King Michael to Romania. Created in 1990, with Eugen Barbu as director and Corneliu Vadim Tudor as editor-in-chief, the magazine took an extremist position right from the beginning. C.V. Tudor’s article on “The Royal Circus” that was published on May 1st, 1998 is illustrative. The article is in a contradictory manner. Although he pretends to be a supporter of monarchy by mentioning the qualities of Carol I and Ferdinand, C.V. Tudor considers the moment of February 11th, 1866 to be the year when we became servants to foreigners. C.V. Tudor expresses his disapproval concerning the visit of the king: “What happened on the days of the Easter that have just come to an end may be the most faithful mirror of the abjection of the Romanian society. Only with an impression of resignation, the former King Michael has been beating about our country for two years and a half. If I had some pictorial talent, I would represent the scene of an old

10 Dr. Nicolae Radu, Regele şi patria, in România liberă, May 6 1992 11 Gabriel Liiceanu, De ce regi?, in Revista 22, May, 8-14 1992 12 Sorin Mărculescu, Ultima şansă a României, in Revista 22, May 8-14 1992 13 Nicolae Constantinescu, De neînţeles pentru un comunist, in Revista 22, May 8-14 1992

435

Anca OLTEAN

and starving wolf looking out for a sheep hurt by the sheep dog”14. Referring to the personality of the king, C.V. Tudor states: “The character was mentally disabled, with no personality, brought up in a heroic illusion (Great Waivode of Alba Iulia, guardian, juvenile expeditions, and so on); but when he was at the core of crucial events, his acts were considered dangerous for the country: he was a rag for Hitler and Stalin, but he acted as an executioner precisely with the wrong person, marshal Antonescu, whom he left pray to the Russians.”15

In the same “România Mare” of May 8th, 1992, Nicolae Negulescu, a GRP (Great Romania Party) deputy, states that, although his father and he himself used to be monarchists, he cannot stop wondering: 1. “In forty-five years of communist dictatorship, has His Majesty done anything for his country? He could, as he was free and was kin to the ruling family in England. Did he feel sorry for the Romanians at that time?” and 2. “Don’t you think that the visit and behaviour of the former sovereign at the moment of his departure from the country offended the Romanian Presidency, Parliament, Constitution, and the citizens that voted it?”16

In the same issue of the same journal, Constantin Anin wishes the king to go back as soon as possible, and he classifies the categories supporting the monarch as insignificant and anti-Romanian. The author questions the competence of the king to rule a country: “You do not realize that your counsellors put you in an embarrassing position? How do you think they will confide the leadership of a country to someone at your age and with your education?”17

In the same paper on May 8th, 1992, Florian Popa Micşan, in the article entitled “Majesty! The Dead from the Grave…” seriously insults the king making references to his physical flaws and suggesting that he has problems from an intellectual point of view: “With his pale-like height, his big flap ears, the former sovereign of Romania, Michael I, made his appearance on the streets of the capital. The Romanians have a saying <<the dead would not come back from the grave>>. All for the better: maybe some did not think His Majesty has a stutter mind and tongue. They had the opportunity to see the king in flesh and blood. And what could the king do? He started to talk and move his noble tail, smelling out for a bone.”18

On June 15th, 1992, in “România Mare”, Maria Tutilă ironises the Romanians that came to see the king in Bucharest: “The car was advancing through the idiotic mob excited by the free show as through a tunnel made up of bodies. I only saw stupid faces out of exaltation gathering around the car on the verge of breaking it down”19.

Other allegations brought to King Michael are added by Gheorghe Bălaşa, who writes in “România Mare” the article “Your Majesty, we accuse you of genocide” on July 3rd, 1992. He accuses the king of submitting the country to Germany and of the

14 Corneliu Vadim Tudor, Circul regal, in România Mare, no. 95, May 1st 1992, p.10 15 Ibidem. 16 Nicolae Negulescu, Majestatea Sa şi ţara noastră, in România Mare, no. 96, May 8 1992, p.10 17 Constantin Anin, Tândală şi Păcală, in România Mare, no. 96, May 8 1992, p.10 18 Florian Popa Micşan, Maiestate! Mortul de la groapă…, in România Mare, no. 96, May 8 1992, p. 10 19 Maria Tutilă, Visuri regale şi scenarii prezidenţiale, in România Mare, no. 97, May 15 1992, p. 10

436


legionary crimes, and that he had started the war against the USSR and had not stopped at Dniester. He accuses him of not reprieving Antonescu20.

Concerning the press accounts relating to the visit of King Michael on Easter 1992, we may say that the visit is presented with much admiration and sometimes idealistically in “Revista 22”. Most authors are monarchists, or at least supporters of monarchy, and sometimes forget that their ideas do not work for the Romanian society as a whole. “România Liberă” is not far from this position. At the opposite pole, instead of a constructive opposition, the “România Mare” journalists denigrate the king and his supporters.

3. King Michael regains citizenship. Press image The return of King Michael to Romania in March 1997 and the fact that he

regained Romanian citizenship were considered as “moral repair” by “România Liberă” and “Revista 22” and a “national treason” by “România Mare”.

The issues debated by press on this occasion concerned the following aspects: (1) the opportunity of taking this decision, (2) the importance of such a decision to the future of the country (whether this may be a step towards the restoration of monarchy in Romania), (3) pros and cons regarding the fact that the decision was made without consulting the people, (4) the analysis of the king’s past, his historical role as a pro/con to the decision of granting him citizenship.

“Revista 22” considers the visit of King Michael to Romania at the beginning of March 1997 as something positive. On this occasion, the sovereign regained the citizenship lost in 1948 and received a Romanian passport.

In the article entitled “Symbolism and Normality” in no. 9 (367) of March 4-10, 1997 in “Revista 22”, Gabriela Adameşteanu underlines other two problems relating to the arrival of the king to Romania. She considers the visit a normal event and not a curiosity: “Without arousing ecstatic or greedy attention in 1992 hundreds of thousands people used to show, ( many were stimulated first of all by their helpless hostility concerning the regime of Iliescu), this visit was perceived as a symbolic act and a normal gesture”21. On the other hand, she considers that the presence of the king in the country reconciles us with the past and brings us closer to Europe: “The natural presence of King Michael I in Romania gives back the right to a part of history that has been forged, desecrated and unknown to all of us, who have studied in the communist schools”22.

In the same “Revista 22” on March 4-10, 1997, Şerban Orescu writes the article “King Michael and National Consciousness”. He considers that, if we still have King Michael, we still have a chance: “A traumatised society that, for seven years, was only able to worsen its problems, needs exemplary personalities to make peace with itself, with the requirements of catching up for the lost time. King Michael is such a personality. And the fact that we still have him is a chance”23.

20 Gheorghe Bălaşa, Maiestate, vă acuzăm de genocid, in România Mare, no. 104, August 3 1992, p. 13 21 Gabriela Adameşteanu, Simbolism şi normalitate, in Revista 22, no 9 (367), March 4-10 1997, p. 1 22 Ibidem 23 Şerban Orescu, Regele Mihai şi conştiinţa naţională, in Revista 22, nr. 9 (367), March 4-10 1997, p. 5

437

Anca OLTEAN

In the pages of “Revista 22”, we are informed on the visit of King Michael to the Great Britain24 and Netherlands as an ambassador of Romania and supporter of Euro-Atlantic integration, an official mission granted by the Government of Romania. In this position, his majesty delivered a speech at the Royal Dutch Institute of International Relations in Hague. The message of the king was that an opportunity would be missed for both the Alliance and us if we failed in the attempt to join the NATO, or if this action would be delayed25.

On February 25th, 1997, in “România Liberă”, Varujan Vosganian, the leader of the party Romania’s Alternative considers the former sovereign is Romania’s most important living personality and that granting citizenship is an act of moral reparation: “The ex-king has acknowledged the new political order of the country and has stated several times that he has no claims, either politically, or materially. The Romanian people have to respond with dignity and respect to these statements. Consequently, our party salutes the presence of the former king in the country”26.

On February 28th, 1997, the same “România Liberă” published an article entitled “The King Brings Hope”. In this article, Florin-Gabriel Mărculescu stresses the sincere patriotism of the monarch, who did not question the issue of his property: “It is obvious that Romania can no longer by under the influence of Kremlin. People have become aware of it and there is no doubt that the elections in November are the first step towards normality. Whether he likes it or not, Iliescu has to admit that the form of government may be questioned any time, and the right solution may not be prevented by hidden arrangements. Besides, paying attention to the difficulties of these days, the king himself understands to act out with superior wisdom, thus proving that his love for people and the country is above everything else. The oath made when he came to the throne makes him not to raise <<any constitutional or material question>> and to underline the wish to <<fully be at the service of the national effort with courage, honour and vigour>> made by those whom we elected in November”27.

On March 6th, 1997, in “România Liberă”, Cristian Oprea makes an account of the last day spent by King Michael in Romania. At the Otopeni Airport, the king promised to do his best for Romania to join NATO. As far as his visit was concerned, he stated that “It is the beginning of normality in Romania and thus I think I will be able to come back to Romania many times”28.

On the other hand, “România Mare” was hostile concerning the granting of citizenship to the former monarch of Romania. In the issue of March 7th, 1997, the author whose penname is Alcibiade sees the visit of the king as a negative event: “Romania treated pretty badly the Versoix Handicapped. Envisaged to have a great echo, the visit of Michael of Hohenzollern succeeded to take out of the house only a

24 Marian Chiriac, Săptămâna politică, in Revista 22, no. 13 (371), Aprilie 1st-7, p. 3 25 România şi NATO:momentul unui parteneriat real/ Discursul M.S. Regele Mihai al României ţinut la Institutul de Relaţii Internaţionale şi Comisia Atlantică din Olanda (14 aprilie 1997- Haga), in Revista 22, no. 17 (375), Aprilie 29- May 5 1997, p. 8-9 26 Varujan Vosganian, Mihai I este cea mai importantă personalitate în viaţă a României, in România liberă, SN, no. 2102, February 25 1997, p. 2 27 Florin-Gabriel Mărculescu, Regele aduce cu sine speranţa, in România liberă, SN no. 2105, February 28 1997, p. 2 28 King Mihai’s statement, quoted by Cristian Oprea, in “Majestatea Sa Regele Mihai: “Voi încerca să fac tot ce pot pentru România”, in “România liberă”, SN – 2110, March 6, 1997, p. 2

438


few old monarchist ladies and a few thousands curious people”29. The author does not hesitate to overwhelm the monarch with insults and he accuses him of legionarism, then of complicity to the murder of Nicolae Iorga and finally of not absolving Marshal Antonescu. The author slanders the king and the politicians that welcomed him enthusiastically, as well as the mayor of Bucharest, who gave the king the key of the city: “The papers have published some of the names of the dummies that hurried to welcome the handicapped at the Otopeni Airport: ministers Mircea Ciumara, Ion Caramitru, Ştefan Drăgulescu, Dinu Gavrilescu, Nicolae Noica, Akoş Birtalam, Alexandru Herlea, Constantin Dudu Ionescu (...) And that old gipsy under investigation for bribery – that is, Viorel Lis – who gave the werewolf the KEY OF THE CAPITAL on his behalf”30.

In “România Mare”, Ileana Lupescu speaks about granting King Michael the citizenship as a reparatory act; however, she is reserved. The author is bothered by the fact that many Romanians say King Michael and His Majesty when speaking about the former sovereign and he does no longer have this position. She fears that King Michael might not be happy living in Romania as a simple citizen and ask for a house and a “pension” accordingly and that the fact that he got back his citizenship might be the first step towards the restoration of monarchy31.

In the issue of April 14th, 1997, in “România Mare”, N. Dăscălescu considers the visit of King Michael as inappropriate, due to the precarious economic and political situation of the country. “I do not know if the visit of the former sovereign should take place now, when the political and especially socio-economic situation in Romania is not great”32.

In the issue of March 21st, 1997, Gabriel Iuga considers that the number of supporters of monarchy does not exceed 500 members. He is not against granting citizenship, but he says that “what made us laugh was the crowd animated by a show like Romania’s Song, amateur section, as the few old men, about 300, were shouting, running and hustling around the Swiss couple”33.

Granting King Michael back the Romanian citizenship was a step towards normality, the reparation of a historical injustice. In 1992, one could see the press a clear-cut opposition between monarchists and antimonarchists. As time went by, “Revista 22” and “România Liberă” tended to accept a third choice of a democratic republic, where King Michael should be treated respectfully, whereas “România Mare” kept condemning the king, although they started to sound less vehemently. Nevertheless, the feelings of those writing in the pages of this journal remain as hostile.

29 Alcibiade, Săptămâna pe scurt , in România Mare, no. 347, March 7 1997, p. 2-3 30 Ibidem 31 Ileana Lupescu, Inocularea confuziei, in România Mare, no. 347, March 7, p. 1 32 N. Dăscălescu, Iată ce nu ştiu provocatorii străini şi nătăfleţii dâmboviţeni: Mihai von Hohenzollern a murit acum 50 de ani, înecat cu o bujie, iar ceea ce bântuie acum prin Europa e stafia lui…, in România Mare, no. 348, March 14 1997, p. 18 33 Gabriel Iuga, Molia de sub purpura regală, in România Mare, no. 349, March 21 1997, p. 20

439

Cooperarea inter-universitară la frontierele externe ale Uniunii Europene

şi contribuţia la politica europeană de vecinătate

Ioan HORGA, Mircea BRIE Cross-border Cooperation between Universitie at External European Union Borders and

its contribution to European Neighbourhood Policy

Abstract: The European continent, under the urge of the events generated by the process of building Europe that has led to an enlargement of the external European Union borders towards the east, undergoes a process of alteration. No matter on which side of the EU border they may be, the citizens of the European countries are entitled to enjoy the fruit of welfare, security and freedom. The development of a coherent neighbourhood policy in Brussels becomes an imperative resulting from the need for communication and cooperation amongst people and countries.

No matter the view on the European Union external border, the dialogue on all levels of the society through the means of inter-university cooperation is a factor providing the communication needed for good neighbourhood. Thus, the stiff borders fade away. By setting up a university network comprising both partners from within and outside the European Union, a bond is established over the external border of the community. From this point of view, inter-university cooperation at the external borders of the European community turns into a promoter of good neighbourhood values.

Cuvinte cheie: frontieră, universitate, vecinătate, dialog, cooperare, parteneriat

Într-o Europă aflată într-un proces de schimbare generată de mecanismul construcţiei europene rolul deţinut de către instituţiile culturale şi de învăţământ devine tot mai important în crearea unor „modele” şi tipare care să ilustreze fizionomia cetăţeanului comunitar. Un loc aparte în această ecuaţie îl ocupă universităţile. În particular, o însemnătate capătă fenomenul cooperării dintre universităţi în spaţiul şi arealul de frontieră al Uniunii Europene. Asta, în primul rând datorită capacităţii deosebite de transmitere peste frontierele, efemere de altfel, a valorilor pe care universităţile europene le promovează. Sub acest raport, cooperarea inter-universitară la frontierele externe ale comunităţii europene se transformă într-un motor de promovare a valorilor bunei vecinătăţi. Logica unei asemenea aserţiuni izvorăşte din rolul atribuit universităţilor în procesul de construcţie a identităţii europene. „Europa de mâine se construieşte şi prin contribuţia universităţii” a ţinut să sublinieze rectorul Universităţii Spienza din Roma, profesorul Renato Guarini cu prilejul întâlnirii europene a profesorilor universitari şi a rectorilor desfăşurată la Roma în vara anului 20071. Una din concluziile acestei întâlniri a fost aceea că „Europa are nevoie de universităţi puternice, pentru a deveni puternică”2.

În vederea unei mai bune înţelegeri a contribuţiilor pe care şi le aduc universităţile europene în promovarea bunei vecinătăţi propunem o dezbatere asupra 1 La această întâlnire, prilejuită de aniversarea a 50 de ani de la Tratatul de la Roma, au participat 120 de rectori şi peste 2500 de profesori universitari din întreaga Europă. 2 http://www.spiruharet.ro/cotidianul.pdf

440

Cooperarea inter-universitară la frontierele externe ale Uniunii Europene...

conceptului de frontieră externă. O asemenea dezbatere ar putea facilita încercarea noastră de a descoperi mecanismele de funcţionare şi de realizarea a cooperării inter-universitare din arealul frontalier. Apoi, nu în ultimul rând în atenţia noastră stau diversele asociaţii universitare din regiunea frontierelor fizico-geografice ale Uniunii Europene, rolul şi perspectivele acestora.

1. Conceptul de frontieră externă a Uniunii Europene O dezbatere asupra frontierelor externe ale comunităţii europene poate fi făcută

în condiţiile unei abordări complexe care să surprindă deopotrivă punctul de vedere oficial al organizaţiei, cât şi cel al diverselor concepte cuprinse în literatura de specialitate.

1.1. Frontierele externe în viziunea documentelor oficiale ale Uniunii

Europene Încă de la începutul demersului nostru se impune a se face precizarea că în

dezbaterea noastră intră două categorii de spaţii frontaliere considerate externe: primul rezultă din limitele geografice ale Uniunii Europene, iar cel de-al doilea din extinderea teritorială a Acordului de Implementare a Sistemului Schengen. Sub raportul dublei abordării, perspectiva dezbaterii asupra frontierei externe este dirijată de către norme juridice clare. De altfel, regimul juridic comunitar al frontierei este conferit de: „totalitatea normelor juridice adoptate de membrii unei comunităţi de state cu privire la accesul, şederea cetăţenilor unui alt stat (fie membru sau nu al comunităţii), cu privire la trecerea peste frontierele interne sau externe a persoanelor, mijloacelor de transport, bunurilor şi mărfurilor precum şi reglementările comune referitoare la administrarea frontierelor, atât interne cât şi externe”3.

Frontiera, definită conform Dictionnaire de géographie4 ca o „limită ce separă două zone, două state”, o ruptură „între două moduri de organizare a spaţiului, între reţele de comunicaţii, între societăţi adesea diferite şi câteodată antagonice”5, reprezintă „interfaţa discontinuităţilor teritoriale”6. Frontierele marchează limitele jurisprudenţei, suveranităţii şi sistemului politic. Ele pot îndeplini astfel rolul unor linii de demarcaţie, a unor „bariere” sau a unor „borne”. Pe de altă parte, ele marchează tipologia construcţiei politice. Relaţia frontieră-sistem politic este surprinsă interesant de către Jean-Baptiste Haurguindéguy, care vede „la frontière comme limite du politique” şi „le politque cooome limite de la frontière”7.

