8/20/2019 Vatra Veche 12, 2015

1/88

12

 Români din toate ţările, uniţi-vă! Lunar de cultură * Serie veche nouă* Anul VII, nr. 12(84), decembrie 2015 *ISSN 2066-0952 

VATRA, Foaie ilustrată pentru familie (1894) *Fondatori I. Slavici, I. L. Caragiale, G. CoşbucVATRA, 1971 *Redactor-şef fondator Romulus Guga* VATRA VECHE, 2009, Redactor-şef Nicolae Băciuţ

 _______________________________________________________________________________________________________________________

„Cete îngereşti”- pictură murală, biserica Mănăstirii Lăpuşna, judeţul Mureş  _________________________________________________________________________________________________________

8/20/2019 Vatra Veche 12, 2015

2/88

  2

Vatra veche dialog cu Florin Costantiniu, de Stelian Gomboş/3Poeme de Nicolae Băciuţ/5Apofazele Naşterii Domnului, de Theodor Damian/6Poeme de Nicolae Nicoară şi Adrian Botez/6Poeme de Dumitru Ichim/7Itinerarii spirituale. Betleem, de Veronica Bălaj/8Prima zi cu miros de brad ucis, de Suzana Fântânariu-Baia/9Poem de Elena Fecioru-Scânteioară/9

Îngemănatele, de Livia Ciupercă/10Vatra veche dialog cu Nicolae Dabija, de Ognean Stamboliev/12Poeme de Nicolae Dabija/14Vatra veche dialog cu Mihai Bandac, de Cristian Radu Nema/15Bibliodulia. Ravelstein – un Saul Below deconspirat, de George Stanca/16Eminescu şi Transilvania, dialog cu Ilie Şandru, de Elena Condrei/18Eminescu, de Dumitru Velea/20Concursul „Ocrotiţi de Eminescu”/20George Coşbuc – 150. Poezia socială, de Marin I ancu/21Avangarda românească, de Boris Mehr/22 Nicolae Labiş, mereu o carte nouă, de Valentin Marica/23Întâlnire cu Margareta Labiş, de Nicolae Băciuţ/23Ion Alexandru, colegul nostru, de Anca Sîrghie/24Poemul Patriei - Alba Iulia,de Ion Buciuman/25Prin labirintul prozei lui D. R. Popescu (Constantin Cubleşan), de RodicaLăzărescu/26Poeme de Adrian Erbiceanu/28Aniversări. Daniel Drăgan – 80/29Alegro finale, de Daniel Drăgan/29

Despre verticalitate (Daniel Drăgan), de Livia Ciupercă/35Daniel Drăgan. Referinţe critice/36Un concert cu 700 de dirijori, de Vasile Andru/37Poeme de George Baciu, Boris Marian, Liviu Florian Jianu/39Poeme de George Stanca/40Eseu. Amurgul iubirii, de Aurel Codoban/41Cronica literară. Un castel al iluziilor (Adrian Lesenciuc), de Maria Postu/42Vivisecţii online... (Raul Constantinescu), de Constantin Stancu/43Un poet al nihilomelancoliei (Mihai Doloton), de Mihaela Oancea/44„Realitatea ce-mi pătrunde-n oase” (George Echim), de Mircea Doreanu/45Biografie şi literatură (Gina Moldovan), de Nicolae Băciuţ/45Apus în derivă (George Baciu), de Daniel Dejanu/46Despre artă şi dragoste (Vasile Dorin Ghilencea), de George Baciu/47Gavril Istrate şi Liviu Rebreanu, de Mircea Daroşi/48Viaţa noastră cea de toate zilele (Eduard Ovidiu Ohanesian), de Andrei Novac/49Oglinda din cuvânt (Mihaela Raşcu), de Mariana Cristescu/50Cea mai tandră lună (Cristina Aivănesei), de Constantin Theodor Ciobanu/51

Haţeg, epopee şi farmec (Badiu Iancu), de Constantin Stancu/52Poeme de Petru Solonaru/54Documentele continuităţii. Romanul Marii Uniri (Mihail Diaconescu), deAurel V. David/55Convorbiri duhovniceşti. ÎPS Ioan al Banatului, de Luminiţa Cornea/57Poeme de Daniel Mihu, Mariana Eftimie Kabbout, Tincuţa HoronceanuBernevic/58Amvon. Împăratul gol, de Gheorghe Nicolae Şincan/58Patriotism, la ocazii, de V. Moldodeanu/59Obiceiuri şi tradiţii de iarnă în Banatul Montan, de Ana Cristina Popescu/61Carte pentru suflet. Păstori sufleteşti din Covasna şi Harghita (Erich-MihailBroanăr, dr. Ioan Lăcătușu, pr. dr. Sebastian Pârvu), de Luminiţa Cornea/62Ancheta „Vatra veche”. Palatele memoriei, de Augustin Ioan/63Ancheta „Vatra veche”. Casa „Vasile Pogor”, Iaşi, de Luminiţa Cornea/64Starea prozei. Omul de la Pârâul Cailor, de Decebal Alexandru Seul/65Cronica pictată de la Vinerea, de Dorin N. Uritescu/66Biblioteca Babel. Sofía Rodríguez García, de Elisabeta Boţan/67O istorie erotică a curţii de la Versailles, de Any Hariga/68Thomas King, de Mihaela Mudure/68

Starea prozei. Bătrânul, de Sânziana Batişte/70O paralelă posibilă: Hermann Hesse şi Mihail Diaconescu, de TanţaRotărescu/71Starea prozei. Răzbunare, de Francisc Pal/72Starea prozei. Străinul din oglindă, de Doina Cherecheş/73Poeme de Răzvan Ducan, Emilia Amariei, Nicu Doftoreanu şi George L. Nimigeanu/75Scena. Cehov, Livada de vişini, de Valentin Marica/76 Noaptea, pe o scenă de teatru, de Bogdan Ulmu/77Literatură şi film. În timp ce urlă picamerul, de Alexandru Jurcan/77Scrisoare deschisă. Toamnă românească la Wiener Neustadt, de IoanGodja//78Vatra veche dialog cu Ionel I acob-Bencei, de Ben Todică/80Aniversări. Liceul Teoretic „Ana Ipătescu/, Gherla, de Iulian Dămăcuş/82Poeme de Ionela-Violeta Anciu/82Lumea lui Larco, de Vasile Larco/ 83De la Păstorel citire/83Curier/84

Protestul ciobanilor, de Mihai Bandac/86Aniversări. Mureşeni din Filiala Cluj a USR./87Starea prozei. Gogoşi, de Mihaela Raşcu/88

Medalion cu Sfântul Duh, pictură murală, MănăstireaLăpuşna

Medalion cu Maica Domnului a Semnului, picturămurală, Mănăstirea Lăpuşna 

Evanghelist, pictură murală, Mănăstirea Lăpuşna

 ___________________________________________Ilustraţia numărului: pictură bisericească din judeţulMureş

8/20/2019 Vatra Veche 12, 2015

3/88

  3

Inedit Despre revoluţia din Decembrie 1989,despre revoluţionari şi clasa politicăde astăzi, într-un dialog cu domnulacademician Florin Constantiniu(2011)

*La cei 22 de ani de la marea vărsare

de sânge din luna decembrie anul1989, România arată ca un animal bolnav şi hăituit. Ne uităm în urmă şinu ne vine să credem că au trecut douădecenii de speranţe zadarnice. Nimicdin ce-am visat nu s-a împlinit. În jurul nostru domnesc stagnarea şideziluzia, începuturile neterminate, politica murdară, cu degetul pe trăgaci,manipularea televizată. Lipsesc oviziune, un proiect naţional de salvare.Lipseşte harta viitorului. Trista

 privelişte n-a căzut din cer. Au creat-o politicienii şi românii înşişi. Cum afost turcul, aşa a fost şi pistolul. Numai putem să ne ascundem după deget.Ca o confirmare, AcademicianulFlorin Constantiniu, istoric de prestigiu european, ne pune în faţă ooglindă necruţătoare în care, dacăavem curajul să privim, ne vom afla poate izbăvirea…

*- Stimate Domnule Profesor, vă rog

 să îmi spuneţi cum evaluaţi, fără

menajamente, cele două decenii delibertate din viaţa noastră? - Ca pe un inaugural ratat. În istoria

fiecărui popor există evenimentecruciale, care inaugurează o nouăetapă în evoluţia societăţii. Decembrie‘89 a fost un astfel de eveniment:crucial, înnoitor, fondator. Dinnefericire, şansele imense care seofereau ţării noastre au fost ratate şi,astfel, România împarte cu Bulgaria şiAlbania ultimele locuri dinclasamentul ţărilor foste comuniste.

- Pentru un individ, 22 de aniînseamnă mult, aproape o treime dinviaţă. Ce reprezintă pentru istoriciaceeaşi perioadă? 

- Pentru istorici sunt foarteinstructive, într-un astfel de moment,comparaţiile cu alte intervale de timpale istoriei naţionale. Iau douăexemple de perioade cu o întindere dedouă decenii, ca aceea scursă de lacăderea regimului comunist. Prima:anii 1859-1878; a doua: anii 1918-1938. În primul caz, perioada a fost

marcată de un progres uluitor: de laUnirea Principatelor (1859), care pune bazele statului român modern, lacâştigarea independenţei (1877/1878).

Politica de reforme a lui AlexandruIoan Cuza, în primul rând reformaagrară din anul 1864, şi politica demodernizare promovată după aceea deCarol I au făcut ca statul român să sesmulgă din înapoierea determinată – în principal – de dominaţia otomană şi săse modernizeze rapid. Progresele aufost vizibile pe toate planurile: politic,economic, social, cultural. Să nu uitămcă, în acest interval, apar “Junimea” şiEminescu! A doua perioadă: anii1919-1938. Ieşită dintr-un război pustiitor şi lovită de o criză economică

de o duritate nemiloasă (1929-1933),România a izbutit, totuşi, săînregistreze un remarcabil progres întoate direcţiile, 1938 fiind anul de vârfal României interbelice.

- Vorbiţi de două perioadeexcepţionale, Domnule Profesor! Ce se întâmplă astăzi în România se aflăla polul opus! 

- Într-adevăr. Am ales aceste două perioade tocmai pentru că ele sunt celemai potrivite spre a fi comparate. Întoate cele trei cazuri avem de-a face cu

inaugurale: în anul 1859, aşa cum amspus, se aşază temelia statului românmodern; în anul 1918, se desăvârşeşteunitatea naţională a românilor; la 22decembrie anul 1989, se închide“paranteza” comunistă, deschisă înanul 1945 de ocupantul sovietic, şi sereintră pe făgaşul dezvoltării fireşti asocietăţii româneşti. Veţi fi de acord –sper – că, la cea mai sumarăcomparaţie, perioada postdecembristăapare cu o întristătoare sărăcie derezultate. Suntem liberi, este adevărat,

dar a progresat în vreo direcţieRomânia? Sunt, astăzi, românii maifericiţi? Există un mare ideal naţionalcare să-i mobilizeze pe români? În

raport cu perioada anilor 1859-1878 şi1918-1938, ultimii 22 de ani nu ne daudecât infime temeiuri de satisfacţie şideloc de mândrie.

- De ce, în ultimii 22 de ani, româniinu au mai fost în stare să repete performanţele din perioadele pe carele-aţi amintit? 

- Părerea mea este că perioadele de progres sunt asigurate de conjugareaeforturilor elitei politice şi intelectualecu angajarea plenară a maselor într-un proiect naţional, mobilizator şistimulator. În anul 1859, generaţia paşoptistă (Mihail Kogălniceanu, IonC. Brătianu), cea mai creatoaregeneraţie a istoriei româneşti, s-a aflatla unison cu societatea moldo-munteană, care voia unirea şiindependenţa. În anul 1918, generaţia

Marii Uniri (Ion I. C. Brătianu, TakeIonescu, Nicolae Iorga) s-a aflat launison cu societatea care voia“România Mare” şi afirmarea ei pe plan european. Din anul 1989,societatea românească a fost profunddivizată (vezi “Piaţa Universităţii”),lipsită de un proiect naţional şiincapabilă să-şi mobilizeze resursele pentru a valorifica şansele ce i seofereau: în primul rând, unireaRepublicii Moldova cu România. Pescurt, nici clasa politică, nici societatea

românească nu au fost în măsură săasigure inauguralului din lunadecembrie anul 1989 justificareaimenselor posibilităţi oferite decăderea comunismului.

