Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT

http://slidepdf.com/reader/full/vatra-veche-nr-11-2015-bt 1/88

11

Români din toate ţările, uniţi-vă! Lunar de cultură * Serie veche nouă* Anul VII, nr. 11(83), noiembrie 2015 *ISSN 2066-0952

VATRA, Foaie ilustrată pentru familie (1894) *Fondatori I. Slavici, I. L. Caragiale, G. CoşbucVATRA, 1971 *Redactor-şef fondator Romulus Guga* VATRA VECHE, 2009, Redactor-şef Nicolae Băciuţ

_______________________________________________________________________________________________________________________

Vida Gheza, Sfatul bătrânilor _________________________________________________________________________________________________________

SUB CRUCE

Naşte-mă, Doamne, iarăşi,sub cruce,să picure pe mine, sfântsângele Tău,Apusul să-mi fie Răsărit,ce pacea-mi aduce.

Naşte-mă, Doamne, dinrănile Tale,cununa de spini s-o port şieu,noaptea Ta să-mi fie lumină,să-ţi fiu mielul Tău mereu.

Naşte-mă, Doamne, mă înviază,pune laolaltă carne şi os,

să crească, Doamne, crucea în mine, în pacea luminii întruHristos.

Catedrala St. Peter an der Sperr, Wiener Neustadt,29 noiembrie 2015

NICOLAE BĂCIUŢ

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


2

Sub cruce, poem de Nicolae Băciuţ/1Vatra veche dialog cu Radu Carp, de Stelian Gomboş/3Poeme de George Baciu/4Vatra veche dialog cu Mihai Bandac, de Cristian Radu Nema/5Poeme de Ştefan Doru Dăncuş/7Eseu. Eminescu, de Dumitru Velea/8Eminescu şi Veronica, la Viena, poem de Răzvan Ducan/8Ion Creangă la staţiunea Slănic Moldova, de Pamfil Bilţiu/9

Poeme de Vasile Popovici/10Coşbuc-150. Poetul orei solare, de Marin Iancu/11Autenticitatea trăirii în nuvelistica lui Rebreanu, de Nicolae Suciu/12Arghezi. 135 de ani de la naştere, de Ognean Stamboliev/13Poeme de Nicolae Vălăreanu Sârbu/14Centenar Amelia Pavel. Surâsul Aureliei Pavel, de Andrei Pleşu/16Mama, de Veronica Pavel Lerner/17Eseu. Identitatea ca barem de existenţă, de Ecaterina Ţarălungă/18Jurnalele culturale, de Constantin Stancu/20Anchetă Vatra veche. Exilul românesc: Emilia Amariei, de Nicolae Băciuţ/22Poeme de Emilia Amariei/23O paralelă posibilă: Hermann Hesse/ Mihail Diaconescu, de Tanţa Rotărescu/24Eseu. Motivul iubitei moarte, de Ioan Gheorghişor/26Poeme de Mihaela Oancea/28Amurgul iubirii, de Aurel Codoban/29Cronica literară. Poemele iubirii, poemele durerii (Iuliu Ionaş), de A.I. Brumaru/30Sonete la priveghiul clipei (Adrian Munteanu), de Iulian Chivu/31Îndrăgostirea de dragoste (George Stanca), de Theodor Damian/32Poeme cifrate multilingve (George Roca), de Milena Munteanu/33

Nemitarnice (Theodor Damian), de Octavian D. Curpaş/34Acest Zbor, acest rupt Miazăzi (Elena Dulgheru), de Nazaria Buga/35Observator nedumerit (Dumitru Tălvescu), de Daniel Marian/36Surâsul dintr-o lacrimă (Mihaela Aionesei), de Dorina Stoica/38Sentimentul românesc al fiinţei (Tatiana Scurtu Munteanu), de Al. Florin Ţene/39Dorina Vladi şi sufletul viorilor, de Mircea Bodean/40Umbra clepsidrei albastre (Iustinian Gr. Zegreanu), de Persida Rugu/41Poeme de Marcel Petrişor/43Avangarda literară românească şi visul (Iulian Cătălui), de Mircea Brenciu/44Poeme de Ioan Groşescu/44Povestea ca istorie (Doru Munteanu), de A.I. Brumaru/45O altfel de cronică. Voiajorul (Codrina Bran), de Ionel Popa/46Poeme de Vasile Macoviciuc/47Marin Sorescu şi Premiul Nobel, de Geo Constantinescu/48Poeme de Boris M arian/48Oameni pe care i-am cunoscut (Veronica Pavel Lerner), de Ion N. Oprea/49Poeme de Raluca Pavel/50Prinţul marilor dileme (Ioan Morar), de I oan L. Şimon/51

