Vatra Veche 3, 2013

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013

http://slidepdf.com/reader/full/vatra-veche-3-2013 1/88

3

Lunar de cultură * Serie veche nouă* Anul V, nr. 3(51), martie 2013 *ISSN 2066-0952 VATRA, Foaie ilustrată pentru familie (1894) *Fondatori I. Slavici, I.L. Caragiale, G. Coşbuc

VATRA, 1971 *Redactor-şef fondator Romulus Guga* VATRA VECHE, 2009, Redactor-şef Nicolae Băciuţ _______________________________________________________________________________________________________________________

Nichita Stănescu, în Catedrala Sfânta Sofia din Struga, Macedonia, discurs de recepţie la „Cununa de Aur”,septembrie 1982. Foto Nicolae Băciuţ

_______________________________ ____________________________________ _______________________________________ ___________________________________ ____________________________________ _______________________________________ _________________

A fost „o întâmplare a fiinţeimele” întâlnirea cu NichitaStănescu. O întâmplare pe care am provocat-o, fiindcă atunci credeamcă nimic pe lume nu e întâmplător.În egoismul dragului meu de Nichita, am vrut să am un Nichitaal meu care, până la urmă, fără să-

mi premeditez gândul, a devenit un Nichita înainte şi după Nichita, celcare n-a însoţit timpul real decât o

jumătate de veac, rămânândcealaltă parte de timp să seînveşnicească.

Acest Nichita, al meu, scris „cucolţul inimii”, e reconstituit dinfelul în care s-a văzut el pe sine,cum a văzut el pe alţii şi cum alţiicred că l-au cunoscut. E un Nichita paradoxal şi imprevizibil, aşa cuma fost el, fără să-şi impună, ieşit dincanon.

Acest portret al artistului la

tinereţe fără bătrâneţe nu vrea decâtsă completeze un album al unuidestin şi al unei opere, cu încă o

licărire de viaţă. E o clipă recupe-rată din actul de identitate al unui poet. Poate cel mai mare după Emi-nescu, cum spunea cineva. Un poetadevărat. Care a trăit ca un poet şi amurit în numele poeziei. Şi care arămas mereu în cartea mea decitire, în cartea mea de iubire.

Nichita după Nichita. Un timpfără răstimp.

NICOLAE BĂCIUŢ(din Cuvânt înainte la volumul

„Nichita Stănescu. Cu colţul inimii”,Editura Nico, 2013)

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


2

Portret al artistului la tinereţe fără bătrâneţe, de Nicolae Băciuţ/1Editorial. 80/30, de Nicolae Băciuţ/3„Respir, doctore, respir”, de Mariana Cristescu/4Mitografii lirice. „Hipnoza” Nichita, de Adrian Dinu Rachieru/6 Nichita Stănescu şi arta lui poetică, de Cristian Vieru/9Poezia lui Nichita Stănescu, văzută dinspre filosofia fiinţei, de A.I.Brumaru/11

Dincolo de matematică, în poezia lui Nichita Stănescu, de Anda Laura Silea/12Impresie quadrofonică, de pe urmele lui Nichita, de Cristian Stamatoiu/13Poetul, pur şi simplu, de Marin Iancu/14Melancolic cornul sună..., de Cleopatra Lorinţiu/15Manuscriptum. Secvenţa nichitastănesciene. Mâncăciosul/16Scrisoare către Tom, de Nichita Stănescu/16 Nichita Stănescu. Trist cântec de dragoste (în aromână), de Dina Cuvata/16Octombrie cu Nichita, de Veronica Bălaj/17„Vrăbiuţa” lui Nichita cel Stănescu şi autograful lui Moş Tom, de M.N. Rusu/18Socoteam că nu trebuie deranjat niciodată Nichita Stănescu, de Felix Sima/19Anchetă „Vatra veche”. Case memoriale. Casa în care a fost descoperit sensuliubirii, de Luminiţa Cornea/20Poeme de Suzana Fântânariu/21Eminescu, despre geniul naţional al poporului român, de Dumitru Velea/22Conjugarea verdelui. Un personaj generic: omul românesc, de Valentin Marica/23Ion Creangă şi jocul de-a comedia, de Marin Iancu/24Prozele debutului (Liviu Rebreanu), de Ionel Popa/26Ana Blandiana în lecturi critice. Cuvintele înger, de Bogdan Cătălin Mereuţă/28Poeme de Dumitru Ichim/29

Maytrei. În arşiţa dragostei, de Carmen Moldovan/30Amurgul iubirii, de Aurel Codoban/31Eseu. Nietzsche, profet al modernităţii, de George Popa/32Literatura şi filosofia, cunoaşteri întrepătrunse, de Daniel Mureşan/34José Bergamín sub semnul Esteticii generaţiei de la 27, de Geo Constantinescu/35Despre Marta, fără durere, de Carmen Adriana Gheorghe/37 Nu avem valori?, de Gheorghe Moldoveanu/39Cronica literară. Un portret în palimpsest (Marin I ancu/Marin Preda), de PetreIsachi/42Despre „starea de nelinişte a unui om”(Marin Iancu), de Rodica Lăzărescu/44Căderi în oglinda cerului (Aurel Pop), de Constantin Stancu/45Literatura între istorie, mit şi dramă, la Gligor Haşa, de Constantin Stancu/46Libertate de spirit (B. Jill Carroll), de Cleopatra Lorinţiu/47Semne îndrăgostite (Mihaela Malea Stroe), de A.I. Brumaru/49În cavoul cu broderie roşie ( Ovidiu Vasilescu), de Lörinczi Francisc-Mihai/50Visul din vis (Nicolae Jinga), de Menuţ Maximinian/51În spatele oglinzii (Nicolae Băciuţ), de Lazăr Lădariu/52Două cărţi într-un volum (Maria Stoica), de Luminiţa Cornea/53

Cugetările unei regine (Carmen Sylva), de Mircea M. Pop/54Circulaţie pe frontieră III, de Mircea M. Pop/55Dincolo de rău apare versul (Leon Cok), de Menuţ Maximinian/56Când le va veni vremea (Romeo Morari), de Nicolae Băciuţ/56O lună albastră (Ioan Dămăcuş), de T oader Ungureanu/57Ghid turistic al zonei Săcele (Nagy János şi Miklós Levente), de Nicolae Lupu/58O dragoste babilonică, după căderea Turnului Babel (Anatol Viere), de MarinGherman/59In memoriam Mircea Dinutz/60Poeme de Daniel Drăgan/61Poeme de Anni Lorei Mainka/62Poeme de Ion Iancu Vale/62Documentele continuităţii. Cuvântul nostru se aude în ceruri, de Nicolae GheorgheŞincan/63Antologie „Vatra veche”. Doamne, poem de Vasile Voiculescu/63Convorbiri duhovniceşti cu Î.P.S. Selejan, de Luminiţa Cornea/64Ştefan Goanţă – 80, de Irina Goanţă/65„Opera lui Traian” sau opera operei (Ramón de Basterra), de Darie Ducan/67Poeme de Mihaela Cristescu/69

O carte a cărţilor (Iordan Datcu), de Constantin Eretescu/70Poeme de Adrian Botez/71M-aş ascunde şi n-am unde, de Victor Blănaru/72Biblioteca Babel altfel. Poeme de Nicolae Băciuţ în aromănă, t raducere de DinaCuvata/73Un român în India, de Ovidiu Ivancu/74Jurnal. Vietnam, de Alexander Bibac/76Călătorie cu zeppelinul spre America, de Elena Bran, ediţie de M.N.Rusu/77O oază numită Hundertwaser, de Paul Leibovici/78Oameni pe care i-am cunoscut. Regizorul George Rafael, de Veronica PavelLerner/79Poeme de Emilia Ţuţuianu Dospinescu/80Plastica. Iluminări benefice Locului( Ion Irimescu), de Suzana Fântânariu Baia/81Literatură şi film. Faust rebelul, de Alexandru Jurcan/81Catrene de Vasile Larco/82Colţul lui Ştef. Caricaturi de Dumitru Ştefănescu/82Curier/83Festivalul de Creaţie şi Interpretare „Ana Blandiana”, Ediţia a II -a, 2013/86

Între sacru şi senzual (Cristian Sergiu Ianza), de Nicolae Băciuţ, Diana Câmpan/87Starea prozei. Groapa, de Mirela Gruiţă.

Ilustraţia numărului: CRISTIAN SERGIU IANZA

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


3

Editorial

80/30.... Nu, nu e vorba de noi parametri pentru un corp ideal, cum

s-ar putea crede la o repede privire.Sunt două cifre ale lui a fi şi anu fi.

Nichita la a(r) fi 80! La a nu fi30!

Labiş a ajuns la 21, Eminescu la39, Romulus Guga la 44, NichitaStănescu la 50...

Nu ştiu cum ar fi arătat opera lui Nichita Stănescu dacă el era în viaţă,dacă ar mai fi scris încă treizeci deani.

La cincizeci de ani, chiar dacă ar

fi putut părea vlăguit sau doar obositunora, el continua să scrie, să dicteze,să trăiască/respire poezie!

După ce, pe urmele lui Labiş, ascos poezia din tenebrele proletcultiste, a reabilitat-o, a învăţat-o să meargă pe propriile ei picioare, aînvăţat-o să zboare cu propriile eiaripi.

Ce înseamnă Nichita Stănescu, ospunea, memorabil, chiar Manolescu(după încrâncenările lui, la apariţiavolumului „Epica magna”), la

moartea poetului: „Nu încapeîndoială, că Nichita Stănescu e celmai important poet român de după aldoilea război”, ba, mai mult, că eltrebuie citit la fel cum e citit Bacovia,Blaga...”

Nichita Stănescu candida, în1980, nominalizat de AcademiaSuedeză, graţie şi eforturilor poeteiGabriela Melinescu, una dintreiubirile tinereţii sale, la Premiul Nobel. Candida alături de greiiSenghor, Elytis, Borges, Frisch.

Păcatul lui Nichita: era prea tânăr pentru Nobel (revenit în acel an luiElytis, 68 ani), dar el nu mai putea săaştepte, chiar dacă nu era cu nimicmai prejos decât cei care au fostîncununaţi cu lauri de AcademiaSuedeză.

Era încă o ocazie ratată, încă unmoment frustrant, după ce, dacă e săacceptăm propunerile lui LaurenţiuUlici, din „Nobel contra Nobel”,Editura Cartea Românească, 1988,din 1901, de la atribuirea acestui

premiu, ar fi putut primi Nobelul şiromânii I.L. Caragiale, în 1910, LiviuRebreanu, în 1940, Tudor Arghezi, în1950, Lucian Blaga, în 1960, iar Ma-

______________________________ rin Sorescu, în previziunea luiLaurenţiu Ulici, ar fi urmat să

primească premiul în 2000. N-a fost să fie, noi rămânând încontinuare lipsiţi de recunoaştereinternaţională, chiar dacă, politizareaacordării Nobelului, a mai ofilitstrălucirea sa.

Premiul „Cununa de Aur” de laStruga, din 1982, nu a fost oconsolare, ba chiar, dincolo devaloarea în bani a premiului, acestaera adevăratul Nobel al poeziei înEuropa! Iar în vitrina lui NichitaStănescu mai era şi premiul Herder,

primit în 1975!Dincolo de premii însă, deoscilaţiile de nivel în receptarea sa, posteritatea lui Nichita Stănescu emai fericită decât a lui IoanAlexandru, Marin Sorescu, de pildă,şi a atâtor alţi scriitori, din generaţiidiferite, canonizaţi sau nu, excluşi dinmanualele de literatură peconsiderente greu de înţeles şiacceptat, de la Eugen Jebeleanu laGeo Bogza, de la Cezar Baltag laCezar Ivănescu, ca să mai iau,

aproape la întâmplare, alte câtevanume, cărora li se pot găsi multe păcate, dar nu le poate fi ignoratăopera, împinsă în uitare.

În plus, spre deosebire de alţiiluştri scriitori dispăruţi, NichitaStănescu are şi o casă, o casă a lui,memorială, care schimbă traseelemultora, pentru a descoperi ununivers care a ocrotit cu grijă maternă primii paşi în lume ai poetului.

Pe lângă toate acestea, se bucurăde preţuirea ploieştenilor, care au

dovedit că ştiu să-l ţină la înălţime,inclusiv în strălucirea bronzului, pecel care dă renume numelui unui oraş,care s-a învrednicit să valorifice cu

orgoliu sintagma „oraş natal” pentru„poetul necuvintelor”.

În spaţiul protector alPloieştiului, Nichita Stănescu îşitrăieşte timpul poeziei prin cei care,cu profesionalism şi eleganţă, fac dinrotunjimea unor cifre sărbătoare a poetului, sărbătoare a poeziei. O facacum, când cifrele n-au încă o mareîncărcătură şi mă gândesc cum va ficând va fi ca în acelaşi an să fie şi uncentenar şi-un semicentenar NichitaStănescu, în anul 2033, care ne poate părea unora foarte departe, altora„odată ca niciodată”?

Până una alta, poezia lui NichitaStănescu e în circulaţie, poetul elegendă, timpul lucrează în favoarealui, răzbunând neputinţele unor criticiincapabili să recepteze modernitatea

unui lirism dezinvolt, în exploziaspontaneităţii şi improvizaţiei rafi-nate, în portativ de jazz, a ludiculuilipsit de inhibiţii, a inventivităţiilingvistice surprinzătoare, a metaforeiîndrăzneţe.

E greu să-mi asum profeţii, dar îndrăznesc să sper, să cred că oricâtederapaje de sensibilitate, de emoţie,oricâte strâmbătăţi administrative vor fi, posteritatea lui Nichita Stănescu seva bucura mereu de descoperiri şiredescoperiri, că va avea parte, ca şi

ilustrul său înaintaş din HaimanalelePloieştiului, de actualitate, că se vaspune, ca şi în cazul teatrului lui I.L.Caragiale, că poezia sa e scrisă la prezentul continuuu, că în ea se vor regăsi multe generaţii de acum încolo,că poezia sa se va hrăni şi din „Sensuliubirii” şi din „O viziunea asentimentelor” şi din „Unsprezeceelegii”, şi din „Oul şi sfera” şi din„Necuvintele” şi din „Strigareanumelui” şi din „Epica magna” şi din„Opere imperfecte” şi din „Noduri şi

semne” şi din „Respirări” şi din„Oase plângând” şi din „Maşina deînvăţat cu glas tare”, ca să iau laîntâmplare nişte titluri, că poezia sava avea mereu „Dreptul la timp”, căva fi mereu un timp al poeziei sale.

NICOLAE BĂCIUŢ _____ Foto: Nichita Stănescu la Struga, înainte de primirea „Cununii deaur”, la taifas, într-un apartamentde hotel, unde erau cazaţi Al.

Jebeleanu, Alexandru Andriţoiu,Adrian Popescu şi subsemnatul.(Foto Nicolae Băciuţ)

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


4

„Mă mut în luppentru că este vremeaschimbării lupilor în clopote.”

(Nichita Stănescu).

„Ceea ce putem spune, pânătoate acestea se vor lămuri, este că

poetul Nichita Stănescu continuă o

serie mare de poeţi din secolul al

XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga,

Barbu) şi că el însuşi este un mare

poet care cu închipuirile, jocurile,

teoriile, stările şi abilităţile lui, a

schimbat faţa poeziei româneşti.

Un mare poet român într-o

istorie imposibilă (epoca totalita-

rismului), un mare liric europeanaproape necunoscut...”

(Eugen Simion)

Iarăşi am păşit uşor, şi în trecutuldecembrie 2012, peste dureroasaamintire a plecării lui Nichita. Încet,în vârful picioarelor, cu scuza, poate,de a nu-i tulbura somnul celui careadunase în ochii săi mari tot verdelecodrilor unui „pământ numitRomânia”.

Plutind îngereşte deasupra uneilumi înnobilate de geniul său, fiulţăranului Nicolae Hristea Stănescu,din Prahova, şi al nobilei rusoaiceTatiana Cereaciuchin, membru post-mortem al Academiei Române,deţinător al Premiului internaţionalJohann Gottfried von Herder şinominalizat, în 1980, pentru Nobelul pentru literatură, a dăruit poezieiromâne universalitate.

Prea repede înălţat în eternitate,în ultima zi a acestui martie 2013 ar fiîmplinit 80 de ani. Şi moartea face

parte din viaţă, iar viaţa, de cele maimulte ori, e nedreaptă, mai ales cuoamenii buni.

S-a născut la Ploieşti, în 31 mar-tie 1933, şi a murit, după o inimagi-nabilă suferinţă, pe patul Spitalului deUrgenţă din Bucureşti, în noaptea de12 spre 13 decembrie 1983.

În perioada 1944-1952 a urmatLiceul „Sf. Petru şi Pavel”, devenit„Mihai Viteazul” din Ploieşti, pentruca, ulterior, între 1952-1957 să urme-ze cursurile Facultăţii de Filologie a

Universităţii din Bucureşti.Se vor împlini, aşadar, trei dece-nii de la plecarea sa. „Fugitirreparabile tempus...”

„În 1952, s-a căsătorit cu a douadragoste a sa din adolescenţă,Magdalena Petrescu, dar cei doi sevor despărţi după un an. (n.n. – Din1961 datează volumul «Sensuliubirii».)

În 1962, s-a căsătorit cu poeta şieseista Doina Ciurea, din a căreidragoste se va plămădi temavolumului «O viziune asentimentelor». Ulterior, fiindîmpreună cu poeta şi autoareaGabriela Melinescu, se vor inspirareciproc în a scrie şi a construiuniversuri abstracte.

În 1982, se căsătoreşte cuTodoriţa (Dora) Tărâţă. Nichita şi-aadunat poeziile sale «băşcălioase»,scrise, după propriile sale cuvinte,«fără mamă, fără tată», într-un volum

numit «Argotice - cântece la drumulmare» şi publicat foarte târziu, dupămoartea sa, în 1992, de DoinaCiurea.”

Este pentru scurt timp corector şiapoi redactor la secţia de poezie a„Gazetei literare” (director, ZahariaStancu). Publică „Dreptul la timp” (1965), apoi volumele de poezie„Roşu vertical” (1967) şi „Unpământ numit România” (1969): „Noi suntem seminţe şi pământul eal nostru, / ştim cel mai bine locul şi

patima şi rostul, / ştim cel mai binelegea şi mersul înainte, /suntem,

după nevoie, şi lacrimă şi dinte (...) Nu cerem nimănuia nimic, însă

oricine / dacă el vrea-l numim şi

prieten şi vecine. / Aici şi pâinea,

sarea, noi o avem la masă, / căci ne-

am făcut-o singuri, zidindu-ne ocasă ” („Noi”). Urmează „Oul sisfera” (1967), „Laus Ptolemaei” (1968). Tipăreşte „Necuvintele” (1969), pentru care primeşte PremiulUniunii Scriitorilor.

Este numit redactor-şef adjunct alrevistei „Luceafărul”, alături deAdrian Păunescu.

În 1970, devine redactor-şef adjunct la „România literară”, revistăcondusă de Nicolae Breban.

____________________________________________________________________________

______________________________ Publică „În dulcele stil clasic” (1970), apoi, la Editura Tineretului,volumul „11 elegii”, „Belgradul încinci prieteni”, „Măreţia frigului” (1972) şi „Strigarea numelui” (1973).

Pentru volumul de eseuri „Car-tea de recitire” obţine, pentru a treiaoară, Premiul Uniunii Scriitorilor.

Un an mai târziu, obţine, pentruultima oară, Premiul Uniunii

Scriitorilor şi i se atribuie Premiulinternaţional Johann Gottfried vonHerder. Devine publicist comentator la „România literară”. Se mută înultima sa locuinţă, din Str. PiaţaAmzei nr. 9. În faţa geamuluiapartamentului său creşte celebrul plop Gică.

La 4 martie 1977, poetulîncearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu, şieste lovit de un zid care s-a prăbuşitdupă cutremur. În urma şocului,

suferă o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului, care va lăsaceva sechele şi după vindecare.

În 1978 publică volumul de poezii „Epica Magna”, care primeşte, în acelaşi an, Premiul„Mihai Eminescu” al AcademieiRomâne. Apare volumul de „Opereimperfecte” (1979).

În 1980, este nominalizatpentru Premiul Nobel pentruLiteratură.

„În august 1981, are prima criză

hepatică. Aceste crize vor continua întoamnă şi poetul se internează laspitalul Fundeni. →

MARIANA CRISTESCU

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


5

După ce este externat, ascundefaţă de toţi semnele maladiei sale,afişându-se optimist, iar medicii sedeclară uimiţi de rezistenţa şivitalitatea sa extraordinară.”

Primeşte premiul Cununa deAur, în 1982, în Iugoslavia, la

Struga, pentru volumul „O viziunea sentimentelor”.La 31 martie, la împlinirea a 50

de ani de viaţă, poetului i seorganizează o sărbătorire naţională.(n.n. – Apar, în 1982, „Noduri şisemne” – subintitulat „Recviem pentru moartea tatălui”, „Oaseplângând”, volumele de eseuri„Respirări” şi „Maşina de meditatcu glas tare”).

În timpul unei călătorii înIugoslavia, are o criză foarte gravă, ce

necesită intervenţia medicilor. Pe 12decembrie, durerile din zona ficatuluidevin îngrozitoare şi este adus laSpitalul de urgenţă unde crizele suntextrem de violente şi poetul se stingedin viaţă fix la ora două şi zeceminute. Ultimele sale cuvinte au fost:«Respir, doctore, respir».

Considerat atât de critica literară,cât şi de publicul larg drept unuldintre cei mai de seamă scriitori pecare i-a avut limba română, pe care elînsuşi o denumea «Dumnezeiesc de

frumoasă», Nichita Stănescu aparţine,temporal, structural şi formal, poezieimoderniste sau neo-modernismuluiromânesc din anii 1960-1970. Caoricare mare scriitor, însă, NichitaStănescu nu se aseamănă decât cu elînsuşi, fiind considerat de unii criticiliterari, precum Alexandru Condeescuşi Eugen Simion, un poet de oamplitudine, profunzime şi intensitateremarcabile, făcând parte dincategoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici.”

„Aidoma lui Eminescu în cadrulromantismului european, poate maitranşant chiar, Nichita Stănescu nuseamănă cu nimeni” – apreciazăcriticul literar Alexandru Condeescu:„Este propriul sau reper”.

„Nimeni ca Nichita nu şi-a păstrat adâncul daco-get şi mai ales întaină credinţa ortodoxă. Cândimberbul «puşti genial» (n.n. – Nicolae Labiş) şi-a aruncat pumnul proletar spre cer cu ameninţarea«Trăim în miezul unui ev aprins / şi-i

dăm a-nsufleţirii noastre vamă. / Ceice nu ard dezlănţuit ca noi, / în

flăcările sale se destramă! », Nichitacădea în genunchi pe pietrele părăsiteale mănăstirii Putna şi striga în pustiu: «Mă mut în lup, / Sfântă

maică Putna, / tu biserică de piatră /

care ai născut din mâinile două / ale

lui Ştefan cel Mare, / care stătea în

______________________________ genunchi / şi cu ochii la cer… // De

durere, de singutătate, / de grijă

pentru ţară /…iată-mă vin la tine, /

cu tristeţile ciorchine, cu privirile

dulbine, / cu vorbirile haine / şi cuoasele mulţime / ca să mă iubeşti pemine / care una sunt cu tine” …Amintindu-şi de animalul Carpaţilor,devenit emblemă pe steagul daco-geţilor, zice: «Voi lupilor, clopote la

Putna de piatră / de veche vechime, /

pentru zidirea ne-ngenunchiată, /

mă mut în voi şi mi-e bine. / Ca să se

ştie că nu au murit / bărbaţii în

această ţară / şi nici ce e vechi, ce e

mit / şi nici ce se naşte a douaoară»! (Aviz patapievicilor!)

Prin acest poem, «Mutarea înlup», ca şi prin inegalabilele poeme«Cohortele romane» şi «Un pământnumit România», Nichita Stănescu atrecut drept, întreg şi de neatins deflăcările evului zănatic, întors pe dosde himerele marxiste. Istoria, neamulşi credinţa i-au dat forţa de exprimareunică care l-a aşezat în a doua policioară de valori după Eminescu,după cum s-a exprimat exegetul săuAlexandru Condeescu: «La distanţăde un veac de literatură, prin rolul de

novator a viziunilor şi a stărilor limbajului poetic, importanţa apariţieiîn poezia română a lui NichitaStănescu e comparabilă cu cea a luiEminescu pentru poezia noastrăclasică»”. (Traian Bădulescu-Şuţeanu, Confruntări literare: „Trecutneatins prin flăcările unui ev aprins”,Alternativa / The Alternative /L'Alternative)

„Nichita a ştiut să înveţe dinistoria literaturii române şi universalecă lucrul cel mai josnic pentru un poet este teama. După ce a deprinsacest adevăr, s-a încumetat să uite deel.

Nichita s-a stins din viaţă la doar 50 de ani, pe 13 decembrie 1983,fiind înmormântat lângă MihaiEminescu, la Cimitirul «Bellu» din

Bucureşti (Constantin Ilie, „NichitaStănescu, instituţia «stării de increat»,Gazeta de Sud , 29 martie, 2007).

„...Voi, lupilor, clopote de carne,

eu limba voastră sunt;

coastele mele-s perete de arme

cu ţevile-n cer din pământ.

voi, lupilor, semn de victorie

plătită cu însumi, plătită cu însuţi,

ochi dublu în memorie,

amestecând plânsu-mi cu plânsu- ţi.”...

În editorialul intitulat „Emoţie detoamnă”, publicat la sfârşitul luniiaugust 2012, scriam: „Privesc ofotografie datată 7 aprilie 2006,reprezentând bustul cu «inima deaur», de la Chişinău, al Poetului carespunea că «Limba română e

frumoasă ca o duminică».Un comentariu adiacent

marchează întru neuitare: «Scriitorii

şi oamenii de cultură din Basarabia

consideră că mişcarea

anticomunistă şi de eliberare

naţională din Basarabia a fost declanşată de vizita lui Nichita

Stănescu la Chişinău, în 1976, când

a îngenunchiat la gara Chişinău şi a

spus: „Am făcut cel mai lung drumdin viaţa mea: de acasă – acasă”»…

Aşa să fie? Şi dacă da, îşi maiaminteşte cineva?”

Să nu uităm! Fiindcă tot el neanunţa că „este vremea schimbării

lupilor în clopote”. Şi pentru că Nichita încă respiră

în fiinţa unora dintre noi.

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


6

„Biografia poetului e opera lui”(Nichita Stănescu)

Ieşind din perioada „uliciană”(cum singur mărturisea), când – semnând o cronică a debuturilor la Adevărul literar şi artistic (seria C.Stănescu / Cristian Tudor Popescu) – încerca, din „obligaţii evaluative”, săidentifice vocile noi, Daniel Cristea-Enache purcede, aflăm, la revizitareaclasicilor. Fiindcă Lyrica magna sevrea o relectură („explicativă”) a jocului poetic stănescian; or, Nichita,exploatând cu virtuozitate, la limită,resursele limbajului a produs prin

volumul 11 elegii, un volum „devârf”, incomparabil – zice (încă)tânărul critic –, colecţionând„minunate elegii abstracte”. Eimportant că Stănescu interesează şică, recitit acum, îşi dezvăluie – pringrila unui critic, şi el „de vârf” – inteligibilitatea, aventura semnifică-rii, aproximarea sensului etc., di-namitând, se ştie, logica lineară. S-arisipit, ne întrebăm, ceaţa mitului?Poate fi „citit” Nichita doar textual,uitând folclorul scriitoricesc,

abandonând percepţia contextuală?În fine, noile valuri de cititori, cu„gusturi” de ultimă oră, îl coboară de pe soclu (cum îndeamnă, cutenacitate, „revizioniştii”) sau evăzut, în continuare, cu accenteimnice şi rezonanţă empatică, dreptcel mai important poet postbelic dela noi, revoluţionând limbajul? Iată,aşadar, câteva motive (temeinice,credem) de a repune în discuţie cazul Nichita, dincolo de gloria oralităţii şi„rumoarea” canonică.

Apărată cu cerbicie ori vehementcontestată, icoana lui NichitaStănescu, un clasic în timpul vieţii,seducător şi prin „risipirile” lui, cuun teribil succes la public (succescumva paradoxal dacă ne gândim călirica sa abstractă, transpersonală,chiar ermetică nu se oferea unor lecturi lesnicioase) se bucură, în fine,de un tratament editorial adecvat.

Ne gândim, fireşte, şi la antologiaalcătuită de Ion Mircea, echipată cuun binevenit studiu critic al aceluiaşi.

Cum poetul (un „timpan armonios”),genial şi prolix (cum s-a tot zis) n-a beneficiat, credem, de o selecţie „la

_____________________________ sânge”, acest gest editorial şi unulreparator, în sens imagologic. Fiind-că Nichita Stănescu, observa cu în-dreptăţire tot Daniel Cristea-Enachea fost editat necritic, „strivit” de a-matorismul atâtor încropiri, aducân-du-i, de fapt, uriaşe deservicii,adunând cu hărnicie texte diluate poeticeşte ori inedite (în proliferarehaotică); sau chiar volume onorabile,

dar operând o selecţie discutabilă.Evident că după dispariţia omului,întreţinând o prelungită hipnoză,recitirea operei ar fi o fireascăobligaţie. Iar recitirea poate fi şi olectură de redescoperire, dincolo destatornicia admirativă (împinsă însanctificare) ori furiile iconoclaste.

*Provocând, sub flamura revizu-

irilor, o inflamată discuţie publică, binevenită într-o cultură matură,vegheată de necesarul spirit critic

(uneori, e drept, eşuând, cu aplombnihilist, într-un criticism generali-zat), cazul Nichita Stănescu a stârnitreacţii extreme, dovedind că nu a-vem de-a face cu o valoare muzeală,definitiv clasată. Supraevaluat, zicunii, ploieşteanul trebuie coborât de pe soclu; sau, cum „propunea”Cristian Tudor Popescu, volumelelui ar trebui „arse”. Demontând cuminuţie „argumentele”, Theodor Codreanu dezaproba, firesc, aceastătentativă de „mutilare vandalică” a

operei. Vom observa că, devenit„bun public”, poetul, violentândlimbajul şi clasicizându-se, şi-aestompat în timp forţa de şoc dar şi-a păstrat impactul şi prospeţimealirismului, trăind, într-un dulceabandon, mirajul poeziei. Libertăţile pe care şi le-a oferit au impus un stil ;filosofard, elegiac, inflaţionar, culti-vând un vizionarism care, fixat în starea de mirare, conserva cutandreţe imperfecţiunea (virtualita-tea). Cosmoidul stănescian invoca

salvator „dreptul la timp”. Magician,inventiv şi cogitativ, poetul„stănescizează” fără răgaz, oferind

cu generozitate, torenţial, gratuităţistilistice, excentricităţi (asimilategrabnic de urmaşi, îmbogăţindu-şirecuzita), exerciţii de silogistică ş.a.,realizând şi impunând, de fapt, o poetică a rupturii. „Vorbit” delimbaj, Nichita Stănescu a promovatun modernism radical şi a provocatun mit pe care, de altfel, l-aîncurajat. Sub aparenţa improvi-zaţiei, poetul – un hiperlucid – aoferit dezinvolt, parcă în joacă,game, edificând o poezie „decunoaştere”, implicit o meditaţieasupra poeziei. Experimentărilelingvistice, căzând deseori – sărecunoaştem – în incontinenţă liricădezvăluiau, de fapt, „o imensăenergie poetică” (cf. GabrielaMelinescu). Trăirea sentimentului,

starea de mirare îi stârneau ofebrilitate cu inflexiuni feminine;vocaţia prieteniei, cordialitateaflatantă, generozitatea risipită îngratuităţi, dăruind versuri, cărţi,monede, icoane ş.a, tabieturile boiereşti întreţineau un pelerinajobositor, amplificat, desigur, defarmecul omului. Amicii roiau;condiţia de poet asaltat, împresuratde ceţuri mitologice, dăruit cu unuriaş talent, i-a asigurat şi duşmanistatornici, muşcaţi de invidie. Lângă

elogiile hipertrofice vieţuiesc,aşadar, şi opiniile drastice, cuaplomb nihilist. Dar o discuţie „rece”încă întârzie. Iar observatorii oneştiai câmpului literar au sesizat, dincolode efectul contaminant prin nichi-tizare, că astfel de reacţii au un văditscop publicitar. „Monopolizat” au ba, adulat ori contestat, NichitaStănescu rămâne – ne asigurăGabriela Melinescu (vezi Apostrof ,nr. 2/2004) – „un poet viu”. Dar şiun mit „îndărătnic”, fabricat printr-o

retorică extatică şi anunţându-se „o prejudecată durabilă” (zic uniicritici). Dacă Gh. Grigurcu, de pildă,e convins că putem vorbi despre un„postament oficial al nichitismului”(faima poetului fiind „opera”regimului), cu totul altfel staulucrurile în fosta Iugoslavie.Carismaticul Nichita, un „înfiatsârbesc”, a trezit în Logoslavia(Puposlavia) un ecou greu deimaginat, truditorul acestei relaţiispeciale fiind Adam Puslojić,

dublura sa belgrădeană. Adam, acestmare fantast, a durat din legătura →ADRIAN DINU RACHIERU

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


7

cu poetul ploieştean o mitologie.Mereu agitat, navetând între rugi şi plâns, bolnav de magnanimitate,acum un „matur furios” (cf. MirceaDinescu), legenda Adam îşi defineşteziua de muncă drept „ceasul sângeluigolgotean”. Între ludism şi tragism,cel care se consideră Clopotul Nichita („clopotul tău nebun sunteu!”) veghează apărând memoriamarelui prieten. O carte mai veche(Versuri din mers, Ed. Libra, 2003)vine să confirme această nestare (cf.Eugen Simion) şi această cumplită prietenie, atât de rodnică prin valulde traduceri pentru poezia noastră. Nici nu se putea un titlu mai potrivit pentru cel care, dorindu-se „soldatul poeziei româneşti” ne anunţa fugitiv:„Scriu, doar / atât mai ştiu / despre

mine” (v. Scrisoare vie), gata sămoară „pe drum”. Volumul defineşteexact febrilitatea acestui ins doldorade proiecte, iubind – precum puţini – literatura noastră.

* Nichita, aşadar, ar fi ajuns în zilele

noastre un „mit exorbitant”,întreţinând o idolatrie nejustificată.Judecând sociologic, pare curios căun astfel de mit (şi încă din „lumea”scriitorilor!) supravieţuieşte într-oepocă a demitizărilor frenetice, a

consumerismului feroce (inventândnevoi artificiale), a tranzienţeigalopante. Încât, o primă întrebarene încearcă firesc; înainte de a afladacă Nichita Stănescu este „un idolfals” (cum susţine, neobosit, Gh.Grigurcu) s-ar cuveni să cercetămdacă el (mai) este un idol. Nevoia deidoli ţine, s-ar zice, de primitivismultribal. Dar în epoca neoanalfabe-tismului TV , ea – ca ofertă mediatică – se manifestă virulent, ciclul deviaţă fiind scurt, starurile fiind ritmic

devorate de industria spectacolului.Aşadar: este, oare, Nichita, azi, unidol? Sau, măcar, un scriitor „inoxidabil”?

Scriind, autorul încerca „popularearealului”. Dar cuvântul, ispitindcolocvialitatea, rămâne un „organfioros”, dovedindu-se un „instrumentneîncăpător al poetizării”. Încât,ştiind prea bine că poezia se naştedin fiinţa sentimentului, Nichitarealizează că poezia scrisă e doar oformă a poeziei. Conştientizând

impasul, el va rămâne obsedat deimperfecţiune. Nu-l atrage cizelareaartizanală. Dar, indiscutabil, a creatun stil , purtând în lume o

„originalitate misterioasă” (N.Manolescu). Cine îi urmăreştedevenirea va observa, fără efort, căavem de-a face cu un poet dificil,contradictoriu, dezvoltând, de fapt,un nebulos program gnoseologic. Elva decupa, preferenţial, temacosmogonică (asupra căreia se oprea,meticulos, şi Vasile Spiridon).Dacă mitul este „o întâmplareexaltată” (obişnuia să spună cel cares-a bucurat de o rapidă clasicizare), Nichita – confiscat de mirajul poeziei, trăindu-l exaltat, aerian,„ireal” chiar – era un medium propice pentru o modăcomportamentală şi poetică. O figură

_____________________________ mitică, deci. O precizare se impune

imediat: nu Puterea – scrie apăsatVasile Spiridon – a instituit mitul Nichita Stănescu. Evident,mecanismele vieţii literare,solidarizarea şaizeciştilor au impus, până la urmă, acele clasamente, încăvalabile. Mitul Nichita este, în fond,un discurs publicitar. Dar nu fărăsuport axiologic. Iar dacă mitul caatare are o valoare – atrăgea atenţiaRoger Caillois – „ea nu nicidecumde ordin estetic”. El aparţinecolectivităţii, răspunde celor mai

diverse solicitări dar nu ne poate procura, penetrând „o plasă dedeterminări”, o explicaţie suficientă.Imaginaţia afectivă intră negreşit în joc şi rolul ei nu e de ignorat. Cu atâtmai mult astăzi, în plină revoluţieiconică. Explozia mediatică la careasistăm convoacă, sub stindardul„ideologiei consumului” (H.Lefebvre), un repertoriu mitic şiarhetipal, purtând ecourile unuiimaginar colectiv. Cultura însăşi esteun context simbolic, producând

relaţii de semnificare, atentând lareceptivitatea subliminală. Iar simbolul e înţeles şi funcţionează ca„pact social” (E. Ortigues),

legitimizator. Mai adăugăm, fără ainsista aici asupra mecanismelor psi-ho-sociologice, că fenomenul publi-citar (ca fenomen comunicaţional)are o certă finalitate persuasivă.Publicitatea, nota Vasile SebastianDâncu, orientează percepţia socială,vehiculând imagini-ghid. Or, o astfelde propunere (precum poezia lui Nichita şi, mai ales, Poetul) s-aimpus cu uşurinţă, mizând tocmai peseducţie. Asta comparativ cu presiu-nea aparatului de propagandă, cerândîn anii totalitarismului docilitate şidresaj ideologic. Persuadarea, încazul Nichita, n-a avut nevoie decoerciţie. Socializarea mituluinichitian s-a produs pe cale naturală, putem zice, satisfăcând un şir denevoi compensative în contextul

mecanismului opresiv. E drept, şi personajul din spatele operei s-aîngrijit de această omologare, livrând – la cerere – câteva declaraţii „pelinie”. În rest, posteritatea critică,radicalizându-şi poziţiile în tentativade a zdruncina ierarhiile osificate saude a le îngheţa, „lucrează” chiar însensul mitului nichitian. E limpedecă această publicitate negativă (pecare s-a marşat în ultima vreme) l-areadus în atenţie pe autorul Necuvintelor , supunându-l tirului

critic şi asigurându-i, şi pe aceastăcale, longevitatea.*

Trecut printr-o invidie pasageră(faţă de Labiş), mărturisită tardiv,mult după întâlnirea cu acel „talenturiaş şi feroce” din amfiteatrulOdobescu, maturizându-se brusc(odată cu splendida sa generaţie) şidevenind iute un nume glorios,răsfăţat, cunoscând, totuşi, ezitări înfaţa poeziei (şi, în consecinţă, lungi,chinuitoare, tăceri editoriale),

Nichita Stănescu a devenit oinstituţie publică. În casa-club,deschisă oricui, s-au perindat mulţi,inventând febricitant amintiri.Victimă a propriei generozităţi, poetul a împărţit/risipit indulgenţe şis-a bucurat de o imensă popularitate.Şi nu s-a referit niciodată denigrator la adresa vreunui scriitor.Bineînţeles, asta nu-l scuteşte defirescul tratament critic şi deofensiva reevaluărilor. Doar că aceşticontestatari, trecându-l prin sita

revizuirilor, atenţi cu denivelărileoperei, mută discuţia în plan moralcontabilizând laşităţile, erorile,complicităţile. Nichita nu a fost→

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


8

străin de astfel de abdicări. Atins desedentarism (în sensul: „de statlocului şi în lucrare”), dezinteresatde conjuncturi, oricum fără vocaţie politică, un om „moale”, fărăcomplexul genialităţii (cf. EugenSimion), „ocrotit” de regim, Nichitae trecut acum prin malaxoarele noiicorectitudini politico-culturale.

Spulberând vechi canoane şicriterii, noua ideologie literară s-aînverşunat, sub flamura postmoder-nismului, contra „bătrânilor şaize-cişti”. Vituperând chiar proletcultic(scria Magda Ursache), fără a sesinchisi de propria lor autoritatemorală, inchizitorii de modă nouăexcelează în rescrierea biografiilor.Bineînţeles, rediscutarea tablei valo-rilor e un proces igienic, necesar

pentru un sănătos metabolismcultural.În consecinţă, nici Nichita

Stănescu nu e intangibil, nu poate fiun caz definitiv clasat. Dar cel care a produs în lirica noastră „o revoluţiecomparabilă cu cea eminesciană”(cf. Geo Vasile) ar putea fi detronatfiindcă nu satisface pretenţiile demodel civic, cum cer zgomotoşiicontestatari (unii, scriitori defundal)? Să ignorăm apoi că poeticastănesciană – demonstra temeinic

Marin Mincu – a impus o nouăviziune? E puţin oare? Şi, în ultimăinstanţă, contestaţia îi sporeşte chiar faima: „Şi cuvântul / spintecat / eroşu pe din lăuntru! / Tăiaţi-mă ca săsângerez. / Sângeraţi-mă ca să mor! /Amin!” (v. Mişcarea prin naştere ea doua mea moarte).

*Curios, nimeni dintre cei care s-au

aplecat asupra operei stănesciene,cercetând fenomenul receptării şi„denunţând” (vehement sau voalat)

declinul ultimilor ani n-a recunoscutcă „vizibila încercare de margina-lizare” (cum scria, apăsat, C. Pricopîntr-un riguros eseu despre Literatura română postbelică, un prim volum ivit în 2005 la edituraUniversităţii „Al. I. Cuza”) s-ar datora unei opţiuni (partizanat degrup), „omul fiind îmbrăţişat detabăra adversă”. Criticul ieşeanelimină orice echivoc şi, interogândcontextul, explică aceste fluctuaţii derecepţie observând că abundentele

controverse nu priveau, de fapt,valoarea operei. Nici contextulestetic nu se schimbase de altminteri,iar polarizarea vieţii literare favoriza

tocmai astfel de reacţii. E limpede căStănescu nu mai putea fi negat dupăce fusese întâmpinat superlativisticla debut; iar revistele „de opoziţie”încercau să ridice „zidul tăcerii”(lucr. cit., p. 169) prin strategiiconsensuale.

Mărturisesc cu regret că în carteaconsacrată poetului ( Nichita Stănes-cu – un idol fals?, Princeps Edit ,Iaşi, 2006) n-am acordat atenţiacuvenită acestor aspecte care ţin delărmuitoarea viaţă literară, lămu-ritoare în multe privinţe.

Politica şi rivalităţile de grup(literar) n-au influenţat opera în sensvaloric, dar, neîndoielnic, au bruscatreceptarea ei. Fenomenul s-a prelungit după dispariţia poetului şis-a acutizat în ultimii ani, fiind

aruncate pe tarabă argumente etico-ideologice. Încât posteritateastănesciană se anunţă dificilă,nescutită de seisme.

Obiect de adoraţie, „confiscat” înnumele unui snobism fără frontiere, Nichita şi-a trăit destinul de mare poet .

Aura poetului a remodelat biografia (Corin Braga) iar omul,seducător, un caracter „moale” (ziccei care l-au cunoscut) s-a lăsat trăit,la modul sublim, de către poezia sa.

Instalat în această formulă sufle-tească, Nichita a dovedit la tot pasulgenerozitate, laşitate, histrionism şiatâtea altele; şi, nu în ultimul rând,frivolitate şi vulnerabilitate.

Dubios moraliceşte (zicinclemenţii procu-rori) el devine oţintă preferată pe latura labilităţiietice. Dar alintatul Nichita, sărecunoaştem, a trăit – în plină epocărepresivă – ca un om liber, s-a bucurat, jucându-se, dăruit vocaţieisale, atingând starea de poezie. S-a

desprins de conjunctură, ispitit demetafizic, trăind o formă de libertate,căzând în dicteu ori decepţionând.

Surprinzător, pentru Alex Şte-fănescu, el pare „neatins de ideologiacomunistă”, aspirând spre o viziuneuniversalistă. Gh. Grigurcu, dimpo-trivă, descoperea la poetul teatral şilimbut un diletantism înduioşător,melodramatic, fără dor de vreo idee,cumplite inegalităţi, presărate întoate volumele, afectând gândirea profundă şi, desigur, nemăsura în

toate (inclusiv din unghiul recepţiei,incapabilă de o priză „critică”).Vom reaminti că revoluţia

stănesciană a marcat o mutaţie a

_____________________________ viziunii poetice. Nichita ne-aapropiat, alături de congenerii săi, delirismul autentic, redescoperindmodernismul interbelic, refăcând punţile de legătură cu o tradiţiefracturată. Poet până „în străfunduri”(cum l-a văzut Ana Blandiana)„revoluţionarul” Nichita a fost un

inovator . Dar radicalismul său a fostunul pur estetic, propunând alteinstrumente expresive. Trebuie săavem în vedere natura sacerdotală a poeziei sale („tăcând” lumea),modelul „fremătător” al lui Pârvan,angelismul insinuat în toţi poriiacestui lirism care a descoperit„necuvintele” (ascunse în atâtamoloz liric), încercând să dialoghezecu zeii; şi să nu-i cerem, aşadar, ceeace nu a fost, reproşându-i absenţamilitantismului. S-a trădat Nichita pesine? Evident, vom descoperi cuuşurinţă eclipse ale inspiraţiei dupăcum, pensând nereuşitele, putem biciui acest „registru meditabund”(ca să-l cităm, din nou, pe Gh.Grigurcu), nărăvit la diletantism. Dar ar trebui atunci să nu observăm că Nichita a impus un limbaj, nu unnumăr de texte; a impus, printr-o poezie filosofico-metafizică unsistem simbolic. Şi-apoi, orice autor înfruntă timpul prin câteva titluri. Nici revoluţia nichitiană nu trebuie„citită” prin declaraţiile cohortelor de admiratori, semănând – prinadulaţie nestrunită – o păguboasăconfuzie şi nivelând, fără filtru critic, peisajul literar. Oricum, nu e cazul sărecădem în biografic. Dar după atâţiaani de la dispariţia sa, omul Nichita,magnanim, culant, imatur (ŞerbanFoarţă), iubind curtea perpetuă,amiciţia tuturor şi gestul gratuit încătrăieşte şi fascinează. Şi, probabil,abia după ce vor pleca şi cei carel-au cunoscut o discuţie critică, petext, poate începe. Dar până atunci săacceptăm cu lejeritate ideea că Ni-chita ar fi un idol fals, o iluzie a →

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


9

criticii postbelice, o personalitategonflabilă? Suntem convinşi că liricasa, inegală valoric (cum altfel?),trecând testul primenirii generaţiilor va străluci şi în zarea transmo-dernismului ce va să vină. Dacă,fireşte, zăbava lecturii va mai ispitivalul internauţilor...

*Iarăşi curios, într-o carte

„inevitabilă”, menită a isca doar scandal (crede Andrei Terian),Eugen Negrici, luptând cu Iluziileliteraturii române (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008)ocoleşte graţios subiectul Nichita.Autorul, încercând a se lepăda devinovata „atitudine fals-ocrotitoare”,denunţând zgomotos „falsurile patriotice” pune sub lupă activitatea

mitogenetică. Altfel spus,efervescenţa mitică de care, noi,românii, ne-am face vinovaţi. Oaredoar noi? Precaut, autorul parează;mitul „laic” ar fi, înţelegem, unfenomen natural de vreme ce„mitizarea este o tendinţăantropologică universală” (lucr. cit., p. 20). Încât, în pofida agresivelor demitizări, atitudinile de sorgintemitică vor exista mereu, ne asigurădl. Negrici. Iar mentalul românesc,de certă potenţialitate emoţională a

fost modelat de miturile literaturii (însensul unei „mistificări luminoase” amemoriei colective), ajungându-sechiar la un „eroism al mistificării”.Dar, aflăm, „marii scriitori – întreţinând o pioşenie globală – continuă să fie larii noştri” (lucr. cit., p. 28) Care ar fi soarta lui Nichita?Adevărat, mitizarea „înceţoşează percepţia” iar Stănescu (alături deLabiş şi Călinescu) „şi-a pierdut pemoment strălucirea” (strecoarăobservaţia dl. Negrici). Demonstraţia

însă lipseşte. Acea „explorare rece şi precisă” se amână. Devenit „piesă de patrimoniu cultural” (cf. Ş. Foarţă),Stănescu ar fi fost menajat de ocritică deseori complezentă, oarbă ladeclin, chiar „necritică”. Neîntrebăm: judecând opera trebuie săinvocăm, obsesiv, labilitatea omului,anturajul, culanţa, discursul oracular plonjând într-un „justiţialismferoce”?

Trebuie însă, credem, să ieşim dinnarcoză, abandonând registrul imnic

sau cel blasfemic. Apărarea valorilor nu înseamnă, neapărat, salvareaidolilor. Zelatorii ca şi delatorii fac,deopotrivă, rău.

La recitirea operei lui NichitaStănescu realizezi că te poţi lăsaînşelat de aparenţe. E foarte pu-ternică impresia că poezia este oformă atât de naturală a ceea ce estefiinţa lui, predispusă la o trăire liricăabsolut structurală, încât n-ar maiavea nevoie, pentru reliefarea perso-nalităţii, de nimic dinafară. Şi totuşi,semnele unei culturi poetice, foarteîntinse, le întâlneşti pretutindeni.Citise literatura lumii, de la Poemul

lui Ghilgameş până la Joc secund alabstractului Ion Barbu. Totul pentrua se reliefa pe sine, pentru a-şiafirma diferenţa specifică. „Caut înlectură ceea ce mă legitimează caartist. Legitimarea ca artist o încerc prin ceea ce fac eu”, scrie orgolios poetul. Vorbind adesea despre„ Nevoia de artă” în general,Stănescu îşi apără mai mult ideea„necesităţii poeziei”, ca nevoiecosmică şi imediată. „ Poezia nu estenumai artă; ea este însăşi viaţa,însuşi sufletul vieţii.” Cum se vede,nu numai creaţia lui este de un lirismintens, al ideii comunicate, dar şiconvingerile lui despre poezie atingun grad maxim de afectivitate. Cândun volum întreg, cel din 1975, esteintitulat Starea poeziei , în acest titlu,ca şi în conţinutul lui, nu trebuie săcitim un dublu sens. Nu desprestarea generală a poeziei lamomentul acesta este vorba, cidespre starea de poezie, de trăire poetică a autorului, de actul facerii

poeziei, al creaţiei inspirate, chiar dacă abstracte: „ Înhămat sunt la uncar de abstract ”, exclamă poetul şiîn Elegia a zecea, ca şi în alte poezii.Poetul autentic – spune NichitaStănescu – nu inventează; el exprimă poezia din oameni, ca să fie crezut – „ poezia e o componentă fundamen-tală a existenţei”. Convingerea luieste aceea că poetul răspunde şi faţăde sine şi faţă de lume, iar opera luiare caracter de testament.

Până să ajungi la înţelegereaoperei, oarecum abstracte, a lui Nichita Stănescu, trebuie să-i citeştieseurile în care comunică niştecredinţe personale prin prisma căroraajungi la miezul poeziei. Atras dematematică, aşa cum se ştie, spunea,la un moment dat, probabil ca să-i

facă plăcere lui Ion Barbu, (idealulsău de poet modern), că, în timp ceîn această ştiinţă exactă ideile seexprimă prin număr, în poezie, ideeavagă se exprimă prin metaforă. Nu odată i s-a reproşat poetului căexersează prea mult logica ideilor vagi, fapt ce creează dificultăţi deînţelegere a poeziei sale. Dar, poetulinsistă în formula care îi este proprieşi se explică în scurte eseuri. Aşa, deexemplu, în Necesitatea etalonului,eseu care m-a ajutat să-i înţeleg mai

uşor poezia, ca şi poziţia faţă detradiţie, Stănescu vorbeşte despredistrugerea etalonului, gest ce poateduce la naşterea altuia mai nou şi,deci, mai interesant. Această afir-maţie nu este altceva decât unmanifest al conştiinţei sale că aschimbat ceva în poezia românească.El iubeşte etalonul romanticreprezentat de Eminescu, este chiar obsedat de versul sublim caredeschide Odă în metru antic („ Nucredeam să-nvăţ a muri vreodată”),

dar nu înţelege să-l imite întocmai, iade la el „numai ce este constant în poezie, sistemele de referinţă perpetue”.

Prima constantă a poeziei, credeStănescu , „este viziunea, şi, imediat,în succesiune, expresia viziunii”.Una fără cealaltă nu se poateconcepe, „o prea mare precizie stinghereşte aripa cu pene şiinefabilă a vizunii”. Astfel deargumente nu sunt decât o formă deapărare a felului în care înţelege el

ambiguitatea metaforică a propriei poezii, liberă să nu respecte rigorileclasice. Îşi întăreşte dreptul de a→

CRISTIAN VIERU

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


10

crede în esenţa abstractă, folosindlimbajul numai ca mijloc pentruatingerea dezideratului său artistic.Resimt ca firească, logică, aceatendinţă a poeziei de a devenimetalingvistică, deasupra laturiimateriale a limbajului, folosindlimbajul ca pe un vehicul şi atât.Pentru Nichita Stănescu, „etalonul ”e însăşi poezia care se schimbămereu, păstrând anumite constante.E poezia la un moment dat, dar nu înaceeaşi eternitate, păstrându-şi,totuşi o serie de centri de referinţă şide continuitate. Pentru că poezia eunica formă prin care sufletul şimintea sa comunică cu lumea, onumeşte când „religia religiilor ”,când „poezie pură”, când „ poezia poeziei poeziilor ”, rezultat al unei

intuiţii sublime. Dar ceva tot rămânenecomunicat. Aceasta e taina care provoacă adesea disperarea poetului.

Nu se poate trece pesteconsideraţiile lui despre restulcuvântului în creaţia poetică, aşacum îl înţelege el şi, de aici,faimoasa şi contrarianta lui teorie anecuvintelor . Înaintea lui Stănescu şiArghezi vorbise de imaterialitateacuvintelor, „cuvinte fulgi”, cumobservă Ion Pop în cartea sa analiticăînchinată poetului. „Cu un an sau

doi în urmă – mărturiseşte poetul Elegiilor – vânturam pe nori un gând: cuvintele sunt umbra de aur înconştiinţă a materiei”. Cuvintele, caemanaţii ale eului, omnipotent, suntcapabile – cum interpretează criticade poezie – „nu numai să instituie onouă ordine în univers, ci devin eleînsele sursă de universuri, seîntrupează în forme insolite”.

Nu o dată, Nichita Stănescu afăcut mărturisiri patetice privindîncântarea că poate scrie într-o limbă

atât de expresivă precum limbaromână. La o întâlnire colocvială, is-au pus întrebări la care el arăspuns, evident, sentimental: „– Care este cel mai frumos vis pe carel-aţi avut vreodată? – Limbaromână. – Care este cel maiimportant lucru pe care îl doriţi dela viaţă? – Să nu trădez aceastălimbă minunată şi spiritualitatea ţării care m-a născut.” Ars Poetica,cea a cuvântului, face subiect pentrumai multe dintre poeziile lui Nichita

Stănescu. Publicat postum, în„fragmentarium” de jurnal, dinvolumul Fiziologia poeziei, textul

Cuvântul are semnificaţiiexplicative necesare înţelegerii: A fost odată un cuvânt atât de frumosîncât se prefăcea în obiecte lucioase,dând mâinii rupte nobil os şi crivăţului – oase. Nu cred că el era rostit Anume în vreo limbă.

.....................................Se pare că a fost cândvadoar un cuvânt pe lumeCare-o fi fost şi când a fost şi cu ce cuvânt anume – Nu ştim.

Începutul poeziei are un aer de basm, când de fapt finalul neîntoarce cu gândul la Cuvântuldintâi, al Demiurgului (amintitînainte de Eminescu şi Blaga),

cuvânt miraculos, pe care, în modtainic ar visa şi poetul să-l posede. În poezia Foamea de cuvinte suntfoarte multe versuri cu valoareaforistică, mai ales cele care sereferă la legătura cuvintelor culucrurile pe care le numesc. Dar cuvântul e numai formă: Nu pot să mănânc decât forme scoarţe, învelişuri şi atât,..............................................

În străfundul fiecărui lucru nuexistă

până la urmă decât un cuvânt-înfăţişarea trupului meu, tristă, ştie legea acestui pământ că până laurmă în lucruri nu esteîn miezul miezului decât un cuvânt,rege al întinderii acestecu viţele arse de vânt......................................................... Rămâne până la urmă cuvântul,

ultimul în străfundul obiectului, ____________________________

_____________________________ cum vulturul rămâne când vântul curge pe coastele pieptului muntelui şi bate ca o inimă dinafarălăsând înăuntru ce este, prea dulcea povară...

(Foamea de cuvinte)Sugestia cuprinsă în asociaţie cu

înfăţişarea trupului, cu vântulnevăzut în care se păstrează

imaginea vulturului invizibilă, dar percepută ca fantezie poetică, seapropie cu ceea ce Nichita Stănescuva numi „necuvântul ”. Dorinţa poetului e aceea de a atingeinefabilul prin iluzia văzduhului:Oase de pasăre să-mi fiecuvinte,oase de pasăre dând gândurilor

acea formă prelungă şi aproape văzută cu ochiul liber, – a ridicării deasupra orizonturilor.

Expresia „aproape văzută”undeva „deasupra orizonturilor ”,vizează din nou nespusul din cuvânt.Şi atunci, dacă cuvintele sunt numaiforme, care nu spun totul, ce sunt„necuvintele”?

Trebuie să ţinem seama de ceeace ne spune singur poetul, înîncercarea de a lămuri conceptul, atâtcât poate fi lămurit ceva indicibil.Important în poezie este ceea ceconotează cuvântul.

Idei şi definiţii sunt enunţate de poet în eseul Cuvintele şinecuvintele în poezie. Poezia edefinită ca „tensiune semantică” spreceva ce nu poate fi precis exprimat prin cuvânt, un cuvânt care nu există.Şi asta pentru că „poezia nu rezidădin propriile sale cuvinte. Poeziafoloseşte cuvintele din disperare.”

Ea nu se identifică cu vocabulele pe care le foloseşte, este ceva ce edincolo de ele. În poezie putem vorbide necuvinte – spune inventatorultermenului – cuvântul are funcţiaunei roţi, simplu vehicul” care provoacă un sens.

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


11

Au trecut trei decenii de lastingerea lui Nichita Stănescu. Cânda fost comemorat la 20 de ani de latrecerea în eternitate, marele poet afost şi defăimat. C.T. Popescu, un jurnalist cunoscut mai mult de la tv, pentru obrazul acela ponosit, denecontenit suferitor la pântece, fărăde organ, cum se zice, pentrulucrarea în spirit şi fără de operă – ar fi scris, se pare, ca nevârstnic, o broşură s.f. de cincizeci de bani – l-aatacat dur, în postumitate, pe poetul

celor 11 elegii, într-o sminteală fărălecuire. Prostia şi obrăzniciaipochimenului au stârnit fireştereacţii legitime. Îi mulţumesc şi aciscriitorului şi eminentului traducător Bogdan Ghiu, poet dintr-o promoţienestănesciană – diferită, deja opusă – pentru articolul său Sutor,denigrotescul, din „Ziua literară”(nr. 85/2003 ) – o retezareirevocabilă a nesimţitului de la„Adevărul”. Reiau aici câtevaconsideraţii despre poezia lui Nichita

Stănescu pe care le-am iscălit într-ofoaie literară din Nord („Dor”,Sighetu Marmaţiei, martie 2003),Maramureşul cu Deseştii de peValea Marei (unde ne îmbia la mereînvăţătorul Fodorutz, colegul de Normală al părintelui meu) fiind,cum se ştie, unul din locurile dragilui Nichita Stănescu.

O lectură şi interpretare aprofun-date din opera filosofică, întinsă şiabstrusă, a lui Martin Heidegger nuvor fi precumpănit desigur la Nichita

Stănescu, lucrarea lui cogitativ-poe-tică se bizuia, ca la nativii cu geniu, pe invenţiunea neoprită, pe impre-vizibilitatea şi spontaneitatea inspi-raţiei. Se va fi întâlnit însă cu gân-direa tedescului – peste obstacolul decunoaştere, ori cu acesta tocmai, căciobstacolele epistemologice suntspornice – în tentativa ultimă: la che-marea limitei, când deja ţi-ai apro- piat-o, conştient fiind de deşertăciu-nea metafizicii, vizezi conştiinţaesenţială. Nichita Stănescu a numit

această elaboraţie cognitivă, într-unlung dialog cu un alumn şi devot,„antimetafizica”. Menirea acesteia e,la poetul român, aidoma aceleia din

_____________________________ cuprinsul cunoaşterii esenţiale hei-deggeriene: potrivit ei – nu şi înde- părtându-te noţional, dianoetic – poţivorbi despre zei. Aceştia „se arată”,gândirea şi poezia sunt, cum este

încredinţat şi Nichita Stănescu, odeictică, sub semnul providenţei. Elspune, iată, acestea, într-un „Tuneloranj” (din Noduri şi Semne): „Pecine trebuie să pedepsesc eu prinmoartea mea? / Pe ce violet trebuiesă-l văduvesc de vânăt? / Bucuriamea de a fi / a cărui ochi lacrimăeste? / De ce mi-ai dat mai multdecât trecătorul meu zid? / De ce măobligi să gândesc cu vederea? / Dece trebuie să ţin câte un măr înfiecare mână, / când mâna pe sine

însăşi se ţine, / şi fără durere?”Gândirea şi poezia („La ce bun poeţi?”, se întreba odată, retoric,filosoful de la Freiburg) află (îşiamintesc) despre adevărul Fiinţei; nuînsă oricum, ci într-o întâmpinare-întrebare deferentă a acesteia. Cutoate acestea, doar fiinţările domină, bariera spre Fiinţă se multiplică,invadează, împiedică accesul laaceea, ascunde Fiinţa. La NichitaStănescu ea e „daimonul” acela cenu poate fi apucat oricâte la(n)ţuri-

fiinţări i s-ar întinde, oricâte l-ar înconjura şi ademeni: „Ce faci acolo,m-a întrebat daimonul meu pe mine?/ ce faci tu acolo? / Capcane, nu vezi,eu fac capcane! / Laţuri pregătesc şilanţuri pregătesc, / nenumărate cheifără lacăt! / Ce faci acolo? M-aîntrebat daimonul meu pe mine. /Precum ţi-am zis, eu fac capcane, / pândesc un animal ca să se prindă-nele! / Pândesc cu cheia mea un lacăt!/ Aha, mi-a spus daimonul, eştivânător, ştiam. / Nu ştii nimica, i-am

răspuns, / eu n-am capcană pentrutine!”. Prezenţa nemijlocită – fiinţările –, fenomenalul, real(-)itateaobiect(-)ivă sunt „lama tăioasă” care

ne separă de fiinţa solitară şi ultimăce le conţine; precum, la NichitaStănescu, floarea de tei plutind „înlăuntrul unei gândiri abstracte:„Plutea o floare de tei / în lăuntrulunei gândiri abstracte / deşertul seumpluse cu lei / şi plante. / Un tânăr metal transparent / subţire ca lamatăioasă / tăia orizonturi curbate şilent / despărţea privirea de ochi /cuvântul, de idee / raza, de stea / pecând plutea o floare de tei / înlăuntrul unei priviri abstracte” (Nod3). Însă, iată, la Nichita Stănescu seîntâmplă să ni se înfăţişeze şi situaţiaîntoarsă, Fiinţa ce nu libereazăfiinţările, nu le dă drumul, fiinţăostilă drumului şi risipirilor. Fiinţă- palimpsest: „...I-am jupuit pielea de pe el / şi sub piele i-am găsit tot

piele! / I-am spart ochiul şi sub ochi /i-am găsit tot ochi! / I-am smulslimba / şi sub limbă i-am găsit / totlimbă, Împărate! / ... / Lucrăm la elîntruna, lucrarea, – dar el nici măcar nu se începe! / Nu se începe,Împărate!” (Nod 2).

Fiinţa este la Nichita Stănescudeopotrivă drumul şi „acasa”(substantivul acesta căruia, se pare,el îi va fi fost părintele, tras dinadverbul „acasă” ). Lumea întreagă,cu toate cele ale ei, înfăţişate ori încă

neînfăţişate (cele care va să zică nusunt „prezente”, nu sunt„fenomene”), steaua de sus pe carenumai infinitul o poate atinge suntcuprinse fatal într-un constrângător „lăuntru” – o „acasă” pentru tot ceeste, şi pentru ce ar putea să fie. „Tunu-nţelegi (rosteşte Nichita Stănes-cu) că noi cădem în lăuntrul nostru? /Că sentimentul de lăuntru / îl ţinemgreu, răzbătător prin pietre. // Tu nu-nţelegi acestea? // Tu nu-nţelegi căstelele în sine / sunt un lăuntru din

lăuntrul depărtat...?” (Semn 3).Interiorul fenomenului, al fiinţărilor nenumărate, „esenţa” lor nu suntnumaidecât „esenţa” fără de che-marea lor neîncetată la casa (lăun-trul) Fiinţei.

În Semn 12 întâlnim, şi maiapăsat, aceeaşi absorbţie concentricăsuccesivă de „lăuntruri”, spre casaoriginară unde, cu vorba lui Heraclit(cel care mai lăsa filo-sofia sămitologizeze), lângă focul de pevatră e cu putinţă să întâlneşti zeul.

Poetul zice, prin urmare, acestea:„Ea devenise încetul cu →A.I. BRUMARU

(Continuare în pagina 12 )

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


12

Poet al necuvintelor, NichitaStănescu aduce în prim-plan prin

opera sa o viziune inedită asupralimbajului, pe care îl dinamizează,transformându-l, ludic, din concret înabstracţiune. Nicolae Manolescuafirmă în volumul „Despre poezie”că „ Nichita Stănescu a inventat unlimbaj abstract, de semne pure, cel mai abstract din poezia noastră, încare subiectivul şi obiectivul seconfundă, lucrul şi numele lui facuna, iar simbolul nu e mai mult decât un semn. Antimimesisul triumfă într-un lirism de reprezentări

cifrice (şi nicidecum cifrate)”.Surprinzătoare sunt, din acest

punct de vedere, mai ales pentruomul de litere, pentru cel care cautăîn opera lui Nichita Stănescu Iubireaşi Sentimentele, două poezii: Altămatematică, Matematica poetică.Aceste arte poetice, plasate subsemnul „operelor imperfecte”,

_ ____________________________

POEZIA LUI NICHITA STĂNESCU

(Urmare din pagina 11)încetul cuvânt, / fuioare de suflet învânt, / delfin în ghearele sprâncenelor mele / piatră stârnind în apă inele, /stea în lăuntrul genunchiului meu / cer în lăuntrul umărului meu / eu înlăuntrul eului meu”.

Drumul însuşi, care e o vădire mailimpede şi liberă a Fiinţei tocmai cufiinţările sale („A fi e o călătorire”,spune undeva Nichita Stănescu) nu etotuşi ceea ce te scoate în afara casei,fiind în acelaşi timp o revenire la casainiţială, ca în parabola „Risipitorului”?

Cu drumul ai acces la Fiinţă, drumurilesunt deschiderile acesteia (cum ar ziceSextil Puşcariu, care găseşte că „alibera” e deja „a da drumul”).Deschideri spre necuprinsul formelor,al fiinţărilor. „Acasa” însăşi (pare ahotărî Nichita Stănescu într-un uluitor vers din Oase plângând) e prinsă într-un drum, într-o „călătorire”. Dar să fimatenţi: nu doar într-un drum, ci într-un„lăuntru” al acestuia; şi aceastăcălătorire are ca ţintă şi ţel zeul dedincolo de margini, necorupt de nicio

risipire, de nicio fiinţare. Ne vorbeşteastfel însuşi zeul: „Acasa mea este înlăuntrul săgeţii trase înspre geţi dezeu”.

încearcă să demonstreze, parcă, fap-tul că, pentru creatorul de cuvinte,logicul e ilogic, raţiunea e sentiment,cifra e simbol al imaginaţiei, Unul eDoi şi Doiul e Unu. Departe de a sedeclara un matematician, NichitaStănescu aduce în atenţia cititoruluimatematica, perfecţiunea, simbolullogic pe care apoi le demontează, leumple de noi semnificaţii, făcându-lesă fie înţelese din perspectiva unuiCreator Ludic, cu puteri extraor-dinare, care poate amesteca şireconfigura Totul sub semnul iubiriişi al poeziei.