Din perspectiva comunitară, frontiera externă a Uniunii Europene reprezintă limitele geografice fixate prin acordurile şi tratatele comunitare. Din perspectiva Acordului Schengen, frontierele externe sunt definite ca fiind: „frontiera terestră şi maritimă, precum şi aeroporturile şi porturile maritime ale Părţilor Contractante, dacă

3 Vasile M. Ciocan, Bună vecinătate şi regimuri frontaliere din perspectivă europeană, Editura Cogito, Oradea, 2002, p. 88 4 P. Baud, S. Bourgeat, Dictionnaire de géographie, Hatier, Paris, 1995 5 Apud Gabriel Wackermann, Les frontières dans monde en mouvment, Ellipses, Paris, 2003, p. 11 6 Ibidem, p. 10 7 Jean-Baptiste Haurguindéguy, La frontière en Europe: un territoire? Coopération transfrontalière franco-espagnole, L`Harmattan, Paris, 2007, p. 154

441

Ioan HORGA, Mircea BRIE

nu sunt frontiere interne”8. „Prin derogare de la definiţia frontierelor interne, ... aeroporturile sunt considerate frontiere externe pentru zborurile interne”9. Trecerea acestor frontiere poate fi făcută, în principiu „numai la punctele de trecere a frontierei şi potrivit orarului de funcţionare al acestora”10. De altfel, noile tratate europene ţin să accentueze şi să reglementeze principiile libertăţilor individuale, între care libera circulaţie a persoanelor ocupă un loc aparte. Dispoziţiile finale ale Tratatului asupra funcţionării Uniunii Europene, reglementat după reforma de la Lisabona a vechii „constituţii europene”, surprind, în ciuda abrogării articolului 67 din textul vechiului tratat11, de o manieră foarte clară faptul că Uniunea constituie un spaţiu al libertăţii, al securităţii şi justiţiei12. Pentru obţinerea acestor standarde şi, totodată, pentru garantarea drepturilor cetăţeneşti s-a instituit obligativitatea protejării şi strictului control al frontierelor exterioare. De altfel, toate protocoalele asupra relaţiilor externe ce fac referiri la frontierele externe prevăd „necesitatea pentru statele membre de a asigura controlul efectiv la frontierele lor exterioare”13.

Perspectiva comunitară asupra relaţiilor externe are în vedere drept suport şi punct de plecare politica europeană de vecinătate ale cărei rezultate au fost remarcate de către Comisia Europeană ca fiind pozitive14. Într-o asemenea construcţie comunitară, atât între membri, cât şi în relaţia directă de vecinătate la frontierele externe, trebuie să se pună accent pe dialogul şi cooperarea constructivă între toate părţile implicate. Un rol aparte căpătând în această ecuaţie promovarea educaţiei şi a capitalului uman prin diversele programe finanţare şi susţinute de către Uniunea Europeană, între care amintim parteneriatele prin intermediul programului TEMPUS, dar şi convergenţa cu procesul Bologna şi agenda de la Lisabona15.

1.2. Frontierele externe în viziunea literaturii de specialitate Frontierele externe cunosc în literatura de specialitate o diversă şi interesantă

abordare conceptuală. Fără pretenţia de a epuiza prezentarea întregii liste a punctelor de vedere exprimate, ne propunem cu această ocazie să evidenţiem câteva dintre dezbaterile, care, în contextul prezentei teme de cercetare, pot căpăta şi imprima substanţa şi complexitatea unei analize profunde. Selectăm, prin urmare, doar câteva dintre dezbaterile conceptuale, la care unii analişti din domeniu fac trimiteri. 8 Convenţia din 19/06/1990, publicată in Broşură nr. 0 din 19/06/1990 de aplicare a acordului de la Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune, Schengen, 19 iunie 1990, art. 1 9 Ibidem, art. 4, paragraful 4 10 Ibidem, art. 3, paragraful 1 11 Textul Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, titlul V , capitolul 1, surprinde în articolele 67-76 Dispoziţiile generale ale Spaţiului de libertate, de securitate şi de justiţie. A se vedea textul tratatului constituţional în Marianne Dony, Après la réforme de Lisabonne. Les nouveaux européens, Bruxelles, 2008, p. 35-164 12 Charte des droits fondamentaux de l`Union proclamée le 12 décembre 2007, cap. II, art. 6-19. Apud Marianne Dony, op. cit., p. 270-277 13 O asemenea formulare găsim şi în Protocolul asupra relaţiilor ale statele membre cu privire la trecerea frontierelor exterioare (1997), anexat Tratatului asupra funcţionării Uniunii Europene. Apud Marianne Dony, op. cit., p. 235 14 A se vedea Comunication de la Commission. Une politique européenne de voisinage vigoureuse, Bruxelles, 05/1272007, COM(2007) 744 final 15 Ibidem, p. 9

442


a. Frontiera şi conceptul „open-close” O asemenea viziune asupra frontierei s-a născut fără îndoială din nevoia

caracterizării anumitor tipologii frontaliere. O astfel de abordare conceptuală poate fi făcută şi atunci când se încearcă a se caracteriza spaţiul european contemporan. Conceptul capătă substanţă tocmai într-o asemenea construcţie comunitară în care identităţile regionale sau sectoriale, oricare ar fi formele acestora, sunt încă foarte puternice.

Un interesant studiu asupra acestui subiect, intitulat Border in Charging Europe: Dynamics of Openness and Closure16, publică Gerard Delanty, profesor de sociologie la Universitatea din Liverpool. Acest studiu pleacă de la premisă că societăţile sunt organizate spaţial prin diverse delimitări „frontaliere”. Fiecare spaţiu, din această perspectivă, poate fi caracterizat, ca fiind deschis sau închis, funcţie de tipologia frontierei care îl delimitează. Fabienne Maron vorbeşte despre „frontières barrières” (caracterizate de restricţii şi impunerea vizei de trecere) pentru a desemna opusul tipului „frontières ouvertes”, a căror trecere este autorizată fără restricţii17. Toate acestea însă, în contextul noilor mutaţii geopolitice din spaţiul european, capătă o nouă semnificaţie sub presiunea transformărilor generate de procesul integrării europene. Vechile frontiere dispar lăsând locul unor noi structuri frontaliere născute din noi concepte şi abordări asupra delimitărilor mai mult sau mai puţin spaţiale.

Numeroasele frontiere politice tind să-şi diminueze importanţa până la dispariţie. Vechile frontiere devin cu trecerea timpului doar nişte „simboluri ale singularităţii, ale independenţei”18. În acelaşi timp frontierele culturale, de exemplu, capătă o funcţionalitate tot mai vizibilă. Abordarea nu este doar una internă, caz în care se identifică subcomponente culturale specifice spaţiului european, ci şi una ce caracterizează sistemul de guvernanţă extern al Uniunii Europene. O asemenea frontieră culturală face clar distincţia între Europa şi non-Europa. Dincolo de o asemenea teorie, care ar accentua şi mai tare scepticismul asupra anumitor proiecte de extindere viitoare a Uniunii Europene, putem remarca utilitatea dezbateri în ceea ce priveşte chestiunea frontierelor reale ale Europei, pe care analiştii au ridicat-o secole de-a rândul.

Perspectiva culturală naşte discuţii pe seama noţiunii unităţii civilizaţiei europene, dar şi pe seama relaţiei dintre geografie şi cultură. Poate fi Europa separată de Asia de exemplu ca urmare a criteriului cultural de delimitare? Profesorul Delanty ia în discuţie conceptul de Europă creştină, dar şi acela de Europă moştenitoare a civilizaţiei romane şi greceşti19. Dincolo de linia de demarcaţie geografică, tectonică, a celor două continente, este în măsură cultura europeană să impună noi frontiere? Este o întrebare la care analiştii europeni răspund foarte diferit. Viziunile sunt puternic marcate de subiectivismul geopolitic actual. La fel, în evul mediu Europa se limita la

16 Gerard Delanty, Border in Charging Europe: Dynamics of Openness and Closure, în Eurolimes, vol. I, Europe and Its Borders: Historical Perspective (în continuare Eurolimes, vol. I), Editura Ioan Horga, Sorin Sipos, Institutul de Studii Euroregionale, Oradea, 2006, p. 46-58 17 Fabienne Maron, Les nouvelles frontières de l`Europe: repenser les concepts, în Eurolimes, vol. 4, Europe from Exclusive Borders to Inclusive Frontiers (în continuare Eurolimes, vol. 4), Editura GGeerraarrdd DDeellaannttyy,, DDaannaa PPaanntteeaa,, Karoly Teperics, Institutul de Studii Euroregionale, Oradea, 2007, p. 115 18 Erique Banus, Images of openness – Images of closeness, în Eurolimes, vol. 4, p. 139 19 Gerard Delanty, op. cit., p. 46

443


occidentul catolic, net separat de islamismul aflat în expansiune. Petru cel Mare, prin eforturile sale, include Rusia în sistemul diplomatic european. Europa, ca şi concept se extinde. Pentru prima dată, în 1716, în Almanach royal, publicat în Franţa, au fost puse figurile Romanovilor pe lista familiilor monarhilor europeni, situaţie datorată fără nici o îndoială alinierii, intrării Rusiei, alături de celelalte puteri, în concernul sistemului diplomatic european20. În prejma anului 1715 poziţia Imperiului Otoman era asemănătoare din multe puncte de vedere cu aceea a Rusiei. Intrarea sa pe scena diplomatică europeană s-a produs la finele secolului al XV-lea. De altfel, această intrare a turcilor în sistemul relaţiilor dintre statele europene s-a datorat în mare parte rivalităţilor dintre Franţa şi Habsburgi21. Cu toate acestea Imperiul Otoman nu s-a manifestat ca un stat european şi nu a făcut niciodată, pe parcursul secolului al XVIII-lea, parte integrantă din sistemul diplomatic european. Spaţiul european pentru Napoleon însemna „Europa franceză”, concepută ca un spaţiu ale cărui frontiere trebuiau să se fixeze în urma presiunilor exercitate asupra Imperiului Otoman22. Exemplele pot continua până în contemporaneitate. Dincolo de toate acestea, ipoteza frontierelor culturale impune anumite delimitări, pe care, voit sau nu, ni le asumăm adesea.

Fără a ne propune trasăm asemenea frontiere ale spaţiului european, precizăm faptul că dezbaterea noastră impune mai degrabă o caracterizare asupra identităţii europene, ca o noţiune spaţială protejată asemenea unei fortăreţe. Este Europa sub acest raport, nu doar politic, ci şi cultural, un spaţiu ce impune frontiere externe, clar delimitate teritorial? Urmărind evoluţia în timp a procesului de construcţie europeană putem să conchidem prin a răspunde acestei întrebări prin simplul fapt că în Uniunea europeană frontierele externe sunt tot mai importante (tot mai închise!), iar cele interne devin mai mult formale decât reale (tot mai deschise!). Europa văzută ca şi „fortăreaţă” este aşadar tot mai deschisă, mai „ospitalieră”, din perspectiva membrilor săi, şi tot mai închisă, mai securizată frontalier şi mai puţin permisivă, din perspectiva restului lumii. Într-o asemenea construcţie putem identifica, nu doar avantajele nivelului înalt al democraţiei şi bunăstării de care se pot bucura cetăţenii comunitari, ci şi exclusivismul impus celorlalţi prin închiderea fortăreţei. Europa începe, în urma înlăturării barierelor interne, să devină aşadar un suprastat, care reinventează frontiera „hard” ce protejează state şi oameni asociaţi politic, excluzându-i ce ceilalţi care nu au beneficiat de asemenea decizii politice. Devin în acest context frontierele externe ale comunităţii expresii ale frontierei statului naţional? Este o chestiune dificilă, care impune dezbateri nu doar asupra caracterului şi tipologiei frontierei, ci şi asupra altor aspecte introduse de faptul că Uniunea nu are o frontieră din interiorul căruia să se vadă exteriorul. Există numeroase teritorii, care din punct de vedere geografic sunt cuprinse în „interiorul” comunităţii, dar care nu fac parte din Uniunea Europeană. Încercarea de a trasa frontiera comunitară, care să separe (fizic!) „europenii” de „non-europeni” devine aşadar imposibilă din perspectiva culturală. Moştenirile istorice, chiar şi cele recente, de după războiul rece, impun nu doar frontiere, ci şi bariere reale peste care, din perspectiva deciziilor politice, nu se poate trece. Frontierele rămân închise, indiferent de moştenirea culturală. Pe de altă parte, procesul de conturare al frontierelor externe nu parte a fi finalizat. Plecând de la o astfel de remarcă, în prezent în afara frontierelor

20 Matthew Anderson, L’Europe au XVIIIe siècle 1713-1783, Paris, 1968, p. 156 21 Ibidem, p. 157 22 Gerard Delanty, op. cit., p. 46

444


sunt persoane şi state care în viitor vor face parte din „interior”. Frontiera hard a cărei construcţie este tot mai clară exclude aşadar europeni, nu doar non-europeni. Frontiera europeană este prin urmare deschisă sau închisă, funcţie de interesele politice exclusiviste şi mai puţin dintr-o eventuală perspectivă culturală. Plecând de la o asemenea remarcă, discursurile politicianiste, ce aduc motivaţii ce ţin de moştenirea culturală europeană în faţa integrării europene a unor state precum Turcia, sunt simple acţiuni populiste. Decizia este una politică, iar clubul unul exclusivist. „Europe is and should remain a house with many rooms, rather than a culturally and racially exclusive club”23. Comunitatea europeană divine astfel un teritoriu închis pe baze politice, dar cu motivaţii de natură identitare.

b. Frontiera şi conceptul „inclusive-exclusive” Dezbaterile asupra frontierelor actuale ale Europei au căpătat adesea imaginea

unor polemici cu privire la locul, rolul, forma sau consistenţa acestora. Kalipso Nicolaides consideră că Eurolimes este „un paradigme qui lie l'integration a l'interieur et a l'exterieur, les liens intercultureles, interethatiques et interclasses tisses au sein de l'Union d'aujourd'hui et les liens inter-Etats tisses avec ses nouveaux membres potentials”24. Definirea acestei paradigme, dincolo de imaginea frontierelor statelor naţionale, este făcută în studiul Why Eurolimes?25. În aceeaşi accepţiune, paradigma Eurolimes desemnează, potrivit mai multor cercetători din domeniu, ceea ce se înţelege prin „inclusive frontier”26, respectiv frontierele spre care tinde construcţia europeană. Ideea centrală în acest proces de integrare nu este aceea de a crea bariere ci de a le estompa. Din această perspectivă, frontierele interne devin tot mai inclusive, tot mai puţin vizibile. Securizarea şi controlul traficului frontalier se transferă asupra frontierei externe, care, dacă ar fi să respectăm logica de mai sus, devin tot mai exclusive, tot mai restrictive. O asemenea teorie este valabilă până la un punct. Frontierele interne nu devin pur şi simplu mai deschise, mai inclusive27, există un proces integrator ce se desfăşoară în etape. Pe de altă parte, nu putem pune în totalitate semnul de egalitate între bun şi inclusive/open sau rău şi exclusive/close. Un simplu exemplu poate confirma ipoteza noastră: în zonele de război frontierele sunt relativ deschise refugiaţilor28, nu putem însă să conchidem că aici am avea o frontieră de tip inclusive, „deschisă de plăcere”, în sensul frontierelor europene spre care integrarea comunitară tind ca model.

Interesante, ca abordare metodologică şi conceptuală, sunt, din perspectiva subiectului analizat cui această ocazie, studiile publicate în volumul 4 al revistei Eurolimes, Europe from Exclusive Borders to Inclusive Frontiers. Dezbaterea se canalizează spre posibile interpretări asupra tipologiei, formei şi structurii noilor

23 Robert Bideleux, The Limits of Europe, în Eurolimes, vol. I, p. 62 24 Kalypso Nicolaides, Les fins de l'Europe, în Bronislaw Geremek & Robert Picht (ed), Visions d'Europe, Odile Jacob, Paris, 2007, p. 287 25 Ioan Horga, Why Eurolimes, în Eurolimes, vol. I, p. 5-13 26 Kalypso Nicolaides, op. cit., p. 275-290; Jan Zielonka, Europe Unbund: Enlarging and Reshaping the Boundaries of the European Union, Routledge Londres, 2002; Idem, Europe as Empire, Oxford University Press, 2006; Geremek, Bronislaw, Picht, Robert,Visions d'Europe, Odile Jacob, Paris, 2007 27 Gerard Delanty, op. cit., p. 51 28 Ibidem, p. 50

445


frontiere din spaţiul central şi răsăritean al continentului european după aderarea la Uniunea Europeană, în 2004, a primelor state foste comuniste. Noua Europă cuprinde teritorii din partea răsăriteană a continentului. Frontiera externă a Uniunii a fost împinsă spre est, spre marginile tradiţionale ale Europei29, fapt ce ne îndreptăţeşte să ne întrebăm dacă şi când ar trebui să se oprească acest proces de extindere: înainte sau după atingerea acestor limite? Spaţii şi popoare europene ar putea rămâne în afara frontierei, mai mult sau mai puţin inclusive. Apoi, frontiera europeană nu poate fi doar una geografică, cu oameni ce locuiesc de o parte sau alta a acesteia. Distanţele culturale dintre oameni pot creşte chiar şi în interiorul comunităţii, asta cu atât mai mult cu cât numărul imigranţilor, a refugiaţilor, a comunităţilor transnaţionale este într-o continuă creştere30. De altfel, integrarea imigranţilor constituie în esenţă trecerea unei frontiere comunitare de tip inclusive31.

Dincolo de perspectiva culturală şi politică, realitatea constatată în ultimii ani evidenţiază un nou tip de frontieră inclusive născută în urma intereselor economice ale statelor, comunitare sau nu. Dezvoltarea afacerilor, ce aduc beneficii ambelor tabere, a fost în măsură să dea o nuanţă mai elastică normelor şi perceptelor politice32.

Toate acestea, dar şi altele, pot identifica un proces de transformarea comunitară ce se desfăşoară în paralel cu trecerea dinspre frontiera exclusive spre cea inclusive.

c. Frontiera şi conceptul „soft-hard” O asemenea abordare conceptuală, fără a se diferenţia de o manieră radicală de

celelalte, propune o imagine a frontierei din diferite puncte de vedere. Conceptul de teritoriu, graniţă sau frontieră sunt în mare măsură construcţii determinate istoric. Aşa s-au născut frontierele administrative, militare, culturale, dar şi piaţa, concentrată într-un teritoriu delimitat de asemenea de o construcţie frontalieră33. Cu timpul însă, asta şi datorită procesului de integrare şi construcţie europeană, conceptul de frontieră a început a se dilua în spaţiul european. În unele cazuri frontiera fizică chiar a dispărut, apar alte „frontiere” ce se nu se mai suprapun peste statele naţionale. Procesul de globalizare are şi el o influenţă considerabilă asupra erodării frontierelor şi barierelor ce străbat continentul european34. În Uniunea Europeană există o multitudine de sisteme de guvernare, de culturi şi frontiere administrative. Multe dintre acestea nu coincid cu frontierele naţionale. Apoi, caracterul multinaţional şi transnaţional al unor organizaţii finanţate prin programele comunitare conduc la integrarea unor imense spaţii lipsite de bariere în calea comunicării, cooperării, conlucrării, circulaţiei transfrontaliere.