Troiene, poem de Lucia Pătraşcu/52Fenomenul Shakespeare şi mai departe (Radu Igna), de Constantin Stancu/53Relecturi. Omilii la Muntele Athos (Nicolae Băciuţ), de Valentin Marica/54Viaţa literaturii (Dan C. Mihăilescu), de Melania Cuc/55Poeme de Darie Ducan/56Documentele continuităţii. Romanul Marii Uniri (Mihail Diaconescu), de Aurel V.David/57 Numele lui Iisus e izvorâtor de putere, de Gheorghe Nicolae Şincan/59Convorbiri duhovniceşti. ÎPS Ioan al Banatului, de Luminiţa Cornea/60Dincolo de Paradis, poem de Mariana Eftimie Kabbout/60Mememto. Romulus Cioflec – 60, de Luminiţa Cornea/61Un etnolog şi cauza românilor transnistrieni (Nichita P. Smochină), de IulianChivu/63Starea prozei. Cerul, de Magdalena Hărăbor/65Poeme de Adrian Botez/65Picături de Vatră veche. Vibrând prin cuvânt de neam, înălţarea, de Traian-DinorelD. Stănciulescu/66Interviu. Sofi Oksanen, de Octavian D. Curpaș/67Biblioteca Babel. David Bazo Galán, traducere şi p rezentarede Elisabeta Boţan/68

Biblioteca Babel. Anabelle Aguilar Brealey, traducere şi prezentare de FlaviaCosma/69Mihai Sin, subiect de teză de doctorat. Interviu cu N. Băciuţ, de Iuga Georgeta/70Zilele Revistelor Culturale din Transilvania şi Banat, de Răzvan Ducan/70Starea prozei. Parastas, de Dumitru Hurubă/71Cronica pictată de la Vinerea, de Dorin N. Uritescu/72Starea prozei. Coliba, de Decebal Alexandru Seul/73Portrete în mişcare: Marian Nencescu, de Raia Rogac/74Teatru. George Ciprian – Vacanţele de la Mogoşoaia, de Marin If rim/76Scena. Cehov, Livada de vişini, de Ioan Cristian/77O melodramă treimiistă, de Bogdan Ulmu/78Literatură şi film. Copilul secolului, de Alexandru Jurcan/78Revista revistelor. Blaj – Credinţă, cultură şi naţiune, de Luminiţa Cornea/79Lumea lui Larco, de Vasile Larco/80De la Păstorel citire/80Catrene, de Mugurel Sasu/81Poeme de Viorica Şutu/81Curier/82

Medalion de toamnă, de Dan Gabriel Rujea/85O cruce pentru Ioan Alexandru, acasă, la Topa Mică, de N.B./85Vida Gheza/86Marinete – proletar şi împărat, de George Stanca/87Asterisc. Frânturi de gânduri somnambule, de George Baciu/88

Vida Gheza, „Dans din Oaş” (1947)

Vida Gheza, “Miner strigând” (1960)

Expoziţie la centenar

___________________________________________Ilustraţia numărului VIDA GHEZA

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


3

Ultimele date despre conflictuldin Siria vorbesc despre aproximativ6.000 de creștini care au fost uciși în

public din luna iunie 2014, când afost proclamat Statul Islamic (SI).Crucificarea, decapitarea, aruncareade pe clădiri înalte ori lapidarea,acestea sunt tratamentele acordate lor.Musulmanii sunt lăsați să plece, însăcreștinilor li se confiscă actele și cadîn sclavia SI. Cândva acceptați să-și practice credința în țara lor,actualmente, creștinii sirieni suntcrunt persecutați.