Plasată sub semnul unei ştiinţeabstracte, Altă matematică porneştede la faptul că „ Noi ştim că unu oriunu fac unu”, un lucru cert, sigur,demonstrabil. Dar dincolo de certitu-

dinea acestui „unu ori unu”, dincolode oricare alt calcul matematic detipul „cinci fără patru fac unu”, „opt / împărţit la opt fac unu”, NichitaStănescu construieşte un întreg uni-vers al posibilităţilor imaginative ca-re se adresează imposibilului. Abun-dă de ludic şi de imagini copilăreştiacest univers. Sunt posibile astfel a-cele scenarii infantile care apar a-tunci când, obosită de reguli, minteaîncepe să zburde, imaginându-şiinorogi adunaţi cu pere, corăbii

scăzute din nori, un munte împărţitla o capră. Asemănarea dintre acestesimboluri pare a fi unaîntâmplătoare, dacă dincolo de ele nus-ar simţi un profund gust amar, careduce, inevitabil spre UNU. Un unu alsingurătăţii, al unei dureri aimposibilului. Nici inorogul nu se poate aduna cu para, simboluriantagonice ale abstractului şiconcretului, nici norul nu se poatetransforma în corabia de vis, nicicapra nu poate deveni (mioritic

oare!) un simbol atât de profund şide statornic precum muntele.Dacă cele trei operaţii eşuează în

UNU, ce se întâmplă cu adunarea lui„unu plus unu”? Această adunare areun singur răspuns: „unu plus unu facdoi”. Răspuns logic, raţional,demonstrabil matematic, dar...Dincolo de ideea de DOI pare a seascunde în poezia lui NichitaStănescu tot UNU, tot UNICUL, totSINGURĂTATEA: „dar eu şi cutine, / nu Ştim, vai, nu ştim cât

facem”. Orice este posibil în lumeaPoetului, orice: se poate anulaincompatibilitatea dintre concret şi

_____________________________ abstract, între vis şi realitate, între

uman şi supranatural, se poate popula orice spaţiu cu fiinţe de basm, cu fragmente de lume, culegume şi iepuri, o plapumă poateconcura cu un astragal. Însă ideea deCUPLU, de DOI, de iubire împlinitărămâne o necunoscută atâta timp câteste activă raţiunea, gândirea, atâtatimp cât sentimentele sunt subjugateregulilor. Cei doi îndrăgostiţi suntunici, incompatibili parcă. Ei se potaduna, scădea, înmulţi şi împărţi fărăa fi afectaţi, în esenţa lor, fără a se

transforma în altceva. El va rămâneel, ea va fi mereu ea. O singurădorinţă, arzătoare, îi poate apropia, prin contopire: „ Pieri din minteamea! Revino-mi în inimă!”. Acestimperativ „ PIERI!” pare a fidisperarea care simte ideea desingurătate, atâta timp cât iubirea edominată de raţiune. I se opuneastfel „ Revino-mi în inimă!”, parcăşoptit, adresându-se ca un susur speranţei de a deveni DOI.Matematica unui cuplu devine astfel

posibilă doar în prezenţa iubirii, ainimii, care rupe orice barieră acertitudinii, aducând în acelaşi punctdouă linii paralele.

Poezia „ Matematica poetică”,închinată lui Solomon Marcus, numai aduce cu sine, cel puţin laînceput, o viziune doar asupraiubirii. Limbajul se concentrează în jurul ideii de incompatibilitate întreviziunea matematicianului şiviziunea poetului asupra lumii.Antiteza dintre cei doi este atât de

profundă încât cititorul, trecând peste absurditatea calculelor →ANDA LAURA SILEA

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


13

intenţionat eronate, ajunge săschiţeze un zâmbet, pentru că se prezintă, ludic şi de această dată,lumea matematicii poetice. Deşicalculele nu se mai rezumă ca în„ Altă matematică” la durerosul Unuşi imposibilul Doi, aici adunările şiscăderile creează o lume: o cămilă,un cal, un timp prezent sau un timpviitor. Orice calcul are o valenţă, unsimbol: de la banalul „unu moale sauunu tare” (care ne duce cu gândul laun fel de ala-bala), la „unu poate fila trecut, unu poate fi la viitor ”(relativism oare?). Poetul nu trăieşteîn lumea certitudinii ca matema-ticianul căruia i se închină textul.Trăind în prezent, mintea lui poatevisa în limba iraniană, poate călătoriîn trecut, poate afirma implacabil că

„ pământul e plat ca o omletă”, poategăsi între trecut şi prezent un noutimp, unul intermediar al posibilului.Libertatea este absolută pentru poet, pentru Poezie unul e finit şi infinit înacelaşi timp, „1 poate să fie până la soare / dar poate fi şi până / lalămâie” (şi lămâia e galbenă, ca unsoare).

Poezia pare a fi o imagine a perfecţiunii lui UNU până în acest punct, dar poetul resimte din nounevoia unei antiteze. Dacă UNU este

absolutul, DOI este concretul. Doieste simbolul singurătăţii OMULUI,care „e cel mai vechi animal / şi singur în vidul cosmic / El are douămâini / şi două picioare”.

În cazul omului însă, absolutaLibertate nu e posibilă pentru că elegată din nou de ideea de cuplu, deUNA (soţia, nevasta lui UNU), nu etotuna „doi moale cu doi tare, doi scurt cu doi lung ”, pentru că, înesenţă, fiecare doi se simte tot unu,fiind tot (nevoie de) una.

Se reduce din nou totul la UNA,o EA, un feminin? Este oare in poezia lui Nichita Stănescufemininul cel care coordonează totul,cel de care şi spre care fugemasculinul unu, care supravieţuieşte,dar nu trăieşte în lipsa lui Una?Rămâne o întrebare fără un răspunssigur, pentru că însuşi poetul ne dăacest răspuns „ Matematica s-o fi scriind cu cifre / dar poezia nu se scrie cu cuvinte.”

Nu voi adăuga nici eu cuvinte

acestei întrebări, lăsând fiecarecititor să caute în UNU şi DOI, înMatematica lui Nichita Stănescu, propriile sentimente. „Cucurigu!”

„Cetirea” cuvintelor şi plângerea Necuvintelor la Nichita

Cuvântul pământ îi e urechiilegământCuvântul cer e un perete stingher Cuvintele nord şi sud şi est şi vestAu pereţi ce mai dospescÎn spaţiul de cristalDistilându-ni-l încet, carnal,Tras încet de-un cal măiastruSpre al lumii inexistent pilastruPlâns de necuvinte pe ascuns

Cu noi sensuri de nespus.

Sfârşit de vizită în Amzei 7-9

Uşa albăca de la sala de reanimare a Zânelor se închide pufos peste ochii Dorei.

Şi-n cerurile cele de acum precum şi-n cele de atuncitoarce motanul electric al liftului

cetecoboarăde la etajul patruca pe un ou de Paştiîn realitatea pigmentată. ______________________________

Nichita în audienţă la „preşedintele

Baudelaire”

Laşi hartade-ndată ce ai început să conjugitulpinidin Pădurea simbolurilor acolo pe unde ploile acidedescărneazăcuvântul până la rădăcina lui pătratădin dicţionar.

Şi singura pată de verdeaţăe domnul acestacu părul vopsit în verdeşi pe care-l saluţila macazuldintre două potecicu: „Bonjur Monsieur Baudelaire!”

P.(unct) O.(prire) – Nichita

Acest cantonspart la colţul de cubcel mai de susde un clopot ruginit în tăcericoborând bariera în calea vântuluiaşa, ca să lase loc de popas pribeagului prin Ptolemaeia.

CRISTIAN STAMATOIU ______________________

Dragă prietenePe undeva e de neînchipuit că suntem mai bătrâni decât a ajuns să fie Nichita!Regretul însă ţi se mai atenuează după cetreci, ca şi mine, nişte vămi de suferinţă şite bucuri că ai rămas cu viaţa în tine, prinmiluirea lui Dumnezeu.Ca o formă de revenire timidă la acela ceeram înainte, ţin să-ţi timit câteva evocări poetice ale lui Nichita de pe vremea încare El îşi dăduse cele din urmă„respirări”. E vorba deci de câteva poeme pe care le-am ţinut sub cheie timp de treidecenii, căutând mereu un moment propice pentru a le publica. Bucurându-

mă că mai pot s-o fac, îţi trimit aceste„impresii” ca să vezi de se potrivesc înarhitectura revistei pe care o pregăteşti.

Al tău, Cristian

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


14

Pe un interval cu puţin peste douădecenii de activitate creatoare, de la

volumul Sensul iubirii (1960), apărutdupă fulguranta şi tragica existenţă agenialului N. Labiş, până la Noduri şi semne (1982), la care adăugăm şi ci-clul Opere impersonale, pe care de-a- bia mai reuşise să-l revadă pentru edi-ţia pregătită împreună cu Al. Conde-escu (Ordinea cuvintelor , 1985), Ni-chita Stănescu readuce poezia româ-nească la formele cele mai potrivite,ca artă şi rostire poetică împlinită.Reformator al limbajului poetic şivalorizator al valenţelor cuvântului,

urmând lecţia altor mari creatori şiconştiinţe artistice superioare (Emi-nescu, Bacovia, Blaga, Arghezi şi IonBarbu), Nichita Stănescu devineautorul unei „epopei lirice” singulare,în care eul originar nu e cel al uneiexistenţe profane, empirice, ci un eumitic, aflat în căutarea identităţii cusine, a adevărului ultim despre sine.Atât de informat asupra experimen-telor lirice moderne, poetul se ali-niază vârstelor „modernităţii esenţia-le”, într-o opoziţie programatică faţă

de convenţiile şi dogmatismulideologic al realismului socialist dinanii 50. Depăşindu-şi începuturile, poetul îşi caută identitatea într-o lirică puternic cerebralizată, ajungând la osuperioară intelectualizare a emoţiei.Atent să-şi confecţioneze un discurs personal reliefat şi să-şi transfigurezeo gravă problematică a fiinţei, poetulcreează un sistem de referinţăexterior, situându-se într-o realitate încare-şi joacă adevărata existenţă,ridicând la rangul de mitologie

întâmplările eului. Prin acest procesde conceptualizare a mesajului poetic,deşi nu totdeauna uşor inteligibil, poezia lui Nichita Stănescu devine ocunoaştere de sine şi o comunicare desine cu sinele.

Implicat în acest sistem deconotaţii pe teritoriul limbajului şi alexperienţei Logosului, asemeneamarilor creatori ai lumii, de la Novalis, Musset, Hugo, Hőlderlin, Nerval, Poe şi Lautrémont laBaudelaire, Mallarmé, Rilke, Trakl,

Valéry, Breton, Prévert, Yeats,Pound, Montale, Quasimodo şiUngaretti, autorul Necuvintelor vedelumea prin intermediul metaforei şi al

______________________________ altor combinaţii insolite de cuvintesau, mai bine zis, de necuvinte. Devenită una dintre cele mai originaleexperienţe a limbajului, poezia lui Nichita Stănescu ia formele unuimesaj grav, încifrat în ambiguităţileunor figuri poetice pline de revelaţii(„ Ah, am strigat, / viaţa mea, tu numai plânge cu viaţa!”). Avându-şisursele în dilemele moderne ale

lirismului, cuvântul îşi găseşte la Nichita Stănescu o uimitoarevitalitate, se reîntoarce asupra luiînsuşi pentru a redobândi alte noisemnificaţii („ Plutea o floare de tei / înăuntrul unei gândiri abstracte”).Explorând valenţele combinatorii alecuvintelor cu o ingeniozitate lexicalăde sorginte antonpannescă, poetulrestituie drepturile interiorităţii din perspectiva trăirii lumii ca unitate şi afiinţei ca prezenţă într-un universarmonic. Atât de absorbit de sensul şi

de natura unei asemenea comunicări poetice, creator al unui sistemfilosofic sui-generis, Nichita Stănescu produce un discurs despre poeziecreând-o. Plasat pe un asemenea filonal inspiraţiei poetice de o frustăenergie, scriitorul este ludic şi ironic,ilustrând orientarea modernistă careîşi propune deliricizarea poeziei prindiscursivitate, alături de alţi autori postbarbieni, precum Marin Sorescusau Mircea Ivănescu. Într-o primăetapă a poeziei sale, desfăşurată între

volumele Sensul iubirii (1960) şi Laus Ptolemaei (1968), identificăm oviziune proaspătă asupra lumii, de ovizibilă mobilitate spaţio-temporală,de experienţe interioare şi de trans-formări ale realului la intensitateaunei adevărate „viziuni a sentimen-telor ”. Dincolo de paradoxurile şisofismele sublime uşor de identificat,discursul poetic, pur şi auster, seîntemeiază pe „cosmicizarea umanu-lui şi antropocentrizarea cosmosului”,natura devenind parte a omenesculuiiar omul o funcţie a naturii, cu mereuaceeaşi preocupare faţă de poezie şifaţă de corporalul devenit cuvânt sau

purificat prin acesta („Trupule, dacămă mai scoţi din minţi / Te zvârlu dincuvânt.”). Odată cu etapa a doua,cuprinsă între 1969 şi 1972, de la Necuvintele până la inclusiv volumul Măreţia frigului, asistăm la o „criză alimbajului”. „Între semn şi obiect(referent), constată Al. Piru, intervineo ruptură, în sensul că atât semnul câtşi obiectul se semnifică fiecare pe elînsuşi, încât cuvântul devinenecuvânt.” Poet al cugetului solar,gândirea paradoxală este la elîntemeietoare, axiomatică. În fine, atreia fază, definită prin perioadadintre 1979, de la Epica Magna şi până la sfârşit, incluzând aici volumul Noduri şi semne, dar şi ciclul Opereimpersonale, se întemeiază pe o„poetică a reintegrării” (eternei

întoarceri a logosului), concepută subsemnul extincţiei şi al disoluţiei prezenţei. Vizionarismul poetuluidevine ardent, iar „cuvântul” şi„ideea” se află în sfera cugetării şi aunei poezii ce tinde spreconceptualizarea mesajului. Prezenteîn jocul de cuvinte şi în elementelecriptice ale limbajului, semnele comunică prin natura lor, prin ceea ceele dezvăluie într-un inepuizabilsistem de conotaţii, precum toatemarile aventuri ale spiritului. Poet cu

o viziune proaspătă asupra lumii, participant la elaborarea semnelor şila interogarea lor, Nichita Stănescutrece de la o poetică a extravertirii la paradoxurile cele mai fulgerătoare şise instituie în mod legitim în teritoriullimbajului şi al experienţei Logosului(„Tristeţea mea aude nenăscuţii câini / pe nenăscuţii oameni cum îi latră”).

Efortul decriptării, solicitat intens pentru a depăşi uneori dificultateaunui discurs exagerat eliptic, esteadeseori compensat de o satisfacţie

estetică fără egal. Raportându-se lasensul şi natura unei asemenea reţeleimagistice uşor de identificat, EugenSimion afirma că odată „cu NichitaStănescu apare în literatura românănu numai un mod original de a scrie poezie, dar şi un mod special de a fi poet”. Autor al unui limbaj liric deaspect meditativ, filosofic, după oevidentă experienţă argheziană, cutoate paradoxurile sale fulgerătoare, Nichita Stănescu a inventat o „limbăîngerească”, declanşând profunde

„mutaţii genetice” în cadrul poeziei,asemenea lui Rimbaud sau Labiş, deexemplu.

MARIN IANCU

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


15

Fiindcă am tot scris în ultimii anidespre Nichita şi Tom, despre prietenia lor, o lecţie de frumuseţe deviaţă şi de iubire de literatură, fiindcă

am tot accentuat tulburătoarelecoincidenţe care s-au petrecut între ei,cu ei, prin ei, cum ar fi aceea că ziuade naştere a lui Nichita, acest 31martie, a fost chiar ziua morţii luiGheorghe Tomozei, la o distanţă întimp de 14 ani, la un moment dat amresimţit povara întâmplărilor poves-tite, povara evocării în sine.

Există atâtea feluri de a ne aminti poeţii, iar pe Nichita mai cu seamă,şi-l amintesc atâţia ! Există apropiereade operă, eseul, fireşte. Există simpla

murmurare sau recitire a versurilor şiscrierilor sale. Există această« anecdotică » în care cădem cu toţiimai cu seamă fiind vorba despre un personaj fără pereche, un histriongenial, un om spectacol fără pereche pe care toţi îl urmăreau cusentimentul că sunt în prezenţageniului, că li se întâmplă să fie prezenţi la o întâmplare de viaţă fărăegal.

Eu cel puţin am avut în prezenţalui Nichita Stănescu, acest sentiment

al unicităţii clipei. Fie şi în clipelecare păreau cele mai banale. La elacasă, când era înconjurat de prietenişi de fum şi Bandac venea triumfător cu un pachet de merdenele calde şi un pic unsuroase dar şi cu o sentinţă judecătorească în buzunar, semn că sezbătuse şi se dăduse peste cap ca să îlcruţe pe poet de penibilităţileadministraţiei noastre. Ehei, ce prietenie, asta, a lui Nichita cuBandac. În fumul gri violet al cantineide la Madam Candrea, când Nichita

punea la punct vreun ins preaobraznic sau prea arivist cu o singurăvorbă bine plasată şi care făcea apoiimediat turul restaurantului.

Sau în momente scurte şi aparent banale. Şi totuşi. Iată. Era un sfîrşit defebruarie, gri şi mohorât în toate.Aşteptam chiar în faţa Uniunii, pe partea Căii Victoria, pe lângă grilajulde fier.

E antipatic să aştepţi mai alescând e urât şi n-ai de ce să te sprijini.Te uiţi la trecători, te uiţi la cer, te

întorci în dreapta, te întorci în stânga. Nichita iese cu Dora agăţată de braţullui drept. Se uită la mine cu tâlc,

oarecum ghiduş şi suspinând, îmizice « Melancolic cornul sună… »

Eminescian până-n fundulsufletului, găsise versul potrivit din Peste vârfuri, ca să-mi sugerezecomplicitatea lui tandră. Ştia pe cineaştept…

Nu ştiu de ce exact amintirea astaîmi răsare acum, când răsfoiescmanuscrise pe care şi-a aşternutslova, când mă uit la poze de-ale lor, până şi desene, unele din ele suntfăcute cu pix cu pastă albastră ! … şi prefigurează cine ştie ce decor fante-zist pentru cine ştie ce îndrăzneaţăîntreprindere a viitorului, decoruriimposibile pentru spectacole inexis-tente.

Le am pentru că Tom, prinţulTom în haina lui de velur negru, cu

pleoapele lui umbroase clipindcomplice şi vorba lui adeseori iute caardeiul roşu, le-a adunat şi le-a ţinutca pe nişte odoare sfinte. Iară prinţulnu le-a putut folosi pe toate, chiar petoate, în Albumul memorial NichitaStănescu pe care l-a scos la un an dela moartea prietenului său.

Ce lucrare îndurerată a fost acest Album, în care ei se întâlnesc atât dedureros şi de altfel. Altfel faţă desplendida Carte de citire, carte deiubire, o alcătuire ludică şi fără egal,

o carte pe care şi-au aşezat numelealături.Acest Album în care Tom şi-a

pus toată iubirea, tot talentul şi toatădurerea.

Chiar şi “anecdotica“ e povestităcu un farmec şi suav anapoda ( ăstaera titlul unei cărţi de versuri deGheorghe Tomozei ).

____________________________________________________________________________

Nichita Stănescu, la Struga, 1982

Nichita Stănescu, cu Mihai Cârciog,Gheorghe Tomozei, Damian Necula

Prinţului poeziei româneşti, Tom,de la Regele căpşunilor şi al

coarnelor de melc, Nichita, în 1977 ______________________________

Aş cita însă dintr-un text scris deTom, la aniversarea din 31 martie 83,deci la aniversarea zilei lui Nichita închiar anul morţii sale.

« Aşa te văd acum, în cerdacul conacului din Piaţa Amzei (era să zic Mirceşti) privind ninsoarea galeşă încare se închide eroul unei proze de-ata, copacul Gică şi, privind turlele detablă ale Bucureştilor (era să zic ale Iaşului) acoperind palate geometrice(era să zic bojdeuci) aşa te văd, gândind şi …dictând. Fiindcă de 20

de ani îţi dictezi versurile scrise în prealabil în meninge cu caligrafia ta fumegând cristale, dictatorule ce eşti, şi tiranule, incomod Commodus. Nerone…alb, Caligula cu înclăţări de şindrilă. »

Ni-l amintim pe Nerone, ni-lamintim pe Tom, vreme trece,amintirile ne troienesc, bine că maiavem acest cult al amintirii, salvator,chiar dacă unii, poate, ne privescnepăsători. Iertaţi-i, nu i-au cunoscut,nu i-au citit cu adevărat…

CLEOPATRA LORINŢIU

_______ Notă : Fotografiile alăturate suntdin Arhiva Tomozei. care aparţinefiului poetului, băiatul meu, Maxi-milian Tomozei. Sunt documente,scrisorele, amintiri, fotografii, osumedenie de semne ale prietenieiliterare din acei ani poetici fabuloşi.Oare va fi cineva dornic să le publice,să le editeze? Să le adune între douăcoperţi aşa încât să rămână ceva pestetimp altor generaţii ? Noi ţinemarhiva asta suavă în braţe şi încăaşteptăm.

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


16

Manuscriptum

Mâncăciosul

Ca o flotă de piraţitrec trei vulturi supăraţi,vulturi răi, vulturi de marecu câte un peşte în ghiare.Peştii tac, nu zic nimica,nu cunosc ce este fricaşi de altfel chiar şi lorle place să fie-n zbor,

neştiind că sus pe stâncă,vulturii, hap, îi mănâncă.Nici nu trebuie să jurică ai să-i mănânci pe vulturi,iară pofticios cum eştio să-i mănânci şi pe peşti...şi de gras n-ai să mai poţi

nici să zbori şi nici să-noţi.NICHITA STĂNESCU

Tom, iubite şi drag prieten. N-amvrut niciodată să cadă între noi unzid al tăcerii. El a căzut, datoritămurdăriei lumii în care ne-amnăscut. Iartă-mă, Tom. Niciodatăn-am vrut să te jignesc, nobileprietene. Acel accident grav alpoeziilor publicate de două ori,

care adaugă, încă o dată, prietene,atâta amărăciune în sufletul tău şişi în sufletul meu, mi-a dat inimiimele măsura neputinţei în faţatrivialităţii unor foşti colegi. Mi-edor de tine, de inefabilul tău, defelul rar, unic, al făpturii talesensibile. Nu puteam să te privesc în ochi atunci când o falsă vină decare nu mă puteai disculpa, s-a ivit între noi doi. Am zis în mine să nu

ne vedem un timp, o vreme. Ea atrecut şi nimic nu s-a şters. N-amfost în stare să te apăr, deşi numaipe tine te înţeleg din lumea asta.Din dor, îţi cer iertare. Al tău,

NichitaAprilie 1970

_________________________________________________________________________________________________

La sfârşitul lui februarie 1982, s-aanunţat că laureatul premiului„Cununa de aur“ de la Struga este Nichita Stănescu din România. La-nceputul lui martie al anului 1982, amfost la Bucureşti. Cu domnul DumitruM. Ion, am dat pe la UniuneaScriitorilor şi-acolo, în culoar, am datde Nichita Stanescu. Imediat, Dumi-tru M. Ion m-a prezentat şi când i-a

spus că sunt din Scopie, s-a bucuratnespus de mult. Eu l-am felicitat pentru premiu. În august, al aceluiaşian, după sfârşitul festivalului de laStruga, iarăşi m-am întâlnit la Scopiecu Nichita Stănescu, dar n-am stat devorbă, pentru că în jurul lui seînvârteau un muşuroi de scriitori şialţii de alte feluri de slujbe, pentru căaşa era pe atunci. Nichita Stănescu afost şi e şi azi mult iubit şi descriitori, dar şi de lume, pentru că elera şi drăguţ ca figură. Puţini sunt

poeţii care au câştigat premiulCununa de aur şi să rămână aşa demult în memoria macedonenilor.Atunci am auzit o „poveste“ cum se

comportaseră „prietenii“ lui NichitaStănescu în zilele cât au fost pe lângăel şi cu el la toate întâlnirile. Nu ţinminte exact cum a fost, dar de mareinvidie, cineva (sau mai mulţi) dindelegaţia româneascã a(au) luat cuel(ei) şi un craniu de om mort şi ocoasă şi l-au speriat pe Nichita, prevestindu-i moartea, ceva şi ce s-aîntâmplat după câţtiva ani. Poate căDumitru M. Ion şi Carolina Ilica îşimai aduc aminte mai bine de „sinistra poveste“. Îmi fac şi eu datoria,

traducând o poezie de a lui Stănescuîn aromâna, cu rugăminte să fie publicată.

ÃNVIRNAT CÃNTIC DI SIVDAI(Trist cântec de dragoste)

Mash bana-a mea va s-moarã ti minidealihea,Vãrãoarã.Mash iarba lu shtii nostul a loclui.Mash sãndza-a mea lji-u dor,didealihealui,

Ti inima-a mea, anda u-alasã.Era-i analtã, tini eshtsã-analtã,Caimolu-a meǔ easti-analtu.Yini hopa-anda psescu caljlji.Yini hopa-anda sã-nvicljeadzãaftumubiljli.Yini hopa-anda da ploai-aratsiShi muljerli tuti-l poartã caplu-a tàǔShi fustànjli-a tali.Yini shi-un pulj mari, albu,Cari-ǔ oauǔã pi tser luna.

DINA CUVATA ___ ______

Foto: Dina Cuvata la bustul luiConstantin Belemace, trubadurulnaţional al aromânilor şi autorulimnului naţional al aromânilor.

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


17

Era octombrie la început. Într-un calendar secret, nebănuit de

nimeni dintre cei aflaţi în tabăra de poezie şi pictură, organizată la Tomeşti(60 de kilometri de Timişoara), scriadesigur, că era octombrie dinainteamarii plecări, dinaintea plecăriidefinitive a lui Nichita.

Un soare calm, o lumină tandră eraîn ziua aceea. Da, lumina a rămas înmemoria mea afectivă dtept ceva protector. N-aş putea spune de ce amasociat-o cu senzaţia de ocrotire, căcinimic din cele ce-au urmat nu susţineasta. Toamna dădea năvală în sufletulnostru lăsându-ne iluzia că suntem cel puţin mulţumiţi şi bucuroşi o clipă,

când de fapt eram prinşi în capcanaunor întâmplări ce urmau să nemarcheze prin unicitatea lor.

Timpul s-a scurs secvenţial, cel puţin pentru mine aşa a fost. Fiecaresecvenţă cu pecetea sa.

Pecetea unei toamne dinaintea marii plecări…

Se vorbea de sosirea lui Nichita cainvitat special al taberei, motiv pentrucare şi eu mă aflam acolo ca reporter laînceput de drum în jurnalismradiofonic. Mă uitam cu admiraţie lacolegii de la televiziunea bucureşteană,

singurul post naţional, prezenţi şi ei pentru a consemna întâlnirea dintre Nichita şi ceilalţi artişti nu doar bănăţeni, ci şi din alte oraşe unii maicunoscuţi alţii mai puţin marcanţi. Subo coroană de viţă-de-vie fusese dejaamplasat trepiedul pentru filmare, dar,mai întâi, poetul era aşteptat la masa de prânz pregătită în sala mare aCăminului Cultural, cum se afla pevremea aceea.

Dintr-un loc mai retras, priveamcum se profilau prin lumina caldă

figurile participanţilor şi ale unor tovarăşi de la forurile culturale judeţene, cum îşi luau locul la mese,numai poetul întârzia. Poate pe el îlaşteptam… Un operator de la TVR,mirat cred că nu manifestam niciuna dincalităţile jurnalistice, nu comunicam, numă interesam de nimic, nici vorbă devreun dram de aplomb, m-a invitat cuamabilitate să mă aşez la masa lor vizavi de el. Practic, din acel moment, aînceput prima secvenţă din cele ce s-auderulat în ziua şi seara cu rang deunicitate.

Când sala era plină, şi-a făcutapariţia Nichita. La început, nu l-amobservat,venea dinspre stânga mea, dar

glasurile care-l clamau m-au făcut săîntorc privirea.

M-am fâstâcit, cred că m-am ridicatîn picioare, iarăşi m-am aşezat uitându-mă vrăjită la el. Am înţeles doar căaveam privilegiul să simt cum este cândeşti vrăjit pe loc. Folosim adesea,fiecare dintre noi, această afirmaţie, dar

ochii săi senini emanau cu adevărat unfarmec fără să poată fi explicat.

Băieţii de la televiziune şi alţii dinsală îl strigau pe nume: „Nichita, Nichita, vino aici!” Colegul operator care mă invitase i-a spus: „Nichita, uite,ai un loc lângă fata blondă care vrea săfacă un interviu cu tine!”. Totul este pierdut, mi-am zis în sinea mea: „Ceîndrăzneţi sunt toţi, nu au niciun pic derespect, cum de-l strigă pe nume pur şisimplu?”

________________________________ Nu aşa mi-am imaginat că-i voi

propune lui Nichita Stănescu să-miaccepte un interviu.

Totuşi se-ntâmplă ca Nichita să seaşeze pe locul liber din dreapta mea.Asta a fost secunda magică. Din maimulte părţi ale sălii se întretăiau voci,fiecare spunându-i ceva. Nu seînţelegea mai nimic sau poate eu nu puteam percepe din pricina emoţiilor.Atât îmi aduc aminte că, la un momentdat, Nichita a spus cuiva: „Aşa s-aîntâmplat prietenului meu. Era ca şicând mi s-ar fi întâmplat mie”.

Colegul de la televiziune îmi făcuun semn discret arătând spre bolul cusupă. M-am dumirit că nu se cădea să

am aceeaşi atitudine de perplexitate.Trebuia să-mi fac curaj şi să-l întreb pe Nichita dacă îmi permite să-l servesc.Reuşesc. Abia atunci m-a observat şi el,atunci m-a băgat în seamă ca pe-o fiinţădin preajma sa. Până atunci vorbise cuoricine-l solicita, iar eu am statnemişcată ca un obiect. Stupoare. M-amângâiat pe păr spunând: „Ia uită-te laea ce dulce e!”

Ţinând cont de starea mea, totul părea extraordinar.

L-am servit, iar el mi-a spus ca şicând ne-am fi cunoscut, „mănânc foarte puţin în ultima vreme”.

După terminarea prânzului, aceeaşiîmbulzeală în jurul său, fiecare voia,

avea neapărat ceva să-i spună, iar el,regal, dar nu cu îngâmfare, lerăspundea.

De data asta mă ţineam aproapedoar, doar voi prinde momentul când,mai liber fiind, va vorbi la microfonul pe care îl târam după mine, aparatulfiind unul greoi, rusesc, îmi rupea

umărul, dar asta era piesa, iar eu aveamun rol de împlinit.

Sub viţa-de-vie, începură filmările pentru televiziune. Am asistat la ceamai specială lecţie de generozitate, dacăo pot numi aşa, sau de înţelepciune, saula comportamentul unui lord. ...Mereu ise ordona: „Nichita, stai mai la dreapta,nu, nu e bine, un pas mai în spate”, sau:„Nichita, nu e lumina prea bună, vinomai aproape, nuu, nu aşa, mai drept, săţi se vadă ochii, nu profil!” etc., iar Nichita, spre uluirea multora careasistau la scenă en plein air, nu replicanervos, nu se supăra că era mutat ca omarionetă într-un decor, nu dădeasemne de iritare nici măcar binemascată. Nichita era exemplar înreacţii. Se supunea cu o superioritate pecare o avea de la Dumnezeu, asta nu se poate construi, cum distincţia cuiva nuse poate niciodată ajusta din retuşuri demachiaj.

După filmări, mai toată lumea din jur s-a înghesuit să facă o poză cu Nichita. Nu mă înţeleg pe mine niciastăzi de ce am considerat că este

frumos să stau discret, mai la o parte. Nu m-am pozat cu Nichita, deşi măfermecase.

Măcar am avut îndrăzneala să-ireamintesc de interviu şi m-a luat de braţ, eu propunându-i să-l duc cu Daciamea spre clădirea unde avea loc o altăîntâlnire, de data aceasta un spectacol poetic. Acolo urma să găsim un locretras pentru înregistrare. N-a fost să fieaşa, secvenţa următoare din timpulscurt petrecut în preajma lui Nichita aavut o coloratură cu totul neaşteptată.Mai exact, parcă eram chiar înderularea unui scenariu cu actecunoscute/trăite din mers...

Nichita se mişca greoi, părea că pământul era un magnet şi paşii săi sedesprindeau cu greu. Ne oprim dupăcâteva secunde, el gardat de mine şi deDora de cealaltă parte. „Mamă, nu vreitu să cumperi nişte bomboane de la«cumparativă»?” – o întreabă el, ea estede acord, îndată se găseşte cineva dintrecei care ne urmau s-o însoţeascărămânând să ne vedem la salaspectacolului.

VERONICA BĂLAJ

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


18

În primăvara lui 1983, Nichita

m-a întâlnit în Piaţa Amzei. O aştep-tam pe fetiţa mea să iasă de la şcoală.„O aşteptăm împreună”, a zis el.„Vreau s-o cunosc.” Ştiam că poetuliubeşte mult copiii, spre care îl îm- pingea nostalgia după un prunc pecare Gabriela, iubita sa eternă, l-a pierdut prematur. Îl întreb pe MareleBlond: „cunoşti faptul că şi Veronicaa pierdut unul cu Eminescu?” – „Da-că spui tu, înseamnă că aşa trebuie săfi fost. Dar uite”, zice el, „suntemtocmai pe uliţa conului Mihai...”

Apare fetiţa mea cu ghiozdan,Manuela. Nichita se luminează lafaţă... „Ştii, Manuela, că suntemaproape în curtea lui nenea Slavici?”„Ştiu”, îi răspunde ea. „Şcoala meaeste vecină cu el, deşi e nou-nouţă.”„De unde ştii? De la tatăl tău, desigur.Hai cu mine să-ţi dăruiesc un premiu pentru ce mi-ai spus. Semeni cu tatăltău, ştii multe”, şi ne-am îndreptatspre cofetăria din piaţă.

De unde, de neunde, apareMircea Micu, ardeleanul. Micu îi dăun pachet. Tacticos şi misterios, cu unzâmbet de magician, Nichita scoate

din el un exemplar de carte şi aşterne pe pagina de titlu următoarea poezie:„Pentru Maria Manuela Rusu”:

Vrăbiuţa din Atlant duce-n cioc un elefant vrăbiuţa cum se ştieare Atlantelărievrăbiuţa de niciunde ţine un mănunchi de undece se zbat şi ciripescmai pe jos pe subcerescvrăbiuţa din copac ţine-n cioc un curcubeubeau culori din el şi euvrăbiuţa cea mai scumpă stă în piept la tine, dragă şi-i tăcută şi se zbateinimă bună la toate

Nichita cel Stănescu

„Păcat că nu e aici şi Moş Tom săsemneze şi el pentru Manuela”, ziseCel Stănescu.

Cartea este intitulată Carte deCitire, Carte de iubire, autorii fiinddoi, Nichita Stănescu şi GheorgheTomozei, apărută la Editura Facla dinTimişoara, în 1980, şi i se adusese unstoc restant la rugămintea marelui poet. Ilustraţiile aparţin lui JanosBencsik.

Nichita Stănescu ne părăseşte în

cumplitul decembrie 1983. Înfebruarie 1984 îmi dau întâlnire cu

Gh. Tomozei într-un salon de laamintirea marelui nostru prieten, sărestaurantul Berlin, acesta îngheţat caun frigider. Îl rog pe Tomozei ca, încompleteze şi contrasemnezeautograful lui Nichita de pe cartea lor.

Tomozei, emoţionat de eveniment şizgribulit, scrie: „Pentru Maria-Manuela Rusu, 1/2 autograf, cudragostea întreagă a lui Moş Tom,Berlin, februar 84.”

Şi uite cum „Vrăbiuţa” lui Nichita,după alt decembrie friguros şisângeros, 1989, a ajuns în zbor înAmerica, nu departe de Atlanta prevestită de marele Nichita.

M.N. RUSU ____ În facsimil: Autografele lui Nichita

Stănescu şi Gheorghe Tomozei (MoşTom) (Colecţia M.N. Rusu)

_____________________________________________________________________________________________________

→ Paşii poetului sunt greoi din nou,din nou pare că vrea să rămână lipit de pământ, ori el are magnetism, ori pământul e magnet pentru el…Ajungem în fine la maşina mea, îl vădlângă mine, Doamne, chiar e miracol totce se petrece, îmi spun în sinea mea, oelevă îi dă un buchet de flori pringeamul deschis al uşii, iar Nichita îmi

spune: „se dăruieşte”, şi-mi întindeflorile. Asta chiar nu m-am aşteptat.Scenariul e plin de surprize. Încântată peste măsură, pornesc motorul, plecăm,sunt grozavă, până ce… ne pomenim încurtea bisericii. Era vina mea că nuavea gard?? Nu, era doar exaltarea meacare dirija aşa că, în loc să ajungem lasala de spectacole, sunt nevoită săopresc şi să-mi cer scuze: „Vă rog... măiertaţi… am greşit drumul...”, îngaimdezolată, dar brusc, scenariul ia altăturnură. Nichita îmi spune să stăm oclipă să-mi explice diferenţa întregreşeală şi eroare. Îl ascult. Uimită,fericită că am un moment în plus lângăel. Ţin minte exact teoria sa expusă

atunci, şi mă felicit că am avut, însfârşit, curajul să-i fi propus sărealizăm interviul acolo, în curtea bisericii, în maşina stând… Şi aşa afost.

Prima întrebare se referea la faptul cănu se supără că toată lumea îl apeleazăsimplu, pe nume, fără niciun protocol.Răspunsul său, că poate cineva să ţi se

adreseze cu majestate sau zeci dedumneavoastră şi să te dispreţuiască evalabil şi alte argumente a mai adăugat,dar nu asta aş vrea să subliniez, cicalitatea sa absolut specială. Nu e cazulsă uzez eu de adjective şi calificative…sunt alţii care i-au fost în preajmă multăvreme şi l-au cunoscut în diverseipostaze…

După această secvenţă, am plecat şiam şi ajuns totuşi la sala cu pricina,arhiplină, păzită la intrare aşa încât,când cineva strecurat în urma noastră pescări, gândindu-se că un poet aşa demare e şi bogat, i-a cerut bani de ţigări, Nichita nu s-a mirat, nu l-a lăsat pe paznicul de la uşă să-l bruscheze pe

bietul rătăcit în zona întâlnirilor poeticeşi i-a dat banii.

În seara aceea am stat la masă lângă poet, dar e un fel de-a spune, căci elcomunica mereu cu toată lumea… arecitat… scria câte ceva în versuri peşerveţelele de masă, aş fi putut păstraunul care nu zbura spre alte mese, dar...nu am găsit c-ar fi fost un gest

frumos… Păcat!A fost lângă inimile noastre şi apoi…mult mai târziu, în decembrie 13, la ora7,30 dimineaţa, când, la televiziunefiind, în Bucureşti, cu un reportajrealizat la Timişoara, dar care se montaşi se prezenta la singura televiziune, amintrat în camera de montaj şi am văzutcă doamna de acolo plângea, amîntrebat-o de ce…

Am aflat că Nichita în noaptea aceeaîşi dezlipise definitiv paşii de pământ.

Timpul secvenţial care îmi aminteade Nichita se prefăcu într-un cercînchis.

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


19

Când în 1970 devenisemcunoscut la revista „Luceafărul” – debutasem odată cu Mircea Dinescu,Florica Mitroi… la puţin timp dupăDaniel Turcea, Ioanid Romanescu,Emil Brumaru – Sânziana Pop m-aluat de mână şi m-a dus să mă prezinte lui Nichita Stănescu, acestaaflându-se într-un birou vecin. „Dar nu ştiu cum să-l privesc pe NichitaStănescu…”, i-am spus SânzieneiPop. I-am fost prezentat, obligatoriu,dar am făcut o piruetă, bezmeticindu-mă… şi m-am retras… Bâiguiserămcâteva cuvinte, dar nu s-a legat undialog. Mă simţeam zdrobit numai

privindu-l. Era Celest. Avea o privirede Luceafăr. Nu am putut, pemoment, să dialoghez cu Luceafărul,mai ales că era cufundat în lecturaunor reviste străine. Socoteam că nutrebuie deranjat niciodată Poetul Nichita Stănescu şi mai ales de mine,care abia publicasem de trei-patru oriîn celebra revistă literară a UniuniiScriitorilor din Bulevardul AnaIpătescu nr. 15.

De fapt, după ce citeam un grupajde poeme semnate Nichita Stănescu,

nu puteam să mai scriu câtva timpnimic… Scrisese el, acolo, tot ce aş fivrut să scriu şi eu… Îmi secauversurile toate / Ca dintr-o capră fărălapte…

***Orice cuvânt rostit sau scris despre

Nichita Stănescu – devenea Poezie.Aripile Poeziei sale erau, de pe

atunci, mult mai întinse decât aripileînseşi ale Vieţii…

Aripile Vieţii lui Nichita Stănescuveneau de la Dumnezeu... Aşa cum,

iată, citând şi din Pravila de laGovora (1640), şi aripile Morţii vintot de la Dumnezeu. Toate vin de laDumnezeu…

Orice cuvânt rostit sau scris despre Nichita Stănescu… devine Poezie.

***Când în martie 1979 am mers la

Bucureşti pentru lansarea Operelor imperfecte, el a venit însoţit de EugenSimion, ploieştean de-al său, MirceaSântimbreanu – directorul Editurii„Albatros”, la care apăruse cartea – şi

de Gabriela Negreanu, redactorulcărţii (dar şi redactorul cărţii mele dedebut, Cineva mai tânăr ), în AulaBibliotecii Universitare Bucureşti...

Un loc construit special pentrulansările cărţilor zeilor...

Pe fruntea acestei cărţi, NichitaStănescu a aşezat o sărutare însoţităde autograful prezent, în urma căruiaa aşezat un semn de întrebare...zicând: „Bătrâne, lasă-l şi pe el aici, şiel există”... Care este misterul acestuisemn de întrebare? Se îndoia de însăşifiinţa sa? De însăşi Poezia sa?

Autograful aflat dedesubt, al luiSorin Dumitrescu, pictorul şi teologulcare i-a însoţit volumul de versuri cuilustraţii, confirmă şi el autenticulmomentului...

Orice cuvânt rostit sau scris despre Nichita Stănescu... şi atunci, dar şiacum, este Poezie...

***

În 1983, trupul Poetului a fostdepus în holul Casei Scriitorilor dinCalea Victoriei 113 (când au sosit, îndata de 16 decembrie, şimaramureşenii cu crucea-troiţă delemn împletit care încă mai vegheazăla „Bellu”), la fel ca acela al lui MarinPreda, în 1980 – am stat la catafalculSău, alături de sculptorul VladCiobanu şi de poeţii Ion Stratan şiTraian T. Coşovei, plânşi cu toţii. Subfotografia capodoperă, portret răvăşital poetului, creată de Aurel

Mihailopol, am observat încă o datăAripile Morţii lui Nichita Stănescu,de data aceasta mult mai întinse decâtAripile Vieţii Sale…

Orice cuvânt rostit sau scris despre Nichita Stănescu devine Poezie…

Am socotit că nu trebuie deranjatniciodată Nichita Stănescu… nicimăcar cu o floare… Totuşi, l-amderanjat cu această…

Tăbliţă de lut

Stau de-un veac în poezieca în pomul lui Adamşi în care creşte roduldin sămânţa ce o am

încolţeşte sub o frunzătaina lui cu ochii maristau de-un veac în poezieca în codrii seculari

printre care curge râulcând în sus şi când în josstau de-un veac în poeziace mă leagănă frumos

o sămânţă e cuvântul...se închide-n el şi tace...numai frunza guralivă

în picioare vrea să-l joace

o sămânţă am în sufletşi încetul cu încetulstrânge-n palme recompuneşi visează alfabetul

de-ar veni haiducii nopţiisă mă sfârtece de trup...tot cu gândul îmi duc viaţatot cu sufletul mi-o rup

şi tot umblu-ncet pe urmehaina nopţii tot plângând-ocu săgeţile-ncordateumbra păsării vânând-o

ceasul vechi mai bate-n apăclipele de val şi mal...se aseamănă atâteacu căderea de pe cal...

stau de-un veac în poezieîntre colţii unui lup...gura lui nemărginitădoar cu trupul i-o astup

FELIX SIMA

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


20

Anchetă „Vatra veche”Case memoriale

Vizitatorul oraşului Ploieşti are posibilitatea de a alege

diverse obiective turistice, între care un loc de seamă îlocupă muzeele. Ca iubitor de poezie, va păşi desigur peurmele poetului Nichita Stănescu. Va avea totuşi nevoie deo hartă pentru a găsi relativ repede strada care-i poartănumele, în zona numită de localnici Piaţa sârbească.

Văzând, din stradă, dincolo de gardul care o înconjoară,casa înfiorată de razele soarelui, îţi aminteşti o descriere:„1933. Se naşte în casa părinţilor săi, la 31 martie, Nichita Hristea N. Stănescu. Era o primăvară neobişnuit de călduroasă, cu mult soare, totuşi în camera de la stradăinundată de lumină, ardea vesel focul în şemineul de unmodel cu totul aparte, acoperit cu faianţă şi marmoră, făcut după gândul lui Nicolae Hristea, tatăl poetului, om

cu gust şi cu plăcerea lucrurilor rare” (AlexandruCondeescu, Secvenţial biografic, în Album memorial Nichita Stănescu, Bucureşti, 1984, p.16).

Îndată ce intri în curtea muzeului, eşti întâmpinat demuzeograful care te informează despre construcţia clădirii.În anul 1927, Nicolae şi Gheorghe, fiii abagiului(prelucrarea hainelor groase de aba) comersant Hristea M.Stănescu, construiesc „o casă albă, cu un singur cat,construită temeinic, bătrâneşte, fără ostentaţiaornamentelor majorităţii clădirilor ridicate între războaie. Arhitectura ei simplă şi echilibrată, amintind de cea acaselor ţărăneşti din satele de la câmpie, arată că stăpânul ei trebuie să fi fost om gospodar, cu simţul

frumosului, ştiind a cântări cu măsură, dar fără zgârcenie, preţul fiecărui lucru.” (Dan Alexandru, Fişe pentru o viaţăa poetului, în Album omagial Nichita Stănescu, Bucureşti,1984, p. 14)

Curiozitatea de a pătrunde în casă esteextraordinară. Oare ce s-a păstrat din locuinţa propriu-zisăa familiei Stănescu? Aflăm că Nicolae (Călae) Stănescu, înanul 1931, se căsătoreşte cu Tatiana Cereaciuckin, careaduce pe lume, vineri 31 martie 1933, ora 12, pe Nichita(Nini), viitorul mare poet al „necuvintelor” şi după cinciani pe Maria Elena Doina, ca în 1943, familia să adopte unnou membru, pe Cristina. Desigur o mare supărare acuprins familia Stănescu când, în anul 1950, prinnaţionalizare, casa este confiscată, iar familia evacuatăsilită să locuiască pe la rude. În anul 1952, membriifamiliei revin acasă, în calitate de chiriaşi, într-un spaţiu

restrâns. Trecând peste anii privind istoria casei, în iulie1998, casa este cumpărată de Ministerul Culturii şi trecutăîn administraţia Muzeului Judeţean de Istorie şiArheologie Prahova. În anul 2000, începe realizarea proiectului de restaurare şi amenajare a muzeului printr-ofirmă din Ploieşti, condusă de ing. Uţă Sergiu Băicoianu,fost coleg de liceu al poetului. În ziua de vineri, 13decembrie 2002, se deschide oficial Muzeul Memorial„Nichita Stănescu”. Având în vedere că poetul s-a născutşi a trăit în această casă, muzeul ar avea justificatădenumirea de Casă Memorială. În general, muzeelememoriale sunt acele instituţii care organizează expoziţiiîn memoria unei personalităţi fără ca respectiva personalitate să fi locuit în clădirea respectivă (ex. MuzeulMemorial „Mihai Eminescu” din Iaşi, Muzeul Memorial„Panait Istrati” din Brăila etc.)

Aşezate în şir, încăperile sunt luminate de ferestremari ce împart armonios orizontalitatea faţadei aproapeascunse privirii, vara, de frunzişul copacilor şi al bolţii devie. Fiecare cameră are specificul ei. Prima în circuitul

vizitării este dormitorul în care s-a născut poetul.Vizitatorul poate cerceta cu privirea fotografii originale alecopilului Nichita. Patul este străjuit de o icoană deosebită aSfântului Gheorghe. Pe pat se află una dintre jucăriile preferate ale copilului Nini, un ursuleţ din pluş. Vizitatorii-copii sunt încântaţi, iar cei maturi sunt miraţi să afle că poetul avea o asemenea jucărie. Oare ei uită că şi el a fostcopil!? Urmează celelalte încăperi: biroul, holul, sufra-geria, sala documentară, bucătăria, mobilate cu piese ce-auaparţinut familiei Stănescu. O parte din mobilier a făcut parte din zestrea mamei Tatiana, fiind adus din Rusia.

Toate exponatele din muzeu învăluie vizitatorul înatmosfera copilăriei şi adolescenţei poetului Nichita

Stănescu. Câteva piese-simbol se regăsesc în opera sa – patul, pianul, biroul de lucru cu dicţionarul de rime, cărţilefundamentale, pendula care i-a bătut ora sosirii pe lume, piesă bine conservată, care, şi acum, cu sunetul ei plăcut,măsoară curgerea timpului. Deosebite sunt pentru iubitorii poeziei lui Nichita Stănescu exponate precum: verighetele părinţilor, un extras din registrul stării civile din 1933,foile matricole ale lui Nichita, premii şcolare, maşina descris, premiile internaţionale de poezie, câteva manuscriseşi cărţi cu dedicaţia poetului, apoi o tablă de şah, la care Nichita juca împreună cu tatăl său, câteva goblenurilucrate de mama sa. În bucătărie, vizitatoarele pot fi atrasede... o carte de bucate. Este ediţia a treia a cunoscutului

volum Carte de bucate de Sanda Marin, cu multeînsemnări ale mamei Tatiana. Între curiozităţi, se numărăaparatul telefonic folosit de familia Stănescu, din camerade zi. Curiozitatea constă în faptul că s-a păstrat şi astăziacelaşi număr de telefon la care odinioară a vorbit Nini.

Pianul aminteşte vizitatorului, care cunoaştemărturisirile mamei, că lui Nichita „îi plăcea atât de mult pianul că, atunci când venea de la şcoală, îşi azvârlea şapca şi începea să zdrăngănească până îmi spărgeaurechile. Pianul era instalat pe un hol, lângă bucătărie şieu trebuia să-l aud. Cânta mai ales cântece la modă”(Tatiana Stănescu, Vorbeşte mama poetului, în volumulcitat, p. 10). O asemenea stare de spirit probabil că mai

este astăzi când, de câteva ori pe an, la casa lui Nichita, seadună foşti colegi şi prieteni de-ai poetului, depănândamintiri, citind poezii... →

LUMINIŢA CORNEA

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


21

Bucurie albă

Nu surpaţi malul arsal Dunării Moesicecu alunecări neprevăzute Nu întrerupeţi firul luminiidesfăşurat vremelnic peapeca o permanentă veghea bucuriei albe Nu aruncaţi cu pietreîn apele limpezica puritatea gândului decopilspre a nu vă schimonosichipulşi pentru a nu trezi vârtejuldin adâncul apelor cu spargere surdă la ţărm

Am devenit insulă

Ape au inundat către mine pietrificatăam devenit insulă.Mă îndeletnicesccu împletitul razelor sub formă de cunună pentru a încorona zeiicerşetorii, poeţii...

Am crescut prin fântâni

M-am târât ca iedera.M-am agăţat de morminte.Am crescut prin fântâni bâjbâind adâncul.M-am târât peste umbre.M-am târât peste timp

Vremea trece prin vene

M-ai întrebat tu, corpule,

de ce vremea trece

prin vene, caldă ca varafierbinte iluzie a vieţii pierdută în ape ?

Surâsul tristei Veneţii

Nu-ţi cunosc chipulL-am pierdutS-a deformat.Te-am căutatcu ploaie de priviricu viaţa în mâini

cu surâsul tristei Veneţiiîn inima oceanului. Nu erai...

Arca

Vântul roşiaticondulează viaţaca o frunză.Arca pluteşte nesigur navigând în plânsetullumii.Umerii se năruieca malurilealbiaochiul.Lacrima lumiicurată se sparge Nu surpaţi malul

Pernă cu amintiri, albă,pe valuri

Pernă cu amintiri, cu vise pluteşte pe apa sâmbetei,

albă pe valuri, încet unduindluminaviaţa ascunsă în perna cuaer adormită pe veci.…………………………însăşi viaţa navighează pe apa sâmbetei pletele îmbrăţişândînchipuiri de noapte prealucitoare năluciri desomncu mii de feţe schimbate

Pernă de ploaie

Am căzut pe o urmă de vânt

pe-un covor de frunziş pe o pernă de ploaieam adormit...

Păsări cu aripi de gheaţă

Mi-au înflorit degeteleîn această iarnă.Palma s-a transformatîn cuib pentru păsăricu aripi de gheaţă...

În pătratele rotunde

Negre lacrimiîn pătratele rotundeSuflet alb în ceaţa verdeStrigăt mutîn toamna curbăMor cuvintele născute pe nisipuri şi pe apePăsări curbecresc din marenoaptea moare alb încet

toamna curbă plângeseceta iubirii reciAlb şi rece se topeşte

sufletul rotund în toamnăcheamă păsărizbor de viaţă şi de moarteîn pătratele rotunde.Dorm copacii fără ramurivis ascuns la rădăcinăumed zâmbet pe cărări cu stropi de visemor şi petele albastreînecate-n sunet trist.

De vorbă cu Romana (unfel de interviu) – Ce este zidul? sprijin, protecţie,stabilitate, taină,noapte.Sunt umbra lui.E moartea însăşi pentru

tine. – Ce este marea? loc tainic,desfăşurare,risipă de spaţiu,hăul,adâncul orbitor pe ţărmul măriisunt la mijloc,absurdă medianăMarea e viaţă pentru tine

Muguri de apă

Sunt cerşetor-plantăla marea cea moartă.Din umeri crescacvatice plantemuguri de apă pământ amar mâna ca melculgăoace.Tălpilerădăcini de calvar.

SUZANAFÂNTÂNARIU

_________________________________________________________________________________________________

→ Organizatoarea întâlnirilor este Fundaţia „NichitaStănescu” din Ploieşti, înfiinţată în urmă cu vreo douăzecide ani.

Atmosfera caldă a muzeului în care totul estearanjat cu mult gust, rafturile cu cărţile poetului şi biblioteca familiei, tablourile, fotografiile, totul estecompletat prin excelenţă cu înregistrările video atât deinspirat prezentate în sala documentară. După ce a revăzut

chipul poetului şi l-a ascultat vorbind, vizitatorul părăseştemuzeul având în suflet cuvintele lui Nichita: „Prefer privirea înainte” sau „Nevoia noastră fundamentală este

nevoia de timp. Principalul nostru drept este dreptul latimp”.

Încet, ne îndepărtăm de casa în care a fostdescoperit sensul iubirii. Nichita rămâne în noi. Rămâne alnostru prin opera lui. „În urma mea rămân cuvintelemele...”, spunea Nichita. Cuvintele lui ne urmăresc şi neamintesc mereu, recitindu-i opera, cine a fost NichitaStănescu, poetul care, la decernarea unui mare premiu, îşi

mărturisea crezul artistic: „prin încoronarea unui om carevisează şi gândeşte în limba română, se adevereşte, încă odată, spiritualitatea plină de dor şi dumnezeiască a poporului român” ( Ars poetica, în volumul citat, p. 118).

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


22

(II)

Cu alte cuvinte, Eminescu este peteritoriul individualului, aldesfăşurării istoriei, acolo undeacestuia i se solicită, din perspectivauniversalului, deschiderea către particular şi accesul, prin dublamişcare particularizantă, la universal.Intuind de la început mişcările princare istoria atinge rareori, în clipelesale preafericite sau poate dimpotrivănefericite, ontologicul, relevabil înceea ce s-a numit mai târziuistoricitatea istoriei, Eminescu va

susţine că poporul are geniu. Fără săstabilim contextul romantic în careideea de geniu se afla în întreaga sastrălucire în teoriile marilor spiriteeuropene, chiar până la deformare şisuspectarea ei de Hegel, să subliniemcă Eminescu nu şi-o arogă sieşi (sauunui alt individ), ci poporului său,fără a o exclude celorlalte popoare. Elo va particulariza şi, prin aceasta, o vadeschide universalului. Ea va deveni, prin osmoza axiologică, definitorie pentru o naţiune şi, în cazul fericit,

operă eponimă a acesteia, ceea cemetaforic am putea numi, cariatidă a

istoriei . Dar aceasta se va lumina abia pe curbura celui de-al treilea „cerc” almişcărilor dialectice şi ontologice.

Întors cu faţa spre individual,spre structura social-istorică a epociisale, Eminescu va căuta să lesurprindă seturile de „interese” carele determină şi cât din lumea „reală”,nealienată, se deschide unui raportdialectic, fie şi prin mişcarea„vicleană” a universalului. Chiar dacă

„viclenia” la început pare a aparţinedoar individualului, se va deconspira post festum că ea aparţine univer-salului. De aceea ideea de geniu

naţional i se va părea în epocă poetului ca absentă. Deci, structura relevându-i un raport de noniden-

titate între geniu şi popor .Se ştie că Eminescu, numit

„conservator ” de cei care nu l-au citit,sau l-au citit superficial, s-a situattotdeauna dincolo de „ partizi”; ceeace avea importanţă pentru el şi pentruconştiinţa de sine a naţiunii era să nuse absolutizeze şi unilateralizezecontradicţiile, „ să nu se creeze un

______________________________ abis din ce în ce mai mare între fiinţaistorică a neamului nostru şi oamenii

ce guvernează.” (Timpul , 13 ianuarie1881; M.E., Opere XII, p. 26).Contra acestor coliziuni, poetulcheamă raţiunea dialectică şi istoricăspre a face „auzibilă” realitateasocial-istorică românească, dincolo dealienările şi precarităţile ei, în şi cu procesualitatea sa, desemnată – cumlasă a se înţelege – prin geniulnaţional al poporului român.

Contradicţia fundamentală arespectivei epoci de tranziţiune, cumo defineşte el, este cea dintre clasele

pozitive (şi istorice), care se află înraport direct cu munca, şi păturilesuperpuse (surplantate poporuluiromân) şi care nu se află în niciunraport cu munca, ci numai cuconsumul. Cele din urmă, înstrăinatede fiinţa istorică a poporului nostru,surde la organicitatea dezvoltăriiacestuia, datorită subiectivismului şifazei formaliste (v. teoria formelor fără fond), îl introduce într-o uitare aistoriei, a trecutului şi identităţii sale.În urma analizelor concret-obiective,

filipice peste filipice adresează poetulcontra „meseriei lucrative a patrio-tismului”, de sorginte neofanariotă.„ Pentru ca poporul să-şi fi păstrat puterea lui de reacţiune în contraepocii turpitudinilor – scrie înTimpul din 19 februarie 1881 – s-ar fi căzut să nu avem epoca de aur a fanarioţilor, în care Giani, Cariagdi,Carada şi C.A. Rosetti, în linie suitoare, s-au îngrijit a stârpi dinrădăcini sentimentul de demnitatenaţională.” (M.E., op.cit ., p. 74).

Analizele sale minuţios executate şi profund implicate în celulele vieţiisociale evidenţiază o cancerizare a

proceselor vitale ale naţiunii. În Timpul din 21 februarie 1881, pornind de la Expunerea situaţiunii , raportul prefectului de Bacău, A. Vidraşcu, puneacest fenomen într-o lumină alarmantă. Nu numai că gospodăria ţăranului,„industria lui de casă”, frumoasele datinistrămoşeşti statornice ca şi caracterul şilimba au sleit şi s-au stins, dar „în loc arămas golul sufletesc, mai amar şi mai greu de suportat decât chiar sărăcia.”(M.E., op. cit ., p. 78).

Din perioada studiilor universitarevieneze, o adnotare devine revelatoare pentru profunzimea gândului întrurealitatea social-istorică a ţării noastre; elsurprinde, de la altitudinea conştiinţei de

sine a naţiunii , că „eul nostru social amers p-o cale străină nouă înşine – străină românismului”, iar de la cea a

conştiinţei pentru sine a naţiunii , că„ s-a călcat într-un materialism cras”, şi,cum „extremele s-ating ”, este posibil „ săne aruncăm în oceanul idealismului filosofic al lui Fichte – poetic al lui Klopstock…”. În această fază, poetul nucrede că ar „exista între români un geniuatât de putinte care să vrăjească navaromână cu cântecul ideilor sale pe caleade mijloc”; el se împotriveşteunilateralităţii şi abstractităţii celor douăfilosofii, în termeni hegelieni, care n-audepăşit faza abstractului intelect, pledând

pentru „ just-milieu-l raţiunii şi a(l)adevăratei simetrii.” ( Mss. 2258, 186).Aceasta este extrem de important pentruconjuncţia poetului nostru cu bătrânuldialectician german, sub cupoladialecticei raţiuni, străluminată deviziunea eminesciană, chiar din aceastăfază, prin metodul corelatelor

ontologice, revelator şi al principiului

simetriei .De la această altitudine, de armonie

dialectică a lumii, de echilibru al forţelor,Eminescu judecă dezvoltarea eului

nostru social şi, sub constatarea abateriide la cale, luminează axioma istorică: eul

nostru social trebuie să se dezvolte pecalea românismului .

În virtutea acestei axiome acţioneazăgeniul naţional al poporului. Şi din acestunghi axiomatic, poetul critică tot ceea cenu se dezvoltă pe calea proprie, dialecticăşi istorică, ceea ce nu se întemeiază pecunoaşterea stărilor reale ale ţării noastre.În Mss. 2258, 140, el scrie:„ Necunoaşterea deplină a ţării şi→

DUMITRU VELEA

______ EMINESCU (grafică în peniţă), deConstanţa Abălaşei-Donosă

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


23

Conjugarea verdelui

Însemnările noastre sunt oinvitaţie la lectură. Ce poate revelanoua lectură a unor texte literare

aproape uitate?Omul românesc (nume propus de Mircea Vulcănescu în Dimen- siunea românească a existenţei) îşiexprimă, răspicat sau subtil, întot-deauna coerent, complexitatea fiinţeiîn momentele limită ale existenţei,devenind judecătorul propriei salevieţi şi al lumii, familiarizat cu perpetuarea unei ancestrale ordouniversalis. Stancu lui Stăncilă dinnuvela Înainte de moarte de MarinPreda „înţelegea că e pe moarte”

(s.n.) şi această desluşire (lăuntrică) îihotărăşte comportamentul. Actuali-zând mental chipul doctorului, personajul dialoghează de fapt cumoartea, în limbajul ironic alautoapărării: „Domnule doctor... Maitrăiesc sau nu mai trăiesc ? Ce, maitrăiesc! Nu mai trăiesc, dar vorba...când? Când mor gata! Să-mi spunăcând, să mă pregătesc, că e daraveladracului şi cu asta. Ai murit, marescofală! Parcă se face gaură în cer,dacă moare Stancu lui Stăncilă.”

Francheţea monologului-dialog, auto- persiflarea, atenuează suferinţa perso-najului prevestitoare de moarte(„Ochii i se mişcau în cap ca şi cândgloburile lor s-ar fi rupt din găurilefrunţii...”) şi prevesteşte tensiunea

ultimelor gesturi, ale fetişizării,învestite cu rol testamentar: „Oaselemâinilor i se încordară şi vinelegâtului îi ieşiră prin piele. Serostogoli de pe aşternut şi-şi înfipseghearele mâinilor în ţărână (...) Sealătură de trunchiul dudului, îl lua în braţe, sângerându-şi unghiile, şi cudinţii începu să roadă gemând scoarţazgrunţuroasă şi neagră a copacului.”Posesiunea existenţei este puternicexprimată. Personajul întruchipeazăaccepţiunea heideggeriană despre omca „fiinţă pentru moarte”, acumulândconştiinţa morţii în timpul vieţii şimărturisind-o ca rânduială pentrutrecerea în lumea de dincolo. Consubstanţialitatea viaţă-moarte estesugestiv probată în simetria unor imagini metaforice.

Moartea lui Stăncilă esteînsoţită (în background) desuprapunerea imaginii cumpenei fântânii peste imaginea lumânării. Imanentul şi transcendentul caută puncte de reconciliere. Moartea eunduire, apa şi frunza preluând acestatribut. Omul, arborele şi apa intră înconsonanţă. Conturul fiinţei luiStăncilă rămâne în lumea de aici prineuritmia fântânii cu apa „ca vioreaua”şi a umbrei dudului, mărturisitoare deunduire şi moarte: „Frunza dudului

începu să se mişte fâşâind şi umbrelede pe pământ se plimbau alene pe faţaomului.” Personajul este fixat încosmic. Terorizată de istorie,solidarizată cu „răspunsul păstorului”,rostirea românească a existenţei şi-a

______________________________ căutat articulările în acele realităţi vii pecare istoria nu le-a putut lovi, cele carel-au fixat pe omul românesc în cosmic.Ritmurile cosmice îi veghează „statura deslavă” şi puterea lucrătoare înţeleasă „nuatât ca o putere de a scoate ceva din

nimic, cât ca o putere de a da chip cuivasau la ceva, adică ca o putere de a zidi,adică de a aduna şi orândui, din elemente preexistente, construcţiuni şi chipurinoi...”

Stancu lui Stăncilă, din galeria personajelor Întâlnirii din pământuri, nueste obedient în faţa iminenţei morţii. Cudatele personajului tragic, înfruntă limita prin toate nuanţele umanului, inclusivcele ale imprecaţiei. Doctorului care-ispulberă orice speranţă de viaţă i seadresează cu studiată fatuitate: „De unde

ştii tu, mă? – gâfâi cu turbare (...)Arhanghelii şi steaua... De unde? Deunde?...” Sensul existenţei esteconcentrat dincolo de cumpătul vremii.

VALENTIN MARICA

_______________________________________________________________________________________________

→ ignorarea tuturor întâmplărilor şi instituţiilor publice. Mai ales (cei)ce vin din Franţa publică studiiasupra diferitelor ramuri fără ca să ţie cont de cele existente în ţară şi

aplică cu o formalitate rară legi, principii şi instituţii străine laromâni, fără a şti cum se află celeromâneşti.” Implicarea în real esteuna din exigenţele dialecticii saleaplicate, cunoaşterea propriei

identităţi , o alta. Discontinuitateaabstractizată, graţie epocii detranziţie, în continuitatea fiinţeiistorice a poporului român, o relevă permanent Eminescu. Şi,discontinuitatea nedialectizată duce lao abatere alienantă a eului nostru

social, periculoasă. Răul social îşiînfige aici rădăcinile, conchideEminescu. Etnia, ca legătură cu fiinţaistorică, cu istoricitatea acesteia,

devine un criteriu relevant, vizibilîntr-un fals raport cu celula deveniriisociale – munca şi talentul – şi cu procesualitatea naţiunii şi aconştiinţei naţionale.

Cosmopolitismul devine simptomal patologiei sociale. Lipsa de simţ

istoric, un altul. Teoria compensării

este solicitată de Eminescu şi eadevine măsură în judecarea geniuluinaţional. „ E condamnat acel popor ca paginile istoriei lui să fie mânjite deindivizi străini, fără ca aceştia să

justifice prin muncă sau inteligenţă oasemenea suplantare?” (Timpul , 6august, 1881; M.E., op. cit ., p. 284).Dincolo de etnic, a fi bun român nu eun merit, „ci o datorie pentru oricecetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care este moştenireaexclusivă şi istorică a neamuluiromânesc.” Pentru Eminescu, ca şi pentru Enciclopedişti, conştiinţanaţională era „un rezultat al creşteriiîndelungat, un rezultat al principiului

conservator al istoriei…” (Timpul , 8iulie, 1882; M.E. Opere XIII, p.134). „ Păturile superpuse” nu dauviaţă acestui principiu.

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


24

Integrat spaţiului cosmopolit alIaşiului şi atmosferei spirituale de laşedinţele literare ale Junimii, IonCreangă va răspunde îndemnului spre

manifestarea deplină a exteriorului personalităţii sale, încercând să-şiintroducă în acest nou peisaj propriulsău personaj şi să se ofere pe sinedrept obiect de spectacol. Dupăintuiţia remarcabilă a lui Vl. Streinu, jocul cu sens existenţial al eroilor săide mai târziu pare să devină pentrucondiţia de nou-venit la oraş a fecio-rului lui Ştefan a Petrii Ciubotariuladevăratul său model de comporta-ment. Aplecarea spre politică a insti-tutorului, cu întreaga recuzită a „dis-

cursurilor” sale deşucheate, sfidareaautorităţilor şi certurile cu înalteleforuri ecleziastice îl vor recomandacu repeziciune pe fostul elev al luiTitu Maiorescu, şi încă unul dintre ceimai buni, de la Şcoala Normală TreiIerarhi ca pe un personaj de o ului-toare mobilitate socială, apt să se in-sinueze în cele mai insolite situaţii. Înipostaza ingenioasă a orăşeanului „pedos”, răzvrătitul şi jovialul diacon seva identifica prin isprăvile sale ex-centrice cu imaginea vie a nonconfor-mismului, pus să-şi execute rolul deerou carnavalesc. De pe acum, exis-tenţa ieşeană a humuleşteanului seremodelează din mers, cursul acesteischimbări ritmând cu fixarea tot mai profundă a figurii ambivalente a unuiCreangă pe cât de simplu ca om peatât de complex şi de special ca personalitate.