29 Ioan Horga, Dana Pantea, Europe from Exclusive Borders to Inclusive Frontiers, în Eurolimes, vol. 4, p. 7 30 Kalypso Nicolaides, op. cit., p. 287 31 Chris Quispel, The opening of the Dutch borders. Legal and illegal migration to the Netherlands 1945-2005, în Eurolimes, vol. 4, p. 102-110 32 Jaroslaw Kundera, L’Europe elargie sans frontiere monetaire, în Ibidem, p. 69-77 33 Charles S. Maier, Does Europe Need a Frontier? From Territorial to Redistributive Community, în Jan Zilonka (Editura), Europe Unbound: Enlarging and Reshaping the Gouvernance and European Union, Routledge, Londra, New York, 2002, p. 17-37 34 Nanette Neuwahl, Waht Borders for Which Europe?, în Joan DeBardeleben (Editura), Soft or Hard Borders? Managing the Divide in an Enlarged Europe, Ashgate, Hampshire, 2005, p. 24

446


În general, conceptul de frontieră este asociat frontierei fizice, de tip hard, concept asociat barierei, peste care se poate trece doar dacă se îndeplinesc anumite condiţii şi cerinţe special formulate (viza de intrare în statul respectiv este cel mai bun exemplu al unei cerinţe restrictive formulate în cazul frontierei de tip hard). Pe de altă parte, un stat poate avea frontiere hard cu un stat vecin şi frontiere soft, mai deschise cu un alt stat vecin35. Apoi, o frontieră poate avea caracteristici hard şi soft în acelaşi timp. Un stat poate elimina vizele pentru cetăţenii unui stat, dar în acelaşi să intensifice şi să introducă noi rigori în stricteţea controlului la frontieră36. În interiorul Uniunii Europene, instituţiile comunitare sugerează varianta ca statele membre să aibă frontiere externe de tip hard şi frontiere interne de tip soft. Impunerea vizei, strictul control al poliţiei de frontieră asupra persoanelor şi bunurilor ce tranzitează frontiera caracterizează tipul hard de frontieră. Spre deosebire de acest tip, frontiera soft este caracterizată printr-un regim mai elastic de tranzit, prin lipsa restricţiilor de circulaţie atât a persoanelor , cât şi a bunurilor37. Trecerea spre acest tip de frontieră presupune mai multe etape. Acestea constau în: renunţarea la regimul vizelor, reducerea până la zero a taxelor de tranzit atât pentru persoane, cât şi pentru bunuri, facilitarea şi intensificarea contactelor umane de-o parte şi de alta a frontierei, inclusiv prin programele culturale, educative şi formative, etc.

Extinderea Uniunii Europene spre est, proces concretizat prin integrarea în comunitate a mai multor state foste comuniste a condus la schimbarea opticii asupra vechilor frontiere comunitare, la mutarea frontierei externe pe graniţele acestor state. Frontiera hard, care ar asigura în concepţia instituţiilor europene protecţia cetăţenilor comunitari, a căzut astfel, în principal, în seama noilor membri comunitari. În interiorul comunităţii însă au intrat însă şi susţinători ai altor state europene: Polonia susţine intens Ucraina, România susţine Republica Moldova şi Serbia, Ungaria sau Slovenia susţin Croaţia, şi exemplele pot continua. În ciuda restricţiilor comunitare, aceste state încearcă a dezvolta relaţii şi construcţii frontaliere de tip soft cu partenerii lor din afara comunităţii. Integrarea europeană a acestor state a condus apoi către o anumită izolare a Rusiei (asociată unei reacţii de tip hard), deranjată de această lărgire a Uniunii, coroborată cu procesul, oarecum paralel, al extinderii NATO. Toate acestea fac parte dintr-un proces complex generat de mecanismul comunitar, de realităţile geopolitice şi strategiile macro-economice. Extinderea europeană determină astfel conturarea unor noi modele ale relaţiilor de vecinătate, diferite oarecum de vechile relaţii dintre statele naţionale.

d. Alte concepte Fără a intra în amănunte, dorim în cele ce urmează să facem o expunere, mai

degrabă, a câtorva concepte, care, în linii generale, conduc către aceleaşi interpretări. De altfel, numeroşi autori pun semnul egalităţii între frontiera de tip hard, exclusive, close, sharp-edges sau barieră. Toate acestea sunt asociate restricţiilor şi controlului strict, fiind caracterizate prin numărul mare al condiţiilor puse celor care doresc să le tranziteze. Pe de cealaltă parte, frontierele de tip soft, open, inclusive, porous,

35 Ibidem 36 A se vedea Olga Potemkina, A „Friendly Schengen Border” and Ilegal Migration: The Case of the EU and its Direct Neighbourhood, în Ibibem, p. 165-182 37 Joan DeBardeleben, Introduction, în Ibidem, p. 11

447


comunicative sau bridges se caracterizează prin înlăturarea restricţiilor de tranzit, printr-o flexibilizare a traficului38.

Dintr-o altă perspectivă, Charles Maier identifică trei posibile abordări conceptuale ale frontierei39: prima, „positive and constructive”, văzută drept frontieră ce asigură ordinea politică şi bunele relaţii de vecinătate; a doua, „negative and revolutionary”, văzută drept un obstacol lipsit de logică împotriva normalităţii, păcii şi unităţii; şi a treia abordare, „dialectical and evolutionary”, caracterizată prin desfiinţarea unei frontiere şi inevitabila creare a alteia noi, dar care nu necesită acelaşi nivel de formalitate.

O altă abordare se naşte din neta separare a oamenilor, a instituţiilor şi organizaţiilor ce se raportează la Uniunea Europeană. Perspectiva este fie internă, caz în care frontiera nu îngrădeşte formele de exprimare comunitară, fie externă, caz în care frontiera se interpune ca o barieră, ca o piedică în faţa libertăţii de circulaţie. Uniunea Europeană este, aşadar, expresia unei fortăreţe, ce-şi protejează cetăţenii de pericolele externe (imigranţi, importuri, insecuritate, etc.)40. O asemenea optică, relansată şi amplificată de curentul luptei anti-teroriste mondiale, are tot mai mulţi susţinători între liderii politici ai statelor Uniunii Europene. Politica de securitate, comună sau nu, a dat noi coordonate chiar şi politicii europene de vecinătate, asta în ciuda faptului că multe state din vecinătatea Uniunii nu sunt „exportatoare” de insecuritate. Problema imigraţiei se transformă tot mai mult, în acest context, într-o chestiune de securitate41, ce trebuie gestionată inclusiv printr-o reformare a sistemului de trafic al frontiere.

2. Cooperarea inter-universitară şi politica de vecinătate Implementarea unor politici comunitare, prin intermediul cărora să fie stimulată

cooperarea la nivelul cercetării şi învăţământului superior, este nu doar o necesitate, ci un imperativ. În acest context s-a impus dezvoltarea unor programe şi instrumente europene prin intermediul cărora să fie stimulată şi coordonată activitatea de colaborare directă dintre universităţile europene. În plus, prin intermediul acestor programe sunt stimulate şi diversele proiecte şi acţiuni de asociere şi cooperare pe plan regional.

2.1. Programe şi instrumente europene Ne propunem în cele ce urmează să prezentăm pe scurt două programe şi

instrumente europene privind cooperarea inter-universitară ce au ca şi finalitate promovarea bunei vecinătăţi: Erasmus Mundus şi Tempus. Fie că se adresează statelor membre ale Uniunii Europene, statelor candidate sau asociate sub diverse forme programelor comunitare, scopul acestora este acela de a facilita cooperarea dintre universităţile europene. Forma şi conţinutul acestor programe a cunoscut de-a lungul anilor diverse transformări. De exemplu, ca urmare a rezultatelor obţinute în primele faze

38 Ibidem 39 Charles S. Maier, op. cit., p. 41-43 40 Gerard Delanty, op. cit., p. 52-53 41 A se vedea Régis Matuszewicz, Vers la fin de l`Élargissement?, în Laurent Beurdeley, Renaud de La Brosse (coord.), Fabienne Maron, L`Union Européenne et ses espaces de proximité. Entre stratégie inclusive et parteneriats removes: quell avenir pour le nouveau voisinage de l`Union?, Bruylant, Bruxelles, 2007, p. 103-117; Gabriel Wackermann, op. cit., p. 63-84

448


ale programelor comunitare „Socrates” şi „Leonardo Da Vinci”, Comisia Europeană a propus continuarea celor două programe, în mod integrat, sub forma unui singur program, numit „Învăţare pe tot parcursul vieţii”42. Obiectivul programului comunitar „Învăţare pe tot parcursul vieţii” este de a contribui, prin promovarea învăţării pe tot parcursul vieţii, la dezvoltarea Uniunii Europene ca societate avansată pe bază de cunoaştere, cu creştere economică durabilă, cu mai multe locuri de muncă bune şi cu o mai mare coeziune socială. În acelaşi timp, programul îşi propune să asigure o bună protecţie a mediului pentru generaţiile următoare. Dincolo de orice formă de exprimare a programelor (unele se adresează mai mult, altele mai puţin învăţământului superior), dezbaterea noastră se canalizează spre acele programe care contribuie direct la dezvoltarea cooperării inter-universitare prin promovarea bunei vecinătăţi. Sub acest raport, o importanţă deosebită capătă acele programe care sprijină şi facilitează relaţiile inter-universitare de ambele părţi ale limes-ului comunitar european.

a. Programul comunitar ERASMUS MUNDUS Este un program de cooperare şi mobilitate în învăţământul superior.

Obiectivul principal al acestui program este promovarea Uniunii Europene ca centru de excelenţă în spaţiul mondial al învăţământului superior. Finalitatea acestui program este prin urmare ameliorarea calităţii învăţământului superior şi promovarea înţelegerii dintre popoare şi culturi prin stimularea cooperării dintre acestea. „Erasmul Mundus” sprijină financiar crearea de cursuri de master, menite să atragă studenţi din afara spaţiului european. De asemenea, programul oferă granturi pentru studenţii din state terţe, pentru a urma aceste cursuri, precum şi granturi pentru studenţii din statele membre UE, care doresc să studieze în afara spaţiului comunitar.

Îmbunătăţirea calităţii învăţământului superior european şi promovarea înţelegerii interculturale prin cooperarea cu state terţe sunt ţelurile principale ale programului. Specific, programul urmăreşte: promovarea ofertei de calitate europeană în învăţământul superior, încurajarea mobilităţilor absolvenţilor şi savanţilor dinspre state terţe, creşterea cooperării structurate cu instituţii de învăţământ superior din state terţe, dar şi îmbunătăţirea profilului, vizibilităţii şi accesibilităţii învăţământului superior european în lume.

Programul se adresează instituţiilor de învăţământ superior, absolvenţilor de facultate, savanţilor (profesori, cercetători), personalului instituţiilor de învăţământ superior, organizaţiilor publice şi private active în învăţământul superior (numai Acţiunea 4).

Erasmus Mundus a apărut în iulie 2001, ca urmare a unei Comunicări făcute de Comisia Europeană către Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri, cu privire la „întărirea cooperării între Uniunea Europeană şi state terţe în domeniul învăţământului superior”. Ca urmare a reacţiilor pozitive primite din partea celor două instituţii europene, Comisia a adoptat în iulie 2002 o propunere de înfiinţare a unui nou program, intitulat Erasmus World. Programul a fost redenumit apoi Erasmus Mundus. Decizia de înfiinţare a programului a fost adoptată pe 5 decembrie 2003 şi publicată în Jurnalul Oficial al UE pe 31 decembrie 2003. Ea a intrat în vigoare pe 20 ianuarie 200443.

42 H.G. 67/24.01.2007. www.guv.ro/presa/afis-doc.php?idpresa=52758&idrubricapresa=1&idrubricaprimm. 43 http://ec.europa.eu/education/programmes/mundus/index_en.html

449


Erasmus Mundus beneficiază de sprijinul guvernelor, al factorilor de decizie şi al universităţilor din statele membre UE. Programul încearcă să ofere un răspuns adecvat la problemele cu care se confruntă azi educaţia superioară în Europa, în principal nevoia de a încuraja convergenţa programelor universitare şi de a mări atractivitatea instituţiilor de învăţământ europene la nivel mondial. Acestea sunt, de altfel, câteva din temele centrale ale Procesului Bologna44 şi ale programelor naţionale de reforma ale Statelor Membre, ca şi ale Strategiei de la Lisabona45, care urmăreşte transformarea spaţiului UE în cea mai competitivă economie a cunoaşterii la nivel mondial, şi un etalon de calitate şi excelenţă în educaţie.

Erasmus Mundus a fost inspirat de succesul Programului Erasmus (care oferă un cadrul de cooperare şi mobilitate între universităţi, studenţi şi cadre didactice din Europa). El vizează deschiderea sistemelor de învăţământ superior europene către restul lumii, în vederea creşterii competitivităţii şi atractivităţii lor, a calităţii cursurilor şi activităţii didactice. În acest fel, participanţii europeni şi non-europeni ai programului sunt pregătiţi pentru o societate globalizată, bazata pe cunoaştere şi dialog intercultural. Erasmus Mundus vine în completarea altor programe de cooperare cu terţe state în domeniul învăţământului superior, cum ar fi Tempus, ALFA şi Asia-Link46. Pe lângă acestea, Comisia Europeană a inclus în bugetul programului fonduri suplimentare, din capitolul dedicat relaţiilor externe, pentru sprijinirea unor „ferestre” de cooperare cu zone geografice specifice. De asemenea, Comisia a lansat recent „Erasmus Mundus External Cooperation Window”, un program care va acţiona în sinergie cu Erasmus Mundus. În cadrul acestei noi iniţiative se oferă sprijin pentru activităţi de mobilitate între universităţi europene şi non-europene, atât pentru studenţi cât şi pentru cadre didactice.

Programul include patru acţiuni: • ACŢIUNEA 1 - Cursuri de Master Erasmus Mundus. Reprezintă elementul

central al programului, pe baza căruia sunt dezvoltate celelalte acţiuni. E vorba de programe de Master oferite de un consorţiu de instituţii de învăţământ superior din cel puţin trei ţări europene. Cursurile trebuie sa fie dezvoltate şi implementate într-un mod integrat, în sensul că trebuie să includă perioade de studiu în cel puţin două instituţii din ţări diferite. De asemenea, cursurile trebuie să fie finalizate prin acordarea unei diplome comune, duble sau multiple.

• ACŢIUNEA 2 - Burse Erasmus Mundus. În cadrul acestei acţiuni sunt oferite burse de mobilitate pentru participarea la cursurile de Master dezvoltate in cadrul Acţiunii 1. Bursele se adresează studenţilor sau cercetătorilor din state non-europene, care doresc sa urmeze o perioada de studiu sau cercetare în instituţii de învăţământ superior din Uniunea Europeana.

• ACŢIUNEA 3 – Parteneriate. Pentru a încuraja deschiderea instituţiilor europene către alte continente şi creşterea atractivităţii acestora, în cadrul cursurilor de Master organizate ca parte a Acţiunii 1 se pot încheia şi parteneriate cu instituţii de învăţământ superior din alte state. Pe baza acestor parteneriate se pot desfăşura, apoi, activităţile de mobilitate ale studenţilor, cadrelor didactice sau cercetătorilor.

44 http://ec.europa.eu/education/policies/educ/bologna/bologna_en.html 45 http://ec.europa.eu/growthandjobs/index_en.htm 46 http://www.edu.ro/index.php/articles/c786/

450


• ACŢIUNEA 4 - Creşterea atractivităţii. Aceste proiecte vizează creşterea atractivităţii instituţiilor europene de învăţământ superior pentru studenţii, cercetătorii şi cadrele didactice din statele non-europene. Ele oferă sprijin pentru activităţi de dezvoltare a vizibilităţii şi accesibilităţii instituţiilor europene de învăţământ superior. De asemenea, sunt vizate probleme de interes comun, cum ar fi recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi calificărilor. În cadrul acestei acţiuni, universităţile pot forma parteneriate cu organizaţii publice sau private. Proiectele trebuie să fie coordonate de către o instituţie de învăţământ superior din Europa.

b. Programul comunitar TEMPUS TEMPUS este un program transeuropean de cooperare în domeniul

învăţământului superior ce a fost adoptat de către Consiliul de Miniştri al Comunităţii Europene pe 7 mai 1990 (TEMPUS I), şi a fost prelungit cu o a doua fază (TEMPUS II) ce a debutat în anul academic 1994/1995. O nouă reformare programului a condus, începând cu anul 2000, la TEMPUS III, al cărui impact a demonstrat faptul că programul a contribuit substanţial la promovarea şi susţinerea reformelor la nivelul învăţământului superior în aceste state. Programul Tempus a reprezentat principalul instrument de asistenţă pentru ţările partenere în derularea proceselor de reformă la nivelul învăţământului superior, în contextul procesului Bologna, iar succesul acestuia a condus la iniţierea unui nou program TEMPUS IV pentru perioada 2007-2013, pregătit pentru a deveni operaţional începând cu anul universitar 2008/200947.

Încă de la lansarea sa în 1990, programul Tempus a contribuit cu succes la promovarea reformei şi la modernizarea învăţământului superior în ţările partenere. Instituţiile de învăţământ sunt factorii principali ai unei tranziţii reuşite spre o economie şi o societate bazată pe cunoaştere. Instituţiile de învăţământ superior sunt factori importanţi ai creşterii şi competitivităţii şi joacă un rol esenţial în agenda reformei atât a statelor membre, cât şi a ţărilor partenere. Modernizarea învăţământului superior a fost recunoscută ca fiind o condiţie de bază pentru succesul Strategiei de la Lisabona lansată de Uniunea Europeană în martie 2000 şi care vizează restructurarea sistemului economic şi social în UE. În acelaşi timp, programul Tempus a sprijinit ţările partenere în procesul de reformă a sistemelor lor de învăţământ superior, prin alinierea acestora la principiile procesului de la Bologna, cum sunt noul sistem de diplome, asigurarea calităţii şi recunoaşterea diplomelor şi a perioadelor de studii. Procesul de la Bologna, susţinut activ de Comisia Europeană, este un punct de referinţă comun atât pentru statele membre UE, cât şi pentru ţările partenere.

TEMPUS IV este o schema de mobilitate trans-europeană în domeniul învăţământului superior care sprijină modernizarea învăţământului universitar în ţările partenere din Balcanii de Vest, Europa de Est, Asia Centrală, Africa de Nord şi Orientul Mijlociu. Tempus contribuie la crearea zonei de cooperare în domeniul învăţământului superior între Uniunea Europeană şi statele partenere din jurul UE. Contribuind astfel la promovarea şi dezvoltarea bunei vecinătăţi.

Obiectivele acestui program sunt: • promovarea reformei şi modernizării învăţământului superior din ţările

partenere; • creşterea calităţii şi a relevanţei învăţământului superior în ţările partenere;

47 http://www.edu.ro/index.php/articles/c789/

451


• întărirea capacităţii instituţiilor de învăţământ superior din ţările partenere şi din UE, în special capacitatea lor de a coopera pe plan internaţional şi de a susţine un proces de modernizare continuu, asistarea lor în procesul de deschidere către societatea civilă, piaţa muncii şi către lume, în general;

• creşterea dezvoltării reciproce a resursei umane; • sporirea înţelegerii comune între popoarele şi culturile Uniunii Europene şi ale

statelor partenere. În ceea ce priveşte Balcanii de Vest, programul Tempus va contribui la

pregătirea statelor în politica de preaderare pentru participarea lor la programul de învăţare pe tot parcursul vieţii (Lifelong Learning Programme).

Tempus finanţează două tipuri de acţiuni48:

Proiectele comune sunt bazate pe parteneriate multilaterale între instituţii de învăţământ superior din UE şi ţările partenere. Acestea pot dezvolta, moderniza şi disemina noi curricula, metode de predare sau materiale. Ţările pot, de asemenea, să impulsioneze o cultură de asigurare a calităţii şi să modernizeze management-ul şi administrarea instituţiilor de învăţământ superior.