Mai multe despre situația dinzonă ne-a spus Domnul Prof. Univ.

Dr. Radu Carp – cadru didactic laFacultatea de Ştiinţe Politice dincadtrul Universităţii Bucureşti

*- Stimate Domnule Profesor,

înainte de izbucnirea conflictului înanul 2011, Siria era o țară sigură pentru locuitorii ei. Din păcate,acum, situația s-a schimbat dramatic.Occidentul dorește schimbareaactualei conduceri de stat, creștinii sunt aprig persecutați, războiul a de-clanșat exodul refugiaților. Care este situația actuală a creștinilor dinSiria?

- Anul 2011 reprezintă un punctmajor de cotitură în istoria Siriei.Atunci vorbeam de o populație de 1,1milioane de creștini. Astăzi avem de-a face cu un număr sigur de 700.000de refugiați, dar vorbim de cifratotală, adică inclusiv de persoanelecare s-au deplasat, au plecat dinzonele de conflict și se află încontinuare în Siria. În orice caz,stabili, pe locurile unde erau în anul2011, estimările ne arată undeva la250.000 de oameni.

Prin urmare, patru cincimi din populația creștină a Siriei s-a deplasatîn cel mai fericit caz dintr-un oraș înaltul, dintr-un sat în altul, caz în carenu au căzut în sclavia Statului Islamic(SI) sau nu au fost omorâți. Este într-adevăr o imagine cutremurătoare.Vorbim de patru cincimi din populația creștină din Siria, care aavut de suferit direct de pe urmarăzboiului civil.

Ca să dau un exemplu: în Alep,care era un centru mixt islamic,creștin și armean deopotrivă, existau

“Este o tragedie de proporții”

400.000 de creștini în anul 2011,astăzi estimările variază între 45.000și 65.000.

Prin urmare, nouă zecimi,aproape, din populația creștină aorașului Alep ori a murit, ori a fostdeplasată intern în Siria, ori s-arefugiat în Turcia, Liban sau Iordania.Alep este astăzi divizat între forțele președintelui Bashar Al - Assad șigrupările rebele, care sunt multiple.Este un teren de luptă deschis.

- Ce știți despre numărulmorților? Sunt date despre numărulde creștini morți?

- În principiu, aceştia nici nu se pot număra pentru că pierderile devieți omenești sunt continue. Vorbimde populația care a rămas stabilă dinanul 2011 până în prezent. Restul,repet, ori și-au găsit refugiul în altețări, ori au murit, ori s-au deplasat înalte zone mai puțin expuseconflictului.

Este o tragedie de proporții încare, practic, fiecare familie din Siriaa fost afectată.

Trebuie spus că în momentul defață, în Siria, există un mozaic foarteinteresant al creștinilor, în sensul căavem de-a face cu cel puțin patruBiserici importante. Este vorba deBiserica Ortodoxă a Antiohiei,Biserica Asiriană a Răsăritului(Nestoriană), care s-a format dupăSinodul IV Ecumenic de la Calcedondin anul 451, și Biserica Armeană. Deasemenea, Biserica Catolică cu douăramuri: cea Melkită și cea Maronită.

Până în anul 2011, nu au existatconflicte religioase nici întreconfesiunile creștine, nici întrecreștini și musulmani. Siria era unexemplu în Orientul Mijlociu pentru

conviețuirea între religii.Siria este și leagănul crești-nismului, este locul unde s-a convertitApostolul Pavel, iar localitatea Maa-

loula este printre cele trei localităţiunde se mai vorbește aramaica, limbaîn care vorbea Iisus Hristos.

Lângă Alep, chiar unde acum sedau lupte grele, se află locul unde atrăit Sfântul Simeon Stâlpnicul. Iarlângă Homs se află cea mai vechecetate a cruciaților, Krak desChevaliers, patrimoniu UNESCO.Este cea mai vizibilă mărturie acruciadelor în Orientul Mijlociu. Încămai este funcțională, fiind folosită ca bază militară de cei care se opun președintelui Al - Assad și de aceea ași fost grav bombardată.