După caterisirea din cler sau,aşa cum stă scris în procesul-verbalîncheiat la întrunirea Sinodului cano-nic în sala Mitropoliei, în ziua de 5noiembrie 1872, „exclus din catalo- gul clericilor bisericeşti, şi pentrutotdeauna neadmis în cler ”, după 13ani de carieră didactică şi ecleziastică,rămânând, la cei 35 de ani ai săi, cuun copil de crescut şi fără adăpost,Ion Creangă este integrat în învăţă-mânt în mai 1874, cu începere de la 1septembrie, de acelaşi Titu Maio-rescu, care-i fusese profesor şi direc-tor, distingându-l cu premiul întâi laabsolvire. Ajuns institutor la Şcoalade Băieţi Nr. 2 din Păcurari, excentri-cul diacon „caterisit” face o strălu-cită carieră de dascăl, dar şi de autor,în colaborare, de manuale de mare

______________________________ răspândire. Părăsit de Ileana (Elena),fiica preotului Ioan Grigoriu, după ocăsnicie prematură, Creangă locuia lamarginea Ţicăului din Iaşiul dealtădată, de unde făcea o oră la dus şialta la întors, când mergea la şcoală şivenea acasă obosit. Aici avea o casă,

unde, spre a-şi întregi noua„gospodărie”, o aduce ca ţiitoare peTinca Vartic, care i-a supravieţuit şis-a remăritat, moştenind atât casa,vestita bojdeucă, evaluată la şapte miide lei, cât şi o sumă de bani lichizi,din care fiul, căpitanul ConstantinCreangă, celebrul autor al foiţei deţigară, a cheltuit o bună parte pentruapariţia la Iaşi, între 1890-1892, a primei ediţii a operei sale în douăvolume, Scrierile lui Creangă, cu o prefaţă semnată de A. D. Xenopol şi

cu o biografie de Grig. I. Alexan-drescu, primul biograf al scriitorului.Distanţa faţă de centrul oraşului,uliţele noroioase, casele mici, încon- jurate de garduri de lemn şi linişteaŢicăului îi ofereau noului institutor un bun paliativ pentru acel spaţiurustic al Humuleştiului. Formată dindouă odăi, una lipită pe jos cu lut, cala Humuleşti, casa de aici l-amenţinut pe tărâmul unei copilării prelungite după tiparul rustic. „ Înbojdeuca unde locuiesc eu, după cum

o descrie Creangă în ultima epistolăcătre Titu Maiorescu, dorm afară şi pe vremea asta, în 18 spre 19 septembrie. De veţi avea răbdare, căbunătate totdeuna aţi avut, veţiîntreba poate, unde-i bojdeuca mea?Vă voiu răspunde respectuos: înmahalaua Ţicăul de sus, nr. 4 (dacă se mai poate numi stradă ohudicioară dosnică) plină de noroiu pân la genunchi, când sunt ploi mari şi îndelungate, zise şi putrede, şi la secetă geme colbul pe dânsa. Iar

bojdeuca de căsuţă în care locuiesceu de vreo 18 ani e de vălătuci şi povârnită spre cădere pe zi ce merge,de n-ar fi răzămată în vreo 24 de

furci de stejar şi acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiţă toatăhrentuită, iară vara într-un cerdăcel din dos, începând de pe la maiu şi sfârşind pe la octomvrie, când estevremea bună cum îi acum. Aşa m-amdeprins”. Aici trăia şi scria, ca un pitoresc personaj de basm din Iaşiulde altădată, îmbrăcat într-un halatţărănesc, până la pământ, croit din„ pânză de ţară, cu mânecile largi şideschise la piept ”. Creangă scriaiarna, în pat, rezemat cu spatele de perete, iar vara în cerdacul din spateal bojdeucii, pe o saltea, „în mijlocul a o mulţime de hârtii, note, caiete,împrăştiate în toate părţile, cu târăiţiiîn picioare şi cu pirostire albă pusăîn patru în jurul gâtului ca să scapede sudoare”. În „vestitul cerdăcuţ ”,

printre cele douăsprezece mâţe ale sa-le , îl găseşte şi Smărăndiţa, fiica preo-tului Ioan, când îl vizitează odată în bojdeucă. „Trăia în Ţicău, va mărtu-risi aceasta, într-o căsuţă cam hren-tuită. L-am găsit în cerdac, scria.”

Descoperit de M. Eminescu cătresfârşitul lui iulie 1875, cu prilejulunor consfătuiri cu învăţătorii, povestitorul este introdus în cenaclulJunimea, inaugurându-şi ciclul de Poveşti cu lectura povestirii Soacracu trei nurori, publicată de îndată de

către Iacob Negruzzi în numărul din 1octombrie 1875 al Convorbirilor literare. Supusă la o interpretareîmpinsă în mit şi legendă, existenţalui Creangă va oscila tot mai vizibilîntre două lumi, pe care el însuşi, prototip al firii nesofisticate, pare a lefi ţinut la distanţa extremă: pe de o parte atmosfera neconstrânsă de laJunimea, în cercul rafinaţilor cărtu-rari, unde fusese adoptat şi era as-cultat cu un nedisimulat interes, iar pede altă parte bojdeuca din Ţicău, din-

spre care legătura cu „spaţiul-cuib” şicu starea de spirit a copilăriei va fi percepută numaidecât ca un complexde structuri de care nu se va mai putea dispensa. Înţeleasă dintr-o atare perspectivă, plecarea lui Creangă dinsat capătă semnificaţia unei şotiiasumate în mod creator, iar adeziuneasubversivă şi critică la Junimea, „cutoate trăsnăile lui neconformiste” (P.Constantinescu), echivalează cu unact de adopţiune. Acceptarea lui entu-ziastă de animator „povestaş”, dar şi

faima oarecum deocheată ce îi vaînsoţi încadrarea va face din Creangă, pe rând, „un Moş Bodrângă, un→

MARIN IANCU

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


25

Popa Duhu, un Moş Nichifor Coţcariul, un Dănilă Prepeleac etc.,adică un personaj-sumă a lumii lui.”(Vl. Streinu). Dualismul acesta pronunţat se explică atât prin datulgenetic al persoanei, cât şi printr-unimplant cultural în climatulspiritualizat al Iaşiului şi al Junimii,unde va exista, asemenea acestora,„din negura timpului.”

Ţăran la înfăţişare şi în compor-tament, spiritual, vesel, libertin şiinsinuant, cu o reală înclinaţie spre jovialitate, maturitatea lui echivaleazăcu o copilărie prelungită după tiparulrustic, astfel încât, hrănit de gustulepocii şi al atmosferei junimiste,Creangă sporeşte ca scriitor dupăfiltrul cultural, temporal sau spiritualce i se aplică.

Ţinând de acum, în egală măsură, şide lumea de „dincolo” şi de „din-coace”, universul de glume şi măscărice se naşte odată cu vorbele scrii-torului pare să fie chiar lumea sa de provenienţă. O genealogie comică sesubstituie uneia biografice, efortulsău de individualizare fiind din nouanulat de o percepţie colectivă mis-tificantă. În noul său mediu de adop-ţiune, Creangă apare răsărit direct dinlumea experienţelor propriei saleexistenţe, cu întreaga suită pitorească

a suciţilor şi bufonilor populari cecondimentează peisajul social şi predispun la o atitudine estetic-spectaculară.

Înfăţişându-se aristocraţilor juni-mişti un fel de Păcală rătăcit printreei, un jucător care „ joacă pentru că el însuşi este o jucărie” (Michel Butor),Creangă devine tot mai pasionat să poată aţâţa o atât de imensăcuriozitate prin caracterul neobişnuital întâmplărilor şi al caracterelor evocate. „ Ion Creangă, scria Petru

Rezuş, juca pur şi simplu teatru în faţa «cinstitelor feţe» de la Junimea. Era un ţărănism de paradă, îngroşat de scriitor anumit , ca să placă.”

Cum în orice portret se strecoară şicâte ceva dintr-un portret ipotetic, se poate spune că, aplecat mai degrabăspre viaţa exterioară şi mai puţinasupra lui însuşi, fără ca preceptulsocratic să reprezintă negreşit unimperativ moral, Creangă nu este unspirit care să privească lumea dinînălţime şi să-i descopere părţile bune

şi rele cu raţiunea şi profunzimeaunui gânditor.Ca artist, privit în raport cu

condiţiile epocii sale, Creangă se

identifică cu societatea în mijloculcăreia trăieşte şi pe care, în joculacestei existenţe duplicitare, o descrieîn stilul său personal. „ La Creangă, va remarca Steinhardt, tot timpul parea fi ziua lăsată să ne veselim şi să nebucurăm într-însa.” În faţa înalteiadunări de aristocraţi, unde „ţărăniile”sale erau considerate ca atare, chiar dacă gustate, Ion Creangă este hotărâtsă-şi facă rolul său de membru algrupului, niciodată descoperit pe de-a-ntregul, împărţindu-se între o exis-tenţă de personaj şi una de autor alacestui personaj. Contemporanii careau scris despre scriitor îl prezintă ca

______________________________ pe un ins „ guraliv”, „căutând scan-dalul cu lumânarea”. („Creangă,care în felul său era cât se poate de guraliv” – N. A. Bogdan; „vorbăreţ de fel ” – Th. D. Speranţia).

În climatul ameninţat de provin-

cialism al Iaşiului, la care scriitoruladeră cu o neprefăcută mândrie, por-nirea spre şotii, plăcerea jocului şi bucuria spontană de a trăi alcătuiauelementele de atmosferă care îmbo-găţeşte repertoriul de situaţii ,,scanda-loase” ce configurează mitologia co-medio-grafică a acestora. Ajunseserenumit pentru voioşia lui, din mo-ment ce acelaşi N. A. Bogdan vamărturisi ulterior că „ Iaşul întreg varăsuna de glumele sau poznele ce le stârnea el.” Predispoziţia spre glumă

şi anecdotă îl aduce pe „ ghiduşul şi pâclitorul ” humuleştean de la peri-feria Ţicăului spre centru, declanşândspectacolul comediografic, cu toateilariantele lui răsturnări de situaţii.Ajungând „să-şi joace personajul” printre oamenii subţiri de la Junimea, precum Maiorescu, Negruzzi, Pogor sau Carp, Creangă îşi preia cu ade-vărat accepţiile de personaj coţcăresc.Antrenant şi şugubăţ, rolul acestuiadevine un factor de echilibru, dove-dind într-un fel cu totul insolit com-

plementaritatea dintre cele două tipuridiferite de cultură.Prototip al firii nesofisticate a celor

„de jos”, sfătosul Creangă opune

culturii „culte” snoava populară şiadevărul spus neaoş, fără ocol.Universul de glume şi măscări ce senaşte odată cu vorbele lui pare să fiechiar mediul său de provenienţă.Exuberant şi mereu cu câte o poantăde umor, conştient că lumea face hazde el, animatorul de moment al cer-cului junimist mimează un personajutopic, care, în fond, acolo nu arecum exista.

Intuim aici o subtilă relaţie întreintenţionalitatea omului care (se) joa-că şi circumstanţele în care e jucat, un joc al libertăţii şi al destinului, deve-nit, în ultimă instanţă, un joc ostil. „ A juca” şi „a fi jucat ” este ecuaţia lacare putem rezuma de acum înaintedestinul histrionic al lui Ion Creangă, perpetuarea convenţiei carnavaleşti

întreţinând regimul tragic al eroului,care rămâne condamnat la o existenţă bufonă ambiguă şi vinovată.

Preluând de la Anton Pann spiritulnastratinesc, în notele sale de parodieşi dispoziţie glumeaţă, Creangă surprinde realitatea vie a unei societăţi întoate varietăţile individualităţilor şiîntâmplărilor ei.Cu o experienţă profundă a inimiiomeneşti şi cu o bună cunoaştere acaracterelor, Creangă petrece cu oînflăcărare inepuizabilă. Este univer-

sul prostiei şi a lăcomiei, a vicleniei şiignoranţei, lumea „boaitelor celor făţarnice”, în mijlocul căreia,asemenea lui Rabelais, se mişcă cudezinvoltură, conturând o imagine aisteţimii, veselă şi încântătoare înforme, în cuvânt şi în gesturi, vorbele de duh şi ironiile oferindu-i faima deom spiritual.

Prin replicile care provoacă dintr-odată un râs irezistibil, Creangă face uzde ceea ce francezii numesc verve şiîn care se poate recunoaşte forţa

talentului în toată genialitatea lui, plină de veselie, vitală şi degajată, părând că se joacă în mijlocul unor situaţii cărora li se abandonează cu onedisimulată bucurie.

Nu ştim cât îi va fi plăcut faima degură-rea, pe care şi-o dobândise, dar cu siguranţă, devenită una din forţelesale, aceasta îl făcuse atât de popular,încât ambianţa de cuceritoare jovia-litate creată în jurul lui căpătase notede fabulos.

Dacă un Burchiello, de exemplu,

nu avea niciun haz, Creangă este, precum Boccaccio, spiritual; esteveselia comică.

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


26

Pun sub această siglă următoarele proze (le enumăr în ordinea crono-logică a publicării în revistă): Glasul inimii, Ofilire, Cântecul iubirii şi

inedita Hruba. Ele au fost gândite şiscrise acasă, în intervalul februarie1908 (demisia din armata chezaro-crăiască) şi vara lui 1909 (când reu-şeşte să treacă în ŢARĂ). Cronologicşi stilistic formează o unitate, „zes-trea de acasă”. Prin raportare la ceeace urmează, prozele debutului revuis-tic sunt importante în interiorul epiciiscurte prin aceea că arată cât de repe-de şi de „tranşant” (Ion Vlad) s-a des- părţit Liviu Rebreanu de Olly Oli-ver, pseudonim pentru Oliver Re-

brean (maghiarizarea numelui româ-nesc, Liviu Rebreanu), cel care a produs texte în limba maghiară pevremea când era ofiţer în armataImperiului. „Matricea stilistică” l-aadus pe calea cea firească, iar „zestreade acasă”, întâlnirea cu scriitorii dinţară şi primele proze publicate aici audus la conştientizarea şi confirmareanecesităţii şi normalităţii despărţirii care a avut loc.

*Glasul inimii este prima proză

tipărită. Vede lumina tiparului în„Luceafărul” sibian, nr. 21 dinnoiembrie, 1908 sub titlul Codrea. Îndiferite reeditări, poartă titlurile Lacrima, Dezertorul. Titlul Glasul inimii rămâne definitiv începând cuvolumul Răfuiala (1919).

Fără drept de apel, schiţa estemediocră. Fiind scrisă într-o tonalitatesentimentală, total lipsită de elemen-tul epic. Personajul, Codrea, este uncaz de fixaţie, dar care n-a întâlnitcondeiul potrivit. Curând, Rebreanu

va găsi resursele necesare pentru oastfel de temă.(1)

Bătrânul Codrea trăieşte în amin-tirea „păţaniilor năzdrăvane” din vre-mea cătăniei în armata Împăratului.Codrea are şapte feciori „ca şapte feţi-frumoşi” şi „toţi şapte l-au făcut deruşine, toţi şapte au fugit de la oaste”.Tocmai de aceea este tare amărât bătrânul.

Există o mare discrepanţă întredescrierea animistă a naturii şi „fră-mântările bătrânului”. Tot nerealizată

psihologic rămâne lupta dintre inimade ostaş imperial şi inima de tată.Dezertor, Ionică, feciorul cel mic,

______________________________ în urma mustrărilor tatălui pleacă deacasă. Se întoarce în cazarmă sau nu?Textul nu e prea clar. Dimineaţa, cândaflă vestea, pe bătrân îl podideşte plânsul. Finalul anulează orice urmăde dramatism din confruntarea dintre„glasul cătanei” imperiale şi „glasul părintelui”.

Cu toată mediocritatea lui artis-tică, totuşi textul ascunde printre rân-duri câteva elemente care merită men-ţionate. În primul rând, motivul fixa-ţiei (viitoarea obsesie) şi tema deze-rtării. În al doilea rând, adierea printrerânduri a „glasului pământului”. El adeterminat dezertarea feciorilor luiCodrea. Personajul narator mărturi-seşte: „C-atunci aşa era lumea. Te prindea la oaste, te ducea prin câte şimai câte ţări străine, ş-acolo te ţineacu zecile de ani. Plecai tânăr de-acasă,fără urmă de mustăcioară pe sub nas,şi te întorceai bătrân, bărbos şi toro- pit, de abia-abia te mai cunoştea cine-va în sat…”. În asemenea condiţii,serviciul militar în armata imperiuluiînsemna înstrăinarea de pământ saualtfel spus deznaţionalizare. Fugit a-casă, Ionică mărturiseşte: „– Mi-erador de casă… Că acolo-s numai stră-ini şi străinii sunt răi şi nu le pasă dedurerea ta, şi te asupresc, şi te batjo-coresc şi…”. Feciorii bătrânului Co-drea „au fost harnici, agonisitori”;„s-au aşezat bine […] şi-au găsitneveste şi frumoase şi lăptoase”. Cualte cuvinte, feciorii sunt gospodari,au ascultat de „ glasul pământului”.

Prototipul lui Codrea şi al lui Constan(Cântecul iubirii) e Samoilă, bunicul patern. Amintirea personalităţii buni-cului se pare că era atât de puternică

în mintea tânărului Rebreanu încât i-aintimidat pana!(2)

*Ofilire – „Luceafărul”, nr. 24,

decembrie, 1908. Subiectul nuvelei(fata săracă înşelată în iubire) lamomentul respectiv este total epuizatdin varii motive. Tânărul Rebreanu nu poate depăşi situaţia.

Saveta este înşelată în dragosteaei, pe cât de sinceră, pe atât de naivă,de feciorul popii. Când se convingecă „iubitul” se însoară cu alta, fata numai rezistă „durerii înăbuşită” şi searuncă în iaz. Saveta e o nubilă caretrăieşte pentru întâia oară primii fioriai erosului. Trezirea instinctului eroticeste provocată de tânărul „domn” carevorbeşte mult şi plăcut: „şi avea boierul un glas moale, moale camătasea, care te mângâia şi-ţi încălzeainima. Şi avea nişte ochi, mari, negri,cu sclipiri ademenitoare, şi pe obrazulstâng într-u drept cu mustăcioara de-abia mijită un semn.” Uşor se poaterecunoaşte imaginea zburătorului.

Iazul care închide calea apeineobosite anunţă o imagine gândită săanunţe o dramă. Din păcate, acest dra-matism anunţat şi rigoarea construc-ţiei imaginii sunt diluate prin lungireatextului, oricum sărac epic, în intenţiaanalizei „durerii înăbuşite” a eroinei.„Ruptura” din text este marcată devorbele mamei, care îşi vede fataabătută şi plânsă: „– Ce-i cu tine, fa-to? Ce te tot boceşti, parcă te-ar fi părăsit mirele?…”

Drama Savetei nu e atât părăsireaei de către cel pe care îl iubeşte, câtfaptul că a păcătuit: „Te-a bătut Dum-nezeu, neruşinato, fiindcă ai păcătu-it”, aude naratorul mustrarea de conş-tiinţă a eroinei. Există în text in nuce conflictul dintre instinctul erotic (ins-tinctul vital) şi conştiinţa morală, co-

lorată religios. O temă prea tare pentru o simplă povestire. Opoziţiadintre mustrarea de conştiinţă şiretrăirea poveştii de iubire nu areefectul scontat, devine artificioasă,deoarece trecerea de la o stare la altaeste prea precipitată. Naraţiunea, cudramatismul anulat, devine discursivăşi nu mai aparţine epicului, ci… nara-torului. Realizarea corelaţiei dintrefrământările fetei şi natură (elemen-tul acvatic), puterea de predicţie şi de-scrierea sinuciderii nu reuşesc să salte

povestirea peste pragul modestiei. Înceea ce priveşte tehnica narativă ar mai fi de menţionat că Ofilire →

IONEL POPA

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


27

e primul text în care viitorul prozator se încearcă în realizarea unor relaţiide construcţie şi de semnificaţii între„începutul” şi „sfârşitul” naraţiunii.

Pentru mica lui povestire,debutantul a avut model balada luiCoşbuc, Fata morarului, şi povestirealui Sadoveanu, Păcat boieresc.

*Cântecul iubirii (1909) – După

eşecul cu „Domnul Ionică”, trimis deacasă revistei „Viaţa românească”(schiţa e traducerea-adaptare a tex-tului maghiar „Az ornagy” – „Maio-rul”, din manuscrisul „Szamarlerra” – „Scara măgarilor” – 1907), revista bucureşteană „Convorbiri critice”,condusă de Mihail Dragomirescu, îi publică povestirea Vâltoarea dragos-tei, retipărită apoi în diferite volumecu titlul Cântecul iubirii. Povestireaîncheie etapa debutului revuistic.Proza este net inferioară textului Răfuiala, scris în aceeaşi perioadă, şicu nimic superioară Glasului inimii şiOfilire, apărute în 1908 în „Lucea-fărul” sibian.

Coroborarea datelor de geneză a primelor texte cu analiza lor stilisticăconduce la supoziţia că Volburadragostei (Cântecul iubirii) a fostscrisă la Prislop, înainte de data publicării şi cu ceva timp înainteanuvelei Răfuiala. În mod sigur, conş-tient de superioritatea nuvelei faţă de povestirea Cântecul iubirii, aflat încăacasă, Rebreanu trimite nuvela „Lu-ceafărului”. În concluzie, şi cronolo-gic şi valoric, Răfuiala se detaşeazăde celelalte proze ale debutului înrevistă. Pe aceste considerente, nu aminclus-o în acest capitol.

Povestirea cunoaşte şapte repu- blicări. Această iubire faţă de modes-ta povestire, dincolo de explicareafenomenului retipăririlor dată în alt

capitol al studiului de faţă, mai are şio altă justificare. Este prima bucatăliterară publicată într-o revistă din ca- pitală, sub girul lui Mihail Dragomi-rescu. Acest eveniment înseamnă înochii tânărului Rebreanu recunoaş-terea lui ca scriitor. În numerele din1910, „Convorbiri critice” îi mai publică încă patru proze: Proştii,Culcuşul, Golanii, Dintele. Prin aces-te realizări majore, tânărul Rebreanu aintrat definitiv în lumea scriitorilor.

Cântecul iubirii es povestea unei

drame pasionale. E seară. Focul ardeîn vatră. Moş Constan „şade piperni-cit şi tăcut, cu privirile pribege, cugândurile cine ştie unde.” La ruga

fiicei, care „răsuceşte repede-repedefirul subţire de in”, bătrânul zice po-vestea despre Minodora pentru cares-a făcut moarte de om, el fiind mar-tor. S-a întâmplat în vremea tinereţiisale, pe când era cătană în armataÎmpăratului. Nu departe de „lagărullor” de la marginea unui orăşel itali-an, era „cocioaba” în care trăia tânăraşi frumoasa Minodora. Zilnic fata ve-nea în „lagăr” cu un coş plin cu plă-cinte, covrigi. De dragul ei, soldaţiicumpărau tot ce avea în coş. SoldatulLuca s-a îndrăgostit de frumoasa fată.Despre idila celor doi ştia doar Cons-tan, care, fiind de santinelă, l-a surprins pe Luca furişându-se din „lagăr”

______________________________ spre casa fetei. Abia înfiripată, idilaalunecă spre dramă odată cu venireanoului ofiţer, tânăr, „bun şi frumuşel”.Şi lui îi cade dragă Minodora şi în unadin zile când fata veni, ca de obicei,cu plăcinte şi covrigi, o luă în braţe şi,în văzul soldaţilor, o sărută cu foc.Soldaţii au râs fericiţi, de parcă ei ar fi sărutat pe frumoasa fată. NumaiLuca strânse pumnii şi bolborosi ce-va. Totul s-a sfârşit în zilele Crăciu-nului. Locotenentul fusese găsit în

casa Minodorei cu gâtul tăiat, iar peLuca stând la masă în transă privindcum locotenentul moare.

De câte ori a fost amintită, şi mai puţin comentată, povestirii i s-au punctat sever părţile slabe: subiectulromantic depăşit, influenţa sămănă-torismului, fisurile compoziţionale,defecţiunile de limbă şi stil. Fiinduşor de identificat, nu insist asupralor, ci voi căuta să identific şi părţile bune, aşa puţine şi firave cum sunt. În primul rând, povestirea devine „vor-

bitoare” din momentul în care esteraportată la drumul parcurs de scriitor de la debutul din 1908, la publicareaîn 1920 a romanului Ion. Urmând

acest drum, se vedea cum prozatorulse desparte de romantismul (decorul, portretul personajelor, finalul melo-dramatic) primelor texte. Pasajele de-scriptive care pot fi acuzate de exces„baroc” (vezi în special începutul şisfârşitul povestirii) sunt totuşi nece-sare pentru a crea o atmosferă care săexprime ieşirea din prezent şi cobo-rârea în amintire. E drept că „începu-tul” putea fi mai concentrat şi maisubtil stilistic, iar elementul predictivmai puţin strident. Textul suferă deinsuficienţă epică, acordându-se aten-ţie prelungită procesului „căderii” înamintire. Firul epic, atât cât există, efragmentat inabil de pasaje inutile sau prea dezvoltate. De exemplu, pasajulîn care personajul narator insistă pemomentul cătăniei sale în armata im-

perială sau secvenţa în care relateazăcum l-a urmărit pe Luca în escapadasa erotică. Simpla nostalgie a perso-najului narator şi plăcerea de a zice şiîncercarea de a susţine dramatismul prin finalul sângeros nu sunt suficien-te pentru a construi un text epic.

În ceea ce priveşte aspectele po-zitive, e drept firave, ar fi de menţio-nat încercarea jocului temporal: pre-zent/memorie; suprapunerea imaginiiMinodorei (trecutul) peste cea a Ilenei(prezentul). Imaginea naturii în di-

mensiune cosmică din finalul poves-tirii poate fi apreciată ca încercare dea şterge statutul particular al întâm- plării şi integrarea ei în suprain-dividual, în circuitul cosmic. Proce-deul devine frecvent în opera rebre-niană. La nivelul stilului, fără discuţie precar, se pot reţine două imagini, una pentru frumuseţea ei poetică („fru-moasă ca floarea spinului”), cealaltă pentru funcţionalitatea ei epică: fusulcare toarce “firul subţire de in”.

*

Hruba. Schiţa e publicată pentru prima oară în volumul 1 din ediţiacritică a operei rebreniene după ma-nuscrisul aflat la BAR. E o schiţăneterminată; prima din seria Glasul inimii, Ofilire, Cântecul iubirii.

Bătrânul Dumitru refuză să-şivândă „hruba”, chiar dacă e gata să sedărâme cu totul. Intrând în ogradă şicontemplând-o, îşi zice că o va repa-ra. Întregul text e o descriere narativăa înserării şi a furtunii care vin pestehrubă şi Dumitru care „se puse pe

podmol şi-şi adânci capul în palme.”Cu toate că e un text neterminat,uitat printre manuscrise, totuşi se potformula câteva ipoteze asupra lui→

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


28

ca judecăţi de valoare. Putem presupune că proza, în cazul că ar fi fostdefinitivată, ar fi fost focalizată petema pământului. Textul conţine câte-va elemente în sprijinul ideii: „şi-nmijlocul ogrăzii, Dumitru se opri, îşiîmplântă picioarele în două laturi”;„satul răsfirat în fundul văii” (s.n. – I.P.). Descrierea hrubei sugerează căaceasta parcă a crescut din pământ,nu făcută din pământ, şi se duce în pământ. Dar cel mai „tare” elementcare sugerează legătura lui Dumitru (aomului) cu pământul ni-l oferă urmă-toarea frază: „Acum pe prispă, pe prispa aceea pe care îşi odihniserăciolanele atâtea neamuri, abia se maicunoştea, ajunse să fie una cu ograda,cu straturile grădiniţei.” Rămânând în perimetrul speculaţiilor, pot merge

mai departe şi să spun: starea de„contemplare” a hrubei de către bătrân e un dialog, e drept mut, cutimpul. Aceeaşi idee o sugerează şiimaginea prispei din fraza citatăanterior. Descrierea „hrubei” ne adu-ce în memorie unul din desenele luiRebreanu din perioada preparativelor pentru romanul Ion.

*Ofilire, Cântecul iubirii arată

interesul scriitorului încă de la debut pentru eros, pentru acea legăturămisterioasă între Eros şi Thanatos, pentru acea nebuloasă psihică careduce la crimă din iubire. Acesteintuiţii se vor dezvolta într-uncomplex tematic caracteristic opereiautorului Ciuleandrei.

Textele comentate aici chiar şi pespecialist îl pun sub semnul mirării.Bucăţile respective sunt incapabile săanunţe un viitor prozator, şi încă unulmare, publicarea lor în revistă fiindun banal debut. În aceste circumstan-ţe, e aproape imposibil de înţeles sal-

tul făcut în acelaşi moment temporalde la ele la Răfuiala. Prozele debutu-lui, corelate cu materialul „brut” dinCaiete (Schiţe, amintiri din Maieru),se constituie într-un poem închinatmuncii de creaţie, relevă un înde-lungat laborium.(3)

________ Note

1. Ion Simuţ, Rebreanu dincolo derealism, Editura Biblioteca Revistei Familia, 1997, p. 184.

2. Gavril Scridon, Liviu Rebreanu

între «Oamenii de pe Someş»,Bistriţa, 1976.3. N. Gheran în Liviu Rebreanu,

Caiete, 1974, p. 11.

Cuvintele-înger

Aruncă tu cuvintele în vânt şi-

ai să vezi cum plutesc deasupra ta şise distorsionează în unde asimetriceşi ţi se încâlcesc printre degete, în păr şi în ochi, apoi se împletesc prin tine,într-o lucire nedefinită. Se infiltreazăîn epicentrul fiinţei tale, în miocardulconcepţiei şi pulsează prin vene şiartere sentimentele neîmpărtăşite sauneştiute, le metamorfozează apoi încreier, în entităţi diforme, acromatice,cu caracter saprofit.

Iar apoi, când cuvintele se dilată înidei, iar ideile în principii, abia atunci

realizezi că osmoza idealurilor realecu cele onirice nu reprezintă decât o pură închipuire şi că, oricând, unînger poate deveni un idol. E incert şiatât de trist cum reverberaţiile unor simple vorbe pot cresta adânc fiinţaumană şi, indiferent de context, omarchează acolo, în străfundurile percepţiei. Cum îngerii neprihăniţi pot deveni Luciferi neîmblânziţi, cumaripile lor diafane, în drumul cătrefiltrul gândirii tale, te pot atinge şiapoi carboniza într-o smoală fluidă şi

caustică. Astfel, un cuvânt, o vorbă, ounitate a comunicării se naşte şiînvaţă să zboare în diferite feluri şisub diferite intensităţi către posibilavictimă. Tu, receptorule, tu, cititorule, persoană omniprezentă şi indispensa- bilă mie, tu eşti acela care zi de ziînveţi să zbori alături de cuvinte saule mutilezi esenţa prin acele acordurivariabile ale corzilor vocale. Nimenialtcineva nu are o mai mare grijă şiocrotire faţă de aceşti embrioni aiunei structuri mult mai complexe,

numite vocabular, în interiorul căreia posibilităţile sunt aproape infinite. Nuîncape îndoială că prima mutare îţiaparţine, iar dincolo de simpleleconvenţii lexicale, se ascund niştesentimente, nişte trăiri indescriptibile,care uneori se materializează subforma cuvintelor-înger .

Mama: iată un cuvânt-înger . Sim- plitate, reverberaţie, intensitate, amin-tiri ale unor vremuri încă netrăite,toate acestea se adună şi se com- presează în doar patru semne. Uneori,

serafimii de acest tip se nasc dejazburând, plutind molcom deasupragândurilor tale şi planând alene

Nicolae Băciuţ, Ana Blandiana, Ro-mulus Rusan, Brăila, 31 mai 2012

______________________________ pe deasupra emisferelor cerebrale. Al-teori se creează, se contopesc, se me-tamorfozează sau pur şi simplu semută de pe alte teritorii. Cuvintele-înger sunt imprevizibile. Câteodată,în ciuda aparenţei, sunt lipsite desubstanţă sau viceversa, fiecare modde apariţie le individualizează şi leoferă acea unicitate. Antropologia lor este foarte complicată şi greu deexplicat din punctul de vedere al poetului. Cu toţii cunoaştem deriva-rea, conversiunea, compunerea, dar nu întotdeauna înţelegem mişcărilespasmodice sau şerpuitoare ale limbii,mecanismele sale tainice, care dauformă cuvintelor. Nimeni nu poatespune exact de ce fiinţei care dă viaţălatinii i-au spus mama şi nu altcumva.Interfaza comunicării, momentul ace-la de sincronizare a simţului cu codul,e definitoriu în formarea cuvântului.Procese aproape metafizice au loc încraniu, dincolo de învelişul osos, înviscerele mecanismului. Mistere pre-cum acesta coboară pe ramurileistoriei în trecutul necuprins în cărţi.

E bine de ştiut că un alfabet, uncuvânt, o limbă, toate sunt efemere,toate mor treptat, asemenea mecanis-mului unui ceas prăfuit. Zgomotulritmic al ticăitului îi determină pe toţisă privească înainte, către nou, săcreeze, să uite. De aceea, chiar parte

din tine fiind, odată şi odată cuvântul-înger va dispărea şi te va „lăsa singur şi în veşnică alergare” (NichitaStănescu, Nod 19). Adesea cuvintele-înger reuşesc să renască din propriacenuşă, să spargă chistul autofla-gelării şi să se înalţe către absolut şi,întotdeauna zbaterea aripii lor dea-supra umărului tău va lăsa o amprentădivină, o suflare sacră care îţi va im- pregna în memorie imaginea nedistor-sionată şi neprihănită a sinelui. BOGDAN CĂTĂLIN MEREUŢĂ,

Clasa a X-a,Colegiul Naţional ,,VasileAlecsandri”, Galaţi

Prof. coord. Diana-Cătălina Popa

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


29

SPRE GHINDA DE POPAS

Încerc să mă desprind noptat să numă-apucecând cearcă ghionoaia de trunchiu-i bun de cruce.Spre unde o fi satul? Se pare că-audcâinii,de-a somnului se-apleacă chiar cumpăna fântânii.

Mă încredeam în frunze, dar cu horiris-au duscu ghiersul ce odată fusese psalm pefus.Cum? Drumul meu m-a rătăcit, pesemne,după căruţa tăietorului de lemne?

Sunt singurul copac ce-a mai rămas

ducându-şi luna-n cârcă spre ghindade popas.Mi-a-nmugurit lăuta-n primeniri desemne,după căruţa tăietorului de lemne.

A DOUA ÎNVIERE

La noi în sat bătrânii mai vorbescde-a doua Înviere.Uluitoare-i prima, vorba nu-icunoaşte

lumina toată spre-ai cuprinde zborul,când cu făclii în noaptefacem înconjorul prin taina ne-nţelesului de Paşte.

Dar e frumoasăşi-nvierea-a doua – aceeaşi pască, dar altcum aroma,când peste moarte pecete şi-a pus Spicul,nu-i nimeni să vorbească despremoarte,ci despre Toma,

cum doar zugravu-a moşmolit tipicul.

După o noapte lungă-n priveghere,ne-ntoarcem iar după amiazăcu ucenicii Lui în foişor...Dar cum adică-a doua Înviere?A înviat de două ori Hristos?Zugravul tace până-a opta zi, pe Toma cel necredincioscu degetul în rană-a-l zugrăvi.

Ne place necredinţa şi-am vrea aşa săfie,

dar nu e, punând penelul rana să I-o lipăie.Imaginaţi-vă, ce om flămândînloc din pâine să se-nfrupte,

rupându-o în douăar încerca nepăsător precum un doftor să o pipăie?

„Cât, Doamne,Te-am dorit!Cuprinde-măşi arde-mă de-i cu putinţă,în învierea Ta ca să mă strâng,să Te culeg.Cu cât Te-mbrăţişez mai mult,mi-s braţeletot mai setoase-n necredinţă. Nu pot să cred, Te văd dar parcă-sorb,nu-mi eşti de-ajuns iubirii să Te sorb. Nu cu un deget, ci-mbrăţişarea plină!Ai înviat şi nu Te las fiindului părere.Iubirea Ta o simt acum deplină!Prin mine eşti a doua Înviere – hemoglobină cu hemoglobină!'”

Zugravul n-a cetitce lui Ioan i s-a părut că nu ai spus,când inima lui Toma - o singurăsuflare – cu cea a lui Iisusse contopise şi slovă şi dicteu.Şi ucenicul cel iubiti-a răzuit lui Toma oftat amar şi greuşi-atât a scris,doar „Domnul meuşi Dumnezeul meu!”

Şi evanghelia a-nchis.

SĂ FIE LUMINĂ !

Cine în cinese oglindea,în Nazaret?

Arhanghelul cu greumesajul îngaimăcătre Fecioară.Era prima oară,

când cu spaimă,vedea-n vocala aprilinăecoul lui Dumnezeucând a strigatla-nceputuri de lumi Să fie lumină!

______________________________ PILDA NEGHINELOR

Prin grâul înţelept în boabă şi lumină,la vremi fără ursitele de preţ,

cine-mi zidi şi cuibul şi bordeiuldeparte ochiului pizmătăreţ,că tot ce vlăstăritu-mi-a condeiulnu-i altceva prin grâul Tăudecât neghină.

În vreme ce-orice spic e o fecioarăţinând în gene lunginetorsul tainei preacurate,ca maica Ta pe Fiuîn braţe înflorind icoana,de când mă ştiu,cuvântul meu de cerşetor toţi vor să-i smulgă,chiar şi chirpiciul rău şi-amar,din rădăcină.Că m-a crescut maidanulhaimana?Cu-apucături de buruiană,din neam în neam - neghină?Dar oare nu şi eu sunt fiica Ta,când lacrima-mi adâncul ţi-L aprilă?De-aceea Te-am văzut privindu-mă cu milă,cu sens ascuns, cu noima pe furiş,ca apei steaua la sărut „Lăsaţi-o pân' la treieriş,

fără de ham, fără de frâu,în curtea-mpărătească printre grâu.”

Apoi le-ai spus, dar ei n-au înţeles,că inima nu se deschide când e piatră,şi le-ai vorbit de foc,de flăcări şi de vatră,că turta sfântă coaptă pentru Cină,întâi o s-o sărute în cuptor,dogoritoare buze de neghină,

iar mai pe urmă ai s-o frângica să le dai şi lor.DUMITRU ICHIM Kitchener, Ontario

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


30

PARTEA A III-A

CEALALTĂ JUMĂTATE APOVEŞTII

Se confesează:-Chitrita Devi (sora lui

Maitreyi),-Shangamitra Sarkar,-Bhavani Ganguli,-Rupa Sen (nora lui Maitreyi) –

fragmente,-Priyadarshi Sen (fiul lui

Maitreyi),Adelina Patrichi.

Adelina Patrichi se destăinuie: înanul 1996, a plecat pentru prima datăîn India, cu o misiune pentru TVR 1.Un gând ascuns al Adelinei Patrichiera de a o întâlni pe Chabu, sora ceamică a Maitreyiei Dévi, pe numele eiadevărat Chitrita Dévi. Deşi secredea că Chabu murise, aceasta eravie şi trăia împreună cu soţul ei într-un superb apartament dinBallygunge.

Indienii nu îl iubeau pe MirceaEliade, el vorbise liber despre felul

cum o sedusese pe fiica celebruluifilozof Dasgupta, or pentru ei astaera prea mult. Se credea chiar căEliade a murit orb. Nu numai că nuse dorea a se vorbi despre cartea luiEliade, dar liceenele vorbeau foartefrumos despre cartea Maitreyiei. Încartea lui Eliade, micuţa Chabumoare, deşi ea este, de fapt, singurasupravieţuitoare.

Adelina Patrichi este primită învizită de către Rupa Sen şi de soţulei, ea trece printr-o Calcuttă fierbin-

te, în prag de răzmeriţă.„Casa este frumoasă, într-ogrădină indiană, la capătul unei aleilungi, mărginită de copaci. Estemomentul îngemănării zilei cunoaptea, scurtul crepuscul tropical.Facem câţiva paşi spre intrare şi cândajungem la uşă ne învăluieîntunericul. Următoarea lumină de zimă va găsi acasă, în România.”

La constatarea mirată a AdelineiPatrichi că nu se aşteptase ca MirceaEliade să nu fie iubit în Bengal, căci

Maitreyi era extrem de iubită înRomânia, iar Eliade nu a făcut decâtsă comită o indiscreţie, de care nu şi-a dat seama, deoarece era grăbit să

intre în cursa pentru un premiufoarte mare de bani, Rupa Sen se

mărturiseşte.A găsit în Maitreyi o femeie „cu personalitate vulcanică”, avea uncalibru uriaş, citea enorm şi avea omemorie uriaşă, grozavă. Avea o„energie inepuizabilă”. Încă din zorise apuca de treabă – de citit, de scris,de grădinărit sau de întâlnirile pecare le avea. Bineînţeles că aveagrijă şi de ceilalţi, era dedicatăfamiliei. Maitreyi dădea viaţă caseilor. Societatea nu era permisivă, decila aflarea veştii că „Maitreyi” fusese

publicată, a suferit enorm. A vrut sădea o replică prin publicarea uneicărţi despre „adevărata Maitreyi”.

Despre soţul Maitreyiei, Rupa Senvorbeşte ca despre un om luminat, deo inteligenţă extraordinară, Maitreyiera venerată, divinizată de el, oînţelegea în profunzime, o iubea, orespecta, o sfătuia întotdeauna, nu olăsa să sufere din indiferent ce motiv,dimpotrivă, îi oferea un confortsufletesc deosebit. Maitreyi se puteasprijini pe el.

Rupa Sen vorbeşte despre moarteaMaitreyei, din cauza unui infarct, în4 februarie, la 10 ani de la moarteasoţului ei. A murit repede, după oischemie de care suferea de cevatimp.

Priyadarshi (fiul lui Maitreyi)vorbeşte despre ea ca despre ofemeie foarte erudită, în diversesubiecte.

În discuţiile Adelinei Patrichi cuCristina Scarlat, se regăseştedespărţirea temporară a celor din

familie de Maitreyi, după plecarealui Eliade, apoi măritişul ei rapid.Tatăl Maitreyiei a procedatasemănător lui Eliade, mai târziu,

marele filozof Dasgupta şi-a lăsatsoţia şi copiii pentru o studentă,devenită apoi soţia lui, SuranaDasgupta. Chitrita Dévi, sora luiMaitreyi, rupsese relaţiile cuMaitreyi tocmai din cauza celor douăcărţi, a imaginii care i se crease.

Este sfârşitul volumului, urmat deo parte a IV-a, fotografii.

PARTEA A IV-A

Volumul se încheie cu Partea a IV-a, „Dosarul foto” care cuprindeAfişe, Coperte, Cadre filmate şiFotografii (din arhiva familiei luiMaitreyi).

Aşa cum apar, fotografiile sunt:

1. Mircea Eliade în casa familiei

Dasgupta.2. Cartea „Maitreyi” în bengali(numele „La Nuit Bengali”,împrumutat de la ediţia franceză, estescris cu caractere bengali), japoneză,cehă, franceză, italiană, germană.3. Maitreyi, înainte de publicarea primului volum de poezii,„Uddhitta”, despre care Eliade scria,în romanul său, că fusese primit ca oadevărată revelaţie.4. Cele două romane gemene, scrisede Eliade şi Maitreyi, în spaniolă şi

poloneză.5. Chitrita Dévi (sora lui MaitreyiDévi), cu numele de alint Chabu.6. Cărţi publicate de Chitrita Dévi.7. Adelina Patrichi, autoareadocumentarului „Eliade şi Maitreyi – Dragoste sau foc de paie?”, cuChabu (sora lui Maitreyi) şiindianistul Vlad Şovărel, surprinşi întimp ce Chabu le citeşte din poeziileei (martie 1996) şi cu Priyadarshi şiRupa Sen (fiul şi nora, martie 2007),cu fotografia lui Maitreyi în fundal.

8. „The Bengali Night”, filmul lui Nicholas Klotz, cu Hugh Grant înrolul lui Allan (Eliade, turnat înCalcutta în iarna 1987-1988, imediatdupă moartea lui Eliade).9. Afişul filmului „Hum dil DeChuke Sanam”, al lui Sanjay LeelaBansali (1999), difuzat la noi cutitlul „Din toată inima”, ecranizarenedeclarată a romanului lui Maitreyi.10. Orfelinatul pe care l-a deschisMaitreyi în anul 1972.

Cartea demonstrează că

„Dragostea nu moare niciodată!”sau, parafrazându-l pe Marin Preda,„Dacă dragoste nu e, nimic nu e”!

CARMEN MOLDOVAN

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


31

(V)

V. Tristan, Isolda şi dualismulcathar: „a iubi iubirea” înseamnă„iubire reciprocă nefericită”

Poate părea nepotrivit, dacă nuchiar ciudat, contextul în care apareiubirea pasiune: Evul Mediu este osocietate mai intens militară şimasculină decât Europa Antichităţiiclasice. Se crede îndeobşte căsocietatea medievală a adoptat formaiubirii-pasiune la finele secolului alXII-lea la curţile cavalereşti din sudulFranţei. Aici, tinerii cavalericelibatari aşteaptă ca soţia senioruluisă-i distingă printr-o iubire sinceră şidezinteresată. Avem de-a face cu oiubire care nu este nici platonică – însensul vulgar al refuzuluisenzualităţii, care i s-a dat platonismului –, nici naturalistă, cieste o exaltare a dorinţei trezită defemeia iubită, care, în acelaşi timp,impune înfrânarea şi care ia un tonmistic. În intenţie, ea seamănă cel maimult iubirii adolescentine, castă şiînflăcărată1. Dacă avem în vederecontextul, putem spune că modeluleste cel al serviciului de tip feudalîntre suveran şi vasal, numai căsuveranul sentimentelor este în acestcaz, contrar sistemului medievaloccidental, o femeie. Contextulconcret în care apare această iubirecurtenească este contextularistocraţiei occitane, aflată subinfluenţa dualismului catar şi adiscursului trubadurilor, care impun o

1 Ceea ce se întâmpla în realitate eraun fel de joc subtil, niciodată dus până la capăt, de-a adulterul: totul eraîngăduit, totul în afara actului sexual propriu-zis, asemănător cu magiaerotică a tantrismului şi taoismului.Vezi: Jacques Solé, „Trubadurii şi

iubirea pasiune”, în: Amor şi sexualitate în Occident , Artemis,Buc., 1994.

supraapreciere a calităţilor femeii cutotul paradoxală, într-o societate înesenţa ei misogină. Cu atât mai paradoxală, cu cât, dacă înainte pasivitatea iubirii era atributulfeminin prin excelenţă, de-acum bărbatul devine cel care iubeşte şisuferă, bărbatul devine cel pasiv:iubirea pare să fi adoptat un codcomportamental feminin într-osocietate accentuat masculină.

Povestea lui Tristan şi a Isoldei,rezumată cu ajutorul lui Denis deRougemont, după numeroaseleversiuni şi forme ale legendei(mitului sau romanului), seînfăţişează astfel: Tristan, după cum oarată şi numele, se naşte într-uncontext nefericit – tatăl său era mort,iar mama sa moare la naştere. Regele

Marc din Cornwall îl ia pe orfan lacurtea lui şi îl educă. Prima sa faptăde vitejie este învingerea lui Morholt,un uriaş care pretindea drept tribut băieţi sau fete din Cornwall. Rănit înluptă de spada otrăvită a adversarului,Tristan pleacă cu o barcă fără pânzesau vâslă, luând doar sabia şi harpa.Ajunge pe ţărmul irlandez, undedomneşte regina, sora lui Morholt,singura care are leacul ce-l poatesalva. Tristan nu spune care-i estenumele şi cum a fost rănit şi este

vindecat de Isolda, prinţesă dinfamilia regală irlandeză. Câţiva animai târziu, regele Marc îl trimite peTristan în căutarea acelei femei din alcărui păr de aur un porumbel îiadusese un fir. Mânat de furtună,Tristan ajunge în Irlanda şi ucide undragon ce ameninţa cetatea de scaun.Rănit, el este iarăşi îngrijit de Isolda,care descoperă în Tristan pe ucigaşulunchiului ei, dar îl cruţă aflândmisiunea lui şi dorind să fie regină. Eicălătoresc împreună spre curtea

regelui Marc.În călătoria lor, slujnica Brangienle dă să bea, din greşeală, „vinul fer-mecat”, pregătit de mama Isoldei şi

_______________________________ ____________________________________ ________

destinat viitorilor soţi. Datorităvinului magic, cei doi seîndrăgostesc, dar Tristan, legat demisiunea pe care i-a dat-o regele, oconduce pe Isolda la Marc, în ciudaînşelăciunii înfăptuite deja. În noapteanunţii, slujnica Brangien îşi va înlocuistăpâna salvând-o de la dezonoare şiispăşindu-şi greşeala. De la uniicurteni, regele află totuşi despreiubirea dintre Tristan şi Isolda, dar Tristan îl convinge, prin viclenie, denevinovăţia sa. Urmând să plece într-o nouă misiune, Tristan se întâlneştecu Isolda şi cade în capcana întinsă decurteni. Este condamnat la moarte, iar Isolda urmează să fie lăsată în voiaunei bande de leproşi. Tristanevadează, o salvează pe Isolda şi fugîmpreună în pădurea Morrois. Rămân

aici trei ani şi într-o zi regele îisurprinde dormind. Cum, întâmplător,Tristan aşezase între ei sabia sa fărăteacă, regele Marc ia acest fapt ca unsemn de castitate, îi cruţă şi schimbăsabia lui Tristan cu sabia regală. Întretimp, cum cei trei ani trecuseră şilicoarea îşi pierduse efectul, Tristanîncepe să se căiască, iar Isolda săregrete viaţa de la curte.

Tristan şi Isolda se despart şi înacest moment pasiunea pare sărevină. Ei se mai întâlnesc pe ascuns

şi sunt din nou denunţaţi de curteni.Isolda recurge la „judecata divină”: iaîn mână fierul înroşit în foc, după ce jură că niciodată n-a fost în braţelealtui bărbat decât regele, stăpânul ei,şi servitorul care tocmai a ajutat-o săcoboare din barcă; or acesta eraTristan, deghizat. (De atunci misterulfeminin a folosit mereu acest şiretlical adevărului parţial!) Purtat departede aventurile sale cavalereşti, Tristancrede că regina l-a uitat şi secăsătoreşte, fără să-şi îndeplinească

însă datoria de soţ. Din nou rănit de oarmă otrăvită, Tristan o cheamă peregina Isolda, singura care-l poatevindeca. Ea vine, arborând o pânzăalbă în semn de speranţă; soţiageloasă îi spune că pânza e neagră,Tristan moare, iar regina Isoldadebarcă pentru a îmbrăţişa trupulneînsufleţit al amantului ei şi pentru amuri la rându-i.2

AUREL CODOBAN

2 Punctul de plecare al acestuirezumat este rezumatul lui Denis deRougemont, Iubirea şi Occidentul ,Univers, Buc., 1987, p. 19-23.

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


32

Eseu

Friedrich Nietzsche constituie piatră de hotar în istoria gândirii

europene. Opera sa reprezintă punctulterminal al marii filozofii occidentale.După el, zborurile gândirii

filozofice – cu eclectismul heteroclital lui Martin Heidegger (în creuzetulcăruia intră Fiinţa lui Parmenide,mitul adamic al aruncării omului înlume, concepţia despre poezie a luiHölderlin, neliniştea lui Kierkegaard,tehnologia modernă), cu„deconstructivismul” şi paradoxismulfrancez (Sartre, Derrida. Lacan,Lyotard, Foucault), pragmatismul

anglosaxon – se situează la mai micăînălţime, pentru a coborî finalmentela pseudofilozofia freudiană a pansexualismului obsesiv care vainvada şi perverti cultura.Caracteristică generală: o fugă decreste şi o atracţie morbidă abisală. Dar nu abisul profunzimilor ontologice şi axiologice, cidezordinea şi antivaloricul. O babilonie gălăgioasă cu pretenţii deatingerea a unui nec plus ultra pe planul gândirii şi al spusului.

* Nietzsche a făcut filozofie „cu

ciocanul”, pe de o parte, scriind înfragmente, în aforisme („căci unaforism poate spune mai mult decâtun filozof într-o carte”), iar pe de altă parte, demitizând şi scurtcircuitândfilozofia occidentală, până la presocratici, întemeietorii întregiifilozofiei apusene. Cuplul Apollo-Dionysos devine miezul gândiri saleestetice privind originea tragediei, şitotodată împrumută de la indieni

ideea „eternei întoarceri”. Dar Nietzsche considera întoarcereaidentitară, revenirea „aceluiaşi” – idee care îi aparţine şi la care ţineafoarte mult, o revelaţie la Sils-Maria,Elveţia. Totodată, „dincolo de bine şirău”, el creează ideea de Supraom, cavoinţă de putere în sens de depăşirede sine pe plan spiritual, astfel încâtsă merităm eterna întoarcere. Căcivor putea să se renască e „numai ceicare au crezut în viaţă” şi ausanctificat-o. În felul acesta, se aflăreunite cele trei concepte majore alegândirii nietzscheene.

*

Aflat la intersecţia dintre vecheaspiritualitate occidentală şi lumeacare urma să se schimbe profund din punct de vedere psihologic şi cultural, Nietzsche formulează uimitoare predicţii asupra configuraţieimodernităţii, care începuse deja să seinstaleze.

Anunţarea morţii lui Dumnezeu – „Gott ist tot” (în Ştiinţa veselă)inaugurează periplul său în acest profetism de uimitoare luciditate.Dar, împotriva unor afirmaţiisuperficiale eronate, trebuie precizatcă Nietzsche nu proclamă, nuinstituie, ci constată moartea Fiinţeisupreme în conştiinţa oamenilor. Cuun deceniu mai înainte de Nietzsche,şi Eminescu, în Memento mori, profeţise acelaşi lucru, odată cu previziunea apusului marii filozofii:„ E apus de zeitate ş’asfinţire deidei… Nimeni soarele n’opreşte săapuie-n murgul serii, / Nimeni Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării”.

Şi iată ce scrie autorul lui

Zarathustra despre această tragediecosmică: „Ce a devenit Dumnezeu? Noi toţi l-am ucis. Cum ne vomconsola, asasini între asasini? Fiinţacea mai sfântă şi mai puternică dinunivers a pierit sub cuţitele noastre…Şi nimeni nu va putea prevedeaororile, consecinţele morale catastro-fale ale acestei crime… Şi ce se vaîntâmpla acum? Nu vom cădea fărăoprire? Nu rătăcim ca într-un infinitneant?” De asemenea, cu un deceniumai înainte, Eminescu, după ce

constatase şi el „apusul lui Dumne-zeu”, se îngrijora la rândul său:Ştim de nu trăim pe-o lume ce pe

nesimţite, cade?

Poate că în văi de haos ne-am pierdut de mult… de mult .

Dezastrul moral apărut consecutivdecăderii religiei este, practic,ireparabil. Aceasta pentru că omul nuva ajunge niciodată pe plan social laun comportament etic în funcţie de propria conştiinţă morală, nu vaajunge la imperativul categoric decare vorbea Kant în Critica raţiunii practice. Omul are nevoie de uncontrol etic venind de dincolo de el,de la o instanţă supremă care judecăşi sancţionează. Prăbuşirea moralăfără precedent din epoca noastră esteurmarea pierderii conştiinţeicontrolului divin.

Mai notăm că Nietzsche concepeaun Dumnezeu-Devenire, în sensulunei Fiinţe Supreme, Fiinţă a

Fiinţelor, care se înalţă mereu spre perfecţiunea absolută, concepţieformulată încă de Empedocle şiîntâlnită de asemenea la Boehme şiSchelling.

În cartea Ville zur Macht – Voinţăspre putere – este descris pe larg şideosebit de expresiv tabloul decăderiivalorilor, a culturii, a gândirii,„decăderea sufletului european”.

„Caracteristica „modernităţii” este„abolirea tradiţiilor, a şcolilor; predominarea instinctelor – pregătită

de filozofi: inconştientul supraesti-mat”, anticipaţie a ceea ce avea săfacă freudismul.

Nietzsche formulează o teorie aepuizării – biologice şi spirituale – considerând că toate clasele lumiimoderne sunt infiltrate cu „desfrânaţi, bolnavi mintali, anarhişti, deşeuri alesocietăţii”. Luxura şi nevroza.mizantropia, dezgustul, decădereafamiliei, nihilismul, completeazătabloul marasmului, la care se adaugăfoamea consumismului, a supraabun-

denţei; adică, aşa cum avea să scrieRabindranath Tagore: conjugarea decătre occidentali a verbului a avea, înopoziţie cu indienii, care conjugăverbul a fi.

Din acest motiv, societateamodernă nu mai este un „corp”, ci unconglomerat morbid: virtuteamodernă, intelectualitatea modernă,ştiinţa modernă – sunt tot atâtea„fenomene morbide”. Se confirmăideea lui Oswald Spengler (Untergang des Abendlandes –

Apusul Occidentului) conform căreiaOccidentul s-a epuizat spiritual, aşaîncât nu mai produce cultură, ci →

GEORGE POPA

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


33

„civilizaţie”, în înţeles de bunurimateriale.

O observaţie nietzscheeană de mare pătrundere şi gravitate constă în aceeacă putreziciunea şi oroarea marilor oraşe invadează satul, pervertindu-ietic pe ţărani – lucru perfectdemonstrat şi de evoluţiile sociale dinţara noastră.

Arta devine facilă, imitabilă. Şi,notă generală în domeniul producţieiculturale, „cei mai puţin dotaţi suntcei mai gălăgioşi”. O artă a ismelor care se multiplică subintrant, aformulelor care vor să tiranizezespectatorul. În tablouri, o„complexitate confuză, sălbatică, brutalitate a culorilor, a subiectelor cuapelul la instinctele obscure”. „Falsulîn arte, scrie Nietzsche, este

demonstrat prin lipsă de talent, deeducaţie, de cultură, de ucenicie”. Seface apel şi se cultivă gustul unui public „mai puţin artist. Datorită„molimei freudiene”, după cuvântullui Jean-Marie Domenach ( Enquêtes sur les idées contemporaines, Seuil,1987), are loc o depravare a maselor.Impostura triumfătoare a dus laabsurditatea de a considera „ geniul o superstiţie”. Mai mult, are loc odegradare a semnificaţiei termenului,genialitatea fiind aplicată oricărei

performanţe în orice banală activitate,situaţie, împrejurare.Muzica, poezia, religia, cultura,

opera literară, familia, patria, relaţiiletoate – observă Nietzsche, intră îndisoluţie, au devenit o atitudineteatrală până la bufonerie.

*Orice individ colaborează la

ansamblul Fiinţei cosmice, conştientsau nu, fie că vrea, fie că nu vrea,scrie Nietzsche. „De cum omul seidentifică perfect cu umanitatea, el

mişcă natura întreagă”. Ca atare,autorul cărţii Voinţa spre putereaccentuează pericolul ireparabil ceapare atunci când guvernarea ţărilor încape pe mâna mediocrilor, cândconducerea unui stat are miopia unor interese meschine, de grup, fărăiradiere general-socială, fără preocuparea de educare a maselor înconştiinţa acestei responsabilităţiuniversale. Dimpotrivă, are locînăbuşirea tuturor naturilor superioareavând această deschidere. „Teribila

consecinţă a nivelării, când toţi credcă ştiu totul, pot atinge orice problemă, li se cuvine totul, pottotul”. Şi acest lucru nu numai în

politică, unde acest caracter este cvasidefinitoriu, dar şi în marea cultură.Este spectacolul pe care actualmenteni-l oferă zilnic TV, ziarele, revistelede tot soiul.

Lipsa modelelor şi eliminarea celor care mai apar din când în când,constituie tragedia morală amodernităţii. Este deosebit de dificil pentru naturile superioare să sesupună dezordinii etice şi estetice alemodernităţii; căci ele nu ascultă, scrieautorul Genealogiei moralei, decât denaturi şi mai dotate încă şi mai perfecte. Pe cel care poartă în elexigenţele unui suflet nobil îl paştede întotdeauna mari pericole. Or aceste primejdii sunt imense în zilelenoastre când domină mediocritateacare „te obligă să mănânci din acelaşi

blid cu ea”. *Într-un cuvânt, afirmă Nietzsche,

modernitatea e a „nihilismului moral şi estetic, ceea ce duce la catastrofă”.„Toate scopurile nobile sunt anean-tizate, judecăţile de valoare devinconfuze, astfel că se întorc unele îm- potriva altora. Totul nu e decât falsi-tate, vorbărie, confuzie, extravaganţe.Absenţa oricărei discipline morale,apusul sentimentului datoriei. Lipseş-te autoritatea”. Şi Nietzsche repetă a-

desea cuvântul „canalia” care infes-tează totul: inima, sufletul, spiritul,societatea – şi antidotul – „greaţa,greaţa, greaţa”, prin care se apăra Za-rathustra, ieşind în natură unde as-culta „păsările cântătoare”, care îlînvăţau să cânte.

Ceea ce domină este un haos de judecăţi de valoare contradictorii,dublată de unul din viciile moderne:

____________________________________________________________________________

„laşitate în faţa consecinţelor ”. „Unsecol de barbarie începe şi ştiinţelevor fi în serviciul ei”. Căci el atrageatenţia asupra „efectelor barbarizanteale ştiinţei”.

Or, în 1987, Alain Finkielkrautconfirmă „barbaria” ( La defaite de la pensée, Gallimard): „Barbaria a sfâr-

şit să pună stăpânire pe cultură. Laumbra acestui mare cuvânt, creşte in-toleranţa, odată cu infantilismul. In-dustria divertismentului ieftin (loisir,entertainment ), această creaţie a epo-cii tehnice, a redus operele spirituluila starea de marfă proastă( pacotille)”.

*Modernitatea de astăzi, această

„Hiroşimă a valorilor”, cum a fostdenumit cataclismul moral al vremiinoastre, a depăşit însă cu mult

previziunile lui Nietzsche, care maicredea încă în posibilitatea nu preaîndepărtată a revirimentul axiologic prin „trezirea conştiinţelor indusă decei aleşi”.

Actualmente omul a devenit public.Dar, afirmă Nietzsche, numai însingurătate superioritatea spirituală sedezvoltă şi devine creatoare, astfel că,în Aşa vorbit-a Zarathustra, el scriecă atunci când vorbeşti la toţi,vorbeşti la nimeni. De aici sfatul :„Oameni superiori, în piaţa publică

nimeni nu crede în omul superior.Acolo vulgul chicoteşte: „Noi toţisuntem egali”.

Şi iată ce scrie Nietzsche în carteade radicală refundamentare a moralei, Dincolo de bine şi rău (af. 57):„Poate că, într-o zi, ideile cele maisolemne, cele care au provocat celemai mari lupte şi cele mai marisuferinţe, ideile de «Dumnezeu», de«păcat», nu vor mai avea pentru noimai multă importanţă decât jucăriile pentru copii”.

Iar în acelaşi volum (af. 228), Nietzsche definea lumea ce urma săvie „O lume iremediabil mediocră, fără geniu şi fără spirit ”.

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


34

„Taina existenţei umane constă nuîn a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti”,Dostoievski, Fraţii Karamazov…„Omul nu este un cerc cu un singur

centru; este o elipsă cu două focare.Faptele sunt unul, ideile celălalt”,Victor Hugo, Mizerabilii…

„Fericirea e starea fiinţei raţionaleîn lume, căreia, în întregul existenţei ei,totul îi merge după dorinţă şi voinţă, şise bazează pe acordul naturii cu întregulei scop, precum şi cu principiul esenţialde determinare al voinţei ei”, Imm.Kant, Critica raţiunii practice… Idee cecreează imagini, inspiră pe cei chemaţide literatură, de filozofie.

După citatele de mai sus, ne aflămîn imposibilitatea de a şti, a alege în ceconstă taina existenţei noastre. Dacă amadăuga şi alte cugetări, ne-am afla înaceeaşi situaţie, am observa că taina nu-şi găseşte dezlegarea, poate ne-am de-cide să ne oprim la o lungă împletire demiracole ce ar trimite unele la altele,fiecare în parte făcând obiectul măsuriinoastre mijlocii… Filosofia şi literaturaîşi încrucişează şi alătură potenţele, pentru ca adăugând metodei filosoficede o anumită rigoare experienţele, în-cântarea limbajului artistic, intuiţiile ve-nite din ambele părţi să pătrundă, pe cât

posibil, în reflectarea legăturilor umane.Filosofia având drept suport cuceririleştiinţei, tehnicii, a participării la proiec-tul său a tuturor celorlalte forme alespiritului, din perspectiva formării ima-ginii generale despre lume şi viaţă, despre existenţă. Literatura ocupă un loc de prim rang în descoperirea raporturilor sufletului uman în manifestările lui atâtde diferite, atât de neaşteptate şiînaintează greu pe drumul spinos alcunoaşterii, chiar şi prin adiţionărileconjugate ale raţiunii şi sufletului.

Ne pare potrivită ironia pe care afăcut-o Voltaire cu privire la pretenţiaunora de a cunoaşte totul. Filosofulconstata: „Un om de spirit şi de bun-simţ remarca odată despre un doctor plin de gravitate omul acesta trebuie să fie un mare ignorant, căci răspunde latoate întrebările care i se pun”, Vol-taire. Există în fiinţa noastră o nevoiecomună filosofiei şi literaturii; o vederea lumii sub formă de poveste în diferitetrepte, fiindcă la orice vârstă, omul estefiinţa care se hrăneşte cu poveşti. „Deaceea avuţia naraţiunilor pe care au

strâns-o oamenii pe tot globul, din casăîn casă, din secol în secol, fie în vorbă,fie în scris a depăşit celelalte avuţiiomeneşti”, Rabidranath Tagore. În po-

veşti, nuvele, romane se ştie că faptelesunt mai mult ori mai puţin acoperite derealităţi, închipuiri, o anumită ordine alumii. Limbajul accesibil, un limbajadus la exigenţele artistice îi dă cunoaş-terii viaţă, îi mai adaugă şi o concepţiedespre viaţă, adică nişte păreri aduse prin înlănţuire la rigoare, la unitate ce

de multe ori ajunge să depăşească pra-gul filosofiei populare. (totuşi gândirearezultată trebuie percepută după prove-nienţa ei, nu se poate compara decât cumare greutate, cu multe omisiuni, cugândirea ştiinţifică, aceasta din urmăapelând în permanenţă la observaţiidirijate, experimente, metode, după caz,cum ar fi axiomatizarea, formalizarea,modelarea şi mai ales la verificări).

Şi totuşi artele au locuri potrivite,de neînlocuit pentru înţelegerea omului,cu toată alăturarea punctelor albe. Decealaltă parte, dintre scriitori, artişti esteregretabil că mulţi se declară împotrivaoricărei filosofii, acestea ca toate teo-riile ar întina puritatea creaţiei literar-artistice. Or creaţiile nu pot fi decâtdespre viaţă, în mod necesar şi despreimaginea pe care o avem despre noi, curolurile lor întrepătrunse. Literatura,arta, filosofia, oricum ar face-o, trebuiesă reflecte viaţa. Gândirea artistică se poate compara, între anumite limite, cugândirea metafizică.

O lume în contururi şi substanţă,cu multe linii întrerupte, cu mari dife-

renţe, fiind vorba de genurile literar-artistice, timpuri, evenimente, de ori-zonturile realiste, de subiectivismul ceînsoţeşte construcţiile artistice, de mis-tere stă mereu în aşteptarea receptorilor construcţiilor artistice. O notă apartegăseşte Lucian Blaga literaturii aforis-tice. El remarca: „Literatura aforisticăeste sarea gândirii.” Recunoaştem căacest teren este drag multor filosofi, dăstrălucire deopotrivă filosofiei şi litera-turii, propune imaginea instantaneuluiceea ce, bineînţeles, uneori înseamnă profunzime, alteori nu înseamnă decâtreluare, o sintagmă la îndemână.

Şi filosofii, filosofiile se pot clasa pe multe trepte, după proba cunoaşteriirealităţii… a imaginii despre lume şiviaţă. Dacă Roland Barthes menţionacă: „Literatura e întrebare fără răspuns”,se poate constata că unele filosofii daurăspunsuri definitive, numai că acestea,eufemistic arătând, ar trebui consideratenişte ipoteze şi nimic mai mult. Sensulvieţii, legătura omului cu universul,infinitul, toate întrebările puse în faţaneînţeleselor lumii nu primesc, nu vor

primi niciodată răspunsuri care să nudeschidă alte puncte de vedere, alteinterpretări… unele la fel de plauzibile.Scriitorii, la rându-le nu pot nesocoti

întrebările de căpătâi ale vieţii, aledrumului omului în lume fiindcălectorii simt că le ignoră aşteptările.

Dante Alighieri spune cum se în-tâlnesc oamenii în sfera idealurilor.„Scrutaţi-vă menirile fiinţei: nu-s oame-nii făcuţi să fie fiare, ci pelerini ai bine-lui şi-ai minţii”. Destinul de a te fi năs-cut pentru a face binele e adesea atribuit

omului de către literatură şi filozofie(cât se adevereşte din această credinţă edestinat interpretărilor…). E posibilă ocercetare dacă prin consistenţa logică aargumentelor filosofice privind destinulomului în a face binele, aceste demons-traţii pot egala ori întrece forţa poetică amesajului lui Dante Alighieri? Mai multse poate constata că filosofia, literatura,arta îşi arată complementaritatea şi căs-au născut ca spicele dintr-un snop.

Marele Dante Alighieri îşi închi- puie pentru noi ordinea de pe tărâmulcelălalt, în care, după cum se ştie, oa-menii ajung mai degrabă de cum îşi potînchipui: „Cel mai întunecat loc din iadeste rezervat pentru cei ce-şi menţinneutralitatea în timpul crizelor morale”.Dacă aceste splendide cuvinte au influ-enţat personalităţile să renunţe la neu-tralitatea lor, şi-au dovedit şi valoarea practică, utilitară, oricât de puţin aufăcut-o trebuie să ne înclinăm. Ele, înorice caz, influenţează gândirea, filoso-fiile vieţii sociale, pun o piedică insen-sibilităţii, n-au fost scrise în zadar. Cu-intele marelui scriitor exprimă senti-

mente şi cunoaştere, reflectare literar-filosofică.Goethe ştie că „Atoateştiutor nu

sunt, dar multe ştiu”. Pornind de laacest adevăr ce-şi pune amprenta peorizontul oricărui pământean, dacă va fiuitat, se vor îngriji alţii de felul cum săse poarte, înţeleagă relativitatea cunoaş-terii. Dacă şi când vor uita de oricelimite ale măsurilor cunoscutului, con-fraţii, urmaşii le vor aminti şi dacă nuse încadrează cu genul, cu verosimilul,digerabilul.

Creatorii diferitelor genuri preiau

tot ce cred că pot stăpâni, că poate face parte din opera lor.

DANIEL MUREŞAN

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


35

Creator în ambientul poeticmodernist spaniol, mai ales subsemnul esteticii Generaţiei de la 27,José Bergamín (1897-1983) s-a lăsatinfluenţat cel puţin la începutulcarierei literare de celebrul poet şianimator al noii estetici, Juan RamónJiménez. Astfel, primele sale eseuriteoretice pledau pentru căutareafrumuseţii pure, dar nu aceafrumuseţe îndepărtată deîmprejurările vieţii care se vieţuieşte,nici de preocupările societăţiispaniole de atunci, ci, mai ales, pentru o căutare constantă asemnificaţiilor profunde ale vieţii şiale cuvintelor, semnificaţii pierdutedin inerţie din partea primeia şi prinuzul comun şi mai ales pragmatic allimbii din partea contemporanilor,fără a face efortul de a le redaacestora din urmă forţa primară,esenţială. Astfel, dorea el săreprezinte plenar, prin intermediulcuvintelor, adevăratele însuşiri şiorizonturi de viaţă ale omuluiînceputului secolului XX.

Eseurile sale şi primele colecţii deaforisme au apărut în revista Índice alui Juan Ramón şi începând cu anul1927, în Litoral a lui Emilio Prados şiManuel Altolaguirre. În aceste scrieri,José Bergamín se bazează pe esteticamodernistă de revelare a intensităţiigândirii poetice mai ales prin utili-zarea cu rafinament original a para-doxului semantic, care devenea astfelscânteia spirituală ce punea la luminazilei adevăruri ascunse existenţeicomune şi înflăcăra în acelaşi timpviaţa intelectuală a epocii.