- Cu alte cuvinte, putem vorbi de o“ratare” postcomunistă a României? 

- Vorbim de clasa politică şi desocietatea românească. Cea dintâi aîntrunit trei superlative: cea maiincompetentă, cea mai lacomă şi ceamai arogantă din istoria României.Lipsită de expertiză, avidă de

căpătuială şi sigură de impunitate, eas-a aruncat asupra României cu unsingur gând: să se îmbogăţească. A jefuit cum nici huliţii fanarioţi n-aufăcut-o. Responsabilitatea ei faţă desituaţia catastrofală a României esteimensă. Astăzi constatăm că industriaeste lichidată, agricultura este la pământ, sistemul de sănătate în colaps,învăţământul în criză, individualitateaRomâniei pe plan internaţional, dispă-rută. Criza economică nu a făcut decâtsă agraveze relele care au precedat-o.

Incompetenţi, guvernanţii nu au ştiutsă atenueze şocul crizei ce ne-a lovit.Dacă România profundă se zbate în →

STELIAN GOMBOŞ

8/20/2019 Vatra Veche 12, 2015

4/88

  4

dificultăţi şi deznădejde, clasa politica prosperă. Case peste case (oameni politici cu patru, cinci, şase locuinţe;te întrebi ce vor fi făcând în ele), vileîn ţară şi străinătate, maşini de lux etc.s-au strâns în proprietatea clasei politice. Ştiam că avuţia este rezultatulunei activităţi economice. Acumvedem că politica este mijlocul cel maisigur de îmbogăţire.

- Domnule Academician, cine estevinovat de această situaţie? 

- Cred că principalul vinovat de a-ceastă situaţie e însuşi poporul român!El ilustrează perfect observaţia că “un popor de oi naşte un guvern de lupi”.Spiritul de demisie, pasivitatea, resem-narea românilor au permis clasei poli-tice să-şi bată joc, nepedepsită, de ţară.Lipsit de spirit civic, poporul român

nu a fost capabil, în aceşti 22 de ani, sătragă la răspundere clasa politică sausă “tempereze” setea ei de înavuţire.Pe român nu-l interesează situaţia ge-nerală. Dacă prin fin, naş, cumnat, a-mic etc. şi-a rezolvat păsul lui, restulducă-se ştim noi unde! Moştenireamultiseculară a lui hatâr şi bacşiş arămas atotputernică. Cum să îndrepţi oţară când cetăţenii ei se gândesc fieca-re la sine, şi nu la binele comun?! As-tăzi asistăm la situaţii şi mai drama-tice. Românii pleacă – din nevoia de

câştig – să lucreze în Spania sau Italia,unde sunt trataţi, ştim cu toţii în ce felşi în ce mod, să lupte în Afganistan.Energii şi vieţi se irosesc astfel în be-neficii străine. Nu poţi să-i condamni:mai bine să lucreze pentru străini decât pentru noii ciocoi postdecembrişti,care îi tratează cu un dispreţ suveran.

- Intrarea României în NATO şi UEa fost, totuşi, o biruinţă postdecem-bristă… 

- Să fim serioşi! Am intrat în NATO pentru că SUA, factorul decisiv al Ali-

anţei, au vrut-o. Aduceţi-vă aminte că,în 1997, când România a dus o campa-nie pe cât de zgomotoasă, pe atât deinutilă, SUA ne-au închis uşa la Sum-mitul de la Madrid. În dorinţa de a câş-tiga bunăvoinţa Washingtonului, amîncheiat tratatul dezastruos cu Ucraina,fără a obţine niciun folos. După 11septembrie 2001, evaluarea americanăs-a schimbat radical. În lupta împo-triva terorismului islamic, SUA aveaunevoie de noi aliaţi; în acest context,România a devenit membră a NATO.

A fost o decizie americană, nu un me-rit al guvernanţilor români. O situaţiesimilară şi în cazul intrării în UniuneaEuropeană. Directoratul marilor puteri

ale Uniunii a decis extinderea ei înEst. Dacă avem un dram de sinceritate,trebuie să recunoaştem că suntem încădeparte de a fi o ţară la nivelul stan-dardelor vest-europene, care sunt aleUniunii. Directoratul marilor puteri aconsiderat însă că e în interesul său a-ceastă extindere, şi atunci, la grămadă –iertaţi-mi expresia! – am intrat şi noi.

- Stimate Domnule Academician,ce-i lipseşte României pentru a fi dinnou ceea ce a fost cândva? 

- O “mare idee”, un mare proiectnaţional. Înainte de anul 1859, a fostUnirea; înainte de anul 1918 a fostdesăvârşirea Unirii.

Astăzi nu ne mai însufleţeşte niciunideal mobilizator. În perioada interbe-lică, Cioran ar fi vrut ca Bucureştiul sădevina Bizanţul sud-estului Europei.

Şi, fără nicio exagerare patriotardă, arfi putut deveni. Astăzi nici nu vrem,nici nu putem să ne afirmam. Econo-mic, România a devenit o piaţă de im- port. Nu cunosc vreun produs româ-nesc vestit la export. Practic, suntemun fel de colonie. În politica externă,am dispărut de pe harta diplomatică aEuropei. În plan cultural, scriitorii ro-mâni aşteaptă, în continuare, Nobe-lul… În stadiul actual, cred că sectorulîn care România ar fi putut să semanifeste cu şanse de succes era cel

cultural-ştiinţific. Din nefericire, gu-vernanţii postdecembrişti şi-au bătut joc de învăţământul românesc, supusla tot felul de “reforme” şi “programe”inepte şi distructive. Dacă, din rândulelevilor sau studenţilor, au ieşit ele-mente de valoare, ele fie au plecat înstrăinătate, fie au dispărut în medio-critatea din ţară. Aveam şansele să fimBizanţul Europei de Sud-Est. Amrămas însă la periferia Europei.

- Mondializarea ameninţă structura fiinţei naţionale. Se poate sustrage

 România acestui carusel mortal? - Mondializarea e un proces căruiaRomânia nu i se poate sustrage, darcăruia îi poate rezista. Nu o rezistenţă,aş spune, de caracter antagonic, ci printr-o afirmare a identităţii naţionale.În Franţa, ţară cu o atât de veche şistrălucită cultură, guvernul a iniţiat odezbatere despre identitatea naţională.La noi, când cineva abordează această problemă, se aud imediat voci care îlacuză că este naţionalist, nostalgic etc.Patriotismul e privit, în anumite cer-

curi ale intelectualităţii noastre şi alesocietăţii civile, ca o boală ruşinoasăAmericanii – îi am în vedere pe cetă-ţenii SUA – ne oferă cel mai frumos

exemplu de patriotism. Noi, care îicopiem în atâtea privinţe, rămânem

indiferenţi la minunata lor pildă.- Cu alte cuvinte, Domnule

 Profesor, mai poate fi patriotismul ovaloare în zilele noastre? 

- Dacă vorbim de un patriotism lu-cid, da, fără îndoială. Eu unul am a-derat la principiul atât de sănătos al“Junimii”: “Patriotism în limitele ade-vărului”. Să-mi iubesc ţara şi poporul,dar să nu le ascund niciodată defectele.Poate este o deformare de istoric, darcred că identitatea naţională are ocomponentă esenţială: memoria istori-

că. Tradiţia se cultivă, în primul rând, prin cunoaşterea istoriei. Când monu-mentele istorice se părăginesc şi se ru-inează, memoria istorică este pe calede dispariţie.

- Acum, în încheierea acestui dia-log, spuneţi-mi vă rog, cum credeţi căvor judeca perioada postdecembristăurmaşii noştri de peste o sută de ani? 

- Peste o sută de ani, cred că jude-cata urmaşilor şi, între ei, a istoricilor,va fi foarte severă. Anii 1989-2011 vorfi consideraţi o perioadă de declin,

clasa politica şi poporul român împăr-ţind, în egală măsură, responsabilitatea pentru această tristă realitate. Să deaDumnezeu ca atunci, peste un secol,România să aibă situaţia fericită pecare a ratat-o astăzi…

- Stimate Domnule Profesor, vămulţumesc foarte mult pentru acestdialog sincer, constructiv şi absolutnecesar!..

- Cu multă plăcere!... _______________________

P.S. Între timp, la începutul anului2012, Domnul Profesor şi AcademicianFlorin Constantiniu a trecut la celeveşnice, motiv pentru care ne rugăm caDumnezeu să-l ierte şi să-l numere cudrepţii şi aleşii Săi. Amin!

8/20/2019 Vatra Veche 12, 2015

5/88

  5

BINE-AI VENIT,DECEMBRE!

 Nu vrea să ningă -decembrie-a uitatdin care vremuri vine,de parcă iarna

nu-i a lui,de parcă albu-idoar mireasă;

decembriee doar în casăşi doar în ceru-ncremenit!

Aşa cum eştimi-eşti drag,decembrie de-acumşi de-altă dată -Bine-ai venit!

13 decembrie 2014

LA ÎNCEPUT

Aştept cuvântul -cel dintâi -căci la-nceputa fost cuvântul,ca pe zăpada-ntâiasă-l sărut,să-mi fie frig,să-mi fie cald,să-mi fie iarnăca şi vară.

Aştept cuvântul -cel dintâi -ca să se nască-n mine-o primăvară.

13 decembrie 2013

AŞTEPT COLIND

Aştept colind

şi nimeni nu colindă,mă uit la cerşi ceru-i o oglindăîn care, totuşi,văd colindători -

e altă lume,e alt timp,cu zurgălăii de argint?!

E un alt cântecşi nu-l simtcum se topeşte-n sângeca zăpadace nu-şi găseşte anotimp?!

Aştept colind -colindul nu mai vineşi mi-e şi teamăşi ruşinede Naştereacare ne ţine,de Învierea întru noi.

Aştept Colindca Judecata de Apoi.

13 decembrie 2014

COLINDĂTORI

La uşă sunt colindători,vin dintr-un timp pe care nu-l ţin minte -cu chipuri de copii pe feţe de bătrâni,încât acum pare-nainte.

Şi iarăşi scânteiază-n bradsteluţe pentru magişi iarăşi toţi ne suntemdragişi iarăşi albul ne cuprinde,când peste noidecembrie se lasă;

şi iarăşi vin colindătorişi iarăşi se aud colinde -

deschide uşa inimii,creştine,să-ţi intre-n casă.

13 decembrie 2014 

ULTIMA SCRISOARE

Înc-o ninsoarenu mă găseşte-acasă,să mi se pună peste răni,să fie-n locul ei,

în calendare,să pună vinul bun în căni.

Înc-o ninsoarea uitat în care loc,în care ceasmă las doar eiabandonat,să-i spun doar eiun bun rămas.

Înc-o scrisoare -

ultima ninsoare.

17 decembrie 2014 

NINGE CU COLINZI

Îţi scriu doar cu ninsori,îţi scriu cu iarna,cu fulgi uşori,ca un colind,

îţi scriu în alb,să nu-nţelegi ce scriu, până zăpada la fereastrăo să ştiucă-ţi bate -nu să-i deschizi,ci doar s-asculţicum ninge cu colinzi.

17 decembrie 2014 

NOUL AN CEL VECHI

Un an mai nou,dac-o să vină,cel vechi, atuncea,unde pleacă?Dacă cel nou este tăcut,cel vechinu poate să tot tacă –îţi va vorbi,ecou după ecou,ca verdele uitat pe sub zăpezi; poţi să-l asculţi

şi poţi să-l crezi,măcar în ce a fost păcat –nu ca să-l ierţişi nici să-l lauzi,ci să-l primeşti,nevindecatşi ca o ranăsă-ţi rămână,când sângerând,când lăcrimândă –

Anul cel nouva sta mereu la pândă,

să-ţi fie bucurie şi osândă.

22 decembrie 2014

CÂNDVA

Cândva,mă mai temeam de fluturi,de fâlfâirile plăpânde,căci printre floriatâtea mâini flămânde pe áripi le-ar fi pus cenuşă,că-ţi vine de zăpezisă-ţi scuturimăcar un ultim anotimpce ţi-a rămas, de-o vreme,ca-n mănuşă.

Cândva,mă mai temeam de zbor,să nu ajung prea sus,să nu devin alcor,să nu mai vădcum dai în floare

în fiecare zi,cu-o lăcrimarece-n ochii tăi s-ar limpezi.

Cândva,mă mai temeam de mine,când eu l-a cunoscut pe eu,când încă mă ţineaiîntre cuvinte,să nu ne-audă Dumnezeu.