- Care este strategia SI față decreștini, din mărturiile care au putut fi documentate până acum?

- În general, persecuțiile asupracreștinilor sunt în zonele controlate

de SI. Ei cer practic un impozit saucer ca acele persoane să plece. Aceataxă numită jizya, SI consideră că arela bază Coranul. Creștinilor nu li seinterzice să-și practice religia, dar lise spune, de exemplu, să nu deranjeze prin felul în care predică. Cu toate căSI afirmă oficial că nu interzice reli-gia creștină, practic ea este interzisă.

Acești creștini, în multe cazuri,sunt lăsați să plece, dar nu o fac pentru că li se confiscă documentele.Aceasta este strategia. Musulmanii

sunt lăsați în pace, cei care sunt creș-tini sunt supuși persecuțiilor, li se iaudocumentele, practic ei nu mai auniciun fel de identitate. Este foarteinteresant că SI a dat un semnal, însănumai în legătură cu BisericaAsiriană, care este cea mai redusă canumăr de membri, hotărând pe bazainterpretării Coranului că aceștia nuar trebui să fie supuși persecuțiilor.

Atunci când vorbim de perse-cuții, avem în vedere persecuții în public, crucificări, un fenomen pe

care creștinismul nu l-a mai văzut deaproape 2.000 de ani. ObservatorulSirian al Drepturilor Omului a făcutun bilanț: avem de-a face cu 6.000 de persoane, din care majoritatea suntcreștini (90%), ucise din luna iunie2014, când a fost proclamat SI, pânăîn prezent. 6.000 de persoane ucise în public. Statistica include nu numaiSiria, ci și toate teritoriile controlatede SI. Dintre aceștia, câteva sute suntfemei și copii. Au loc execuții în public prin crucificare, prin →

Dr. STELIAN GOMBOŞ

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


4

decapitare, prin aruncarea de peclădiri înalte ori prin omorâre cu pietre - lapidare - iarăși alt procedeucare era practicat în interiorulIslamului, dar care nu a mai fost practicat între musulmani și creștinidin perioada creștinismului timpuriu. Nu există mărturii documentate deastfel de crucificări sau lapidări înalte locuri. Este un fenomen cu totulnou la nivel global, în relațiile dintremusulmani și creștini.

- Cum se implică creștinii dinSiria în războiul din zonă?

- De regulă, se crede desprecreștini că sunt adepți ai actualeiconduceri a Siriei, adică a lui BasharAl - Assad. Este foarte adevărat că unnumăr mare de creștini fac parte dinarmata guvernamentală, dar această

comunitate de 1,1 milioane de persoa-ne, inițial, a asistat neutră la acestconflict, ulterior, pe măsura intensifi-cării războiului, majoritatea auînclinat în direcția de care v-am spus.Se regăsesc însă și în grupările rebele,ce-i drept, un număr foarte redus.

Un bun indicator al mozaiculuietnic şi confesional sirian este cămulţi creștini au căutat un refugiu șiîn teritoriul controlat de kurzi, pentrucă e o zonă pașnică unde nici Guver-nul și nici SI nu intervin. O parte

dintre acești creștini luptă alături dekurzi împotriva SI. Situația creștiniloreste deci mult mai diversă decât ceacare este înfățișată de regulă.

Pentru a încheia capitolulreferitor la implicarea creștinilor înrăzboi, există, de exemplu,așezăminte sociale care sunt operateși de Biserica Ortodoxă a Antiohiei,dar și de Bisericile Catolice: Maronităși Melkită. Aceste așezăminte sociale,chiar și în zonele afectate de conflict,au continuat să funcționeze. Este

vorba de bătrâni care sunt preluați șiîngrijiți de Biserică. Situația lor estecea mai dificilă, pentru că ei nu pot să părăsească aceste zone de conflict,sunt localități încercuite de forțemilitare foarte diverse. Situația lor,într-adevăr, este foarte critică.

- Există astăzi o dispută în Europa dacă să fie preluați refugiațicreștini sau doar musulmani. Cum artrebui procedat?