Analizând aceste creaţii, DiegoMartínez Torrón observă: „Frente a ladigresión fenomenológica de susensayos, el aforismo y el verso bergaminianos producen unasensación de intensidad y sugerencia,en expresión colmada detransparencia”. Astfel, cu trecereatimpului, mai ales în poezie, JoséBergamín se va îndepărta din ce în cemai mult de estetica primului săumaestru, Juan Ramón Jiménez,ajungând să deschidă împreună chiar

o mare şi aprinsă polemică, undeBergamín se declară partizan al uneiestetici personale, de profundăsemnificaţie umană, de caracter mai

degrabă romantic, similară cu cea anoului său prieten, marele filosof şiscriitor, Miguel de Unamuno. Astfel,el apără acum nevoia de a conferimeditaţiei poetice greutatea vieţii şi agândirii, fără să se lase furat doar deinefabilul muzicii expresiei poetice şia jocurilor pure şi insolite alecuvintelor.

În acest fel, poezia sa nu faceabstracţie de valorile tradiţiei,atitudine împărtăşită şi de ceilalţiconfraţi de generaţie, precum celebriiPedro Salinas, poetul dragostei, celcare a reprezentat în poemele sale înmanieră obsesivă, dar de o marestrălucire sentimentul omenesc celmai profund şi cel mai complet, JorgeGuillén, cu a sa copleşitoare şi permanentă bucurie de a trăi, într-o

lume a marilor întrebări şi sfâşieri

______________________________inutile în faţa destinului uman,

Federico García Lorca şi influenţamilenară a artelor poeziei şicântecului popular andaluz,neoromanticul neliniştit Luis Cernudaşi poetul social Dámaso Alonso, care,ca şi Bergamin, cu răscumpărareavalorilor tradiţionale în poezie, auluat distanţă de maestrul recunoscutal tuturor, Juan Ramón Jiménez.

Dar în afară de afinităţile cuviziunea poetică a lui Miguel deUnamuno, José Bergamín, dotat cuun profund spirit religios, se simte

foarte aproape de poezia barocătradiţională, mai ales de cea a luiLope, poetul, dar şi de concepţia luiCalderon, autorul dramatic. Acolo seîntâlnesc spiritul credinţei salereligioase şi viziunea metafizică acreaţiei cu spiritul marii poezii asecolului al XVII-lea spaniol. De laCalderón preia ideea ce va deveniobsedantă în creaţia sa poetică de maitârziu, aceea de „cristal de tiempo”, precum şi marea temă a legăturiiindisolubile dintre realitate şi vis,

tipică acelui secol de aur, dar nunumai a lui, ci înseşi poeziei îngeneral. În excursurile sale teoreticecare se adaugă celor ale celorlalţi

poeţi-profesori ai generaţiei sale, apă-ră viziunea culteranistă a maestruluirevendicat de aceştia, Luis de Gón-gora, dar resping afectarea gongorinătipică epigonilor săi, mai ales, în poezie.

De asemenea, în poezia sa, lui JoséBergamín îi place să gloseze frazecelebre luate din clasicii spanioli,ţesând propriile sale idei, într-ofericită continuitate a gândirii poetice.Astfel, întâlnim elemente esenţiale alelui Don Juan Zorrilla sau aleversurilor poetului, azi aproape uitat,Augusto Ferrán y, mai ales din celeale celui atât de drag inimii sale,Gustavo Adolfo Bécquer. În acest fel, prin opera marelui romantic, Béc-quer, întâlneşte în scoarţa literelor „lamano de nieve”, care va da titlul poe-

mului Esperando la mano de nieve.José Bergamín caută sensul vieţiidincolo de limitele cuvântului. Astfel, poezia sa pare mai degrabă fructulînţelepciunii, al reflecţiei personaleasupra vieţii. Versurile sale încearcăsă spună inefabilul romanticilor sauinefabilul marilor mistici.

Dar dacă pentru poeţii baroci viaţanu e altceva decât un vis trecător, pentru Bergamín chiar dacă este vis,este, de asemenea, adevăr autentic.Arta şi credinţa cu lumina sa,

imaterială, distrug vraja întunecată amorţii.Motivul visului preluat din opera

lui Calderón a fost adâncit în manierăsimbolică de lecturile din AntonioMachado şi Miguel de Unamuno.Trezirea sufletului din vis aparediferită de cea a poeţilor baroci în poemul 124 din volumul Veladodesvelo: „por debajo del sueño de lavida no es el sueño de la muerte: / esdespertar del alma que dormía”.Această deşteptare este viaţa însăşi în

eternitatea sa, precum este viaţa dinvisul altui vis: „despertaba mi sueñoen otro sueño / más claro todavía”(121). Versurile limpezi, eliberate deretorică îngăduie sensurile mai profunde, tocmai prin deja celebrele-i paradoxuri semantice.

În volumul de inspiraţie becque-riană Esperando la mano de nieve, poetul afirmă că lucrurile au o di-mensiune de adâncime dincolo de ceapare spontan din perspectiva visului.Veşnicia însăşi pare că se află în stare

adormită: „una noche que vela sudesvelo / la eternidad durmiente”.Metafora cheie „velado desvelo” a→

GEO CONSTANTINESCU

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


36

volumului anterior se reia ca motivcentral al acestui volum, precum şi cao obsesie a poetului din poeziaulterioară.

În ardoarea fiinţei sale întruînveşnicire, poetul descoperă că „laoscuridad de la noche estransparencia del alma”. Visul deveşnicie este dezvăluit de elementelenaturii care înconjoară pe omulîncoronat cu visul vieţii: „¿Entiendescuando escuchas lo que te dice elviento, / lo que te dice el río, / lo quetedice el mar?” (183). Precum în poezia lui Unamuno y AntonioMachado veşnicia apare întrupată în peisajul Castiliei: „...en el paisajemanchego / se pierde toda la tierra / yse gana todo el cielo”. NaturaSpaniei, cea mai generoasă creaţie a

lui Dumnezeu, este semnul proprieiînveşniciri a omului căruia i-a fostdăruită. Aici se bucură omul de celecâteva clipe ale acestei imensităţi, decomunicarea cu Dumnezeu. Iubireadivină coboară spre acel binecuvântat pământ. Omul, din visul vieţii sale, îirăspunde cu înveşnicirea lui: iubirea.

Această valoare tipică a omului şi alui Dumnezeu îşi joacă propriul rol înîntâlnirea acestuia cu eternitatea:„Cierra tú mis ojos / cuando yo memuera / para que en mis párpados /

todavía siente / la caricia viva / queen tu mano tiembla” (193). Dincolode moarte vor supravieţui înîmprejurul său sentimentele fericiriideşteptate mai de demult decomunicarea cu fiinţa iubită.

În versurile care exprimă angoasacare cuprinde sufletul eului poeticdincolo de pragul cufundării în neant:„¿qué despertar del sueño de la vida /es el que nos aguarda?” JoséBergamín se întâlneşte cu atât decunoscuta reflecţie a lui Cervantes:

„en todo hay cierta, inevitablemuerte”. Deci moartea face parte dinviaţă, e însăşi conştiinţa trecerii eifugitive, a limitărilor ei implacabile.Dar nu doar tristeţe, resemnare, ci şicăutarea celuilalt, în primul rând afiinţei iubite, cu care, prin dragoste,se depăşeşte Marele Prag tocmai prinviaţa fructului ei, fiul, care e con-tinuare a fiinţei lor, cu toate că nu-lmai reprezintă nici pe unul nici pecelălalt.

Moartea este, de asemenea, faptul

de a adormi din nou fără să încetezisă visezi, deci a trăirii visului care „esel vivir”. Aici Bergamín se întâlneştecu celebrul scriitor prerenascentist

Jorge Manrique, autorul celei mai bune elegii spaniole a tuturor timpurilor, Coplas por la muerte de su padre. Scrie el în poemul 175: „Ala mar que es el morir , / van los ojosa parar; / para volverse a dormir / yno dejar de soñar”. Deci, pentru poetul contemporan, moartea devine prelungirea vieţii printr-un somn şi unvis continuat.

Evocarea memoriei timpului trecutîi îngăduie o amplă reflecţie asupratrecerii sale: „Los ecos y las sombrasde mi vida / despojos de su sueño, / se pierden en la oscura lejanía / invisibledel tiempo”. Ceea ce rămâne înmemoria omului după trecerea a ceeace a fost trăire e trezit de nostalgie,deşi aceasta nu mai este viaţa însăşi,ci ecourile ei şi umbrele. Dar aceste

simple urme îi îngăduie reconstituireaa ceea ce a fost şi nu mai este.Limitările sensurilor cuvântului

deschis misterul tăcerilor: „últimoverso que no dirá nunca / mi voz, nitendrá eco / más allá del misteriotembloroso / de su sliencio”. Poemulînsuşi nu este decât ecoul a ceea ce afost trăit, dar care nu va putea păstratoată bogăţia acestora. Ele rămân maidegrabă în misterul care leînconjoară.

Chiar dacă este o speranţă în

lumina visului pe care-l purtăm învisul acestei vieţi, propria sa moarte,moartea iubitei şi a lucrurilor care îlînconjoară îl duc spre disperare:„Toda tú fuiste del viento: / como lallama en su lumbre; como la nube enel cielo” (166).

Dacă fiinţa care i-a deşteptatdragostea i-a fost furată odată cu plecarea spre neant, în suferinţa sacontinuă iubirea ca „la llama en sulumbre”. Sau, precum în poemul 359din volumul Canto robado: „Si te

escucho te vuelves eco. / Si te toco tevuelves aire. / Humo y ceniza si tesueño”. Această viziune a finaluluivieţii se apropie de celebrul vers al luiQuevedo: „polvo serán, mas polvoenamorado”. Totul ce aparţineveşniciei emoţiilor sale vor supravieţui prin eternitatea MareluiTot. La fel cum va fi existenţa iubitei prelungită în visul poetului este un pas spre eternitatea visată deamândoi.

Încetarea visului devine o cădere

într-un alt vis, deci viaţa gândită deBergamín pentru a ajunge la cealaltărealitate transcendentă. Unicul adevăr este poezia şi dragostea ce rezultă din

______________________________ faptul că cei doi au împărţit împreunăacelaşi vis.

Mărturie generoasă a trăirilor eterne, poezia lui José Bergamín nucaută inefabilul muzicii sferelor precum cea a confraţilor avangardişti,ci se hrăneşte cu religiozitate dintradiţia poeziei spaniole, unde poetul plonjează pentru a găsi cuvinteleadevărate care rămân, nu cele care plutesc şi se pierd prin aer.Convingerea lui este că doar poezia păstrează ceea ce este veşnic din viaţatrecătoare a omului, ceea ce a rămasdin continua sa dragoste pentru fiinţaiubită, pentru natură, pentru lucrurilecare l-au înconjurat şi pentruDumnezeu. Poezia sa originală, chiar dacă închegată în această formă maitârziu în timp faţă de cea a generaţieisale şi-a configurat particularităţilesale nu prin insolitul expresiei pure,ci prin adânci reflecţii asupravalorilor esenţiale ale omului, înnevoia lui copleşitoare şi permanentăde înveşnicire.

_________ Bibliografía:José Bergamín, Antología poética,

edición, introducción y notas deDiego Martínez Torrón, EditorialCastalia S. A. Madrid, 1997.

Pedro Aullón de Haro , La poesíaen el siglo XX (Hasta 1939Taurus,Alfaguara S:A:, Madrid, 1989.

Santos Sanz Villanueva , Historiade la Literatura española, 6/2Literatura actual, Editorial Ariel S. A.Barcelona, 1994.

Torrente Ballester Gonzalo, Literatura española contemporánea,vol. I, Estudio critic

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


37

Între Virgnia Woolf şi MartaPetreu se află o masă pentru scris şi ofereastră în lateral. Prin ea se văd...

Clujul, Moscova şi Iaşul, Lille şi chiar Chambery.Aceste fiinţe întruchipate de femei

imaginative oferă bucuria de a trăi nudoar pentru o clipă, ci plusul fugace de stimă pentru noi înşine pe vecie. A facedin scris o bucurie şi a împărţi celorlalţi buchete de mentă în tufe şi secole de iubire traversate de Orlando pe gheaţa Ta-misei, în povestea lui cu prinţesa rusă, eca şi cum toate zilele sunt fără durere.

Auzise de Marta odată, prin varatrecută, când Dan Daia şi privirea lui pesub gene lungi o invitase la Iaşi, într-o

răbufnire de ospitalitate moldoveneas-că, împănată cu oleacă de garlic fran-ţuzesc – era ceva cu Festivalul PrimuluiRoman şi suna de parcă Proust semutase din Combray-ul lui pe străziledin Savoia, la munte. Cartea ei plecaspre Franţa, iar numele ăsta, MartaPetreu, va reveni regulat ca ploaia denoiembrie în fereastra vieţii ei. Nufusese la Cluj din facultate şi nici laMoscova, dar nu Bulgakov o întărâtaturistic, ci un fel de magie falsă, probabil, a culturii ruse, perceputăsuperficial, evident, doar din zgomotulmetalic al ciocanului pe şinele din garaAnei K. Sau poate faptul că limba rusă,impusă cu forţa în gimnaziu nu i se păruse decât o experienţă plăcută...astfel încât, caligrafiind s moale şilitera, contorsionată auditiv, sci, păreacă deja înfulecă nişte caşă şi scoatemereu o pupă din alta, toate ruse. Da,dorea să ajungă la Londra şi pe Arbat,cu capul dat pe spate după cupolecolorate ca ţinutele rusoaicelor văzuteaiurea prin Europa, remarcate prinfrumuseţea şi prin felul de a se îmbrăca,

ostentativ şi de prost gust. Nimic dinsobrietatea rochiei negre cu careVirginia scria de la 9 la unu, în, însfârşit, camera ei, separată, şi cu paharul de vin alături. Şi totuşi, un felde rigoare iese din paginile cărţii şi nu enumai Ardealul lui Ticu şi Mica, ci şiaerul aşezat al imperiilor, sovietic sau britanic,- toate le regăseşte în scrisul ei.Şi ceaiul, kăniecino.

Anul acesta festivalul de debut vafi iar în mai, iar invitaţia francezilor vafi una singură – nu are şanse de a fichiar ea, dar contează că undeva, pe o

masă, noptieră, într-o poşetă şic,coperta roz a cărţii de debut se oferăinocent tuturor cititorilor dinChambery..., şi încă un oraş, îi scapă,

dar şi celor de la Torino. Nimerită cucapul în jos în această lume a profe-sioniştilor, caută să înţeleagă cum de

aceste coincidenţe nu au apărut înainte,când Gh. Crăciun era colegul ei launiversitate şi încă se îmbolnăvea doar de viroză pe la Paris, când, vizitândLille-ul nu aflase de fundaţia românilor cu primăvara pe casele umede din oraş,ci doar mâncase, cu nasul ascuţit dearome, castane coapte în iarna aşezatăcalm chiar în piaţa Primăriei, sau când,la Ambasada României din Paris, gus-tase din căpşune, elegant. Era o scenă înfilmul unui regizor celebru, în care ispi-ta se descolăceşte roşu şi vine pe buzeca o căpşună grăsulie, oferită cam bru-

tal fetei sărace de vărul ei. Tess îi vineîn minte mai mult din carte, căci spe-ranţele puse în premiata actriţă se parecă s-au epuizat mai repede decât i-a luatlui Jude să recite din Noul Testament.Şi gara din Lille... fusese ceva cu o iubire între roşu şi galben, ca atunci, cucele două străine, frumoase prin cărţilelor, adică între Franţa regină şi India, parfumată? - aşa că în iarna aceea scli- pea colorat şirul de elefanţi sub ghirlan-de, din faţa gării până la Fnac. Iar înmicuţa cafenea de la etajul întâi, fu-mătorii priveau ca din vitrină roata uri-aşă care suia la cer vieţile cochet aran- jate ale francezilor, cu tot cu gustul pa-tiseriei cu unt de la Paul . Cultura eraatunci pe toate drumurile, o vedeai fărăsă vrei, fie în cozile de la Fnac, aranjatătot în centrul oraşului, fie tot în coadă,la cinema, duminica după masa, sauchiar în firma universităţii din cartierulstudenţesc, pe care se putea citi La fa-culté de la vie – Droit, Sport et Literature...

Prin toamnă cumpărase, victimaatâtor coincidenţe, romanul de debut al

Martei, Acasă... şi îl pusese în colţul cude citit . Nu prea îi ieşea la îndemână,dar acest nume revenea în calea eiconstant. Într-o zi a încercat să spună –

da, e o scriitoare consacrată, ce şanseavem noi, ceilalţi... dar cum roman dedebut , ce a făcut până acum? Adică arăsărit aşa, şi din profesorat-direct laChambery? (de parcă acest festival,declanşat de profesorul de română exas- perat că şcolarul francez nu citeşte, nuiubeşte limba şi dacă îi sare un şurub

de la freză o repară cu cheia franceză ar fi ceva.... o fi, de fapt?! e, altfel Mar-ta nu s-ar fi înscris, îşi zice... sau a fostselectată... hm...)

Aşa, şi cartea nu îi vine la rând lacitit şi nici nu ştie despre femeia astacare scrie mai nimic până când litera dde pe coperta albă, de data asta, nuîncepe să-şi mişte, de la dreapta lastânga, rotocolul ondulat...durere, da,era ceva, şi fără? se poate?

*Face o listă pe coperta din faţă, în

creion – Proust, Ibsen, Strindberg,Tolstoi, Th. Mann, nu Heinrich, Nossak cu noiembrie cel târziu, apoi Camil P.,Eliade, Holban, Canetti, – da, o carteaalbă, cu hârtia moale şi ştearsă, pe careo ocolea mereu în biblioteca din copi-lărie, fiindcă titlul, Facla în ureche, părea prostesc şi greşit tradus,- aproapetoţi îi răsuciseră viaţa în spirale roşii,unii chinuit, cu dicţionarul alături, alţiide prin mansarde în care fericirea/ bea-titudinea însemna cărţi, citite miop, şisingurătate, în timp ce cu unii doar stă-tuse la o tacla în faţa focului stins, fără

să bage de seamă ghetele galbene alediavolului musafir (şi fără să mai so-cotim carourile de pe şapcă). Nu se ba-gă la Bulgakov, încă o strânge frigulsălii Teatrului dramatic din Braşov,când vizionase cu clasa – sau să fi fostdupă 90? – Maestrul şi Margareta, cuValeria Seciu, piesă din care îi rămă-sese în minte doar o coborâre pe măturăşi nişte replici neînţelese... îl pune şi peel la de citit , peste Marta. Şi aşa i-au plăcut nuferii galbeni de pe alte coperţisau ape din grădinile ursului şi de pecheiurile Moscovei..............................................................

Şi despre Fericitul Augustin şitimpurile sale simţise ceva, că ar fi ca şidespre tristeţea pământului în faptul serii, aşa cum era şi la ora cinci, cândVirginia W. îşi aşeza viaţa reală sub ceaîn care imaginaţia tindea să devinăreală...îşi că-şi sorbea în durere un EarlGray. Sau poate un ceai Darjeeling,colorat auriu ca ciorapii lui Orlando desub baldachin, înainte ca soţul ei să plece pe mare la chemarea vântuluinebun de aprilie. Zicea că şi în casa din

Londra înserarea aducea durerea, cătotul pare insipid şi zadarnic. Acesta emomentul cel mai îngrozitor, care →

CARMEN ADRIANA GHEORGHE

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


38

mă face să mă gândesc la sinucidere...hm... Nu putuse să-l citească pe Proustchiar în ziua aceea, englezească, aşa căva citi totuşi ceva, poate viaţa luiGoethe. Şi va scrie în Jurnal, 27 de ani.Sau 26 de caiete?

Îi vine în minte că mai are şi ea decitit la Proust, nici măcar Plecarea

Albertinei nu reuşise să o înceapă... peste două zile, la bibliotecă, va căuta Levantul , vai, şi Holban, şi pe Ibsen,încă necunoscuţi.

Astă seară sfârşeşte de citit O zi...dar nu în ordinea normală, ci în felul încare dispoziţia zilelor de ianuarie, atâtde reale, o învârte aleatoriu, pe la pagi-na... (da, altă problemă, o fi văzut Mar-ta? Multe pagini nu sunt numerotate,domnul Polirom a uitat sau cine maiştie?... probabil fiindcă nu există ver-so... se uită de la 233 până pe la 253 şinu găseşte decât alb în colţul de sus, de jos, la mijloc, ca la Palhniuk, acolo sunteseurile scurte, frize uşoare şi crochiurifăcute cu încheietura lejeră, pe iarbaverde, pe un colţ de masă, cum îmbucaOlguţa în vacanţe ghiudemul cu castra-vete înainte să înceapă masa...), da, la pagina cu Borgesiana şi nu înţelege.Cartea asta are un titlu care nu i serelevă până în final, la 358, minus listacu apariţii? Şi într-o dimineaţă, cu min-tea aranjată destul de corect lângă tăblia patului alb, caută direct la cuprins undee durerea şi de ce abia atunci a ieşit ea,

prin 2006, adică pe la sfârşitul cărţii?...Căci nu înţelegem şi nu simţimdecât ceea ce ni s-a apropriat într-un fel,drumurile albe în dimineţi îngheţatespre spitale şi cabinete, faianţe sparte şifemei grase în halate de molton,dezolantul linoleum dezlipit pe lacolţuri şi toaletele încuiate, nivelareatuturor la uşa pe care rândurile se înşirăseci şi care, de atâta citit, s-au decoloratîn băltoaca gândurilor foşgăind subfruntea pacientului în după-amiaza decâine. Ştie un fel de drum, ca mai toţi, amirosit izul tare de cloramină de subuşa scorojită care, în frigul legal,ascunde chiuveta inutilă şi suportul de plastic al noului regim. Aici e durerea.

........................................................Să nu uite că abia acum află despre

varianta a treia, conform căreia cineva poate transpira de spaimă în clipa încare a citit toate cărţile, la fel cumcelălalt palpită că nu are cum citi tot.. .Şi că a fost atât de penibil când i-aîntrebat la Timişoara pe cei doi bărbaţicu Biblii în mâini de ce se numeşteCartea de nisip magazinul de peste

drum, iar ei au trecut mai departe, gatade lupta cu inerţia amiezii resemnate desâmbătă şi la fel de străini ca şi ea înfaţa bibliotecii infinite. Şi că Levantul

ar fi o epopee, cea care lipsea, azi cole-gul ei de la Litere îi spune, ...bine că e,deşi tot literatură minoră rămânem.

Şi că, da, iar şi iar, aceste coinci-denţe stranii... licornul care a fascinat-odupă fata cu cercel, când şi-a pus întraseul Drumului cărţilor şi muzeultapiţeriilor de lângă Bastilia, unde, sub

sticle de cleştar dorm, voluptoase,cuverturile multicolore care înghit întreierburile lor viaţa fetei oarbe din EvulMediu siluit, dar creativ. Licornul e albşi lasă aburi calzi de respiraţie lăptoasa.

Şi Lovinescu gol, la medic...aproape era în coşmarul ei personal,când apărea în faţa studenţilor fărăhaine, iar noţiunile de drept bancar,supraveghere prudenţială sau chiar celeritate săreau din taxonomie pestecatedră şi se atârnau ironic de marginiletablei de sticlă, alunecând în lateralele prin care ea încerca să fugă.

Toate erau acolo.În octombrie nu fusese în cafenele,

case de creaţie, săli de cinema sau fun-daţii ale poeziei, dar Iaşul a deschisspecial pentru cei trei autori, participan-ţii de anul acesta – un liceu, un institutşi un mall, la librărie. Prin vitrina uriaşăa acesteia, pe mâna dreaptă, căluşeiialbi ai caruselului aşteptau să înceapălectura publica şi ei trei sub lumini şi printre cărţi, cu căştile de ceai în spate, pe rafturi, citeau sau nu, îşi răsfoiau cuuimire cărţile, se uitau unii la alţii şi îşi

zâmbeau trişti că ei, ceilalţi, cititorii,vin şi trec, stau şi uită, privesc şi poateînţeleg. Că spectacolul e mic şi că ei, canişte efemere personaje, vor deveni in-vizibili la ieşirea de sub luminile ro-tunde. Ele aveau rochii, cea mai tânărăera însărcinată, părea o feerie deAlmodovar, stranie şi durută, el ieşisedintr-un divorţ. Trei debutanţi. Şiscriseseră cărţi de durere. Pe care secodeau să şi le citească, ei cu ei înşişi,şi cu cei douăzeci de oameni aterizaţidin zbor în seri de marţi (dăduse unmail în ianuarie, să întrebe dacă MartaP. participase şi ea la Iaşi, la acelaşifestival, dar de fapt, ca să afle dacă e bine, dacă e bine adică fără durere şi da,nu venise, dar anul trecut era bine, ea,această fiinţă. Fiinţă eminamente esteti-că, pentru care frumuseţea pură e esenţaşi care nu şi-a terminat tezele asteaniciodată, Marta părea un sloi perfectalunecat pe-o rază, scriitoare ocaziona-lă şi scormonitoare de corole, cânddeodată, ea găteşte o salată de chimionşi levănţică, şi lalele, bujori şicrizanteme, başca luhăr, fugău,

măturici, coada mielului şi bumbuşcuţe,caramelizate prin iarba verde – iar – delângă Clujul paradisiac.

______________________________ Odată, într-o iarnă grea peste oameni,case şi suflete vii, călătorind cu marileautobuze încremenite sub troiene, şi-aumplut ziua cu roz. Pe scaunul din faţăo femeie ducea în braţe unsprezece firede lalele glasate în gerul de Boboteazăşi, în tăcerea albastră, aerul topea pevecie iubirea ei. Laleaua roz o marcase.Dincolo, la pagina 178, lalelele Marteiagonizează ca un animal mut, iar ea, la pagina 45,- căci şi cartea ei vorbeşte cu

laleaua,- desenează grădini smălţuitefrez în spatele caselor franţuzeşti în careiubirea ei nu va ajunge vreodat’. Rece şifragilă, laleaua fără miros ţine dinoctombrie, când cade bruma, cedândapoi brusc într-o noapte în care sms-urile se scriu singure şi se duc în locuridragi, dar respingătoare..........................................................

Jocurile s-au făcut. Marta e profesoară, ca şi ea, studenţii ledezamăgesc, ca şi noi, Marta scrie,aproape ca şi ea. Cărţile lor au călătoritcu TGV- ul printre colinele cu viţă şi pela poalele Pirineilor, s-au ambalat în plicuri groase şi au intrat în competiţie, pe rând, în ani care au fost şi care le-aaşezat, mai mult cu durere, iată, înaceastă lume a scrisului.

Iubirea şi fascinant-malefica AnaKarenina, adică erotismul şi morali-tatea, oglinda în care a privit Pygmalionca să-şi făurească propriul simulacru, lafel ca Hitchock, filosofia cu durerea eişi pariul lui Pascal, incapacitatea luiPreda de a asimila iraţionalul feminin...veghează cuminţi în cartea Martei şi în

inima eiÎn vitrine, poezia românească stăcu spatele drept, lângă Rilke.

În faţa ferestrei, Virginia aşează aldouăzeci şi şaselea volum scris de mână peste formatul in cvarto al vieţii eiimaginative. Rochia nu avea încă buzunare...

În vitrină, pe Mureşenilor 28,cartea tatuată pe glezna stângă eepuizată încă din toamna care plouă rozdrept înspre Franţa şi colecţioneazăcoincidenţe în zilele fără durere.

_____

Marta Petreu, O zi din viaţa mea fără durere, Editura Polirom, 2012

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


39

A devenit un slogan al societăţiiromâneşti actuale absenţa valorilor. Îninterval de o jumătate de oră, am

surprins vorbindu-se pe două posturiTV, luate la nimereală, despre lipsade valori, despre faptul că acestguvern, ca şi cel anterior, nu vreavalori. Mai oricine este tentat săridice nivelul discuţiilor nu uităVALOAREA. Altfel prezenţa luiacolo nu ar avea valoare.

Este preocupată societatearomânească actuală de valoare? Oricerăspuns monosilabic ar fi fals. Dacăse discută, înseamnă că valoarea e înatenţie, preocupă. Răspuns: Da. Dar

corolarul preocupărilor ar fi formarea,cultivarea, stimularea, promovareavalorilor. Răspuns: ?! Să afirmi cătoţi cei care au un anumit statut socialsînt nonvalori, nulităţi nu cred că ar fidrept (fie-mi permis să nu fac vreoreferire la aprecierile reciproce alecomandanţilor de formaţiuni politiceşi purtătorii lor de cuvînt!), ca să numai spun că n-ar fi tocmai măgulitor nici pentru noi, care i-am ajutat, într-un fel sau altul, să ajungă acolo.

Să ne întoarcem, deci, la

preocupări.Este foarte adevărat că valoareaconduce, prin ea însăşi, lasubiectivism, din moment ce seraportează la stări subiective aleomului, legate de om, dar, ca rezultatal raţiunii practice, valoarea devineindependentă de individ. Sînt aicidouă elemente de luat în seamă:acceptarea subiectivismului valorii(fiecare perioadă istorică are, cultivăsau pretinde a avea, a cultiva anumitevalori); devenind independentă de

individ, valoarea se obiectivează.Împăcarea subiectivismului cuobiectivismul nu a fost şi nu e o preo-cupare majoră a tuturor oamenilor,care se consideră, de regulă, obiectiviîn judecăţile formulate, respingîndsuspiciunea de subiectivism, cînd, defapt, fiecare e un univers subiectiv,construit pe valori interpretate şi arti-culate sistemului astfel încît acesta sădevină coerent şi noncontradictoriu.Am fost privit cu suspiciune mai defiecare dată la afirmaţia că, privindu-

mă obiectiv, ştiu că sînt subiectiv şiastfel încerc să reduc amesteculsubiectivului.

______________________________ Aţi găsit filozofie în afirmaţiile demai sus? Nu e. Doar politicienii se

folosesc de cuvîntul filozofie foartedes, fără vreo legătură cu ştiinţaînţelepciunii (cf. filozofia alcătuiriibugetului, despre care opoziţia afirmăcă e lipsit de orice logică, sau filozofia sacrificării porcului).

Să luăm două dintre valorilesociale aşa de mult discutate mai întot locul: LIBERTATE, DEMO-CRAŢIE. Le-am ales pe acestea,întrucît se apreciază că sînt valorifundamentale ale lumii actuale, deşise pretindea că sînt cultivate şi cu

trei-patru decenii în urmă. Homo faber interpretează libertatea ca posibilitatea de a acţiona după propriavoinţă şi neglijează accepţiafundamentală a libertăţii: posibili-tatea de a se bucura de drepturile sale, care limitează libertatea fiecă-ruia la drepturile sale, obligîndu-l sălimiteze libertatea proprie la hotarulunde încalcă libertatea (dreptul) altuia(altora). Aşa s-a ajuns ca libertateasă fie subminată de libertinism,comportament uşuratic, desfrînat,

indecent, contribuind la compromi-terea ideii de libertate.

Democraţia a fost asociată tot-deauna libertăţii, ca una dintre for-mele de manifestare a libertăţii, defi-nindu-se ca forma de guvernare baza-tă pe participarea maselor la condu-cere, dar şi ca sistem de exercitare avoinţei grupurilor profesionale şi so-ciale. Participarea maselor la condu-cere prin vot este mai puţin luată înseamă de mase largi de votanţi(explicaţiile sînt multiple!), iar sensulcuvîntului s-a restrîns la dreptul unuigrup profesional, social etc. de a-şiimpune voinţa în defavoarea altor

grupuri (dreptul unui grup de enoriaşide a interzice accesul în biserică pentru alt grup de aceeaşi credinţă dinacelaşi sat este dreptul forţei, fărăvreo legătură cu forţa, valoareadrepturilor reclamate).

Libertate şi democraţie, douăvalori fundamentale pe care le-auadus, unii cu ştiinţă, cei mai mulţifără, în derizoriu. Dar nu sîntsingurele valori în această situaţie.Ţara, confundată, nu numai din rea-credinţă, cu conducerea statului, aajuns de ocara oricui vrea să-şireclame drepturile pe care le areasupra statului (demonstraţiile foştilor revoluţionari după suspendarea unor stipendii aduc aminte de răsplata jertfei patriotice!). A trecut de multtimpul lui Bună ţară – rea tocmeală,

care proba o altă înţelegere!Patriotismul! Vorbe de clacă, cutrimitere în direcţii opuse: atitudinede responsabilitatea, de… bla-bla- bla… faţă de patrie şi bobor, ştiţidumneavoastră de cine promovată,monedă calpă, de ieri şi de azi;regretul amarnic de a aparţine unui popor incapabil să înţeleagăfrumuseţea de ieri şi de astăzi aacestei sfinte ţări, pe care o potînţelege doar cei cu tenul subţire, cares-au adăpat de la fîntîna spiritualităţii

apusene şi cărora contactul cu Ro-mânia, asociată aproape obligatoriucu epitetul mioritică, cu comporta-mente ce probează proasta educaţie aromânilor fără acces la educaţie le provoacă repulsii fizice, invitîndu-i să părăsească terenul cît mai repede,adăugînd încă un regret: că acest mi-rific teritoriu este ocupat de asemenea popor. Restul? Păi nu circulă de mul-tă vreme zicala cine-i harnic şi mun-ceşte ori e prost, ori nu gîndeşte?!

Dădurăm peste altă valoare,

munca. Cea care, zice-se, l-a făcut peom OM. Multe manuale puneau în-treg conţinutul sub semnul dictonuluilatin labor omnia vincit improbus („munca stăruitoare învinge toaterelele“), cultivînd ideea că muncaasigură bunăstare individului şi prosperitate ţării. Dar cine mai poate fi deacord cu H. Bergson că prin muncanoastră scoatem mult din puţin, cevadin nimic şi adăugăm neîncetat laceea ce era bogăţie în lume, cîndcultul muncii a fost decapitat şi

înlocuit de condamnabila dependenţăde muncă?! →GHEORGHE MOLDOVEANU

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


40

Şi, totuşi, valorile menţionateexistă, oricît ar fi ele subminate derealităţi din practica socială. Există, pentru că fără muncă, dacă nu redu-cem totul la munca fizică, societateanu numai că ar stagna, ci s-ar risipi.Există Ţara, nu ca o întindere de pămînt, ci ca o entitate spirituală.Cine nu crede să citească mesajul pusde hackerii români pe site-ul britanicDaily Telegraph ca „strigăt alîntregului popor român“, împotrivaunor afirmaţii considerate înjositoare:„Ne-am săturat să vedem cum niştegunoaie ca voi încearcă să îşi bată jocde ţara noastră. Să ne creaţi o imaginecu totul alta faţă de cea reală […].Eroii patriei noastre nu vor muri ni-ciodată! Vrem să nu se uite CINE l-avărsat [sîngele] pentru ca România să

existe astăzi pe hartă, să le amintimcopiilor şi nepoţilor noştri, să îi res- pectăm cu onoarea cuvenită“. Nu place limbajul?! Dar ei l-au vrut dur, pe măsura indignării lor. Şi, la toatăurma, e mai frumos Românie – plaicu boi, creaţie „intelectuală“, care ne-a amuzat, aşezîndu-ne pe treapta undeautorul se simte bine?!

Avem şi altfel de valori, creatoriide valori, deveniţi simboluri pentruspiritualitatea românească. Şi acesteasînt subiective; monumentul fiecăruia

e făcut de fiecare dată din ape cur-gătoare ale sufletului propriu, cum bine spunea Eminescu despre Shakes- peare: Ca Dumnezeu, te-arăţi în miide feţe / Şi-nveţi ce-un ev nu poate săte-nveţe. Forţa unor astfel de valori,modele, asupra semenilor întreceimaginaţia obişnuită, conducînd laîncredere nelimitată în capacitateaacestora; Greşind cu tine, spune dinnou Eminescu, chiar iubesc greşala: / S-aduc cu tine-mi este toată fala. Şi,cu toate acestea, chiar aceste modele

ajung să fie contestate, căci subiecti-vismul nu dispare din judecarea valo-rii. Apoi valoarea absolută există doar în cer, fiecare pămîntean avînd limi-tele sale.

La noi se pare că a existat şicontinuă să existe o preocupare aparteîn această direcţie, a demolării. Aicine-am demonstrat personalitatea, iar după 1990 am dezvoltat chiar un cultal demolării. Cîte personalităţi aleculturii româneşti, nu numai din perioada comunistă, au scăpat acestei

preocupări? Să luăm în consideraţieîntîi încercările de a demonstra căunii scriitori sînt mai importanţi prinopera rămasă în manuscris decît cea

publicată, punînd în cumpănă nunumai discernămîntul criticii ante-rioare, ci chiar capacitatea autorilor de a-şi aprecia propria creaţie. În altecazuri, s-a contestat valoarea opereidin cauza aderenţei autorului la oanume doctrină politică; numai dupăintervenţia categorică a lui Ştefan Au-gustin Doinaş virulenţa atacurilor îm- potriva lui Sadoveanu după 1990 s-amai temperat1. Suficient exemplu. Bachiar a existat încercarea de a se cereun fel de trecere cu buretele peste perioada 1947 – 1989, un alt fel degenocid cultural; asta ar fi însemnatcă noi în acea perioadă eram scoşi dinistorie.

În ultimii ani s-a abordat cammult lozinca singura soluţie – înc-orevoluţie. Necunoscătorii cred că e o

invenţie a anilor din urmă, dar, defapt, este o continuare a atmosfereidin societatea comunistă, care făceatotul pentru păstrarea vigilenţei revo-luţionare, necesară pentru dispariţiaurmelor trecutului şi construirea noiisocietăţi. La începutul revoluţiei cul-turale, discursul proletarului lui Emi-nescu prezenta modelul unei astfel dedistrugeri, care îngrozea toată lumea.Mă tem că noi am dezvoltat aceastămoştenire de a demola, fără însă a ne propune să dezvoltăm ceva.

Demolăm fizic, fabrici, uzine,combinate, fără a pune în loc ceva,măcar pe măsură. În cele mai bunecazuri au apărut hipermarketuri. Cenu demolăm abandonăm, şi într-uncaz şi în celălalt punînd la dispoziţiaoamenilor de acţiune terenul necesar.

Demolăm moral. Pe oricine, cusperanţa că locul rămas liber pe socluva fi destinat demolatorului. Orice, cudorinţa de a înlocui durabilul cu perisabilul, care poate aduce servicii pentru serviciu. NOUL trebuie să-şi

ocupe dreptul, pentru că de aia e nou.Un exemplu banal: de o vreme, caretrece însă şi în vechiul regim politic,se vorbeşte despre necesitatea promovării muzicii tinere. Ce e aiamuzică tînără?! Afară de faptul că enouă?! Muzica a fost totdeauna tînărăşi aşa va fi mereu, deci muzica ori etînără şi e muzică, ori nu e tînără şi nue muzică, pentru că muzica nu poatetrăi fără acest atribut, definitoriu. Să promovezi o piesă muzicală numai pentru că cel (cea) care o cîntă se

1 Apăruse mai înainte un minunat studiu al luiAl. Paleologu cu extrem de convingătoareexplicaţii ale evoluţiei prozei sadoveniene

manifestă pe scenă oligofrenic, cumişcări dezarticulate, dacă nu obsce-ne?! Acum vreo două sute de ani ci-

neva spunea că nu putem rămîne veş-nic la frunză verde, ceea ce e foarteadevărat, dar muzica poate fi înlocu-ită doar de muzică, nu de altceva. Şi,slavă Domnului, nu ducem lipsă demuzică. Să facem ceva mai mult pentru muzică. Să construim.

De ce am construi?! Ca săconstruieşti, trebuie să ai convingereacă ceea ce-ţi propui va rezista ovreme, că nu vine mîine înc-orevoluţie, care să transforme totul înnimic. Nu contestă nimeni rolul

revoluţiei (nici măcar pe al loviluţiei!)sau pe al demolării, dar construcţia pretinde continuitate. Nu inerţie! Sespune că timpul vindecă rănile, dar pentru asta el însuşi are nevoie detimp. Orice are nevoie de timp pentrua-şi proba valoarea (mai ales cîndaceasta îşi depăşeşte timpul), impor-tanţa, eficienţa, eficacitatea, preţuletc. Orice creator de valori, fie ele şi banale, trebuie să aibă speranţa căîntreprinderea lui are un minimum deşanse pentru a reuşi. Altfel va

renunţa. Dacă ţăranul nu şi-a pus porumbul pînă în mai, nu-l mai pune.Ar fi inutil. Va da altă folosinţăogorului? Poate. Nu e o valoare porumbul lui? Poate. Am aflat de laun ministru al agriculturii că şi aşanoi cultivăm prea mari suprafeţe de pămînt. Dar pentru ţăranul acela pămîntul e o valoare, căci e condiţiaexistenţei lui, nu pecuniară, căciaceasta i-ar putea fi recompensată deMăria-sa Statul, ci morală, căci îşidesfăşoară viaţa după ciclurile

porumbului, e ceasul lui biologic.Se pare că nu e prea convingător

exemplul meu cu ţăranul, că ţăranulnu mai e cel pe care îl ştiam eu. Dar

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


41

eu vorbesc de ţăranul-ţăran, care-şirespectă statutul şi condiţia de ţăran,trăieşte din seva pămîntului şi sudoa-rea trupului său. Să schimbăm, totuşi;să luăm cazul profesorului, pe care îlcunosc ceva mai bine. Formarea unui profesor bun durează ani şi ani. Şi nuchiar toţi ajung să fie profesori ade-văraţi, depăşind stadiul de funcţionar bun la toate (într-o emisiune TV mo-deratorul se arăta total contrariat că poate gîndi cineva la reformarea1 în-văţămîntului cu cadre didactice a că-ror vechime la catedră depăşeşte 20de ani!). Chiar admiţînd că la termi-narea facultăţii cunoaşte întreaga ma-terie din programa de învăţămînt, fapt puţin probabil, punerea în valoare anoţiunilor, conceptelor, ideilor pro-movate presupune un lung proces de

adaptare, mereu optimizat, nicicîndîncheiat. Dar dacă de la an la an seschimbă materia, se restructurează, sescot sau se introduc capitole…

Lumea întreagă ca şi orice do-meniu de activitate e un continuum, pe care noi îl tranşăm în felii, dinconsiderente practice şi didactice, casă poată fi abordat secvenţial pentru omai lesnicioasă cuprindere. Cinevaspunea că şi luna poate fi mîncată,dacă o desfacem în felii, ca pe unmăr. Cîte domenii de activitate îşi

reclamă ca obiect de studiu omul?Care e mai important?! Fiecare oferăimagini secvenţiale, iar elevul ajungesă nu poată pune alături imaginile, pentru refacerea întregului, cea maimare minune a lumii. Învaţă lamatematică despre factorul comun, cucare ar trebui să opereze pe terenulunei discipline de învăţămînt,extinzînd apoi la celelalte discipline,înrudite sau nu. Scoaterea unuicapitol dintr-un manual (din programă) nu descongestionează

programa, cu se crede, ci complică;fiecare capitol cuprinde cunoştinţe pecare se construieşte în celelalte, iar eliminarea lui şubrezeşte baza deconstrucţie. Este de apreciat profesorul care aplică fără murmur cerinţa venită de SUS? Lui îi lipseşteimaginea globală a cunoştinţelor pe

1 În loc de reformă eu folosesc termenulremodelare. De ani şi ani se trudesc autorităţilesă scoată învăţămîntul la reformă şi nu reuşesc;opoziţia dascălilor e constructivă şi reuşesc să-l

ţină în funcţiune. Remodelarea presupune nurevoluţie, ci reconstrucţie, într-un processisific, care a început împreună şi se va terminaîmpreună cu procesul în sine.

care trebuie să le deţină elevul. Esteca şi cum am vrea să înţelegem ce s-a petrecut în 1989, bazîndu-ne numai pe ce am văzut la televiziune.

Se abordează astăzi educaţia se-xuală încă de la grădiniţă, ca un capitol distinct, rupt de cunoştinţeledespre om şi natură şi de cele de igie-nă, cum era pînă mai anţărţ. Priveşte,însă, în primul rînd, igiena organelor sexuale, cum e şi normal, ca atare e o problemă de igienă şi ar trebui taxatăşi abordată ca atare. Cei nechemaţi percep omul ca un ansamblu de componente autonome. Dar una e cînd capul face, capul trage (fiecare pe contalui!), alta e cînd părinţii mănîncă agu-ridă şi copiilor li se strepezesc dinţii(unii fac programa, alţii se străduiescsă facă agurida comestibilă, să nu

strepezească dinţii copiilor). Şi cîndte gîndeşti că cineva afirma o vremeîn urmă că o acţiune poate fi justi-ficată numai prin raportare la oanumită tablă de valori. Asta trebuiesă fie prima.

Oricît am vrea să o ocolim,întrebarea dacă învăţămîntul româ-nesc actual reprezintă sau nu ovaloare vine de la sine. Mai complicatva fi cu răspunsul. Imaginea creată înultimii ani în mass-media este nudefavorabilă, ci catastrofală. Imaginea

creată în afara graniţelor de produseale şcolii româneşti plecate acolo pentru a-şi pune în evidenţă valoarea(concursuri) sau pentru valorificareacunoştinţelor prin punerea lor în practică (continuarea/ completareastudiilor sau ocuparea unui loc demuncă) – cel puţin bună. E o dilemă,cu explicaţiile ei. Dincolo de toate,încercarea de a repune bacalaureatulîn drepturile lui, pentru a se bucura devaloarea ce i se cuvine, este de toatălauda. Numai de ar ţine. Depinde şi

de Ăi de Sus, dar depinde şi defiecare slujitor al catedrei. Devaloarea fiecăruia. Să ne amintim deo cugetare a lui Eminescu: viaţa nu plăteşte nimic, dacă nu vom face noica ea să preţuiască ceva.

În orice moment al ei, societateaadaugă noi valori celor moştenite. A-flăm azi despre succese ale mediciniişi tehnicii româneşti, ale muzicii şiale sportului românesc etc. Atunciapare întrebarea de ce se afirmă că nuavem valori? Sînt două elemente de

luat în calcul: criteriul valorii; popularizarea, valorificarea valorii.Adevărata valoare are nevoie

pentru a se impune de un martor

incontestabil, timpul. Dintre cei ce bat la porţile afirmării ies în luminăîntîi cei ce sînt în pas cu cerinţeleimediate ale societăţii, care ajung personalităţi de o zi, o lună, un an,vipurile. Exemple ne furnizează zilnicmass-media, veşnic preocupată de noilansări. Importantă este nu valoarea,ci posibilitatea de a face valuri, de aatrage atenţia. Un sportiv produce unval imens cînd obţine la o ediţie aolimpiadei cîteva medalii de aur. Nuluăm în calcul talentul şi munca lui pentru obţinerea performanţei. Vomconstata doar că are nevoie de alţi patru ani pentru a mai face val, iar dacă atunci cîştigă numai o medaliede aur e o deziluzie. E altceva cîndapari într-un show TV, pentru că aifost văzut(ă) împreună cu…, şi ţi se

cere părerea despre cutare şi cutare,chiar dacă habar nu ai despre ce sevorbeşte. Te bagi ca morcovul întoate supele. Ai devenit vip şi o bună bucată de vreme eşti vip. Nu conteazăcă primul lasă în urma lui o dîră delumină pentru cei dornici de afirmareîn domeniu, iar al doilea a dispărut înceaţă precum apăruse.

Lumea este intoxicată de vipurişi nu vede valorile. Profesorul de laJean Monnet putea ajunge o valoare,dar nu prea ar fi ştiut lumea de el. A

ajuns vip, căci şi-a dorit să ajungă vip printre elevi. Despre cîţi profesorivaloroşi de la acelaşi liceu se discutăceva?! Nu vor fi fiind?! Renumeleliceului este dat numai de faptul căacolo învaţă copiii nu ştiu cui, care nusînt deloc interesaţi să fie încadratliceul cu profesori valoroşi?!

Rămîne un lucru stabilit: avemvalori. Ba chiar, prin anumiteinstituţii, le cultivăm, în anumitelimite „stabilite de lege“. Mai răustăm cu stimularea şi promovarea lor,

de aceea se creează imaginea falsă cănu ştim ce să facem cu ele. Şi aşa pleacă din ţară sumedenie; dacă i-amşi conştientiza că sînt valori, ar fi răude tot: fie ar emite pretenţii pe careMăria-sa Statul nu le-ar puteasatisface, fie ar pleca şi mai mulţi.Aşa noi ştim că avem valori, dar tăcem chitic, să nu afle cei de dincolode graniţe şi să-i momeascăfolosindu-se de mijloace nepermise,cum ar fi cîştigul pecuniar, iar apoisă-i desfiinţeze ca valori. Chestia cu

vipurile în mass-media e o aburealăca să nu tînjască străinătatea dupăvalorile noastre. Vipuri au şi ei. Or fiavînd şi valori, dar sînt ale lor.

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


42

Cronica literară

Rod al unui efort cărturăresc

sisific, noua carte consacrată deMarin Iancu gândirii aforistice a luiMarin Preda îl înscrie pe autorultrilogiei Cel mai iubit dintrepământeni într-o familie de spirite cereconfirmă geniul românilor şiexcepţia „de la regula generală de anu gândi”, cum ar fi scris cu ironiesarcastică poetul Paul Valéry. Am învedere personalităţi aparţinând celor mai diverse domenii, de la DimitrieCantemir, Eminescu, Cioran, VasilePârvan, Dimitrie Gusti, Noica, Eliade,Mircea Vulcănescu, A.D. Xenopol,Lucian Blaga, Grigore Moisil, C.Rădulescu-Motru, G. Călinescu ş.a.,care, împreună cu Marin Preda, susţinideea lesne de verificat, că aforisticaautohtonă nu este cu nimic mai prejosdecât cea cultivată de un Pascal, Sha-kespeare, Goethe, Rochefoucauld,Avicena, Leonardo da Vinci, Lessing,Voltaire, Bernard Shaw, Hegel, Hugoş.a.

Intenţia profesorului dr. MarinIancu (vezi de acelaşi autor, MarinPreda – Reflecţii, Amintiri,Confesiuni, Cuvânt înainte de Eugen Negrici, Editura Academiei Române,Bucureşti, 2010) pare să fie însă alta.Spun pare, pentru că, se ştie, o cartetrăieşte nu prin ceea ce a intenţionatAutorul, ci prin ceea ce vede în eaCititorul. Iar noi, noi cititorii, nuvedem altceva din (ne)fericire decât„ figura spiritului nostru. Act clar denarcisism”, cum ar spune Ion Barbu.Desigur criticul şi istoricul MarinIancu ştie toate acestea încă dinvremea studenţiei, încât pentru a-lcuceri pe Măria Sa Cititorul îi oferăgratis (gratuitatea artei şi a filosofiei)un titlu procustian, interogativ şidubitativ: Marin Preda, el însuşi,ce-l determină pe lector să-şi menţinăspiritul într-o „ stare de veghe” şi să-lcaute pe adevăratul Preda, cel ce seascunde în disconfortul „castelului de gheaţă” al gândirii.

Prizonier al celor spuse/scrise încele peste 2200 de glose selectate din

întreaga Operă, ordonate tematic şidistribuite alfabetic de cercetătorulM.I. (admirabilă acribia filologică şisapienţială a istoricului literar), cuge-

tătorul Marin Preda, aflat într-unrăzboi total cu era ticăloşilor , a ştiutcă adevărata noastră identitatelocuieşte, confortabil şi pentrueternitate, în Cuvânt , mijlocimperfect de comunicare, dar perfect pentru a ne ascunde gândurilor profunde pentru totdeauna. Să fieoare acel „el însuşi” din acest titlu procustian şi incitant, un avertismentcă orice om şi, cu atât mai mult, unscriitor, este incognoscibil? Da, dacăne raportăm la cele văzute. Nu, dacăinsistăm pe cele nevăzute.Împătimirea criticului şi a istoriculuiliterar Marin Iancu de a se/ne pătrunde de aventura spirituală, defilosofia, de spiritul interogativ şi despectacolul ideatic din Opera predistă cucereşte, în primul rând,cititorul care visează la un stat

cultural/noocratic, în care să primezespiritul şi nu politicul , deşi el poate ficontrazis imediat de Cioran, care eraconvins că „nu există neam care să fiatins universalitatea prin forţa spiritului”. Altfel spus, în lipsa puterii , forţa spiritului eşuează.Reciproca ni se pare la fel deadevărată.

Desigur, Reflecţiile prediste nu seaflă într-o polemică ireconciliabilă cucele ale trăiriştilor/gândiriştilor (Lucian Blaga, Cioran, Noica, Eliade,Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainicş.a.), ci mai curând într-o potenţialăcomplementaritate. Aforismele prediste sunt deschise, nu au în ele„ceva canonic încheiat, ca Biblia”

(L.B.). Tocmai această deschidere agândirii aforistice spre sfera literaturiide idei, asigură actualitatea Operei lui Marin Preda, şi-i îndeamnă pe

cititori acestei cărţi sapienţiale, nunumai la meditaţie, ci şi la lecturaintegrală a scrierilor prediste, din careMarin Iancu a selectat cu un altruismde tip renascentist, dar şi cu un granode salis, reflecţiile şi a configurat dinele o Idee comună: omul etern şiuniversul său spiritual-moral nu poatefi îngenuncheat de niciun sistemtotalitar.

Toate reflecţiile prediste (maxima,sentinţa, apoftegma, aforismul,cugetarea) privind condiţia umană,atestă un spirit de observaţie înnăscutşi o cunoaştere a sufletului omenescîn toată complexitatea lui. Caracterulde axiomă, de viziune asupra lumiiuniversal acceptată, nu exclude tezacă reflecţiile trebuie apreciate şi încontextul perioadei de regim totalitar,

în care autorul Delirului a fost predestinat să-şi trăiască viaţa ca o

pradă.Paradoxul, aşa cum l-a definit

Blaga – „ strigătul imposibil pe care-l scoate inefabilul când îl împingi pânăla paroxism” – conferă reflecţiilor prediste o profunzime poetico-filosofică născută din (co)relaţiacuvânt-tăcere. Cititorul său nu trebuiesă uite aserţiunea lui M. Heidegger:„Tăcerea este modalitatea autentică acuvântului”, tocmai pentru a intui

moromeţianismul, stare de spiritnăscută din viziunea noocraticăasupra lumii, aflată în dialog activ, cusatul metafizic românesc teoretizat,mitizat şi eternizat de MirceaVulcănescu, dar şi cu metafizicarealului, atât de scumpă lui IlieMoromete/Marin Preda şiconsătenilor săi din Siliştea Gumeşti.

Spiritul contradicţiei, plăcerea paradoxului (definit blagian), tăcereadintre cuvinte şi tăcerea din cuvinte,un înnăscut simţ al arhitecturii şi

echilibrului mijloacelor de expresie,convingerea că „arta este un fel dereligie”, absurditatea epocii în care atrăit, solidaritatea „cu cei ce scriu”(astăzi pe cale de dispariţie!), războiulde gherilă cu abjecţia umană, risculsupliciului public „ sau al morţii prinmână de om”, voinţa sisifică de „a-şi păstra nealterat spiritul, pentru a-l salva de degradare şi a-l proteja în faţa agresiunilor istoriei şi aledestinului” (M.I.), refuzulcompromisului cu ideile/principiile,

arta de a se adresa în acelaşi timpinterlocutorului şi sieşi, relaţiaaproape sacramentală cu scriitori, →

PETRE ISACHI

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


43

precum Faulkner, Balzac, Tolstoi,Shakespeare, Stendhal, Melville,Sadoveanu, Dickens, Ibsen, Joyce,Proust, Musil, Kafka, Gide, Camus,Cervantes, Rabelais, Zola, AnatoleFrance, Flaubert, Hugo, Italo Svevo,Slavici, Turgheniev, Gogol, Sartre,Soljeniţîn, H.P. Bengescu, G.Călinescu, Saul Below, MalcolmLowry, Strindberg, Pasternack,Cehov ş.a., i-au determinat con-substanţial aura sapienţială şiinefabilul dubitativ al reflecţiilor.

Spiritul antidogmatic predist,născut din groaza lăuntrică de abisuldezumanizării (cultivat diabolic în„era ticăloşilor ” şi continuatmefistofelic, în prezent), dar şi dinvoinţa secretă a lui Marin Preda de ase elibera de bovarism, donquijotism

şi alte -isme ce colorează proteicautoportretul în palimpsest (acel „el însuşi”) nuanţat în cele peste 2200 dereflecţii în care iubitorii desapienţialitate (re)concep metafizica(mai precis semiotica) scriitoruluitrăitor în comunism, născut cu ovoinţă schopenhaueriană, binemascată de o „absenţă” / somnolenţăcaracteristică artistului cu vocaţiadelimitării, cu o „ privire albită”, pătrunsă de respectul absolut faţă deadevăr şi străbătută de premoniţia

unui rău fatal, de ideea că „eraticăloşilor ” s-a instalat definitiv înRomânia. De aici, probabil, filosofiaevadării în intemporalul din noi,spiritul polemic acuzator, nelinişteametafizică, gnoza atipică, voinţa de ase desprinde de sub tiraniaînaintaşilor, pe care în mod paradoxalîi diviniza, predispoziţia de a colportainterludii anecdotice semnificative, dea se lupta labişian, cu inerţia, de avedea kafkian, în viaţă, absurdul, şide a se construi, după modelul

Meşterului Manole, pe sine. Nu a încetat niciodată să observe,cu luciditate şi consternare, căderea în bestialitate a „omului, nou”,cameleonismul „ spiritului primar agresiv” al „bezmeticului” cevrea/doreşte puterea cu orice preţ şicultivă în relaţiile dintre oameni,resentimentul, ura, teroarea. Înautoportretul proteic al însinguratuluicare a scris cu egală încrâncenaremoromeţiană, Viaţa ca o pradă,Moromeţii vol. I-II, Delirul, Marele

singuratic etc., configurat deReflecţiile autorului lui Victor Petrini, selectate cu o voinţă deinvidiat de Marin Iancu, reiterează şi

nuanţează ideea că adevăraţiiduşmani ai celor ce scriu „ se cheamăincultura, lipsa de talent sau de scrupul, improbitate, servilism, lene,oportunism, invidii, demagogie şi celede aceeaşi tagmă”.

Excesiva gentileţe faţă de idei,altruismul, efortul de a se autodepăşi,iubirea nemăsurată faţă de tatăl său,credinţa „că nu totul s-a dusdracului”, instinctul maiorescian aleternităţii valorilor, mitul iubiriinedespărţit de valorile spiritului i-aucreat fondul de mare linişte interioară,convingerea că „nu există niciun titlumai presus de acela de scriitor ”,certitudinea că în datele eifundamentale literatura nu poate fischimbată de niciun regim politic,asumarea condiţiei de contestat

(l’idiot de la famille) şi a stării, paradoxal plutitoare, de beţieexistenţială/sartreiană, ce-i unicizeazăfigura interioară, toate şi fiecare îldetermină pe cititor să-l caute peMarin Preda, nu în datele biografice,ci „după legile romanului”, îngândirea poetică, filosofică, politică,religioasă, istorică etc.

Plăcerea estetică de a medita,simplitatea francă, inteligenţa lucidăşi şarmantă, îndoiala metodică, ironiacaragialiană, convingerea emines-

ciană că „ toate-s vechi şi nouă toate”întregesc autoportretul în palimpsestal scriitorului de tip tolstoian, pentrucare „lumea n-ar fi atât de greu de suportat, dacă n-ar fi împănată cu ______________________________

proşti”.Reflecţiile, selectate cu spirit de

sacrificiu, plăcere estetică/filosoficăşi voinţă sisifică de profesorul de elităMarin Iancu, configurează poliedric şi polisemantic semiotica unui scriitor de referinţă al literaturii europene ce atrăit în comunism (sunt convins deacest lucru), pentru care „conştiinţa pură, ultima esenţă a universului, nue dublă şi nu se scindează” nicimăcar atunci când se află într-osituaţie limită.

A-i revela, atât cât se poate revela prin cuvânt, daimonul, sapienţia-litatea, caracterul, geniul artistic,omul interior inconfundabil şiinimitabil, zădărnicia luptei cu sfânta prostie etc., pe scurt, portretul proteicîn palimpsest al lui Marin Preda este

un act de cultură necesar într-un prezent contaminat de abjecţie,absurditate, agresivitate şi în carecompromisul cu ideile este la ordineazilei.

Ceea ce reuşeşte adiacent MarinIancu să impună prin volumul MarinPreda, el însuşi, Editura Nico, 2013, cuprinde cunoscuta maximă a luiP.Ch. Laclos: „Omul nu e perfect niciîntr-un fel, nici într-altul, nici în rău,nici în bine. Ticălosul are virtuţile lui,după cum omul cinstit are

slăbiciunile sale.” Poate în aceastăoglindă ar trebui să ne privim mai cuatenţie…

Oricum învăţăm de la Marin Predacă înţelepciunea este o stare derăzboi. Ca să trăieşti înţelept aiîntotdeauna de dus o luptă cu tineînsuţi. Apoi, cu lumea.

Autorul trilogiei Cel mai iubitdintre pământeni se întâlneşte îndefiniţia omului, cu M. de Unamuno,ce era convins că scoatem din noiînşine, la fel de bine, pe tiran şi pe

sclav, pe criminal şi pe sfânt, pe Cain şi pe Abel . În fond, nu aceasta estelibertatea?

Trăim etern drama opţiunii.Alternativele creează labirintul. FirulAriadnei nu-l poate avea decât Teseu.Aceasta pare să nu fi înţeles MarinPreda…

Cât despre Marin Iancu… Elidentifică Opera lui Preda cu Ariadna,de care s-a îndrăgostit necondiţionat,spre deosebire de Teseu.

Probabil cu această nouă carte

luminează pentru Cititorul de elităFirul Ariadnei din labirintul scriiturii prediste.

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


44

Recent, la Editura Nico dinTârgu-Mureş, sub semnătura luiMarin Iancu, a văzut lumina tiparului

volumul Marin Preda, el însuşi (2013), care este o reluare a ideii dincare se născuse opul din 2010 ( Marin Preda – Reflecţii, amintiri,confesiuni, Editura Academiei), care,la rându-i, era, într-un fel, continuareademersului din 1981 al lui EugenSimion din volumul antologic„Timpul nu a mai avut răbdare”.Marin Iancu renunţă însă acum laaddenda şi la alte informaţii lipsitede relevanţă, în cazul de faţă (arborelegenealogic ori horoscopul

romancierului) şi adaugă noi intrări, acăror lipsă, în precedenta lucrare,fusese semnalată printre neîmpliniri.Este vorba, în primul rând, deintroducerea în bibliografia lucrării,cu revizuiri semnificative, devalorificarea Jurnalului intim.Carnete de atelier , din careantologatorul a selectat aproximativ200 de reflecţii, ce vin să-i susţinăintenţia de a realiza un portret „prin elînsuşi”/par lui même al lui Preda.

Să fi ţinut cont Marin Iancu de

cuvintele lui Preda: „Este imposibilde făcut o delimitare între viaţa ima-ginară creată şi exprimată într-o carteşi cea trăită de scriitor” (Convorbiricu Marin Preda)? Cu siguranţă, devreme ce „şi-a asumat riscul”(conform Nicolae Oprea, v. coperta aIV-a) şi a optat, eludând aceastădelimitare, pentru o selecţie operatăatât asupra textelor nonficţionale(jurnal, interviu, opinie publicistică,epistolar, confesiune, eseu), cât şiasupra textelor ficţionale (spaţiul

romanesc ocupând prim-planulinteresului) de unde preia reflecţii fiedin discursul personajelor, fie din celal vocii narative, atrăgându-şi astfelreproşul necunoaşterii sau ignorării„condiţiei ficţiunii”, precum şi afaptului că „replicile personajelor funcţionează doar în interiorulsistemului de convenţii artistice aleromanului” (v. Răzvan Voncu,„România literară”, nr. 11/2011). Dar nu zicea Preda că „artistul nu facedecât să se proiecteze prin el însuşi,

prin altcineva, printr-un om […] sau prin mai mulţi oameni, prin familie,sau printr-o colectivitate umană”…

______________________________ (Creaţie şi morală)? La care am maiadăuga o precizare. Să nu uităm căMarin Iancu este, în primul rând,dascăl! De aici, probabil, nevoia/reflexul de sistematizare didactică, deetichetare, de înscriere într-un canon

a operei şi a autorului. Ne-odemonstrase încă de la elaborarea Dicţionarului de personaje, alcătuitîmpreună cu Andreea Vlădescu în1995. O mai probează o dată, în 2010,anul în care îi apare lucrarea Marin Preda – Reflecţii, amintiri,confesiuni, ce a cunoscut o ostilăcritică de întâmpinare în „Românialiterară”. Nu opţiunile istoricul literar,nici ale criticului au prioritate înîntocmirea acestui inventar dereflecţii, cugetări, sentinţe, adagii,

aforisme, apoftegme, maxime, ci pedagogul, prin definiţie, dispunândde o gândire sistematizată şi înclinaţiemoralistă.

A intenţionat Marin Iancu să facădin Preda un filosof , în vreme cesilişteanul nu a fost decât, vorba luiBedros Horasangian, „un moralist pudic din clasa lui Camus”? Doar dacă dăm termenului acelaşi înţeles, pe care îl folosim atunci când îlcategorisim pe Ilie Moromete, de„individ gânditor”, al cărui „drept cel

mai sacru” constă în a-şi „spune părerea” „în mijlocul semenilor” săi.Personal, îmi imaginez o virtuală poiană a lui Iocan unde s-au adunatMarin Preda-omul şi Marin Preda-scriitorul, multiplicat în personajelesale, într-o scenă puternic dramatizatăşi mediatizată: „Se poate o izbândămai mare pentru un scriitor decâtaceea de a-şi popula plaiurile cusufletul său?” (Creaţie şi morală).

De fapt, antologatorul însuşi îşi precizează poziţia în „Notă asupra

ediţiei” – a adunat o suită de„observaţii morale şi de reflecţii [ce]relevă larga disponibilitate a prozatorului de a pune în discuţie, sub

semnul unui şir de interogaţii lumea,viaţa, logosul ca ontologie şi morală acreaţiei” [s.n.], iar „pluralitatea ideilor […] reflectă starea de nelinişte a unuiom în efortul, aproape disperat, dea-şi păstra nealterat spiritul, pentru a-lsalva de degradare şi a-l proteja înfaţa agresiunilor istoriei şi aledestinului”.

Desigur, i se pot imputa multecărţii lui Marin Iancu, oricând se varidica o voce care să clameze lipsa nuştiu cărui termen ori prezenţa altuia,selecţia nesemnificativă ori abuzivă,ignorarea cutărei perspective, lipsaoriginalităţii ş.a.m.d. Poate fi pusă îndiscuţie însăşi moralitatea lui MarinPreda – să ne amintim că în „Viaţa cao pradă” susţine că a citit, prin 1937-1938, „Discursul despre metodă” al

lui Descartes, ce nu era tradus la aceaoră, iar cunoaşterea limbii francezeera sublimă, dar lipsea cu desăvârşiremonşerului, tot aşa cum nu e sigur dacă a terminat vreodată acea Şcoalăde învăţători… Însă marele şi principalul merit al lucrării (a căreielaborare – să o recunoaştem – aimplicat un imens volum de muncă,răbdare, un deosebit simţ al ordinii,tenacitate) rezidă, după opinia mea, înfaptul că readuce în atenţia publiculuiopera lui Marin Preda, intrată, în

ultima perioadă, ca multe alte creaţii,în conul de umbră al biograficului (sănu uităm revizuirile cerute, vreme de14 ani, de la Ion Negoiţescu până laGeorge Geacăr) ori al… invidiei(resort al pretinselor revizuiri clamatede Gh. Grigurcu ori AlexandruGeorge), chiar dacă, în cazulsilişteanului, poziţia acestuia încomunism, din care, e drept, n-aulipsit compromisurile şi nicicomportamentul abuziv, nu justificăostilitatea devastatoare de care a avut

parte după 1989, cu nedoriterepercusiuni asupra unei opere ce-şi păstrează, totuşi, zonele de maximinteres, în aria esteticului şi aatitudinii etice. Câţi dintreintransigenţii de azi i-ar fi replicat lui Nicolae Ceauşescu, aşa cum a făcut-oMarin Preda, în 1972: „Dacăreintroduceţi realismul socialist, eu,Marin Preda, mă sinucid!”?

Iar dacă lucrarea lui Marin Iancuva stârni curiozitatea lecturii, la ceifoarte tineri, ori nevoia unor

dezbateri, la cei maturi, cartea – cu bunele şi cu mai puţin bunele ei – îşiva fi atins scopul.

RODICA LĂZĂRESCU

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


45

Aurel Pop1 îşi asumă căderileîntr-o lume a căderilor.

Volumul de versuri Taina căde-

rilor

2

, aduce imnul celui aplecat înrugăciune… Pasionat de literatură,editor, redactor de revistă literară,activ în perimetru culturii, simtenevoia să strige în pustia căderilor detot felul, să lase un semn pentru ceicare simt că se întâmplă un evenimentimportant pentru generaţia aceasta.Poetul a lucrat asupra volumului deversuri, l-a trecut prin mai multe sta-dii, atent la inima cititorului, temător pentru păcatul scrisului în cetate, ascrisului ca acid, ca magmă…

E o distanţare în univers, lumease depărtează de lume, cuvântul cadeşi el în oameni, greu, picătură demercur, inevitabilă… E de remarcatfaptul că poetul îşi asumă căderile, oface cu exactitate, cu atenţie. Poate denesuportat este căderea cuvântului,vestită de păsări, de cântatul coco-şului, în dimineaţa specială a istoriei,de geneza care e prezentă în lucruri,în oameni, în poeme…

Deşi lumea comunică înconti-nuu, mesajul este pierdut în univers, o

zbatere, o cădere prin mesaj: „Amintrat pe Messenger / Şi-am bârfit /Cu gura până la cer / Spre infinit”(Bârfă virtuală).