Măsurile structurale contribuie la dezvoltarea şi reforma instituţiilor şi sistemelor de învăţământ superior în ţările partenere, la creşterea calitaţii şi a relevanţei, cât şi la creşterea convergenţei lor cu dezvoltările din plan european. Activităţile considerate ca fiind eligibile, şi care pot fi finanţate prin acest tip

de program, sunt: • perioade de formare şi de instruire actualizată pentru personalul din

universităţile/instituţiile ţărilor partenere; • plasarea personalului de predare/administrativ şi a formatorilor din

instituţiile/universităţile din ţările partenere în companii, instituţii şi în sectorul industrial;

• întâlniri de management şi de coordonare în UE sau ţările partenere pentru activităţi de coordonare, planificare, monitorizare şi control al calităţii;

• cursuri de formare intensive şi cu o adresabilitate clară, pe teme specifice, inclusiv cursuri de limbă pentru un grup ţintă bine definit de personal de predare sau administrativ din ţările partenere;

• vizite pentru diseminarea obiectivelor către alte ţinte din ţările participante, cum ar fi instituţii educaţionale, autorităţi locale din domeniul educaţiei, comunitatea de afaceri, instituţii, inclusiv cursuri de formare oferite în ţările partenere, organizări de ateliere, publicaţii.

Pot implementa asemenea programe autorităţile statului (ministere,

reprezentanţi ai administraţiei naţionale, regionale sau locale), organizaţii guvernamentale sau publice; organizaţii ale rectorilor, profesorilor sau studenţilor; organizaţii non-guvernamentale; parteneri sociali sau organizaţiile lor de formare; camere de comerţ; camere de munca sau alte organizaţii profesionale publice sau 48 http://www.eurodesk.ro/program.php?progid=EU0010000034

452


private; întreprinderi private sau publice. Candidaţii trebuie să facă parte din unul din cele patru grupuri de state eligibile:

- cele 27 de state membre UE - statele din regiunea Balcanilor de Vest: Albania, Bosnia şi Hertegovina,

Croaţia, Fosta Republica Iugoslavă a Macedoniei, Serbia (programul a inclus aici atât Kosovo, cât şi Muntenegru)

- statele din zona de vecinătate estică şi sudică a Uniunii Europene: Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Maroc, teritoriul guvernat de Autoritatea Palestiniană, Siria, Tunisia, Armenia, Azerbaijan, Belarus, Georgia, Republica Moldova şi Ucraina, Federatia Rusa

- 5 republici din Asia Centrală: Kazakhstan, Kyrgyzstan, Tadjikistan, Turkmenistan şi Uzbekistan 2.2. Iniţiative locale Fără pretenţia de a surprinde întreaga gamă a iniţiativelor locale din

domeniul cooperării inter-universitare care au ca finalitate promovarea bunei vecinătăţi, dar şi politica de vecinătate europeană, nu propunem să efectuăm o analiză asupra unui eşantion de acţiuni şi iniţiative locale care vor face obiectul unor studii de caz.

a. Asociaţia Universităţilor Regiunii Carpatice (ACRU∗) Creată în anul 1994 de către 16 universităţi şi colegii din 5 ţări, Asociaţia

Universităţilor Regiunii Carpatice numără în prezent 29 de universităţi şi colegii din 6 ţări (Slovacia, Ucraina, Polonia, România, Ungaria şi Serbia). Organizaţia este o asociaţie internaţională de instituţii de învăţământ superior non-guvernamentală şi non-profit ce promovează dezvoltarea socială, educaţională şi tehnologică prin cooperare şi bună vecinătate. Principalul obiectiv al asociaţiei este stimularea cooperării universitare, culturale şi ştiinţifice în relaţiile internaţionale.

Asociată Asociaţiei Internaţionale a Universităţilor, ACRU militează pentru dezvoltarea relaţiilor bilaterale şi multilaterale, recunoscând importanţa şi obligaţia universităţilor în promovarea solidarităţii umane, a libertăţii presei şi justiţiei, a drepturilor omului.

Ca şi obiective, Asociaţia Universităţilor Regiunii Carpatice şi-a propus: facilitarea transferului de experienţă dintre universităţile partenere, dezvoltarea mobilităţilor universitare în vederea promovării şi cunoaşterii limbilor şi culturilor vecine, organizarea de întâlniri pentru studierea chestiunilor de natură regională, cooperarea cu autorităţile locale, organizaţiile non-guvernamentale, instituţiile internaţionale pentru promovarea dezvoltării sociale, culturale şi tehnologice în Regiunea Carpatică, etc.

∗ The Association of the Carpathian Region Universities. A se vedea http://acru.tuke.sk/

453


Sursa: http://acru.tuke.sk/ Prin crearea unei reţele universitare, care include în rândul membrilor atât

parteneri din interiorul, cât şi din afara Uniunii Europene, Asociaţia Universităţilor Regiunii Carpatice are o contribuţie semnificativă în procesul de realizarea a unor punţi de legătură peste frontiera externă a comunităţii. Frontiera cunoaşte astfel un proces de „deschidere”. Studenţi, profesori, cercetători şi alte persoane ce au legături cu universităţile membre pot participa la numeroasele acţiuni comune organizate de ACRU fapt ce contribuie la crearea unui climat stabil şi propice pentru dezvoltarea cooperării la toate nivelurile societăţilor.

b. Reţeaua Universităţilor de la Marea Neagră (BSUN∗) Reţeaua Universităţilor de la Marea Neagră, iniţiativă a universităţilor

româneşti, a fost înfiinţată în 1998 la Universitatea „Ovidius“ Constanţa în cadrul Organizaţiei de Cooperare Economică la Marea Neagră. În cei 10 ani de activitate, Reţeaua s-a dezvoltat devenind principalul cadru de cooperare inter-universitară din zona Mării Negre, la care participă, în prezent, peste 115 universităţi din 11 state din regiunea Mării Negre (Bulgaria, Ucraina, Armenia, Georgia, Rusia, Turcia, România, Azerbaidjan, Grecia, Albania şi Republica Moldova). În anul 1999, organizaţia a primit statutul consultativ al Consiliului economic şi social al Naţiunilor Unite. Din anul 2000, tot la doi ani, au fost organizate 5 congrese ale Reţelei la: Istanbul (2000), Baku (2002), Chişinău (2004), Varna (2006) şi Kiev (2008)49. Temele abordate sunt centrate asupra cooperării academice şi aspra identificării strategiilor de dezvoltare ale învăţământului superior din regiunea Marii Negre.

Acţiunile pe care le promovează au în centru organizarea şcolilor de vară, prin intermediul cărora se asigură formarea tinerilor cercetători, economişti, manageri, ingineri sau a personalului administrativ. Reţeaua are drept scop iniţierea şi dezvoltarea ∗ Black Sea Universities Network. A se vedea http://www.bsun.org/ 49 http://www.moldova-suverana.md/index.php?subaction

454


cooperării între universităţile ţărilor riverane Mării Negre, astfel ca să se poată realiza pas cu pas compatibilizarea sistemelor naţionale de învăţământ şi să se creeze un spaţiu educaţional universitar comun. Se pot organiza proiecte de interes reciproc: cercetări ştiinţifice, învăţământ la distanţă, tehnologii educaţionale, acţiuni culturale, turistice, editări de manuale, monografii, etc.

Între obiectivele asumate de Reţeaua Universităţilor de la Marea Neagră se numără şi consolidarea păcii, prevenirea conflictelor, ameliorarea instituţională şi a guvernării, promovarea învăţării, restructurarea economiei, integrarea în circuitul economic regional şi global, promovarea toleranţei şi muncii prin proiecte comune, dezvoltarea parteneriatelor şi a bunei vecinătăţi, etc.

c. Conferinţa Rectorilor Danubieni (DRC∗) Conferinţa Rectorilor Danubieni a luat fiinţă în anul 1983, când rectorii

universităţilor din Ulm, Linz, Viena şi Budapesta, reuniţi la Viena, au pus bazele acestei organizaţii. De-a lungul anilor, numărul ţărilor şi instituţiilor implicate în activităţile acesteia, a crescut în mod considerabil. Ţărilor fondatoare, Austria, Germania şi Ungaria, li s-au alăturat Bosnia şi Hertegovina, Bulgaria, Croaţia, Republica Ceha, Polonia, România, Serbia, Muntenegru, Slovacia şi Ucraina. În prezent această asociaţiei universitară numără 45 de universităţi.

Această organizaţie coordonează ideile şi acţiunile membrilor prin schimbul de informaţii asupra chestiunilor de interes comun. Apoi, promovează cooperarea în materie de interese comune, acţionând ca un organism de consultanţă, exprimându-şi opţiunile şi făcând recomandări universităţilor, guvernelor, organismelor naţionale şi internaţionale.

În timpul ultimelor întâlniri ale organizaţiei s-au identificat câteva importante problematici ce s-au concentrat pe cinci teme majore:

- rolul universităţilor danubiene în cadrul Spaţiului European al Cercetării şi al Învăţământului Superior;

- rolul universităţilor în Politica Europeană de Angajare – programe de acordare de diplome comune, transferul de cunoştinţe, dezvoltarea durabilă;

- rolul activ al studenţilor în cadrul procesului de la Bologna; - cooperarea internaţională (prin intermediul Birourilor de Relaţii

Internaţionale); - Strategia de la Lisabona şi competitivitatea Regiunii Danubiene.

Între obiectivele acestei organizaţii amintim: creşterea nivelului general de performanţă academică, promovarea mobilităţilor studenţilor şi cadrelor didactice din învăţământul universitar, reducerea costurilor de educaţie, etc.

Ca şi scop principal este identificată necesitatea ameliorării învăţământului superior şi a cercetării în instituţiile de învăţământ superior prin punerea în practică şi facilitarea contactelor bilaterale dintre universităţi.

Promovarea cooperării inter-universitare, prin diversele activităţi şi acţiuni ce urmăresc atingerea scopului şi obiectivelor propuse, contribuie de o manieră substanţială la consolidarea bunei vecinătăţi din spaţiul dunărean.

∗ Danube Rectors' Conference. A se vedea www.d-r-c.org

455


d. Proiecte locale Dintre numeroasele proiecte derulate în spaţiul Europei răsăritene ce au ca

scop promovarea cooperării inter-universitare prin dezvoltarea unei solide relaţii de vecinătate de-o parte şi alta a frontierei externe a Uniunii Europene selectăm câteva iniţiative lăudabile.

European Summer School (6-18 iulie 2006), proiect finanţat de către Acţiunea Jean Monnet a Comisiei Europene, iniţiat de Institutul de Studii Euroregionale Debrecen-Oradea50. Proiectul s-a desfăşurat în mai multe etape. Prima dintre acestea s-a derulat în perioada 6-7 iulie la Oradea şi a luat forma Seminarului From Smaller to Greater Europe: Testimonies of Identity at the Eastern Border of the EU în cadrul căruia s-au prezentat lucrările celor 34 de participanţi (7 din România, 7 din Ucraina, 4 din Moldova, 3 din Ungaria, 2 din Polonia, 2 din Republica Cehă, 2 din Macedonia, 2 din Franţa, 2 din Grecia, 1 din Austria, 1 din Slovacia şi 1 din Suedia). În 8 iulie participanţii au participat la conferinţele a patru experţi: Enrique Banus, Universitatea Navarra, Pamplona, La rélévance culturelle des frontiers; Robert Bideleux, Universitatea Swansea din Wales, Europe – Frontiers and Cultures; Fabienne Marron, Institutul de Studii Administrative, Bruxelles, Gouvernance transfrontalièere; Renaud de La Brosse, Universitatea din Reims Champagne-Ardenne, Média et le dialogue interculturel en Europe. În timpul acestor trei zile, participanţii s-au familiarizat cu mutietnicitatea şi multiculturalitatea oraşului Oradea, cu specificitatea culturală a oraşului de frontieră. În perioada 9-11 iulie participanţii au desfăşurat o aplicaţie de teren în regiunea de nord şi nord-vest a României pe traseul Oradea – Satu Mare – Sighetu Marmaţiei – Borşa – Suceava, intrând în contact cu specificul etno-confesional şi civilizaţia rurală locală. În perioada 12-13 iulie, la Iaşi s-a desfăşurat o nouă etapă a şcolii de vară: trei conferinţe au intrat în program (Alexandru Florin Platon, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Eastern Borders of the EU: the European Perspective; Robert Bideleux, Universitatea Swansea din Wales, The Limits of Europe; Ioan Horga, Universitatea din Oradea, EU’s Neighbourhood Policy). A urmat trecerea Prutului, în Republica Moldova unde s-a desfăşurat masa rotundă cu tema The Romanian – Moldavian – Ukrainian Border from the Perspective of Romania’s Accession to the EU in 2007. A urmat traversarea Republicii Moldova spre nord-vest şi trecerea frontierei în Ucraina. Pe 17 iulie, în Parlamentul Regiunii Transcarpatice din Uzhgorod a fost organizată masa rotundă cu tema Cross-border Cooperation at the Ukrainian – Slovak – Polish – Hungarian – Romanian Border. Proiectul s-a încheiat la Debrecen, în Ungaria, unde Kozma Gabor şi Czimre Klara au susţinut cursul Cross-border Cooperation in the Carpathian Euroregion. Tot aici au fost organizate şi concluziile acestei acţiuni prin dezbaterile asupra The Carpathian Cultural Heritage – the Axis of Cross-border Cooperation at the Eastern Border of the EU. Concluziile care s-au desprins au fost în măsură să garanteze succesul unor astfel de acţiuni în procesul de consolidare a bunei vecinătăţii din spaţiul carpatic.

EXLINEA (Lines of Exclusion as Arenas of Co-operation: Reconfiguring the External Boundaries of Europe – Policies, Practices, Perceptions), proiect 50 Prezentarea acestui proiect poate fi consultată în Ioan Horga, Regional and Euroregional Structures Efficiency in the Area of the New EU Border, în Eurolimes, vol. 2, From Smaller to Greater Europe: Border Identitary Testimonie (în continuare Eurolimes, vol. 2), Editura Mircea Brie, Gabor Kosma, Institutul de Studii Euroregionale, Oradea, 2006, p. 5-7

456


finanţat prin The 5th Framework Program51. La acest proiect au participat reprezentanţi ai unor universităţi şi institute de cercetare din mai multe state (Germania, Grecia, Olanda, Polonia, Finlanda, Estonia, Moldova, Ungaria şi Rusia). Printre obiectivele proiectului s-a numărat şi examinarea capacităţii de „reconstrucţie regională” determinată de procesul de extindere europeană spre răsăritul Europei. Importanţa şi rolul frontierelor externe ale UE, abordate dintr-o dublă perspectivă (socio-economică şi politică), sunt analizate prin intermediul construcţiei „fortăreţei” europene. Este identificată necesitatea dezvoltării unei politici comune a statelor din regiune pentru a înlătura posibilele bariere ce se interpuneau între statele nou aderate în structurile comunitare şi cele rămase în afara acestora. Trei provocări apar în faţa noilor realităţi: guvernarea la diverse nivele, prevenirea conflictelor şi schimbările socio-economice generate de procesul de integrare europeană. Exlinea este un proiect care identifică necesitatea cooperării transfrontaliere pentru dezvoltarea unei politici coerente în relaţiile de vecinătate. În acest context, ideea unei „inovaţii” instituţionale care să asigure cooperarea şi reconstrucţia regională la toate nivelele (local, naţional şi supranaţional) este o provocare, dar şi o oportunitate a politicii structurale. Specificitatea regimului cooperării transfrontaliere, atât descriptiv, cât şi explicativ, cad de asemenea în atenţia partenerilor din acest proiect. Sunt supuse atenţiei şase tipuri de schimbări frontaliere provocate de procesul extinderii şi reconstrucţiei europene. Discuţiile s-au canalizat asupra următoarelor regiuni şi regimuri frontaliere: ruso-estoniană, finlandezo-rusă, polonezo-ucraineană, ungaro-ucraineano-română, moldavo-română şi regiunea de frontieră nord-grecească. În final, participanţii la acest proiect recunosc importanţa circulaţiei şi cunoaşterii prin diseminarea comună a rezultatelor şi informaţiei provenite din experienţa acumulată în relaţiile transfrontaliere, inclusiv prin mecanismele conferite de dezvoltarea unor proiecte universitare şi de cercetare comune.

International Scientific Conference „Ukraine – Romania – Moldova: Historical, Political and Cultural Relations in the Context of Modern European Processes” (18-19 septembrie 2007, Cernăuţi, Ucraina). Proiectul a fost organizat de către Departamentul de Ştiinţe Politice şi Administraţie Publică din cadrul Facultăţii de Istorie, Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale a Universităţii Naţionale Yuri Fedkovych din Cernăuţi şi Centrul Bucovinean pentru Studii Politice. Obiectivele acestei conferinţe internaţionale au fost grupate în trei categorii: consolidarea legăturilor dintre universităţi şi cooperarea acestora în promovarea şi dezvoltarea relaţiilor dintre Ucraina, Moldova şi România; definirea problemelor regionale în relaţiile dintre Ucraina, Moldova şi România şi realizarea unor progrese în materie conceptuală comună; propunerea unor soluţii constructive, elaborate după consultarea interactivă dintre istorici, antropologi, politologi şi organizaţii non-guvernamentale din cele trei state, adresate autorităţilor publice de la toate nivelurile ge guvernare. Conferinţa a fost structurată pe mai multe sesiuni: Ukrainian-Romanian-Moldovan relations: lessons from the pas, Security dimension of trilateral relations: energy and military-political aspect, Political, legal, socioeconomic and civil ties between Ukraine, Romania and Moldova, Developing joint approaches to studying and managing ethnonational processes in relations between Ukraine, Romania and Moldova. Cea din urmă sesiune a fost dedicată dimensiunii culturale, academice şi educaţionale a relaţiilor dintre Ucraina, România şi Moldova.

51 Acest poiect este prezentat de către Béla Baranyi în Eurolimes, vol. 4, p. 174-176

457


Colloque international „Élargissement de lÙnion Européenne et Politique Européenne de Voisinage” (13-14 decembrie 2007, Banská Bystrica, Slovacia). Proiectul a fost organizat de către Facultatea de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale din cadrul Universităţii Matej Bel din Banská Bystrica cu sprijinul şi cooperarea Universităţii din Reims Champagne-Ardenne, a Ambasadei Republicii franceze în Slovacia şi a guvernului statului slovac. Conferinţa a început prin prezentarea primelor două volume ale colecţiei „Voisinage européen” apărute la Editura Bruylant din Bruxelles. Colocviul a avut mai multe sesiuni tematice, între care amintim: LÙkraine et la Bielorussie, La Turquie, Les aspects sociaux et culturels (din perspectiva subiectului prezentei lucrări amintim ca fiind deosebit de consistente prezentările d-lui S. Dufoulon, Universitatea din Grenoble – projet dÌnstitut de la Mer Noire şi a d-lui I. Horga, Universitatea din Oradea – Le rôle des associations des universités dans la politique de voisinage), La politique économique et lìntégration économique. Concluziile colocviului s-au concentrat asupra discuţiilor referitoare la politica europeană de vecinătate în contextul noilor frontiere externe ale Uniunii Europene. Colocviul s-a încheiat printr-o reuniune de pregătire a unei reţele tematice de cercetare asupra subiectului dezbătut în timpul colocviului. Lucrările acestui colocviu constituie materialul pentru cel de-al patrulea volum al colecţiei „Voisinage européen”.