22 decembrie 2014

COLINDE, MERINDE 

Colindă, Doamne, colindă,Că-s zăpezi la uşi de tindă,

Colindă, Doamne, culumină,Cât zăpezile-o să vină,

Colindă, Doamne, cu zori,Că-s zăpezi pân’ subsuori,

Colindă, Doamne, cu-amiază,

Cum ai colinda o rază,Colindă, Doamne, cuseară,Că-s zăpezile de pară,

Colindă, Doamne, cu mine,Colindă cu orişicine,

Că de-om colinda deodată, Naşterea e-nluminată,

Iar colindul ne-o cuprindeŞi ne-o fi mereu merinde!

11 decembrie 2015

NICOLAE BĂCIUŢ

8/20/2019 Vatra Veche 12, 2015

6/88

  6

Apofaza implică inefabilul,neputinţa de a descrie în cuvinte,concepte umane, o anumită realitate.Orice realitate, de fapt, inclusiv ceafizică, are o dimensiune apofatică. Încadrul realităţii fizice, orice lucru areaspectul văzut şi cel nevăzut, forma şiesenţa, trup şi suflet pentru a neexprima metaforic. Aşadar, dimen-siunea interioară nu poate fi prinsă încuvinte, e apofatică.

Cu atât mai mult însă vorbim deapofază când ne referim la realităţimetafizice, transcendente, cum, de pildă, Dumnezeu. Deşi putem,datorită revelaţiei divine şi logiciiumane, spune că Dumnezeu este bun,drept, milostiv, adevăr suprem,ş.a.m.d., totuşi, prin această descrierecatafatică, prin aceste calificative nuam spus prea mult despre Dumnezeu;de aceea se recurge la descrierea Sa încuvinte care implică şi indică negaţia:Dumnezeu este infinit, necuprins,indescriptibil, nemuritor etc.

 Naşterea Domnului este şi ea uneveniment care poate fi descris încuvinte (catafatic) şi care totodată nu poate fi descris în cuvinte, apofatic.

În această meditaţie, ne intere-sează dimensiunile apofatice ale ma-relui eveniment al întrupării Fiului luiDumnezeu, Logosul divin, în istoriaomenirii.

Iată câteva din aceste apofaze:1. Că Dumnezeu “atât de mult a

iubit lumea încât pe unicul Său Fiul-a dat ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan3, 16) şi, că iubirea lui Dumnezeu pentru om este motivul întrupării,ştim din revelaţia nou-testamentară.

Dar de ce a iubit sau iubeşte Dumne-zeu pe om atât de mult, nu ştim; oriceam spune este insuficient. Nici minteanu poate pricepe, ca atare nu poateoferi un răspuns satisfăcător şi cu- prinzător, deci nici cuvintele nu potexprima taina.

Deja în Vechiul Testament, psal-mistul se mira de marea şi deosebitaatenţie pe care Dumnezeu o dă omu-lui: “ce e omul că-ţi aminteşti de el,sau fiul omului că-l cercetezi?” (Ps. 8,4). După o frumoasă expresie din

cântările liturgice, “a pricepe (spune)mintea nu poate”.2.Că Logosul divin s-a întrupat în

istorie ştim şi acceptăm prin credinţă.

Dar cum Cuvântul divin se face trupomenesc, nu ştim, “a spune mintea nu poate”, deşi ştim că “ceea ce este cuneputinţă la oameni este cu putinţă laDumnezeu” (Luca 18, 27).

3. Naşterea Mântuitorului IisusHristos din Sf. Fecioară Maria e unfapt istoric, prezis de profetul Isaia:“Iată Fecioara va lua în pântece şi vanaşte fiu şi va chema numele luiEmanuel” (7, 14); faptul Naşteriilogic este inexplicabil, dar e acceptat prin credinţă.

Cum însă se petrece acest lucru,“a pricepe mintea nu poate”, şi atuncirăspunsul, incomplet, este legat deatotputernicia lui Dumnezeu.

4. De ce Împăratul cerurilor s-anăscut într-un grajd de animale,negăsindu-se loc în altă parte şi de ceFecioara Maria a trebuit să nascăchiar în timpul recensământului şi nuînainte sau după, pentru ca Naştereasă nu se petreacă în asemeneacondiţii, “a pricepe mintea nu poate”.

5. Cum au citit magii în stelele/

steaua de pe cer că undeva departe senaşte un împărat altfel decât toţi îm- păraţii, ca să pornească la un drumlung, nu ştiau ei cât de lung va fi şiunde va fi capătul, aducând daruri îm- părăteşti, “a pricepe mintea nu poate”.

6. Cum de nu a rânduitDumnezeu un alt mod ca prunculIisus să nu fie găsit de Irod fărăsacrificarea miilor de prunci ucişi deel, “a pricepe mintea nu poate”.

Bineînţeles ca apofazele Naşteriise continuă în toate etapele vieţiiMântuitorului Hristos născut “pentrunoi şi pentru a noastră mîntuire”, cumspunem în Simbolul credinţei.

Stăm cu logica înfrântă şi fără decuvânt înaintea marii minuni a Naşte-rii Domnului, şi acolo unde raţiuneanu-şi găseşte locul şi nu pătrunde,intră doxologia şi închinarea.

Smeriţi şi încărcaţi cu daruri camagii, uimiţi ca păstorii şi slăvitori caîngerii, aşa mergem şi noi să-L întâm- pinăm pe Cel ce a venit în lume, cumfrumos spune colinda, “să se nască şisă crească, să ne mântuiască.”

Pr. prof. univ. dr. THEODOR DAMIAN

Vin sărbătorile...

Vin sărbătorile! lăsați-le să vinăDin pacea lor, de-a pururea divină,Se-aud colindătorii! sunt pe drum,Vă îmbrăcați în straie noi de-acum,

Puneți pe masa plină de bucate,Dragostea voastră care se împarteCelor ce vin aici să vă colinde,Vă fie fericirea cât cuprinde!

Dospește aluatul în covată, Nu v-a mințit, nu minte niciodatăVersul meu flămând, luați aminte-Miroase-a cozonaci și a plăcinte

Și un copil, desculț peste coline,Vine, cititorul meu, spre tine,Gura lui de sorcovit e arsă-eschide-i sufletul să intre-n casă...

NICOLAE NICOARĂ

COLIND CIUDAT

mila Lui – mila Luidintre calde alelui...stors din recile statuiuntdelemn de flăcărui...

am scos spinul dintr-o seară:stele-nmiresmată cearăcântă lumea cea flecară...şi din toamnă – primăvară!

chiar de-i viscol pe afarăe iarnă cu flori de varăca să-ncepem iar şi iară balul zânelor aprinse baletând pe ouă ninse

...să nu ştergi slove-n oglinzi:miez de noapte să aprinzidemonul cu ochi sticlinzifie rob – dar să nu-l vinzi...

mila Lui – mila Lui

dintre calde alelui...ADRIAN BOTEZFoto: Mucenic, pictură murală,sec. XVIII, Mănăstirea Lăpuşna 

8/20/2019 Vatra Veche 12, 2015

7/88

  7

NOAPTEA DE CRĂCIUN

Deja în icoanăa sosit Crăciunul.

Colindătoriinu s-au mai întors la cerși dorm acumca fluturii petala odihnind pe lăicer.

Se-aude ningând pe afară...

Boul bea apă din colindși-i face loc și asinuluisă se adape.

Se-aude ningând pe afarăca șoaptele inuluirostite în pleoape.

Candelași Maica Fecioarăuna pe alta se luminează.

''Mireasma de pâine,din dreapta Fiului de Domnoare ce-o fi visatde suspină prin somn?'',o-ntreabă candela iară.Una spre alta,se privesc spre-nceput de colind,dar acum pâlpâindcă se-aude ningând pe afară...

CROITORUL HAINELOR DESTEA

''Și-acolo dac-au ajunsSteaua lor li s-a ascuns...''

''Dacă voi n-ați fost steaniciodată,de ce mă mustrațica o ploaie mâloasă și greace-ți bate-n ferestre?

Cât a trebuit să vă tragcămilele și vorbele purtătoare de pleavăde hamul tocit și căpestre?Pe cerul inimii voastrenu știți că numai spinii crescși pălămidacare mi-au sfâșiat deopotrivăstihirile și hlamida?

Aveam nevoiede-nveșmântare nouă de steaca a Fecioarei, cum o vedeți în icoană.Rusalimului i-am bătutdin ușă în ușă, din dugheană-n

dugheană.

Întrebatu-am și pe copiii măslinilor,cu tălpile goale și ochii verzui

( ca pe la noi, prin cerurile mele):''Nu știți unde este Croitorul de Stelesă-mi înnoiască veșmântul?'',dar ei fugeau prin colbul depărtării jucându-se de-a vântul.Voiam ceva ca haina soarelui,râzândcu toate valurile mării în lumina-ifecioară,dar cu toții plecaserădupă porunca dată prima oarăde Chesariu Avgust.

Apoi am adormit și se făcea în viscă a venit un copilcu bundă și ițariși striga de la poartă ca apele la piuă:''Sculați,sculați boieri mari,ziurel de ziuă...''

Și haină mi-a croitdin poleiala unui polieleu,cu raze ce dormiseră pe-un ghem, pe-o sită veche - peștera din Betleem păzită ca-n icoană de-un fluier și de-un mielCând m-am trezit inima luise cuibărise într-a meași-aveam în piept un clopoțel.

COLINDUL PĂSTORILOR

În fața Pruncului,

cu frunte-aplecată, păstorii.Au părul albca vârful munților pe care noriiniciodată nu i-au ninsomenește.Sunt aceiașicare-și adăpaseră cărările,oile și berbecii lornumai de pe unde luceafărul băuse întâi subțirelultăcerilor

dinaintea vecilor.Fecioara, peste slujitorii stelelor privind, ______________________________

Iona şi chitul, pictură murală, sec.XVIII, Mănăstirea Lăpuşna

 ___________________________zâmbeștecum prin somn suge mielul.E albca vârful munților peste care noriiniciodatănu au grăit omenește,decât, poate,la-nceputul de lumine-nceput de vreo stea în aprins,când din primul colindDumnezeu peste lume a nins.

ICOANĂ DE CRĂCIUN

Înainte de searăse aduceau perdelele de afară,

ale sărbătorilor.De sus până jos – pânza de cercu răsărituri rare.Miroseau a tămâie și gerla ferestre.

Bunica scotea din scrinul de zestresfânta icoană a Nașteriicu Pruncul și Sfânta Fecioară.Îi aranja ștergarul de in,de o parte și de altaca poveste în jur de mireasă

reîntrupată din crin.Candeleiîi aprindea litera ei pioasăca minunea în licăr de tei.Apoi cu magii împreunăîngenunchea și ea.Pe urmă toți ai caseiintram în icoană prin ușa deschisă de stea.

Mirosea

a tămâie și-n nenuntite tăceri –frământul rotund din cuptorul de ieri.DUMITRU ICHIM

Kitchener, Ontario

8/20/2019 Vatra Veche 12, 2015

8/88

  8

Itinerarii spirituale

Spre Betleem!Spre Betleem pornim între

amiază şi înserare.

Îmi asum noi emoţii. Le acceptchiar cu plăcere. Cum o fi? Cum o fi?,mă întreb în sinea mea.

Din nou, Maria este pe post deşofer, iar Maica şi cu mine, pasageri.Alcătuim un trio feminin insolit. Măsimt fericită. Am putea merge aşa până la capătul lumii.

La graniţa cu Palestina am ajunsstrăbătând câteva străzi aglomerate,dinspre Poarta David, de unde veneamnoi. Repede am ajuns. Actele ne-aufost controlate formal, întrucât Maica

e foarte cunoscută şi aici. Intră dinIerusalim în Betleem poate chiarsăptămânal.

În drum spre punctul central, adi-că până la Bazilica Naşterii Domnului,ne oprim la un atelier de reparaţii auto,unde se află una dintre maşinile bisericii.

Maica Evanghelina, ajutată şi deMaria, face tot felul de munciadministrative. Înţeleg asta pe etape,din diverse secvenţe.

Pornim din nou.

Şi la Betleem, străzile urcă. Aşasunt, cel puţin, cele pe care am alesnoi să mergem.

Distanţele sunt reduse. Ajungemîndată la locul esenţial. Ieslea naşteriişi biserica ridicată spre pomenire.