Alunecarea aceasta pune o presiune pe fiinţă, presiune aproapede nesuportat, omul pare a găsi locul

1 Aurel Pop. (n. 22 noiembrie 1949,Cetăţele, jud. Maramureş), doctorand,Institutul de Istorie „George Bariţiu” alAcademiei Române – filiala Cluj-Napoca,redactor-şef al revistei literare „Citadela”,

directorul editurii „Citadela”. Membru alUniunii Scriitorilor din România. Tainacăderilor , volum în curs de publicare ladata redactării prezentului text.2 Cărţi publicate: Pelerinaj de secesiune

– poeme, (2004); Calvarul cuvintelor – poeme (2006); Sonete din regatul

disperării – sonete (2007); La hanul verbelor – critică literară (2008);“Cuvinte dintr-un noian de vorbe”-interviuri, 2009); Semne dintr-un

trunchi de cuvânt – poeme (2009); Ion Burnar: schiţă monografică – studiumonograpfic (2010); Deschideri

confesive – interviuri (2011); Eternitate prin poezie – antologie (2012); Rezistenţa ţărănească anticomunistă din

perioada colectivizării în judeţul Satu Mare – studiu istoric (2012).

______________________________ unde se simte protejat: în fenomenulIisus, în faptele care salvează, dausperanţă, aduc iubire, magnetulcredinţei. Tot mai mult Iisus parelocul unde căderea înseamnă altceva,sunt simboluri evanghelice în volu-mul autorului, semne biblice, lucru-rile care dau densitate şi lumină vieţii:crucea, paharul cu vin, trădarea, pre-destinarea. Aurel Pop şi le asumă, leîncrustează în poeme, le dă echilibru prin taină, prin armonia miracolului.

În lume, sărbătorile au ceva stra-niu, lucrurile nu se leagă, e o distanţăîntre colind şi oameni, colindul nu-şimai are sensul într-o lume în carecomunicarea e fracturată de stărilemoderne ale societăţii.

„La porţi bunicii aşteaptădegeaba / Felicitările sunt trimise penet / Prin cont deschis pe facebook /Pentru toţi cei rămaşi acasă un set // Etrist, nimic n-a mai rămas / Nici dor de ţară, nici credinţă / O noaptea deCrăciun fără colinzi / Şi colindători în

suferinţă”(Crăciun fără colinzi).Limbajul e frust, dar adevărul

despre noi are ceva din marile drameale lumii, fără sărbători, lumea e maisăracă, pustie, pietrele de aducereaminte au dispărut…

Poemul e mesajul direct, biruin-ţa asupra vremurilor: „Ascultaţi şipriviţi-l / Acum Judecaţi-mi poemul / Oricum”(Biruinţa).

Nunta, simbolul bucuriei înlume, e atinsă de isterie, isteria lipseide dragoste, în biserică lumea cântă,

în umbre ea, mireasa, plânge cumva, poetul nu o spune, dar se înţelege,miracolul lumii s-a stins…

În poemul Uite aşa, Aurel Pop prinde esenţa noului om, se reia unritual vechi sub alte semne, e onaştere din suferinţă, fără durere,oarbă, de parcă oamenii şi-au pierduttimpul între două epoci: „Ce n-augăsit atunci, ei bine / acum prindeecou / în magazinul de la colţ se stă larând la drog / şi uite aşa se naşte omulnou / Se simte bine în postura deşomer / sau în cea de pensionar de boală / dă semne că nu ştie de Homer / şi nici nu-i pasă că nu are ce să pună-n oală / Mai iese la vecini după-o ţigară / nevasta i-a plecat în vară lacăpşuni / seara agaţă o paraşută îngară / să-şi elibereze trupul dehormone / trage des câte-o beţie…”

Familia e în cădere, omul apăsatde starea de om păcătos, fără viziune,

sevele s-au scurs în neantul istoriei…Pentru toate acestea, poetul surprinde pedeapsa, e aceeaşi pedeapsă:răstignirea. Pedeapsa e triplă, grea,vine din căderile vremurilor, din păcat. „La margine de drum / Erautrei cruci / Acum / Răstignit – duci /Crucea poetului / A Cuvântului / APoemului” (Răstignire).

Sunt semnele de sfârşit, apoca-lipsa prezisă, posibilă, exactă, suntsemne, păsări cad din cer, dar sfinţiiţin echilibru, sfârşitul e potenţat de

numărul lor. Aici tehnica poeticăapelează la hiperbolă, nu sunt urgiiîntr-o apocalipsă prezisă, sunt maimulte apocalipse într-o urgie văzută,durută, scrisă.

Căderea se datorează trădărilor,e ultima Cină, e locul unde trădarease face prin cuvinte, acestea cad în pahare, taina e frântă de trădări, deerori, lumea captivă, poetul prins într-un vis, încătuşat în vis şi vinerăspunsul: căderea în Abis… Lacapătul abisului – Dumnezeu!

Ultimul poem din carte dă titlulacestui volum al mirării şi căderii,lucid, poetul vede cu ochii inimiivremurile care sunt lichide, eşecul cao pană de pasăre de pradă….

Poemul Taina căderilor are pai-sprezece puncte de sprijin, e zbaterea poetului în faţa poeziei şi a eternităţii,eliberarea prin cuvinte care i s-au dat prin generozitate divină. A ezitat, arefuzat, dar cuvintele au curs… Tainae taină doar pentru cei neiniţiaţi, pentru cei iniţiaţi în luciditatea

suferinţei, taina e umbra îngerului pecuvinte rostite ca o invocare a cerului.„Scrisu-i povară / cine vrea / poate →

CONSTANTIN STANCU

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


46

să se convingă / în fiecare zi / înfiecare lună / în fiecare an / în fiecaresecundă / numai aşa / se moşteneşte /eternitatea / prin poezie”.

Aurel Pop a învins teama vea-cului orb în care trăieşte doar cu poe-mele sale, în umilinţa scrisului într-ovreme în care oamenii nu par preo-cupaţi de lecturi fundamentale. Volu-mul are ca motto versuri desenatechiar de autor, ca o revoltă împotrivafalimentului (cuvânt uzual în socie-tate): „ De-o vreme Dumnezeu face

scări / unii au căzut, alţii se ridică /

după mai multe-ncercări / eu tac,nimic nu spun... de frică”.

Orice poem e o victorieîmpotriva fricii, orice vers e un passpre eternitate. Şi cine are curajul săridice piatra împotriva scribului, cel

care scrie pe o bancă în templu… Şidacă fiinţa poetului e templul?Despre Aurel Pop au scris mai

mulţi iubitori de frumos, reţinem ceeace a prins Adrian Botez în textul de-dicat lui: „Autenticul Poet Aurel Popeste, mai curând, poetul surdinelor, puse, cu discreţie şi bun-simţ specificţărănesc-tradiţional, la ‹‹trompetele››crizelor de emfază – pe care letrăieşte/doreşte orice scriitor. Este, defapt, poetul ‹‹tăvilor pline decuvinte››, atât de domestice, elegant

purtate la cina elegantă (şi cuminte!)a Poeziei... Este, chiar, de multe ori, poetul inefabilului fermecător, al‹‹vânzării pe un nor de fum››, alsfătoşeniei, oarecum prozaice, dar simpatice, a ‹‹ieşirii din impas cu unsfat sau cu o pildă››, al ‹‹fluturilor gri››, Icari ‹‹moderni››, dezabuzaţi...,al ‹‹vânzării sonetelor la intrare în burg>> şi ‹‹stând de pază-n gând la poarta melcilor››". (prof. dr. AdrianBotez; Un poet diafan, cu voceaîngroşată – ... şi cu perspective de

nebănuit, în revista Pro-Saeculum Focşani, Anul VI, nr. 8-9 (40-41),august-septembrie 2007, pag. 64-65).

Aurel Pop se întoarce în poeme precum pasărea călătoare înţinutul în care soarele i-a încălzitaripile… E, poate, multă tristeţe înversurile sale, e durere, dar o altăcarte îi va permite să fie mai fericit,orice carte este simetrică cu sine, ocarte luminoasă în oglinda cerului!

O aşteptăm ca o continuare, pentru că înălţarea vine ca efect al

gravitaţiei cuvintelor…

Scriitorul Radu Igna este unatent observator al vieţii literare din judeţul Hunedoara. Cum Gligor Haşa,important scriitor şi el, a împlinit laînceputul anului 2013, 75 de ani,Radu Igna nu a ratat ocazia săanalizeze omul şi opera, să scriedespre sărbătorit cu exactitate şiobiectivitate, să adune date,informaţii, texte, să rememoreze, săfixeze aceşti ani în note literare şi săne propună o plachetă întitulatăsimplu şi exact: Gligor Haşa, omul şiopera1.

Anii care au trecut, nu puţini, aualunecat în opera lui Gligor Haşa, iar Radu Igna a abordat tema din maimulte puncte de vedere: povestiri,legende, romane, eseu, poezie, teatru, jurnalism, lucrări didactice,monografii, dicţionare… Enumerareagenurilor spune totul despre scriitorulaflat la vârsta maturităţii depline.Placheta ne prezintă nu numai opera,ne prezintă şi omul, se pune înevidenţă legătura dintre om şi operă,subliniindu-se contopirea celor două

zone, cuvintele având ceva dindârzenia scriitorului, din aplecarea sa pentru prezenţa în cetate.

Radu Igna l-a cunoscut şi îlcunoaşte pe Haşa, într-un fel sunt dinaceeaşi generaţie, au scris şi publicatcam în aceeaşi perioadă. Profesor şiel, Radu Igna a înţeles bine opera, s-astrăduit să pătrundă tainele firiiumane, să realizeze dimensiunea personalităţii sărbătoritului.

În prefaţa plachetei, DumitruHurubă, care a ţinut să aibă un cuvânt

de început, notează: „Aceste câtevarânduri referitoare la unul dintre ceimai importanţi romancieri istoricicontemporani, nu pot fi încheiate fărăa mai sublinia că Gligor Haşa arămas, după mulţi ani, o prezenţăextrem de activă şi de inteligentă îndomeniul literaturii, culturii îngeneral, domeniu în care intră şi

1 Radu Igna, Gligor Haşa, omul şiopera, aniversara 75, Editura „Gligor Haşa”, Deva, 2013. Gligor Haşa, scriitor

român, membru al Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor dinRomânia, născut la 02 ianuarie 1938 însatul Tău, comuna Roşia de Secaş, judeţulAlba.

______________________________ perioada sa de dascăl. A rămasnotorie exclamaţia plină de năduf, probabil, a unui elev – ar fi minunatsă fie adevărată! – cum că:

Greu ne-a fost cu Sinan-Paşa / Dar mai greu cu Gligor Haşa”!...

Ioan Sebastian Bara, managerulgeneral al Bibliotecii Judeţene „OvidDensuşianu” Hunedoara-Deva, are,de asemenea, câteva cuvinte deînceput despre veteranul scriitorilor hunedoreni, reţinând că: „A vorbidespre Gligor Haşa nu e uşor,

personalitatea lui complexă este ununivers care se cere explorat,descifrat şi înţeles, sufletul lui aredârzenia dacilor pe care îi iubeşte atâtde mult şi a căror istorie o cunoaştecum puţini o cunosc”.

Radu Igna transmite cititorului,dar şi istoricului literar, un mesajesenţial: Gligor Haşa este unimportant om de cultură, în aceastăzonă se va ţine seama de contribuţiasa la menţinerea vie a naraţiuniidespre neamul românesc, cu bune şi

rele, cu simboluri şi trimiteri, cuextremele istorice, cu lansarea înlume a Luceafărului, MihaiEminescu…

Despre povestirile sărbătoritului,aflăm că acţiunea acestora începe lin,apoi ritmul creşte, propunând soluţiineaşteptate. Filmul povestirii se petrece în Retezat, munţii constituindun argument pentru aerul tare alînălţimilor spirituale. Fanteziadinamizează şi mai mult acţiunea, prezenţa femeii în inima

evenimentelor aduce o stare defascinaţie şi vibraţie aparte.Gligor Haşa s-a ocupat şi de →

CONSTANTIN STANCU

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


47

______________________________ legendele românilor, pentru căveteranul a înţeles importanţaliteraturii populare, Legendele populare, fiind cartea care fixeazăcâteva fapte istorice în viaţaromânilor. Decebal pare a fi personajul principal pe care acestea îl

propulsează spre cititorul tânăr avid,de mister şi frumuseţe…

Unele legende par a fi tratate defilozofie, unde memoria lumii se pliază pe dorinţa omului de a atingenemurirea, de a ne prezenta neamuriîn schimbare, de a ne propunemiracolul ca un fapt de viaţă,tinereţea fiind modalitatea de a potenţa atingerea cerului…

În romanele sale, Gligor Haşaevocă istoria românilor, istoria acestei părţi de continent, Radu Igna simte

importanţa lor pentru literaturaromână. pentru că sunt unice şi pentrucă ne atrag prin temele eterne ale poporului: rezistenţa în timp, lupta pentru supravieţuire, drama careschimbă vremurile… Dacii par a fimereu în mişcare între o lume şi alta,imperiile trebuie să ţină cont detărâmul unde locuiau ei, undelocuiesc, încă, personaje vii ce animăscena istoriei…

În romanul Răbdarea pietrelor ,cenzura comunistă a eliminat 100 de

pagini de carte, istoria are temeextreme, se pare, iar Haşa a înţelesmişcarea personajelor ca pe un motivde a trezi mintea celor dornici să afleadevărul.

Radu Igna, scriind despreeseistica bătrânului scrib, nu poate sănu ne atragă atenţia asupra ideilor incomode pe care le regăsim în texte:enigmele fac parte din viaţaromânilor, adevărata capitală a Dacieia fost la Haţeg, la Săcel au existatdinozauri, există personajemisterioase în istorie, care schimbăregulile normale, iar aurul dacic provoacă miracol şi blestem…

Gligor Haşa a scris despreEminescu, cronicarul Radu Ignareţine pasiunea lui pentru enigmaEminescu, acest munte fără poteci dinliteratura română, şi ne îndeamnă săapreciem aprofundarea scrisului laromâni, pasiunea pentru lecturiserioase, dorul după alte lumi…

Poetul pare a fi eroul din cărţilescrise de Haşa, poetul e prezent prinstare, prin versuri, prin cântec, prinidee, prin patriotism, poezia estespovedania necesară într-o lume acontrariilor…

Jurnalistul este un personajspecial la veteranul scriitor, incomod, pasionat după evenimente importante,atent la viaţa cetăţii, acid în expresie,de neuitat pentru adversari…

Radu Igna ţine să ne semnaleze

talentul de profesor al scribului, atentla educarea pentru lectura serioasă latinerii elevi, aflaţi în formare…

Placheta merită citită, ne prezintă personajul principal Gligor Haşa, alergând spre un munte carenu-şi arată potecile…, scrisul său paresă se răzbune pe temele sale…

Lista cărţilor publicate din anul1973 până în anul 2013 e lungă, unraft de bibliotecă, suntem plimbaţi dela Ţara Haţegului la Zarand, de laDecebal la Eminescu, din realitate în

mitologie, de la istorie adevărată la parodii, de la manual la articolul deziar, de la munte la Mureş, de la curajla iubire… Doar câteva titluri din listaalcătuită de Radu Igna: Comoara lui Decebal, Septembrie cu măşti, Răzbunarea gemenilor, Biciul lui Dumnezeu, Haţeg - adevărataSarmizegetusa, Dicţionar mitologiccarpato-danubian-pontic…

A existat timp în netimpul trăitde Gligor Haşa?

Autorul plachetei înserează nu-

meroase comentarii despre scriitorulsărbătorit, scrise de personalităţi aleliteraturii şi culturii române: ValeriuCristea, Radu Ciobanu, DumitruHurubă, Radu Igna, Maria Toma,Cornel Nistea, Constantin Stancu,Mircea Sântimbreanu, Petru Poantă,Ion Popa, Eugen Evu…

Placheta lui Radu Ignacompletează consemnările BiblioteciiJudeţene „Ovid Densuşianu”, care, la11 ianuarie 2013, i-a dedicat un jurnalaniversar emoţionant la Deva, în

prezenţa cititorilor săi, a scriitorilor, a prietenilor şi adversarilor, a femeilor care l-au admirat şi a foştilor elevi…

La Houston, trăiesc alături într-unconglomerat spiritual vrednic de atenţialumii (şi a oricărei persoane care măcar odată în viaţă a fost vizitată de ocredinţă şi/ sau de o religie !), oamenicare îmbrăţişează astăzi majoritateareligiilor lumii: hinduşi, budişti, sikus,zoroastrieni, musulmani, adepţi ai jainismului, evrei, creştini şi mulţi,mulţi alţi credincioşi.

Poate de aceea existenţa şi prosperitatea unui institut ca The Boniuk Center este un lucru normal.Multidisciplinar, supus mereu inovaţiei,deschis, The Boniuk Center for theStudy and Advancement of ReligiousTolerence at Rice University, fondat în

2004, pledează în fond pentrucunoaştere şi toleranţă reciprocă peteritoriul atât de complex şi adeseorispinos, al religiilor.

Destul de depărtaţi fiind noi,românii, de o anumită necesară umilinţăîn perceperea lumii credinţelor şireligiilor, riscăm, de fapt, în acestmoment istoric, prin ignorarea altora,să frizăm o suficienţă ideatică în staresă ne transforme în făpturi din ce în cemai intolerante.

Ar fi păcat.Acest lucru e oarecum paradoxal în

condiţiile în care mai tot românul sefăleşte că este conaţional cu ilustrulMircea Eliade, savantul care şi-a în-chinat viaţa cunoaşterii şi aprofundăriiistoriei religiilor lumii!

Fără nicio îndoială însă, valoarea, profunzimea şi importanţa lucrării saledintr-o întreagă viaţă de savant,reprezintă rodul dezvoltărilor din exil,căci, după umila mea părere, matcanoastră originară l-ar fi sancţionat aspru pentru genialele sale opere, dacă ele ar fi apucat să fie redactate în spaţiul fizic

carpato-danubian.Tocmai de aceea apariţia în limbaromână a lucrării Dialogul civiliza-

ţiilor *, (fie şi într-un tiraj modest, fie şi prin intermediul unei edituri dinChişinău) carte scrisă de o cercetătoare provenind de la reputata instituţietexană Rice University, e vorba despreB. Jill Carroll, e un lucru fericit şi întrutotul lăudabil.

Prilejul de a se dedica acestuidialog al civilizaţiilor îi este oferit defericita întâlnire cu opera unuia din ceimai interesanţi şi mai de succes

gânditori-filozofi-religioşi ai momentu-lui, e vorba despre Fethullah Gülen.→

CLEOPATRA LORINŢIU

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


48

Poate că exprimarea „de succes”nu e tocmai fericită, dar cum una din personalităţile analizate în relaţionareeste chiar Jean-Paul Sartre şi cum Sartrea fost un „filozof” de succes, îmi permitaceastă încadrare subiectivă.

Mărturisesc, eu însămi sunt cons-tant interesată de opera acestui gânditor,

de ceva vreme.Musulman luminat, de origine tur-

că, mare cunoscător al Coranului, dar nu numai, Gülen a avut curajul de ademasca marile capcane întinse defalsificatorii islamului, aceia care aucreat prin ignoranţă, violenţă, fanatismşi obtuzitate, premisele unei false faliiideologice în lumea contemporană.

Această prăbuşire în intoleranţă dela finele mileniului doi este un regresdureros al spiritualităţii noastre, comparabil poate cu sângeroasele războaiereligioase ale evului mediu sau cruzi-mea inchiziţiei.

Demascându-i pe falsificatori, filo-zoful religios şi-a asumat riscul de a ficontestat, blamat şi chiar urmărit de ceimai periculoşi djihadişti.

O gândire reductoare a analiştilor l-a încadrat fie la categoria mari spiritecare mani-pulează din umbră, fie la ceade inspiratori ai mişcărilor politice dinţara sa, Fetullah Gülen, care trăieşte defoarte mulţi ani în SUA, fiind con-siderat responsabil de tot : de la evolu-ţiile economice spectaculare din ţara sa,

la dezvoltarea reţelei de învăţământ şi lamulte, multe altele…În acelaşi timp, toleranţa luminată

clamată de el s-a extins în lume pe parcursul a douăzeci-treizeci de ani,într-un mod care impresionează şi subsemnul unei dorinţe constante, evi-dente, de acces la învăţătură, cu-noaştere, egalitate şi toleranţă reciprocă.

Un succes incontestabil e faptul căaceste idei limpezi şi de bun simţ, plecate de la un predicator din Izmirulanului 1958, ajung să facă ocolul lumiişi să arunce poduri de înţelegere şitoleranţă.

Dar nu despre biografia şi analiza personalităţii lui Gülen e vorba înaceastă însemnare, căci subiectul e mult prea vast şi oricum ar depăşi cadrulunei simple note în marginea unei cărţi,ci tocmai despre această carte.

Cercetătoarea interesată deîntâlnirea dintre sistemele filosoficeoccidentale şi cele orientale, cu toatecompetenţele ei în filosofia religiei,odată introdusă în opera lui Gülen,simte nevoia punerii în pagină a acestei

conexiuni cu opera unor mari gânditorişi filosofi din istoria universală.E un fel de relaţionare a tezaurului

______________________________

de idei sau de plasare a acestora într-uncontext mai amplu. Care să fie rostulacestui exerciţiu nu tocmai uşor ?

Pe de o parte, afirmarea valoriioperei filozofului religios, pe de altă parte, crearea unui legitim sentimentde context umanist, atât de necesar într-o epocă precum cea actuală, cândintransigenţele, xenofobiile, fanatismeleşi consecinţele ignoranţei ne tragrealmente înapoi.

Acţionând în domenii conexe :filozofie, etică, istoria religiilor, logicăşi chiar morală, B. Jill Carroll reuşeşteun fel de discurs care infirmă bazaideologică a şocului prezis de SamuelHuntington.

Autorii la care se raporteazăscriitoarea texană sunt Confucius,Platon, Immanuel Kant, John StuartMill şi Jean-Paul Sartre. Este, aşadar, olucrare care mizează pe aprofundareaoperei unor umanişti, iar autoarea nu sesinchiseşte de toate nodurile în papură

pe care specialişti prea rigizi, lipsiţi desupleţe sau pur şi simplu înăcriţi, i le-ar putea găsi !

Filozofii aleşi, precum se vede,conturează un soi de rezumat al întregiiistorii a filozofiei, iar analizacomparativă e de natură să condensezeîntr-un fel evoluţia gândirii filosoficereligioase în timp, căci « toţi aceşticugetători, în mod obişnuit, sunt calificaţi drept umanişti şi ideile lor seînscriu în formatul umanismului, însăniciunul dintre ei n-a fost ateu ».Excepţie face Sartre, iar Gülen s-a

exprimat destul de clar « împotriva »existenţialismului şi a accentelor deateism, tocmai aceste diferenţe de idei

creează premisa unui studiu comparativfoarte interesant, adesea de-a dreptulscăpărător.

Expunerea scopului este făcută cusimplitate şi chiar declarativ, ceea ce nuîi ştirbeşte de fel din nobleţe: „ În lumeade azi, determinată de legături globale,noi trebuie să ne dezvoltăm capacităţile

pentru dialog şi pentru construirearelaţiilor cu acei oameni care sedeosebesc substanţial de noi. O parte aacestui proiect include căutarea ideilor,convingerilor, obiectivelor, proiectelor ş.a., în cadrul cărora am putea obţinerezonanţa reciprocă. În felul acesta,n-am avea nevoie să fim identici, dar ar trebui să găsim suficiente puncte dereper comune, ca la un anumit segment al drumului să ne putem ţine de mâinica tovarăşi de drum, fără a uita,totodată că o mulţime de lucruri nediferenţiază.”

Cartea este o probă de înţelepciunedensă, dar nu ostentativă, iar ideilecuceresc şi se impun prin nobleţea lor.Reţin de pildă concepţia lui Gülen privitor la putere şi nuanţa totalapolitică a abordărilor sale. Autoareascrie „ Predicile şi conţinutul operelor sale nu se pronunţă în favoarea structurilor de guvernare sau de teorii politice emise de Confucius sau de Platon în Republica. Gülen este povăţuitor şi teolog, dar nu persoană politică ori politolog. El nu este

instigatorul celor care vor să ocupe funcţii înalte în scaunele instituţiilor decârmuire”…

Dialogul civilizaţiilor este o cartede citit cu oarecare împăcare cu sine şicu lumea dimprejur, accesibilădeopotrivă celui familiarizat cudomeniul filozofiei şi aceluia care nuştie mare lucru despre gânditoriievocaţi. Un soi de limpiditate, aş ziceamericană, oarecum pragmatică şifoarte utilă în acest caz, face accesibilălecturii o incursiune într-o temă dificilăşi care iscă nesfârşite controverse.

Aş zice că secretul reuşitei vine dinfaptul că autoarea se molipseşte niţel dela înţelepciunea filozofului turc şi o proiectează asupra întregii lucrări de parcă ne-ar spune că secretul unei vieţiîmplinite stă în toleranţă, înînţelepciune şi generozitate dublate decultură şi modestie, iară nu în zâzanie şiagresivitate. ________ *Dialogul civilizaţiilor , B. Jill Carroll,trad. de Victor Moraru, Chişinău, 2012,cu o postfaţă de academician Alexandru

N. Roşca, este traducerea ediţiei A Dialogue of Civilizations, The LightPublishing, New Jersey, 2008.

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


49

Poezie, aşa-zicând, de trăire, o poezie, din contră, numai aconceptelor reci?, iată o dilemă acriticii ce a însoţit, de exemplu, multă

vreme în epocă, lirica Ninei Cassian.M-am încurcat şi eu în aceasta şi poeta m-a dojenit odată pentru că olivram raţiunii nepăsătoare la viaţa dededesubt, la palpitul sublunar, în timpce ea se voia numai rătăcitoare printresentimente. Mi s-a întâmplat cevaasemănător şi când am comentat primele cărţi ale Mihaelei MaleaStroe. Dar, dacă punem în caz noul eivolum de versuri, Poemele fiinţei şiale semnelor (Editura KronArt,Braşov, 2012), remarcăm că nici ea,

în pofida titlului, nu face numaidecâto poezie de concepte. E însă tot aşade adevărat că o tentaţie spreabstractizarea ustensilului liric etotuşi şi ea vădită, se învederează,iată, deopotrivă o dezgolire a stihuiriide ornamentica specioasă, demetafora convenţională, de tropii aşa-zicând de reverenţă. Aşadar, cum ar spune poetul francez cunoscut, zborulautoarei în abstracţiune e un zbor tăcut, ceea ce se reţine la poeta braşoveană nu e o plecăciune în faţa

conceptualului, abordarea acestuia se petrece, prin urmare, cu demnitate,discret. Ca în poema Trist acrobat,poemul nerostirii, unde, pe urmelelui Nichita Stănescu, poeta refaceontopoieza, naşterea fiinţei din cuvânt prin actul iubirii, o pneumaturgieamoroasă, cum s-a spune. Citez din poem: „Iubite, de ştii spune-mi şi mie/ Cine-ar putea să întoarcă din drum /Poemul de nespusă iubire târzie? // Îndimineaţa asta, sora geamănă a serii, /E atât de frig, încât ninge, chiar

ninge, / Pe sub tălpile şi pe tâmpleleverii... / Şi, din sine, ne naşte poemulacesta precum / Frumoasa pasăre,odinioară, din scrum. // Pe firulnezărit de subţire, / Prins înadins întreviaţă şi moarte, / Poemul nerostiteiiubiri aşază pas mărunt lângă pas, //Trist acrobat, pe cruce de aer crucificat, / Cu spatele drept, cu braţele-ntinse, / Mai departe, maideparte duce / Minunea propriuluivis, adevărată şi întreagă, / Pe firulnesfârşit al benzii lui Moebius...”.

Se înfiripă, pe lângă aceastădignitate a celebrării, şi o cadenţă, aşzice, psaltică, regăsim şi urmele uneinelinişti, e vorba mai degrabă de

______________________________ melancolie, de o presimţire a înde- părtării şi nesfârşirii iluzorii precum – am văzut – în amăgirile (cu realul lor cu tot) din Banda lui Moebius.

Melancolia şi neliniştile se stingînsă sub farmecul „cuvântului înainte-mergător”, a verbului aducător deiubire, acum sub vraja cărţii, întrecoperţile căreia se închide destinul,viaţa – tot aici se adună, zice într-unvers extraordinar poeta, refrenele

„înzăpezite-n moarte”. Citez dinPoemul darurilor: „Adu-mi, iubite,în căuşul palmei, / Oceanul dintredouă lumi, să-l sorb / Cum însetat se-adapă din credinţă / Sihastrul ostenit,străin şi orb, // Tu apa depărtăriicurăţeşte-o / Şi unda vie, fă-o, deizvor, / Adu-mi în toamna aşteptăriimute, / Cuvântul înainte-mergător. //Mai spune-mi de mirarea frunzeistinse / Din dragoste, între coperţi decarte, / Într-un poem de dus-întors prin viaţă, / Într-un refren înzăpezit în

moarte. // În loc de aur şimărgăritare, / Adu-mi acasă, dintreveşnicii / Sămânţa nouă de măslinsălbatec – / Povestea-ndrăgostitelor stihii...”.

Înveşmântată ca pentru unsacerdoţiu, îmbrăcată, cum s-a spus,în rasă, în schima celebraţiei, MihaelaMalea Stroe închipuie un altar dedicatiubirii, mai precis genezei, prin amor,a lumii întregi. Mai toate poemele dinaceastă frumoasă carte, înscenează, pe de altă parte, un mic roman lirico-

epistolar în care protagonista îşiconvoacă iubitul la un simpoziondespre facerea şi desfacerea fiinţei,despre semnele pe care le livrăm

lumii şi care – ignorate, dejaneglijabile – la citirea, la lectura lor arheologică, dau socoteală desprecălătorirea omului între viaţă şimoarte. Deşi, cum se vede, temelesunt grele, inexsuperabile chiar,autoarea le tratează totuşi la otemperatură moderată, gestica e prinurmare controlată, nu încape acinicio exaltare, fără tresăririspectaculoase, arderile sentimentuluişi ale rostirii sunt, de regulă, potolite,ceremonioase. Totul se desfăşoarăcumva în tăcere, culorile dinzugrăveală, ca să spun astfel, suntstinse, predomină, muzical vorbind,semitonul.

Un poem de dragoste la MihaelaMalea Stroe – poemă în care nu vomîntâlni defel violenţa flăcării, ci doar

semnele, cenuşa aceea gata de trezire,de redeşteptare – ascunde totuşi şi oconceptistică secretă, intransmisibilăaltfel decât, totuşi, prin iubire: este,de pildă, în această ordine, nevoia de„tu” – sau cum ne încredinţeazăgânditorul hassidic Martin Buber – tuitatea: nu poţi nici în dragoste fărăde un „tu” – zice poeta – dar, şi maimult, cum a decis însuşi Dumnezeu,lumea nu poate fi, nici ea, numai cusingur Atotţiitorul, ci şi cu „tu”-ul său – cu omul, apoi cu lumea întreagă.

Ca, de exemplu, în Poem în ritmuriimperfecte, din care să citim, înfinalul prezentării de faţă, acestea(adăugând aci numaidecât că poeta econvinsă că verbul, cuvântul poeticnu doar produce fiinţa, dar odeşteaptă totdeodată din decesultuturor lumilor): „Desprinde-mi de pecreştet vălul toamnei / Şi mai sărută-mi gura cu-n poem, / Mai dezveleşte-mi umerii, iubite, / Când te presimtaproape şi te chem. // Şopteşte-mi undescântec la ureche / Şi strânge-mă la

piept într-un haiku, / Întinereşte-mivisul, catifelează-mi coapsa, / Adu-miaminte, iar, că eu sunt... tu! // Atinge-mi glezna în crochiu de seară, / Pestegenunchi, fii-mi faldul de ninsoare, /Cu flori de măr dezmiardă-mă pefrunte, / Şi arcuieşte-mi şoldul, vioarace tresare... // Citeşte-mi podul palmeica pe-o carte, / Să te ascult pânădeparte-n zori, / Cu o poveste blândătrezeşte-mă din moarte, / Mai pomeneşte-mi zarea cu neştiutifiori...”.

Poemele fiinţei şi ale semnelor este o carte reprezentativă pentrutalentul indiscutabil al scriitoarei.

A.I. BRUMARU

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


50

Nu după dimensiunea pendululuieste cântărită clipa, ci puterea jertfelnică de a te dezlipi de povaraacestei măsuri şi de a făptuinemăsurat, fără gândul la rest şi bacşiş, face timpul să conteze laceasul cel din urmă.

Orologiul îşi varsă secundele dinvisterie şi pe valurile oceanuluifiecare om purtat de o plută, în chiriedivină, în marele periplu, unduieştedupă adevăr şi jinduieşte dupălibertate, după mântuire. Dar ţinutafiecăruia este diferită. OvidiuVasilescu a trebuit să coboare înlumea tenebrelor ca să urce apoi„spre zarişte de stele”1. A trebuit săcolinde minele cele nesfârşite ale beciurilor comuniste.

Cartea „Strigoii roşii” urmăreştecoborârea în infern, ororile regimuluitotalitar, care a supus fiinţa umană latortură, fizică şi psihică, morală; pentru a dăltui „omul nou” l-au supusla chinuri inimaginabile sluţind daruldomnesc. Dar autorul dovedeşte că,indiferent de vremuri, călăul niciodatănu iese victorios, decât în aparenţă.

Naraţiunea este densă, curgă-toare, induce senzaţia de prezenţă – un fior rece se preumblă pe şiraspinării şi în spatele tău uşa celulei seizbeşte brusc cu un sunet metalicafund. Încercarea de ruinare a omuluide către călăi este sortită eşecului.Calvarul durerii se arcuieşte în om,dar el reuşeşte să îl translateze,fiindcă trebuie să reziste, să fiemartor pentru viitorime, parafra-zându-l pe Cornel Nistea. Întregul act jertfelnic este o mărturie a forţei de

caracter, a ţinutei aristocraticeadevărate. Naraţiunea este fragmentată de

cugetările scriitorului, privind diferite perioade şi momente ale detenţiei sauale situaţiei politice. Aceste frag-mente – respiraţii abisale – sunt scrisecu italice şi sunt reflecţii profundeasupra diferitelor momente alecoşmarului unei naţiuni: „Partidul Comunist, marele criminal, careordona prin Ministerul de Interne,toate aceste atrocităţi, nu a fost tras

1 Dante Alighieri, Divina Comedie, Infernul , Editura Christiana, Bucureşti,2006, pag. 401.

______________________________ la răspundere nici azi, pentru acelecrime împotriva umanităţii.” De câtăluciditate şi tărie morală e nevoie pentru a supravieţui, „numai înmişcare reuşeai să gândeşti dincolode perimetrul acela absurd. Acel du-te-vino, în spaţii chiar foarterestrânse, te scotea din perimetrul concentraţionar, din lumea aceeabolnavă şi fantastică, sub care senăruiau zilnic oameni şi conştiinţe,care altădată păreau denezdruncinat.” Omul, scris cu O

mare, nobil, stă faţă în faţă cu omul,scris cu o mic, degradat; ochi în ochihăituit şi hăituitor. Ceea ce nu s-aschimbat nici astăzi, doar cămanipularea nu se mai face printeroare, prin teamă, ci prin confort, prin supraaglomerare cu produse, maiales alimentare (opusul înfometării,cealaltă extremă, la fel de eficace), prin mass-media, o nouă uniformizare prin îndobitocire – sistemuleducaţional a fost subminat, s-a trecutla mârlănizarea naţiunii.

Autorul se destăinuie, învelit însăîn modestie. Şi acum tot cu nobleţe(în aparenta libertate de azi). Vorbinddespre lotul de la Piteşti, rămâne doar în umbra cuvintelor. Despre acesteaau dreptul moral de a scrie doar ceicare au trecut prin acea cruntăexperienţă de dezumanizare:„Tragica existenţă a tuturor celor care au trecut pe acolo, prin„reeducarea” de la Piteşti, victime şicălăi de circumstanţă, trebuiemărturisită numai de ei; martori din

afară nu pot descrie trăirile lor. Secuvine doar să ne rugăm pentru eitoţi! A scrie despre acea mare dramă fără să fi luat parte la ea, mi se pare

a nu fi cea mai fericită idee. Au fost totuşi câţiva „pretenţioşi” scriitoricărora nu s-a putut să le scape ocazia. [...] Experiment unic în sistemul concentraţionar comunist, dramatis-mul lui atinge abisuri dincolo de ori-ce imaginaţie, când prieten pe prieten şi frate pe frate se schingiuiau, se mu-tilau, când tineri şi adolescenţi mu-reau zdrobiţi de călăii Ministeruluide Interne, deţinuţi şi ei, dar care seînchinaseră pactului cu diavolul roşu,nu a mişcat totuşi nicio conştiinţăoccidentală.” Lumea s-a reîntors la primitivism, iar dimensiunea ei ceamai evidentă era bestialitatea.2

Merită călăul iertarea? Cum poate fi reabilitat omul-bestie? Cineîşi asumă crimele abominabile alecomunismului? Câteva întrebări puse

pe talgere...Experienţa personală a scriito-rului din penitenciarele Securităţii, încondiţii inumane, sub teroare şi frică,în chinuri perpetue, supus unor maniaci în ale torturii, artişti aiMamonei, răzbate ca un ecou dintrerândurile cărţii şi stă mărturie perioadei când libertatea era apanajulexclusiv al unor scursuri alesocietăţii. Detaliile oferite despresistemul concentraţional vorbescdespre ticăloşia omului-animal, mânat

de subinstinct. Iar aceşti călăi caremaltratau oameni ajungeau acasă, iar seara îşi sărutau soţia şi copii, poatecu aceeaşi dezinvoltură: „Adevăraţiivinovaţi, tovarăşii angajaţi ai Minis-terului de Interne, monştri lombro- zieni, mergeau seara acasă. Cuaceleaşi mâini murdare de sânge, îşimângâiau nevestele şi progeniturile. Ei erau statul, legea, marea crimănaţională însemna împlinirea datorieide către acefali faţă de partidul unic!” Ce cumplită întunecare a

minţii! Dar care a funcţionat zeci deani (prin consimţământul străinătăţii)cu precizia unui ceas elveţian.

Timpul are cu totul altecoordonate în izolare. Parcă stă pe locsau curge nebănuit. Doar câte un petec de cer mai amintea de realitateaunei curgeri cronologice a unui timpfizic: „În noaptea aceea, Cerul eraatât de albastru şi atât de jos, încât aveam nebunia să cred că eram lacules de stele.” →

LÖRINCZI FRANCISC-MIHAI

2 Cornel Nistea, Ritualul Bestiei, Amintiri din şezlongul albastru, EdituraTeognost, Cluj-Napoca, 2008, pag. 73.

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


51

Poetul Nicolae Jinga propune, prin volumul „Retorica Nigra”,apărut la Editura Brumar, în seria„Poeţi români contemporani”,

întâlnirea cu lumea care stă să aducăîn faţa privitorilor zbaterilesufletului: „La cer pe raza jucăuşă /atât ţi-ngăduit să duci / cât ducevrabia în guşă / mirida zorilor năuci”. Poezia este ca un semn careradiografiază stările poetului-preotcare profesează în oraşul Orşova:„dacă vor cere semne / să nu le dai,îţi spun / în şapte vieţi de om nu poţisă aduni / preţul răscumpărării pentru ele”.

O poezie în care se vede

suferinţa fiului pământean caredoreşte apropierea de Tatăl Ceresc:„tu pe vrăşmaşii mei / îi ştii prea bine / le-au otrăvit săgeata / le-ai potrivit-o-n arc /…/ mie îmi dai putere / să sufăr şi să iert / bine întrenori şi lotuşi / şi nu prea bine,

_____________________________

totuşi / să nu mă fi născut”.Cuvintele din poezii descoperăvisul din vis: „cerul de ieri avea ungri metalic / şi semăna cu faţa unuiom / lung, măcinat şi istovit / degânduri / iar soarele ardeanecruţător”.

Nicolae Jinga aduce lumina dedincolo de întuneric: „e miezulnopţii / încă-i / miezul nopţii şicântecul / întârzie să vină”. Ca o blândă revărsare şi o trecere deîngeri prin casa poeziei, viaţa estefăcută din rugăciuni: „tu, nobileDomine, ştii / că naşterea-i tabularasa / şi frigul astupă crevasa /fiinţei”. Cuvântul cuvântător prindelumină pe calea mântuirii: „submăslini / e atâta pace / şi noi pulberene-om face / vom sui la cer / uşure /vânturi şi aburi / de pădure” sau „unDumnezeu / un soare / un prelung /ca de ponton / la care încerc / săajung”. Cuvântul transmite poetuluimesaje cifrate care mai apoi sunt prelucrate în atelierul de creaţie pentru a ne da o poezie din care iese

la suprafaţă căldura fiecărei zile petrecută pentru salvarea vieţii. Nicolae Jinga radiografiază, în

acest volum, o viaţă în care misterul prinde putere prin accentuarearugăciunii.

MENUŢ MAXIMINIAN

________________________________________________________________________________________________ →Autorul cântăreşte fiecare

cuvânt – e reflectarea în conştiinţă -retrăirea ca povară în libertatea cu-vântului, dar care nu aduce schimbăride fond: „Dictatorii, aceşti mutilaţi

sufleteşte, aceşti căpcăuni născuţi printr-o eroare genetică, urăsc prinnatura lor promiscuă atât ideea delibertate, dar mai ales, îi urăsc pe ceicare cred nelimitat în frumuseţea şinobleţea libertăţii. Malformaţi dinnaştere, comuniştii, acea şleahtă detroglodiţi, – priviţi-le continuatoriiaflaţi prin Parlamentul României şi-mi veţi da dreptate – ne urau şi ne-autrimis la moarte, tocmai pentru spiritul nostru liber şi novator.”

Citiţi şi vă cutremuraţi! Nu vi se

pare real? Imposibil de imaginat?Pentru unii, da. Astăzi e cald. Noiavem încălzire centrală, internet,libertatea de a vorbi (dacă ai cespune!), confortul este imperativulfiecăruia. Oare teroarea acelor clipeva rămâne ascunsă în subterane? Neîndreptăm, cum scrie autorul, „cătrecaverne”? Le uităm cu comoditate?Cine suntem (ce semn de punctuaţiesă pun, ce se cuvine: punct, întrebare,exclamare?)

Supus la privaţiuni, autorul îşi petrece adolescenţa şi tinereţea între pereţii celulei. Urletul exprimării estefin, pentru un auz delicat. Reflecţiile

de mare nobleţe ale scriitorului vin săcoloreze o lume a suferinţei şi să ofe-re o deschidere largă asupra libertăţiişi a omului christianic, dar care trebuie să lupte permanent pentru a de-

păşi omenescul şi a supune răul: „O-mul este o minune zidită din dragoste şi nelimitată dăruire; o capodoperă aCelui căruia i ne închinăm şi princare ne smerim ca florile sub rouadimineţii! Dar tot Omul este şiexemplul urâtului, al desfătării sale prin incest şi crimă fratricidă, călăul propriei sale imagini. Cu cine seînrudeşte el oare din rândul bestiilor necuvântătoare!?!”

Mulţumesc că am avut prilejul şionoarea de a citi acest manuscris al

sufletului, mărturie a recluziunii dininfernul concentraţional. Ca la o cinăde taină, fiecare rând citit este ointimă împărtăşire din fântânafrumuseţii omului. Mi-a stors lacrimi – atmosferă greu de imaginat de unnetrăitor al momentelor nefireşti – lacrimi au mustit din teascul interior,care dăruiesc, ca un izbuc, energiidebordante, în reverenţă. Nucomentez textul, nu critic. Nu sunt înmăsură. Trăiesc doar subiectivfoşnetul dramei unui suflet care se plimbă prin frunzişul autumnal şi neînvaţă despre înverzite primăveri dinspatele unei nevăzute scene. Ascult

acest urlet primar, pur, ca atunci„când a murit prietenul meuEnghidu” ; ca pe o limbă de clopotcare se bate de trupul meu pentru a-mi dărui sunetul durerii.

Un reper vital în efortul desupravieţuire – devenit icoana mamei proiectată ca o hologramă pe peretelecelulei –imaginea măicuţei care ţineîn viaţă, ca o mater sancta, păstreazăsufletul în nobleţe, în timp ce trupuleste supus la degradare de o ideologiestrâmbă, dar având subartişti cu minţi bolnave, care operează cu instrumentecu tăiş de perfecţiunea unui diamant, pentru a clădi „omul nou”, cu untalent malefic subinstinctual. În acest proces de exterminare, care frânge

omul ca pe o trestie, personajelesubumane nu sunt totuşi definitiv pierdute, ca în opereledostoievskiene, căci, scrie autorul:„ Ne mâna ceva mult mai puternicdecât o simplă ambiţie; ceva mai stăruitor şi mai grav decât acceptul nostru tacit de a ne căli prin tortură şi ură, de a ne lăsa demolaţi ca nişte structuri învechite, ca apoi, prin voită supunere, să ne lăsăm reconstruiţi deinamic, ajutându-l chiar cu proprianoastră conştiinţă!? Să fi fost animaţide gândul magnific că numai aşa vomreuşi să salvăm sufletele călăilor noştri!?”

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


52

(DIALOGURI LITERARE)

Prezentând cartea de dialoguriliterare intitulată „Linia de orizont”, a poetului şi jurnalistului Nicolae Băciuţ,cuprinzând scriitori cu o contribuţiemajoră în evoluţia literaturii române,care contribuie esenţial la constituirea„reliefului” cultural românesc, mă re-feream şi la o întrebare adresată auto-rului dialogurilor. Întrebat: „Credeţi înformula interviului?”, Nicolae Băciuţrăspundea ferm: „Dacă n-aş fi crezut,nu aş fi făcut din acest gen publicisticun model al meu de implicare în viaţaliterară. Nu am realizat interviuri,dialoguri, de dragul de a mă afla în

treabă!”.O afirmaţie concisă, pe deplinconfirmată, întrutotul acoperitoare cuargumente, şi în cartea „În spateleoglinzii. Dialoguri literare”. Proveninddin şcoala de elită a „Echinox”-ului şi a„Vetrei”, Nicolae Băciuţ, având aceastrategie a întrebărilor, contând pesinceritatea interlocutorului în concor-danţă cu atitudinea autorului, ca defiecare dată surprinde prin prospeţimeaatitudinală a abordării temelor înatmosfera epocii actuale, preponderentfiind criteriul valoric într-o perioadă în

care unii au oscilat între oportunism şiconformism literar într-o pseudoper-spectivă a asumării. Totul, în funcţie declimatul formator şi de „energia clipei”.Incitant, interesant este dialogul, de pildă, cu Ioana Crăciunescu, cea care,„după 17 ani de roluri jucate în ţară, pescenă şi pe micul/marele ecran, aadunat alţi 17 ani de roluri în Franţa”, plătind „preţul schimbării «sceneivieţii» cu vârf şi îndesat”. Cu originidin Teaca de Bistriţa-Năsăud, a luptatcu dificultăţile şi a învins, ducând cu ea„amprenta locului” şi unul dintrememorabilele roluri, al Anei luiRebreanu, din „Blestemul pământului, blestemul iubirii”. Actriţa din rolurile jucate în filmele „Artista, dolarii şiardelenii”, „La capătul liniei”, autoareacărţilor „Duminica absentă”, „Iarnaclinică”, „Maşinăria cu aburi”, „Creştetşi gheare” e încrezătoare în unicitateaculturii, ca o vindecare de sine.

Cu o viziune integratoare asupraliteraturii cu un specific aparte, îndefinirea unei generaţii, în faţa unuicititor avizat în spaţiul culturii, Nicolae

Băciuţ pregăteşte, cu minuţiozitate,acele călătorii în lumea lăuntrică a personajului, intervievatului rămânân-du-i deloc uşoara sarcină a

_______________________________ frumuseţii rostirii în monotonia pre-zentului. Un prezent sufocat de aus-teritatea conjuncturală şi de sentimentulneacceptării acestui prezent, de tem- peramente şi mentalităţi, unde ipocriziaşi demagogia încap deplin. „Detestcritica de curte şi de gaşcă, critica de partid şi de partidă” – clameazăscriitorul Horia Bădescu, azi, când„mereu cauţi în jur / şi nu mai afli o parte din tine, / mereu zilele tale suntdoar / memorie”. Pentru el, ca şi pentru Nicolae Băciuţ, „Echinox”-ul „a fostvictoria unui vis, a unei viziuni, a unei

prietenii care s-a păstrat, în bunămăsură, peste decenii”.Mărturie a frământărilor literare,

cartea lui Nicolae Băciuţ, „În spateleoglinzii”, în această junglă postdecembristă, cu motive recurenteale celor intervievaţi, nu ocoleşte,deloc, tensiunile actuale dintr-o dorităarmonie intelectuală. Dincolo deinhibiţii, de priviri narcisistice înoglindă, de imperative programatice aledemersurilor personale, într-o viaţăasediată de agresiune, intoleranţă,violenţă şi incorectitudini, îşi află locul

încrucişări de săbii, în funcţie de unclimat formator într-o atmosferă denegare şi bulversare literară. „Scârbafaţă de politică a scriitorului român deazi – spune Adrian Alui Gheorghe – afăcut ca în frunte să ajungă indivizicărora le e scârbă de literatura românăde azi!”. O aserţiune urmată de un altreproş în revelarea specificităţii unuitimp pe care îl trăim. „Dacă un cetăţeanromân poate face dovada că a citit trei, patru cărţi de poezie pe zi, poate să primească (un) cincizeci la sută la

pensie, un bonus pentru susţinerealiteraturii naţionale prin lectură”.Strecurată, părelnica doză de răutateconţine adevărul ei.

Într-o vreme în care simţul valoriieste tot „mai diluat”, în funcţie de unele„reliefuri schimbătoare” dominate despiritul gregar, unii scriitori au optat să-şi joace rolul între măriri şi interese, cao reacţie subterană în peisajul literar autohton.

Între judecăţi favorabile şi

nefavorabile unui real climat literar,situat şi dispersat cam de prea multe oriîntre bisericuţe, găşti şi grupuleţe, opi-niile lui Ioan Moise, din păcate plecatdintre noi, unul din grupul bistriţean(Luca Onul, Emil Dreptate, Vasile Dân-cu, Dumitru Andrasoni, Cornel Cotuţiu,Virgil Raţu, Olimpu Nuşfelean, unii prea devreme chemaţi la Domnul),autorul romanelor „Orologiul”, „Numaicu tine, omule”, „Ploaia nopţii deiunie”, „Ochiul dragonului”, surprind prin conciziunea dură a judecăţilor.„Urăsc – spunea Ion Moise – structurile, grupările, generaţiile.”

Cu credinţă în puterea limbii, putere dată de acea energie vitală a uneinaţii, a potenţialităţii ei, basarabeanulIulian Filip exclamă: „Acum îmi placecât mi-a pus în cârcă Domnul!”, în timpce, realist, poetul Răzvan Ducan, cevamai sceptic, ardeleneşte consideră, pe bună dreptate, că „Greu eşti «văzut» în provincie”, iar Romulus Feneş face odistincţie clară între valoare, merit şilipsa lor: „Găina şi vulturul suntzburătoare. Puse pe aceeaşi stâncă, la

aceeaşi înălţime, fiecare va zbura după putere”.Cu prilejul unei alte lansări de

carte, afirmam că fiecare dintre noi purtăm personalitatea unei generaţii cuunitatea şi, bineînţeles, dezbinările ei, purtând pecetea unei formaţiitradiţionale, în funcţie de acea amintită„energie a clipei”. Nicolae Băciuţ, printre multele lui merite literare, are şiuna esenţială: meritul echilibrului. Elînsuşi devenit intervievat, nu agreeazăscoaterea săbiei, ostentativul, ci măsura,într-o lume în care, tot mai mult, seînmulţesc alergătorii după himerica putere literară. În această reţea asemnificaţiilor, dialogurile cu CezarinaAdamescu, Maria Vaida, Darie Ducan,Veronica Bălaj, anchetele realizate deDaniel Corbu şi Viorel Mureşan devin„priviri căutătoare înainte”.

Prin noua sa carte, „În spateleoglinzii. Dialoguri literare”, cu vocaţie, prin potenţarea semnificaţiilor,revelarea specificităţii şi lămurireacititorului, Nicolae Băciuţ domină unspaţiu al literaturii. Un spaţiu în care

unii nu se simt în apele lor, în care Nicolae Băciuţ excelează prin ştiinţă,talent şi cu o vizibilă plăcere!

LAZĂR LĂDARIU

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


53

Sigur nu greşesc şi nici nuexagerez atunci când afirm că la Sf.Gheorghe, în curbura arcului carpatic,de o bună bucată de vreme se simte oadevărată efervescenţă cultural-

literară. Multe preocupări – mai multsau mai puţin timide la elevi, alteledenotând deplină maturitate, ladascăli. Realmente, te încântă faptulcă profesorii lucrează efectiv alăturide elevii lor – nu este vorba de ştiutacoordonare şi îndrumare, ci deimplicarea directă a profesorilor şielevilor împreună lucrători.

Pot menţiona mai multe exemple, dar acum am în vedere o cartedăruită „cu iubire şi preţuire” „elevi-lor mei care dau raţiune şi nobleţe

meseriei de dascăl.” (Dedicaţia cărţii)Autorul? Maria Stoica, profesoară – specialitatea română-latină – laColegiul Naţional „Mihai Viteazul”din Sf. Gheorghe. Titlul Cronici învitralii sugerează faptul că „o carte deliteratură poate fi privită ca un vitraliuce îngăduie comuniunea cu sacra-litatea cuvântului, când acesta estefolosit într-o deplină responsabilitate,slujind unei nobile meniri.” (p. 6)Apărută la o cunoscută şi vrednicăeditură din Sf. Gheorghe, Editura

Eurocarpatica, cartea beneficiază de o prefaţă semnată de scriitorul DoruMunteanu, preşedintele FilialeiBraşov a Uniunii Scriitorilor dinRomânia, care evidenţiază volumul cafiind „un relevant „modus lecturandi”întreprins asupra cărţilor dinimediateţea sa, ori a fenomenuluicultural la care participă”,constituindu-se într-o „carte de vizităa unui intelectual rafinat, care a făcutdin cultură profesiune de credinţă,slujind cu dăruire literaturii şi bunului

simţ.” (p. 5)Din punctul nostru de vedere,

considerăm că volumul ar fi pututconstitui substanţa a două cărţidistincte. Una ar fi cuprins cronicileşi studiile literare. Comentariilecritice sunt realizate cu deosebităacribie asupra unor volume de versuriale poeţilor Anthonia Amatti, IonelSimota, Ioan Suciu, Ion Ciurea şi Nadia Cella Pop – toţi reprezentândspaţiul liric din zona de curbură aCarpaţilor. Profesoara Maria Stoica

este atrasă şi de istoria literaturiiromâne prin apropierea sufleteascămanifestată faţă de opera scriitorului

Romulus Cioflec. Paginile despre Cu-treierând Spania, sub titlul, semni-ficativ ales, Lumea văzută prin ochiiunui român, se constituie într-unadevărat studiu asupra acestei operememorialistice a scriitorului RomulusCioflec. Autoarea se încumetă sărecenzeze (şi o face cu succes) şi unvolum de etnografie, ce completeazăimaginea despre tezaurul de artă populară existent în zona Subcetatedin judeţul Harghita, Ţesături româ-neşti din zona Mureşului Superior (sec. XX) de prof. Doina Dobreanu, oadevărată cunoscătoare a tot ceea ceînseamnă satul de munte tradiţional.

Cititorul poate găsi cronicile şistudiile, la care am făcut referire, în primul capitol intitulat Rotonda de la Araci, dar şi în cea mai mare parte a

capitolului al doilea, După-amiezile poeziei. Criteriul diferenţierii, avut învedere de autoare, este acela allocului prezentării cronicii respective,la evenimentele organizate la Casamemorială „Romulus Cioflec” dinAraci sau în cadrul cenaclului După-amiezile poeziei, din Sf. Gheorghe.Într-un volum reprezentativ ca acesta,Cronici în vitralii, nu considerăm a fifost necesară diferenţierea menţionatădin cauza pericolului de a se pierdeunitatea. Tot în prima „carte” şi-ar

avea locul bine fixat capitolul altreilea, Interviu cu un poet , unde nesunt puse în faţă patru interviuri cu poeţii Anthonia Amatti, Ionel Simota,Ioan Suciu şi Nadia Cella Pop.Întrebări gândite, cu răspunsurispecifice fiecărui intervievat, dar,spre regretul cititorului, într-un număr restrâns de pagini. Mai ales pentruelevi (şi nu numai), interviurile,însumând experienţa, ideile, lectura, preocupările oamenilor de litere, decultură în general, pot constitui mo-

dele demne de urmat, de aceea le-amfi dorit mai cuprinzătoare.A doua „carte” ar fi cuprins tex-telecare consemnează evenimentelecultural-artistice organizate în cadrulcenaclului După-amiezile poeziei dela Colegiul Naţional „Mihai Vitea-zul”, coordonat de prof. Maria Stoica.Cuprinde primele unsprezece paginidin capitolul II, După-amiezile poeziei şi capitolul IV, intitulat Intineracarminis. Titlurile subcapitolelor re-zumă esenţa manifestărilor prezenta-

te: La ceas aniversar , Acorduri detoamnă, Seară românească, Premiu pentru poezie, Parteneriat regional ,

______________________________ Omagiu lui Grigore Vieru, Eterna poezie, Sărbătoarea poeziei. Ilustraţiafoto de la sfârşitul volumului seîncadrează în aceasta a doua „carte”,evidenţiind ipostaze ale fenomenelor culturale extrem de importante pentruelevii şi profesorii participanţi.Remarcăm străduinţa autoarei de a nutrece sub tăcere niciun evenimentorganizat cu drag şi cu deosebită implicare sufletească. Organizat când?Desigur în timpul liber, în după-amiezile în care mulţi dintre semeniinoştri preferă să se odihnească. Un profesor adevărat are darul (sauharul?) ca să lumineze calea în oriceîmprejurare. Trebuie să ardă ca să poată lumina. „Condiţia ca săluminezi este să te jertfeşti”, scrie,într-o carte de învăţături, părinteleArsenie Papacioc. Nu dorim săexagerăm, însă prof. Maria Stoica areaceastă tendinţă (oare numai ten-dinţă?) de a se jertfi – sacrificându-şitimpul în favoarea şcolii şi a elevilor,în favoarea prietenilor „actanţi întoate întreprinderile care au atras de

partea culturii tineretul şcolar, aflat încăutarea reperelor valorice”, tuturor leinsuflă dragostea de cultură, defrumos, în scopul „împărtăşirii dinazima iubirii.” (p. 6)

Remarcăm cu bucurie eleganţagrafică (ilustraţia Victoria Neagu),coperta şi ilustraţiile foilor de titlu alecelor patru capitole, îmbogăţite cucâte un motto adecvat - textesemnificative semnate de poeţii prezenţi, prin operele lor, în volum.În concluzie, un volum elegant, bogat

în conţinut, alcătuit cu seriozitate,slujind literatura şi mângâind sufletulcititorului.

LUMINIŢA CORNEA

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


54

Silvia Irina Zimmermann, năs-cută Rada, în 1970, la Sibiu, a pu-

blicat până în prezent două valoroasestudii ştiinţifice despre opera scrii-toarei Carmen Sylva în Germania,„Farmecul regatului îndepărtat. „Po-veştile Peleşului“ de Carmen Sylva,lucrare de masterat şi disertaţia dedoctorat „Regina poetă Elisabeta, prinţesă de Wied, regina României,Carmen Sylva (1843-1916). Auto-mi-tizare şi comunicare dinastică prinliteratură” şi a tradus cartea lui Ga- briel Badea-Păun „Carmen Sylva. Ui-mitoarea regină Elisabeta a Româ-

niei”, toate apărute în Germania, laeditura ibidem din Stuttgart.Elisabeth Pauline Otilie Luise,

Prinzessin zu Wied, s-a născut la 29decembrie 1943 în Neuwied. A fostcăsătorită în noiembrie 1869 cu Karlvon Hohenzollern-Sigmaringen, prin-cipele Principatelor române unite(Moldova şi Valahia).

Unicul lor copil, prinţesa Maria,moare în 1874 la vârsta de trei ani dedifterie şi scarlatină, de care s-ainfectat în urma unei vizite cu ducesa

Elisabeth la un orfelinat din Bucu-reşti. Mama devine depresivă şi ne-maireuşind să aibă copii, caută săcompenseze „pierderea imaginii” camamă exemplară pentru ţară şi camediatoare culturală. Astfel, în 1870,înfiinţează o Asociaţie a săracilor şi, pentru scurt timp, o Societate detraducere a cărţilor pentru copii dinfranceză în română.

În 1875, a început să traducă poezia românească în germană,împreună cu Mite Kremnitz şi

primele ei traduceri apar în 1878, înrevista germană „Die Gegenwart” cu pseudonimul E. Wedi [anagrama dela E(lisabeth) Wied] şi cuprinde poezii de Alecsandri, Eminescu şialţii. Un volum de sine stătător,„Poezii româneşti”, în colaborare cuMite Kremnitz apare în 1881.

Din 1882, semnează cu pseudonimul din latină „CarmenSylva” (cântecul pădurii).

În 1882, publică un volum deaforisme, „Les pensées d’une reine”

la Editura Calmann-Lèvy din Paris,cu un cuvânt-înainte de Louis Ulbach(care le şi grupează după tematică).

_____________________________ În 1888, apare o a doua ediţie,

completată, pentru care i se conferă premiul Botta al Academiei franceze.

O versiune germană multîmbunătăţită şi adăugită apare în1890, cu titlul „Vom Amboss” / De pe nicovală, în două ediţii, la edituraEmil Strauss din Bonn.

O altă ediţie în franceză publicăregina în 1913, la Editura Minervadin Bucureşti, cu titlul „Aliunde” (înlatină înseamnă „de altundeva” sau„de aiurea”), dedicat amintiriidecedatei prietene şi dame de curteCatharine Ecsarho, născută Kostaki-

Epureanu (1858-1911).Cartea de faţă, Cugetările uneiregine*, este în format mic(17/13cm) şi cuprinde aforismele dinvolumul în germană „Vom Amboss”,împărţite în unsprezece tematici.

Redăm, mai jos, în traducereanoastră, câteva mostre din fiecarecategorie, tocmai pentru a se vedeafaptul că mai sunt, majoritatea,actuale:

1.Viaţa:„Veselia vine de la Dumnezeu,

seninătatea merge la Dumnezeu” (p.17).„Educaţia este universitatea

inimii” (p. 19).2. Omenirea:„Fiecare om poartă în sine un

Prometeu, un creator, revoltat şimartir” (p. 23).

„Mama e ca bunul Dumnezeu : ochemi la nevoie şi o uiţi la bucurie”(p. 30).

3. Dragostea:„Dragostea este ca veveriţa:

îndrăzneaţă şi sfioasă totodată” (p.34).

„Indiferenţa este o singuratecăfloare fără miros, care înfloreşte şi însmârc” (p. 35).

4. Prietenia:„Dragostea şi politica sunt

moartea prieteniei” (p. 40).„În prietenie este mai bine să

asculţi, decât să dai sfaturi” (p. 41).5) Norocul:„Există doar un singur noroc:Datoria,Doar o consolare:Munca.Doar o plăcere:Frumosul” (p. 43).„Norocul e ca ecoul: răspunde,

dar nu vine” (p. 44).Scrie multe aforisme despre:6) Suferinţă:„Lupta pentru pâinea de zi cu zi

usucă lacrimile” (p. 50).„Când ne părăseşte chiar şidurerea, atunci e sfârşitul” (p. 51).

„Dacă morţii ar putea vorbi, nus-ar mai spune atâtea lucruri bunedespre ei” (p. 59).

7. Spiritul:„Pana consolează mai mult ca

religia şi torturează mai mult decâtinchiziţia” (p. 64).

Multe a scris şi despre:8. Artă:„Geniul este ca soarele,

strălucitor, roditor, devorator” (p. 70).„Între disperare şi demenţă suntaduse la lumină cele mai marilucruri” (p. 71).

„Nu scrie, dacă poţi renunţa” (p.72) – iată un sfat preţios!

9. Datorie:„Datoria este pentru unii o

cămaşă de forţă” (p. 79).„Încetezi să fii copil în ziua în

care ai înţeles cuvântul datorie” (p.81).

10. Vanitate:

„Ai voie să fii eventual mândrude banii tăi pe care cu trudă i-aicâştigat, nu însă pentru talentul tău pecare l-ai moştenit” (p. 84).

Scrie mult şi despre:11. Politică:„Mulţimea e ca marea: te duce cu

sine şi te devoră după cum batevântul” (p. 87).

„Politica e ca un păianjen: unanimal de pradă” (p. 89).

„În politică se sacrifică tot: prie-ten, frate, femeie, conştiinţă. Doar pe

sine însuşi se sacrifică rar” (p. 89).→MIRCEA M. POP(Continuare în pagina 55)

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


55

Între anii 2008 şi 2009, 15scriitori din 10 ţări din Europa de estşi sud-est au primit bursa Milo-Dor şi

au stat câteva săptămâni la Kultur-Kontakt Austria, în Viena.Răspunzând la întrebarea: „Ple-

care – încotro”, autorii relateazădespre schimbările survenite în ţăriledin care provin în ultimii 20 de ani.Cele scrise de aceşti „Writer inResidence” („Scriitori în rezidenţă”)ca răspuns la întrebare a fost publicatîn acest volum, Circulaţie pefrontieră III* (III fiindcă au maiapărut două de astfel de antologii din2005, de când se acordă bursele).

Modul de relatare este divers, dela însemnări de călătorie, la redareaîntâmplărilor cotidiene, de la eseurile politice la poezie sau la excursartistico-filosofic.

De semnalat că reportajele decălătorie sunt impregnate cu diverseobservaţii legate de avantajeledreptului de a călători de acum şi deinterdicţia din vremea comunistă.

Scriitori provin din Albania (2),Bosnia-Herzegovina (1), Bulgaria (2),Croaţia (1), Lituania (1), Republica

Moldova (1), România (1), Serbia (4),Slovenia (1) şi Ucraina (1).Cel mai în vârstă stipendiat a fost

Laszlo Végel (n. în 1941), aparţinândminorităţii maghiare din Novi Sad /Serbia, urmat de Fatos Kongoli, n.1944, din Albania.

Cei mai tineri scriitori prezenţiau fost sârbul Dragan Radovančevič(n. 1979), urmat de Tanja Stupar Trifunović (n. 1977) din Croaţia.

Din Republica Moldova a fost prezent Vitalie Ciobanu (n. 1964),

redactorul-şef al revistei «Contra-fort», iar din România prozatorul şiuniversitarul Ion Manolescu (n. 1968)din Bucureşti.

După câteva cuvinte introductivesemnate de dr. Claudia Schmied,ministrul federal al învăţământului,artei şi culturii, de Gerhard Kowar,directorul KulturKontakt Austria şi deAnnemarie Türk, responsabila secţieide stimulare a culturii şi sponzorizare,urmează textele celor cincisprezeceautori, prima dată redate în germană,

în traducere (cele două în limbaromână au fost traduse de GeorgAescht) (pp. 17-162), după care, în

semn de respect şi consideraţie, înlimbile în care au fost scrise (pp. 165-286), iar la sfârşit sunt inclusesuccinte curriculum vitae ale autorilor (pp. 287-291), dar şi ale tradu-cătorilor (292-294).

Criticul Vitalie Ciobanu e prezent cu un eseu inteligent şi bineaxat problematic, în care consideră cămisiunea scriitorului actual s-amodificat: „Într-un timp de linişte şi prosperitate, misiunea confrateluinostru, scribul, este să ofere poveşti pentru desfătarea estetică a publi-cului; într-o lume ameninţată, scrii-torul devine un furnizor de repereesenţiale, un cavaler al bunului-simţ”(p. 205) şi mai departe: „…a fi«scriitor european» presupune douălucruri de o intensitate diferită, şi

anume: a) să fii scriitor din Europa; şi b) să ai vocaţia Europei” (p. 205).Referindu-se a avantajele euro-

penizării pentru scriitorul est-european, afirmă: „Azi, aţi lărgi câmpulinvestigaţiilor artistice, a-l plasa într-un cadru mai larg decât propria-ţiţară, a căuta să-ţi câştigi receptori şi pe alte meridiane, fără a-ţi face dinasta doar o sursă de vanitate, ci oaspiraţie firească spre universalitate – o asemenea viziune mi se pare extremde profitabilă pentru literatura

scriitorilor din Estul Europei, ocondiţie esenţială a procesului maigeneral de emancipare culturală.” (pp.202-203).Ion Manolescu e prezent cu prozăscurtă, „7 secvenţe din România”(„Crăciunul de altădată”, „Nevroză”, _____________________________

______________________________ „Toamna mea…”, „Pisici erudite”,„Memoria obiectelor”, „Oameniobişnuiţi” şi „Regele Patinelor”, textecu caracter evocator şi umoristic.

O carte document care se citeştecu interes.

MIRCEA M. POP __________ Grenzverkehr III. Aufbruch-

wohin?, Ein Buch von KulturKontaktAustria, Klagenfurt, Wien, Celovec,Dunaj: Drava Verlag, 2012, 294 p.

______________________________

CUGETĂRILE UNEI REGINE

(Urmare din pagina 54)

Şi Amestecate (pp. 95-116):„Aforismul e ca albina: încărcat cu pradă şi prevăzut cu o ţeapă.” (p.

116).Carmen Sylva se dovedeşte înaforismele ei lucidă, raţională şi cumult bun-simţ.

Trebuie amintit faptul că laeditura ALL va apărea în curândstudiul Silviei Irina Zimmernn„Carmen Sylva, Regina poetă.Literatura în serviciul Coroanei, întraducerea Monicăi-Livia Grigore şicu o prefaţă de Principele Radu alRomâniei, iar în Germania, SilviaIrina Zimmermann pregăteşte ediţia

completă a poveştilor („Din regatulCarmen Sylvei”) şi „PoveştilePeleşului”, ambele urmând să apară laEditura ibidem, în 2013.

Pe când, oare, aforismele regineiîn traducere românească?

________

*Carmen Sylva: Gedankeneiner Königin. AusgewählteAphorismen der Königin Elisabethvon Rumänien, geborene Prinzessinzu Wied (1843-1916). Herausgegeben

und mit einem Nachwort versehenvon Silvia Irina Zimmermann, ibidem – Verlag, Stuttgart, 2012, 186 p.