Seminarul internaţional „European Parlament to Campus for Intercultural Dialogue and the European Neighbourhood Policy in the Carpathian Area, ce a avut loc în perioada 4-11 iunie 2008 la Oradea, România). Proiectul a fost coordonat de către Institutul de Studii Euroregionale, cu sprijinul Centrului European de Excelenţă Jean Monnet şi parteneriatul European Parliament Former Membrs Association, a Asociaţiei Universităţilor Regiunii Carpatice şi a mai multor universităţi din Ungaria, Polonia, Slovacia şi România. Acest eveniment a adus împreună cercetători şi foşti membri în Parlamentul european. Prezentările făcute în faţa studenţilor, profesorilor, a publicului în general, s-au concentrat asupra unor subiecte legate de dialogul intercultural şi provocările noilor frontiere ale Uniunii Europene. Proiectul a propus o viziune diferită asupra frontierei, care nu trebuie să fie o barieră în calea comunicării, ci din contră trebuie să fie o punte de legătură prin conexiunile academice ce se impune a fi realizate de ambele părţi ale frontierei. Proiectul a fost organizat în două părţi: prima a cuprins conferinţele şi dezbaterile a şase foşti membri ai Parlamentului european în mai următoarele locaţii: Timişoara, Oradea (România), Debrecen (Ungaria), Kosice (Slovacia) şi Rzeszow (Polonia); au urmat dezbaterile celor 30 de tineri specialişti (sub 35 de ani) proveniţi din statele membre ale Uniunii Europene şi din statele de la este de frontiera externă din timpul celor trei sesiuni desfăşurate în Oradea, Debrecen şi Rzeszow.

3. Concluzii Continentul european, sub impulsul evenimentelor generate de procesul

construcţiei europene ce a condus la o extindere spre est a frontierelor externe ale Uniunii Europene, cunoaşte un proces de transformare. Indiferent de care parte a frontierei UE s-ar afla, cetăţenii statelor europene au dreptul de a se bucura de fructul bunăstării, al siguranţei şi libertăţii. Dezvoltarea unei politici de vecinătate coerentă din partea Bruxelles-ului se impune ca o necesitate ce rezultă din nevoia de comunicare şi

458


cooperare dintre oameni şi state. În dezvoltarea acestei politici, prin diversele mecanisme de sondare, de verificare şi cercetare, dar şi prin posibilitatea autorizată de a emite soluţii, universităţile europene pot să-şi aducă o contribuţie esenţială. Dezvoltarea unor asociaţii universitare, a unor programe comunitare care să includă deopotrivă parteneri comunitari şi extra-comunitari, pare a fi una dintre soluţiile viabile de sprijinire a acestei politici de vecinătate. Mobilităţile studenţeşti şi cele academice pot realiza punţi de legătură transfrontalieră care să permită şi să faciliteze dialogul intercultural, dar şi cunoaşterea celuilalt.

Indiferent care este optica asupra frontierei externe a Uniunii Europene, dialogul care se generează la toate nivelurile societăţii prin mecanismele cooperării inter-universitare este un factor ce asigură comunicarea necesară bunei vecinătăţi, fapt ce contribuie la „erodarea” rigidităţii frontierelor. Europa culturală, universitară sau academică nu trebuie să fie o „fortăreaţă”. Ambasadorii spiritului european sunt tocmai tinerii, formaţi pe băncile universităţilor. Generarea unui mecanism european de cooperare inter-universitară, susţinut financiar de către instituţiile europene, garantează succesul unei politici de vecinătate care are securitatea una dintre scopurile finale.

Studiile noastre de caz au evidenţiat nu doar rezultatele de excepţie ale unor proiecte locale în dezvoltarea unei cooperări şi comunicări de o parte şi alta a frontierei, ci şi potenţialul foarte mare pe care universităţile din regiunea frontierei estice a UE o au în a dezvolta asemenea proiecte. Mecanismele de generare a unei politici coerente de vecinătate trebuie aşadar să-şi găsească fundamentul într-o clară şi susţinută abordare născută din nevoile reale ale societăţii.

Prin crearea unei reţele universitare, care include în rândul membrilor atât parteneri din interiorul, cât şi din afara Uniunii Europene, se realizează o legătură peste frontiera externă a comunităţii. Frontiera cunoaşte astfel un proces de „deschidere”. Studenţi, profesori, cercetători şi alte persoane ce au legături cu universităţile membre pot participa la numeroasele acţiuni comune organizate de această asociaţie fapt ce contribuie la crearea unui climat stabil şi propice pentru dezvoltarea cooperării la toate nivelurile societăţilor. Astfel, promovarea cooperării inter-universitare contribuie de o manieră substanţială la consolidarea bunei vecinătăţi.

459

Nationalism or Europeanism in the Social Work Education and Practice?

Simona STANCIU

Naţionalism sau europenism în practica şi educaţia asistenţei sociale

Rezumat. În această lucrarea am dori să reflectăm asupra diverselor dimensiuni ale asistenţei sociale în Europa, în contextul tradiţiilor comune dar şi al provocărilor actuale. În majoritatea ţărilor europene asistenţa socială a fost instituţionalizată din punct de vedere naţional, reprezentând un răspuns la problemele sociale recunoscute în plan naţional, reflectând totodată politica naţională. Fundamentele teoriei asistenţei sociale, valorile, metodele de lucru, chiar şi bazele istorice ale acesteia sunt internaţionale.

În structurile academice ale educaţiei asistenţei sociale întâlnim mai multă neomogenitate decât conformitate. Introducerea „lumii academice europene comune” în ţările Uniunii Europene, în sensul diplomelor academice armonizate, până la finele anului 2010, reprezintă un pas foarte important.

Key words: naţionalism, europenism, asistenţă socială

The European Union, which has to be seen at the present time as a response to

the new challenges of globalisation, also means, in spite of the fact that the economy continues to be the motor of its construction, the configuration of a new space in the social ambit, the so-called Social Europe, which, although not very developed and somewhat limited, encompasses the public actions more and more and offers an assembly of resources, institutions and new possibilities for social intervention. In placing ”Europeanisation” as a new challenge of the 21st century, we can recognise, that the early roots and the later development of social work has been influenced by common international and European factors.

But to understand the structures, trends and results of social policies and the outlines and trajectories in which social work is developed in Europe, we cannot be restricted to the institutional limits of the European Union, but we must also tackle an analysis of the reality of each country, in a comparative study which will also enrich our knowledge of our most immediate environment.

About some of the general tasks in social services, the International Federation of Social Workers considers that Social Workers: • help people achieve positive change individually, in their communities and society; • use their expertise, knowledge, and experience to critically assess and analyse with a person or groups of people their situation in the context of an ever changing society; • are the catalyst to change through social relationships; • actively promote economic and social justice which can sometimes be at considerable personal risk or political oppression; • being with Social Work is a profession responsive to a changing international context.

In short, a professional in social work has to understand, rigorously and in depth, the social reality in which he or she acts, and the institutional, political and legal

460


framework within which his or her practice develops. And this analysis is impossible if no consideration is taken of the impact of the process of globalisation, the progressive step towards a post-industrial society and the construction of the European Union.

In the European social work literature we can recognise important ideas and values, specialists as Charles Husband, Günter Friesenhahn, Aila-Leena Matthies and others, had analysed the historical roots, theory and working methods, mainly based on Walter Lorenz’s papers and books.

In Social Work in Europe, Aila-Leena Matthies (University of Applied Sciences Magdeburg) considers that Social Work as a special professional task has been developed as a shared international idea, especially in the Western societies, but not particularly as a European concept. On the other hand, Social Work as education and practice has mainly emerged in national frames of welfare states, which vary a lot even in Europe. In most European countries Social Work has been institutionalised from the national point of view, responding to the recognised national social problems and reflecting national policies. It is self-evident that a profession intending to solve social problems has to be contextualised locally. But on the other hand a significant part of the innovations which have given impulses to the development of national and local Social Work, have their roots in a shared international knowledge base of Social Work. Specialists seem to agree the Social Work’s theory building, values, working methods or even historical roots are indeed surprisingly international. In her Preface to the paper Social Work in Europe, she wrote: “As seen through many cross-national studies and exchange programmes, a view over the borders can bring important methodical impulses and qualitative development in social work.”1

Social Work of the current European societies cannot avoid enlarging its view beyond the national borders, since increasing fields of Social Work are influenced by cross-border development and challenges. These are not only the particular questions of cross-European migration (analyzed by e.g. Williams, Soydan and Johnson)2, but all the ”normal” issues of everyday Social Work due to the fact that every single area like family life, working life, free time are increasingly getting European. Consequently the income politics, heath care, crime, prostitution, drugs, child abuse, gender issues, caring of old people, nearby all fields have got their own European dimension and require professionals` cross-national way of viewing.

Charles Husband (University of Bradford) argues in his paper Social Work in an Ethnically Diverse Europe: The Shifting Challenges of Difference, published in Social Work & Society (2007), that the academic and policy debate around social cohesion is explored to illustrate how an assimilationist drift in multicultural state policies undermines the capacity of social work services to deliver appropriate,

1 Matthies Aila-Leena, Social Work in Europe, http://www.sgw.hs-magdeburg.de/europeansocialwork/pdf/2005/intensive_course/European_Social_Work-eng.pdf 2 Williams Charlotte, Soydan H. and Johnson M. R.D., Social Work and Minorities. European Perspectives, Routhledge, London, 1998

461

Simona STANCIU

ethnically sensitive, services. The pervasive spread of populist counter-narratives to multiculturalism erodes support for anti-racist and transcultural social work practice3.

Any theorisation of collective identities, must necessarily be placed within its own specific historical developmental trajectory. These foundational mechanisms for defining collective identity and, critically, membership of the nation were, across Europe, not ripped out of a shared collective experience but were in every instance developed and negotiated in relation to other pre-existing phenomena such as religious affiliation, language preference and class structure.

Walter Lorenz, considered the “Mentor of a critical European Social Work”4, after the publication of: Social Work in a Changing Europe in 1994, publish in 2006 a second substantial book: Perspectives on European Social Work: From the Birth of the Nation State to the Impact of Globalisation. In Social Work in a Changing Europe he offers a documented opinion about the cross-European historical influence of Christianity, Philanthropy and the first Women’s Movement, but also the socialistic movements on the European culture and on Social Work. Those movements defined the political and ethical contents and directions of Social Work and have been active in establishing education for the social, pedagogical and caring tasks in Europe. Many of the today’s institutions of social services and even schools of Social Work in Europe, which count to so called third sector of non-governmental sector, have still strong connections to these movements dated back to the turn of the 20th century. Through these roots social work is somehow” culture-bond” in the same time in a local and in a European context. He sees the tasks of a trans-national social work as being to analyse and to draw more closely together commonalities (tasks, methods, ethical principles), differences (educational systems, professional awareness) and challenges (fighting for social justice, promoting autonomy)5. In: Perspectives on European Social Work: From the Birth of the Nation State to the Impact of Globalisation, Lorenz points critically and evocatively to social work’s roots in nation states but shows at the same time that purely national foundations for social policy and social work fail, on their own, to offer viable solutions in increasingly trans-national social arrangements6.

In situating social work within the political context of the nation state, Charles Husband, in his above named paper, underlines that Lorenz7 is conscientious in tracing the distinctive characteristics of the construction of national identities as emergent homogenizing ideologies central to the legitimation of the state’s exercise of power over individuals. Walter Lorenz also points to the dynamics of globalisation and the fragmenting of identities consequent upon the social disaggregation of late capitalism which is generating a vigorous contemporary individualism. This idea

3 Husband C., Social Work in an Ethnically Diverse Europe: The Shifting Challenges of Difference, in Social Work & Society, Volume 5, 2007, http://www.socwork.net/2007/festschrift/esp/husband 4 Friesenhahn G. J., Otto H-U. and Seibel F. W., Mentor of a critical European Social Work, in Social Work & Society, The International Online-Only Journal, Volume 5, 2007, Issue 2 5 Lorenz W., Social Work in a Changing Europe, London, 1994, Routledge. 6Idem, Perspectives on European Social Work. From the Birth of the Nation State to the Impact of Globalisation, Leverkusen, 2006, Barbara Budrich Publishers 7 Idem, Perspectives on European Social Work: from the Birth of the Nation State to the impact of Globalisation, Opladen, 2006, Barbara Budrich Publishers

462


appears in Giddense’s papers, as Central Problems in Social Theory: action, structure and contradiction in social analysis (1979), The Constitution of Society: outline of the theory of structuration (1984) and in later works (1998) and also in Baumann’s writings: Life in Fragments: Essays in Postmodern Morality (1995) and in Liquid Love (2003). In this context Lorenz presents a heuristic model of three relatively autonomous and intersecting constitutive forces shaping contemporary social work practice:

• the social policy agenda • civil society • academic discourses

It is through the intersection of these three fields that he interrogates the contemporary practice of social work8.

During the 1960 – 1980ies, Social Work in Europe has not been a central issue as such, although the theoretical approaches, dilemmas and methodical innovations have mainly been shared cross the borders. Radical and alternative approaches, as well as therapeutic or economic tendencies belonged to common good of Social Work in the most West-European countries.

The concept of European Social Work has returned in the 1990ies to a professional and academic focus, as well as into some practical fields due to external political reasons like the European Integration and enlargement of the European Union as well as the changes in post-socialistic countries. On the other side, there has been a internal scientific reason, since a fruitful boom of comparative analyse of European welfare states has return the perspective to the variety of models and solutions in social policy and social services in the European societies. It is also to underline, that this academic discourse of welfare state models, gender models, labour market polices and systems of education has achieved an exceptional direct and fruitful connection to policy making in European societies. One can even get the impression, that it is a comparison with other countries, which only can wake the national politicians’ interest on social policy, Social Work gender issues and education policies.

Frames of comparative perspective of the welfare state contexts of Social Work are given in the literature, from the classic typology of Esping-Anderssen (1990) to frames which include more relevant dimensions for social services. At last since the fall of the division into West- and East -Europe, the available models of comparison of ”European” welfare states are no more valid: only fragments of them can be applied to analyse the various traditions of post-socialistic or south-east-European societies9.

8 Husband C., Social Work in an Ethnically Diverse Europe: The Shifting Challenges of Difference, in Social Work & Society, Volume 5, 2007, http://www.socwork.net/2007/festschrift/esp/husband 9 Matthies Aila-Leena, Social Work in Europe, http://www.sgw.hs-magdeburg.de/europeansocialwork/pdf/2005/intensive_course/European_Social_Work-eng.pdf

463

Simona STANCIU

Model Extent of

services Main provider of services

Rationality of service provision

Female labour market participation

1. The Nordic model of public services (e.g. Sweden)

very extensive

public-professional providers, supplemented by third sector organisations

universal

Very high and mostly full-time work (70 -90%)

2. The Anglo-Saxon means-testing model (e.g. USA)

relatively minor

private and pluralistic providers

own responsibility of high income citizens, means-tested access of low-income people

moderate, mostly part-time work (40 – 50%)

3. The South-European model of traditional domestic provision (e.g. Spain,Italy)

very minor

informal providers

Family and community responsibility

low, but mostly full-time work (20-30 %)

4. The German-Dutch model of subsidiarity

relatively minor

Domestic care third sector organisations and pluralistic providers; supplemented by local authorities

subsidiary low and mostly part-time work (30 – 40%)

5. The French-Belgian model of family policy

average

public providers and third sector organisations

diversity

high and mostly full- time work (50 – 60%)

Table: European Model of Social Services (by means of child day care and care of the elderly) (Matthies 1998, based on Anttonen and Sipilä 1998)

One can consider, that there are on the one side a lot of substantial elements, which joint the Social Work education in European countries so far, that social workers, Social Work educators and student very soon identify, that the speak ”the same language” or that their move themselves in the ”same particular world of Social Work”. The shared historical roots and knowledge base, embodied in Social Work theories, methods, ethical values as well as the same classics of significant persons and books can be constituted. Increasingly, also the current paradigmatic challenges like questions of economic pressure of Social Work can be shared. Sometimes, more Social Work is seen only as a ”social cost” of European economics.

In the times of increasing European exchange on the professional, educational and scientific level of Social Work there appeared a discourse about a specific

464


"European Social Work". It is based on the assumption that to some degree certain shared European elements of Social Work already exist and contain more than just a comparison of the variety of national cases. Consequently it means that European Social Work can be characterised by significant distinctions compared with other continents, especially those of North-America and developing countries. While thinking so we assume that the common character of European Social Work can as best be distinguished by the agenda of a particular type of European society. However, this concept of distinguished European model of a society is still more a ”project” or a vision than a real construct. One central dilemma concerned the American strong emphasis on the responsibility of civic society and individuals, combined with anti-collective attitudes during the cold war era. In European Social Work, there existed still a strong trust on state and municipal structures as well as on the public organised professional responsibility10

While facing the intensive construction and institutionalisation of Social Work in the former socialistic societies in Eastern Europe one can also ask whether they are part of European Social Work, just a copy of American one, or how far these societies do (re-) develop their own national and regional concepts of Social Work. In the same time one has to keep in mind that the economic and cultural globalisation is very rapidly reducing the significance of place and regions. In parts of the Eastern European countries the Greek Orthodox Church has also long traditions of deacon, which even had its own schools for welfare work. The focused history of church engagement in Social Work in the post-socialistic countries is still not documented very well.

Until recently, there had been no social worker training in Romania since the early 1970’s, Romania being portrayed as an ideal society with no social problems. As in other Eastern and Central European countries, in Romania the establishment of communism coincided with a break in social work’s (as well as in sociology’s) career as a didactic discipline and science with a critical vocation. The marginalization of this discipline came in waves of rejection of varying intensity, depending on factors of the domestic and foreign context.

Social workers are now being trained but not at a rate that can address the huge national need. There are families in areas of extreme poverty where no social support exists, such families are highly likely to fail without the appropriate support and lead to increased numbers of homeless children, suffering, child abuse, ill health, infant abandonment etc. The possible ways of intervention by a Social Worker refer to critical situations when poverty, domestic violence, alcoholism, lack of services, etc. are at risk factors that adversely affect the social reintegration processes. There are series of new initiatives : Mobile Health Care, Health Education, Home Care of the Elderly and Disabled, Street Children’s Refuge, Return to Work/School Programmes and Combined Arts Therapy for special needs children and adults, courses in elderly health care, health education and play therapy, which concern cooperation with local agencies and other NGOs and even managing large grants. We sustain the idea that the greatest achievements in national social work are in the area of child and family support. Also, Romania has made major steps towards the European Higher Education Area by

10 Lorenz W., Social Work in a Changing Europe, London, 1994, Routledge, p. 75-79

465

Simona STANCIU

reorganizing the entire spectrum of university programs: a new higher education structure, including legislative reform, has been adopted.

About Social Work education, Walter Lorenz underlines: ‘The origins of social work and particularly of social work education do not … lie within state structures but within the domain of civil society.” 11

A workgroup of Council of Europe (1996) roughly categorised the national structures of Social Work education in three groups: – Societies with solely or mainly non-university education or single academies of Social Work (Austria, Belgium, France, Netherlands and Germany). – Those with both university and non-university education of social workers (Czech Republic, Hungary, Poland, Bulgaria, Denmark, Greece, Norway, Switzerland, Slovak), although also many of those countries are on the way to integrate their non- university schools to the universities. – Those with solely university education (Estonia Italy, Slovenia, Spain, Finland, Great Britain, Sweden, Island)12.