Oraşul păstrează, în anumite zone,vechiul aer patriarhal. Case modeste,liniştite, nimic din trepidaţiile uneirenumite aşezări, precum este, de fapt,din istorie şi până astăzi.

Poposim pe platoul bisericii celemai vizitate din oraş. Suntem la o

oarecare înălţime şi, peste un gard, jos,foarte aproape, se întinde Ierusalimul,Oraşul Alb.

Înserarea se apropie, în valuri.Înoată în locuri adâncite, urcă pecolinele din oraş sau din preajmă.

În espectativă sta locului o clipă.E suspendată peste oraşul cu silueteleconstrucţiilor albe. Atâtea culori, caîntr-o pânză ingenios ţesută, plutescaproape de noi.

Par desprinse din cer. O copertinăîntre noi şi înalturi.

Încerc să reţin desenul. Un ames-tec de gri-albăstrui şi violet, galben,

maroniu discret, roşiatic în valurifragile, translucide, o lumină venită de

Sfânta Treime, pictură murală, sec.XVIII, medalion pe bolta altarului,

Mănăstirea Lăpuşna  _______________________________ undeva din spatele acestui tablou idilicse zbate discretă şi melancolică.

Pare că aduce de dincolo de teres-tru, un magnetism şi-un farmec blajin.

În jurul nostru, pe caldarâmul ace-lui platou, opresc maşini de marcă, ne-

gre, care zdrenţuiesc atmosfera de pa-cifism. Posesorii autovehicolelor sunteleganţi, doamnele care se arată, la fel.

Au solemnitate în paşi. Foartefrumoase femei, cu ţinută de bal, intrăîn biserica maiestuoasă. Vom afla încurând şi vom asista la o nuntă. Oceremonie de acest fel în Biserica Naşterii Domnului e diafană şi feerică.E tainică şi solemnă.

Am avut norocul să văd cumsacrul şi omenescul s-au întâlnit într-un legământ fastuos.

În timp ce se derula ceremoniacununiei, în spaţiul impresionant, larg,al bisericii construită iniţial de SfântaElena, la îndemnul fiului său, Împă-ratul Constantin cel Mare al Bizanţului(în secolul al IV-lea), noi am coborâtîn peştera naşterii lui Hristos. Am înnari miros de fân... desigur e doar oiluzie.

Ghidul, un bărbat mic de statură,slăbuţ şi agil, o cunoştea pe Maica, aşacă ne-a însoţit îndatoritor şi cu multeexplicaţii.

Maica îmi dădea şi alte supliment-are informaţii, dar eu eram cu gândulla vremea miracolului petrecut aici înurmă cu două mii şi ceva de ani.

Magii veniţi la ieslea sfântă vor fi plutit pe un cer colorat dumnezeieşte...

Peştera şi ieslea sunt, însă,învăluite în gri. Sub pământ nu ajungenicio scăpărare din zori sau dinluceferii magici. Doar lumina becurilor electrice. Şi asta subţire, săapere atmosfera de mister.

Mă las condusă prin acest labirint

sacru şi nu apuc să mă concentrez lacele ce- au fost să fie pe acest loc.Înaintez printr-o pâclă fumurie

care planează pe coridorul îngust. O fi

chiar misterul care se lăsa sesizat deimaginatia noastră?

Gândul spre astral rămâne suspen-dat. Simt pe umeri văluri de taină, demirific.

De-aici până la Golgota e duratăgravă, pecetluită de voinţa divină.

Cine sunt eu, de umblu înfiorată şiderutată, şovăielnică, atinsă de zădăr-nicie, chiar aici, în inima lumii?

Mă trezesc din şirul întrebărilornerostite, căci sunt întrebată dacăvreau să las bileţele cu dorinţi. Caresigur se vor împlini. Nu poţi ignoraînfiorarea dată de locul singular înistoria pământească. Unde misterul,divinul, enigmaticul şi gândul pămân-tesc, uman, sunt însufleţite într-un felincomparabil. Cosmic.

Afectul, candoarea, înflăcărarea,

sentimente diferite, în faţa magicului,a solemnităţii sfinte, se vânturănevăzute prin aerul de taină.

Ieşim la lumină, din biserica undese desfăşoară slujba de cununie. Ceidoi protagonişti, mireasa şi mirele,sunt în faţa altarului. Spaţiul e mare,nu le putem vedea figurile. Mireasaare un voal de câţiva metri lungime, pecare tocmai îl adună domnişoarele deonoare. Se pare că totul intră în obice-iul locului. E atâta fast! Dacă oraşul îţilasă impresia de modestie, aici s-au

adunat cele mai strălucitoare ţinute.Eu şi Maica admirăm, în modtacit, buchetele de trandafiri bordo,legaţi într-un fel cum n-am mai văzutvreodată, şi aşezaţi pe margineafiecărui scaun din biserică. Avem înfaţa ochilor o lungă alee gardată demănunchiurile de culoare aprinsă. Cu puţină imaginaţie, pot crede că suntcercuri concentrice de petale roşii,roşii spre culoarea vişinei coapte.

Îţi dă un soi de expansivitate, deşite afli într-o biserică. Largă, pictată la

rang de splendoare. Sobră. Cucernică.Dar oarecum radioasă. Semn al puteriidivinului învingător este lumina,radioasă, nu estompată.

În alte locuri poţi vedea o luminăsuferindă, aşternută pe chipul sfinţilor.

Aici e o lumină surâzătoare,sugestivă. E, doar, locul unde s-anăscut Mesia!

Speranţa va trece veşnic, vie prin patimi.

Îmi construiesc şi eu o armonieinterioară.

24 dec.2012VERONICA BĂLAJ

8/20/2019 Vatra Veche 12, 2015

9/88

  9

(Pagini de jurnal) 

Sub pleoape, tremurând, se nășteao lacrimă pe care voit am sechestrat-

o. Am închis ochii și stavila fiind pu-să, ea, lacrima, a secătuit ascultându-mi ruga inimii, „nu plânge, e prima zicu miros de brad ucis”! Nu, nu amvoit să lăcrimez în prima zi a anuluicu doi de doi un zero și unul, doarunul ca un mereu alt trecut de înce- put... 2012. Primisem de la MăriucaCovrig în timpul lui unsprezece, adicădouă mii unsprezece, o felicitareonline cu doisprezece dislocat dindreapta lui (ședere arhitecturală peorizontală lângă douăzeci). Această

cădere lină cu cifre roșii și verzi plinede viață și calme în același timp, aceaînclinare a cifrei doisprezece mi s-a părut semnificativă pentru nevertica-litatea noastră de multă vreme rănităși înclinată. Măriuca știe să aleagăsimboluri, știe să în-scrie, să sem-nifice... știe să picteze. Nu am plâns, contrar obișnuinței.

Deși sunt zodie de pământ, multă apăse revarsă din-spre și spre mine:lacrimile-râu, corpul mereu umed, darfierbinte și inconstant în adaptarea la

temperatura din jur... mereu suferind,frig și umed, cald și umed, umed de ploaia înfrângerii sau a bucuriei. Mi-amintesc că, în anul 2000, o prietenă,medic la „Pădurea Verde”, în urmaunei radiografii pulmonare mi-a spustelefonic: „e umed si umbrosinteriorul tău, parcă ar fi căptușit cumușchi crescuți pe scoarța copacului!Stai la atelier în umezeală?... „da, șidălțile de gravură au ruginit. Eu suntumedă (înrourată), ca sa nu mă usuc pentru că ard, ca focul lui Gaston

Bachelard”.Întâi ianuarie este o zi înconjuratăde neputința și impersonalitatea uneiacțiuni care să mă determine să tresar.O zi liniștită, fără tensiuni intro șiextra-verale, fără forță, dar îngădu-itoare prin paloarea ei aburindă, trecă-toare și inofensivă.

Am felicitat câțiva colegi cu numelede Vasile (tatăl meu, Gheorghe, purtaacest al doilea nume pe considerentede sănătate) pe internet și aș fi vrut săștiu mai multe, nu despre ei, ci despre

Sfântul Vasile. Vagă cultură religioa-să la început de an (în schimb, multăhrană), semn că orice început este undrum spre cunoaștere. Nu contează că

ai 64 de ani.Cândva vei cunoaște și tevei cunoaște. Vei ști doar atunci să teoprești. Vei ști să mori.

În apartamentul meu (cumpărat „lanegru” din salariu și premii) de la untinichigi sârb, Millan Raicov, în 1994,am petrecut ziua de început de an cu„odihnă” . Nu știu ce este odihna, nuaș putea-o defini, deoarece în sensulcontemporan al cuvântului înseamnă:somn-hrană, hrană-somn. Odihna su-fletului are însă alte coordonate: me-ditația, re-trăirea amintirilor, naștereași re-nașterea unor idei creative,imponderabilitate vis și abis.

Ziua a fost lascivă ca o femeie-felină, înșelătoare. Am apelat în plansecund la pick-up cu discuri de„modă veche”, ca un fundalîndepărtat, muzica penetrând prin

 pervazul ferestrelor de lemn. DavidOistrakh, J.Brahms, concertul pentruvioară și orchestră (orchestra dinCleveland) îmi risipește brusc oricescepticism asupra începutului de bunaugur al anului 2012.

Există o fisură, o dâră de lumină, oieșire în stradă, pe care eu o agreezdoar când este „goală”, adică fărăoameni și muzica inundă, curge răvă-

În noaptea Sfântului Crăciun

În cer luminile se-aprind,Se naşte tainicul Cuvânt,Răsare bob de grâu curat,Să spele răul de păcat.

Tu, omule, n-auzi chemăriPrivind oglinda sfintei seri?! Nu se-fioară trupul tăuCu gând ales spre Dumnezeu?!

 Nu vezi lumina din CuvântCum se revarsă pe pământ

Şi-i umple vatra cu luminiÎn vad aprins de rugăciuni?!

În noaptea Sfântului Crăciun, Nu te cuprinde gândul bun,Iar ochii tăi nu oglindescLumina Harului Ceresc?!

În cer luminile se-aprind,Se naşte tainicul Cuvânt -Tu, omule, te-nchin-adâncŞi-i dăruie piosul gând!

ELENA FECIORUSCÂNTEIOARĂ

 ______________________________șitoare, năvalnică, binefăcătoare. Oieșire spre grădina cu păsări de noaptetrezindu-le, ea muzica covârșitoare,salvatoare.

Și, totuși, perfecțiunea unei sin-gurătăți atemporale nu este împlinită.Ceva din această desăvârșire mereueste știrbită. Dezastrele melancolieicreează nesiguranță. Un semn că nu pot fi o frunză pe un ram așezat înglastră. O frunză într-un rămuriș, dincoroana sferică a unui copac? Poate!Un lujer într-o grădină secretă?Verdele fuzionează, curge ca o sevă.Se naște câmpia, nesfârșitul. Respir,trăiesc și mor, în același timp îmi re-găsesc identitatea pe care am oferit-olumii prin risipire suicidală. O calenouă.

 Nu-mi amintesc cum s-a furișatînserarea în cele două cămăruțe aleapartamentului „doi” din zona MihailKogălniceanu spre Piața BadeaCârțan. S-a contopit cu mine timpul primei zile a anului 2012 pașnic, cumiros de brad ucis, împreună cu șirulde clovni încremeniți în zâmbeteleteatrale largi și luminoase, noicelebrii anonimi solidari cu Anul Nou.

Un radio mic, negru cu „purici”,și un interviu jovial. Limba română„întinerită” este tot mai săracă...„mișto” și „super”, „super tare” va fiși anul acesta ...

„Să fie”!... zic, în traducereliberă: aș vrea să trăiesc înălțătoarecu inspirația sub aripă, darul divin deCrăciun și aș vrea să fiu din când încând răstignită pe întreg pământul pentru a asculta îndor-îndur, adâncglasul lui și al celor care ne-au

 părăsit.SUZANA FÂNTÂNARIU-BAIA1 ianuarie 2012, seara

Timișoara

8/20/2019 Vatra Veche 12, 2015

10/88

  10

Moartea este, precum Viaţa, oTrecere printr-acest Univers. „Sora”Moartea, cum o numeşte Sfântul IoanGură de Aur, îşi are şi ea bucuriile şidecepţiile ei. Îşi urmează victima, dela distanţă, bucurându-se deîmplinirile ei, apoi – puteţi a crede –se întristează pentru că – sună ceasul! – şi – Gata! – C'est fini la comédie!...Mort-copt, cu sufletul victimei (demână sau între dinţi, plutind prinunivers), undeva, undeva departe!...Prea bine ştim, Moartea şi Viaţa suntsurori care se completează-n menireace le-a fost încredinţată de Bunul şiVeşnicul Dumnezeu. Despreamândouă s-a vorbit şi s-a scris mult.