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


56

Leon Cok vine în faţa cititorilor cu prima carte de versuri intitulată„Magnetul răului”, apărută la Editura Nova Didactica. Volumul prezintă

zbaterile interioare ale tânărului cares-a născut pe aceleaşi meleaguri cuLiviu Rebreanu, având, după cum elînsuşi declară, două pasiuni:sculptura şi pictura. Timpul este celcare i-a adunat frământările interioa-re în versuri care acum sunt aşezateîntr-o carte care vorbeşte despre sal-varea prin recunoaşterea păcatului:„Ce răi am devenit deodată / Şisufletul l-am făcut scrum / Oamenicu inima de piatră / Cum de-am ales,Doamne, acest drum”.

Versurile păstrează ritmicitateaclasicismului, fiind într-o continuăadmiraţie pentru toate darurile primite de la Cel de Sus: „Cât teiubesc pe tine soare / Şi aş putea să-ţispun / Că fără tine n-aş vedea / Nicicărare, nici drum”. Cu o puternicăfibră patriotică, Leon Cok vibreazăde câte ori aude trăirile legate de patrie: „Ţara mea nepreţuită, /Românie, te iubesc / Vreau odată sădispară / Toţi acei ce te hulesc /…/Hai, români de pretutindeni, / Vreau

să fim uniţi acum / Vreau respect şilibertate/ Mergem toţi pe acelaşi

_____________________________ drum”. La 30 de ani, poetul îşiconturează un portret pe care ar

trebui să-l avem fiecare dintre noi:„Motorul fericirii noastre/ Cedemarează cu iubire/ De reuşim să-l pornim/ Va merge-n veci fără oprire/Căldura ce-o avem în suflet/ Şi cene-a dat-o Dumnezeu/ Ca să o dămla cei ce n-au/ Să-i ajutăm când suntla greu”. În spaţiul poeziei, des-coperim liniştea de acasă: „Oricât derău mi-ar fi/ oricâte greutăţi m-apasă/ Un singur gând mă linişteşte / Egândul ce mă duce acasă”. Aici, petărâmul credinţei, fiecare dintre noiîşi găseşte seva vieţii: „Vreau să ştiucine n-ar vrea / Înapoi să se întoarcă

/ Când aicea a crescut / A mâncat şia băut apă”. Sufletele părăsite îşigăsesc salvarea în rugăciune:„Atunci când n-ai lumină în suflet /Prin beznă mergi atât de greu / Şi n-ai să vezi poarta speranţei / Care teva ghida mereu” sau „Omule nu temai crede / Mare, puternic, pe pă-mânt / Cu grijă împarte-ţi bogăţia /Să nu te văd că pleci plângând”. Întot acest spaţiu al regretelor, fericireavine din mulţumirea către Cel deSus: „Doamne, îţi mulţumesc ţie /Pentru tot ce mi-ai dăruit / Dar maidă-mi acea raţiune / Ca să mă facifericit”. Dincolo de versuri, seascund sentimente profunde iscatedin dorinţa de a fi un apărător alcredinţei: „Pe trepte urc şi eu / Încet,spre Dumnezeu, / Doamne, te rog ai

milă/ Şi de sufletul meu”.Poezia care încheie volumul este precum un testament al poetului, princare cere cititorului îngăduinţă: „Numă mai criticaţi dur/ Că nu sunt scri-itor/ Sunt doar un visător/ Cu iz deîncepător/…/ Poate-s mesaje dure /Dar sigur asta simt, / Nu vreau săspun minciuni,/ ce rost ar avea sămint”.

Prin volumul său, Leon Cok pătrunde într-o lume a misterelor,acolo unde fiecare gând este

străbătut de dorinţa eternităţii.MENUŢ MAXIMINIAN

_________________________________________________________________________________________________ _

Nu l-am cunoscut pe RomeoMorari în anii lui clocotitori. Era,cum se spune, scump la vedere, prinsîn atâtea risipitoare angarale ale uneiinstituţii în care importat era

cuvântul rostit, imprimat pe benzimagnetice, suportul pe hârtie fiindmai mult orientativ, depăşit de vervaşi ritmul oralităţii.

Iar Romeo Morari făcea Radiocu entuziasm şi cheltuială mare detimp, neglijându-şi multele-i dispo-nibilităţi creatoare, nu neapărat înaşteptarea unor vremuri mai bune, ci pentru „când le va veni vremea”.

Poate că acum Romeo Morari aconsiderat că a sosit timpul să mairecupereze din întâlnirile lui cu

muzele – şi ale poeziei şi ale picturii.A ales pentru acest moment să seîntoarcă în timp, să readucă în

actualitate un gen aproape uitat:fabula.

Gen odihnit, fabula e resuscitatăde Romeo Morari, un moralist pur sânge. Unul care a trecut prin destuleexperienţe de viaţă pe care să lecuprindă „în ordinea cuvintelor”, săle dea relevanţă şi literară şi morală.

Mini-fabule, midi-fabule şi omaxi-fabulă e o formulă şi eamoralistă, ironică, atrăgându-neatenţia asupra unui parametru preauşor trecut cu vederea: măsura!

Romeo Morari nu e un moralistîncrâncenat, chiar dacă, într-oformulă canonică, sub zâmbetul luise ascunde dispreţul.

Mini fabulele sale suntconcentrări epigramistice, carespiraţia să crească treptat înamplitudine, până la maxi fabula sa,în fapt, o... mini scenetă a mora-vurilor de pe scena (vieţii).

Şi ca să nu le fie urât, fabulelor

_____________________________ le-au fost ataşate caricaturi, înregistru tematic independent, astfel

că ai senzaţia, ca în reclamelecomerciale, de două cărţi într-una!

NICOLAE BĂCIUŢ

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


57

Iulian Dămăcuş e cunoscut mai a-les ca poet. Ca profesor de franceză,a avut posibilitatea ca după revoluţiesă publice şi în unele reviste literare

franceze. În 2005, a debutat şi ca prozator, prin publicarea romanuluiOchii albaştri ai bunicii, continuândîn 2007 cu volumul Dealul cu căti-nă, apoi romanul său de suflet Sonia în 2008, pentru ca, în 2012, să se prezinte cu un nou volum intitulat Olună albastră... ( Ed. Ecou Transil-van), – publicat cu ajutorul PrimărieiCătina, lucru de apreciat, cunoscândfaptul că sponsorii nu se prea înghe-suie să sprijine cultura... O mânăîntinsă unuia care are posibilitatea de

a contribui la dezvoltarea culturii prin scrierile sale e un lucru rar înzilele noastre, când banul are cel maitare cuvânt...

Cartea cuprinde 15 povestiri, pecare eu le-am împărţit în patru cate-gorii. Mai întâi, episoadele de dina-intea lui ’89, când, pe la începuturi,cineva a încercat aducerea de la satea oamenilor, înghesuindu-i în blocu-rile ca nişte cutii, în speranţa că ora-şele vor deveni adevărate metropole,economia va prospera, iar populaţiava avea posibilitatea de a fi mult maiaproape de învăţăturile venite de lacentru. Astfel, s-au recalificat la lo-curile de muncă muncitorii din fabrici, tractoriştii devenind specialiştila şaibă, ţăranii mai răsăriţi miliţienietc. Odată cu ei au emigrat spre oraşşi ţărăncuţele, fetele care doreau prinorice mijloace să scape de numele deţărancă... Noua carte începe cu Căde-rea Samantei, femeia venită de la ţa-ră, care devine aşa, peste noapte, oră-şeancă get beget, uitând, ca şi altele,de fapt, să se mai întoarcă la vechilemeşteşuguri, doar locurile copilărieile mai bântuie nopţile târzii ale ier-nilor, depănând amintiri la gura calo-riferelor din garsoniere. Vecinele, oaltă nuvelă în care Irene reuşise să-şi păstreze silueta prin munca la sapă,horele de pe tăpşanul pe care fără re-grete-l părăsise aidoma Samantei, re-fugiindu-se la oraş, făcând pe femeiade serviciu, numai şi numai să nu fienevoită a se reîntoarce. ,,Îs doamnă!Îmi sună pantofii pe trotoal!”, vaspune... Singura nemulţumire e cau-zată de zgomotele vecinilor, sunetecare pătrundeau prin pereţii subţiri ca

o foiţă de ţigară. Tentativa e una din-tre nuvelele care scot în relief iscu-sinţa fetelor fugite de la sate, care-ivânează, odată ajunse la oraş, pe vii-torii soţi cu condiţia să fie şefi... O prezintă pe Lelea Paraschiva ce-şiaşteaptă domnii care-i vin la masă,mari şefi, unul dintre ei chiar gine-rică... Fetele se mândresc că au fostcurtate şi s-au măritat numai cuşefi... Una cu un hornar-şef, alta cuun portar-şef la o bancă, alta cu unmuzician-şef...

Lulu şi el un personaj venit de laţară, de acolo de unde ştia toate gar-durile, toate casele oamenilor... unaltfel de ţăran, însă. Ajuns la oraş,considerat de unii nebun, obişnuitdoar cu cerşitul, om al străzii... Doar în biserică îşi găseşte liniştea, îl po-

didesc amintirile şi dorul de satul pecare-l părăsise, căutând o viaţă maiuşoară, nutrind o slujbă măcar pelângă poarta raiului, acolo „unde vi-ne şi pleacă atâta lume, trebuie făcu-tă curăţenie” va spune el... Se visea-ză mergând pe drumul spre rai... De- parte e raiul ăsta... Oare am greşitdrumul?, se va întreba el privindzarea şi departe o lună albastră...

O altă categorie e aceea în care a-sociază suferinţele proprii, frustrări-le cu suferinţele unor personaje că-

rora le-a dat viaţă... Caietul în carecei doi prieteni de celulă: Manu, unamărât de asasin, şi Jane – îşi po-vestesc viaţa, suferinţele, operaţia,tratamentul, neajunsurile, consem-nând totul în caietul lăsat de jurna-listul care făcuse şi el un stagiu înspital. Descrie spaima dar şi speranţaîn reuşită, având sprijinul prietenilor.Liber, Manu nu-şi găseşte locul însocietate, regretând în ultimul timpdetenţia.

Viaţa grea a oamenilor simpli e

luată ca o tară a neajunsurilor aduna-te încă din copilărie... În Visul gene-ralului e descris tipul omului ne-mulţumit de soartă, sergent-major lagherlă, unde nimeni din cei încarce-raţi nu va recunoaşte niciodată că afost vinovat, el fiind nevoit să-şi pe-treacă zilele păzindu-i, revoltat cămunca sa n-a fost niciodată recom- pensată cu o mărire de grad. Vi-sându-se general, e obligat ca, odată pensionat, să-şi cumpere de la Oser,epoleţi cu 3 stele… Face un scurt

bilanţ al evenimentelor de după’89,şi al oamenilor care acum, sătui delibertate, n-au serviciu, au însă timpliber berechet şi atunci mai strigă

_____________________________ lozinci. Ei strigă, ei ascultă... ÎnSportivul , Chioru şi Albu, proaspăteliberaţi din puşcărie, întâlnesc oveche cunoştinţă, Sportivul, bătrânulcare la un pahar se laudă cu agoni-seala sa... „în pod am un sicriu nounouţ, costum la patru ace, bani de lasora mea”. Ajungând într-un final sămoară, cei doi vând costumul, îngro- pându-l pe bătrân doar în chiloţi, dar cu cravată... ei întorcându-se tot aco-lo de unde ieşiră de curând. În Casa,melcul îşi leapădă casa din spinare pentru a nu fi acuzat de patronul lacare apelase pentru o slujbă că esteavut, în timp ce alţii stau în chiriesau boschete; neprotejat, ajunge a ficălcat de un pantof bine lustruit… În proza O lacrimă, e ironizat partidul,dar şi miliţianul de care-şi bate jocţăranul băgându-şi copilul în sac, pentru a-l face să creadă că a furat porumb...

Dragostea faţă de locurile natale,Cătina, fraţii, Buna, mătuşa Rafilă alui Sârma, liuca Marie, fraţii Po-

pean... şi mama Anisia… Încă-i mai bântuie nopţile prima iubire, Sonia, pe care o visează deseori. Imaginidescrise cu acurateţe, păstrând nea-tinse cuvintele pe care el începuse ale uita, de când plecase şi pe care levom găsi în nuvela Serbarea...

În concluzie, pot spune că IulianDămăcuş a reuşit să dea viaţă unor personaje care pot spune multe, dacăştii să citeşti şi printre rânduri...

Iubirea, acel sentiment care ne ur-măreşte toată viaţa, o regăsim aproa-

pe în fiecare povestire trăită cu bucu-rie, redată cu nostalgia caracteristicăvârstei...

TOADER UNGUREANU

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


58

Pentru comunitatea dintr-un oraşnu prea mare, fie el şi municipiu, apa-riţia unui volum care îi este dedicat înexclusivitate reprezintă un adevărat

eveniment. E şi cazul lucrării colegilor Nagy János şi Miklós Levente, Ghidul turistic al zonei Săcele10, cu subtitlul„Trasee turistice, monumente istorice,lăcaşuri de cult, pensiuni, restaurante,hărţi, informaţii de călătorie utile”. Re-dactarea în trei limbi – română, ma-ghiară şi engleză – cuvântul-înainte şi postfaţa fiind traduse şi în limba fran-ceză, face ca scrierea să devină acce-sibilă unui public cât se poate de larg.Volumul este rodul colaborării dintredoi profesori, un istoric şi uneconomist, originari din Săcele.

Nefiind la prima carte, prof. NagyJános este de-acum un nume consacrat; precedentele sale lucrări au ca subiect Istoria satelor săcelene între secolele X-XX şi, respectiv, Preoţi şi profesoriîn jocul Siguranţei şi al Securităţii. Înacest context, atragerea tânărului şientuziastului prof. Miklós Levente, dela catedra de turism şi servicii aGrupului Şcolar de Turism şiAlimentaţie Publică din Braşov(comasat ulterior cu Colegiul NaţionalEconomic „Andrei Bârseanu” dinBraşov), care debutează editorial cuaceastă ocazie, reprezintă, deopotrivă,o mână întinsă viitorului şi o respiraţie proaspătă în abordarea unei teme deinteres pentru publicul de toatevârstele. De altfel, prof. MiklósLevente este nu numai coautor altextului lucrării, ci şi realizator alfotografiilor – pentru că volumul beneficiază de numeroase ilustraţii(mai mult de 166 de imagini) – precumşi tehnoredactor. Echipa îi maicuprinde pe Dumitru Chiriţoiu – referent de specialitate şi semnatar al

cuvântului-înainte, director general alrevistei „România Turistică”, cei doiautori fiind cunoscuţi şi în calitate deredactori ai respectivei publicaţii –, protopopul Dănuţ Gheorghe Benga(colaborator), Nicolae Munteanu(corectura), Gabriel Virgil Corbescu(traducerea în limba engleză), CsurulyaÁrpád (coperta). Postfaţa îi aparţine profesorului Liviu Dârjan.

10 NAGY János, MIKLÓS Levente,Ghidul turistic al zonei Săcele.

Négyfalusi turistakalauz. SăceleTravel Guide, Săcele – Négyfalu – Săcele, 2011, 202 p. + 81 p. foto

Pentru călătorul grăbit, Săcele esteun orăşel (totuşi, abia atinge 30.000 delocuitori) din vecinătatea Braşovului,situat la est-sud-est de marele oraş, lainterecţia DN 1A – care, de altfel, mainou, ocoleşte Săcele pe centura exte-rioară – cu DN 1. Întâia dată, Săcele(de la „săticele”) apare menţionat spre

sfârşitul sec. al XV-lea, în fapt fiindvorba de şapte sate arondate aceluiaşidomeniu nobiliar – Baciu (Bácsfalu),Turcheş (Türkös), Cernatu (Csernát-falu), Satulung (Hosszúfalu), Tărlun-geni (Tatrang), Zizin (Zajzon) şiPurcăreni (Pürkerec). Într-o perioadă încare evocarea unor aspecte din trecut, pe alocuri, rămâne o problemăsensibilă, este onorant şi în perfectconsens cu deontologia profesiei dedascăl că cei doi cercetători, ambii deorigine maghiară, pe baza izvoarelor istorice, stabilesc după cum urmează:‹‹În timpul stăpânirii maghiare, satelesunt menţionate ca septem villaevalacheles (cele şapte sate româneşti).

Numele „Săcele” este menţionat pentru prima dată într-o scrisoare avoievodului muntean Vlad Călugărul(1482-1495) către magistratul Braşo-vului, necunoscându-se denumiri înmaghiară, ceea ce dovedeşte originearomână a teritoriului şi a băştinaşilor săi.›› Cei mai vechi locuitori au fostciobani români („mocani”), lor adău-gându-li-se agricultori maghiari (cean-

găi). Pe coperta volumului suntreproduse imaginile MonumentuluiReîntregirii Neamului din Cernatu(„cel mai important şi cel mai frumosmonument din Săcele”), precum şi aMonumentului istoric din timpulrevoluţiei maghiare de la 1848-1849. Odovadă în plus că „La Săceleconvieţuiesc în pace şi bună înţelegereetniile română şi maghiară.”

În 1950, Baciu, Turcheş, Cernatu şiSatulung s-au unit sub numele deoraşul Săcele. Din 2000, oraşul arestatut de municipiu. Din punct devedere administrativ, oraşului îi aparţinşi cătunele Subobrej, Tei (cu numai 15case, a aparţinut în trecut comunei _______________________________

Scriitori acasă la actorul şi scriitorulDarie Magheru, în Săcele, în 2009

_______________________________ Hărman), Gârcini, Şanţuri şi Baba-runca. În prezent, din totalul locuito-

rilor, 71% sunt români, 23% maghiarişi 6% rromi. Din punct de vedereconfesional, populaţia este formată dinortodocşi, de asemenea din evan-ghelici, romano-catolici şi reformaţi.De altfel, cu 15 lăcaşuri de cult, pentrucategoria sa, la nivel naţional, muni-cipiul pare să înregistreze un adevăratrecord. Se adaugă un număr de şaptetroiţe ortodoxe.

Între cele 17 personalităţi marcanteale oraşului – Alexandru I. Lapedatu,istoric şi om politic liberal, ministru alcultelor şi artelor, precum şi preşedinte

al Academiei Române (1935-1936),care a sfârşit în închisoarea de laSighet; fratele său geamăn, Ioan, profesor de economie, de asemeneaacademician, a ajuns ministru definanţe şi guvernator al Băncii Naţionale a României. Liceul Teoretic,cel mai bun din oraş, poartă numeleGeorge Moroianu – economist şidiplomat, rector al Academiei de ÎnalteStudii Comerciale şi Industriale de laCluj (1929-1936). Evident că nulipsesc nici personalităţile de originemaghiară: Gödri János, Simon István,Zajzoni Rab István, Ioan Istók, ŞtefanFóriş (prim-secretar al PCR în anii1940-1944!), Papp Béla. În zonaSăcele activează nouă asociaţiiculturale şi turistice, inclusiv AsociaţiaCultural-Sportivă „Izvorul”, înfiinţatăîn 1922, relansată în ultimele decenii şieditor al revistei „Plaiuri Săcelene”.

În afara celor foste şapte sate – în prezent municipiul Săcele, căruia i seadaugă satele Tărlungeni, →

Prof. univ. dr. NICOLAE LUPUAcademia de Studii Economice din

BucureştiMembru al Asociaţiei Jurnaliştilor şiScriitorilor de Turism din România

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


59

Zizin şi Purcăreni (dintre careTărlungeni este şi centru de comună alultimelor două) – zona turistică Săceleinclude comuna Budila. Satul Zizineste cunoscut pentru izvoareleminerale cu efecte terapeutice. Fiecaredintre cele patru foste sate dincomponenţa actualului oraş Săcele

pare să-şi fi menţinut un anume gen deindividualitate, cel puţin cu aparenţa decartier, cu menţiunea că ele se înlănţuiede la vest-sud-vest la est-nord-est.

În pofida statutului de municipiu aloraşului Săcele, zona păstrează oreconfortantă atmosferă patriarhală. Înaceste condiţii, potenţialul pentruturism rural şi agroturism estedefinitoriu. Numai în comunaTărlungeni, la o inventariere sumară,au fost identificate peste 200 degospodării cu posibilităţi reale.Deocamdată însă, în zona Săcele suntînregistrate 42 de pensiuni, la care seadaugă patru hoteluri (inclusiv RamadaBraşov, situat, de fapt, pe teritoriulmunicipiului Săcele), 15 alte tipuri destabilimente (moteluri, cabane etc.), precum şi 28 de restaurante şi baruri.Multe dintre pensiunile turistice şiagroturistice sunt membre ale filialeiBraşov a Asociaţiei Naţionale deTurism Rural, Ecologic şi Cultural.

Meritele acestei „ediţii private” suntindiscutabile. Totuşi, credem căîntregul subiect - reprezentat, în esenţă,

de identificarea valorilor turisticenaturale şi antropice, precum şi a personalităţilor şi a asociaţiilor culturale - ar putea beneficia la oviitoare ediţie de o punere în paginăîmbunătăţită. Adevărul este că reunireaa trei ghiduri, câte unul în fiecarelimbă, între copertele unui singur volum, dublate de o iconografie pemăsură, se face întotdeauna cudificultate. La nivelul fiecărei probleme abordate, preţ de câteva pagini sau câteva rânduri, autorii auoptat pentru succedarea celor treiversiuni lingvistice, imaginile fiindconcentrate la sfârşit de capitol.

Mottoul în limba română, careînnobilează creaţia şi o poziţioneazăîntr-o matrice de spiritualitateiniţiatică, exprimă cel mai fidel crezulautorilor: „Poţi să cutreieri lumeatoată şi să te minunezi de rezultatelecivilizaţiei, dar nimic nu-i maifermecător decât colţul de pământ pecare te-ai născut” (V. Alecsandri).Lectura cărţii se poate face şi în cheiaunui exemplu şi a unei provocări

lansate profesorilor şi altor intelectualidin întregul spaţiu românesc.„Carte frumoasă, cinste cui te-a

scris!”

Recenzia de faţă nu este realizatăde dragul reclamei, cum se practica învremurile declinului politic alsistemelor autoritare. Uneori, analizeleliterare se fac fără meditaţii de profunzime şi fără să aducă ceva nouîn spaţiul cultural şi doar rareori ele vincu idei inovative, cu propuneri deîmbunătăţire a conţinutului unor opereaparte. De data aceasta, ne vom străduisă fim sinceri. Adică, vom încerca să

apreciem şi să analizăm opera şi nuviaţa sau opiniile ideologic-filosoficeale autorului, ceea ce se cam practicăîn paginile unor publicaţii din ţară şi de peste hotare. În acest context alrecenziilor fără un conţinut pertinent,din păcate, discuţia literară uneori seaxează pe tragismul vieţii autorilor şinu pe produsul lor cultural. Meritămenţionat faptul că în jurul romanului-integramă, scris în limba ucraineană deAnatol Viere, se consolidează tradiţio-nala tăcere literară din nordul Buco-

vinei (ceea ce-i firesc în ultima vreme pentru majoritatea apariţiilor editorialeale tinerilor scriitori, care n-au posibi-lităţi de Public Relations, cu totul ce presupune termenul respectiv: publici-tate, marketing, management). Cu toateacestea, îl vedem pe Anatol, părăsind – nu pentru mult timp, credem – dulcealimbă românească în favoarea limbiiucrainene.

Iubirea babilonică este o scriere înlimba ucraineană, în care personajul principal Adrian, aparţinând minorităţiiromâneşti din Ucraina, se tot zbate

între dragostea sa faţă de o ucraineanăşi sentimentele sale naţionale. Această„frământare” iniţială are loc pe paginile întregului roman-integramă, şi

are o evoluţie dintre cele mai specifice.Adică, din nou şi din nou îl descoperim pe Anatol Viere, utilizând cele maişocante (eficiente) modalităţi deatragere a atenţiei cititorului. Cât facedescrierea de la începutul romanului-integramă, în care se povesteşte cumroboţii aleargă în urma personajului

decriogenizat! Aceeaşi funcţie deatragere a atenţiei îndeplineşte copertaroşie, culoare caldă, care reprezintă în psihologie simbolul fundamental al principiului vital, diurn, solar şi în-deamnă la acţiune, este imaginea în-flăcărării. Însă e o culoare ambivalentă,sângele e chintesenţa vieţii, dar sângelevărsat semnifică moarte.

Desfăşurarea evenimentelor comuni-cative în roman este completată deautor prin diverse detalii secundare şirefuzuri la contexte, încât deznodă-mântul pare incert şi uneori ilogic. Maimult decât atât. În goana sa după me-todici de reprezentare populistă a con-flictului dintre „etnic” şi „intim”, au-torul uneori exagerează cu imaginiliterare, abordând în mod intens artaneo-literară, ceea ce reprezintă o tra-diţie inevitabilă pentru curentul post-modern, douămiist. De fapt, ideeaconflictului între identitatea etnică şisentimentul dragostei a fost abordată şide către ideologul naţionalismuluiucrainean, Mykola Mikhnovsky, careîn renumita sa broşură Ucraina inde-

pendentă (Samostiina Ukraina) , scrisăla începutul secolului trecut, acuzacăsătoriile interetnice mixte. În ziua deastăzi, pentru unele popoare şi comu-nităţi pot exista valori mai importantedecât căsătoriile interetnice şi inter-religioase. Însă Viere ne prezintă oevoluţie de la naţionalism înspre inter-naţionalism şi globalism, o evoluţiedeterminată de dragoste interetnică.Situaţie reflectată şi în dedicaţie, cumafirmă autorul la începutul cărţii:„Dedic această carte unei fete, care mi-a schimbat perceperea lumii. După cem-am îndrăgostit de ea, din naţionalistam devenit internaţionalist, din antiglo- balist – globalist, şi m-am alăturat celeimai fericite naţiuni pe Pământ – Omenirii. În dragoste pentru ea, mi-aars cămaşa mea naţională şi am ajunsliber, un etnic pământean”.

Un argument în favoarea caracte-rului „exagerat de postmodern” aloperei este faptul că pe paginile cărţii Iubirea babilonică găsim reţeta unuimedicament inventat, numit „Atni-iubire”, care are menirea de a vindeca →

MARIN GHERMAN,Redactor la revista „GlasulBucovinei” şi la postul de radio

„Ucraina Internaţional”

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


60

IN MEMORIAM

(24 septembrie 1948 – 19 februarie2013)

„Nu mă obsedează posteritatea,nici nu cred prea mult în ea, dar îmi place să-mi imaginez că voi lăsa – înurma mea – un semn, oricât demodest. E tot ce îmi doresc”.

Din 19 februarie 2013, MirceaDinutz s-a mutat în posteritate. S-adus la ceruri să le facă şi îngerilor orevistă, să le scrie despre scriitoriivrânceni şi nu numai, să leîntocmească vreo „tabletă deduminică” sau măcar una „de toatezilele”, să le povestească „d’aledemocraţiei” pământene ori să lealcătuiască nişte „anamnezenecesare”. A lăsat aici, jos, sute de„semne” presărate prin numeroasereviste din întreaga ţară, prefeţe şi postfeţe, ediţii critice, opt cărţi deautor şi trei în colaborare – niciunuiadintre aceste „semne” neputându-i-seadăuga adjectivul „modest”. Doar lui însuşi...

Născut la Bacău la 24 septembrie1948, Mircea Dinutz a urmat Facul-tatea de Filologie de la InstitutulPedagogic (1967-1970) şi Facultateade Limba şi Literatura Română(secţia latină) din Bucureşti (1971-1975). După absolvire, a lucrat încâteva oraşe din ţară, din 1984 sta- bilindu-se în Focşani. Împlinirea me-nirii de dascăl a cunoscut-o, ca profesor titular, la Colegiul Naţional„Al. I. Cuza” şi la Colegiul Naţional„Unirea”, activitatea didactică fiin-du-i încununată cu Ordinul „Meritul pentru Învăţământ în grad de Ofiţer, pentru abnegaţia şi devotamentul pu-se în slujba învăţământului româ-nesc” (2004).

A publicat peste 500 de articole decritică literară, cronică de întâm-

pinare, eseuri, recenzii, articole deopinie, pamflete în numeroase revis-te din întreaga ţară („Caiete critice”,„Convorbiri literare”, „Viaţa Româ-nească”, „Ateneu”, „Acolada”, „Vi-traliu”, „Literatorul”, „Bucovina lite-rară”, „Vatra veche”, „Plumb”, „Spa-ţii culturale”, „Ex Ponto”, „Argeş”ş.a.). Din 2008, a fost redactorul-şef

al revistei focşănene „Pro Saecu-lum”. A semnat prefeţe şi postfeţe, aalcătuit patru ediţii critice, a elabo-rat, în colaborare, monografiile „Vir-gil Huzum” şi „Ioan Larion Posto-lache”, precum şi lucrarea „Textulliterar. Orizonturi de lectură”. A publicat volumele: „Marin Preda – Pa-tosul interogaţiei” (1997), „Popasuri

critice” (2001), „Florin Muscalu”(2007), „Tablete de duminică”(2008), „Ioan Dumitru Denciu”(2009). „Scriitori vrânceni de ieri şide azi” (2011), „D’ale democraţiei”(2012) şi „Anamneze necesare”(2012).

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

_________________________________________________________________________________________________ →pacienţii cu iubire neîmplinită. Adri-an, eroul scrierii, dedică poezii iubiteisale, Olea, însă, intervine naratorul, ca-re roagă cititorii să nu citească poeziaca vers, ci ca proză, fiindcă, din 2007,autorul nu mai scrie poezie! În acestecontexte discursive, subiectul central alromanului se dizolvă într-o sumedeniede detalii: uneori fantastice ca imagineliterară, alteori ieşite din comun şifoarte greu de descifrat. Singura justi-ficare a acestor încercări de erodare acanoanelor estetice este tendinţa de ademonstra caracteristicile unei iubiri babilonice, o dragoste contradictorie,asemenea discuţiilor incerte dintre po-

poare după căderea turnului Babel.De remarcat că a apărut o încercare,în literatura universală, de a înglobaintegrama în roman. Astfel, cunoaştemromanul poetului şi prozatorului sârbMilorad Pavić, Partea interioară avântului (1991) , în care eroii Hero şiLeander se întâlnesc în integramele dela mijlocul romanului. Însă AnatolViere propune cititorului un gen de testde evaluare a cunoştinţelor, prin între- bările de critică receptivă de la înce- putul fiecărui capitol-integramă. Inova-ţia autorului e că a combinat romanul

cu integrama, titlurile capitolelor-integrame pot fi citite după ce cititorulrezolvă cuvintele încrucişate, dupărealizarea lecturii capitolelor cores-

punzătoare, astfel cititorul se implicădirect în recepţionarea romanului-in-tegramă. Însă „retorica ieşită din co-mun” şi brutalitatea în unele expresii,care nu deranjează autorul, totuşi suntun model eficient de menţinere aatenţiei cititorilor.

După prezentarea romanului în ca-drul Festivalului Internaţional de Poe-zie „Meridian Czernowitz”, care s-adesfăşurat la Cernăuţi în toamna anului2012, mulţi tineri au procurat aceastăcarte din librăriile orăşeneşti, solici-tându-i autorului autografe. Deci, paradigma autorului, cu toate abaterileestetice postmoderne, funcţionează!

Dar, ce aduce această paradigmă înspaţiul cultural? Potrivit opiniilor ziaristei Maria Toacă de la „ZorileBucovinei” (nr. 39, 29 iunie 2012), „unvagabond de geniu, care nu poate fiînvins” – realizând o paralelăcomparativă între Panait Istrati şiAnatol Viere – „Fără protecţia luiRomain Rolland, fiul unei spălătoreseşi contrabandist grec nu avea să ajungăa fi considerat în România scriitor francez, iar în Franţa – scriitor român”.

Scriitorul Andrei Tujykov subliniazăcă tema scrierii se învârte într-un peisaj

post-apocaliptic, care oarecum neaminteşte de filmul „Matrix” regizat defraţii Wachowski. După două mii deani omenirea va fi forţată să se retragă

în subteran, fiindcă biosfera va deveninepotrivită pentru ea. Cu toate acestea,spre deosebire de creaţia fraţilor Wachowski, roboţii n-au luptat cuoamenii. Totul este paşnic – post-oamenii în subteran şi roboţii lasuprafaţă.

În pofida ideii generale, care prevede o imagine post-apocaliptică,modalităţile de creare a acestei viziuni pot fi, totuşi, îmbunătăţite printr-osimplificare a limbajului. Or, oliteratură postmodernă nu înseamnăneapărat o rupere totală cu realitatea.Multitudinea planurilor artistice dinroman, pe de o parte, îmbunătăţeşte

tragismul relaţiilor dintre personaje, iar pe de altă parte, le complică atât demult, încât realitatea devine oincertitudine totală. Din această perspectivă, Iubirea babilonică este unroman cu mult mai virtualizat, maicomplex de descifrat, scris pentru uncititor cultivat. Cu toate că în „Matrix”(ultima parte – „Matrix Revolution”), Neo devine creatorul unei lumi noi,unei lumi cu perspective, Adrian se pare că rămâne un ostatic permanent alconflictului simbolic dintre eul etnic şieul intim. Toate celelalte detalii, par a

fi în acest context lucruri secundare.Astfel, autorul a pus întrebarea. Ne

rămâne să aşteptăm cum vor formularăspunsul cititorii.

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


61

Mare bal la PoartaBrandeburg

Ermil stă pe o geană de rai pe terasăLa mica cofetărie din Stăjeriş.Pipăie cu privirea crestelePostăvarului şi lasăCând şi când ochii să spioneze furişDulcea gărăială a săsoaicelor blondeŞi ospătăriţa zâmbitoare dornică de bacşiş.

Fetele vorbesc repede şi în dialectE greu să afle secretul conversaţieiultra select.Îi arăt cum tiveşte soarele cu aur Marginile crengilor din aluniş.Sunt lângă el şi nu mă aude însădeduceCă i-am spus ceva de Iisus şi de

cruce.Scuză-mă nu eram atent vrei sărepeţi?Sunt obişnuit cu crizele de atenţieAle confraţilor noştri poeţi.Ziceam de ziua când s-a prăbuşit lateatru cortina.Doisprezece fii ai lui Karl apostoli demucava Necrescuţi corifeiCu niciun Cristos între eiÎnşiraţi la rampă ca mărgele pe aţă

Ca ciorile negre agăţate de sârmăAscultau cuvântarea din urmăA unui ştab oarecare.Publicul fremăta fascinat în picioareŞi scanda intermitent slogane behăitoare.Fericit că prostia nu doare.

Îţi mai aduci aminte, Ermile? Nici azi nu se ştie a cui a fost vinaCă a căzut nechemată cortinaDe fier pe lângă nasurile lor cârne.S-au prăbuşit în culise câteva bârne

Producând un zgomot infernal.S-a zguduit teatrulŞi publicul a îngheţat în stalDintro dată aerul s-a încins ca-ntr-unfurnalÎţi mai aduci aminte, Ermile?

A căzut ghilotina cu o mie şapte sutede kile.A fost un semn, un mesaj încifratPe care numai cine trebuia nu l-adezlegat.Tovarăşi, staţi pe loc, n-a fost nimic!

Dar norii grei de praf îmbrăcaserătotul c-o pâclăCât Marea Neagră de mare şi deadâncă.

______________________________

Tu fredonai un cuplet mititel printre

buzePărea distractivă toată bălăbănealaDe gesturi şi cuvinte obtuze.A fulgerat prin public un vaier Deschideţi uşile că e nevoie de aer!În sfârşit, adevărul se făcea auzit.Ţi-am făcut semn din sprânceană şiam ieşit.

Pâcla era de nepătruns şi tot astfel eraEvenimentul care ne uluia.În stradă ţi-ai şters ochelarii şi-ai zis:Data viitoare, Dumnezeu va calcula

mai precis.Tâmpa privea încruntată.Eu n-aş fi vrut să mai cadă odatăCortina super grea ghilotina de fier.Dar aş fi vrut să fie parte dintr-unmister Să fie o prevestire, un semnal.

La Poarta Brandeburg dederiştiiPuneau lampioane şi se pregăteauDe un bal mare bal.

Balada bătrânului arbore

Plouă încet şi apele curgPeste mantaua de clorofilăA bătrânului arbore. ZaceÎn ghindă zeul copilFătul izvoditor de vrajăE gataSă sară din încremenireaseminţeiPână la sărutarea fotonicăA soarelui tânăr Abia răsărit

Şi cântece mici neauzite de omSună în ramuri

În coaja copacului sunăÎn cercurile concentrice care-l bl indea zăÎnfăşurându-i fiinţa abstractăEa însăşi mereu cântătoareA nobleţei smerite

O dulce litanie

Şi misterele vechi se adună lasfatCântă neauzite aşteptăriifecundePloii îi cântă şi nopţii şi zilei şiastrului tânăr Trezit cu uimire din adormireazenituluiPână când crapă liniştea mutăA seminţei

Şi pruncul vegetal sareÎnaintea soarelui vigurosŞi odată cu pruncul acela sareDin achena pleznită colosÎnsuşi imensitatea arbor numităSare până dincolo de vârstelesaleAcoperind orizontul

Şi vineSă mai trăiască o datăÎncă o datăPână în vecii vecilor

Aşa!

Strigare peste sat

Să urci în copacul cel mai înaltDe se vede în zare şarpele DunăriiŞi să spui eu sunt cel mai tare băiatDin satul meu unde fetele N-au voie să întârzie searaÎn pragul porţilor careSe închid meticulos şi devreme.

Să te urci pe vârful muntelui NegoiulDe unde poţi vedea grădiniletransilvaneŞi să strigi până te-aude GretheSăsoaica din SaschizTânără bălaie cu părul văpaieCu ochii albaştri şi buze ca foculSă strigi că ai să-i duci o floare decolţŞi-ai s-o ceri de nevastăDacă altfel nu acceptă să lasePoarta dinspre şură deschisă.

DANIEL DRĂGAN

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


62

Visele doamnei Pachet 30despre casa melcilor2011

vom pleca

ai văzut un melcîncet încet peste garduri şi pominunu avem nimic în afara casei

paşii se pun unul în faţăunul în spateunul în faţăunul în spate

melcul n-are paşi

vezi

am renunţatstăm pe loc până creşte casa peste noi

vom pleca

încet încet cârând timpul lipit pestradadintre noi

Visele doamnei Pachet 31despre războiul ce nu se dorea poetic2011

săpunul în ape de mandorlădezlipeşte dureri în somndin bârfa de noapteîn chiar visul meu preferat

pe bancă o femeie se despleteşte din pielea de şarpeîşi scoate inima o pune în ordinegoalăcum întinzi creioane ascuţite în penarul de lemn

pe banca următoare o bătrână pipăieîncheieturi printre gene se uită la ceasul fărăcadran zâmbindunui câinefără coadă şi umbră

nu era un parc nu

m-am dat înapoi în somndin visul de pe partea stângăcând respiraţia se îndoaie

aud bătrâna se lasă pe spate şi strigă până peste vârful ultimului pom... să sefacă cenuşă – şi... cenuşă se făcu ...

săpunul în ape de mandorlăîncă o dată încă o dată peste visul cu băncicu inimi printre penare ce nu-şigăsesc loculnici în bârfa de noapte

mă trezescceasul îmbibat de mirosul acela denoaptee şapte

să nu pierzi autobuzul îmi spuialunecând peste părul meu albăstrui

Visele doamnei Pachet 32despre covorul magic2011

încet să adunifirimiturile cu mâna dreaptăîn pumn strânssă nu sufli prafuladună de pe noptieră

încetagrafe nasturi respiraţii unghiicineva trage păturile peste tine nuaudeîn pumn cum taciadună adună-ţi tălpile sprâncenele pieleade pe ciucurii covoarelor ce te ţin în picioareelasticele pionezele alifia de bătăturitimbrele plicurile pentru mai târziuadună-ţi sub pătură între timbrenasturii de la paltongândurilenu deschide ochiisă nu scape un vis printre papuci şişosetefără perechedimineaţa orbeşte când strigişosete papuci pături risipite printrescrisoriînchide pumnii în praful nopţilor adună-teadună valul de paşice trece peste covoarelece te ţin în picioare

ANNI LOREI MAINKA

DE ATÂTA GÂND

(Din mitologia mea)

Iubita mea cu glezne lungi până la sâni,cu părul fâlfâind ca un stindard păgân,Adună-te când roata zilei crapă

la pieptu-mi nestatornic ca o apă.

Săgeată-mă din nou cu vorbe descântateşi râzi până la cer cu capul dat pe spate,să-mi cazi peste auz refren cald de colind,cu palma-ţi străvezie de soare să mă prind

Nu ştii, de-atâta gând am cearcăne-ncuvinteşi-n fiecare ochi mi-a răsărit un dintecu care cronţănesc neliniştit din soartă, precum un câine ştirb dintr-o cureauscată.

Iubita mea cu garderobă fără sutieneşi cu păcatul strecurat prin gene,mai mângâie-mă noaptea când ţip fără săştiuşi mi se vâră-n somn un guşter pământiu.

Şi chiar dacă e cald şi-atât de bine-afară,a început şi vara tot iarnă grea să-mi pară...Că-n jur sunt numai lupi şi urlă, dautârcoale,iar un dragon de fontă se înfăşoară-n zare.

S-A MĂRITAT FECIOARA...(Din mitologia mea)

S-a măritat fecioara care-mi umbla princhicăcu degete subţiri ca litera de mânăşi mă strângea orbeşte la trupul ei o varăde iarbă-nrourată şi reavănă ţărână

S-a măritat fecioara ce n-a mai fostfecioară,când după ce, nebuni, ca prinşi într-ofurtună,am prefăcut o noapte de iarnă grea, culunăîn joc halucinant de umbre şi lumină.

S-a măritat fecioara, plângea sub vălul eisau poate se topea zăpada albăstrieşi-i tremura sub gene o mare de scânteiori un ocean de ceţuri sub fruntea sidefie.

S-a măritat fecioara, mi-a mai murit unvis,cum moare floarea blândă strivită sub picior,Ghiceam prin văl pupila-i furată de abisşi am ştiut că iarăşi m-am otrăvit cu dor...

ION IANCU VALE

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


63

„Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului.” (Plângeri 3,26)

Lumea deazi, lumea veaculuinostru, este o lumezgomotoasă şi agitată,o lume care, vrem nuvrem, nu este de- prinsă cu liniştea şităcerea. Din cele maivechi timpuri, stăpâ-nirea de sine a fost privită ca o virtute,

dar există puţine îm- prejurări în care această virtute se manifestă mai binedecât în tăcere.

Există diferite cauze ale tăcerii. Unele fiinţeumane tac fără niciun motiv. Altele poate au motive pecare nu îndrăznesc să le mărturisească. Unii tac din lene,alţii tac din sfială. Unii tac din îngâmfare, închipuindu-şică interlocutorii lor nu sunt demni să-i asculte. Tăcereaeste o mare dovadă de respect. A şti să taci înseamnă sănu vorbeşti decât atât cât vrei şi când consideri că estenecesar. Aceasta e adevărata ştiinţă a tăcerii, care trebuiecultivată. A şti să taci înseamnă să nu te grăbeştiniciodată să pronunţi nişte cuvinte care să dea sentinţe şi

verdicte definitive.Ca să-l auzim pe cel de lângă noi, e nevoie sătăcem. Nu numai să nu vorbim odată cu el, ci în minteanoastră să fie linişte, astfel încât mesajul auzit să fie, cuadevărat, ascultat şi, astfel, înţeles corect. Tăcerea este,deci, obligatorie, atât într-o comunicare corectă, cât şiîntr-o ascultare eficientă, fapt recunoscut chiar deCicero, care credea în aparentul paradox că "tăcerea esteuna din marile arte ale conversaţiei". Doar tăcând putemsă ne auzim, putem să trăim şi putem discerne drumulcorect către ceea ce am fost chemaţi să devenim, către bucuria pe care o dorim şi către o viaţă cu sens.

Sfânta Scriptură ne spune că este bine ca zilnic

să controlăm şi să reducem vorbele nefolositoare, ca săformăm un control asupra noastră de a nu reacţionaatunci când suntem provocaţi. „ Pus-am gurii mele

pază, când a stat păcătosul împotriva mea”, spune proorocul (cf Ps. 38, 2), iar Înţeleptul Solomon zice:„ Nu răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu te

asemeni şi tu cu el ”. (cf. Pilde 26,4) Mântuirea omuluidepinde în mare măsură şi de modul în careadministrează cuvântul, fapt ce reclamă din parteafiecăruia o imensă responsabilitate cu privire la fiecarevorbă pronunţată. Cum spune Mântuitorul: „ pentru

orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor dasocoteală” (Mt. 12,36)

Sfinţii Părinţi recomandă frecvent tăcerea, nudoar ca pe o formă de protecţie faţă de eventualevorbe necumpănite, ci mai ales cunoaştere a luiDumnezeu prin rugăciune contemplativă.

Antologie „Vatra veche”

DOAMNE

În vârful copacului Tău sunt o floare...Pe cea mai înaltă ramură a lumii

Mă leagăn în talazul de azur şi soare.Slavă ţie că n-am rămas în temniţa humii,Ci slobodă, spre cer, înfloritoareInima mea nu mai întârzieZbucneşte afară în limpezi petaleSă lege rod tainic, bob de poezie,Hrană zburătoarelor împărăţiei Tale.Petala, mi-e cu aripa rudă;Mireasma, cântec gata s-audă.Zâmbesc sub luceafăr visările-mi grele,Beau apele lunii, se umflă în elePăunii nopţii cu cozile-n stele....Scuturaţi-mă vânturi mlădii ori haine,

Singură moartea e o dincolo de fire,Prăpastie, cu adânc de fericire.Furtuna extazului mă va urca, poate,Peste vămile şi stavilele toate,

Într-o pală de parfum, Doamne, până la Tine.Cerul arunce-mi înapoi jos ruina,Pururea mărire Ţie,Floarea căzută din împărăţieA văzut Cerul şi Ţi-a sărutat Lumina. 1951, iunie 5, marţi

VASILE VOICULESCU

Tăcerea poate deveni ceva pozitiv sau negativîn funcţie de cum este folosită de către oameni. SfântulIsaac Sirul, autor creştin din veacul al VII-lea, care ne-alăsat poate cea mai frumoasă operă creştină privindvaloarea şi conduita în necazuri şi încercări, „Cuvintedespre sfintele nevoinţe”, ne spune despre cuvânt căeste „unealtă a lumii acesteia” , iar tăcerea este „tainaveacului viitor”. Tot de la Sfinţii Părinţi, aflăm cătăcerea era folosită şi pentru practicarea rugăciunii.Vedem dar că sunt multe cazuri în care să alegi tăcereanu este un defect, ci o mare calitate.

„În munţii Elveţiei, acoperiţi de zăpeziveşnice, există locuri în care călăuzele îi previn peexcursionişti să nu vorbească deloc, fiindcă cea maimică vibraţie a aerului ar putea produce avalanşe dezăpadă şi riscul de a se prăbuşi cu toţii în prăpastie.Cine ar putea crede că un singur cuvânt rostit arputea avea asemenea consecinţe teribile? Influenţamorală a cuvintelor pe care le rostim este însă infinitmai mare. Un cuvânt nelalocul lui, pe care atât dedes şi cu atâta uşurinţă îl lansăm în vânt, poatedetermina evenimente cu un ecou care se poateprelungi secole la rând, iar în ziua judecăţii ne va fidat, poate, să aflăm ce urmări catastrofale au avut

cuvintele noastre”. (Fragment din cartea „Fiecare zi, undar al lui Dumnezeu. 366 cuvinte de folos pentru toatezilele anului”, autor anonim Ed. Sophia 2008).

pr. dr. NICOLAE GHEORGHE ŞINCAN

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


64

„Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica a fost stareţ, în acelaşi timp, la două mânăstiri”.

L.C.: Înaltpreasfinţite Părinte, aţi fost din încredinţareaPărintelui Patriarh într-un pelerinaj sfânt la Torino, unde aţi participat la sfinţirea pietrei de temelie a unei bisericiortodoxe ce se va construi în acel loc. Aţi dus cuÎnaltpreasfinţia Voastră, la solicitareacredincioşilor de acolo, moaşteleSfântului Cuvios Gheorghe, fost stareţ lamânăstirea Cernica. Vă rog să ne oferiţicâteva informaţii despre acest sfânt care afost de puţin timp canonizat de BisericaOrtodoxă Română.

Î.P.S. Ioan: Am dus, în Italia, de faptam însoţit sfintele moaşte împreună cu

actualul stareţ al mânăstirii Cernica, părintele arh. Maxim. Sfântul CuviosGheorghe de la Cernica s-a născut în anul 1730, la SălişteaSibiului, în Transilvania. De tânăr, a avut o aplecare spre celeduhovniceşti şi întrucât, în Transilvania, foarte multe bisericişi mânăstiri ortodoxe au fost distruse în secolul al XVIII-lea,el a trecut munţii şi a fost primit de fraţii şi de părinţiimânăstirilor din Ţara Românească. Aşa l-a cunoscut pe unmitropolit grec, Roşca, care era la Bucureşti, devenindu-iucenic. Apoi a urmat drumul spre Constantinopol, spreMuntele Athos, unde între timp s-a întâlnit cu Sfântul PaisieVelicicovschi, cu care la un moment dat au părăsit MunteleAthos şi au venit să întărească monahismul în ţara noastră.Aşa au ajuns la Mânăstirea Dragomirna, în Bucovina. În acea

mânăstire, au întemeiat o obşte de peste 350 de monahi, însădupă anul 1775, Bucovina cade sub austrieci. Sfântul Paisie şicu ucenicul său, stareţul Gheorghe, merg la Mânăstirea Secu,din Neamţ, unde, din nou, întemeiază o obşte.

Însă din tinereţe înclinat către cele sfinte, apoi o parte dinviaţă petrecându-şi-o în Muntele Athos, din nou inimaSfântului Gheorghe ardea să se întoarcă la Muntele Athos, lamânăstirile de acolo. Însă prin lucrarea lui Dumnezeu s-aoprit la Bucureşti, unde mitropolitul locului l-a rugat să refacăMânăstirea Cernica care era distrusă. În 1781, vine laMânăstirea Cernica care era într-o stare jalnică. A trebuit săridice din ruine această mânăstire. Sfântul a ridicat-o dinruine cu vrednicie şi mitropolitul i-a dat în grijă şi mânăstireade la Căldăruşani. La rugămintea mitropolitului ŢăriiRomâneşti, a făcut ascultare. A fost stareţ, în acelaşi timp,la două mânăstiri. Gândiţi-vă ce ascultare sfântă! Pentruascultarea lui sfântă, pentru faptele lui bune, pentru poveştile pe care le-a semănat în inima atâtor călugări şi credincioşi,trupul său a fost găsit neputrezit. Sfântul Sinod, de curând, l-adeclarat sfânt al Bisericii Ortodoxe Române. Pot spune că amînsoţit moaştele Sfântului Gheorghe de la Cernica în Italia, laTorino, dar de fapt Sfântul ne-a dus acolo, nu noi l-am dus peSfânt.

L.C.: Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop, ce ne puteţispune despre moaşte în general? Astăzi, în mod obişnuit, cândse dezgroapă morţii, cum este obiceiul, după şapte ani, pot figăsite moaşte?

Î.P.S. Ioan: Într-adevăr în unele părţi ale ţării, se mai păstrează încă rânduiala de a se dezgropa morţii, după şapteani. Într-un sat a fost dezgropat cineva şi îi găsise mânadreaptă neputrezită, vânătă spre negru. Altă dată, la o femeie

s-au găsit ambele mâini neputrezite, vinete şi negre. Altă datăs-a găsit unei alte femei mâinile neputrezite, dar erau galbeneşi frumos mirositoare. Şi l-a întrebat cântăreţul pe preot:Părinte, am asistat la toate acestea, dar ce s-a întâmplat cuoamenii aceştia? Şi atunci a spus preotul: Frate dragă, primul pe care l-am dezgropat şi avea mâna stângă neputrezită şivânătă, pe acela îl cunosc, îl ştiu, că sunt de mulţi ani în satulacesta, omul acela a lovit-o peste obraz pe mama lui şi de

aceea mâna-i n-a putrezit. Dar, părinte, atunci femeia la careambele mâni n-au putrezit, ea ce-a făcut? Frate dragă, aceastăfemeie, când era tânără, încă necăsătorită fiind, a căzut într-un păcat – păcatul desfrânării – a născut un copilaş şi cu ambele

mâini l-a aruncat în apa care trece pe lamarginea satului. Părinte, la ultimadezgropare, am găsit pe lelea Floarea,care a fost femeie văduvă timp detreizeci de ani şi umbla la biserică, ale eimâini de ce n-or fi putrezit? Atunci aapus preotul: ai văzut cum erau mâinileei? Erau galbene şi frumos mirositoare.Mâinile ei n-au putrezit pentru cămâinile ei, treizeci de ani, au făcutprescură pentru biserică. Ea a adus la

biserică, treizeci de ani, prescură, pentru fiecare SfântăLiturghie.

Peste timp, s-a stins şi cântăreţul. Atunci când l-audezgropat fiii lui, peste şapte ani, au rămas uimiţi când tatăluilor nu-i putrezise inima. L-au întrebat pe preot: Părinte, ce păcate o fi făcut tata de nu i-a putrezit inima? Preotul arăspuns: Inima tatălui vostru n-a putrezit, pentru că, patruzecide ani, el nu cu buzele a cântat la strană, ci a cântat cuinima. De aceea vă îndemn şi îndemn pe toţi cititorii să iubiţicu inima pe Dumnezeu. Cântaţi lui Dumnezeu din inimă!Frământaţi cu mâinile voastre măcar o prescură în viaţă şirugaţi preotul să pregătească din ea Sfânta Liturghie! Iar

atunci când vreodată, trecând printre morminte, prin cimitir,s-ar putea să auziţi că în unele morminte încă mai bate vreoinimă. Să fiţi siguri că în morminte, unde aveţi părinţii aşezaţiîntru aşteptarea Învierii, sunt multe mâini încă neputrezitecare L-au slăvit pe Dumnezeu. Îndemn pe toţi creştinii să aibămâinile curate. Numai cu mâinile curate, se poate deschideuşa Raiului şi numai cu inima iubitoare de Dumnezeu poţitrece pragul Raiului, pentru că omul merge în Rai cu inima,ştiut fiind că unde este comoara ta, acolo este inima ta. Deaceea cântaţi cu inima lui Dumnezeu, aşa cum cântă şi păsările cerului!

L.C.: De multe ori, Înaltpreasfinţite Părinte, oficiaţiSfânta Liturghie în altare de vară, deci sub cerul liber. Alăturide cântarea psaltică, credincioşii ascultă şi cântarea binecuvântată de Dumnezeu a păsărilor aflate în copacii dincurtea sfintelor lăcaşe.

Î.P.S. Ioan: Când aud păsările cerului cântând, aşa cumaţi spus, îmi amintesc de o liturghie pe care am săvârşit-o eu,în zi de duminică, într-o biserică dintr-un sat din Covasna. Nueram decât eu şi o pasăre. Intrasem într-o biserică pustie, fărăacoperiş, gunoiul era în ea până la ferestre, dărâmături,crescuseră copaci în biserică. Era către ora 11, când ştiam cătoţi preoţii şi ierarhii erau în momentul cel mai important alliturghiei. Eu mă aflam singur în biserica aceea şi atunci amzis: Doamne, am ajuns să fiu singur aici ca bufniţa întredărâmături! Şi când am spus în gândul meu aceste cuvinte, atrimis Dumnezeu o pasăre pe turla desfăcută a bisericii. A

cântat puţin. Mi-am ridicat ochii la turlă şi pasărea a zburatmai departe. Aşa am slujit eu, o dată în viaţa mea, o sfântăliturghie doar cu o singură pasăre.

LUMINIŢA CORNEA

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


65

(I) Născut la 11 martie 1933, în

Nuntaşi-Histria, judeţul Constanţa, în familia învăţătorilor Ileana şiDumitru, originari din Oltenia,veniţi voluntar în satele turco-tătaredin Dobrogea, Ştefan Goanţă a fostnuvelist, romancier, dramaturg şigazetar. A plecat „dincolo” în 19octombrie 2010, la Timişoara, în plină forţă creatoare, lăsând pe masade lucru romanul „ZodiaFedeleşului”, ce trebuia să vadălumina tiparului în anul imediaturmător.

A urmat şcoala primară din

comuna Cilieni şi din satul Nisipuri(Amărăştii de Sus), judeţul Dolj,unde părinţii au profesat din 1938.Şi-a continuat studiile, între anii1944 – 1951, la Liceul de băieţi„Ioniţă Asan” din Caracal. După oviaţă extrem de agitată, între anii1951 şi 1956 (student la Facultateade Filologie din Bucureşti şi repedeexmatriculat, punându-i-se eticheta„fiu de chiabur”, muncitor necalificat pe diferite şantiere – Sădurel, Sadu V, lângă Sibiu, Bloculde ulei – Teleajen, instructor artisticşi actor, bibliotecar, muncitor zootehnist), în anul 1957, când se pare că lucrurile s-au mai liniştit,ajunge student, printr-un examen deadmitere, la Facultatea de Filologie aUniversităţii „C.I. Parhon” dinBucureşti, unde audiază cursurile luiG. Călinescu, Tudor Vianu, IorguIordan, Alexandru Graur şi are ca profesori pe Mihai Pop, Edgar Papu,Zoe Dumitrescu-Buşulenga, VeraCălin, Silvian Iosifescu, iar printrecolegi, pe Ion Băieşu, C. Stănescu,Mircea Martin, Tudor Negoiţă, A.I.Zăinescu ş.a. Dar nici aici nu rămânemult, deoarece „cadriştii” au repornit„vânătoarea”. Se întâmplă acum otragedie: într-o noapte de decembrie1959, înainte de Crăciun, tatăl său,membru PNŢ, este „ridicat” deSecuritate şi condamnat apoi la 18ani muncă silnică. Prin urmare, altăexmatriculare...

Între timp, totuşi, scrie în special proză scurtă, dar şi roman.Debutează ca prozator cu schiţa „25de bani” în revista „Universitatea” aUniversităţii „C.I. Parhon” din

Bucureşti şi, aproape simultan, i se publică schiţa „Cine eşti tu, mă?”, înrevista „Luceafărul”, amintind că, la17 ani, avea gata pentru tipar primulvolum, „Noi, talpa ţării”, dintr-o proiectată trilogie pe care tânărulabsolvent de liceu o dorea „o oglindăsinceră a vieţii ţăranului nostru săracde dinaintea războiului cel de aldoilea mondial”.

După nenumărate încercărinereuşite de a fi reîncadrat înfacultate, în toamna anului 1960,trece munţii şi se opreşte la Jibouunde îl întâlneşte pe EugeniuBulugea care îl va prezenta profesorului Ioan Şerban, şefulSecţiei de Învăţământ şi Cultură alraionului Jibou, iar acesta îl numeşte,„ pe data de 19 septembrie 1960, în

funcţia de profesor suplinitor, în mod provizoriu, până la sfârşitul anului şcolar sau venirea unui cadrucalificat, la Şcoala de 7 ani dinGâlgău, cu un salariu lunar de 675lei” (Adeverinţa 1960). Aici varămâne până în februarie 1963,având norocul să studieze cu el limbaşi literatura română trei serii de elevi.Venea aici după aproape un deceniude hărţuială, purtat pe şantiere, înarmată, integrat în detaşamentele de„muncă forţată”, respins uneori

(denunţat), nevoit să munceascăorice pentru a se întreţine. LaGâlgău, dascălii, elevii, flăcăii şifetele satului au răspuns chemărilor lui. S-a înfiinţat un ansamblu artisticcare a stat la baza „montajuluiliterar-muzical” de mai târziu. Au participat cu acest ansamblu, carecuprindea şi un cor vorbit foarteapreciat, la cea de-a treia ediţie aFestivalului bienal de teatru „IonLuca Caragiale”, 1962, obţinând premiul I pe ţară şi titlul de laureat.

Sunt demne de reţinut câteva dinmărturiile contemporanilor eveni-mentului:

Ştefan Dimitriu, scriitor: „Într-o zi eram la «Carul cu bere» şideodată a intrat pe uşă Goanţă, aşaîi spuneam noi, urmat de o liotă de fete şi flăcăi în costume populare. Participa la Festivalul « I.L.Caragiale».”

Silvia Szumlasz , profesoară:„ Am rămas în Bucureşti mai multe zile, nu ştiam că vom fi opriţi pentru

spectacolul de gală şi aveam la noidoar costumele populare şi aşaumblam prin oraş... Cred că aimpresionat corul vorbit...”

Elisabeta Souca, învăţătoare:„ Încă din timpul pregătirilor, al repetiţiilor, d-l Goanţă avea mareîncredere în rezultate şi ne încuraja, spunând că vom fi premiaţi. Am avut costume populare aduse şi din alte zone, noi, femeile, purtam cununi pecap, aduse din zona Crasnei, iar

bărbaţii, pălării cu pene de păun.Şederea noastră s-a prelungit, am stat cam o săptămână prin Bucureşti, până la spectacolul final. Familiilene aşteptau cu mare îngrijorare, erao iarnă destul de grea şi era tocmaiînainte de Crăciun. Ne-au filmat, iar Otilia Puriche şi Domniţa Paşca au fost fotografiate şi au apărut pecoperta revistei „Săteanca”.

„Scânteia” din decembrie 1962notează: „ A opta zi a finalei festivalului Caragiale”... Greu se

poate uita clipa aceea. Colectiviştiidin Gîlgăul Clujului abia termina- seră de interpretat montajul literar-muzical. Cei 60 de artişti amatorirămăseseră o jumătate de orăaproape nemişcaţi, nu făcuseră niciun gest patetic. Nimic artificial, nicimăcar un efect de lumină. Totul lăsat numai pe seama poeziei şi a glasurilor omeneşti menite s-ocomunice inimilor. Glasuri carerăsunau când bubuitoare ca tunetul,când foşnitoare ca pădurea, când

aspre ca mânia, când melodioase ca fericirea. În clipa când s-au stinsultimele sunete, în sală s-a lăsat otăcere vrăjită. Apoi au izbucnit ropote nesfârşite de aplauze. Minuteîn şir. Revărsarea unei emoţii greude descris.

- Cum aţi realizat montajul?, a fost întrebat instructorul echipei, profesorul de limba română ŞtefanGoanţă.

- Simplu. Aproape toţi membriiechipei şi-au dăruit neprecupeţit

strădaniile, de la alegereaversurilor, până la nuanţareainterpretării...”→

IRINA GOANŢĂ

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


66

Ziarul „Făclia” din Cluj:„ Formaţia artistică a colectiviştilor din satul Gîlgău, raionul Zalău, s-areîntors recent de la Bucureşti cu unmare succes: cucerirea locului I pe ţară şi a titlului de laureat al celuide-al III-lea Festival bienal de teatru«

I. L. Caragiale»

. În pregătirea formaţiei artistice amintite, alăturide prof. Ştefan Goanţă şi celelaltecadre didactice din localitate, un sprijin susţinut şi calificat au mai dat şi tovarăşii Alexandru Marius, artist emerit, de la Teatrul Naţional dinCluj, şi Mircea Suciu, metodist principal la Casa Regională aCreaţiei Populare.”

Revista „Teatrul” nr. 1 dinianuarie 1963: „ În straiele lor pitoreşti împodobite cu cusături,

colectiviştii din Gîlgău, îndrumaţi de profesorul Ştefan Goanţă, ne-auoferit un excepţional montaj, cor vorbit, armonios, de o mare forţăemoţională. Am dori ca acest suflu poetic şi acest vibrant mod deexprimare să le întâlnim în cât maimulte din montajele viitoarelor competiţii.”

Pe coperta a IV-a a revistei:„ Moment din montajul literar-muzical prezentat de Căminul Cultural Gîlgău, reg. Cluj ( Premiul

I, medalia de aur şi titlul de laureat al celui de-al III-lea Festival bienal de teatru de amatori I.L. Caragiale”)

Trebuie subliniat că bestialitatearegimului s-a extins asupra întregiifamilii. Au fost răspândiţi prin ţară,la Bacău, Braşov, Satu-Mare,rămânând în Craiova doar fratele maimare, iar mama trimisă în cel maiîndepărtat cătun să profeseze caînvăţătoare, casa părintească fiindnaţionalizată.

Dorinţa de a fi aproape, de a se

sfătui i-a adus pe toţi, la un sfârşit dean, la Gâlgău. Aici au petrecut unrevelion de neuitat, venit parcă săacopere măcar parţial rănile sufleteştiale familiei provocate de regimul bestial care se înstăpânise în ţară.

Pe lângă oamenii ospitalieri,Ştefan Goanţă a descoperit la Gâlgăufrumuseţile naturii. L-au încântatstâncile de la Cheturi, Sărata, Dumbrava, mărturie fiind imaginilesurprinse la sfârşitul anului 1961,când l-au vizitat surorile, fraţii şi

cumnaţii la Gâlgău.Dar prezenţa lui Ştefan Goanţă laŞcoala Elementară de 7 ani dinGâlgău nu a însemnat numai

activitate la Căminul Cultural, ci, în primul rând, o activitate şcolară deînalt profesionalism, desfăşurată deun dascăl înnăscut, un pedagogdesăvârşit şi un om de cultură pemăsură.

În această perioadă, domnişoara profesoară Viorica Oţelia, inspector de specialitate – limba şi literaturaromână, a organizat aici cercuri pedagogice, schimburi de experienţă, popularizând activitatea complexă aunui profesor suplinitor pe carehazardul l-a adus în acest colţ deţară.

Cu toată împotrivirea, probabilşi datorită influenţei profesoareiOţelia, a plecat din Gâlgău înainte deîncheierea anului şcolar 1962-1963.Devine, cum spun documentele,

metodist-instructor la Casa Raionalăde Cultură din Zalău, unde varămâne până în toamna lui 1964.Aici, la Zalău, i se creează minimelecondiţii pentru desfăşurareaactivităţii teatrale, pasiunea lui de oviaţă.

Cu sprijinul directorului Caseide Cultură, prof. Leontin Bordaş, pune în scenă piesa „ Io, MirceaVoievod ”, de Dan Tărchilă, în careva interpreta şi rolul principal.„Spectacolul făcut cu dragoste, cu

multă dragoste” (Maria Vesa) a fostreluat cu altă distribuţie în anul 1980.„În rolul lui Mircea, Ştefan Goanţăcreează un personaj de mare forţă,tandru şi aprig, patetic şiinteriorizat, convingând, emoţio-nând.” („Năzuinţa”, 18 octombrie1980).

Tot în această perioadă, esteregizorul spectacolului cu piesa„Omul care a văzut moartea”, deVictor Eftimiu, în care a interpretatrolul vagabondului.

Sunt zile şi nopţi minunate, după propria-i mărturisire, alături de prieteni fermecători: Viorica Oţelia,Constantin Cobârzan, GheorgheDecanovici, Andrei Babylon şi mulţialţi iubitori de cultură.

La Casa Raională de Cultură dinZalău, ia naştere şi cenaclul „ IoniţăScipione Bădescu”, care face posibilă întâlnirea iubitorilor şicreatorilor de literatură din totraionul, apoi din judeţul Sălaj, şi decele mai diferite profesii, de la

asistent veterinar, la medic uman, dela elevi de liceu, la profesori şiînvăţători, muncitori etc.

Frecventa acest cenaclu şimedicul Căpraru din Crasna, autor deepigrame:

Doctorului Ştefan Căpraru,Calamburgiu din bisturiu

Restanţe în stanţe De rimele pentru GoanţăSă fugi ca de-o Babă Cloanţă,Care are-o tărăboanţăŞi muşcă în stilul Goanţă. Potrivirea n-o mai cânt Că rime doar astea sînt. De vrei să-mi mai dedici stanţeSă ştii, restu-s asonanţeŞi e treabă, vezi, matale De cultură „generale”, Iar noi facem poezie, Nu ca alţii... căprărie.

À PROPOS DE BISTURIU I O mie de virtuţi are un bisturiu, Dar al matale umblă cu trombonul.Cum poate să-mi cioplească mie un sicriuCând dumitale nu-ţi ascute nicicreionul?...

II Scalpelu-ţi taie-n carne vieŞi, bărbăteşte, sângerează, Dar pixul ţine-l în cutie,Că-i încă prunc şi... lăcrimează.

În dorinţa de a evita climatul demuncă din cadrul respectiveiinstituţii, presat de cei dinconducerea partidului cu diverse probleme de ordin politic, urmărit de„dosar”, în anul 1964, cere să fietrimis în învăţământ în locul cel maidificil din judeţ şi este trimis laŞcoala Generală din comuna Cizer,unde va îndeplini şi funcţia dedirector. Intenţionând să încheie,formal, cât mai repede problema

studiilor, ieşind apoi de sub spectrulunei noi exmatriculări, urmează şiobţine diploma de absolvire aInstitutului Pedagogic din Cluj- Napoca, secţia Limba şi literaturaromână, mărturisind că a obţinutlicenţa în limba şi literatura românăla Cluj cu „ceea ce am învăţat în ceidoi ani la Bucureşti”. Există oare oexplicaţie că, la Cluj, a fost admis,iar la Bucureşti nu a fostreînmatriculat?! Toate nedreptăţilece i se fac izvorăsc din ignoranţa şi

suficienţa lumii în care îi este dat sătrăiască şi să muncească, dar aceastaa fost neşansa lui.

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


67

Context

Nu aş putea observa importanţaacestei cărţi fără contextul europeanîn care ea reîncepe să circule.Contextul european comod totuşi înfaţa problemelor sale vechi, dar şicontextul european în careeuropenismul e mimat, în carerămâne la nivel de marketing, delogo, fără a tinde spre cel ofertant,luminos, productiv şi just, cel delogos. Diferenţa dintre cele două paradigme nu e doar una de registrusau numerică, a pluralului. E una derealitate, de reprezentativitate şi, maiales, de reprezentare. Vorbim aicidespre cunoaşterea ta prin tine însuţi, prin tine însuţi văzut, înţeles, simţitde celălalt. Opera lui Traian e o

carte credibilă din punctul de vedereal neafilierii faţă de nicio politicămomentană. E o carte a diplomaţiei,Ramón de Basterra a fost diplomatşi, desigur, acum mai bine de 90 deani, când a fost scris acest jurnal deobservaţii, misiunea lui încetase.Diplomaţia a ceea ce rămâne dupădiplomaţie, am putea spune. Dacă lanivelul acelei epoci am putea întâlniafilieri politice, astăzi ele sunt fără putinţă să ne afecteze, ele ţin aproapede nivelul grafiei unei epoci.