The question of definition is difficult, since there are, for example, also academy types of education for church social workers in these counties and since the 1980es so called polytechnics, which educate degrees very close to Social Work: social educators13.

The very early curricular concept and structure of Social Work which combines theoretical and practical elements seem to be very common in all European schools of Social Work even today. The scientific base follows also the interdisciplinary structure in most countries, which combines sociology, social policy, psychology, pedagogy, law, and in some extent also health studies or courses in social medicine or social psychiatry.

There is a variety of education models of Social Work in European countries and their current challenges. Günter Friesenhahn & co. cite Homfeldt and Schneider’s (Homfeldt and Schneider, a review of international social work, 2006, pp. 5-27), observation that holds true in varying degrees in each country, “…in the last ten years educational perspectives have become more international (focusing particularly on Europe), professional discussion is still largely confined to the national level”, despite international congresses and problem-orientated discussions at European level14.

In spite of the large substantial commonalities, there is, however, more heterogeneity than conformity can bee seen in the academic structures of Social Work education. This phenomenon will be changed by the Bologna Process. Since the education ministers from 45 European countries signed declarations (Bologna 1999, Prague 2001, Berlin 2003, Bergen 2005 and London 2007) to create a unified framework for European higher education (and to promote the European system of higher education worldwide), with arrangements for the reciprocal recognition of

11 Ibidem, p. 173 12 Council of Europe (1996), The Initial and Further Training of Social Workers taking into account their changing role. Report of the coordinating programme in the social field. Steering Committee of Social policy 13 Matthies Aila-Leena, Social Work in Europe, http://www.sgw.hs-magdeburg.de/europeansocialwork/pdf/2005/intensive_course/European_Social_Work-eng.pdf 14 Friesenhahn G. J., Otto H-U. and Seibel F. W., Mentor of a critical European Social Work, in Social Work & Society, The International Online-Only Journal, Volume 5, 2007, Issue 2

466


certificates, diplomas and single units of study (by means of the European credit and transfer system) the European dimension in education for the social professions has achieved even greater relevance.

The European dimension in the training in Social Work, a dimension which will be more and more decisive both for professionals and for the people, and to supply a first base of information and knowledge for those who want to spend time abroad in the framework of the European programmes of mobility for students. A certain democratisation of European contacts in Social Work has surely taken place through students’ mobility programmes, by internet or by other means of mobility. “This form of social work as reflective practice is geared towards creating the conditions of social citizenship … at social policy level. In addition to mediating the relationship between civil society processes and state at national level this type of practice will increasingly have to engage with trans-national social policies and with international social movements such as they find their expressions in the move towards giving the European unification project a social dimension. This programme therefore contains the outline of what could be termed ‘critical European social work’ in the specific historical context of Europe.”15

The Bologna process can have positive effects if, as well as introducing a common degree structure it leads to a substantive debate about the characteristics and specifics of educational systems and educational content in the different countries.

“Although the parallels (and the misunderstandings that arise from them) between social work and social pedagogy have become almost legendary, they are by no means a special case. A closer look leads to the discovery of a multiplicity of titles that belong, more or less, to the group of social professions, for example youth worker, care worker in English speaking countries, socialraadgiver, socionom in Nordic countries and variations on the title of educateur as well as the attractive sounding ‘animateur’ in Latinate countries. This multiplicity is likely to increase in the future because, for political reasons, the concept of social work is no longer highly rated in some countries with concepts like ‘social manager’ being valued more highly. This leads to the point that when it comes to the ‘recognition’ of qualifications we cannot have an uncritical ‘free for all’ (the more the merrier!). Rather this multiplicity demands that we pose the question of where, ultimately, the boundaries of social work should be drawn not around its periphery but around its heart. The centre of social work should not stand still but there are central points of contention to which the debate always returns and within which the prevailing historical and social meaning of the term ‘social’ itself must be wrestled with.”16

An important step in the history of European unification was made in the general system for the recognition of higher education diplomas, dealing as it does with perspectives on the harmonisation of Diplomas and Degrees concerning Higher Education, in a very different educational systems and in the ways they link with the tertiary sector together with the diversity of access routes. In the most societies there is a mixture of potential employers of social workers, who have to some influence on the 15 Lorenz W., Perspectives on European Social Work. From the Birth of the Nation State to the Impact of Globalisation, Leverkusen, 2006, Barbara Budrich Publishers, p. 18 16 Ibidem, Die Europäisierung der sozialen Professionen - eine Zwischenbilanz, in Elsen, S., Friesenhahn, G. J. and Lorenz, W. (eds.), Für ein soziales Europa. Ausbilden - Lernen - Handeln in den sozialen Professionen, Mainz, 2002, Logophon Verlag, p. 9-20

467

Simona STANCIU

education on their forthcoming workers. Whether these are private and NGO-organisations, churches, municipal and state organisation or professional associations, vary according the amount the different sectors dominate in offering social services. Meanwhile, the gender structure of Social Work education has remained very similar in the main European countries consisting of a strong or even exclusive majority of female Social Work students.

Another important aspect mentioned by Lorenz is: “In terms of the remit of the EU this diversity constituted a problem to be resolved by the means of closer cooperation and coordination, associated with the promise of thereby enhancing the status of a professional field that was still struggling to rid itself of the image of a ‘semi-profession.”17

Currently challenges are experienced in conceptualizing and delivering social work services in an ethnically diverse Europe. The new social reality and the conceptualization and appliance of social work remaines open for further discussion. Instead of a conclusion to this paper, we cite Walter Lorenz: “International comparisons show that underlying political changes run right through every political system and cultural tradition. Moreover different governments are using similar arguments about the effects of globalisation to explain and legitimise their lack of political room for manoeuvre. Organised resistance against this tendency is no longer possible at the national level because a positive representation of ‘the social’ in the sense of the redistribution of life chances and resources no longer has electoral value within national party politics…The Europeanization of the social professions means professions and educational programmes more thoroughly and consciously incorporating the concept of a social Europe because realising the possibilities of ‘the social’ now actually depends on this trans-national framework.”18

17 Idem, Educating for the Social Professions, in Lyons, K. und Lawrence, S. (eds.), Social Work in Europe: Educating for Change, Birmingham: Venture Press, 2006, p. 43 18 Idem, Die Europäisierung der sozialen Professionen - eine Zwischenbilanz, in Elsen, S., Friesenhahn, G. J. and Lorenz, W. (eds.), Für ein soziales Europa. Ausbilden - Lernen - Handeln in den sozialen Professionen, Mainz, 2002, Logophon Verlag, p. 16

468

Postfaţă

La Universitatea din Oradea s-a desfăşurat, între 8 şi 11 mai 2008, simpozionul Frontierele spaţiului românesc în context european, sub auspiciile Facultăţii de Istorie, Geografie şi Relaţii Internaţionale de la Universitatea din Oradea, a Facultăţii de Istorie şi Psihologie de la Universitatea de Stat din Republica Moldova şi a Centrului de Studii Transilvane din Cluj-Napoca, filială a Academiei Române, reprezentat la Oradea de Prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, directorul instituţiei şi membru corespondent al Academiei Române. Ideea de-a organiza un simpozion privind frontierele spaţiului românesc ne-a venit anul trecut chiar la Chişinău, unde am participat la un colocviu despre metoda comparativă în cercetarea istorică. Unele aspecte ce priveau istoria Transilvaniei au devenit mai clare, în mod paradoxal, la Chişinău, unde colegii din Republica Moldova au prezentat realităţile politice, religioase şi culturale de la frontiera estică a spaţiului românesc. Acolo am putut să constatăm o anumită similitudine, spre exemplu, dintre politica ţaristă în Basarabia şi politica dusă de Habsburgi în Transilvania. Ne gândeam atunci cât de actuală este sugestia metodologică invocată de Nicolae Iorga de-a face apel la comparatism în cercetarea istorică. De asemenea, cât de util este pentru istoric ca investigarea trecutului românilor să fie realizată privind şi dinspre exterior, adică dinspre istoria universală, spre interior, către istoria naţională. Acestea au fost raţiunile ştiinţifice care ne-au determinat să organizăm o sesiune ştiinţifică pentru investigarea realităţilor de la frontierele vestice şi estice ale spaţiului românesc. Gândul nostru a fost de-a realiza o analiză în durată lungă, de la antichitatea târzie, de la etnogeneza şi glotogeneza românească, până în perioada contemporană nouă, pentru a constata similitudinile, respectiv diferenţele dintre cele două extremităţi ale spaţiului românesc. De asemenea, s-a avut în vedere o investigare interdisciplinară, printre participanţii din Oradea, Chişinău, Cluj-Napoca, Bucureşti şi Udine regăsindu-se specialişti din diferite discipline istorici, îndeosebi, dar şi relaţii internaţionale, în lingvistică, în demografie, în geografie politică, în arheologie etc. Studiile, aşa cum se poate constata, abordează raporturile românilor cu ceilalţi, cu germanii, maghiarii, ruşii, ucrainenii etc., urmărindu-se în egală măsură investigarea confesiunilor, atât de la frontiera vestică, cât şi de la frontiera estică, precum şi a numeroaselor aspecte politice, sociale şi demografice. S-a pornit de la premisa că investigarea frontierelor spaţiului românesc trebuie realizată ţinându-se cont de raporturile care s-au stabilit între români şi celelalte minorităţi sau majorităţi, aflate în interiorul frontierelor politice sau la marginea acestora. La Oradea s-a urmărit stabilirea unor contacte la nivelul instituţiilor de specialitate din România şi din Republica Moldova şi cunoaşterea preocupărilor şi a direcţiilor de cercetare promovate de colegii de la Chişinău, istorici care cunosc bine curentele de idei din istoriografia rusă şi ucraineană. Diversitate tematică a studiilor a creat numeroase probleme coordonatorilor volumului de faţă. Astfel, s-a preferat ordonarea studiilor în funcţie de subiectul abordat şi de perioada investigată. De asemenea, s-a căutat formula cea mai potrivită pentru sistemul de trimiteri, respectiv s-a preferat forma notelor la subsolul paginii,

469

realizate după normele ştiinţifice din România. La fel, coordonatorii au optat pentru traducerea titlurilor şi pentru realizarea unui scurt rezumat într-o limbă de circulaţie, precum şi pentru introducerea la fiecare articol a cuvintelor cheie. La finalul volumului coordonatorii au considerat că este necesară şi o listă a autorilor, unde cei interesaţi vor găsi informaţii despre activitatea ştiinţifică a autorilor.

Oradea Sorin Şipoş, Mircea Brie, 21 august 2008 Florin Sfrengeu, Ion Gumenâi

470

Lista autorilor

Bodo Edith, născută în 14.07.1973, Bucureşti, este absolventă a Facultăţii de

Ştiinţe, specializarea Istorie-Geografie, în anul 1997. În prezent este asistent universitar la Universitatea din Oradea, Facultatea de Istorie, Geografie şi Relaţii Internaţionale, Departamentul de istorie. Domeniul de cercetare: epoca de tranziţie de la medieval la modern în Europa Centrală. Cărţi publicate: Barbu Ştefănescu, Bodo Edith, Ruperea tăcerii, Oradea, 1998. Studii representative: Reglementarea urbarială tereziană şi lumea rurală din Bihor, în Analele Universităţii din Oradea, Istorie-Arheologie, tom XIII, Oradea, 2003; „Urbariul universal” din 1759 pentru comitatul Bihor- verigă a reglementării urbariale tereziene din 1767?, în Analele Universităţii din Oradea, Istorie–Arheologie, tom XV, Oradea, 2005; Unele aspecte privind rolul de judecător al stăpânului domenial (sec. XVIII, comitatul Bihor), în Anuarul Universităţii „Petre Andrei”, Drept, tom XIII, Iaşi, 2007.

Mircea Brie, născut la data de 14.02.1977 în satul bihorean Ferice, este

absolvent al Universităţii din Oradea, specializarea de Istorie-Geografie (1999) şi Sociologie (2003), a masteratului în istorie (2000); doctor în istorie din 2007 cu teza, Familie şi societate în nord-vestul Transilvaniei (a doua jumătate a secolului XIX – începutul secolului XX); lector universitar din 2008 în cadrul Universităţii din Oradea, Facultatea de Istorie-Geografie şi Relaţii Internaţionale, Catedra de Relaţii Internaţionale. Studii Europene. Între domeniile de interes amintim: istoria relaţiilor internaţionale, dialogul intercultural, demografia istorică, istoria socială, problematica frontierei. A publicat, ca unic autor sau în colaborare, trei cărţi: O istorie socială a spaţiului românesc. De la începuturile statalităţii dacice până la întrezărirea modernităţii, Oradea, 2005; Perspectivă istorico-geografică asupra unui circuit turistic. Oradea – Deva – Sibiu – Bucureşti – Braşov – Cluj-Napoca – Oradea, Oradea, 2006; Relaţiile internaţionale de la echilibru la sfârşitul concertului european (secolul XVII – începutul secolului XX), Oradea, 2006 (în colaborare cu Ioan Horga) şi peste 35 de studii şi articole în reviste din ţară şi din străinătate. A prezentat comunicări la peste 25 de manifestări ştiinţifice în ţară şi în străinătate.

Teodor Candu, născut în 28.05.1978, satul Văsieni, raionul Ialoveni, este

absolvent al Facultăţii de Istorie, Universitatea de Stat, specializarea istorie şi limbă engleză, în anul 2000; magistru în studii istorice 2001; licenţiat în drept 2004, studii de doctorat Academia de Ştiinţă a Republicii Moldova, Institutul de Istorie. În prezent cercetător ştiinţific stagiar al Institutului de Istorie, Stat şi Drept, al Academiei de Ştiinţe din Moldova, Sectorul Istorie Universală şi lector superior la Facultatea de Istorie şi Relaţii Internaţionale. Domenii de cercetare: istoria bisericii din Ţara Moldovei în secolul al XVIII-lea – început de secol XIX; politica confesională a Imperiului Rus în sud-estul Europei. Publicaţii: Contribuţii la studierea abuzurilor egumenilor mănăstirilor închinate din Ţara Moldovei (1806-1812): Cazul Daniil versus Theodoret de la mănăstirea Floreşti, în Tyragetia, serie nouă, vol. II, nr. 2, Chişinău 2008; O hotarnică a moşiilor Văsieni, Manoileşti, Cumpăneşti şi Policeni, din ţinutul Lăpuşnii din 1708, în Edificarea statului de drept

471

şi punerea în valoare a patrimoniului cultural şi istoric al Moldove în contextul internaţional, Chişinău, 2007.

Eugen Cernenchi, născut în 01.08.1975, comuna Iargara (judeţul Lăpuşna) este absolvent al Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chişinău, Facultatea Istorie şi Etnopedagogie, specializarea Istorie şi Istoria culturii, în 1997. În prezent este cercetător ştiinţific-stagiar la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe din Moldova. Domeniul de cercetare: istoria medie a românilor; Ţara Moldovei în contextul relaţiilor internaţionale în sec. XV-XVII. Autor a peste 15 studii, dintre care amintim: Unele consideraţii privind activitatea soliilor în domnia lui Ştefan cel Mare, în „Analele ANTIM”, Chişinău, 2005; Aspecte privind ceremonialul diplomatic al Ţării Moldovei în sec. XV-XVII, în IN HONOREM Demir Dragnev. Civilizaţia medievală şi modernă în Moldova. Studii. Chişinău, 2006; Un diplomat moldovean din sec. al XVI-lea – Nicolae Burlă, în Edificarea statului de drept şi punerea în valoare a patrimoniului cultural, istoric şi spiritual al Moldovei în context internaţional, Chişinău, 2007.

Tatiana Chicaroş, născută în 17.05.1984, satul Tabani, judeţul Briceni este

absolventă al Facultăţii de Istorie şi Psihologie, specializarea Istorie, în anul 2006. Studii de masterat la Facultatea de Istorie şi Psihologie, magistru în istorie 2007. În prezent doctorandă la Catedra Istoria Universală din cadrul Universităţii de Stat din Moldova, Domeniul de cercetare: istoria modernă a Basarabiei, probleme privind istoria culturală a Basarabiei în perioada ocupaţiei ţariste.

Aurel Chiriac, născut în 27.11.1951, municipiul Oradea (judeţul Bihor), este

absolvent al Facultăţii de Istorie-Filosofie, specializarea Istorie, în anul 1974. În prezent este director general-manager al Muzeului Ţării Crişurilor din Oradea, profesor universitar dr. la Universitatea din Oradea, Facultatea de Istorie, Geografie şi Relaţii Internaţionale, catedra de Istorie, conducător de doctorate în domeniul istoria artei, la Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Arte Vizuale. Teza de doctorat: Pictura bisericilor de lemn româneşti din Bihor în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Cărţi publicate: Feronerie populară din Bihor, Oradea, 1978, David Zugravu, Bucureşti, 1996, Pictura bisericilor de lemn româneşti din Bihor în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, Oradea, 1999, Oradea (album), Oradea, 2002, Coordonator de volume, în colaborare, din care menţionăm: Arta Românească. Artă Europeană, Oradea, 2002, Sub Zodia Vătăşianu, Cluj-Napoca, 2002. Autor a peste 60 de studii, din care menţionăm: Manualul de istoria artelor de la epoca veche creştină până azi de Coriolan Petranu, o contribuţie la istoriografia de artă, în Ars Transsilvaniae, XII-XIII, 2002-2003, Bucureşti, 2005.

Tudor Ciobanu, născut în 15.04.1975, comuna Scumpia, raionul Făleşti,

Republica Moldova, este absolvent al Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă”, Facultatea Istorie şi Etnopedagogie, specializarea Istorie şi Istoria Culturii, în 1997. În prezent cercetăror ştiinţific la Institul de Istorie Stat şi Drept. Domeniul de cercetare: istorie socială şi demografică a Basarabiei sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea . Articole: Contribuţii la evoluţia structurii demografice în ţinutul Orhei Lăpuşna la sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea (în baza recensămintelor din anii 1772-1773, 1774, 1803), în

472

Anuarul Institutului de Cercetări Interetnice, vol. VI, Chişinău 2006, Situaţia demografică a ţinutului Orhei-Lăpuşna la începutul anilor treizeci ai secolului al XIX-lea, în In honorem Demir Dragnev. Civilizaţia medievală şi modernă în Moldova. Studii. Chişinău, 2006.

Nicolae Ciubotaru, născut în 11.IV.1950, comuna Corlăteni, raionul Rîşcani, Republica Moldova. Este absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii de Stat din Moldova în anul 1973. Teza de doctor a susţinut-o la Universitatea „M.V. Lomonosov” din Moscova. Domeniul de cercetare: istoria modernă şi contemporană a românilor; 1979 -2008 conferenţiar la Cetedra Istoria Românilor a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chişinău. Cărţi publicate: Monografia, Anatolie Muntean; Românii de la Est. Războiul de pe Nistru (1990-1992), Bucureşti , 2004; Autor a peste 50 de studii şi broşuri metodice, dintre care amintim: Începutul unei noi etape în mişcarea de eliberare naţională din Basarabia, în Unitatea naţională a românilor între ideal şi realitate. Materialele Dezbaterilor naţionale, Chişinău, 2001; Mişcarea naţională din Basarabia în anii 1812-1917: Tendinţe de mistificare şi realitate istorică, Demistificarea sau remistificarea istoriei, Chişinău, 2000; Ecoul Unirii de la 1859 în Basarabia, în În honorem Demir Dragnev, Civilizaţia medievală şi modernă în Moldova, Studii, Chişinău, Civitas, 2006.