Dacă vom pune pază minţii noas-tre, după cum ne sfătuieşte PărinteleIlie Cleopa (1912-1998), dacă vomrosti cu evlavie  Rugăciunea inimii,după cum ne învaţă Părintele ArsenieBoca (1910-1989): „ Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milu-ieşte-mă, pe mine!” – sau dacă-l vomasculta, cu aceeaşi evlavie şi peSfântul Porfirie, pe care-l cinstim lafiecare 2 decembrie: „ Doamne, Iisuse Hristoase şi Cuvântule al lui Dumnezeu cel Viu, miluieşte-mă!”, nu

vom vedea pe sora Moartea „ până cenu vom vedea  – mai întâi –  pe Hristosul Domnului” (Luca 2.26).

Cu fiecare dintre noi, ea poate fi blândă sau nu. Întâmpinându-ne însomn, în stare de linişte şi împăcaresufletească – sau nu. Unii au fostîntâmpinaţi prin decapitare (primiicreştini), pe rug (nu numai în vremeaJeannei d'Arc), în ţeapă (nu numai învremea lui Ţepeş-Vodă), pe roată(Horea şi ai lui, la 1785), pe front sauîn închisori (mii şi mii de oameni ne-

vinovaţi). Întru îmblânzitoare trecere,unii au practicat „rugăciunea isihas-tă”, după modelul pastorului RichardWurmbrand, al Monseniorului Vladi-mir Ghika şi al altor zeci şi mii denume de creştini.

Ea, soră geamănă a Vieţii, s-aarătat în multe locuri sinistre, care necutremură doar rostind nişte nume:Aiud, Piteşti, Sighet etc... – şi martiriilor... Sora Moartea ne-a arătat, laconcret, 800 de morţi, în 40 de ani,numai la Aiud. Sau un alt exemplu,

lotul „Vatican” (1952), prin Mon-seniorul Vladimir Ghika, va cunoaştespânzurătoarea electrică. Doar voinţaDomnului a fost, pentru a afla

adevărul, cum a fost, şi cum nu ne-am mai dori să fie: „un dispozitivdiabolic, cu inele metalice aplicate la gâtul victimei, prin inele trece curen-tul electric, care este întrerupt cândvictima e pe punctul de a fi strangu-lată. Va fi resuscitată, ca să fie înviaţă pentru o nouă ştrangulare...”

În a sa lucrare, Naturalis His-toria, Plinius dă multe exemple decomportare în faţa Morţii. Spune

Plinius, că asemenea Vieţii, şi Moar-tea e plină de „ prevestiri”. Dacă mor-ţile „ subite” reprezintă „ suprema feri-cire”, istoria consemnează şi reversulmedaliei. Astfel, Diodor, „ profesor dedialectică” a murit „de ruşine”, pen-tru că nu a fost capabil „ să dezlege o ghicitoare ghiduşă spusă de Stilpo”.Quintus Aemilius Lepidus a murit înmomentul în care ieşea pe uşă, lovin-du-se la degetul mare de la picior.Gaius Aufustius când mergea spreSenat. Situaţii şi situaţii: unul, pe

când tocmai întrebase cât e ceasul;altul, care tocmai se închinase în faţazeilor. Un judecător, în momentul încare hotărâse amânarea unui proces,iar un altul, sprijinindu-se de fratelesău... întru odihna cea veşnică.

În străvechime, spune povesteade pe tărâm românesc, Moarteaumbla prin lume în chip de „babă” şiaman mai speria lumea cu-a ei„coasă” sau „ sabie”. Aşa că, netransmite econom Petru G. Savin(1891-1977), în ale sale Pilde

creştineşti, vrând să păcăleascăMoartea, ce tot îi da târcoale, un boierfoarte bogat, dar foc de zgârcit, şi-aconstruit ditamai casa, toată din piatrăşi cu ferestre groase de cristal. Cumâncare, băutură şi petreceri, nici nu-i păsa, gândind că Moartea nu-l vanimeri. Dar foarte s-a-nşelat!

Însă, de la un alt sătean, tot dinJorăşti de Covurlui, părintele Petru G.Savin va afla cum va fi păcălităcumătra Moarte. Şi cum umbla prinlume cu sabia la vedere, înfricoşândîn jurul ei mulţimea, iată că ajunge şila un mocan. Deşi se temea bietul om, pentru că iubea şi viaţa, dar şi turma

sa de mioare, se gândi la un vicleşug.Sub motiv că ar vrea să-i vadă „ sa-bia”, mai îndeaproape, aşa, zise el, casă-şi amintească de anii tinereţii, când„ făcea meliţie”, o ia, o ascunde în su-man, şi-apoi începe să cânte din flu-ier, ameţind-o pe biata „babă” Moar-tea, care-şi pierduse puterea! Văzândcă nu-i chip să se-nţeleagă cu acelmocan, se plânge lui „moş” Dumne-zeu... Şi de-atunci, zice-se, nici Moar-tea, nici a sa „ săbiuţă” nu ni se maiarată, pentru a ne înfricoşa. Apareaşa, pe negândite, în mantia-i tainică,ca să ne ducă dinaintea lui „moş”Dumnezeu!...

În mod cert, seninătatea desăvâr-şită în faţa morţii este un dat divin.Depinde doar de credinţa fiecăruia.Artiştii au redat această trecere în

forme artistice diferite: în muzică, însculptură, în pictură, dar mai cu sârg, prin arta cuvântului:  „ Miros detămâie, tăceri de mormânt, / Lumina se face mai rară, mai rară, / Iauburniţa' n braţe şi cânt, mă tot pierd / Pe căi neumblate, prin tulbură seară...” (Teodor Al. Munteanu –Cântec de octombrie, „Universulliterar”, 20 octombrie 1944).

Trecerea survine şi la vreme de pace, dar mai nedorit, în vreme derăzboi.  Şi cine poate trece nepăsător

 peste cruzimea războiului? O subtilăîncrustare aflăm la Vasile Voiculescu:„ Înălţat peste hotare /    Furtunosul pisc Negoi,/ Pe răboj de' nmormânta-re / Plânge fără de ogoi.//   E cu sânge scrisă slova: /   El îi cată... deal cudeal, /  Câţi pieriră în Moldova /  Câţimuriră în Ardeal. //   Dar plecându-şi pleoape grele, /   El s' acoperă cu nor,/  Să nu vază jos, la poale, /   Pe ceimorţi în ţara lor !” (Morţi în ţara lor,Calendarul nostru, Bârlad, 1918, p.98). 

Pe câmpul de luptă, la fiecare pas, fiinţa se simte înfrăţită cu singu-rătatea dinaintea marii treceri:„ Doamnă, simplă, să-mi aduci / Zonacu nuanţe clare, / Când o fi să-miapuci / Fruntea-n coasă şi-ncleştare. // Şi m-aud călcând sonor / Pestevisul de probleme / Peste înalt şiincolor / Ochiului rămas în vreme”(George Vaida: Moarte,  Frontliterar , Braşov, nr. 8-10, 1936).

Când orice speranţă se spulberă,ce se mai conservă-n urma ta, luptăto-

rule? Doar Un mormânt: „ Pe Olt în sus la cotitură, / Dragi călători, păşiţiîncet: / Sub cruce lângă drum, e →

LIVIA CIUPERCĂ

8/20/2019 Vatra Veche 12, 2015

11/88

  11

Gheorghe, / Feciorul Anei din Nucet. // Trecea cu noi, cu regimentul, /Cântând o doină din Ardeal, / Când se rostogoli deodată / Izbit de-un glonte de pe deal. // Nici n' a simţit cămoartea-l frânge, / Nici n' a' ntreruptcântarea sa, / Ci şopotind-n' ncet se stinse, / Trecând în alte lumi cu ea. // Desigur cânt' acum şi-acolo / De ceirămaşi, de cei plecaţi... / Păşiţi încet pe lângă dânsul, / Dragi trecători,nu-l tulburaţi!” (V. Stoica, Calen-darul nostru, Bârlad, 1918, p. 81).

Dar şi îndemnul, de prosternare,în sfântă amintire şi necurmată pomenire: „ În cimitir, e sărbătoareamorţii / Se-nsufleţesc mormintele pustii, / Cu rugăciuni şi crizantemealbe / Şi pălpării domoale de făclii. // Mi-e sufletul cuprins de-nfiorare / Şi

rătăcesc stingher printre morminte, / Răsună trist un cântec de-ngropare /Cu tâlc profund de mistice cuvinte. // În cimitir, e sărbătoarea morţii / Mi-einima atâta de pustie – / Ca unmormânt uitat de toată lumea / Fărăde flori, de cântec şi făclie” (CornelCaplan: În cimitir, Viaţa noastră,Cluj, 1 martie 1937).

Hălăduind, jelind, neuitând, tre-cem Printre morminte, cu sfântăevlavie, fireşte, precum e şi îndemnul poetului I. C. Popescu-Polyclet:

„Când valul serii se desprinde / Şi-numbre largi şi mătăsoase / Cuprindetot, o, vin cu mine / În clipele mis-terioase. // Eu ştiu un loc gătit în floare, / Frumos, frumos, ca o gră-dină, / Pe unde nimenea nu vine, / Peunde-i linişte deplină. // Grădinamorţilor, iubito! / Ne-om pierde ur-ma-n rătăcire / Printre morminteleuitate, / Cu inimi calde de iubire. // Şilasă-mă, nu-ţi fie teamă, / Să te sărut pe ochi, fierbinte, / N-o să ne ştie ni-meni, nimeni, / Decât doar morţii din

morminte!” ( Românul literar , TomIII, nr. 12/28 martie 1905, p. 86).Doar aşa, e posibil, ne vom găsi

echilibrul interior. Doar aşa, printăcerea în magma noastră interioară, prin reculegere, prin tăcerea „deascultare a cuvântului divin” (DavidLe Breton), vom înţelege cărăriledurerii. Şi întru liniştire, sfătuiţi de I.Gr. Perieţeanu, s-aprindem şi Celeşapte candele, sfinţit îndemn  :  „ Măavântam spre zările închise; /   Băteamca un năuc la poarta lor – /   Atom pe

un grăunte plutitor, /    În feeriacosmicelor vise. //   Vream să citesc în filele nescrise /   Din haos, rostul meu şi-al tuturor; /   Dar Marele-Arhitect şi

 Ziditor /    Milostivirea-i largă mi-odeschise: //  Glas tainic de miresme şilumini, /   Din şapte albe candele decrini, /  Se revarsă pe-absurda-mi pri-begie, /  Şi gândul, resemnat şi potolit, /   Lăsând Înaltul, s-adânci în glie, /  S-asculte basmu-i fără de sfârşit !” 

(volumul

Svonul anilor, 1931).

Şi-o întrebare a firescului pă-mântesc, s-ar cuveni, nu credeţi? No-uă, celor de pe urmă, ce ne-a mai ră-mas? Doar un Cântec la poarta celoradormiţi. Rosteşte atât de plastic, a-tât de evlavios, atât de princiar, un poet total necunoscut, pe numele său,Constantin Goran! Şi totuşi, un subtil poet creştin: „Voi ce dormiţi la umbracrucii: /  Sus mâinile către cer! /   Ră- sună trâmbiţele sfinte /   Vestind no-roadelor, că Domnul /  Când va veni,

a doua oară, /   Va descuia străvechimorminte /   Şi morţii-i va scula din somnul /   Adânc al pulberii de fier... //  Voi ce dormiţi la umbra crucii: /   În somn de aur tresăltaţi! /   Pe fulgerecând împăratul /  Cu vocea lui – vuietde ape – / Va coborî – a-tunci – deo-dată /  Voi veţi ieşi în haine albe, /  Voice dormiţi, de-acum cân-taţi! //   Voice dormiţi la umbra crucii: /  Sus mâ-inile spre Iisus! /   Isvor de bucuriemare, /   El va veni a doua oară, /   Elva veni să vă învie. /   Atunci va fi o

bucurie /  Cum nu a mai văzut pămân-tul! /  Voi ce dormiţi la umbra crucii: /  Sus mâinile spre Iisus, /  Cântaţi... Ela înfrânt mormântul !”  (Viaţailustrată, Sibiu-Cluj, februarie 1941). 