Despre această carte, greusituabilă între stilul monografic,diaristic şi reportericesc (pentru că eo patimă lucidă în toate) a făcut

referiri meritorii Nicolae Iorga, lavremea sa, sugerând nevoia tra-ducerii. Apoi, poate că tocmaiaceasta dintr-un interes politic almomentului!, a fost uitată.

În Spania, Ramon de Basterra econsiderat un poet notabil şi, probabil, ca şi în România, nu intrăîn logo-ul de carton al unei Europereducţioniste cultural sub protecţiaunui fals (şi) academic spirit critic.Traducerea de faţă, remarcabilă şiinspirată, a Oanei Presecan, însoţităde studiul lui Mariano MartinRodriguez, apărută la Institutul European, Iaşi, 2011, arată curajulrealmente tonic pentru dezbatere, pentru dialog. Cu toate riscurile derigoare.

În faţa acestei cărţi şi

spontaneitatea contrazicerii şiafilierea ori se întăresc, ori seanulează. Ea apare în momentul încare e nevoie de ea atât ca spiritcritic nu pentru estetica unei ţări, cât pentru funcţionalitatea ei în contextulfragilităţii unui azi fără memorie.Momentul în care reapare o cartedespre România, cum e aceasta, eunul polemic.

Dar cartea în sine e una polemică, cu toată diplomaţia care ar putea fi tradusă prin nonşalanţă. Dar

ea nu aparţine unui ziarist care s-ainformat din surse nesigure şi apoi ascris, ci unui diplomat, care a trăit înRomânia cu un fel de iubire totalitarăşi critică faţă de poporul în care avenit să trăiască şi să reprezinte. E unfel de iubire care nu se mai poartă,descărnată de interes şi dispusă săexiste în universalitate. Contextulacela s-a mutat în note de subsol cutoate că aerul lui de Descriptioromaniae e unul autentic şi, înritmurile logicii, deloc strident.

Astăzi, când există instituţii şiministere care să înlesnească o mai bună cunoaştere a culturii române,opera comunicabilă şi credibilă - cavorbirea de la om la om - a luiRamón de Basterra, această carte, efondul care acceptă să îndeplineascăfuncţia (cel puţin) fatică a uneicunoaşteri de sine care înlăturătocmai excesele şi reconsiderăesenţele, exact cum viaţa unuiscriitor se cunoaşte mai credibil dinscrisori decât din autobiografii,

pentru că exisă controlul celuilalt,replica. Aici nu numai contrapunctulreplicii există, ci tot discursul de bunşi lucid observator.

TextOpera lui Traian într-un

singur punct am putea afirma căgravitează ideologic în lupta prodomo, că pendulează întremanipularea prin imagine şi ofertacorectă (temperată dar în acelaşitimp provocatoare) a afirmaţiilor.Titlul este singurul care, din patriotism spaniol, înregistreazăcartea într-o fenomenologie anaţionalismelor. Cartea, în schimb,nu e victima unei astfel de înrolări, până la urmă şi ea firească înacţiunile şi mintea fiecărui om.Capitolul Amintiri în piatră are cevadin simplitatea buruienoasă(naturalistă) şi viguroasă a CărţiiOltului, a lui Geo Bogza, întrereportericesc şi vedic, istoria

concentrată suferă de un diluajfrastic care până la urmă oînţelepţeşte, îi formează traiectulspre cronică. Trecutul se pierde înmitic dar cu un realism în parteconturat istoric, nu chiar până înmiezul patetismului. Asemănătoare prin virulenţă şi prin lirism cu Mustul care fierbe, minunata carte de publicistică a lui Octavian Goga, ecu atât mai valoroasă cu cât autorul,născut la Bilbao, e spaniol şiaparţine, deşi asemănătoare, unei

alte culturi. Acest nivel comparatistice dezvoltat în carte la toate etajeleobiceiului, atât urban cât şi rural:„Creştinii de pe meridianul elen îşifăceau semnul crucii în sens inversfaţă de cei de meridianul roman. Ceide la Apus rosteau cuvintele pelatineşte şi, respectând cerinţelelimbii, ce aşază substantivul înainteaatributului, îşi duceau mâna îndreptul inimii atunci când ajungeaula partea cu Sfântul Spirit şi rosteauSpirit când rosteau Sfânt , îşi duceau

degetele la umărul drept. În schimb,cei de la Răsărit îşi fac cruce dupăritul grec şi plasează adjectivulînaintea substantivului, aşa cum ocere această limbă; când se ajunge la porţiunea cu Sfântul Duh, ei îşi ducmai întâi degetele în partea dreaptă,rostind Sfântul , ca să poată atingezona inimii când spun cuvântul Duh.Această diferenţă reflectă diver-genţele dintre Roma şi Bizanţ.” (pg.217-218).

Aş afirma că observ, referindu-mă

la acest citat, nişte formule pe careautorul le atribuie unei medieri aistoriei, „plasează adjectivul →

DARIE DUCAN

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


68

înaintea substantivului”, „ca săpoată atinge zona inimii când spuncuvântul Duh”, un simulacru de regieconspirativă. E foarte justă aceastăabordare, nu de puţine ori poporulromân şi-a integrat organic spiritulcontestatar (faţă de ocupaţiilenefireşti şi diverse) în firescul celmai banal, în arta populară (banală înmăreţie), în cusutul veşmintelor, înobiceiuri, precum şi rezistenţa, maitârziu, în făcutul crucii cu limba îninteriorul gurii închise, în timpultorturii îndurate în închisorilecomuniste. Roma şi Bizanţul au fostconsiderate influenţe atât de solideîncât au participat la fundamentarea poporului român, care se revendicăazi, extrem de original, din dialogulcelor două. Opera lui Traian observă

contrastele atât din istoria veche, câtşi din contemporaneitatea sa, textulfiind, documentar, literar chiar,foarte echilibrat şi egal cu sine. Cutoate acestea, fraze precum „Ce ţarăminunată i-a închinat Romei fiulSpaniei!” (pg. 220), sunt discutabile,deşi fac şi ele plăcerea unui text, seintegrează în stilul epocii. Pe de altă parte, un stil al epocii se face văzut şila nivelul traducerii, anumite expresiiau un iz eminescian («Sufletu-miînmărmurit compara această epo-

pee… », pg. 221), perfect credibilîntr-o perioadă interbelică în careinfluenţa stilului marelui poet românse manifesta născând folclor. Putemdiscuta despre influenţa sămănă-toristă exercitată de Nicolae Iorgaasupra lui Basterra, dar mai cuseamă, faţă de acest text, cred cătrebuie abordată o altă interpretare,cea a unei atitudini antipuritane (şi, paradoxal, prin aceasta nobilă!) – numă refer aici nicidecum la o ches-tiune etnică, ci, în limitele valorilor

realismului, la un adevărat sincretismde recepţie. Complexitatea şi senti-mentalul coboară, din punctul devedere al rigidităţii strict diploma-tice, cartea în vulgar , dar e acelvulgar al latinei vulgare, pe careistoria o justifică, şi, mai mult, oamplifică născând relaţii în cultură,iar nu ierarhizându-le comparatist.

Expresie

Din punctul de vedere al expresiei,

Opera lui Traian cumulează, stilistic,apropieri de natură şi de cultură. Castil mic de expresie, microcosmos, patetismul se găseşte irigat de un

realism echilibrat, convingător şichiar clasic. E aici, traducerea înromână potenţează apropierea, prietenia cu marele istoric o dată în plus, ceva din jurnalele de călătorieale lui Nicolae Iorga, dinlapidaritatea confiscată a stiluluidiaristic integrată într-o frazarecursivă. În cadrul ei, insulele despontaneitate vitalizează scrierea.

Capitolul Amintiri în piatră, printr-un titlu de o modernitatefrapantă, atât ca lapis cât şi dreptciob de expresie, inaugurează ofuziune înclinată spre celălaltcuvânt : amintiri. Amintiri nu ca genliterar, ci, paradoxal, ca lucruri trăite,ca lucruri pe care memoria umanăindividuală le păstrează ca o zestre la purtător. Misiunea sa diplomatică pe

teritoriul României dă veridicitaterelaţiei dintre titlu şi substanţacapitolului, dar nu numai, amintirileimemoriale trec în macrocosmos,opera amintind, iar, de metoda luiVoltaire şi Cantemir. Asemănarea cuscrierile descriptive ale prinţuluimoldav, în special cele făcute pentruAcademia din Berlin, e aceea de asuferi de un corset absolut necesar :veridicitatea, realitatea, dincolo deopinie. Scrierea lui Cantemir rezistăîn condiţiile validării de către istorici

şi a luării la cunoştinţă de către ceide alt neam, prin intermediul latinei.Scrierea lui Basterra e direct oreceptare critică, una care seconfruntă, din nou cu publicul. Şi nudoar că rezistă, dar chiar pune probleme fundamentale de tratare astilului şi a raporturilor.

Operele de acest gen au, încă din perioada iluministă, o valenţă, dacănu chiar o soartă, folclorică. Suntopere de informare, de cunoaştere,mici enciclopedii subiective ale unui

spaţiu exact, precis. Dacă ne gândimcă unele dintre ele au apărut foileton, putem lesne observa comportamentullor folcloric. Dar ce ne facem cândcitează direct folclor? „Floare albădin pahar! / Badea meu, peste hotar, / N-are boi / N-are nici oi; / Numaiochii amândoi.” sau „Cine n-are dor în lume, / Să vină la mine-anume: /Că io am atâta dor / De pot vindetuturor.” (pg. 206).

Acestea sunt versuri dispuse(aici) în replică femeie-bărbat într-o

regie care trasează toate coordonateleimplicării sale, prin spaţializare. E unsoi de intertext folclorul citat încadrul unui gen literar care s-a

manifestat de-a lungul timpului înmanieră folclorică (precum presa,eludând autorul sau minimalizându-l), dar, în acelaşi timp, regia de a luaversuri răzleţe, „ea, lui” şi „el, ei” şia le pune în replică, spre a arăta şi undialog, dar şi o circularitate clasică,mută realitatea într-o originalitatecompozită, într-o idilă, în manierism.O forţă a expresiei de acest fel ar anestezia până şi mici erori sauinexactităţi, precum aceea căMaramureşul ar fi fost ocupat deromani. (pg. 209). Apoi, orefolclorizare se petrece prinintegrarea clişeelor sau versurilor devenite clişeu din mari poeţi românica Vasile Alecsandri, Lucian Blaga(ceva mai cunoscut publiculuispaniol): „românul e născut poet”

(pg. 206) sau „înţelepciunea s-anăscut la sat” (pg. 201) modificatetocmai de originalitatea difuză aclişeizării.

Dialog

Ramón de Basterra dialogheazăcu istoria şi printr-o portretistică bineechilibrată, nu cade în impresionismşi nu exagerează în a adânci liniile, cidoar le întăreşte pentru a contura personaje/personalităţi din câteva

mişcări de condei.Despre Octavian Goga (pg. 215)notează un banc (iarăşi, o speciefolclorică), la Kossuth se referă, într-o punere în abis, „în tablou are maidegrabă un aer de patrician decâtunul de calic.”(pg.214) Anecdoticulcare face istoria va fi, peste decenii,o armă de seducţie a unui PetreŢuţea, de exemplu. Basterra prindefoarte bine spiritul românesc şi îlredă întocmai. Acest spirit e uneorideconcertant prin felul în care trece

de la solemnitate la gratuitate, de lanuanţe de mare fineţe şi observaţie latuşe conclusive categorice.

Există asocieri literar-istorice înaceastă carte care, pur şi simplu, nucomunică, care sună ca nişte forţăride epocă, de o artificialitatederanjantă: „câmpia blândă are oînfăţişare atât de idilică, încâtintuiesc că mâna lui Don Quijote nuar fi ridicat niciodată lancea decavaler rătăcitor împotriva acestor meleaguri. Ar fi fost însă o ocazie

demnă de luat în seamă de tristafigură a compatriotului lui Traian: ar fi putut pedepsi nedreptăţile ce i sefăceau de veacuri băştinaşului →

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


69

acestor plaiuri, ce îţi ieşea în caleîmbrăcat în alb.” (pg.214) La unnivel popular românesc, expresivita-tea răzbunării i se subjugă invocăriilui Vlad Ţepeş. Să admitem că personajul de ficţiune, cel maifrumos din romanele lumii, îi ţinelocul ca arie de referinţă cultă,livrescă. În acest caz, oricât de liber şi de popular ar fi Don Quijote,legătura dintre el şi Traian spaniolule gratuită şi strict retorică. Aici sesimte naţionalismul cel mai nefericitşi cel mai puţin rezistent alremarcabilului poet spaniol. Te facesă îţi pui întrebarea incomodă dacănu cumva tot acest patriotismromânesc expus de către scriitorulspaniol nu e numai un pretext la statuia spaniolă a imperatorului

roman.În medie, cele scrise sunt multmai convingătoare prin luciditate şistil. Vehicularea de informaţii e mai puţin importantă decât forţa prin caretransmiţi. E asemănător cu pamfletul,la acest nivel, ca gen de presă, strictla acest nivel, când valenţele esteticese văd doar în tăria scrisului,nicidecum în a avea dreptate sau nuautorul în ceea scrie.

Don Quijote se comportă încitatul de mai sus precum e invocat

popular, la români, domnul medievalVlad Ţepeş. Ambii idealişti, într-unfel, şi aduşi în acest text, ambii trăind printr-un caracter folcloric deosebitde interesant. Aici se află şiversatilitatea de relaţie a paradigmeiacestei cărţi, cu bunele, cu relele ei.Complementaritatea lor, fără dubiu,o face interesantă.

Între portretistică şi funda-ment, raţia de obiectiv devineechilibrată. Comunicabilitatea emajoră. A cernelii împrăştiată în apă

într-o chimie de care numai iubitoriide stil se pot înzdrăveni.În fond, aici se vede Europa

contemporană la modul cel mainatural, fără rigiditate şi birocraţie. OEuropă care nu are nevoie de lozinci,ci să se citească, să se cunoască.Meritul redescoperirii acestei cărţieste extraordinar. Iar apariţia ei, dupăatâta timp, în limba română, e,schimbând puţin registrul, ultimulact cunoscut de reromanizare petrecut asupra Daciei Traiane. Încă

felix! ________ Ramón de Basterra, Opera lui Traian,Institutul European, Iaşi, 2011.

IMAGINE

THE YEARS, OF WHICH I HAVE SPOKEN TO YOU, when I pursued the inner images, were the most important time of my life. Everything else is to be derived from this. It began at that time, and the later details hardly matter anymore.C.G. JUNG, 1957, The Red Book

Pentru că rolul pe care îl amgarantează expresiacu care m-am născut,se va descoperi visulcu putereaimaginii corectoare de adevăr,se va potoli setea de întrebăriadusă de mare.Cu acest motiv sub pernă,

pun capul şi adormîncă o datăîn această vară,în acest anotimpal mitului personal.

SANCTUARUL TIGRULUI

În ceea ce priveşte sanctuarul în caretrăim,ar fi de preferat să ascundemneliniştea lui şi durerea,chestiunile acestea fiind

doar o poartă spartă spre eternitate,o muşcătură de tigru înfometatîn căutarea magazinului de dulciuri.

TRECERE

Vremea,ca anotimp mişcător în bătaia gândurilor,se dovedeşte a fiîncă o minune a înţelepţilor timpului,o prefacere zădărnicită

de pastilele contra durerii.

SIMPLU

Nu putem presupunecă semnele matematiceau provenienţă divină. Nici nu putem ştidacă notele muzicalesunt o poartă sprecunoaştere.Lingvistica s-a născut

devreme,iar conceptul – dintotdeauna.Aşa încât,

_________________________

astăzi,îngăduiţide imaginea fotograficăa visării,nu vom face decâtsă păstrăm – fericiţi – o fantă de luminăîn căderea nopţii prefăcute.

FINAL

Atât de multă energierisipită pe câmpul de luptă central,o daltă vechecrestând încă piatra,înainte de suflet,între gânduri,afară din ocean.

SPIRALA

Gândul,aproape cântărit pe coarda întinsă dechitarădin livingul căprui al dimineţii,coboară în trepte abrupte până dincolo de miros,simţind atingerea blândă a tastelor,sunetul computerului animatîn ferestrele consecutive

ale re-întoarcerii la sine.MASA DE LUCRU

Deschid carteaşi o aşez cu grijă pe masa de lucru

să îmi amintească de lemnul dincurtea bunicilor,o singură tăieturăîn fâşii albe şi puternice,fără speranţă sau plasmă,doar imagini contopite

într-o conversaţie rătăcită.MIHAELA CRISTESCU

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


70

Scriitorul sau omul de ştiinţă estesingurul care cunoaşte ecoul pe care îl produce opera lui în rândul cititorilor.Cel mai adesea acest ecou ia formarecenziei, a unor referinţe, multe dinele risipite în ani, prin publicaţii ade-seori inaccesibile. Câteodată semnul pe care-l primeşte ia forma încă maiintimă a unei corespondenţe. Nimeni,nici măcar cei mai curioşi cercetători,nu ajunge să cunoască multitudineaacestor reacţii, vocile diferite ale

celor care i-au parcurs cărţile. Abia peste o generaţie sau două, apariţiaunei bibliografii va îngădui accesul lainformaţia de la care se poate porni îninvestigaţii. A avea, de aceea, laîndemână, strânse într-un volum,întregul sau aproape întreg fondul dereacţii la cărţile tipărite în cursul uneivieţi, este o noutate editorială care secere remarcată. Este ceea ce ne oferărecent apăruta carte Iordan Datcu saua trăi printre şi pentru cărţi, Cuvântînainte de Acad. Eugen Simion,

Ediţie alcătuită de Iulian Chivu,Editura „Grai şi Suflet – Culturanaţională”, Bucureşti, 2012. IordanDatcu este, fără îndoială, unul dintrecei mai însemnaţi cercetătoricontemporani ai literaturii populareromâneşti şi cel mai harnic şi priceputeditor şi redactor de carte de folclor pe care l-a produs cultura noastră.Este de-ajuns să amintesc aici că, într-o primă ediţie, în colaborare cuCornelia Sabina Stroescu, apoisingur, a publicat versiuni tot mai

cuprinzătoare şi mai detaliate ale Dicţionarului etnologilor români,lucrare de pionierat, indispensabilinstrument de lucru pentru cei

interesaţi de cultura noastră populară.Cea de-a treia ediţie, ultima, conţine795 de articole care includ nu numaiculegători, cercetători, publicaţiile şiinstituţiile ştiinţifice din ţară, ci şi ce-le din Basarabia, şi restul lumii, igno-rate vreme de jumătate de veac. Aşacum era de aşteptat, mult timp dupăapariţie, volumul a continuat să gene-reze discuţii şi aprecieri. Nu e sur- prinzător, de aceea, acest comentariual lui Paul Petrescu, unul din strălu-ciţii etnografi moderni: Ce-aţi făcut Dvs pentru etnografia şi folclorul românesc va rămâne ca o importantă piatră de temelie şi mărturie în isto-ria ştiinţifică românească a celei dea doua jumătăţi a secolului al 20-lea,adică anii în care s-a încercat ceamai sistematică şi amplă anihilare a

fiinţei noastre şi a spiritului româ-nesc. Într-adevăr, graţie acestei lu-crări devenea dintr-odată posibil săcunoşti viaţa şi contribuţiile ştiinţificeale unor colegi de profesie, mulţi din-tre ei stinşi din viaţă cu generaţii înurmă. Alături de Bibliografia genera-lă a etnografiei şi folclorului româ-nesc, II, al cărei editor a fost deasemeni, aceasta este una din lucrărilede bază ale disciplinei. Se cuvine săremarcăm nu numai numărul, impre-sionant, al celor care au contribuit la

interpretarea operei ştiinţifice a luiIordan Datcu, ci, de asemeni, faptulcă aceştia aparţin unor generaţii şispecialităţi diferite în câmpul vast alştiinţelor umaniste. Dicţionarul etno-logilor români a fost remarcat nunumai de folclorişti, ci şi de istorici ailiteraturii, printre ei Şerban Ciocu-lescu sau Mircea Anghelescu, muzi-cologi ca Viorel Cosma şi chiar unistoric ca Al. Zub. Comentariilerecenzenţilor sunt importante, fiindcă,alături de justificatele recunoaşteri ale

calităţilor lucrării, nu au fost puţiniaceia care au găsit necesar să sem-naleze omisiuni sau să sugereze în-dreptări. Faptul de a include încorpusul cronicilor asemenea texte îlabsolvă pe editor de posibila tentaţiede a-şi flata mentorul spiritual. Ceeace-l interesează pe autor şi pe editorullucrării este, înainte de toate, odreaptă recunoaştere a meritelor, dar şi căile prin care punctele de vederesau aserţiunile pot fi schimbate în bine în ediţiile viitoare. Ca autor,

Iordan Datcu este interesat deopotrivăde opere ale literaturii orale (Un mit – Toma Alimoş), de definirea trăsă-turilor caracteristice ale unei zone

tradiţionale (Tradiţii din Maramureş),ca şi de prezentarea în ample studiimonografice sau de evocare a unor personalităţi care au adus contribuţiimajore la studiul literaturii orale(Gheorghe I. Neagu, etnolog ; IoanŞerb, poet, folclorist, editor ; Ioana Andreescu. Eseu despre proza şi studiile sale de antropologie; SabinaCornelia Stroescu, etnolog ). Mai presus de toate, el urmăreşte cu aten-ţie tot ce se poate produce în dome-niul studiilor de cultură populară şisemnalează cititorului lucrările decare va trebui să ţină seama. Nu este puţin lucru într-o vreme în care puţinisunt aceia care par să acorde atenţieunor asemenea fapte. Reflecţiile petema cărţilor de folclor sau literaturădespre care a scris formează conţi-

nutul unor volume compacte, bine primite în lumea specialiştilor. Avemîn vedere Repere în etnologia româ-nească; Contribuţii la etnologiaromânească; Alte contribuţii laetnologia românească; Cartea deetnologie; Ovid Densuşianu. Foclo-rul. Cum trebuie înţeles. Un secol dela apariţie; Miscellanea Ethnologica; Pagini de istorie literară. Impresi-onant este şi faptul că Iordan Datcueste prezent cu asemenea cronici în presa vremii de mai bine de o ju-

mătate de secol. La contribuţiile deautor se adaugă cele de editor decarte, o activitate de o viaţă. Aurezultat din această muncă circa 50 devolume, printre ele aflându-se volumesemnate de Artur Gorovi, Elena Niculiţă-Voronca, Sim. Florea Ma-rian, pentru a nu semnala decât câţivadintre cei care au avut parte astfel deo a doua viaţă ştiinţifică. De o primăviaţă în cazul lui Petru Caraman, acărui operă, Studii de folclor , I-III, aeditat-o cu Viorica Săvulescu. Petru

Caraman a fost, fără îndoială, unuldin cei mai importanţi etnologi ainoştri, dotat cu capacitatea de a priviun fenomen cultural în evoluţia sa pespaţii largi şi durate mari de timp. Afost persecutat în mod sălbatic deautorităţile comuniste ale vremii,exclus din învăţământul universitar,lipsit mulţi ani de dreptul de a publica. Cele trei volume pun încirculaţie contribuţiile lui în domeniulfolclorului, cele mai multe studiicomparatiste produse cu o jumătate

de secol în urmă. Nu putem decât sădeplângem faptul că, nepublicate latimpul lor, ele nu au avut impact→

CONSTANTIN ERETESCU

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


71

TÂRZII

eu n-am ştiut preţui – tânăr fiindtămâia de izmă – greierii sobeivăzduhu-n vâltori de stele-asfinţindgureşe-izvoare – seminţe-ale vorbei

nici munţi covârşiţi de păduri aiurind:

acum abia văd cum poţi fi – nefiind!...dar ce-ajută cuta de inimă-n pluscând – bătrân - pui cruce la tot ce-i de pus?

sufletul meu – liberat de scaieţiva trece cu mult un hotar de nămeţiduhul meu – torţă-n oglinzi de fântâni

suie-nviat la tron pogorât din lumini...din tot ce tânăr vise nu-şi hrăni bătrân sterp duh cerşeşte-a veşnicì...!

CELOR CĂLDUŢI

serbezi – caraghioşi în necredinţa lor nu se ţes măcar ca umbre pe pământ jalnic se târăsc miasme de cuvântse ciocnesc ecouri şi se sparg minor

Doamne-al posibilităţilor de firenumai chinul propriu îi va-atrage-n chipnumai când striga-vor limpezi de uimire pe ei răni – coloane – lumini se-nfirip

orbi cu orbi cina-vor – fără frupt de cer încorda-vor ciungii dorul de atingeridar nu fi-va frunte nici arìpi de îngeri

câtă vreme Duhul nu se-aprinde-n ger!om să fii – e-o artă-adeverită-n crez:doar arzându-ţi margini – exişti întrumiez

PARADIS

în ramurile Lui Hristos stauîncuibate duhuri delumină: e-atâta linişte slăvităcum nici într-o grădină

n-ai nevoinţă de toiag – nici poticneşti pietrişul – că-n suflet s-audeschis tăcutearìpi plutind furişul

te-ncumeţi să priveşti sfios

oceanul de frunzare: nu pleacăniciodată valuri – civin spre luminare

precum o floarea-soarelui tăcutăşi râvnitoare dar şi mutăcu faţa limpede spre-orbirespre-nalta vatră de uimire

simţi răni trecute – umilinţecum se închid la foc de vise

tot ce odată viaţa scriseuscat – căzut e-acum din slovăşi parcă-i mai stufos în firemai primitor în paradise...

...a început să ningă gingaşîn şoaptă nouă de citirefără voce ori greşcu flori de cireşcu cântec de provă...

...sunt – sub dumnezeiesc patrafir - LuminatulMire!

ADRIAN BOTEZ

________________________________________________________________________________________________ O CARTE A CĂRŢILOR

→asupra generaţiei care a urmat. Intr-o vreme în care dominau culegerilede folclor regional astfel de studii ar fi putut să stimuleze cercetările defolclor comparat şi să facilitezecontactele cu specialiştii din alteculturi preocupaţi de teme similare.Este greu să evaluăm astăzi stadiul lacare ne-am fi aflat dacă lucrările luiCaraman se aflau la îndemânacititorilor. O operă publicată târziutinde să facă vizibile slăbiciuni sauerori mai degrabă decât inovaţiilecare, la vremea lor, ar fi fost ferestredeschise spre noi interpretări. Una dinînfăptuirile majore este şi reeditareacolecţiei Materialuri folcloristice, din1900, a lui Grigore Tocilescu. Dupăopt decenii de la apariţie, editorulrepară un act de inicvitate, indicându-l pe Cristea N. Ţapu drept coautor alcolecţiei. La urma urmei el a fost celcare a contribuit la realizareaîntregului cu 2022 de texte, mai multdecât toţi ceilalţi culegători luaţi la unloc. În locul recunoaşterii, la timpulsău, a acestei contribuţii, cel care asemnat ca autor unic s-a rezumat laa-i mulţumi pentru „zelul şiaptitudinea desfăşurată în culegerea şirânduirea materialelor”. Mai multdecât atât, prin acest act de justiţie,Cristea N. Ţapu devine unul din

principalii culegători de folclor aisecolului 19 şi, aşa cum observă A.Fochi, „până la 1900, cel maiimportant culegător de cântece epiceromâneşti”. Însemnătatea lui tinde săo egaleze pe a contemporanului G.Dem. Teodorescu, autorul masiveicolecţii Poezii populare române, din1885. Între republicare şireorganizare, a fost preferată soluţia adoua. Apelând la tipologia cântecelor epice a lui Al. Amzulescu, editorul arestructurat întreg materialul de balade, făcând posibilă mai rapida luiutilizare în studiile viitoare. Celedouă componente ale volumului,Scrieri şi Ediţii, precedate de Linii pentru un portret , s-au bucurat decomentariile şi intervenţiile unuinumăr impresionant de specialişti,vădind, pe de o parte, interesul pentrutemele care fac obiectul studiilor, iar pe de alta, interesul pentru modul încare aceste teme sunt abordate decătre autor. Cei care s-au aplecatasupra omului din spatele editorului,redactorului, autorului, i-au remarcatcu toţii competenţa şi seriozitatea,respectul pentru adevăr şi, nu înultimul rând, dragostea pentrucurăţenia stilistică şi de conţinut atextului. Mulţi ani redactor la douăedituri de prestigiu, Iordan Datcu aacumulat experienţă în a supravieţuicenzurii politice. Pentru a izbuti să publici o carte curată în aceste

împrejurări, trebuie să dezvolţiabilităţi speciale.

Într-una din lucrările publicateanterior, Sub semnul Minervei, suntevocate câteva din tehnicile care puteau să dea rezultate. Una dintre eleera copleşirea cenzorului cumanuscrise; prin firea lucrurilor,acesta sfârşea prin a citi mai repede,mai puţin atent.

Totuşi, o atmosferă în care mulţiani colindele, mai ales cele religioase,nu au putut fi publicate, în carestudiile de mitologie erau descurajate, ba chiar un timp, cel al „alimentaţieiraţionale”, din ultimii ani aicomunismului, când cenzoriisuspectau drept subversive basmelecu Flămânzilă şi Setilă, nu era uşor detraversat. A-ţi păstra cumpătul, înaceste condiţii, şi a stărui mai departeîn efortul de a publica impecabil cărţirevelatoare pentru domeniul culturii populare este un act de curaj şi dedăruire.

Iordan Datcu poate spune despresine că şi-a făcut pe deplin datoria.Mai mult, şi-a păstrat până în prezententuziasmul şi capacitatea de muncă.

În curând va împlini o vârstăcând mulţi decid să pună pentrutotdeauna creionul în sertar. Celdespre care scriem aceste rânduri neasigură că mai e mult de făcut. Prin proiectele la care continuă să lucreze,este un model pentru noi toţi.

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


72

Făgăraş 1992, Fereastra Mare,cabana plină cu de toate la Sâmbătade Sus. Vin şi pleacă turişti, care mai

de care mai coloraţi, mai veseli orimai obosiţi, tineri şi exuberanţi, uniigălăgioşi, alţii tăcuţi şi obosiţi, fiecarecu gândul şi cu soarta lui. După osăptămână de discuţii cu mai toţi bă-trânii de piatră, adică cu de-alde Mol-doveanu, Gălăşescu, Colţul Bălăceni,Podragu, Hruba lui Ersene Boca şicine mai era pe-acolo, am aflat că ar fi o mânăstite undeva, mai jos, la poa-le, dar e în mare renovare şi moderni-zare. Mi-am strâns gândurile în boc-cea şi am plecat la vale. Grea boc-

ceaua. Gânduri multe. Temeri mari.Greşeli cât roata Carului Mare. Re-grete şi păcate. Nedumeriri cât frun-zele pădurii. Şi timp pierdut. Şi rău-tăţi. Şi aroganţa unui vărsător aiurea.Întrebări fără capăt. Răspunsuri inu-tile. Şi câte vorbe fără de stăpân ! Şioameni. Şi nervi. Şi ceartă. Încăpă-ţânări fără noimă.

Şi cu capul mare clătinat pe pi-cioarele obosite, am ajuns în faţa uşiicu geam şi perdea a chiliei unui uriaşîn negru. Seară, linişte, răcoarea verii,

iese o femeie cu faţa acoperită detristeţea unei vieţi întregi şi mă stre-cor în vârful paşilor. Încremenesc lân-gă uşă. Uriaşul, cu spatele la mine, pipăie foile dintr-o carte groasă. Unminut. Respir încet şi reţinut. Un sfertde oră. Între mine şi el, vreo cinci me-tri. Aceeaşi linişte. Aceleaşi degeteîntr-o mişcare continuă mângâie foaiedupă foaie. Se aud clipele ceasului de perete. După aproape o oră, Uriaşulse întoarce spre mine, cu capul aple-cat şi ochii închişi într-o linişte eter-

nă. E orb.- Ce faci, frate Victor ?Am înlemnit. Ştie tot. Mi s-au

muiat picioarele. Mă aplec fără vlagăşi cad pe podea în genunchi. Vinespre mine, mă ia de mână şi măaşează pe laviţa lui.

O noapte de neimaginat. Până la prima geană a dimineţii, mi-a vorbitşi m-a ascultat fără încetare. Vezi fra-te, doar doi proşti se ceartă. Dacăunul ar fi deştept, nu s-ar mai certa !Ştia tot! Nu m-am putut ascunde ni-căieti. Ştia tot. Unde să mă ascund ?

Părintele Teofil Pârâianu acum numai e. A plecat cu toate tainele mele.

Crăcăoani 2000, Neamţ, pe undrum plin de gropi şi praf şi câiniobosiţi.

O femeie face semn să o iau înmaşină. Opresc. Odată cu ea, unmiros de tămâie îmi inundă maşina.Tăcea şi se uita pe geam. Avea obrajiiumezi de lacrimi, apoi zâmbea şi iar plângea.

Cu greu mi-a spus de undevenea. Aşa am ajuns la poarta unuicălător cosmic. Pisici, boboci de raţă,flori, lemne prăvălite pe cărare, merescuturate-n iarbă, aburul dimineţii devară târzie şi opincile de piele roasă acălătorului, prinse cu şireturi degleznele subţiri.

Frăţioare Victor, te aşteptam !Ştia tot! Nu am loc să mă ascund.

Mă gâdilă lacrimile. Nu mă pot

controla deloc. Mic de statură, cu palmele mari, cu ochi albaştri deschisşi cu vocea uşor răguşită, mă ia de braţ şi mă duce la el în cameră. Un pat. Un scaun. O uşă. O candelăaprinsă. Icoane pe toţi pereţii. Asta etoată casa. Mai era ceva: miros demere galbene şi fum de tămâie.

O noapte şi o zi. Nu mi-am găsitascunzătoarea. Ştia tot. Toate buneleşi relele şi iubirile şi păcatele şifricile, ura şi lenea şi lăcomia. Undesă mă ascund !?

Cum de ştie călătorul ăsta totul!?Când au zburat orele ? Nu uita de mine. Să mă po-

meneşti, frate Victor, şi pe mine. Sănu mă uiţi, că eu nu te uit.

Eu să nu-l uit !? ______________________________

Parintele Teofil

Parintele Proclu

Părintele Iustin _____________________________ Părintele Proclu trăieşte. Şi

călătoreşte. Crăcăoani, în fundulsatului, pe drumul de piatră.

2005 - Petru Vodă e lângăTârgu Neamţ şi treci printr-o pădurede fag uimitor de verde. Apoi sedeschide cerul şi dealurile Stânişoareicurg unul după altul până la poartaunei familii cu vreo 90 de fraţi şi camtot atâtea surori.

Pereţi pictaţi de sus până jos cufresce imense. Lângă ele, o bancă delemn negeluit pe care stă iscoditorul:nouăzeci de ani, o barbă albă, ochitineri sub streşine obosite de vreme, palme osoase şi moi, voce lină dar fermă:

- Ai întârziat, frate Victore, dar e bine şi-acum.

Am înlemnit ! Ştia tot ! Unde sămă ascund !? Două ore de calm, deviaţă, de suflet, de răbdare, deîncuviinţări şi dojeneli.

Peste toate, binecuvântarea lui înceea ce aveam de facut. Nu am avutloc unde să fug ! Ştia toate! Şi astaera doar prima întâlnire cu părinteleIustin Pârvu-iscoditorul de suflet.Încă trăieşte şi mă aşteaptă.

Şi dacă tot n-am unde a măascunde, mai bine mă deschid în FaţaLui, să mă citească-aşa cum sunt !

VICTOR BLĂNARU

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


73

Nu-mi amintesc exact punctul de plecare al unor întâlniri admirabile, dar le pot pune în legătură cu două publicaţii pe care le primeam laredacţia revistei Vatra din Târgu-Mureş, unde eram redactor din 1983:revista “Zborlu a nostru” (“Cuvântulnostru”), pe care ne-o trimitea de laFreiburg, Germania, Vasili G. Barba,şi “Frândza vlahî”, care venea de laBridgeport, SUA, de la Nacu Zdru,reviste pe care le am în număr mare în

biblioteca mea.E adevărat, îl cunoscusem înainte şi pe Teohar Mihadaş, poet aromân, dragnouă din vremuri bistriţene, dar şi dinanii studenţiei de la Cluj-Napoca.

Mi-a stârnint curiozitate istoriacreşterii şi descreşterii unei limbi cu un parfum aparte, despre care manualul neînvăţa că este dialect al limbii române.

Am participat, cred în 1993, laFreiburg, la un Congres al aromânilor,unde, printre alţi poeţi, l-am cunoscutşi pe Nicu Caranica, aromân şi el,fratele poetei clujence Eta Boeriu,

căruia i-am şi publicat o carte, “Noapteşi iar noapte”, şi cu care am realizat şicarte de interviuri, după peripeţii pariziene.

Anul trecut, la Frankfurt, am reîn-tâlnit-o pe Kira Iorgoveanu Mantsu, cucare pregătim apariţia unei cărţi noi de poezie.

De curând, graţie miraculosuluiInternet şi “Vetrei vechi”, ne-amregăsit pe aceeaşi lungime de undă cu poetul aromân Dina Cuvata, pe caremi-l aminteam de la Struga lui Nichita

Stănescu în 1983, şi care, din vorbă învorbă, mi-a cerut câteva poeme pecare, cu o hărnicie rar întâlnită, mi le-aretrimis în aromână, cu menţiunea: “Ar fi bine să le publici în revista Vatraveche”. Drept pentru care măconformez, cu recunoştinţă.

NICOLAE BĂCIUŢ

SINGURÃNDALUI

MAT A VÃSILJELUI(Mat a vãsiljelui)

Nu-ari cama loc pi tablã,nu-ari cama-aràdz,cafi-unlu-ǔ ljea figura tsi lu-ariseashti,

albul easti lai,lailu easti-albu, bãeili peasicã di sã-mbuneadzã.

Nu-ari-anãchiseri,Canã nu-i anãchisit,Shi-alumta-i unã soiDi neauǔãSh-cu trãmbitsã mash pionjlji-ashuirã,

Mat a vãsiljeluiVãsiljelui tu mat!

9 di Martsu 2003.

EA(Ea)

Nica zburàshtsã ti mini,nica ts-u umutea la loclu-a meǔ,di la trãdzeari mãna la saurari,tsã fats moǔbeti cu moartea-a mea,atsea yiea shi chifloanji,cu vecljili sivdài a meali,cu-agãrshitili ibovnitsitu-un yis;gura-a ta nica-i arsã,seatea-ts easti-arinã,moartea-a mea nicaeasti bunãshi nu-ari lish.

MUNTILI DIT AMARI(Muntele din mare)

Chifli fãr di s-pots sã-nğrãpseshtsã,shi masinlu-l mãtreshtsã tu patrida-alui,tserlu tu casa-a lui,ahãt di-aproapeadi canã nu lj-lu veadidishcljislu geam di cãtã-amarea.

Chifli cà pots di tats,s-li ducheshtsã zboarãli hiptitu inima-a taca tu-unã groapã

mizi cãt anvãlitã cu lilici,

cà dzuǔa-ahurheashti dit Ascãpitatã,ca nã njicã sãndzãnaritu pàlnjili cari s-pãlãcãrsescu.

Chifli cà oara sta la loc,cà nu-ari ni-acãchiseari,cà-a moartiljei pots sã-lji greshtsãcata oara,cà verbulnu easti sclavlu-a vãrlui adgectiv,cà masa-a mea ti-nğrãpseari

ağalea-anoatãca 'nã cãravi pi-amarea cu fãrtunã.

6 di Brumar 2003.

ANJLJI FICIURESHTSÃ-AANGHILUI(Copilărie de înger)

Mash palma-a meaeasti cãmpu ti simitsã,mash somnul a meǔeasti-armãsãturã di yis,

mash sãndza-a meaeasti fimisi,mash ea-i pi-ngiumitatiãncljisãanamisa di foartits di zboarã,anamisa di ciuciuràri shi sheapti,anamisa di tsifri shi ğramitora cãt fitati,dit revolutsiitsi cher, parashutia unãljei cãdeari din tser tu hãpsanea-a mea di-agioc – armãsãtura-a unlui gljetsdit anjlji ficiureshtsã.

24 di Shcurtu 2001.

MUZÃ(Muză)

Stini nu cà eshtsã muljearea idealã,Sh-tini nu cà shtii s-yinji acrifaCafi searã,Sh-tini nu cà ai pãhà,Sh-tini nu cà eshtsã vãriiMuljeare tu njirli,Càlimarã.

Petelea, 9 di Brumar 2002.

IUDIMEA(Catapeteasmă)

Cari shtii tsi-i atsea banã,cari shtii tsi-i atsea moarti – doamnili, escu singur,

domnji, largu iuvami-ashteaptã vãrãdidindi di iumbruchli;

tini, di ningã io,tini insa dà-njidit ãmplina chelchiiara s-u duchescu-anjurizma –

anamisa di noi armãnica 'nã-aranã yii,mash iudimea.

4 di Yinar 3003.

NICOLAE BÀCIUTS Armãnipseari: Dina Cuvata

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


74

file de jurnalIanuarie 2013

După o escală în Dubai, aterizez pe

aeroportul din Delhi la orele amiezii.Trăiesc o stranie senzaţie că… e preamult. Sunt destul de apatic pe drumuldinspre aeroport către Mukherjee Nagar, zona în care locuiesc. Cred cămă apropii cu rapiditate de punctul încare India nu îmi mai poate stârniniciun fel de senzaţie de nou.Raţional, e complet absurd, de vremece nu am văzut nici măcar jumătatedin ţara aceasta. De vreme ce nu amcitit nici măcar 1% din literatura pecare spaţiul acesta gigantic a produs-o

şi o produce în continuare. De vremece nu am făcut niciun efort pentru aînvăţa hindi, conversaţiile mele culocalnicii desfăşurându-se în continu-are în engleză, câteodată una minima-lă. Aşadar, nu India e responsabilă.Ea are o mulţime de alte lucruri deoferit… numai că nu mie.

Poate că acum trei sau chiar doi anin-aş fi ştiut să gestionez astfel destări; starea de gol, în care te simţisuspendat într-o realitate care nunumai că nu-ţi aparţine, dar nici nu te

mai include, subiectiv vorbind, nu ecomodă. Însă ea are o calitate; dispare, mai devreme sau mai târziu, cucondiţia să nu i te opui. Să laşi lucru-rile să curgă pe lângă tine aşa cumsunt ele, fără să schiţezi nici cel maimic gest de împotrivire sau analiză.Să te afunzi în rutină, aşteptândmomentul în care lucrurile din jurultău vor reîncepe să capete sens.

Problema e că, în aşteptare, nu preaam chef de nimic. Citesc sporadic,scriu şi mai sporadic…

Se apropie conferinţa din martie.Va trebui să pregătesc ceva despreoraş, despre lumea urbană, despreliteratura citadină… ce-o fi însem-nând asta nu ştiu cu foarte mareexactitate. Am câteva idei, dar toate păcătuiesc printr-o prea mare anco-rare în spaţiul românesc. Dacă scriudespre modernismul românesc, despre Lovinescu şi teoriile sale nimeninu va înţelege nimic. În plus, lucra-rea, mult prea specifică, nu va aveadeloc potenţial polemic. Ce întrebări

mi se pot adresa? Cum îi pot scoate pe cei care mă ascultă din teribila plictiseală pe care o simţi când ţi sevorbeşte de lucruri cu care nu eşti

familiar, pe care nu le poţi pune înlegătură cu propria ta realitate cul-turală?

Aşadar, impas… Herta Müller spu-ne undeva că a învăţat să vorbească(metaforic vorbind) la oraş. În sat setăcea destul de mult, nevoia deverbalizare apare numai în lumea încare eşti obligat să dezvolţi abilităţisociale, chiar mondene, dacă vrei săsupravieţuieşti. E asta o idee care poate fi dezvoltată? Dacă da, în cedirecţie şi cu ce pericole?

În India, în realitatea aceasta halu-cinantă a unui oraş cu peste 20 demilioane de locuitori (Delhi), oameniitac chiar şi atunci când nu ar trebui săo facă. Vorbeşti cu ei, pe stradă, înmagazine şi, uneori se uită prin tine,dau din cap sau te ignoră. Alteori, te

acostează direct, prietenos, câteodatăindecent de prietenos, şi îţi vorbescminute în şir, tare, zgomotos, fără săle pese dacă îi asculţi şi nici măcar dacă îi înţelegi. Nu de puţine ori,vorbesc de unii singuri, pe stradă, practică pe care, de la o vreme, amînceput să o adopt eu însumi. Te ajutăsă îţi pui ordine în gânduri şi să teextragi din zgomotul permanent,invaziv, al oraşului unde fiecareclaxonează, fluieră, ţipă.

Deci, poate fi afirmaţia Hertei

Müller extrapolată, are ea o altăvaloare în afara celei contextuale?!E. părăseşte India. În trei ani şi

jumătate, am văzut atâţia străini plecând! Fără nicio excepţie, se puteaciti în atitudinea lor regretul. Voi fi lafel?

Experienţa acumulată în aceşti aniîmi spune că da, fără îndoială. Mulţidintre cei care au plecat, în aceşti dinurmă ani, au avut parte de experienţeneplăcute, cu mulţi dintre ei amdiscutat, în termeni deloc superlativi,

despre India. Cu toate acestea, fărăexcepţie, când au plecat îi simţeamregretând. _____________________________

______________________________ Cu E. este altfel. El vorbeşte hindi,

ştie destul de multe despre culturatradiţională a Indiei, aşa că nici nu măaşteptam să plece zâmbind.

Eu unul mi-am imaginat denenumărate ori plecarea de aici. Camîntotdeauna la fel. Trec de securitycheck, mă învârt câteva zeci deminute prin zona de duty free a

aeroportului din Delhi, mănânc ceva,obligatoriu o mâncare indiană, fumezo ţigară, iar în momentul decolăriiavionului respir o singură dată, adânc,şi las totul în urmă. Evident, nu se vaîn tâmpla aşa, dar de fiecare dată cândîmi imaginez, acesta este scenariul.

E. organizează o petrecere de adiocu două zile înainte de plecare. Înapartamentul meu. Stăm până dimi-neaţa, cu muzica dată la maximumcâteodată. Ne face tuturor cadouri. Eumă aleg, printre altele, cu o coală de

hârtie A4 lipită pe uşa interioară aapartamentului. Pe ea, un pasaj dinDante (E. e italian): lasciatti. E oaluzie la nenumăratele discuţii pe carele-am avut aici, în apartamentul meu, pe teme dintre cele mai variate şi maistupide. Conversaţii nu de puţine orisuprarealiste, pline de sofismele celemai teribile, de argumentele cele maiscandaloase. Simple exerciţii deretorică în care nimeni nu dădea doi bani pe subiectul pus în dezbatere,concentrându-ne cu toţii pe retorică în

sine, pe discurs.Aici, în urma acestor discuţii, amaflat despre Europa lucruri pe care nule ştiam, pe care nu le-aş fi intuit, căcifiecare vorbea despre propria luiexperienţă naţională, încercând cutoţii, din politeţe măcar, sa găsimexperienţelor noastre naţionale unnumitor comun.

Dacă ar fi ceva de regretat dinIndia, atunci asta ar fi. Nu străzile prăfuite, nu mâncarea picantă, nulipsa de seriozitate şi punctualitate, nu

mizeria, nu ipocrizia indiană, nuaccesele teribile de fundamentalismreligios şi de ură, nu violurile, nu →

OVIDIU IVANCU

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


75

crimele de onoare, nu titlurile ziarelor indiene care încearcă să lipeascăsuperlative chiar şi celor mai evidentetragedii umane.

Oricât de lipsit de sens ar părea,trebuie să admit că în India am aflatinfinit mai puţine lucruri despre Indiaşi sensibil mai multe lucruri despreEuropa.

Faptul că am împărţit acest spaţiucu europeni cu care împărţeam şiuimirile, dezgustul, exaltarea, admi-raţia (căci le-am simţit pe toate!) faţăde un spaţiu care, deopotrivă, ne eratuturor străin, ne-a făcut pe toţi să neconştientizăm o identitate comună. Oidentitate pe care am pus-o mereu îndezbatere.

Pentru E., momentul e important.Pentru mine, nimic fundamental nu

s-a schimbat. Mă trezesc a doua zi pela prânz, îmi pregătesc orele şi reintruîn rutina indiană.

Încă din 2010, luna ianuarie măgăseşte în Jaipur, pentru Festivalul deLiteratură. Nici anul acesta nu va fi oexcepţie. Merg împreună cu S.C. Nune interesează în mod deosebit decâtziua în care Homi Bhabha, profesor laHarvard, conferenţiază sau mode-rează.

35 de minute în aer, de la Delhi laJaipur, apoi cazarea la un Guest

House unde mai fuseserăm, în primulnostru an în India. Bizar, parcă seînchide un cerc. Acelaşi indian întredouă vârste ne serveşte masa peterasa ultimului nivel al casei,aceleaşi scaune, aceleaşi mese,acelaşi meniu. Numai că, de data astase întâmplă ceva care în 2010 nu se putuse, obiectiv, întâmpla. Senzaţiade familiar, de cunoscut. Nimic numă mai agresează ca atunci, în 2010. Nici măcar vânzătorii de la colţulstrăzii sau şoferii de ricşă nu încearcă

să-mi vândă lucruri sau servicii la preţuri exorbitante. În 2010, eram,încă, turist în India. Venisem de mai puţin de trei luni. Acum, după mai bine de trei ani şi jumătate, nu maisunt turist. Dar ce sunt? Încă nu ştiu.

Îmi cumpăr „The Location of Culture”, obţin un autograf de laHomi Bhabha şi asist la câtevadiscuţii interesante despre postcolo-nialism, literatura post 9/11 şiglobalizare.

„Globalizarea începe acasă”, spune

Bhabha. Va trebui să găsesc un modde a aplica teoriile lui în spaţiulromânesc, deşi, evident, ele au fost

gândite în legătură societăţile postcoloniale.

E o întreagă lume despre care profesorul Homi Bhabha vorbeşte şila care România nu e conectată. Suntatâtea provocări ale culturii occiden-tale, atâtea dezbateri în care Românianu e prezentă. Încă suntem la periferie, deşi virulenţa dezbaterilor noastre te-ar putea face să crezi că îndiscuţie se află soarta întreguluiUnivers. În realitate, suntem încă prizonierii părţii acesteia de Europă,aflată până nu demult în interiorulCortinei de Fier.

În România, marile îngrijorări aleculturii europene, identităţile hibride,emigranţii, postcolonialismul suntabia ecouri ale unor frământări care, pentru noi, nu reprezintă nimic sau

reprezintă prea puţin.În patru ani, nici măcar un singur scriitor român nu a fost prezent laJaipur, deşi, în cadrul festivalului, amvăzut atâtea naţiuni reprezentate.

Pe piaţa de carte din India,literatura română nu există, iar Mir-cea Eliade, de care suntem cu toţiiatât de mândri, nu se găseşte înlibrării, numele lui fiind familiar doar unei elite restrânse. Nu existăm…asta ar fi concluzia. Şi nu existăm nu pentru că ar fi imposibil, ci pentru că

nu vrem. Ne exportăm scriitoriiexclusiv către Europa, ne creămimaginea (odios cuvânt!) exclusiv înEuropa, adică acolo unde nu e nevoiede nicio imagine. Noi suntem prezenţiîn Europa şi, fie doar şi din pricina proximităţii geografice, Europa neştie suficient de bine, încât să nu selase înşelată de campaniile noastre publicitare.

În librăriile indiene poţi cumpăraghiduri de călătorie către ţări dintrecele mai exotice. Nimic, însă, despre

România. O piaţă de peste un miliardde locuitori, ignorată cu graţie. Câtă ______________________________

______________________________ înţelepciune!

Vizităm Templul Maimuţelor dinJaipur. Un complex aflat în ruină, nuînsă lipsit de farmec. Uneleconstrucţii răsar direct din stâncă,murdare, locuite de maimuţe paşnice.Pe alei, câţiva indieni oferă turiştilor spectacolul unor cobre anemice,

dansând leneş, istovite de soare şi decine ştie ce altceva. Unul dintre ei eînsoţit de un copil, 4-5 ani, gol în partea de jos, dar purtând de la brâuîn sus un soi de costum, tradiţional înRajastan. Bărbatul, poate tatăl,înfăşoară şarpele în jurul gâtuluicopilului, acesta îşi trece mâinile peste pielea solzoasă a şarpelui.Spectacolul, departe de a fi, pentrumine, unul vesel, are în el o tristeţeuluitoare. Lentoarea şarpelui, rânjetulştirb al indianului matur şi figura

inexpresivă a copilului, cu şarpeleatârnându-i de gât, sunt toate parte aunui peisaj care te face să îţi fieruşine că te opreşti, preţ de o clipă,să-l priveşti (de admirat nu poate fivorba!).

E cald şi plăcut, în rest, în bună parte şi din pricina pădurii care în-conjoară perimetrul templului. Femeitrecute de a doua vârstă fumează,ceea ce în Delhi e aproape imposibilde văzut. Aici sunt câţiva dintrelocuitorii Indiei rurale, statistic net

majoritară.E unul dintre puţinele ocazii în careiau contact cu aspecte ale vieţiisatului indian. În rest, tot ce ştiu, ştiude prin ziare. De acolo am aflat căîncă mai practică ritualuri sângeroase,că mor de foame când anul agricol eunul prost, că îşi vând copiii, alimen-tând o importantă industrie de porno-grafie infantilă, că îşi ucid fetele lanaştere, că soţiile încă trebuie să moa-ră odată cu moartea soţului ş.a.m.d.Pentru mine, cel puţin deocamdată,

satul indian se reduce, metaforic, laimaginea ţâncului de 4-5 ani, cu unşarpe încolăcit în jurul gâtului.

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


76

Jurnal

(V)

Deodată, tipul face un gest scurt dincap, şi în momentul următor l-am văzutcu ochiul de sticlă în mână. Am tresăritscos din melancolie. A scuipat pe el,apoi cu mâna cu care spălase pahareleîn ligheanul de plastic s-a apucat să-lfrece de pantalonii scurţi „de serviciu”. Nemulţumit de rezultat, l-a băgat sub pantaloni, frecându-l de material camcum îţi cureţi lentilele de ochelari. Apoil-a privit atent şi l-a pus înapoi înorbită. Am rămas cu ochii ţintă la el.Ciucit pe scaun, fuma...

– Ei...eu am plecat, a zis deodatăMary şi s-a ridicat de pe scăunelîntinzându-se. Corpul suplu părea că se

lungeşte şi mai mult.M-am ridicat zâmbind. Îi eramîndatorat. Datorită ei gustasem una dincele mai bune cafele de până atunci...casă nu mai vorbim de ţigări şi de timpul pierdut împreună. Ocazii ca asta te facsă trăieşti mai aproape de oameni, să-icunoşti numai atât cât să te facă să nu temai simţi străin, să apreciezi şi să-ţiajustezi scara valorică după care-ţighidezi impresiile.

– Mulţumesc Mary.- Da...am de mers o oră cu autobuzul

până acasă....a spus leneş.

Eu care aveam două paturi încameră.... gata să-i propun cavalereştesă profite de ocazie...

– Money, money...Întrerupt abrupt din gând, mă întorc.

Două bătrâne ţinându-se de mână, încoasta mea. Prima, care părea şefa,ţinea cu două degete un pahar de plasticcu puţin orez şi o aripă de găină prăjită.Probabil că-l primise de la vreuna din bucătărioarele de stradă. Mă uit la ea.Cu o privire aspră-dojenitoare, nu mălasă:

– Money, money, zice răstit, ca şicând i-aş fi fost dator.Mă uit în jur după ajutor. Mary ter-

minase cu întinsul şi răscolea în mica poşetă pe care n-o văzusem până atunci,omul cu ţigările se făcea că n-aude.M-am uitat încă o dată la ele. Cea de-adoua se ţinea ca un copil cu mâna dehaina ,,şefei’’ şi mă privea cu blândeţe.

„Nu se poate, trebuie să plec până nuajung imaginea binefacerii” – mi-am ziszâmbind, şi, scotocindu-mă în buzunar,i-am dat prima bancnotă pe care-amgăsit-o.

Au plecat abordând un aer de parcă lis-ar fi făcut dreptate. Când m-am întors,Mary dispăruse. Chioşcul pricăjit părea părăsit.

MUI NEMă hotărâsem! Voiam undeva la

mare, la plajă. Vietnamul arată ca un

cârnat nereuşit, îndoit în partea de jos,mulat de-a lungul coastei de est a peninsulei Indochina. 80 de milioanetrăiesc pe o fâşie nu mai lată de 400 dekm. Nordul se lăţeşte puţin, serotunjeşte de-a lungul fluviului Roşu(Red River), şi se mărgineşte cu Laosulla vest şi cu China în nord. În est numaiapă, marea Chinei de Sud. M-am uitat pe harta din ghid şi am ales douăstaţiuni pe malul mării: Mui Ne, la vreo200 de km de Saigon, şi Nha Trang, la400 de km. N-am luat nimic înconsiderare în afara poziţiei şi distanţei

faţă de Saigon. După care am trecut lastudiat amănuntele....

Mui Ne, zicea ghidul, era mai retras,fără prea mare viaţă de noapte, plăcut şinu prea asaltat de turişti. Nha Trang înschimb, avea de toate: plajă mare, nisipfin şi galben, distracţii şi tot bagajulturistic. De ajuns acolo, douăalternative: autobuz sau avion. Până laMui Ne.....autobuz, 200 de km în 4 ore..

„Hmm... 4 ore cu cine ştie ce hârb...”La Nha Trang, 8 ore cu autobuzul sau

50 de minute cu avionul, 50 de dolari„I-auzi... sună interesant...”Din ce în ce mai preocupat de

problemă, m-am dus la un birou deturism. Domnişoara Hua m-a introdusîn amănuntele aventurii. Cu gesturidelicate şi voce şoptită, m-a pus lacurent cu situaţia şi m-a asigurat că e bine ancorată în subiect. Eram interesat,dar mă forţam să aud ce spune, fiindcăîncepusem să-mi fac complexe.

„Ori vorbesc ei aşa încet, ori eu suntsurd! Nici nu-i de mirare că sunt aşaanemici, la câte ierburi mănâncă”, mi-atrecu prin minte în timp ce mă dădeam

cu urechea mai aproape de ea.Sigur că era mai tentantă alternativade 50 de dolari cu avionul la NhaTrang: ieftin, comod, fără dureri de cap,

dar... toate puse cap la cap, adicătransferul la aeroport cu taxiul, acolo alttransfer... se făcea de 100 de dolari,deci...

*...Cineva, odată, mi-a atras atenţia

după ce citise primul meu jurnal decălătorie, că din câteva aspecte reieşea

că sunt zgârcit. Chiar aşa spusese:„zgârcit”. Am fost în ultima vreme maiatent la ce mi se spune şi m-am hotărâtsă cercetez. Concluzia: felul în careoamenii, în speţă românii, percepconcediul. Varianta ,,generală’’ estestrânsul banilor în timpul anului, bani pe care să-i „spargă” în timpulconcediului şi în jurul cărora se bate bine toba. Limitat multă vreme lateritoriul României, românul şi-a formatde-a lungul timpului imaginea clasică:

„Mă duc, zac pe plajă sau pe terasă,mănânc şi beau ca un boier, că ce naiba,doar n-am muncit degeaba tot anu’!”

Atunci însă când ai posibilitatea să teuiţi pe harta lumii şi să alegi unde săcălătoreşti, imaginea se schimbăradical.

Sigur că banii sunt primul aspect lacare te gândeşti, dar variantele suntmulte, ai de unde să alegi, să-ţi croieştiitinerariul şi să decizi ce vrei. Accesulla informaţie, interesul şi atenţia suntdistribuite într-un larg evantai de posibilităţi. Ofertele, la fel. Am auzit nude puţine ori discuţii de genul:

– Am fost la Paris dom’le...(sau laRoma.)... am dat 500 de euro pe-osăptămână!

Mă gândeam în sinea mea: „ce-ar zice ei dacă le-aş spune că am dat 600de euro pe o călătorie în Thailanda sauîn Filipine?”

Depinde de gust şi mentalitate.Emisiune la TV: ...”aţi fost în

America de Sud, cât v-a costat?”Răspuns lasciv.... – Vreo treizeci j’dă mii de euro....Da, se poate şi asta. Şi eu am fost în

America de Sud, nu numai într-o ţară, o

lună de zile cu aproape 2.000! Fărăşampanie sau icre negre, fără hotel de 4sau 5 stele.

M-am dus ca un om obişnuit, liber decontracte şi îngrădiri, cu un bugetechilibrat, corespunzător situaţiei melegenerale. Am fost atent şi m-am adaptatcondiţiilor locului, pe care le-am„îmbunătăţit” după gustul meu. Deci, acântări variantele şi a alege, necesităcalcul şi interes. Nu m-am dus şi nu m-am comportat ca un boier, ci cu ooarecare modestie faţă de posibilitatea

de a face lucruri pe care odată numai levisasem...ALEXANDER BIBAC

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


77

(VII)

Salt Lake CityMormonii mai cred că orice

persoană aptă pentru căsătorie esteobligată să o facă, dacă fuge deobligaţiile căsătoriei este socotit unelement periculos. Bărbaţii mormonisosesc la căsătorie tot atât de curaţisufleteşte şi trupeşte ca şi fetele.Mormonii consumă puţină carne,

mâncarea lor de predilecţie secompune mai mult din vegetale, grâu,fructe. Nu beau niciun fel de alcool,nu beau nici cafea, nici ceai, nufumează. Prima duminică din lunăajunează, iar banii care ar fi cheltuiţicu mâncarea sunt daţi bisericii pentrusăraci. Orice mormon, fără deosebire,oferă a zecea parte din venitul său bisericii. Aceşti bani au servit şiservesc la crearea diferitelor întreprinderi industriale, comerciale şi bancare, precum şi la ajutorarea

operelor de binefacere. Din aceastăcauză, în Salt Lake City nu vezisăraci.

Mormonii sunt foarte sănătoşi şimulte boli sociale, distrugătoareomenirii în alte părţi, acolo sunt cutotul necunoscute sau le afli în proporţii minime.

În afară de Utah, se mai găsescmormoni şi în Colorado, Noul Mexic,Arizona etc.

Astăzi, fac parte din UniuneaStatelor Unite, având reprezentanţi în

Parlamentul din Washington. Ne găseam în „Marele Bazin”,separat de bogatele câmpii aleCaliforniei prin Sierra Nevada, lungăde 1.000 (una mie) km, şi cu munţiînalţi, cei mai cunoscuţi sunt Whitney(4575 m), gigantică piramidă degranit, şi Wheeler (3900 m), acoperitde zăpadă tot timpul anului.

Apele „Marelui Bazin” n-auscurgere la mare, se pierd înnenumăratele lacuri. Cel maiimportant este Salt Lake. Altitudinea

mijlocie a „Marelui Bazin” este de1.500 metri, partea centrală fiind ceamai ridicată. La sud, platoul sescoboară spre depresiunea Death

Valley (Valea Morţii, o veche albiede râu ce se întinde pe o lungime de200 km. În unele părţi, Death Valleyare 50 m sub nivelul mării.

Dacă în Yellowstone te uimeanatura, aici te uimeşte voinţa şienergia omenească. Într-un deşert fărăvegetaţie, înconjurat de coline şimunţi, mormonii au reuşit săconstruiască unul din cele maifrumoase, mai primitoare şi mai verzidintre oraşe. Aici am făcut cunoştinţăde aproape cu ceea ce văzusem dinZeppelin: vile construite între grădinifără garduri despărţitoare între ele.Între case şi stradă covoare de iarbă,tăiate de-a lungul trotuarului pietruitşi îngust că abia pot trece doi oamenialături unul de altul. În jurul caselor,

ca şi în lungul străzilor, prin covorulde iarbă, multe flori şi mulţi copaci.Mormonii au construit oraşul pe

coline aflătoare şi n-au nivelatondulaţiunile; le-au folosit artistic pentru a da mai multă variaţie şifarmec lui Salt Lake City. Centrulcroit regulat seamănă cu orice alt oraşmare, uniformitatea lui nu te reţine.La ora şase seara, întâlneşti puţinălume în centru, mormonii fiind îndrum spre căminele dragi, situate încartierele de vile, în mijlocul florilor

şi al verdeţii, acolo unde ochiul îţieste desfătat şi sufletul mulţumit.Mormonii uimesc cum au reuşit să

creeze un asemenea oraş într-o naturăneprielnică, cu veri tropicale şi cuierni geroase. Pentru a da de apă potabilă, mormonii au săpat puţuriarteziene, iar pentru a transformadeşertul într-un teren fertil, au făcutirigaţii din belşug. Au exploatat, deasemenea, mine de aur, argint, cupruetc. În apropiere de Salt Lake City,am vizitat mina de cupru din

Bingham Canyon, construită lasuprafaţă în terase mari, parcă ar fifost o arenă uriaşă.

În centrul oraşului, se află ogrădină, mărginită de patru străzi, înmijlocul ei s-a construit „TempleBlock” (Locul sfânt al mormonilor).Îndată ce ai depăşit poarta grădinii, nuţi se îngăduie să fumezi. Te afli într-un loc ce trebuie respecat. Cea maiimpunătoare grădină din Salt LakeCity este templul din această grădină.Pe templu se află o statuie simbolică,

ce îl întruchipează pe îngerul Moroni,suflând din trompetă şi vestindEvanghelia Mormonă naţiunilor de pe pământ.

Primul Guvernator al Utahului,Bingham Young, a spus celor care-lîmpiedicau să rămână în acest deşert:„Aici vom construi TemplulDumnezeului nostru”. Temelia a fost pusă de Bingham Young, construcţiaînsă s-a terminat abia după 40 de ani. Numai mormonii intră în templu,străinii n-au voie nici să-l viziteze.

Mormonii sunt foarte muzicali.Lângă Templu au o sală imensă pentru concert, numită Tabernaclu,acolo sunt primiţi şi străinii.Tabernaclul are 76 m lungime, 46 mlăţime şi 21 m înălţime. Acoperişullui, în formă elipsoidală, seamănă cucarapacea unei broaşte ţestoase şi estesusţinut la exterior de 44 stâlpi de piatră. Te miri cum acest uriaş plafon

nu are stâlp de susţinere în interior.Concertele pot fi ascultate dedouăsprezece mii de persoane, optmii stau pe scaune, iar restul în picioare. Marea orgă posedă 2648tuburi.

Am avut norocul să iau parte la unconcert în Tabernaclu. În viaţa mea n-am auzit o orgă cu o sonoritate maiclară şi mai fină. O muzicădumnezeiască plutea în aer. Se spunecă Adelina Patti, ca şi alţi mari artişti,după ce a cântat în Tabernaclu, a

exclamat cu entuziasm: „nicăieri nuam cântat cu atâta plăcere, acusticaaici este perfectă!”

Pentru a da o idee de cum îşialcătuiesc programele, numesc laîntâmplare câteva dintre bucăţile ceam auzit acolo: Fuga G minor, deBach, Russian Boatmens Song of tgeRiver Volga (Cântecul Volgăi),Favorite „Mormon Hymn” High of the Mountain Top (un imn mormon).

Acest Hymn se cântă la toateconcertele.

În grădina „Temple Block” se maigăseşte şi un muzeu, iar alături demuzeu vezi păstrată cea dintâi căsuţăconstruită de mormoni în acest oraş.Căsuţa este foarte impresionantă prinmicimea şi simplitatea ei.

Tot în grădină, nu departe demuzeu, se înalţă un monument cu doi pescăruşi, în amintirea pescăruşilor care au scăpat de moarte pe mormoni,omorând lăcustele ce le distrugeaurecolta între 1848 – 1849. De atunci, pescăruşii sunt ocrotiţi în Utah de o

lege specială. ELENA BRAN(Ediţie îngrijită de M.N.Rusu)

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


78

Auzisem mai de mult despre oclădire dintr-un vechi cartier din Vie-na care merită a fi vizitată pentru fru-

museţea ei decorativă. Aveam prea puţine informaţii atât despre artistulcreator cât şi despre locul în care seafla. Curiozitatea îmi dăduse imboldsă pornesc în căutarea „Muzeului în plină natură”, aşa cum mulţi vizitatorimi-l descriseră. Când fusesem în Spa-nia am vizitat mai întâi clădirile şi parcul create de marele GAUDI. Mu-nicipalitatea şi agenţiile de turism autras foloase de pe urma acestui artist.

Să fie clădirea vieneză a lui Hun-dertwasser un astfel de punct de

atracţie!? Înarmat cu o hartă turisticăa Vienei, am pornit în căutarea opereiartistice.

Străzile lungi, brăzdate de clădirisolide, cu faţade asemănătoare, avândacel stil clasic-imperial, de un cenuşiumurdar, căci patina anilor îşi lăsaseamprenta asupra tuturor.

Ajunsesem, destul de obosit, îndreptul unei staţii de tramvai. Ici, coloapărea câte o gospodină trăgând dupăea un cărucior cu alimente. Tramvaiulopri în dreptul meu. Vatmanul des-

chise uşa larg. – Tramvaiul e spre direcţia... Nici nu apucasem să termin fra-

za, când amabilul conductor mi-o luăînainte:

– Trei staţii şi numaidecât eHundertwasser.

Tramvaiul 4 opri. Vatmanul des-chise uşa, iar apoi îmi făcu semn s-o pornesc pe o stradă laterală. Priveamdin nou acele imense clădiri. Storurileerau trase în dreptul ferestrelor. Por-ţile largi de fier forjat, colorate toate

în maro, erau zăvorâte. Nimeni nu ie-şea, nimeni nu intra. Păşeam încet,fără a mă grăbi câtuşi de puţin. După3-400 de metri am început să zăresc oavalanşă de oameni... o adevărată re-vărsare de corpuri omeneşti care aler-gau de colo-colo; de pe un trotuar pealtul, ba chiar se opreau în mijloculstrăzii. M-am amestecat cu mulţimeafără de sfârşit şi care din clipă în clipăcreştea, încât nu am găsit măcar uncentimetru de trotuar liber.