Emil Dragnev, născut în 06.04.1964 în oraşul Chişinău, este absolvent al

Facultăţii de Istorie a Universităţii de Stat din Moldova, în anul 1986. În prezent este conferenţiar univ. dr. la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie şi Filozofie, secţia istorie. Teza de doctorat Raporturile istorico-culturale ale Moldovei cu ţările Europei de Est şi Sud-est în domeniul arhitecturii şi artelor plastice (sec. XVII - anii. ”70 ai sec. XVIII); domeniul de cercetare: istoria culturii şi artei româneşti şi a Sud-estului european în epoca medievală şi modernitatea timpurie; bizantinologia. Cărţi publicate: Emil Dragnev, O capodoperă a miniaturii din Moldova medievală. Tetraevanghelul de la Elizavetgrad şi manuscrisele din grupul Parisinus Graecus 74, Chişinău, 2004; Demir Dragnev, Igor Caşu, Emil Dragnev, Virgil Pâslariuc, Ştefan cel Mare şi Sfânt în contextul epocii sale şi al posterităţii, Chişinău, 2004.; Domnii Ţării Moldovei. Studii, Chişinău, 2005. Autor a peste 45 de studii, dintre care amintim: Evoluţia programelor iconografice în Rusia la mijlocul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. Programul iconografic de la Suceviţa, în Movileştii. Istorie şi spiritualitate românească, vol. III, Artă şi restaurare, Sfânta Mănăstire Suceviţa, Suceava, 2007.

Mihai D. Drecin, născut în 11.11.1944, municipiul Timişoara (judeţul Timiş-

Toronthal), este absolvent al Facultăţii de Istorie – Filosofie, promoţia 1967, specializarea Istorie modernă şi contemporană a României, Universitatea „Babeş – Bolyai” din Cluj. În prezent este profesor universitar (din 1999) în cadrul Universităţii din Oradea, Facultatea de Istorie, Geografie şi Relaţii Internaţionale, Departamentul de Istorie. Doctor în istorie a Universităţii „Babeş – Bolyai” Cluj-Napoca din 1978 cu teza: Monografia Băncii Albina din Sibiu (1872–1918). Din 2000 conducător de doctorat în domeniile de cercetare: istorie financiar – bancară a Europei Centrale pentru epoca modernă; istorie modernă şi contemporană a României. Cărţi publicate în calitate de autor şi coordonator: Banca Albina din Sibiu – instituţie naţională a românilor transilvăneni (1971 – 1918), Cluj-Napoca, 1982;

473

Istorie financiar bancară. Studii asupra băncilor româneşti din Transilvania (1967–1918), vol. I, Cluj-Napoca, 1996; Istorie financiar bancară. Studii asupra băncilor româneşti din Austro - Ungaria (1967–1918), vol. II, Cluj-Napoca, 2001. Autor a 184 de comunicări la sesiuni ştiinţifice locale, naţionale şi internaţionale şi a 92 de studii tipărite.

Sever Dumitraşcu, născut în 06.06.1937, comuna Rapoltu Mare (judeţul

Hunedoara), este absolvent al Facultăţii de Istorie şi Filosofie de la Universitatea din Cluj, secţia de istorie universală antică şi arheologie, în anul 1962. A fost directorul Muzeului Ţării Crişurilor în perioada 1973-1990. În prezent este profesor universitar consultant la Universitatea din Oradea, Facultatea de Istorie, Geografie şi Relaţii Internaţionale, Departamentul de Istorie, şi conducător de doctorate. Teza de doctorat: Teritoriul dacilor liberi din vestul şi nord-vestul României, domeniul de cercetare: istoria antică a României şi arheologie. Participă de peste 40 de ani la campanii de săpături arheologice. De-a lungul carierei a publicat peste 300 de studii şi articole şi mai multe cărţi dintre care amintim: Aşezarea dacilor liberi de la Medieşul Aurit, Oradea, 1967; Tezaurul de la Tăuteni-Bihor, Oradea, 1973; Cetatea dacică de la Marca, Cluj Napoca, 1974; Dacia Apuseană, Oradea, 1993; Biharea. Cercetări arheologice (1973-1980), Oradea, 1995; Arheologia română la sfârşit şi început de mileniu, Oradea, 1995; Herulii. Monografie historică şi arheologică, Oradea, 2000; Scrieri arheologice privind istoria Daciei Apusene, Oradea, 2007.

Andrei Emilciuc, născut la 17 august 1982, în oraşul Chişinău (Republica

Moldova) este absolvent al Facultăţii de Istorie şi Psihologie a Universităţii de Stat din Moldova, specialitatea Istorie, în anul 2005. În prezent este cercetător ştiinţific la Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei. Teza de magistru: Odesa – important port comercial rus la Marea Neagră (1794-1853); domeniul de cercetare: comerţul Basarabiei în epoca modernă. Dintre articolele publicate amintim: Portul Odesa în politica ţarismului de consolidare a poziţiilor Rusiei în bazinul Mării Negre, în Tyragetia, vol. XV, Chişinău, 2006; Originea şi evoluţia burgheziei comerciale din portul Odesa (anii 1794-1856), în Studia in honorem Pavel Cocârlă. Studii de istorie medie şi modernă, Chişinău, 2006; Rolul transportului terestru în comerţul Basarabiei, în Tyragetia, Seria Nouă. Vol. I (XVI), nr. 2, Chişinău, 2007.

Ion Eremia, născut în 1 noiembrie 1954, satul Ciuciuleni, raionul Străşeni,

este absolvent al Facultăţii de Istorie, specialitatea Istorie a Universităţii de Stat din Moldova, în 1976. În prezent este profesor universitar la Universitatea de Stat din Moldova, Catedra de Istorie a Românilor şi Antropologie. Teza de doctor: Relaţii politice dintre Moldova şi Rusia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Moscova, 1988; teza de doctor habilitat: Politica externă a Ţării Moldovei la mijlocul secolului al XVII-lea, Chişinău, 2000, domeniul de cercetare: istoria medie a României, viaţa socio-economică şi politică în perioada medievală. Publicaţii: Ţara Moldovei şi Rusia. Chişinău, 1993; Moldova în contextul relaţiilor politice internaţionale. 1387-1858. Tratate, Chişinău, 1992; Relaţiile externe ale lui Vasile Lupu. Contribuţii la istoria diplomaţiei moldoveneşti în secolul al XVII-lea,

474

Chişinău, 1999; Falsificarea istoriei sau „Fenomenul Stati” în Republica Moldova, Chişinău, 2003.

Antonio Faur este absolvent al Facultăţii de Istorie-Filozofie a Universităţii

Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (1995). Doctor în istorie contemporană la aceeaşi universitate, din 2001. În prezent este conferenţiar universitar la Universitatea din Oradea, Facultatea de Istorie, Geografie şi Relaţii internaţionale, Departamentul de istorie. Domeniul ştiinţific de interes: istoria contemporană a României şi universală. Preocupări în domeniul istoriei raporturilor armatei sovietice cu populaţia şi administraţia din nord-vestul României; soarta refugiaţilor basarabeni şi bucovineni pe teritoriul României 1940-1945; raporturile minorităţilor etnice cu majoritatea în nord-vestul României în perioada 1944-1946; mişcarea de rezistenţă anticomunistă din sudul Bihorului; raporturile diplomatice româno-franceze 1944-1947. A publicat peste 80 de articole şi 10 cărţi, dintre care amintim: Comportamentul militarilor sovietici în judeţele din vestul României. 1944-1945, Oradea, vol. II, 2003; Starea de spirit a locuitorilor din judeţele de nord-vest ale Transilvaniei în anul 1945, Oradea, 2006; Ştefan Popescu – liderul grupului de rezistenţă anticomunistă din sudul Bihorului (1946-1950), Oradea, 2007; Documente diplomatice franceze cu privire la Transilvania (1946-1948), Oradea, 2007.

Mihai Georgiţă, născut în 1976 în municipiul Bistriţa, a urmat Facultatea de

Arhivistică- Istorie în cadrul Academiei de Poliţie “ A. I. Cuza” Bucureşti, 1994-1998, Facultatea de Litere, specializarea Germană-Română la Universitatea din Oradea 1998-2002. Studii aprofundate în istorie la Facultatea de Istorie-Geografie din cadrul aceleiaşi Universităţi. Este angajat la Arhivele Naţionale-Direcţia judeţeană Bihor din 1999. Membru al “Societăţii de Studii Transilvane”. Domeniul de cercetare istoria premodernă a Transilvaniei şi istoria militară. Autor a 30 de studii în ţară şi 2 în străinătate, din care amintim: Asediul cetăţii Oradea (1691-1692), în Crisia, XXXI, 2001; Der Festung im westlichen Siebenburgen im 18. Jahrhundert, în Festung und Innovation – Jahrbuch der osterreichischen Gesellschaft zur Erforschung des achtzehnten Jahrhunderts, Band 20, Bochum, 2005.

Ion Gumenâi, născut în 20.01.1972 în satul Bârnova, raion Ocniţa, este

absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii „Al.I.Cuza” Iaşi, în anul 1994. Teza de doctor Istoria Ţinutului Hotin de la Orgini şi până îmn 1835 (1998). În prezent conferenţiar universitar dr. la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie şi Psihologie, Catedra de Istorie a Românilor şi Antropologie, prodecanul Facultăţii de Istorie şi Psihologie, secţia Istorie. Domeniul de cercetare: istoria modernă a României, viaţa confesională, politica religioasă a Imperiului Rus în Basarabia, preocupări de paleografie slavo-română şi româno-chirilică. Laureat a premiului Tineretului în domeniul Ştiinţei pentru anul 2000. Publicaţii: Corupţia în Moldova, Chişinău 2001; Istoria Ţinutului Hotin de la origini până la 1812, Chişinău 2003; Proprietatea musulmană din Basarabia după pacea de la Bucureşti, în Conferinţa ştiinţifică a tinerilor cercetători din Cadrul A.Ş. a Republicii Moldova, Ediţia I, Chişinău, 2007; Dinamica numărului populaţiei lipovene în Basarabia în perioada 1812-1825 în Tyragetia, vol.1, (XVI), nr. 2; Politica confesională a administraţiei

475

ţariste faţă de Biserica Catolică din Basarabia în sec. XIX, în Analecta Catolica, III, Chişinău, 2007.

Ioan Horga, născut în 1956, este absolvent al Facultăţii de Istorie şi

Filozofie din Cluj-Napoca. Este doctor în istorie cu teză privind începuturile şi organizarea Episcopiei greco-catolice din Oradea. În prezent este decanul Facultăţii de Istorie, Geografie şi Relaţii Internaţionale a Universităţii din Oradea şi codirector al Institutului de Studii Euroregionale Oradea-Debrecen. Direcţiile de cercetare: raporturile confesionale din Transilvania epocii moderne, istoria relaţiilor internaţionale, problematica frontierei şi cooperarea transfrontalieră, construcţia europeană etc. Este autorul a numeroase studii şi cărţii, ca unic autor sau în colaborare, dintre care amintim: Construcţie europeană. Tradiţie, Realitate şi perspectivă, Oradea, 1998; Europa secolului al XIX-lea, Oradea, 2000; Contribuţii la cunoaşterea Jozefinismului provincial. Debutul episcopiei greco-catolice de Oradea (1777-1784), Oradea, 2000; Europa Luminilor, Oradea, 2002; Routine and Responsabilities in the Romanian Society at the Beginning of Enlightenment. The case of the Greek-Catholic Officials from Oradea (1770-1790), Oradea, 2002; The Contribution of the Mass-Media to Extention of the European Union (ed. Ariane Landuyt, Ioan Horga, Renaud de la Brosse), Bruxelles, 2003; International and European Security versus the Explosion of the Global Media, (Maria Manuela Tavares Ribeiro, Ioan Horga si Renaud de la Brosse), Bruxelles, 2004; Europe and Its Borders: Historical Perspective, (Sorin Sipos, Istvan Suli-Zakar), Oradea, 2006.

Gabriel Moisa, născut în 13 ianuarie 1970, satul Varviz, comuna Popeşti

(judeţul Bihor), este absolvent al Facultăţii de Istorie şi Filozofie din Cluj-Napoca, secţia Istorie, din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, în anul 1995. În prezent este lector univ. dr. la Universitatea din Oradea, Facultatea de Istorie, Geografie şi Relaţii Internaţionale, Departamentul de Istorie. Domeniul de cercetare: istoria istoriografiei româneşti şi istoria contemporană a României. Cărţi publicate: Colectivizare, rezistenţă şi represiune în vestul României (1948-1951), Oradea, 1999; Istorie şi propagandă istorică în România 1945-1989, Oradea, 2002; Istoria Transilvaniei în istoriografia românească 1965-1989, Cluj-Napoca, 2003; Direcţii şi tendinţe în istoriografia românească, Oradea, 2007, şi peste 60 de studii, dintre care amintim Despre falsificarea istoriei în România anilor ’80 – Cazul muzeelor de istorie, în Revista de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, Bucureşti, tom III, nr. 4, 2006; Români şi maghiari în anul electoral 1946 în nord-vestul României, în Analele Universităţii din Craiova. Seria Istorie, an XIII, nr. 1(13), 2008.

Adrian Niculescu, născut la 18 VIII 1960, Bucureşti, doctor in istorie, lector

universitar de istorie modernă şi contemporană, Facultatea de Ştiinţe Politice, SNSPA, Bucureşti (din 1997). Absolvent al Facultăţii de istorie, Universitatea din Bucureşti (1983) şi al Departamentului (U.E.R.) de istorie al Universităţii Paris IV - Sorbona (1985), D.E.A. (masterat), Universitatea Paris IV - Sorbona (1987), doctor în istorie al Universităţii Paul Valery - Montpellier III (2002), fost refugiat politic în Franţa (din 1983), profesor cu contract la Universitatea Catolica din Milano (1985-96), bursier al Institutului Italian pentru Studiile Istorice "B. Croce", Napoli (1984-

476

86). Iniţial, studii de istorie medievală (relaţiile Ţărilor Române cu Italia), convertit, după 1989, la istoria modernă şi contemporană, Revoluţia de la 1848, istoria democraţiei româneşti, etc. Autor al volumelor: Din exil / După exil, Editura Univers, 1998, Martor al Istoriei - dialog cu Emil Ghilezan, Editura ALL, 1998, De la limes-ul lui Fokas la granita lui Eminescu - studii de istorie, Editura Clusium (sub tipar), Aux origines de la democratie roumaine - Pruncul Român, premier journal libre roumain, Ed. Clusium (sub tipar).

Alexandru Niculescu, născut în 20 VIII 1928 la Craiova, lingvist, specializat

în filologie romanică. Studii: Colegiul Naţional Carol I din Craiova, (1939-1947), Facultatea de Filologie, Universitatea din Bucureşti, secţiile română şi italiană (1947-1951), doctor al Universităţii din Bucureşti, 1968, Libera docenza, Roma, 1970. Elev al profesorilor Al. Rosetti, Iorgu Iordan, colaborator al profesorilor: C. Th. Gossen (Viena), G. Folena, L. Renzi (Padova), Chr. Bec (Paris), Alf Lombard (Lund). Actualmente, profesor emerit, Universitatea din Udine, profesor asociat, Universitatea din Bucureşti. Volume: Individualitatea limbii române între limbile romanice (vol. I-IV, 1965-2003); Structura morfologică a limbii române (în colaborare, 1967) ; Testi romeni antichi (în colaborare, Padova, 1970); Strutture allocutive pronominali riverenziali in italiano, Firenze 1974; Între filologie şi poetică, Bucureşti, 1980; L’altra latinità, Verona, 2007. Alte activităţi ştiinţifice: vicepreşedinte al Societăţii Române de lingvistică romanică, vicepreşedinte al Societăţii de lingvistică italiană. Volume omagiale: Padova, 1995, Bucureşti, 1998 şi 2008, Udine, 2001.

Anca Oltean, născută în 31.05.1977, în municipiul Oradea (judeţul Bihor),

este absolventă a Facultăţii de Studii Europene din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai în anul 1999 şi a Facultăţii de Istorie-Geografie, specializarea Istorie, a Universităţii din Oradea în anul 2002. În prezent, este asistent de cercetare la Universitatea din Oradea, la Facultatea de Istorie, Geografie şi Relaţii Internaţionale. Domeniul de cercetare este istoria evreilor în secolul XX şi istoria contemporană a României şi Ungariei. Este autoarea articolelor Crearea Ligii Naţiunilor apărut în Analele Universităţii din Oradea Istorie-Arheologie, tom XIII, Editura Universităţii din Oradea, 2003 şi Romania and the Process of Enlargement of the European Union in the view of Revista 22 between 2000 and 2002, publicat în volumul The Contribution of Mass Media to the Enlargement of the European Union, editat de Ariane Landuyt, Renaud de la Brosse, Ioan Horga, Bruxelles, 2003.

Gheorghe Palade, născut în 06.09.1950, satul Puhoi (raionul Ialoveni) este

absolvent al Facultăţii de Istorie, specializarea Istorie, în anul 1973. În prezent este conferenţiar universitar, doctor la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie şi Psihologie, Catedra Istoria Românilor şi Antropologie. Teza de doctorat: Muncitorii agricoli din RSSM (anii 60-70), domeniul de cercetare: istoria vieţii spirituale din Basarabia interbelică; mişcarea naţională din Basarabia în perioada 1900-1918. Cărţi publicate: Ion Agrigoroaiei, Gheorghe Palade, Basarabia în cadrul României întregite, Chişinău, 1993; Gheorghe Palade, Igor Şarov, Istoria Românilor: Epoca contemporană: crestomaţie, Chişinău, 2003. Autor a peste 80 de studii, dintre care amintim: Înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Chişinău şi constituirea

477

corpului didactic (1926-1927), în Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socio-umane”, v. II, Chişinău, 2000; Renaşterea vieţii spirituale româneşti în Basarabia (1918-1930): căi şi mijloace de realizare, în Romanitate şi românitate la nord de Balcani, Chişinău, 2000; Aspecte privind identitatea naţională în Basarabia. 1918-1940, în Basarabia. Dilemele identităţii. Iaşi, 2001; Influenţa cercurilor culturale din România asupra mişcării naţionale din Basarabia (1905-1914), în Congresele spiritualităţii româneşti, ediţia a X-a, Bucureşti, 2006.

Lilia Pogolşa, născută în 01.04.1963, Tiraspol, Republica Moldova,

absolventă a Facultăţii de Istorie şi Pedagogie, specialitatea Istorie şi Pedagogie în anul 1986. În prezent este rector al Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei. Teza de doctorat: Relaţiile politice moldo-ruse la sfîrşitul sec. al XVII-lea – începutul sec. al XVIII-lea, domeniul de cercetare: istoria medievală a Moldovei. Cărţi publicate: Moldova şi Rusia: retrospectiva relaţiilor politice la sfîrşitul sec. al XVII-lea – începutul sec. al XVIII-lea, Chişinău, 2001, 124 p. Autor a peste 20 de studii, dintre care amintim: Unele aspecte ale tratativelor din Carloviţ (1699) şi influienţa lor asupra schimbărilor politicii externe a Moldovei şi Valahiei, în Simposia Professorum. Chişinău, Pontos, 2003; Transilvania, Moldova şi Ţara Românească în politica Est-Central Europeană (a II-a jumătate a sec. al XVII-lea) în Analele ANTIM, 2007.