- După părerea mea, este o falsă problemă, pentru că majoritatea

creștinilor nu sunt veniți în Europa,majoritatea creștinilor dislocaţi derăzboiul civil se află astăzi în taberelede refugiați din zonele din apropierea

Siriei. Există însă astfel de încercărifoarte curajoase de a extrage creștiniidin aceste tabere sau chiar din Siria șia-i duce în țări europene. Cred că artrebui să existe și o contribuție aRomâniei în această direcţie. Există ofundație cu sediul la Londra, „Barna- bas Fund”, condusă de un om de afa-ceri evreu, lordul George Weidenfeld,în vârstă de 95 de ani, care a scăpatde naziștii din Viena ajutat de niștecreștini. Pentru a-și întoarce acestsprijin, susține astăzi această fundațiecare a reușit să elibereze 42 de familiide creștini de la Beirut, refugiați dinSiria, cu ajutorul Ambasadei Polonieiîn Liban și i-au transportat însiguranță în Polonia.

Noi am putea face un efort înaceastă direcție, indiferent de disputa

privind cota și numărul de refugiați pe care îi primim. Cred că am puteaapela la această fundație, care arenevoie de sprijinul țărilor europene,ea oferă bani și asistență logistică, darnu poate să preia refugiații pe termenmai lung.

Nu trebuie să gândim că doarcreștinii trebuie să fie acceptaţi carefugiați pentru că noi vorbim de osuferință comună atât a musulma-nilor, cât și a creștinilor. Există însămijloace specifice prin care îi putem

ajuta pe cei care sunt în nevoie și suntde confesiune creștină. (Cf. Diac.George Aniculoaie - http://ziarullumina.ro/leaganul-crestinismului-intre-persecutie-si-exod-106453.html25.10.2015/28.10.2015). _____________________________

Vida Gheza, Atelier

O singură dată am trecut

O singură dată am trecut cu minealături prin orașul cu nasul plictisit...Ce toamnă căzuse pe străzi!

Ochii tăi alergau singuri și triști pe șoldul frunzelor căzute îninsomniidecapitate.

Începuse să plouă. O ploaie văduvăcu miros de dragoste târzie.Cerul, îndrăgostit, avea igrasie lasubțiori.Singurătatea tușea a febră.

Vântul se udase la glezne,

copacii din parc dansau menuet,iar tu semănai cu o crizantemă, pe jumătate galbenă, pe jumătate neiubită.

În dimineața aceea

În dimineața aceea, privirea ta trecea pe trotuarulcelălalt,ca o bătrână, azvârlită în uitare.

Te-am strigat cu gândul

rămas în biblioteca amantelor decartierși mă dojeneau copaciisub care te sărutasem cândva, preț de trei ceasuri.

Și era o primăvară frumoasăca o fântână cocoțată pe buzeleamiezei,cu ghiocei la urechi.

Pe zarea gri

Pe zarea gri trec păsările cu cerul la brâu.În dormitorul din fundul grădinii,înserarea își pudrează nasul.Vântul pufăie din lulea, vârându-șiumbra pe sub rochița uliței din capulsatului.

Te țineam strâns între două uitări,rămase pe nervii porții ce lătra defiecare dată când,sub umbrela îmbrățișării,

ne ciupeam privirile.GEORGE BACIU

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


5

„Frumosul din naturăprecede frumosul din toate

celelalte arte”- În 1972, la Festivalul interna-

ţional de pictură de la Cannes - sur - Mer , aţi fost considerat în unani-mitate de către Juriu şi deopotrivă

de către Comisarul general alacestuia, Pierre Apeste-guy, cafiind ,,vedeta incontestabilă`` acor-dându-vi-se Premiul Naţional pen-tru România. Erau prezente lucrărişi pictori din cinci continente. Acoloa-ţi fost remarcat şi de către GiulioCarlo Argan, considerat a fi cel maiimportant istoric de artă alsecolului XX şi, concomitent, pesemne că în consens cu el, aţi fostvizitat intempestiv şi discret, laatelierul din Drumul Taberei de

către ambasadorii Italiei, Spaniei şiBraziliei, cu soţiile. Cu toţii auintervenit, se spune, pe lângăGuvernul Italian pentru a vi seacorda o bursă de 3 luni.