Merită a nu uita: Istoria români-lor a viscolit şi-nvăluit acest tărâm,numit „Grădina Maicii Domnului”,întru pioasă, necurmată jertfire. Aşacă, cei de azi, dar şi cei de mâine,merită s-asculte ecouri sângerânde, dela 1784, 1821, 1848, 1907 şi maideparte: „ Ne mustră Horia, şi Cloşca,

 şi Crişan,/ Şi Iancu, şi Pandurul din fântână/ Mai poartă semn de lanţclăcaşa mână, / Miroase încă-a proaspăt sânge de ţăran.// Nici beznatemniţelor n’a uitat că ieri/ A găzduitîn ea şuvoiu de vrere/Să fim stăpâni pe vetre şi ciubere,/ Cu nimeni ____________________________________________________________

Heruvim, Mănăstirea Lăpuşna

 să’mpărţim belşugul altor veri.// Bălăngăne amurgul subt bătrâni goruni/Scuipate trupuri, verzi detinereţe,/ Bălăngăne amurgul preacinstite feţe,- // În vale’s chioteaprinse, ca de Huni.// Şi vin, şi vinmereu, aduşi în huiduieli,/ Şi pieptul ţării saltă, să plesnească;/ Se rupe’ndrumuri carne românească,/Obrajii pruncilor par zdrenţe de obieli.// Cieu nu vreau pe nimenea s’asmut, princânt, - / Aminte, doar, aduc de-un vis,acuma,/ De-un vis pe care mi-l şopteşte huma/Cu oseminte sacre, de-acolo, din mormânt...” (Teodor Al.Munteanu)

Da, de dincolo de timp, de spaţiuşi de imaginaţia noastră, ne simţimstrăpunşi de glasul năduşit al osemin-telor care îşi vor liniştea. Şi cele de la

Sarmisegetusa, şi cele de pe CâmpiaLibertăţii; şi cele de la Canal, dintemniţe sau de pe frontul celor douărăzboaie mondiale. Un poem care „nuasmute”, ci biciuieşte conştiinţele.

Suflet de creştini fiind, acum şi-ntotdeauna, Cântări de Clopote săînălţăm, pentru toţi cei plecaţi,indiferent, în ce moment fost-a voinţaDomnului Dumnezeu: „ Îngândurat v-ascult adesea, /   Vă simt în sufletblânde  –  şi-e /   În svonul vostru trist,atâta /   Evlavie şi duioşie... //  Şi-atâta

linişte revarsă /  Cântarea voastră dedeparte... – /   Repovestindu-ne aievea /   De viaţă – parcă – şi de moarte... //  Şi parcă-n taină ne tot spune /   Căviaţa noastră e-o poveste: /    E-unnume scris pe-un zid de veacuri /   Alunuia ce nu mai este... //   E-o cruce pe-un mormânt în care /    Nu ştienimeni cine zace... /   Un chip născutdin lut, ca toate, /   Menit în lut a se preface... //   Şi-n dangăne, ne-aminteşte /   De câte ori tremurătoare /   Nu aţi vibrat prin alte vremuri... /   La

câţi nu le-aţi sunat voi oare?... //   Iarcând vă stingeţi în ecouri /   Încearcă jalea să ne-apuce: /   Ne veţi suna şinouă-odată /   Şi-atunci, la groapă nevom duce... //  Şi-ngândurat rămân încale /  Vă simt în suflet triste – şi-e /   În stinsul vostru sfânt, atâta /   Evlavie şiduioşie...” (George Lesnea –  Cântările de Clopote,  Gândulnostru,  Iaşi, Anul I, nr. 23-24/20februarie 1923, p. 433-434).

Dangănul, tămâia, ruga noastră, atuturora, pentru îngemănatele, Viaţa

şi Moartea, Lumina şi Umbra, Ziua şi Noaptea, surori întru iluminareafiinţei creştine.

8/20/2019 Vatra Veche 12, 2015

12/88

  12

„TOŢI CEI CARE IUBESC SEVOR RECUNOAŞTE ÎN

ACEST ROMAN”

O.S.: Stimate Nicolae Dabija,v-am cunoscut până acum ca poet

şi publicist. Ce v-a adus pemeleagurile prozei. Această carteeste debutul dumneavoastră îngenul romanului?

 N. D.: „Tema pentru acasă” e primul meu roman, după peste 80 decărţi de poezie, publicistică, eseu,istorie literară, manuale şcolare etc.De multe ori am impresia că nu eu amscris această carte, ci ea m-a scris. Cănu eu am trăit-o, ci ea m-a trăit. Că nueu am ales eroii, ci ei şi-au alesautorul poveştii lor (m-am convins de

acest lucru când, la un moment dat,n-au mai vrut să mă asculte şi şi-auurmat fiecare drumul lui care nu amai putut fi determinat de autor).Este, cred, cazul clasic, când eroii povestesc şi autorul notează.

E un roman de dragoste şi moar-te. Eroii mei, cei doi îndrăgostiţi, sunt puşi în condiţii limită. Sentimentul lor(unul împărţit la doi) se desfășoară pefundalul deportărilor staliniste, careau avut loc după 1940 în Basarabia(astăzi Republica Moldova). Cartea

este un elogiu adus acelei generații deintelectuali, martirilor neamului, şco-lii, profesorilor, solidarităţii umane,dragostei, dar în primul rând femeii.Autorul afirmă în paginile cărţii fărăsă afişeze această convingere a sa: şi bărbatul poate iubi foarte puternic, şifemeia poate iubi foarte puternic, darnumai femeia se poate sacrifica pentru sentimentul ei.

Toţi cei care iubesc se vorrecunoaşte în acest roman.

Romanul „Tema pentru acasă”,

am afirmat acest lucru de mai multeori, e despre voi, îndrăgostiţilor detoate vârstele şi din toate timpurile!

O.S.: În Cuvântul înainte  al

cărţii, menţionaţi cum v-a găsitideea. Ce puteţi spune suplimentarla acest text introductiv?

 N. D.: Romanele bune se scriu lamaturitate. Nu l-aş fi scris niciodată, bănuiesc, dacă n-aş fi avut unaccident nefast în vara anului 2007,când am căzut într-o prăpastieaproape de mănăstirea Ţipova, delângă Nistru. Atunci, într-un momentdintre viaţă şi moarte, am văzut, ca onăzărire, filmul cărţii concentrat încâteva secunde.

Mă salvase un dud bătrân şistufos care îmi amortizase căderea.

În acele clipe de durere, prietenulmeu Ioan Marinescu, jurnalist dinPloieşti, a auzit cum discutau doicălugări de la mănăstire, care seapropiaseră să mă ajute:

 – A căzut de la nouă metri, de pe piatră pe piatră. Cum de a rămas viu? – A căzut printr-un dud…Şi atunci unul dintre monahi a

întrebat mirat: – Dar de unde s-a luat dudul? Că

ieri parcă nu era aici!Fusese, bănuiesc, o exagerare a

 prietenului meu sau a călugărilor, darm-am convins nu o dată de faptul că,dacă, în anumite împrejurări ale vieţiitale, eşti umilit nemeritat, Dumnezeuîţi va trimite aproape întotdeauna o

aripă care să te ajute să te ridici.Cel de Sus mi-a trimis atunci ari- pa care să mă sprijine – această carte, pe care aş fi dorit, cu mult înainte deacea întâmplare tristă, să o citesc.

O.S.: Cum aţi lucrat? Repedesau… În general, cum scrieţi:repede, uşor?...

 N. D.: Romanul s-a scris singur.El s-a închegat mai întâi în gând.După trei luni de spitalizare, îicunoşteam tot conţinutul pe de rost.

Revenit acasă, scriam sau, mai

exact, transcriam din memorie, câteun capitol în fiecare zi. L-am aşternutrepede. Gândul, aveam atunci aceastăimpresie, abia reuşea să ajungă dinurmă pixul care luneca parcă fărămine pe foaie. Cartea are 73 decapitole, l-am scris deci în 73 de zile.

Scriam fără să respect ordinea.Am început scrierea cu un capitol dela mijlocul cărţii, cel cu preotul IoanFlorenschi, după care am scris unulde la începutul ei, apoi un altul de lasfârşit şi aşa mai departe.

Am avut şi un moment ca acesta:am notat un capitol şi l-am rătăcit, iarîntrucât urma să-l aşez în canavauacărţii şi nu-l găseam, l-am mai scris o

dată.Când, peste alte săptămâni, am

regăsit capitolul în prima lui variantă,care se încâlcise cu alte foi într-unmaldăr de ziare, am fost uluit sădescopăr că textele celor douăscriituri coincideau întru totul, cuvântcu cuvânt, doar unele virgule saunuanţe de cuvinte difereau.

După aceea am revenit, amcomprimat, l-am scuturat în primulrând de poezie, uneltele prozei sunttotuşi altele, iar descrierile poeticefrânau dinamismul naraţiunii, m-amstrăduit în această carte să nu facliteratură. Or, literatura e ceva careîndepărtează de viaţă, substituind-ode cele mai multe ori.

După ce am pus punctul de lasfârşitul cărţii, mă temeam s-o

recitesc. Am pus-o de-o parte. Era caun text fără autor. Nu aveamsentimentul că-mi aparţine, el fiindmai mult al eroilor cărţii.

Peste o jumătate de an, l-amrăsfoit şi, pentru că, la o nouă lectură,am retrăit aceleaşi sentimente puter-nice, l-am înmânat editorului DanielCorbu din România, care l-a cititimediat şi i-a făcut o notă, exageratăevident: „Carte de Premiul Nobel.”Abia atunci am pus numele meu pe pagina de început.

O.S.: Cred că aţi fost inspiratde Eminescu, geniul literaturiiromâne, de poezia şi proza lui.

 N. D.: Desigur, portretul lui Emi-nescu dat jos de pe peretele unei sălide clasă de către ostaşii sovietici la 28iunie 1940 şi înlocuit cu cel al lui Sta-lin, pe care elevii ulterior l-au dat jos,ca să-l pună la loc pe cel al poetuluidrag reprezintă un simbol, iar niştesimboluri sunt expresiile unor valori,câteodată diametral opuse.

 Noi am plătit scump pentru

dreptul de a-l avea pe Eminescu.În anii ’30, în Transnistria, cărţilelui, puţinele care răzbeau dincolo de Nistru, erau arestate cu tot cu cititori.

După 1940, la Ivdel, o închisoaredin Siberia pentru basarabeni, mi-a povestit un supravieţuitor, unii dintrecondamnați cântau în faţa plutoanelorde execuţie cântece pe versuri deEminescu.

Mihai Eminescu, ca şi Ivan Va-zov pentru bulgarii de pretutindeni,este Poetul Naţional al tuturor celor

care vorbesc limba română. El este pentru noi mai mult decât un poet, eun reper spiritual şi, →

OGNEAN STAMBOLIEV

8/20/2019 Vatra Veche 12, 2015

13/88

  13

într-o perioadă grea pentru istorianoastră ne-a ajutat să rezistăm şi să ne păstrăm limba.

Aş îndrăzni să afirm că Eminescune-a făcut pe noi, basarabenii, bogaţi prin naştere. Suntem bogaţi prinfaptul că ne aparţine, bogaţi prinfaptul că-i aparţinem.

O.S.: Cartea e ficţiune sau suntşi momente reale?

 N.D.: Am avut, cred, sute de prezentări ale cărţii în şcoli şilocalităţi din Republica Moldova şiRomânia. Mulţi dintre supravieţuitoriiGULAG-urilor s-au recunoscut încarte: „Această carte e despre mine”,„Toate s-au întâmplat întocmai cumle-aţi descris în roman”, mi s-a spusnu o dată.

În comuna Miroslăveşti, județul

Iaşi, un bătrân, Ştefan Hogaş, mi-avorbit că l-a cunoscut personal peKudreaveţev.

Cum?, am întrebat. Pentru căacest personaj e o invenţie pură. Toa-te numele sunt inventate. Iar Ku-dreavţev a fost primul nume rusesccare mi-a venit sub peniţă atunci cândscriam.

Fostul ostaş al Armatei Române,făcut prizonier de Armata Roşie în1944, a făcut închisoare la Vorcuta,lângă Polul Nord, iar comandantul

 penitenciarului se numea Kudreavţev.Bătrânul mi l-a descris exact cuml-am înfăţişat în carte.

Acţiunea în cartea mea însă sedesfăşoară la Kolâma, lângă OceanulPacific.