Întretăierea străzilor, care avea o

apreciabilă lăţime, se umpluse şi ea.Mă postasem şi eu la încrucişareadintre cele două străzi Lowengasse cuKegelgasse. Din acest colţ privirea

______________________________ luneca peste clădirea din districtul 3al Vienei, denumit Wiener Gemeinde.Mi-am îndreptat obiectivul aparatuluifoto către ferestrele multicolore.

Artistul a dat o înfăţişare acesteiimense clădiri în aşa fel încât părea parte integrantă din natură. Mai mult,ansamblul de clădiri ce o înconjoară,amorful lor static prind viaţă şi ele.Frumuseţea Casei Hundertwasser e

copleşitoare! Artistul a avut grijă ca pe lângă elementele naturale să îm- podobească clădirea cu nenumărateornamentaţii tradiţionale imperiale.Coloritul e viu. Fiecare dreptunghi ecompus din două ferestre şi o uşă,care sunt încadrate în culori diferite:albastru, galben-portocaliu, bleu sauroz. Însuşi acest joc de culori, strălu-citor armonizat, atrage atenţia privi-torilor indiferent de unghiul din caresunt privite. Culorile alese se armo-nizează cu chenarul uşilor şi al fe-

restrelor, lăsând impresia că artistul avrut să determine, în felul acesta,caracteristica familiilor din fiecareapartament.

În 1997, a terminat prima fază aîmpodobirii coloristice a faţadelor.După un an, are loc la Viena unCongres în care s-a pus problemagăsirii unor modele originale.

Ideea lui Hundertwasser a fostacceptată de Congres. Apoi i s-aufăcut propuneri pentru o colaborarecu diverşi ingineri şi arhitecţi. Hun-

dertwasser l-a acceptat pe ing. Peter Pelican. În 1985, planul arhitectural-decorativ a fost terminat şi acceptat,conţinând locul exact al pietrelor şi alcărămizilor care vor rămâne desco- perite. În 1986, partea centrală a fostterminată. Din primele zile, clădirea atrezit un interes deosebit. Chiar în primul an au sosit peste 70000 devizitatori. Arhitecţi, pictori, sculptoridin întreaga lume au venit să viziteze„Muzeul în plină natură Hundert-wasser”.

Fridensreich Hundertwasser s-anăscut în 1928, la Viena, şi se numeaFridrich Stowasser. El e fiul unei e-vreice şi de aceea a avut de suferit în

perioada celui de al Doilea RăzboiMondial.

Încă din tinereţe l-a cuprins pasiunea de a picta natura. Aceasta afost piatra de temelie pentru viitoareasa carieră. Năzuinţa sa a fost de aduce o viaţă în plină natură. Odată cumaturizarea sa, după ce a absolvitAcademia de arte frumoase, în 1948,a plecat să viziteze Europa. Pentruînceput pleacă la Toscana şi în Franţa.La Paris realizează o serie de pânze pe care le semnează Z.B., sau Dun-kenblunt, Regentag.

Interesul pentru natură îl de-termină să plece în Noua Zeelandă.Aici îşi dezvoltă talentul şi îşi îmbo-găţeşte cunoştinţele. Noua Zeelandăva fi pentru el o a doua casă. Fre-densreich Hundertwasser se face cu-

noscut pretutindeni în lume, ca unadin figurile artistice apreciate, căci sedovedeşte a fi un talent multilateral: pictor, arhitect, ecolog.

Propunerile sale făcute municipa-lităţii Viena, de a crea o astfel de clă-dire, sunt acceptate imediat, în pofidaunei minorităţi care susţine că planu-rile pictorului sunt asemănătoare cuacelea ale spaniolului Antonio Gaudi.Majoritatea consideră că e o creaţie, o„oază de culori armonioase”.

Intrările în clădire, casa scării

sunt însoţite de picturi armonioasespulberând cenuşiul conservator. Omică parte din faţadă, Hundertwasser o lasă în culorile ei originale pentruca publicul să-şi dea seama de dife-renţa existentă. După părerea artis-tului, clădirile se pot diferenţia nudupă ziduri, ci mai întâi după ferestre.De aceea, creează 13 tipuri de feres-tre, diferenţiate prin mărime, formă şiculori. Ferestrele au fost mărginite de pietre, ceramică colorată.

Fridensreich Hundertwasser este

de părere că locatarii imobiluluitrebuie să aibă în faţa lor, necontenit,o privelişte naturală cu ramuri decopaci, flori multicolore. Acest principiu l-a călăuzit atunci când aîmpodobit faţada cu ramuri de fag,liliac, castani. Pe acoperiş se potobserva vaze enorme din sticlă diverscolorată din care se revarsă buchetede verdeaţă.

Cele trei terase mari, la care auacces doar locatarii, sunt invadate deflori multicolore, depinde de sezon, şi

care împrăştie un parfum tulburător.PAUL LEIBOVICI(Continuare în pagina 79)

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


79

(1920-1984)

L-am cunoscut pe George Rafael şi pe soţia lui, pe care o admiram grozav,

actriţa Ileana Predescu, prin anii ’60, laCasa de Creaţie de la Bran, unde eramcu mama mea. Ea avea acces acolofiind critic de artă. Tot acolo mi-aducaminte că am cunoscut-o şi pelegendara Marioara Voiculescu, careatunci era deja foarte în vârstă. Eutocmai terminasem Facultatea deChimie, eram „om de ştiinţă”, dar măsimţeam bine în compania oamenilor deartă şi m-am împrietenit cu mulţi dintreei. Cred că aveam o naivitate şi ocandoare a „nemeseriaşului” în artă,

care-i fermeca şi-i apropia de mine peadevăraţii artişti.Mi-aduc aminte că, într-o după

amiază de sfârşit de vară, am văzut-o peMarioara Voiculescu stând în curte pe o bancă la umbră. M-am aşezat lângă eaşi i-am pus întrebarea care mă frământa pe mine de multă vreme: „Cum se facecă unui actor nu-i e jenă să recite şi săse mişte în faţa atâtor oameni? MarioaraVoiculescu s-a uitat lung la mine, mi-azâmbit binevoitor şi mi-a spus: „faptulcă mi-ai pus întrebarea asta e dovada cătu, fetiţo, n-o să ajungi niciodată

actriţă!”Acolo, la Bran, i-am cunoscut şi pe

George Rafael şi Ileana Predescu şi ne-am împrietenit. Ei locuiau la Bucureşti, pe strada Dionisie Lupu, foarte aproapede Institutul de Petrol şi Gaze, undefusesem eu repartizată ca asistentă dupăterminarea facultăţii, drept caremergeam deseori la ei în vizită, fie în pauze, fie după terminarea programului.

Am fost impresionată de mărturisirealui Ştefan Iordache despre GeorgeRafael din cartea „Regele Scamator Ştefan Iordache”, de LudmilaPatlajonglu, apărută la Editura Nemiraîn 2004. Ştefan Iordache l-a iubit si preţuit toată viaţa pe George Rafael, l-aconsiderat profesorul lui şi, în descri-erea lui Ştefan Iordache, l-am recu-noscut pe George Rafael, pe care l-amcunoscut şi eu: un om cultivat, cu unumor rafinat, dar cu o mare şi adâncătristeţe.

Când mergeam la ei în vizită, Ileanaîşi vedea de treburile ei prin casă, iar elîmi punea un disc de muzică clasică, seaşeza pe un fotoliu şi rămânea tăcut, cu

lacrimi în ochi. Îmi spunea că frumosultrebuie ascultat în linişte, fără vorbe,fără gesturi, fără artificii. Se uita cu bunăvoinţă şi blândeţe la mine, avea

________________________________ aerul să-mi invidieze tinereţea, dar îi părea bine că şi mie-mi plăcea muzica.Mi-aduc aminte de audiţia concertelor grossi op 6 de Haendel. Ileana era ca o balerină, plutea graţios şi silenţios princasă, Rafael (aşa-i spuneam) şi cu mineascultam îngânduraţi discul.

Când era frumos afară, mergeamuneori împreună la piaţa Amzei, deunde îşi cumpăra miere de salcâm.Odată i-am scris o „scrisoare” cuimpresiile mele despre o astfel de plimbare. După câteva zile, l-amîntrebat dacă i-a plăcut scrisoarea mea.

M-a privit cu blândeţea şi bonomia luiobişnuită şi, zâmbind, mi-a spus:„Fetiţo, Ileana şi cu mine am cititscrisoarea ta şi amândoi am ajuns laaceeaşi concluzie: ce ai scris tu nu escrisoare, e literatură”.

M-am supărat foc. Cum adică nu era„scrisoare”? Tot ce pusesem pe hârtieera povestirea faptelor aşa cum se petrecuseră, nimic nu era „inventat”. Pevremea aceea aveam ideea că literaturae „ceva inventat” (zis şi „minciună”, euconfundând pe atunci „minciuna” cu„ficţiunea”) şi m-am simţit profund

jignită de cuvintele lui.Mult mai târziu, am înţeles că George

Rafael îmi făcuse de fapt uncompliment, referindu-se la eventualultalent literar pe care îl aveam.

Pe Ileana o admiram, dar n-am avutniciodată curajul să i-o mărturisesc, măfâstâceam în prezenţa ei. De Rafael însăm-am putut apropia, era un om cald şi bun.

Dar, cum a remarcat şi ŞtefanIordache, era un om bântuit denesiguranţe şi tristeţi.

Pe 10 februarie, era ziua lui denaştere. S-a stins mult prea devreme,lăsând în urma lui amintiri de neuitat.

VERONICA PAVEL LERNER

O OAZĂ DENUMITĂ..

(Urmare din pagina 78)

Terase, mult mai mici, aparţinfiecărui apartament. Clădirea esteînconjurată de spaţii verzi, cunenumărate flori de câmp.

La toată această bogată vegetaţiese pot adăuga şi „Grădinile solare” pentru ca membrii de familie dincadrul clădirii să-şi petreacă timpulliber în condiţii solare, chiar în afarasezonului de vară. De asemenea, pentru a păstra un aer proaspăt,răcoritor, a creat posibilitateaschimbului de aer şi păstrării uneiatmosfere curate, sănătoase.

Nu numai la parter, dar de laînălţimea acoperişului şi apoi

parcurgând etajele, totul e împresuratcu statuete, sculpturi, coloane a căror forme rotunde sunt diversificate.Vizitatorii sunt impresionaţi de acestansamblu de o mare diversitate şi caretotuşi pare a fi un tot unitar binechibzuit.

Elementele de care scriam maisus nu rămân doar pentru exterior, ciele se continuă în bucătării, holuri şichiar... la toaletă. Desigur, turiştii nu pot vizita interioarele. Bucătăriile nusunt prea mari, dar sunt confortabile,

iar aparatura electrică e în aşa fel plasată, încât gospodina să aibă totulla îndemână. Pereţii şi podeaua suntdin ceramică. Geamul e înconjurat deo creangă verde care se continuă pedeasupra uşorului răspândind frunzele pe pereţi (tot acest ansamblu e dinceramică). Toaleta e o grădină înminiatură (de ceramică multicoloră).

Vizavi de „Hundertwasser-Haus”se găseşte un mic ansamblucomercial, „Village”, destinatturiştilor. Magazine miniatură cu

produse de ceramică, sticlă şi galeriiîn care găseşti reproduceri după operalui Hundertwaser în exclusivitate.

Acest ansamblu arhitectonicţâşneşte ca o „oază” în mijlocul unuicartier cenuşiu, imperial şi plin derelicve care amintesc de ImperiulAustriac.

P.S. Numai după câteva zile de la

reîntoarcerea mea de la Viena, undeam participat la o „Şedinţă'” a

forumului muzeelor în natură, am plăcerea de a vă scrie această cronică.

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


80

Joc

De mică, am visat să merg pe valul apei înspumat, S-adun în ochi mişcarea lui şireflectarea cerului, Să simt răcoare-i la picioare, Să simt că-ntregul corp mă doare. Şi într-o zi… Priveam la droaia de copii carecântau voios, săreau Şi pietricele zvârlite departe, pe mal adunau Erau zeci, sute şi mii şi albe şi negre, maro, cenuşii, Dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere Venind de departe, vorbind de alteere.

*** M-am aplecat şi-am strâns şi eu… Le-am aşezat chiar la uscat, Le-am ridicat şi m-am jucat Zvârlind în sus pe rând, mereu, Una, două, trei, patru…dar au picat Din nou în praf. S-au murdărit! Şi-atunci iarăşi am pornit Pe prundul aspru să găsesc Doar pietre albe, negre, maro şicenuşii…

***

Trecut-au anii…Te-ntâlnii pe malul apei argintii Eram ca doi îndrăgostiţi, ce-nlănţuiţi Mergeam încet, călcând uşor, Nisipul ridicând în zbor, Dar, deodată, am simţit intrând întălpi prundişul galben-cenuşiu, Şi am strigat, ca şi atunci când pietricele azvârleam În apa în care mă scăldam; Înnebunită am ţipat: Sunteţi aici? Num-aţi uitat?

…………………………………………… Le-am strâns apoi pe toate-n mâini albe şi negre, maro şi cenuşii, Dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere, Venind de departe, vorbind de alteere.

*** Strângeam, strângeam şi trupul mi-l simţeam Plin de fiori şi de durere… Dar nu ţipam; ci iar strângeam,

Mai tare, tot mai tare vream…

*** Şi sângele simţeam că-mi fierbe,

Ceream ceva şi nu ştiam Că-n mâini s-a plămădit durere şi plăcere,

Şi pietrele-mi intrau în piele iar sângele curgea şuvoi… Iar mâinile lipsite de viaţă şi moi se desfăcură încet, pe rând, ca şi o vorbă dintr-un gând. Pe degete, sângele-mi făcuse inele iar ele, sfintele pietricele,

_____________________________ Dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere Venind de departe, vorbind de alteere, Nu mai erau: albe, negre, maro,

cenuşii Ci roşu aprins, cu pete aurii Şi-n mâini parcă aveam zeci, sute, făclii.

***Pioasă, genunchii i-am pus pe pământŞi ochii şi faţa şi gura-mi rosteau încuvânt„Ce-amarnică-i truda!…Dar, iar am plecat pe malul apeiînspumatPietricele s-adun: albe şi negre, maro,cenuşiiSă le dau strălucirea, să le fac roşii-aurii….

Nostalgie

Ea trece pe stradă făcând paşii micişi simte în ceafă, în spate, pe-obraz, privirile celor ce grav o condamnă:„ Păr verde?!…Păr verde?!…s-aude ecoul.

Ea merge înainte – şi vântul pribeag îi mângâie părul…

„ – Ce verde închis!?…E pădurea?!uimit îşi pune-ntrebarea..Iar fata, încet, îi şopteşte:

„ – Pădurea e-n sufletul meu, mi-e dor de pădure şi nu pot să o văd, şi numai suflarea ta ştie să mângâie, Pădurea din părul meu.”

Inima mea

În inima mea,sălăşluieşte un petic de cer şi un pumn de pământ…

Pentru a-mi proteja inima,de buruieni omeneşti,

Desţelenesc pământul cu eclatacarului mic,

pentru a afla în adâncuriMisterele Eleusine,Ce le ascund apoi fericită,

în al meu petic de cer.

Chemarea mărului

Creanga îmi este prea încărcată de flori.

Vreau să le dăruiesc, să simt fiori.

Să-mi salte trupu-mi prea lemnos, în faţa visului frumos

Acelor ce cuprinşi de dor, cu şoapte dulci îşi spun ce vor…

Să se-mplinească-n viaţa lor.

Şi-atunci îi chem: „Veniţi cu toţi la umbra mea – Parfum de măr şi flori de nea, Sfinţi-va gândul, dragostea, Şi taina ce se-ascunde-n ea!”

Zefirul

Zefirul mi-aduse pe aripă,Un gând de iubire stingher – Timid, el se arată o clipăÎn blânda lumină, pe cer.Şi, vântul se plimbă prin păru-mi…

M-atinge cu pasu-i uşor,Mă-ntreabă:

„ – Cui vrei să te dărui, Cu-atâta iubire şi dor ?”

Ş-atunci, murmure sfinte, curate – Buzele-mi calde-ţi şopteau Regretul, că nu eşti aproape, Spunându-ţi mereu…

că te vreau! EMILIA ŢUŢUIANUDOSPINESCU

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


81

Plastica

De la o mare distanță geografică,de la un punct cardinal vestic spre un punct cardinal estic, mă situez cu puterea gândului tot mai aproape spre

evenimentul aniversării celor 110 anide la nașterea maestrului IonIrimescu, un spirit universal care a„construit” în orașul Fălticeni faruriiluminatoare prin opera sa aflată înfrumosul edificiu al Muzeului ce-i poartă numele. Iluminări beneficeLocului, Spațiului care l-a ales pemaestrul Ion Irimescu ca punct dereferință al artelor contemporaneromânești. Artistul a ales Locul șiLocul l-a ales pe El. Locul îneternitate prin comunicarea cu lumea.

Este un privilegiu rar întâmplat subsemnul destinului artistic care prilejuiește predecesorilor necesitateainserției viziunii valorilor ca forță spi-rituală exemplificatoare, ca identitateindividuală sau colectivă. Timpul În-

Dumnezeit a lucrat în favoarea actuluiartistic ca fenomenologie culturală înzona Bucovinei. Muzeul „IonIrimescu” este viu și este „imaginar”în sensul înțeles de Andre Malrauxnotificând valorile „la vârf”.

Coabitarea artistului o vreme cu propria sa operă aflată într-un lăcaș

fără asemănare a fost supremul idealîmplinit al autorului. O perfecțiune asistemului individual de valori defi-nitiv cucerit, localizat în Fălticeni,orașul discret-ocrotitor, dar deschis și

penetrant. De aceea, comemorarea ce-lor 110 ani de la nașterea sculptoru-lui e o provocare asupra timpului ire-versibil care în mișcarea lui spațialăoferă garanția că arta e mereu vie, ar-tistul e viu doar corporalitatea perisa- bilă își asumă un repaos, o tăcere fărăacces la Marele viitor. Marele viitor eopera de artă care capătă noi valențe pentru că este împărtășită. Împărtășitălumii întregi de acolo, de la Muzeulde Artă „Ion Irimescu” din Fălticeni.

Prof.univ. dr.SUZANA FÂNTÂNARIU-BAIA

artist vizualOfer cu emoție două cărți biblioteciiMuzeului de Artă „Ion Irimescu”elenumindu-se astfel :Suzana Fântânariu, „Xilogravura-matricestilistică.Re-scrieri sau Cronicile vremii”ed. „Brumar” 2009, Timișoara

Suzana Fântânariu,” Spațiu și semn, odialectică a devenirii imaginii între planeitate și obiect”, ed. „Brumar”, 2007,Timișoara

__________________________________________________________________________________________________________________________

Literatură şi film

În anul 1770, Goethe face studii dedrept la Strassburg. Herder îi influen-ţează profund viziunea despre poezie,dar şi despre vechile legende. Înmarea catedrală a oraşului, facedescoperirea evului mediu germanic.De aici se ridică figura lui Faust.Începută în anii tinereţii, opera Faust a fost terminată în 1832, cu câtevaluni înainte de moartea autorului.

Faust este bătrân şi doreştecunoaşterea. După o plimbare cuWagner, îl întâlneşte pe Mefisto.

Urmează scena pactului care prevedeluarea în stăpânire a sufletului luiFaust de către Mefisto, în momentulîn care acesta îi va procura lui Faust ofericire incredibilă.

Regizorii (de teatru sau de film) aufost mereu fascinaţi de mitul faustic.Acum doi ani, am plecat la Sibiu săvăd montarea lui Purcărete, în care joacă Ilie Gheorghe şi Ofelia Popii.Pur şi simplu am fost „inclus” în Noaptea Valpurgiei, alături de ceilalţispectatori. Am traversat sala, apoi

scena şi am ajuns într-un spaţiumirific şi terifiant – în acelaşi timp.De parcă era hruba imensă secretă alui Mefisto.

În 1926, Murnau realizează filmul Faust, cu influenţe picturale expre-sioniste, într-o unitate mistică, în carenimic nu e lăsat la întâmplare. Nuuităm că René Clair îl distribuie peMichel Simon în rolul lui Mefisto din

filmul Frumuseţea diavolului (1949).Interesantă scena în care Henri îi cerelui Mefisto să-i arate viitorul într-ooglindă barocă, iar acolo el vede – deodată – distrugerea Pământului.

Romanul Margareta nopţii al luiPierre Mac Orlan a fost ecranizat în1956 de Claude Autant – Lara, cuMichèle Morgan. Tot despre vechealegendă a lui Faust...

În 2011, la Veneţia, filmul Faust deAlexander Sokurov a primit Leul deAur (în 2012, acelaşi premiu a revenit

filmului Pieta de Kim-Ki-Duk). Joacăîn film Johannes Zeiler, Anton Ada-sinskiy, Hanna Schygulla. Bineînţe-les, o reinterpretare a mitului. AiciFaust e un gânditor, un rebel, dar şiun om condus de impulsuri. Pentrufilm, Sokurov s-a inspirat din picturagermană (Albrecht Altdorfer şi CarlSpitzweg). Pentru imagine a apelat laBruno Delbonnel (vezi filmul Amé-lie). Astfel că regizorul şi-a terminat proiectul tetralogiei ( Moloch, Taurul ,Soarele, Faust ) despre Lenin, Hitler,

Hirohito şi Faust. Personal, am văzutcelelalte filme ale lui Sokurov: Mama şi fiul şi Arcul rusesc. Nu voi fiipocrit şi voi spune că Faust m-a

contrariat. Nu m-a dat gata. Premiulde la Veneţia e dat de pe valurileelitismului. Şi totuşi...! Spre final, amavut revelaţii inedite. Oare ce m-aenervat? Lungul periplu prin sceneanoste? Verbiajul dialogurilor? Sen-

zaţia de contrafăcut? Decor impecabil, actori geniali, atmosferă picturală,însă demonstraţia trenează. Apoi amfost răsplătit prin câteva scene: câiniice năvălesc spre sicriu, la înmor-mântarea lui Valentin; spargereaeprubetei cu acel homunculus. Credcă mi-a plăcut şi pământul de sare dinfinal, cu fuga lui Faust. Poate şifierberea tarkovskiană a buclei deapă.

Faust hotărăşte să acţioneze, sălocuiască pe „liberă câmpie” cu

poporul liber:„Acelei clipe aş putea să-i spun,

întâia oară:Rămâi, că eşti atâta de frumoasă!”Am citat din traducerea lui Lucian

Blaga (Editura pentru literatură,1968). Câte nume celebre legate demitul faustic! Degeaba strigă Mefistoîn filmul lui Sokurov: „Încetează sămai speri şi trăieşte!”. Adică... pur şisimplu o viaţă la întâmplare, fărăsperanţa care modelează curgerea?Care au fost ultimele cuvinte ale lui

Goethe în 22 martie 1832? „Maimultă lumină!”

ALEXANDRU JURCAN

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


82

ÎN LUNA MARTIE

Avem în jur lumină, soareSi tril de păsări călătoareSi câte flori sunt pe câmpiiCam tot atâtea datorii!

PASTEL DE PRIMĂVARĂFrunza înverzeşte-n luncă,Zilele-s tot mai senine,Ies ţăranii toţi la muncă… Nu la noi, prin ţări străine.

E PRIMĂVARĂ!

Fug acum că ziua-i mare:Iezii după căprioare,Puii după buburuzeŞi poeţii după muze.

LA ŢARĂ

Mieii zburdă iar prin sat,Umblă-n flori albinele,Ies ţăranii la aratŞi la gard, vecinele.

STRIGĂTE DE PRIMĂVARĂ

Pe plaiul mioritic sfântSe auzea: Noi vrem pământ!Pe-acelaşi plai, de ani şi ani,

Pământul geme. Vrea ţărani.

COSTUL LUCRĂRILOR AGRICOLE

Ţăranii sunt destoinici pe la noiŞi-s primitori, o bună gazdă,Primit-au şi pământul înapoi…Dar nu şi ce să pună-n brazdă.

VIAŢA LA ŢARĂ

Când sunt iar miei şi-i primăvară,Când păsările cântă-n cor,Exclami: Ce bine e la ţară!...E bine ca vizitator.

GÂND DE 1 MARTIE

Pe cer când nu e niciun nor Şi pomii-s gata de-nflorire,Să împletim un mărţişor,Uitând de orişice scumpire!

De la guvern, pensionarilor de 1Martie

Primiţi în dar o viorea,Un tril, un susur de izvor,Un răsărit, primiţi o stea…Şi-n loc de bani, un mărţişor!

CRONICĂ DE MARTIE

Dispare-a frigului fior,Pe iarba crudă zburdă mieii,Vin berzele la cuibul lor

Şi perceptorii-n sat, ca leii!*****

COMPORTAMENTSINUSOIDAL

Aşa cum fiecare poateUrgiilor le facem faţăPe ger, caniculă ori ceaţăCăci Bunul Dumnezeu e-n toate.

Ne fie viaţa o dulceaţă,

Dând binelui întâietate,Aşa cum fiecare poateUrgiilor le facem faţă.

Dar de o vreme, din păcate,E câte-o fire pizmăreaţăCe te tot perie pe faţă,Şi-apoi te muşcă pe la spate…

Aşa cum fiecare poate.

BUNĂSTARE ŞI GREŞEALĂ

Pe-aceste plaiuri carpatine,Mănâncă-n voie azi flămândul,Se-nzdrăveneşte şi plăpândul,Căci loc e pentru orişicine.

Dar buni să fim cum este blândul,Să ne purtăm cum se cuvine;Pe-aceste plaiuri carpatine,Mănâncă-n voie azi flămândul.

Iar eu Îţi spun, venind spre Tine:O, Doamne, mor, îmi vine rândul,Mă iartă, am greşit cu gândul,

Gândeam că o s-o duc mai bine…

Pe-aceste plaiuri carpatine.

E PRIMĂVARĂ IAR

Plugul intră pe ogor,Mieii zburdă pe tăpşan,Barza-şi caută de zor Iazul părăsit de-un an.

Totul e superb sub soare,Armonie-i pe alei,Muza mea strălucitoareMândră e că sunt a ei,Ah, de ce n-am vieţi vreo trei!

Numai una am şi-mi place,Anii buni i-aş pune-n sân,Însă nu ştiu cum se face,Toţi cei grei pe loc rămân.

Stai pe loc tu vârsta-a douaCu elanul tineresc,

Nu te trece precum rouaDă-mi răgaz să mai iubesc!

Vârsta-a treia vreau să fieCu iubire şi cu dor,Să mă-nec în veşniciePrin satiră şi umor.

VASILE LARCO

Caricaturi deDumitru Ştefănescu

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


83

Curier

VATRA VECHE (în general). În contextulrevistelor care apar în marile oraşe aleRomâniei şi chiar în cele mai mici, unde pânămai ieri nu se întâmpla nimic, un loc aparte îlocupă Vatra veche de la Tg. Mureş, regizată şidirijată de confratele nostru ardelean, NicolaeBăciuţ. Scriitor cu o personalitate poetică şi publicistică bine conturată şi stabilită, N.Băciuţ a avut ideea rarissimă de a transforma orevistă lunară într-un “forum “ al democraţieiculturale, literare, artistice şi publicistice încare sunt invitaţi să se prezinte la “tribună” şisă-şi expună ideile, credinţele estetice şiistorice exponenţi din toate generaţiileRomâniei de astăzi. Fireşte că, director deopinie cum se arată a fi Nicolae Băciuţ, elanalizează şi selecţionează textele primite în

funcţie de exigenţele şi urgenţele revistei, dar le şi îmbogăţeşte cu ilustraţii şi reproduceri din pictura şi sculptura unor artişti mai puţin prezentaţi de către mass media zilei. Astfel,revista Vatra veche se înfăţişează şi ca unfascinant album de artă contemporanăromânească. Un exemplu în acest sens îlamintesc a fi numărul din revistă dedicat unuiimportant lutier din Ardeal, Vasile Gliga, în acărui prezentare, ilustrare şi punere în pagină N. Băciuţ se dezvăluie şi ca un temerar reporter în căutare de subiecte culturale inedite, şi de ale pune în circulaţie naţională şi internaţională. Nu intenţionez aici să inventariez toatematerialele interesante, unele fascinante, cumeste serialul cu “Zeppelinul spre America”, ce

pot fi întâlnite în colecţia de ieri şi de azi arevistei, ci vreau să subliniez doar faptul călectura revistei Vatra veche oferă cititoruluisatisfacţii intelectuale deosebite, având subochi o hartă mare a energiei creatoare din cele patru puncte cardinale ale ţării. Poate că, fărăexagerare, centrul acestora să fie, să devină,oraşul Tg. Mureş. Excelsior!

M.N.Rusu(Lumină lină, nr. 1/2013, New York)

Vatra veche la numărul 50Lunar de cultură “Vatra veche” a ajuns la

numărul 50, pe februarie 2013. Redactorul-şef Nicolae Băciuţ a reuşit în aceste ediţii săcontureze o lume în care literatura îşi spune

cuvântul. Ilustraţia numărului de sărbătoareeste semnată de Elena Boariu. “Poezia satului,satul poeziei” este editorialul semnat de Nicolae Băciuţ, iar Dumitru Velea vorbeştedespre Mihai Eminescu - geniul naţional al poporului român. Emil Cioran şi portretulgeneraţiei ’27 sunt prezentate de Alina DianaFlitan. Judeţul nostru (Bistriţa-Năsăud, n.n.)este present prin texte semnate de ValentinMarica, Jeniţa Naidin, Melania Cuc, CleopatraLorinţiu.

Publicaţia ajunsă în ceas aniversar este unadintre cele mai consecvente reviste, publicândmateriale înscrise pe linia literaturii de calitate.Răsunetul, 28 ianuarie 2013

Mulțumesc pentru revistă, un număr reușit,literatura e un loc pentru cei însetați de frumos.Am postat revistă Vatra Veche nr. 2/2013 pe blog, este citită și căutată. Mulțumesc și pentrutextele trimise și înserate în revistă, am căutat

să pun suflet în ele. Revista este importantă în peisajul lieterar actual prin valolarea ei și prinvaloarea celor care scriu. Iarna e mai frumoasă

cu aceste cuvinte publicate de revistă! Iar vremurile mai suportabile!C. Stancu

Stimate domnule Nicolae Băciuţ,„Vatra veche” rămâne în continuare una din

cele mai bune publicaţii din istoria preseiliterare şi culturale româneşti. Sunt bucuros şionorat de atenţia consecventă pe care redacţiarevistei „Vatra veche” şi Dumneavoastră personal o acordaţi scrisului meu.

Ultimul număr pe care l-am primit mi se pare, datorită problemelor pe care le evocă şisemnatarilor, mai bun decât altele.

Vă doresc din toată inima putere de lucru şinoi izbânzi în lucrarea de imensă răspundere pe

care o realizaţi ca scriitor şi redactor-şef derevistă în serviciul valorilor nemuritoare aleculturii române.

Al Domniei Voastre,Cu admiraţie, Devotat,

Mihail Diaconescu

Bună Nicule,Mi-a făcut plăcere să văd revista, am observatce splendid arată desenele Elenei, fără nicioîndoială se va bucura, e o mare artistă, preamodestă și prea retrasă.Până una alta voi scrie ceva pentru numărul

cu Nichita și îți voi trimite în timp util !Am avut probleme la TVR, după cum îți poți

imagina....și altele, de care nu îmi prea face

plăcere să vorbesc, așa că nu am avut timp șimai ales starea necesară să îți citesc cartea, dar o voi face sper cât mai repede, chiar în acestweek end, sper ,mai liniștit față de toateturbulențele prin care am trecut de curând.oricum multe felicitări din toată inima.

Cu drag,Cleo

Vatra veche 2 se poate ci ti şi accesând siteulhttp://cititordeproza.ning.com/forum/topics/revista-vatra-veche-nr-2-2013

D-le Băciuţ Nicolae,La dispoziţia pe care mi-a conferit-o "lectura

plăcută", s-a adăugat bucuria de a-mi vedeanumele scris într-o aşa de importantă revistă!Mă bucur că mai sunt oameni care au timp şide alţii. Pe lângă celelalte... şi asta intră înmenirea scriitorilor! o surpriză pentru

Bîtcă TudoriţaCu stimă!

Stimate domnule Nicolae Băciuţ,Va mulțumesc pentru că de fiecare dată

sosește și la mine PROASPĂTĂ VATRAVECHE și vă marturisesc nestrămutatul meuinteres și deosebită plăcere, așa cum văd căeste primită de toți cei cu dragoste pentrucuvântul frumos și bune spus. Vă doresc în Noul an 2013 să vi se împlinească toatedorințele și VATRA VECHE să se simtă la eaacasă pe întreagă vatră a țării.

Elena Buica - BuniToronto

Mă numesc Bontea Mirela, sunt profesoarăde matematică și director la Școală GimnazialăCrucea și am aflat de la colegii mei (Vleju Ani,Rusu Emilia, Zetu Vasile) că m-ați putea ajutacu publicarea unor poezii. Am în lucru unvolum cu titlul. "Anii de singurătate", din carevă trimit câteva poezii și o poză. Am publicat până acum 5 cărți, toate de specialitate.

Aștept raspundul dumneavoastră prin maildacă sunt bune poeziile sau nu se pot publică.Am mai publicat în "Contemporanul" de Iași șiîn revista “Preocupări didactice” a ISJ Suceava.

Vă mulțumesc pentru înțelegere,Cu stimă,

Prof. Bontea Mirela

Iubite domnule Nicolae Băciuţ,Vă mulţumesc pentru includerea în această

nouă carte a recentului interviu pe care aţi avut bunăvoinţa să mi-l luaţi!

Şi pentru că e vorba despre cărţi, profit deocazie pentru a vă mărturisi plăcerea cu care v-am citit, pe internet, Poemul Phoenix!Sunteţi un poet adevărat şi vă doresc să aveţimereu condeiul la fel de inspirat!Cu prietenie,

Horia Bădescu

Am primit, vă mulţumesc! Ca întotdeauna o

lectură plăcută şi foarte instructivă. Cu stimă,M.B.B.

P.S. De ceva vreme, Liviu Ioan Stoiciu îmitrimite revista "Vatra veche" (trimisă de dvs.,lui, în format electronic).I-am mulţumit şi i-am scris că aş trimite şi eucâte ceva la revista dvs. - dar, cine să bage înseamă, pe unul ca mine, constănţean, ajuns prinBuzău, prin căsătorie!Mi-a zis că merită să încerc, mai ales că ultimamea carte "Liviu Ioan Stoiciu - Poezia şisubteranele ei", 2011 (245 pag.) a fost apreciatăde Filiala USR Dobrogea (al cărui membruUSR sunt) şi premiată cu premiul "Puiu Enache pentru Istorie literară şi eseu".

P.P.S. Vă trimit o schiţă şi patru parodii. Şi,multe salutări din crângul buzoian, vestit şi prin picturile lui Ion Andreiescu.

Tudor Cicu

Domnule Nicolae Băciuţ,Vă mulţumesc din suflet că nu uitaţi să-mitrimiteţi revista Vatra veche !Mulţumesc mult-mult!Cu preţuire eternă,

Georgia Miculescu.

Mulțumesc mult, domnule Nicolae Băciuţ, poate într-un număr viitor să fiu și eu găzduitcu vreo poezie două sau eventual cu epigrame.Felicitări pentru calitatea revistei. Mi-am

permis s-o redirecționez și înspre Chicago, lafiul meu, și înspre Boston, la fiică-mea Laura.Doamne ajută, Cu stimă

Ioan Bândilă Mărceanu→

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


84

A trecut ceva vreme de când paginilerevistei VATRA VECHE mi-au dus cătrecititori versurile sau gânduri despre ele.

Acum, de la umbra fulgilor de nea ce-mimângâie fereastra inimii, trimit o plecăciunedomnească redacţiei acestei nobile Reviste cetrudeşte la promovarea culturii cu aromă desuflet într-un prezent bolnav de indiferenţă şinonvaloare.

Apreciere şi respect!George Baciu

Stimate domnule Băciuţ,Vă mulţumesc mult pentru revista ,,Vatraveche", pe care mi-o trimiteţi cu regularitate şi pe care o lecturez de fiecare dată cu plăcere. Văfelicit pentru standardul înalt pe care îlmenţineţi şi fiindcă suntem încă la început dean, vă doresc sănătate şi un an bun în toate!Cu stimă,

Petru Birău

Mulţumesc pentru seva literară pentru sufletulmeu boem!

Cadar Katalin

Stimate Domnule Nicolae Băciuţ,Vă mulțumesc pentru revistă.Oamenii întotdeauna sunt în așteptare. Eu

nu fac excepție nici în privința articolului,,Literatură și filosofia”, trimis pe adresadumneavoastră, semn din partea mea a uneidorințe de colaborare.

Va rog să primiți urările mele de bine șitoată considerația,

Daniel Mureşan

Aveţi toate salutările buzoienilor mei.Mulţumesc mult. Liviu Ioan Stoiciu aveadreptate să mă adresez dvs cu texte şi, în plus,cu salutările dumnealui. Să mai ştiţi, că pevremea studenţiei, I.P. Bucureşti "Facultatea deEnergetică", am funcţionat o vreme într-un

cenaclu studenţesc, unde citea poezie şiDomniţa Petri. Am scris despre asta pe blogulmeu la postarea cu nr. 285

Sper să ne mai auzim. Am primit de la Liviuşi nr. 2/2013. Încă odată, vă doresc succes întot ce întreprindeţi.

Tudor Cicu Vă mulţumesc foarte mult pentru materialul

trimis! Cu consideraţie,Cătălina Gheorghe

Vă mulţumesc foarte mult şi sincere felicitări,Gh. Buzatu

Stimate d-le Băciuţ,Vă foarte mulțumesc pentru revistă. Încă n-

am deschis-o, dar sunt sigură că are aceeașicalitate că întotdeauna.

Primirea emailului de la dv. m-a bucurat, defapt, îmi doream să primesc nr.2 al VetreiVechi și mă temeam că nu o voi primi, pentrucă nu am putut scrie nimica. Am trecut printr-o perioadă foarte grea, cu un deznodământ trist:săptămâna trecută soțul meu a murit. Suferințalui a încetat, dar nu și a mea.

Voi încerca să revin la scris și să va trimitun material pentru numărul 3 al revistei.

Cu aleasă stimă și cu mulțumiri pentrudelicatețea dv. de a-mi trimite acest număr 2 alrevistei, cu care mă voi delecta zilele viitoare,

Veronica Pavel Lerner Te îmbrîţisez. Îţi multumesc pentru pagina de poezie, ai ramas acelaşi poet generos, căruia eui-am rămas dator. Cu cele mai bune urări,

LISVă mulțumesc mult de semnalarea noului

număr al revistei.Îmi pare rău că nu am mai reușit să scriu

niciun articol, dar sunt foarte ocupată cu niște

proiecte și cu finalizarea tezei mele de doctorat.După ce mă eliberez un pic, o să scriu mai des.Mulțumesc de înțelegere!

Cu stimă,Mirona

Mulțumim, sănătate multă că să puteți săcontinuați!

Ioan Paul Orha,Satu Mare

Duminică, 7 ghenarie 2013: sunt pe recepţie!Mă surprindeţi cu; promptitudinea apariţiilor,cu exactitatea şi „substanţa” crocean-cosmică amaterialelor estetice,... fără „căderea în provincialism”, cu inepuizabile surse naţional-europene, ca de obicei... Mă uimeştecolaborarea distinsei doamne ce-a dăruitculturii valahe monumentala carte despre„Eminescu şi ontologicul abis” (pe care amavut amabilitatea de a mi-o fi trimis dinElveţia, în ciuda cenzurilor poştal-ceauşiste,chiar în anul prim al primei ediţii; pe atunci, înRomânia, pare-se întru laudă-ne, doar eu şirectorul Eugen Todoran aveam în biblioteciimpresionanta lucrare eminescologică; dacă poemul vi l-am trimis e-mail-at, v-aş ruga să-

mi daţi şi mie electronica-i adresă)...Pentru tot, cu mulţumiri călduroase dinauriculele-mi de ianuarie...!

Ion PACHIA-Tatomirescu

Mult stimate domnule Nicolae Băciuţ,Felicitări pentru revistă!Vă trimit spre publicare scrierea din attach.Cu mulțumiri anticipate,

Elena Armenescu

Mi se pare că nu ținem pasul cu revista dvs...uneori o ia înaintea timpului/rilor...Spor la trebi! Şi la revistă!

Carmen Gheorghe,Brașov

Stimate și dragă domnule Nicolae Băciuţ,Vă mulțumesc mult pentru trimitereaexcelentului număr 2 (50)/februarie 2013 al,de-acum, celebrei "VETRE VECHI" a dluiBACIUT-DE-TÂRGU-MUREȘ!FELICITĂRI! - calde și sincere!...Mă bucur că a încăput, în paginile revisteidomniei voastre, și "Începutul (meu) delitanie"...! Doamne,-ajută!Cu, mereu, aceeași prețuire și caldă prietenie,

Adrian Botez P.S.: Vă trimit, în atach, materiale (marea lor majoritate - INEDITE!).

Stimate Domnule Băciuţ,

Materialele publicate în nr. 2 - interesante șivariate - interesează indesosebi și pe cititorulcare trăiește pe alte meleaguri - adică externe -cu evocări și aducere aminte de multilateralacultură românească.Mulțam și succes și pe viitor.

Hans Dama,Viena

Revistă e extraordinară. Un exemplu decultură și încurajare a scriitorilor, Mi-a făcut plăcere să citesc articolele și poeziile.Cu stimă,

Bontea MirelaVă mulţumesc. Cu stimă,

Păr. D. Gh. BengaBună seara, Maestre,Am primit revista. Am citit-o şi vă

multumesc. Succes în continuare şiCu bine,

Vale

Mulţumesc mult. Felicitări! Impresionată înmod deosebit de subiectul Steinhardt. Aş puteaintra cumva în posesia cărţilor despre el? Am putea organiza şi la Chişinău un simpoziondespre Monahul de la Rohia?

Mulţumesc,Valentina Butnaru

Vă mulţumesc mult, o să citesc atent. Dar... ce-i cu dacii? De ce România și nu Dacia? De celimba Română și nu a Dacilor? Ori...?

Știu că s-a discutat denumirea țării, la etapaei de formare. Am citit cam puțin despre asta.

Așa și nu prea am înțeles de ce Țara s-anumit România și nu Dacia. Corespunzător șiLimba.

Oare nu erau daci printre aăa care ... auacceptat denumirea Țării România și nu Dacia?Corespunzător și Limba.

Nu prea găsesc materiale istorice.Poate-mi trimiteți careva referințe istorice?Vă mulțumesc.

Dr. Ion MartaMulţumesc mult pentru deplina satisfacţie -

lecturând, cunoscând, asimilând, evaluând, bucurându-mă, nu în ultimul rând, pentru tot cenumim creaţie românească de calitate.

Multă sănătate tuturor care contribuie la promovarea valorilor!

Cu preţuire,Lidia Grosu

Multumesc! Nu aveam nimic, dar aveam ocarte, acum si librăriile s-au închis... inRomânia.

Petru Jipa

Stimate domnule Băciuţ,Vedeţi ora târzie (sau devreme în Ro.) la

care vă scriu ?De vină este numai minunata

dumneavoastră revistă pe care nu am putut să o

mai las din mână (computer!). O "Vatră veche"în care se rumenește "pâinea" literaturii române prezente și viitoare... Felicitări ! "Keep up thegood work", s-ar zice pe aici.Cu stimă,

Alexandru Cetăţeanu

Excelenţa Voastră, Maestre Nicolae Băciuţ, Vă mulţumesc pentru minunata revistă

"VATRA VECHE" - tezaur de cultură, pe caremi-o trimiteţi cu regularitate.

Alăturat vă trimit un material de suflet, pecare l-am închinat marelui regizor Sergiu Nicolaescu, ce avea în proiect realizarea peliculei Maria Tănase şi Constantin Brâncuşi.Pentru a viziona realizarea T.V. a piesei mele

"NE VEDEM LA PARIS" accesaţi (YouTube), unde joc rolul lui neicuţa CostacheBrâncuşi, alături de artista Rodica Anghelescu,interpreta Mariei Tănase, care cânta melodiiledin albumul "SUS, ÎN DEAL, LAPEŞTIŞANI".

Vă doresc numai bine!...Cu stimă, onoare şi recunoştinţă,

Compozitor Marin Voican-Ghioroiu

Stimate domnule Nicolae Băciuţ,Mulţumesc pentru revistă şi începerea publicării eseului despre Eminescu privindu-ne pe noi. Şi, la fel, pentru Strindberg poet, prinefortul Dorinei. Numai bine,

VeleaDomnule Nicolae,Vă trimit câteva nuvelete de L.Bulat, care o

să vă placă, le puteţi publica.→

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


85

Ce mai faceţi? Nu puteţi să-mi trimiteţicartea dvs. cu interviuri în care este si interviulnostru?

Cu prietenie,Raia Rogac

Mulţumiri cu felicitări pentru revista dvs.deosebită!

I.B.Stimate domnule Nicolae Băciuţ,

În primul rând vreau să vă mulțumesc pentru revista pe care o primesc cu regularitate,ceea ce mă bucură nespus.

Alăturat va trimit un text și o fotografiecare aparțin unui prieten, profesorul de istorie Nicolae Macovei de la Brodina, pentru a fianalizate și dacă veți consideră că este cazul, săle puneți la dispoziția celor interesați de istorie,chiar de istoria Bucovinei, prin pagînilor revistei.

Va doresc numai bine și viață revistei săfie cel puțin tot atât de lungă că și cea acititorilor ei.

Cu respect,Ioan Mugurel Sasu

Stimate maestre Nicolae Băciuţ, funcţionează bine poşta electronică, am primit şi „Vatra” nr.2/2013, mulţumesc şi felicitări! Sunt deja cugândul la primăvara care se apropie, dar şi larevista „Vatra Veche”, aşadar:

Punând o piatră peste piatrăO casă faci, cu multe spaţii.De pui o „Vatră” peste „Vatră”,Rezultă-un bloc. De informaţii.

Vasile LarcoDragi prieteni,

Vă mulțumesc că m-ați contactat și mi-ațitrimis excelenta revistă „Vatra veche”. Am șieu o rugăminte: la pag. 60, semnează poeziidomnul Ionel Simota. Este cum va de origine

aromână din renumita familie Simota?Asta că și eu sunt aromân.Eu sunt Dina sau Dinu Cuvata și lucrez la

Radio Maceonia, Redacția pentru emisiuni înlimba aromână din Scopje, RepublicaMacedonia. Am tradus și se au publicat 20de cărți traduceri din literatură română în limbamacedoneană (slavă) și 4 cărți din literaturamacedoneană în română. Sunt și membru laUniunea scriitorilor din Macedonia.

Cu stimă,Dina Cuvata

Vă mulțumesc pentru informare, eu larândul meu trimit aceste numere ale revistei lacunoscuți și prieteni, pentru a-i lumina și pe

dânșii.Silion Ion

Vă mulțumesc pentru totul.Mai ales pentru că sunteți autorul unui gest

unicat în publicistică. Un număr închinat lui Nichita este ceva memorabil.

Vă doresc mult succes în continuare.Veronica Bălaj

Dragă Domnule Băciuţ,Vă trimit un material care a "zăcut" vreo doiani la cealaltă Vatră (ei nu și-au luat nicioobligație de publicare!). Poate că Dvs veți găsinecesar să apăra la Dvs în revistă. V-aș rugă să-mi confirmați dacă-l rețineți spre publicare.

Al Dvs la fel de îndatorat, M.N. Tomi

Mulțumiri și felicitări pentru "Vatra veche" Nr.2! Am amânat răspunsul, pentru că Felix

pregătește un articol despre Nichita Stănescu șidoream să-l trimit de săptămâna trecută. Dar nici acum nu e mulțumit de ceea ce a scris, semai gândește și nu se hotărăște... Sper să sehotărască săptămâna această!

Carmen Sima

D-le Băciuţ,Iată niște amintiri despre regizorul George

Rafael. Bineînțeles că iarăși am căutat zadarnicfotografiile de la Bran, în care-l aveam, nuînțeleg unde mi-au dispărut exact fotografiilede care am nevoie...

V-am pus poza cărții Ludmilei Patlanjogludespre Ștefan Iordache, despre care vorbesc întext, dacă vreți o folosiți, dacă nu, nu.

Ca notă personală: sunt încă tulburată șilipsită de vlagă după evenimentele triste deacasă. Sper că îmi voi reveni. Apreciez faptulcă mi-ați trimis cartea dv. în format electronic,Vă mulțumesc mult. Aș dori însă să cumpăr variantă pe hârtie. Cât costă?

Și încă ceva: apreciez foarte mult tot cefaceți, aveți toată admirația mea!

Cu aceeași stimă,Veronica Pavel Lerner

Buna ziua, stimate Domnule Băciuţ,Recepția și lectura revistei din ianuarie m-a

îndemnat să continui și eu cu proiectul meuactual, de român. Finalizând câteva capitolenoi, m-am gândit să vi le trimit. Sunt atașate, înfișier separat. Dacă le considerați demne desupus atenției cititorilor, plăcerea și onoarea publicării lor ar fi, că de obicei, de partea mea.Sper să fie o lectură interesantă.

Rămân cu deosebită considerație și sen-timente prietenești, din soarele cu dinți al iernii blânde, mediterane, aceeași, a Dumneavoastră,

Gabriela Căluţiu Sonnenberg

Mulţumesc mut! Frumoasa revistă.

Julieta DrăganStimate D-le Redactor

Mă numesc Dan Rujea și dețin funcția delector doctor la Catedra de Limbă și LiteraturăSpaniolă a Facultății de Litere din cadrulUniversității Babeș-Bolyai din Cluj. Îmi iau permisiunea de a va contacta pe această cale însperanța unei colaborări cât mai fructuoase cu prestigioasa D-vstra revistă de cultură, Vatraveche. În acest sens, doresc să va trimit unarticol de-al meu legat de literatură spaniolă:Decadentism european și modernism hispanic.De-asemenea, anexez și un succint CV. (...)

Cu respect,Dan Rujea

Vă mulţumesc pentru acest minunat "popas" beletristic. De atâta istorie, am uitat cum este săciteşti şi altfel de pagini scrise. Poate,cu ajutorul acestui splendid cadou, voi reuşi săreînvăţ să citesc literatură, istorie literară,critică literară etc., ceea ce reuşeam să fac, cu pasiune şi plăcere, cu...nu mai ştiu câţi ani înurmă. Cu stimă,

M. Beatrice Dobozi

Doamne cât spatiu are revista „Vatra veche”!Sigur e infinită. Ajunge şi la Paris, prin JeanineBaude. Mulţumesc din suflet...Cu drag,

Suzana

Mulţumesc pentru superba revistă. Felicităriconfraterne. V-am trimis prin poşta două cărţi,cu care am încheiat anul editorial trecut. Cusolidaritate şi prietenie,

Nicolae Rotaru

Felicitari, dl Băciuţ! Ieri, la USR, mă întrebadl Geo Popa dacă scoateţi revista şi paper? Nuam ştiut să răspund. Vă doresc o zi minunată!

Felicitări pentru revista dvs ! Nu măaşteptam la o revistă culturală cu o ţinută aşade înaltă, cu articole atât de interesante, cu o prezentare grafică excelentă! Vă felicit! Amchef să o citesc cât mai repede !

Mă bucur că există în România focare decultură şi oameni care le întreţin !!

Mulţumesc mult !Vă trimit şi eu un fişier care prezintă un

calendar unde mama mea a avut şi ea o paginăcu o tapiserie pentru luna august.

Cu multa stima,Simina Lazăr

Stimate domn,m-am bucurat să primesc revista --Vatraveche''.Cum doar de scurt timp m-am înapoiatde la o Şedinţă'' pe care am avut-o la Viena, amscris şi un prim reportaj, care cred că vă vainteresa.Cu consideraţie,

Paul LeiboviciVă multumesc frumos pentru că mi-aţi trimisfrumoasa revistă VATRA VECHE.

Cu stimă şi respect,Catinca

Mulţumesc din suflet, felicitări! Poate nu măuitaţi cu textele în concurs? Zi senină să aveti!

Cristina

Mulțumim. Prezentăm revista și pe site.Legăturile sale sunthttp://basm.scoala-online.eu/vatra-veche-2/vatra-veche-2013/http://articole.scoala-online.eu/reclama-nonprofit/vatra-veche-2/vatra-veche-anul-curent/Vă atașez la prezentul și o mică imagine cu

anunțul apariției.Corina

Sincere felicitări pentru efortul editorial,reuşita artistică şi înalta ţinută a revistei.

prof.univ.dr. Ioan Gâf-Deac

Stimate redactor,,,Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă''. Cu

alte cuvinte, de cum am deschis calculatorul, prima corespondenţă primită a fost revista dvs.Am citit-o parţial, lăsându-mi plăcerea pentruorele libere. Cu toate că atât redacţia Revista Mea, cât şi alte publicaţii îmi răpesc timp, voiîncerca să vă trimit un material.

Vă felicit şi vă doresc ediţii r euşite.

Cu colegialitate,Dr.Paul Leibovici

Stimate domnule Nicolae Băciuţ,De câteva luni primesc de la un prieten,

aș putea spune comun, revista "Vatra Veche", pe care o editați și conduceți la Tg. Mureș.Acesta este scriitorul Ion Roşioru. Vă scriu săvă mulțumesc pentru plăcerea lecturilor dinaceastă prestigioasa revistă, dar și pentru altmotiv. Acum câțiva ani, la Focșani, la festi-valul "Saloanele Dragosloveni", am avut bucu-ria să va cunosc și, într-un scurt schimb decuvinte, să va înmânez una din cărțile meleapărute până la acel moment. Dacă memoria numă înșeală cred că e vorba de "Asasinii speran-

ței", un volum de pamflete cu care de altfel amdebutat. Vreau să vă mai spun că azi dimineațăv-am trimis prin poștă, pe adresă redacției,ultima carte pe care am publicat-o la fineleanului trecut "Incursiuni în universul →

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


86

Festivalul Național de Creație șiInterpretare „Ana Blandiana”, ediţia a II-a,2013, organizat de Şcoala Gimnazială „C.Sandu – Aldea”, coordonator proiect profesor dr. Gabriela Vasiliu, va avea ca tematică:„RUGĂCIUNEA POEZIEI”.

Concursul se va desfăşura pe patrusecţiuni:

I. Creație literară; Subsecțiunea I: claseleV-VIII, subtema: „Întâmplări din grădinamea”- grădina Poeziei: patru poeme sau proză/ o scrisoare (1-2 pagini/ stil beletristic);Subsecțiunea a II-a: clasele IX-XII: subtema:„Orașe de silabe”- silabisirea Poeziei: cinci poeme sau un eseu / o scrisoare (2-3 pagini/stil beletristic,

II. Critică/Analiză literară: SubsecțiuneaI: clasele V – VIII: scriitorii Ana Blandiana șiVasile Voiculescu: 1. „Calendarul”/„Dependentă (vol. Refluxul sensurilor )/„Biografie”(vol. Patria mea A4); scriitoareaAna Blandiana 2. „Doamne” (vol. Poezii postume; Călătorie spre locul inimii)/„Poeții”(vol. Din Țara Zimbrului)/ „Limba cerească”(vol. Poezii postume); scriitorul VasileVoiculescu; Subsecțiunea a II-a: clasele IX – XII: scriitorii Ana Blandiana și VasileVoiculescu: 1. „Lumina ascunsă (vol. Patriamea A4)/„Balanța cu un singur talger”(vol.Stea de pradă)/„ Pe suprafața universului”(vol. Patria mea A4); scriitoarea Ana Blandiana; 2.„Pe drumul ciobanilor” (vol.

Destin)/„Autoportret romantic”(vol. Poeziipostume)/„În pădurile de gânduri” (vol. Poemecu îngeri); scriitorul Vasile Voiculescu. (Se va

alege pentru interpretare câte o poezie din liricaambilor scriitori).

III. Recitare: o poezie din creațiascriitoarei Ana Blandiana, o poezie din creațiascriitorului Vasile Voiculescu;

IV. Interpretare - folk: - două piesemuzicale: 1. prelucrare din lirica scriitoareiAna Blandiana sau a scriitorului VasileVoiculescu; 2. prelucrare din creațiaromânească de gen (Se vor alege pentruinterpretare alte piese decât cele prezentate laediția anterioară).

În cadrul Festivalului, se va desfăşura şiSimpozionul Național: „Rugăciunea Poeziei -Poezia Rugăciunii”: - trimiteri bibliografice:Vasile Voiculescu, Ana Blandiana, BartolomeuAnania, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Nichifor Crainic, Sandu Tudor etc.Simpozionul va avea două sesiuni: SesiuneaA (elevi, profesori): referate (maximum 5 pagini), Sesiunea B (elevi): postere tematice(colaj, desen, pictură/format A3 sau A4).

Fișele de înscriere de la toate secțiunile șide la simpozion se vor trimite în formatelectronic, în perioada 18 februarie – 22 martie, pe adresa: [email protected].

Expedierea creațiilor de la Secțiunile I, IIse va face în format electronic, pe adresa:[email protected]; trimitereareferatelor de la Simpozion se va realiza înformat electronic, pe adresa:[email protected].

Înregistrările și posterele vor fiexpediate, în plic, cu mențiunea - PentruFestivalul de Creație și de Interpretare „AnaBlandiana” (13 mai - data poștei), pe adresa:Şcoala Gimnazială „C. Sandu – Aldea”, Str.General Eremia Grigorescu, nr. 25, Brăila.

Un participant se poate înscrie la maimulte secțiuni.

Etapele desfășurării Festivalului Național:18 februarie – 22 martie 2013; promovarea

regulamentului în școli și licee; înscriereaelevilor pe secțiuni; 22 martie - 19 aprilie 2013;realizarea lucrărilor/înregistrărilor pe secțiuni;

22 aprilie - 13 mai 2013; expedierea lucrărilor pe secțiuni; 15 mai – 27 mai 2013; evaluarealucrărilor; realizarea CD-urilor ediției;redactarea antologiei ediției care va cuprindelucrările premiate și referatele de la simpozion.(Editura Nico, Târgu-Mureș); 30 mai – 1 Iunie2013; manifestările artistice ale Festivalului deCreație și de Interpretare„Ana Blandiana”(lansări de cărți, reviste literare, desfășurareaSimpozionului Național „Rugăciunea poeziei – Poezia rugăciunii”, dramatizări, momente poetice, recital folk, premierea concurenților).

Participările directe ( profesori, grupuride elevi) la manifestările Festivalului Naționalse anunță în perioada 15 mai - 27 mai 2013, laadresa electronică:[email protected].

Invitați de onoare: Scriitoarea AnaBlandiana; membră a Academiei Europene dePoezie, a Academiei de Poezie „StéphaneMallarme” și a Academiei Mondiale de Poezie(UNESCO), scriitorul Romulus Rusan; director al Centrului Internațional de Studii asupraComunismului, scriitorul Nicolae Băciuț;membru al Uniunii Scriitorilor din România;redactor - șef, Revista VATRA VECHE;director Direcția Județeană pentru CulturăMureș.

Informaţii suplimentare la e-mail:[email protected]; tel. 0748 137 500

__________________________________________________________________________________________________________________________

→ peniţei", un volum de cronici deîntâmpinare ce a fost lansat la BibliotecaJudețeană "V. Voiculescu" din Buzău, în prezența scriitorilor, ca invitați de onoare, DinuSăraru și Florentin Popescu. Deși a apărut defoarte puțin timp, Liga Scriitorilor din Româniaa nominalizat-o, la secțiunea critică literară, pentru a fi premiată pe anul 2012.

Nădăjduiesc din tot sufletul că volumul meuva trezi anumite curiozități.

Mai sper că îmi veți confirmă primirea

volumului.Cu cele mai frumoase gânduri pentru

dumneavoastră și pentru colectivul revistei"Vatră Veche",

al dumneavoastră,Stan Brebenel

Un an binecuvântat vă urez, domnule Nicolae Băciuţ, cu sănătate, bucurie sfântă șispor în tot lucrul cel bun! Felicitări pentrurevistă, este de înaltă clasă! Aș fi mândră să vă pot fi colaboratoare când voi fi terminat cu buletinul "Viața Cultelor", din scrierea șieditarea căruia mi-am planificat să mă oprescla finele acestui an. Dar nu se știe niciodată.

Nădăjduiesc să îmi pot face timp să

citesc pe îndelete revista. Doamne, ajută!Maria Neagu

Vă mulțumesc pentru încrederea acordată și pentru spațiul a locat în revista dumneavoastră.

Mi-a făcut plăcere să inspir, indirect, prin scri-sul meu, atmosfera rarefiată a Mureșului. (....)

Norocea Ana-Maria

(...)Dacă am un articol sau o recenzie, ar putea fi publicate? Eu am terminat la TimișoaraLiterele și domnul prof univ dr. CornelUngureanu mi-a coordonat lucrarea de licență( Personaje feminine în proză românească).

Va rog să îmi scrieți și dacă avețiîntâlniri lunare sau evenimente, pentru că aș

dori să vin.Multă sănătate și bucurie,

prof. Carolin Blagoi

Un tânăr excepţional. Poate mă treceţi peviitor şi pe mine printre cei ce primescinteresanta dv. revistă. Cu mulţumiri,

Horia C. Deliu

Vă mulţumesc din toată inima pentrutrimiterea distinsei Dvs. reviste – formulaonline –, „Vatra veche“, nr. 11 / 2012; şi văfelicit pentru inspirat-minunata ilustrare cuviori din brazii Daciei – zona Reghin... Deştiam, vă trimiteam şi eu nişte poeme cu viori...Cred că „Vatra veche“ şi Atelierele de Viori

din Reghin – Compania Gliga ar puteaorganiza un concurs de poezie (patronat,desigur, de Dvs.) pe tema / motivul Viorile

Daciei din Reghin / Cea mai frumoasă poemă

închinată Viorii...

La attach, pentru un viitor număr al„Vetrei vechi“, poeme fierbinţi-de-proaspete,absolut-inedite, dintr-un volum în pregătire, Comete-n cea de-a 65-a vale, cusperanţa că (volumul) vedea-va luminatiparului în iarna ce parcă bate la uşa de laintrarea-n blocul meu de beton armat...

Dvs. – şi tuturor celor dragi Dvs. –,MULTĂ SĂNĂTATE ŞI FERICIRE...!

Ion Pachia-Tatomirescu

Domnule Nicolae Băciuţ,Gestul dumneavoastră de a nu respinge

sau ignora articolul meu mă tulbură profund.Înainte de bucuria publicării se așterne, până la pământ, respectul și recunoștința pentru celcare mă creditează necondiționat, primindu-măîn comunitatea nevăzută a celor ce se muncesccu gândul și cu scrisul.

Numărul 2 al revistei este dens și aromatcă o pâine de care cultură noastră, astăziflămândă, are atâta nevoie.

Trebuie că aveți rădăcinile în cer,domnule Băciuţ, de vreme ce materia nepăsăriinu v-a biruit!

Irina Iorga

Mulţumesc că existaţi!Revista domniei voastre este pe culmimele celemai înalte! Vă felicit!Cu preţuire,

G. T.

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


87

Sub acest generic şi-a pus Cristian Sergiu Ianzaultima expoziţie, găzduită în sălile U.A.P. de la PalatulCulturii din Târgu-Mureş.

Cu o biografie artistică impresionantă, Cristian

Sergiu Ianza, născut la Lupeni, la 5 ianuarie 1958,absolvent al Liceului de Muzică şi Artă din Deva şi alAcademiei Naţionale de Artă „Nicolae Grigorescu” dinBucureşti, promoţia 1985, a convins încă o dată, şi laTârgu-Mureş, prin forţa sa artistică, „între sacru şisenzual”, atât pe teritoriul ceramicii cât şi al sculpturii.Fără diferenţe, atât în lucrările de mici dimensiuni cât şiîn cele monumentale, viziunea artistului e integratoare,în armonia omului cu natura, a sacrului cu profanul, asenzualităţii cu asprimea formelor.

Degustător al simbolurilor şi metaforelor,Cristian Sergiu Ianza se manifestă cu lejeritate în gamestilistice diverse, amprentate de note personale frapante.

Artistul îmblânzeşte cu dezinvoltură şi piatra şilemnul, plămădeşte lutul ca un creator de lumi, înregistre imaginare dezlănţuite.

Sacralitatea lucrărilor sale nu se regăseşte doar însemnele cristice, ci şi în formele sculpturale parcă alefemeii dintâi, în puritatea şi inocenţa ei, a căruisenzualitate te duce mai degrabă spre venerare decâtspre pofte trupeşti

În multe dintre compoziţiile sale plastice,Cristian Sergiu Ianza include crucea, în semnificaţiile eimultiple şi în conexiune cu lumina, adesea venind din pâlpâirea flăcării de lumânare, ca recuzită a panotării.

Lucrările lui Cristian Sergiu Ianza s-au bucurat

de o bună vizibilitate, în expoziţii personale şi de grup,în ţară şi străinătate, beneficiind de aprecieri ale criticiide specialitate şi a iubitorilor de artă.

„Plasticianul, scrie Dragoş Ciobanu, în Naţiunea,august 2003, propune în planuri tridimensionale,absolut neobişnuite, atât motive liturgice, în caresemnul Crucii, simbol creştinesc, apare cu o marerepetabilitate, dar combină savant acest însemn cu idei păgâne, de zeitate în profundă notă a erosului precreştin”.

NICOLAE BĂCIUŢ*

(...) Artistul acordă un spaţiu amplu formelor de

mare forţă, care validează buna aşezare a omului, înceremoniile sacre ale lumii: Adam şi Eva sunt vegheaţi deochiul atoatecunoscător din triunghiul divin, pomulCunoaşterii mai rodeşte plenar de dincolo de timpul perisabil, la mijloc de bine şi de rău este plasat Femininulcare instituie viaţa, ca un amestec de energie şi supuşenie,fără urmă de răzvrătire a imaginii, doar cu intenţia vădităde reechilibrare a lumii, artistul se imaginează pe sinedrept un cap doldora de fluturi, sugestii ale ideilor încolorare şi zbor spre Celălalt, totul devine semn aldialogului cu o preajmă întrebătoare şi nostalgică. (...)

Preferinţa artistului merge către arhitecturainterioară a operei, pe care mizează atunci când optează

pe îmbinări clasice ale planurilor ori pe o calmă răsturnarea geometriilor standardizate, ăn favoarea unor surprizemetaforice.

Conf. Univ.dr. DIANA CÂMPAN

7/29/2019 Vatra Veche 3, 2013


Cristian Sergiu Ianza, „Nuduri şi semne” _____________________________________________________________________________________________________________________

Starea prozei

– Hai. Măi Tudorică, am mortul în biserică şi tu nicimăcar n-ai săpat groapa!

– Cum să sap, coană Veto?! Nu vezi pământu’?Beton. L-a acoperit gheaţa şi cazmaua nici nu poa’ să-lzgârie... Şi Tudorică bătu de câteva ori cu vârful cazmaleiîn gheaţa groasă.

Veta îl privea neputincioasă, încercând să găsească osoluţie.

– Hai, măi omule, că-ţi dau un kil de ţuică... – Lasă, bre, ţuica, poţi să-mi dai şi un butoi – eh, nu-

mi dai matale atâta –, că eu tot nu pot să sparg gheaţa, dar să mai şi sap groapă în pământ...Cin’ l-a pus pe moş Du-

mitru să moară la minus 20 de grade? Anunţară ăştia decâteva zile că va fi ger mare şi mata îmi spui să sap acu’...

– Eşti nebun, Tudorică?! De unde să ştie omu’ cândmoare? Ce, crezi că mie mi-a convenit când m-au sunatvecinii să-mi spună că tata e mort în casă? Da’ acu’, uite-l, e pe masă la biserică şi n-are groapă. Ce să fac? Să-lchem pe Petre a’ lu’ Ciobanu cu excavatorul?

– Ei, păi Petre cere bani, nu ţuică... – Păi, îţi dau şi bani şi ţuică, numa’ sapă dracu’ oda-

tă, că m-apucă amiaza şi n-am ajuns nici să leg pomenile. – Coană Veto, uite cum facem: şi dacă-i chem pe

puştii ăia doi care mai m-ajută la săpat, până facemgroapa se-ntunecă. Am săpat săptămâna trecută o groapă pentru a lu’ Firică. A zis că vrea să-i facă lu’ bărbat-sucavou. A dat geru’ şi n-a mai venit. Îl îngropăm pe neaDumitru acolo şi, când se mai încălzeşte vremea, îlmutăm la locu’ lui.

– Cum să-l îngrop în mormântul altuia, Tudorică, eşti beat?

– Nu încă, coană Veto, că nu mi-ai dat ţuica. Da’ euîţi spun că altă soluţie nu e. Vorbeşte mata cu Rodica a lu’Firică la Bucureşti, o să-nţeleagă ea, şi pe urmă mai

vedem...Era atât de ger că Vetei îi era frică şi să plângă, nucumva în loc de lacrimi să facă ţurţuri la ochi. Îl văzu peţârcovnic urcând dealul.

– Hai, coană Veto, că i-au îngheţat picioarele părintelui în altar.

-Să-i îngheţe! De ce n-a băgat căldură, că banii ni i-aluat?!

– Pleacă oamenii şi n-are cine să mai ducă sicriul. Aisăpat, mă, groapa?

Tudorică se uită la Veta. Femeia scoase din geantă ohârtie de o sută de lei, îi dădu sticla cu ţuică şi zise:

– A săpat-o.

MIRELA GRUIŢĂ(Din volumul în pregătire „Aşa-i viaţa”)

_______________________________________________________________________________________________ Directori de onoareMIHAI SINADAM PUSLOJIC

Redactor-şef adjunct

VALENTIN MARICA

Redactori: Cezarina Adamescu, Eugen Axinte, A.I.

Brumaru, Mariana Cheţan, LuminiţaCornea, Mariana Cristescu, Melania Cuc,I li Dă ă D i D Ră

Ioan Matei, Menuţ Maximinian, MirunaIoana Miron, Liliana Moldovan, MarcelNaste, Cristian Stamatoiu, Gabriel Stan,Gheorghe Şincan, Victor Ştir, GabrielaVasiliu

Corespondenţi: Claudia Şatravca(Chişinău), Flavia Cosma (Canada),Mirela Corina Chindea (Italia), AndreiFischof (Israel), Ovidiu Ivancu (India),Dorina Brânduşa Landén (Suedia)

Vatra Veche 3, 2013

Documents

Transcript of Vatra Veche 3, 2013