Ioan-Aurel Pop, născut la 1 ianuarie 1955 la Sântioana, în judeţul Cluj, este

profesor la Facultatea de Istorie-Filosofie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, la catedra de Istorie medievală şi istoriografie. A obţinut doctoratul în istorie din 1989 cu o teză dedicată instituţiilor româneşti din Transilvania din secolele XIV – XVI, pentru care a primit, după publicare, premiul “George Bariţiu” al Academiei Române (1991). În perioada 1991-1992 a fost visiting professor în SUA, la Universitatea din Pittsburgh (Pennsylvania), şi în perioada 1994-1995 a fost director al Centrului Cultural Român de la New York (SUA). În prezent (din 1993) este director al Centrului de Studii Transilvane din Cluj, iar în perioada 2003-2007 a fost director al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia şi visiting professor la Universitatea din Veneţia. Este membru corespondent al Academiei Române din 2001, membru corespondent al Academiei Europene de Ştiinţă, Arte şi Litere de la Paris (din 1999), precum şi al unor institute şi academii savante din Italia. Este autorul a numeroase volume, a colaborat la volume colective şi a scris în jur de 200 de studii, articole şi recenzii (publicate în România, SUA, Marea Britanie, Italia, Ungaria, Argentina, Republica Cehă, Polonia, Germania, Albania, Moldova) ale căror subiecte se leagă de istoria instituţiilor medievale şi moderne, istoria Transilvaniei, constituirea naţiunilor, izvoare medievale latine, istoria istoriografiei. Cele mai recente cărţi publicate sunt Istoria, adevărul şi miturile (Note de lectură), Bucureşti, 2002; Contribuţii la istoria culturii româneşti (cronicile braşovene din secolele XVII–XVIII), Cluj-Napoca, 2003; Antoine François Le Clerc, Memoriu topografic şi statistic asupra Basarabiei, Valahiei şi Moldovei, Ediţie îngrijită de Ioan-Aurel Pop şi Sorin Şipoş, Cluj-Napoca, 2004.

478

Dinu Poştarencu, născut la 30 august 1952, în satul Varniţa din preajma oraşului Tighina, este absolvent al Facultăţii de Geografie a Universităţii din oraşul Tiraspol, în 1974. În prezent este cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie a Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova. Domeniul de cercetare: istoria modernă a Basarabiei, istoria localităţilor, date biografice referitoare la personalităţile basarabene, viaţa şi activitatea lui Dimitrie Cantemir. Cărţi publicate: Din istoria Tighinei, Chişinău, 1992; Domnia lui Alexandru cel Bun, Chişinău, 1994; Mănăstirea Noul Neamţ, Chişinău, 1994; O istorie a Basarabiei în date şi documente (1812-1940), Chişinău, 1998; Poşta Moldovei. Post in Moldova. File de istorie, Chişinău, 2000; Istoria satului Sadâc, Chişinău, 2001, 224 p.; Pănăşeşti. File de istorie, Chişinău, 2002; Varniţa. Itinerar istoric, Chişinău, 2005; Contribuţii la istoria modernă a Basarabiei, Chişinău, 2005; Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, Chişinău, 2006; Baraboi, un sat din valea Răutului de Sus, Chişinău, 2007.

Radu-Dorin Romînaşu, născut în 14.12.1977, municipiul Oneşti (judeţul

Bacău) este absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Socio-Umane, specializarea Istorie-Geografie, în anul 2001. În prezent este lector univ. dr. la Universitatea din Oradea, Facultatea de Istorie, Geografie şi Relaţii Internaţionale, Departamentul de istorie. Teza de doctorat: Cultură şi societate la românii din Bihor (1919-1940), domeniul de cercetare: istoria modernă a României, viaţa culturală în epoca modernă şi contemporană. Cărţi publicate: Viorel Faur, Radu Romînaşu, Statutele asociaţiilor culturale româneşti din Oradea şi Bihor (1849-1933), Oradea, 2007; Radu Romînaşu, Asociaţiile culturale româneşti din Oradea şi judeţul Bihor în perioada interbelică, Oradea, 2008. Autor a peste 25 de studii, dintre care amintim: Activitatea cultural-religioasă şi filantropică a Asociaţiei “Oastea Domnului”- filiala Oradea în perioada interbelică, în Cele Trei Crişuri, 2005, nr. 4-7; Aspecte din activitatea culturală iniţiată de principalele asociaţii şi reuniuni culturale româneşti din Bihorul interbelic, în vol. Aurel Lazăr şi epoca sa, Oradea, 2007.

Valentina Samoilenco, născută în 09.09.1958, oraşul Leova, Republica

Moldova, este absolventă a Facultăţii de Istorie şi Pedagogie, specialitatea Istorie şi Pedagogie a Institutului Pedagogic „Ion Creangă” oraşul Chişinău, Republica Moldova în anul 1981. În prezent este lector superior la Universitatea Pedagogica de Stat „Ion Creangă” din oraşul Chişinău, Republica Moldova, Facultatea de Istorie şi Etnopedagogie. Teza de doctorat: Nobilimea basarabeană sub administraţia rusă (sec. XIX- începutul sec. XX), domeniul de cercetare: istoria modernă a României, elita socială şi politica în epoca modernă. Autoare a mai multor studii, dintre care amintim: Componenţa etnică a boierimii (nobilimii) din Basarabia în prima jumătate a secolului al XIX-lea: aspecte istoriografice în Anuarul ULIM, Chişinău 2002; Rolul nobilimii din Basarabia în viaţa publică în secolul al XIX-lea, în Analele ANTIM, vol 8, Chişinău, 2008.

Florin Sfrengeu, născut în 16.10.1969, localitatea Ilva-Mare, jud. Bistriţa-

Năsăud. Este absolvent al Facultăţii de Istorie-Geografie, Universitatea din Oradea, în anul 1996, a masteratului în istorie în 1997; doctor în istorie din 2007 cu teza, Nord-vestul României în secolele VIII-XII; lector universitar din 2002. A participat la mai multe campanii de săpături arheologice: Tăşad, Medieşul Aurit, Biharea, Cefa,

479

Tămaşda. A predat mai multe cursuri privind istoria veche a României şi arheologia mileniului I A.D. Dintre cele peste 25 de studii şi articole publicate amintim: Consideraţii privind simbolurile creştine descoperite la Biharea, în Analele Universităţii din Oradea, Seria Istorie-Arheologie, 2003; Organizarea comitatului Bihor, în In honorem Viorel Faur, Editura Universităţii din Oradea, 2006, p. 69-120; Aspecte privind situaţia demografică din nord-vestul României în secolele VIII-IX, în Cele trei Crişuri, nr.1-2, 2007; editarea volumului: S. Dumitraşcu, Scrieri arheologice privind istoria Daciei apusene, Oradea, 2007, cu o prefaţă şi un studiu introductiv.

Flavius Solomon, născut pe 23.02.1967 în satul Butuceni, raionul Orhei

(Republica Moldova). A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii de Stat din Moldova (Chişinău). Şi-a susţinut doctoratul la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi cu tema Stat şi biserică în Moldova până la mijlocul secolului XV (ianuarie 1995). În prezent activează la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iaşi. Domeniile de interes sunt: istoria ecleziastică în Evul Mediu; naţionalism şi minorităţi; urbanizarea în Europa de Est şi Sud-Est. Cele mai importante publicaţii: Politică şi confesiune la început de ev mediu moldovenesc, Iaşi, 2004 (distinsă cu premiul „A. D. Xenopol“ al Academiei Române); Ethnic Contacts and Cultural Exchanges North and West of the Black Sea. From the Ottoman Conquest to the Present, ed. by Flavius Solomon and Alexandru Zub, Iaşi, 2005; Migration im südöstlichen Mitteleuropa. Auswanderung, Flucht, Deportatioin, Exil im 20. Jahrhundert, hrsg. von Krista Zach und Flavius Solomon, München, IKGS, 2005; Südosteuropa im 20. Jahrhundert. Ethnostrukturen, Identitäten, Konflikte, hrsg. von Flavius Solomon, Alexander Rubel und Alexandru Zub, Konstanz, Hartung-Gorre Verlag, 2004.

Simona Stanciu, născută în 23.05.1965, municipiul Sfântu-Gheorghe

(judeţul Covasna) este absolventă a Facultăţii de Medicină şi Farmacie din Târgu-Mureş şi medic specialist în medicină preventivă. În prezent este lector universitar dr. la Universitatea din Oradea, Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane, catedra de Sociologie şi Asistenţă Socială. Teza de doctorat: Determinanţi sociali ai comportamentului reproductiv, ca dimensiune a funcţiei biologice a familiei. Studiu de caz în judeţul Bihor, domeniu de cercetare: sociologia familiei. Cărţi publicate: Simona Stanciu, Dacia perenă. „Natione Daca” – „Natione Dacus”, Oradea, 2004; Simona Stanciu, Planificarea familială. Între sociologie şi medicină, Oradea, 2006; Simona Stanciu, Gheorghe Dejeu, Studiu privind sănătatea reproducerii în judeţul Bihor, Oradea, 2006; Simona Stanciu, Familie europeană, vol I-II, Oradea, 2007; Chipea Floare, Stanciu Simona (coord.), Tinerii şi drogurile. Dimensiuni psihosociale şi politici de prevenire a consumului de droguri, Oradea, 2007. Autor a peste 35 de articole.

Georgeta Stepanov, născută în 16.01.1969, satul Ciuciuleni (raionul

Nisporeni) este absolventă a Facultăţii de Jurnalistică, specializarea jurnalism, în anul 1991. În prezent este conferenţiar universitar, doctor la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, Catedra Jurnalism. Teza de doctorat: „Potenţialul politico-informaţional al presei contemporane din Republica Moldova”, domeniul de cercetare: jurnalismul social, deontologia mass-media,

480

discursul mediatic contemporan. Cărţi publicate: Cadrul legislativ al presei din Republica Moldova, Chişinău, 2000; Potenţialul informaţional al presei din Republica Moldova, Chişinău, 2002; Reportajul social: aspecte definitorii, Chişinău, 2004; Victor Moraru, Georgeta Stepanov, Mass media din Republica Moldova 2004, Chişinău, 2005. Autoare a peste 35 de studii în ediţii ştiinţifice din Republica Moldova, România, Rusia. Cursuri elaborate: Tipologia presei scrise, Introducere în studiul jurnalismului, Jurnalismul social, Responsabilitatea socială a instituţiei mediatice, Analiza discursului mediatic.

Svetlana Suveică, născută în 14.03.1971 în Edinet Republica Moldova. Este

absolventă a Facultăţii de Istorie, Universitatea de Stat din Moldova, în anul 1993. Între anii 1993-1996 face studii de doctorat la Universitatea „Al.I.Cuza” din Iaşi. În prezent este lector superior, dr. la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie şi Filosofie. Teza de doctorat: Basarabia în cadrul României întregite în perioada imediat următoare Marii Uniri, domeniul de cercetare: istoria contemporană a României, istoria Basarabiei în sec.XX. Autor a peste 20 de studii, dintre care: Integrarea administrativă a Basarabiei în România (1918-1925), în Anuarul Institutului de Istorie ‘A.D.Xenopol’, XXXVI, 1999, Iaşi, România; Polemica româno-sovietică privind chestiunea Basarabiei în Arhivele Europei Libere. 1964-1975, în vol. Basarabia. Dilemele identităţii, ed. F. Solomon şi Al. Zub, Fundaţia Academică „A.D.Xenopol”, Iaşi, 2001; Reforma agrară din 1920 în Basarabia: procesul exproprierii, în Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi, Istorie, tomul LI, 2005.

Sorin Şipoş, născut la 14 iunie 1969 în satul Cuzap, judeţul Bihor, a absolvit

Facultatea de Istorie-Filozofie din Cluj-Napoca, specializarea istorie medievală, în anul 1993. Actualmente este profesor dr. la Facultatea de Istorie, Geografie şi Relaţii Internaţionale de la Universitatea din Oradea şi prodecan al facultăţii. Domeniile de cercetare: istoria Transilvaniei medievale, imaginea societăţii româneşti în relatările călătorilor străini, antropologie regională, istoria istoriografiei. A publicat, ca unic autor sau în colaborare, zece cărţi, între care: Etnie. Naţiune. Confesiune, 1996; Silviu Dragomir, Studii de istorie medievală, 1998; Silviu Dragomir–istoric, 2002; Antoine-Françoise Le Clerc, Memoriu topografic şi statistic asupra Basarabiei, Valahiei şi Moldovei, provincii ale Turciei Europene, 2004 (în colaborare cu Ioan-Aurel Pop); De la „Mica la Marea Europă“ Mărturii franceze de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea despre frontiera răsăriteană a Europei. Studii şi documente, 2006 (în colaborare cu Ioan Horga), Silviu Dragomir, Istoria desrobirei religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol. I, 2007 şi peste 70 de studii şi articole în reviste din ţară şi din străinătate. A prezentat comunicări la peste 60 de manifestări ştiinţifice în ţară şi în străinătate.

Barbu Ştefănescu, născut în 5.07.1953, Ohaba de sub Piatră (Hunedoara);

absolvent al Facultăţii de Istorie-Geografie a Institutului Pedagogic Oradea (1975) şi a Facultăţii de Istorie-Filozofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca (1979); în prezent, profesor universitar, Universitatea din Oradea, Facultatea de Istorie-Geografie şi Relaţii Internaţionale, Catedra de Relaţii Internaţionale. Studii Europene; teza de doctorat: Tehnică agricolă şi ritm de muncă în gospodăria

481

ţărănească din Crişana (sec. al XVIII-lea –şi începutul sec. al XIX-lea); domeniu de cercetare: istorie rurală, antropologie istorică; cărţi publicate: Piese etnografice din zona Beiuş-Vaşcău, Oradea, 1978, (colaborare cu Florica Goina); Tehnică agricolă şi ritm de muncă în gospodăria ţărănească din Crişana (sec. al XVIII-lea – şi începutul sec. al XIX-lea, vol. I-II, Oradea, 1995; Mobilier ţărănesc din Crişana, Oradea, 1997; Lumea rurală din Crişana între Ev Mediu şi Modern, Oradea, 1998; Ruperea tăcerii, Oradea; 1998, (colaborare cu Bodo Edith ); Sociabilitate rurală, violenţă şi ritual, Oradea, 2004; Lumea rurală din vestul României între Medieval şi Modern, Oradea, 2006; Le monde rural de l’ ouest de la Transilvanie du Moyen Âge a la Modernité, Cluj-Napoca, 2007.

Natalia Timohin, născută la 12.03.1977 satul Peresecina, judeţul Orhei, este

absolventă a Facultăţii de Istorie şi Psihologie, specializarea Istorie şi Limbă Engleză, din cadrul Universităţii de Stat din Moldova, în anul 2005. În prezent este lector la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie şi Psihologie, Catedra Istorie universală. Este doctorandă la aceiaşi facultate, la catedra de Istoria Românilor; domeniul de cercetare: istoria modernă a românilor, evoluţia social-economică a Basarabiei în sec. al XIX-lea. Este autoare a peste 18 studii, dintre care amintim: Unele aspecte privind prestaţiile extraordinare impuse populaţiei Basarabiei în anii războiului ruso-turc din anii 1828-1829 şi războiului din Crimeia (1853 – 1856), Tyragetia, XIII, Chişinău, 2004; Consideraţii privind consecinţele războiului ruso-turc din 1828-1829 pentru Basarabia, în Materialele Conferinţei Ştiinţifice Studenţeşti Internaţionale dedicată Anului „Ştefan cel Mare şi Sfânt” 2-4 iulie 2004, Chişinău, 2005.

Valentin Tomuleţ, născut la 15 septembrie 1952 în satul Tabani, raionul

Briceni, licenţiat în istorie la Universitatea de Stat din Moldova, în 1976. Teza de doctor în istorie intitulată Legislaţia comercială şi comerţul Basarabiei cu guberniile interne ruse (1812-1861). Teza de doctor habilitat Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia şi constituirea burgheziei comerciale (1812-1868). Conferenţiar universitar la Catedra Istorie Universală, Universitatea de Stat din Moldova din 1992. Din 1989 şi până în prezent decan al Facultăţii de Arte Frumoase. Interese ştiinţifice: Basarabia în sistemul pieţei interne ruse (1812-1868); politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia (1812-1868); geneza şi evoluţia burgheziei comerciale în Basarabia (1812-1868); elitele nobiliare şi burgheze în Basarabia (1812-1918); protestele şi revendicările populaţiei din Basarabia (1812-1828); mentalitatea ţăranului şi a moşierului basarabean (1812-1918). Autor a peste 140 de lucrări şi a numeroase cărţi, din care amintim: Politica comercial-vamală a ţarismului în Basarabia şi influenţa ei asupra constituirii burgheziei comerciale (1812-1868), Chişinău, 2002; Cronica protestelor şi revendicărilor populaţiei din Basarabia (1812-1828), vol. I-II, Chişinău, 2007.

Octavian Ţîcu, născut în 21.08.1972 în satul Costuleni, raionul Ungheni, este

absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, în anul 1994. În prezent este conferenţiar universitar la Universitatea Liberă internaţională din Moldova, Facultatea de Istorie şi Relaţii Internaţionale, Şeful catedrei de Istorie contemporană universală şi ştiinţe politice. Teza de doctorat: Problema Basarabiei în

482

relaţiile româno-sovietice (1917-1940), iar domeniul de cercetare: istoria contemporană a Europei de Est, Istoria perioadei sovietice şi post-sovietice. Cărţi: Problema Basarabiei şi relaţiile sovieto-române în perioada interbelică (1919-1939), Chişinău, 2004.

Ion Zainea, profesor universitar, Departamentul de Istorie, Facultatea de

Istorie, Geografie şi Relaţii Internaţionale, Universitatea din Oradea; specialist în istoria contemporanã; predă în învăţământul superior din anul 1992; doctor în istorie din anul 1999; membru în instituţii de profil şi colective de redacţie a unor reviste; titular al cursurilor Instituţii şi practici democratice în România (2000-2008), Elita românească a sec. XX (2000-2008), Teoria şi metodologia istoriei (1996-2008); autor a 7 volume şi peste 50 de studii şi articole, publicate în volume colective, reviste de specialitate şi cultură, din ţară şi străinătate; dintre ultimele lucrări publicate: cărţi: Politică şi administraţie în România, 6 martie 1945-1 martie 1946. Epurarea, (2004); Democraţie occidentală şi democraţie populară. Evoluţia spectrului politic în nord-vestul României, 1944-1950, (2004, coordonator); Cenzura istoriei, istoria cenzurată, 1966-1972, (2006); Economie şi societate în Bihor (de la Marea Unire la Dictatul de la Viena), (2007); studii: Cenzură, cenzori şi cenzuraţi. Din activitatea colectivului D.G.P.T. Oradea (1966-1977), în vol. Cenzura în spaţiul cultural românesc, Bucureşti, 2006.

483

Volum+Conferinta+Frontierele+Spatiului+Romanesc

Documents

Transcript of Volum+Conferinta+Frontierele+Spatiului+Romanesc