Dar paradoxul e altul: în lagărulde la Vorcuta, care-l avea şef pe Ku-dreavţev, şi-au executat pedeapsa doiunchi de-ai mei, arhimandritul Sera-fim Dabija şi preotul Nicodim Onu.

Ei nu mi-au vorbit de Kudeavţev,n-am auzit niciodată acest nume.

Concluzia mea e că, omul, pelângă alte lucruri pe care lemoștenește – trăsături fizice, caracter, predispoziţii de destin – se naşte şi cuo memorie moştenită, care zace de- pozitată într-un ungher al subcon-ştientului, urmând să se declanşezedoar în anumite momente ale vieţiinoastre sau, poate, niciodată.

Cartea este, dacă aş putea să măexprim astfel, o ficţiune bazată pecazuri reale.

Ea nu e, cum afirmă critica lite-

rară, un amestec de realitate şi ficţiu-ne, ci descrie o realitate atât de durăîncât aceasta pare ficţiune. Noteleonirice nu fac decât să accentueze

acest lucru.O.S.: Aţi vizitat Siberia şi

locurile despre care vorbiţi înroman?

 N.D.: N-am vizitat Siberia, daram purtat-o în mine (doar întâmplătornu m-am născut acolo, mama mea nua fost inclusă in lista celor care urmausă fie deportaţi din motiv că eramăritată cu un invalid de războimobilizat de armata sovietică), amvăzut-o, într-un fel, cu ochii rudelormele, ţărani şi preoţi, deportate înlagărele acestui continent al fricii.

Mai mult decât atât, am cititmulte cărţi despre Siberia şi desprelagărele ei, am discutat cu mai mulţioameni care s-au întors din acelinfern al frigului.

O.S.: Aţi dedicat cartea

d-voastră intelectualităţii basara-bene. De ce? N.D.: În istoria Britaniei, se spu-

ne că în jurul anului 1000, un rege brit a vrut să şteargă de pe faţa pă-mântului poporul velş al Ţării Galilor.Dar nişte înţelepţi l-au sfătuit: „De ceai ucide tot poporul? Taie-le capeteleînvăţătorilor lor şi poporul nu va maiexista.” Probabil, regele aşa a şi făcut,dacă de poporul velş a încetat să semai vorbească în istorie. Odată cuînvăţătorii, cu cărturarii, cu intelec-

tualii vremii, a dispărut şi poporul.La fel s-a procedat de-a lungul istorieişi cu popoarele noastre: cei care auintrat cu armatele peste noi ______________________________

Sub titlul „Basarabie, dragoste

mea”, în bulgară a apărut romanulbestseller al lui Nicolae Dabija,Temă pentru acasă, în traducerea

lui Ognean Stamboliev

i-au vânat în primul rând pe intelec-tuali: învăţători, preoţi, scriitori… Eiştiau, odată intelectualitatea decapi-tată, poţi face dintr-un popor sau altulca dintr-o bucată de plastilină ceea ceîţi doreşti.

E o minune că o parte din inte-lectualitate, care reprezintă conştiinţaneamului nostru, a rezistat şi a pututîncuraja şi restul poporului să reziste.

O.S.: Soarta Basarabiei a fostnefastă. Istoria ei e dramatică,chiar tragică. Credeţi că Moldovase va uni cu România şi de ce a-ceasta nu s-a întâmplat după ieşi-rea ei din imperiul sovietic rusesc?

 N.D.: Despre România şiRepublica Moldova se poate spuneceea ce spusese Oscar Wilde despreAnglia şi SUA: că sunt două ţări

despărţite de o limbă comună.În 1989, eram deputat în ultimulParlament sovietic. Atunci când s-arecunoscut că Pactul Ribbentrop-Molotov este unul nul şi neavenit,credeam cu toţii că se va reveni lafrontierele din 1939, dar n-a fost săfie. Basarabia este o bucată dinRomânia, ruptă în urma acestui Pactşi alipită la URSS.

Greşeala noastră, a intelectualilorşi politicienilor de la 1989-1991, afost că noi am dorit revenirea la Ţara

din al cărei trunchi am fost smulşi,realizată pe bucăţi. Mai întâi săobţinem limba română, apoi alfabetullatin, ulterior – simbolurile naţionale,recunoaşterea istoriei comune pentrutoţi românii, cu identitatea noastră,gândindu-ne că părţile până la urmănu pot alcătui decât întregul.

Şi am greşit.O altă gafă a fost că noi în loc să

luptăm pentru libertate, am luptat pentru independenţă. Un stat poate firecunoscut ca independent de peste

150 de ţări ale lumii şi să nu fie liber.E exact cazul Republicii Mol-dova.

Pentru noi este foarte importantăacum integrarea în Uniunea Europea-nă, care ar însemna de facto revenireanoastră Acasă, în Europa valorilor şia familiei popoarelor civilizate.

O.S.: Câte ediţii şi traduceri auapărut până acum ? Tirajul?

 N.D.: În limba română romanul acunoscut 5 ediţii, cu un tiraj total de32 000 de exemplare. Conform unui

sondaj efectuat între bibliotecariTema pentru acasă a fost consideratădrept cea mai citită carte de be-letristică din ultimii 10 ani, numai →

8/20/2019 Vatra Veche 12, 2015

14/88

  14

CA ŞI CUM

Ca şi cum ai deschide geamul curespirarea.Ca şi cum rugul ar plânge cu fumŞi ramul cu floarea.Ca şi cum.

Ca şi cum ar ninge cu fluturi peste ruguri şi-acestea s-ar stinge.Ca şi cum n-ai putea să te bucuridecât atunci când ai plânge.

Ca şi cum steaua ce-abia se mai ţinear evapora marea în care cădea.Ca şi cum ţi-ar fi dor de mineabia după ce m-ai uita.

Ca şi cum cele bucoavne ar fi pline cu triste gângănii.Şi pe cer, ca şi cum, ai citi

urme de reni şi de sănii.

Ca şi cum zările, toate, ar foşnişi ploaia s-ar umple cu fum.

Ca şi cum m-ai iubi, ca şi cum te-aşiubi.Ca şi cum, ca şi cum...

MI-I TEAMĂ DE O CARTE

Mi-i teamă de o carte (o văd ades şi-nvis) pe care aş deschide-o-nfriguratşi-n paginile ei aş da de-odat...de toate versurile pe care incâ nu le-am scris.

De care sufletul mi-i însă, îmbibat: precum de apă un burete;şi solie - din partea lor - mi-i orice viscurat,şi mi-i devreme ora cea tîrzie.

Parcă mă văd citind - în acea cartedoar pîn'la mijloc orice poezie,ştiind ce-i scris, deodată, maideparte,cum dintr-un rând poemu-ntreg învie.

Şi ochii-ar luneca, pustii de gînduri -ca peste un destin ce se amână - peste acele, dragi şi sfinte, rânduri, precum transcrise de-o străină mână.

 Nescrise foi se vor sălbătici-n sertare;şi în amurguri vechi, cu iz amar, -eu cartea ceea-aş răsfoi-o, arare;

ca pe-osânditul propriul meu dosar.NICOLAE DABIJA

 _________________________________________________________________________________________________

Vatra veche dialog→în anul 2010 ea a cunoscut peste100.000 de împrumuturi în biblio-tecile din Republica Moldova.

Romanul a apărut deja la presti-gioasa editură „Société des écrivains”

din Paris, în traducerea Mariei Au-gustina Hâncu şi Constantin Frosin.Pe coperta cărţii, editorii menţioneazăfaptul că romanul conţine „una dintrecele mai superbe poveşti dedragoste”.

Romanul a mai fost tradus îngermană (traducător – Ion Mărginea-nu), italiană (traducătoare – Olga Iri-miciuc), se traduce în engleză (de că-tre Nicolas Andronesco), rusă (Miros-lava Metleaeva), macedoneană (Pas-kal Ghilevski) şi chineză (MaLinjuan).

O.S.: Credeţi că acest romanminunat, care e scris şi ca unscenariu, se poate ecraniza? Еucred ca va fi un film emoţionant…

 N.D.: Eu am descris, nu am scris.Am transpus cele care mi se arătauîntr-un fel pe ecranul imaginaţiei. Deaceea, când mai mulți cititori mi-aureproşat că ar fi trebuit s-o las pe ero-ina cărţii, Maria Răzeşu, să trăiască,le-am spus: desigur că aş fi pututface, fiind autorul cărţii, ca Maria sănu moară, dar atunci v-aş fi minţit.

Mai mulţi cititori mi-au spus căromanul e un scenariu de film gata

scris. Am citit şi câteva oferte. SergiuProdan, preşedintele Uniunii Cineaş-tilor din Republica Moldova, searătase entuziasmat de carte, dar, mi-a precizat, pentru ca romanul să devinăfilm, e nevoie de o investiţie de

câteva milioane de euro, pe care, din păcate, studioul de filme de laChişinău nu-i are.

O.S.:  Scrieţi nu numai ca unmare poet, născut, nu făcut, dar şica un muzician. Cred că muzica văinspiră?

 N.D.: De multe ori muzica e ceacreează fundalul necesar pentru crea-ţie. Poate să mă inspire, să mă pregă-tească sufleteşte pentru scrisul meu.

Într-o perioadă îmi scriam poe-ziile rostindu-le.

Acum, deşi scriu altfel, aud sune-tele şi fără să le dau rostire, pentrumine fiind foarte importante sonori-tatea cuvintelor, alternanţa vocalelorşi consoanelor, relaţiile în care intrăacestea la scrierea unei cărți.

O.S.: Cartea a fost primită decititori cu mare interes şi căldură,iar de critica literara ca un mare,deosebit eveniment în literaturabasarabeană şi română.

Am citit cronici numai cusuperlative. Cartea pe care o veţipublica după acest roman minunat,extraordinar, cred că va fi laacelaşi nivel înalt.

 N.D.: Romanul Tema  pentruacasă  a cunoscut peste 200 derecenzii în presa din România şiRepublica Moldova, dar şi în cea dinSerbia, SUA, Canada. La Iaşi, laeditura „Princeps Edit”, a apărut şi o

carte „Tema de după Tema pentruacasă”, care conţine recenzii şiilustraţii la roman.

Mai mulţi cititori m-au îndemnatsă scriu continuarea romanului. Uniimi-au sugerat ce-ar trebui să conţină.Un critic literar din Galaţi mi-aexpediat aşternut pe mai multe filesubiectul părţii a doua a cărţii, cu propuneri concrete.

La comanda cititorului, am editatîntre timp o carte de nuvele „Nu văîndrăgostiţi primăvara”, câştigătoare atopului „Cea mai citită carte a anului2014”, premiu atribuit de SocietateaBibliotecarilor din republică, volumcare a cunoscut într-un an două ediţiicu un tiraj total de 10 000 de exem- plare. El cuprinde nuvele cu conţinutoniric, filozofic, ezoteric, încadrate deunii critici la tematica ştiinţifico-fantastică. Dar succesul ei se dato-rează în bună parte romanului Tema pentru acasă,  pe care cititorii măaşteaptă să-l continui în alte cărţi.

Cititorului bulgar multă sănătate!O.S.: Vă doresc inspiraţie si

succes!

8/20/2019 Vatra Veche 12, 2015

15/88

  15

- Dincolo de imagine, care arputea fi o altă legatură dintrepictură şi cinematografie ?

-Fiecare dintre noi şi, desigur, înfelul său, iubeşte filmul, are nevoie deel. Nevoia de frumos, fie cel din na-tură, fie cel creat de om, e fundamen-tală. Oricând şi ori unde. Cea de a 7-aartă era intuită şi aşteptată de mult, aşacum bănuiesc că mai ştii. Şi aşa cum aînvăţat generaţii întregi George Litera- şi el inconfundabil şi irepetabil - cu omică întârziere, de o clipă, la scaraUniversului, Filmul a apărut la timp.Impresioniştii, cu Marea lor Revoluţiede limbaj, acolo la Barbizon, în miste-rioasa pădure de la Fontainebleau - unfel de Pădurea Moara Vlăsiei de pe lanoi, în elanul lor genial şi desigur încontextul epocii, la sfârşit de secol

XIX, dar francez, atenţie!, lămuriserătoate necunoscutele şi chiar enigmeleLimbajului plastic. Desigur, şi e binesă precizăm de fiecare dată,… talonaţienergic de fotografi şi fotografiilelor… divine. Încă din 1839, de lacomunicarea făcută la Academia fran-ceză de către Niepce şi Daguerre, Fil-mul, adică imaginea în mişcare, aveadrumul deschis, urmau să se întâmpletoate cele fireşti şi îndeobşte cunos-cute. Au apărut… vizionarii… estevorba de limbajul cinematografic,

desigur,… şi iată-ne acum şi aici. Cinevrea mai multe informaţii să vizionezede cel puţin de 10 ori celebrul  film şcoală  Dueliştii, al lui Ridley Scott,cel care a…uimit Cannesul în 1977 şicare film încă nedifuzat în anii 80, afost proiectat la noi la UNATC de zecide ori la toate cursurile existente: regiede film, scenariu de film, imagine defilm, sunet de film, montaj de film, poetica imaginii, regie de teatru,actorie de film, mişcare scenică,impostaţie, istoria portretului, machiaj

etc. Acolo cred eu se pot găsi toaterăspunsurile şi chiar revelaţiile laasemenea fireşti întrebări. Iar dacă presiunea cunoaşterii este chiar foartemare, filmografia secolului XX oferătoate argumentele necesare. În marealor majoritate, nobile şi emoţionante.Şi, în final, desigur după preferinţe,recomandăm o plimbare şi o…baie de poezie, prin lumea lui NichitaMihalcov. Şi se chiamă atunci că te poţi considera un om fericit.

- La cursul de  Limbaj plastic  şi

respectiv la capitolul fundamental Storyboardul   ne-aţi vorbit multdespre acest minunat film şi ne-aţiprezentat o parte din desenele

realizate de către Ridley Scott, careaşa cum îmi amintesc era deformaţie plastică.

- Exact. Te felicit că ai reţinut şite invit ca şi pe toţi ceilalţi foştistudenţi să-l promovaţi de fiecare datăcând aveţi ocazia.

- În două ore, 3 români au cuce-rit un continent, preciza cu literemari, imagini concludente şi un textpe măsură, alături de multe alte pu-blicaţii, Vocea României , un cotidiandin mai 1994. Era vorba de o maremanifestare întâmplată la Casa A-mericii Latine sub genericul  De la Mihai Eminescu la Nichita Stănescu.

- A fost o manifestare cu totul şicu totul specială, atât prin structura şiintenţionalitatea ei, cât mai ales prinrealizare. Regretatul Adrian Dohota-

ru, distinsul dramaturg şi ziarist, ladata respectivă Ministru secretar destat la MAE, m-a invitat în anul 1993să colaborez cu Ministerul, în vedereaunor acţiuni comune, ca o reparaţiemorală, el cunoscând destul de bine o parte din cele ce mi s-au întâmplattimp de două decenii. După vernisajulexpoziţiei “Anotimpurile”, deschis înholul Ministerului cu ocazia zilei de15 ianuarie 1994, la dorinţa lui şi aministrului Teodor Meleşcanu de a-mi deschide o mare expoziţie la Cen-

trul cultural român de la New York,cu ocazia Campionatului mondial defotbal, la propunerea mea, am conve-nit să ne imaginăm o acţiune multmai amplă. Respectiv să le prezentămamericanilor Un segment de lirismromânesc, sub genericul De la Mihai Eminescu la Nichita Stănescu. Astas-a întâmplat şi s-a văzut la CasaAmericii Latine pe 11 mai 1994. Erao repetiţie generală, un spectacolgrandios prezentat în faţa a câtorvasute de bucureşteni, oameni de artă,

cineaşti, scriitori, corp diplomatic,iubitori de pictură, de cântec, deEminescu. Cu toţii aşezaţi ______________________________

Mihai Bandac, “Iarnă la Vidraru” 

comod, pe cele câteva sute de scaunedin frumoasa şi răcoroasa grădină astabilimentului. Care, astăzi, bineîn-ţeles că nu mai există.

-  Printre ei un distinct şi nobilgrup de basarabeni fericiţi, dupăcum se vede în imaginile ce aureţinut clipa cea trecătoare, GrigoreVieru, Leonida Lari, AnastasiaLazariuc…

- În faţa sălii de expoziţie şi după prezentarea şi inaugurarea ei de cătredoi distinşi profesori, Eugen Virgil Nicoară şi George Radu, pe platformageneroasă şi sub bagheta vrăjită aminunatei noastre contemporane şiRegină a Tezaurului folcloric, o

numesc pe Marioara Murărescu, s-aîntâmplat miracolul. Au doinit VioricaFlinaşu, Angelica Stoican şi GheorgheTurda, au tropotit şi au ţâpurit caniciodată şi niciunde  Dacii liberi şinemuritori, respectiv MareleAnsamblu Ţara Oaşului. Şi, în final, până spre miezul nopţii, DumitruFărcaş, venit special de la Kopenhaga,a încremenit asistenţa şi tot cartierul. Niciodată nu s-au mai auzit şi din păcate nu se vor mai auzi asemenea …sunete româneşti…în acel cartier,

unde, vorba lui Adrian Dohotaru, nicimusca nu avea acces decât cu aprobarespecială.

-Ca să nu mai vorbim deţânţari.

-Bravo, felicitări.- Şi, în final, a ajuns manifesta-

rea la destinaţie, adică în America?- Normal că nu. A căzut în

Guvern la diferenţă de două voturi. Serepeta întâmplarea de la Muzeul deArtă din 15 iunie 1973, dedicată şi eaEminescului. Din cauza mea şi a lui

Ioan Alexandu. →Dialog telefonic şi electronicrealizat şi consemnat de

CRISTIAN RADU NEMA

8/20/2019 Vatra Veche 12, 2015

16/88

  16

- În prestigioasa revistă Atitudini   de la Ploieşti, din lunamartie, în numărul omagial dedicat în totalitate lui Nichita Stănescu,alături de foarte multe imagini şimărturisiri, aflate sub semnul uneiprietenii speciale, există o evocare

emoţionantă şi cuceritoare a doam-nei Ileana Dăscălescu, binecunos-cută şi îndrăgită artistă plastică.Aflăm de acolo un lucru cu totul şicu totul necunoscut şi deopotrivăsurprinzător despre prima întâlnire dintre cei doi mari  ploieşteni,respectiv Toma Caragiu şi NichitaStănescu. Cum a fost de fapt?

- Cu Ileana Dăscălescu, o plas-ticiană de mare talent şi forţă expre-sivă, am fost colegi pe palierul de laetajul 8 la atelierele din str. Eforiei 4-

6, timp de peste un sfert de secol.Eram cu toţii ca într-o mare familie.Şi la ea ca şi la mine uşa era aproapemereu deschisă. Dar nimeni nuderanja pe nimeni. Ne ajutam şi necomplectam cu tot felul de lucruri şiobiecte profesionale şi nu numai.

Toma Caragiu, de la celebra farsăce i-am făcut-o în septembrie 1973, încasa unui actor cunoscut ce-şi inaugu-ra o mică garsonieră de pe str. HristoBotev, mă vizita cu o frecvenţă foartemare şi de fapt am fost nedespărţiţi

 până în preajma tragediei din 4Martie 1977.Venea în vizite neanunţate, fie

singur, fie cu colegii de la TeatrulBulandra, de obicei seara. după spec-tacole.

Eram în drumul spre casa lui,aflată la câţiva paşi de atelier. Erafoarte delicat şi curtenitor cu artistelede pe palier şi acestea, recunoscându-i mersul apăsat şi deopotrivă delicat,îl întâmpinau şi îl drăgăleau. Aveamare nevoie de afecţiune pe care se

 pare că nu o găsea unde ar fi fostnormal să fie.În seara respectivă, după ce s-a

oprit şi a glumit cu Ileana şi colega ei,în legătură cu mine, desigur tachi-nându-mă, a apărut în uşa atelierului,spre bucuria tuturor, studenţi laactorie, la plastică, colegi de breaslăşi actori din generaţia mea.

Toate domnişoarele au sărit să-lîmbrăţişeze cu o tandreţe greu de povestit. Erau anii lui de gloriemaximă.

În celălalt colţ al atelierului trona Îngerul blond , adică Nichita Stănes-cu. Venise ca de atâtea zeci de ori dedimineaţă, neanunţat şi se simţea

foarte bine înconjurat de entuziasm şidragoste tinerească.

Ileana intrând ca să ne aducătuturor câte un calendar somptuosrealizat de ea pentru anul ce urma încurând şi, constatând surprinsă că ceidoi mari ploieşteni…erau la distanţăde 6-7 metri unul de altul, fiecare cucercul lui de admiratori, brusc şifoarte inspirată, cere linişte şi spune: Domnilor doi mari ploieşteni, Ni-chita Stănescu şi Toma Caragiu. Daţi-mi voie să fac oficiile de gazdă sensibilă şi profund impresionată deaceastă clipă, de această întâlnire, deaceastă situaţie şi să vă fac cunoş-tinţă. Măcar pentru simplul fapt că şieu sunt ploieşteancă. Să vadă cei prezenţi aici şi mai ales ardelenii, cevalori oferă în răstimpuri, culturii

naţionale şi nu numai, oraşul nostru.- Extraordinar moment.- De acord cu dumneata.- Şi ce a urmat?- A urmat o  Revoluţie  şi apoi O

mare adunare populară…Toată lumea a realizat valoarea

momentului, unicitatea clipei celeitrecătoare… Culmea, Nichita care erade obicei foarte vocal, majestuos şiuneori chiar imperativ, a devenit brusc un timid autentic, s-a fâsticit şis-a pierdut în braţele marelui actor.

Care la rându-i şi el fiind un maretimid, a găsit resursele, pe semne profesionale, ca să preia iniţiativa.

L-a îmbrăţişat îndelung şi, spresatisfacţia şi apoi veselia tuturor, laaceeaşi tonalitate din scheciul arhicu-noscut cu Mircea Diaconu, a spuscelebra şi populara replică: - Păi binemă maestre… bine mă maestre…

Vă puteţi imagina ce a urmat până spre dimineaţă. Ca şi în multe ______________________________

Nichita Stănescu, Dumitru Fărcaş,Mihai Bandac●Vernisajulexpoziţiei “Anotimpurile”, la Cluj-

Napoca, 15 noiembrie 1981

Nichita Stănescu, la expoziţia luiMihai Bandac de la Casandra, 1982

 ______________________________  alte momente de acest gen, Toma,acompaniat de chitara mea, a  recitat,în liniştea şi în taina nopţii de iarnă, poezii, strofe şi versuri proprii, scrise bineînţeles în limba aromână. 

- Îmbrăţişarea lungă cu poetulseamănă până la identitate cu aceiadin 4 martie 1977, când, aşa cumpovestiţi de fiecare dată, sedespărţea, pentru… moment … decel mai bun prieten al său, doc-torul Viorel Chiriţă, directorulFermei de la Titu…

- Exact. Erau cele 3 zile cândToma Caragiu, neavând niciunspectacol sau filmări programate, seretrăsese la căsuţa lui de la Periş să seodihnească, în seara respectivătrebuind să fie doar la StudiourileBuftea, adică în apropiere, pentru un

 post-sincron la filmul lui Bocăneţ.Mimi a anunţat brusc… că pleacăla munte… la Predeal… ca să ia puţinaer… (s-a aflat între timp scopulreal… cultural desigur … alintempestivei deplasări) şi i-arecomandat lui Toma să fie acasă laora 21 ca să-l sune şi să-i confirme căa ajuns cu bine.

El, de fapt, neavând ce căuta înBucureşti.

L-a îmbrăţişat îndelung pe ViorelChiriţă, în faţa şoferului, un localnic,

ce urma să-l aducă la acasă, lăsându-se preţ de multe minute, cu toatăgreutatea şi în tăcere totală pe umeriicelui mai drag prieten al său.

Avea o presimţire. Peste numaidouă ore, alături de doi tinerilogodnici cărora le promisese că-i vacununa şi alături de Andu Bocăneţ, pecare-l sunase ca să vină să-l ia spre amerge împreună la Buftea imediatdupă ce primea mesajul de la HotelulRozmarin din Predeal, avea să seîntâmple nenorocirea.

Înaintea telefonului care nu maivenea, a sosit… Apocalipsa, cutremu-rul. I-a surprins pe toţi, jos, chiar laieşirea din bloc.

8/20/2019 Vatra Veche 12, 2015

17/88

  17

 Bibliodulia. Note de bibliodul***

 Nobeliarul Bellow era un cunos-cător al României. Penultima sa soțiea fost matematiciana Alexandra Bag-dasar, fiica marelui neuro-chirurg.Înainte de decesul soacrei sale, Flori-ca Bagdasar, scriitorul a locuit