- Şi peste exact jumătate de aneram la Roma, la Accademia diRomania, bursier al Statului Italian.La vernisaj, prin amabilitatea,dăruirea şi strădania profesoruluiAlexandru Balaci, Directorullăcaşului de cultură, a fost prezentă,aşa cum menţiona cu entuziasm presaitaliană, o bună parte a elitei culturaleromane. Iar Giulio Carlo Argan, decare vorbeşti, m-a onorat nu numai cu prezenţa sa, dar mai ales cu apreciericu totul şi cu totul măgulitoare laadresa pânzelor expuse şi mai ales laadresa artei româneşti.

- O cunoştea bine?- O cunoştea foarte bine. Fusese

prezent timp de peste un deceniu, maiales după 1965, la toate ColocviileBrâncuşi, pe care le şi patrona. Măsimt responsabil şi obligat de fiecaredată să evoc minunatele şiirepetabilele dialoguri pe care le purtam de multe ori, când veneaspecial la Expoziţie ca să mă invite săne plimbăm prin Muzeul de artămodernă ce se afla vis-à-vis şi când pe treptele acestuia sau prin parculdin apropiere îmi lămurea anumitenedumeriri şi mai ales, fără excepţie,de fiecare, dată îmi cerea la modulcel mai serios să-i promit că voi facetot ce-mi stă în putinţă ca să-iconving pe cei de acasă să folosimnumai conceptul şi sintagma de Artă ţărănească. Cu toate consecinţele pozitive ce se impuneau. Termenul de

Artă populară, considera domnia sa,includea deja, de multe ori şi în mul-te locuri din lume, creaţii ce nu maisunt realizate în mediul ţărănesc şimai ales de către ţărani, pentru simplumotiv că aceştia nu se mai regăsesc.

- Se spune că a-ţi corespondat

mulţi ani cu el.- M-a onorat cu o intensă cores- pondenţă, dar doar câteva plicuri auajuns la garsoniera mea din DrumulTaberei de la etajul 8. În covârşi-toarea lor majoritate au fost reţinute,desigur din raţiuni culturale şiestetice, de către organele specializateîn asemenea domenii. Ce păcat.

-Când l-aţi întâlnit ultima dată?- La sfârşitul anilor 70, era deja

de ani buni primarul Romei, între o primire la Consiliul de Stat şi

întoarcerea cu avionul spre Roma, lao scurtă întâlnire cu câţiva critici şiziarişti de la Muzeul de artă, solicitatăde către dânsul şi relatată corect decătre ilustrul istoric Petre Oprea,neobositul specialist şi coordonatoral Muzeului. A trimis, atenţie, iarăşidiscret, pe ataşatul cultural alAmbasadei Italiei, ca să-mi comunicedorinţa sa de a mă vedea. M-am dus.A întârziat puţin, fiind reţinut maimult la protocolul din capătul celălaltal clădirii Muzeului, adică la

Consiliul de Stat. A abordat din noutema sa predilectă pentru România,conceptul de Artă Ţărănească. Apoi,la plecare, într-un colţ al sălii, mi-areproşat că nu i-am răspuns lascrisori, ca să continuăm dialogurileîncepute la Roma în acele serimemorabile şi irepetabile. I-am dat deînţeles că au fost reţinute… dininterese superioare…

- De către poştăriţe.- Desigur. A fost foarte mâhnit

______________________________

Mihai Bandac, “Nori la VamaVeche”

şi mi-a mărturisit că dacă ar fi ştiut înurmă cu două ore, ar fi folosit prilejul pentru a solicita la modul cel maisever măsurile ce se impuneau, măcar pentru a-şi recupera corespondenţa lui

particulară. Ce ruşine pentru cei ces-au pretat la asemenea gesturiincalificabile.

- Aţi mai reuşit vreodată săaflaţi câte ceva despre acele,,întâmplări ̀`?

- Peste ani, în Piaţa Valea Ialo-miţei, din Drumul Taberei, în câtevaîntâlniri cu colonelul şi pictorulŞtefan Budeică de la SMB, aveam săaflu, consternat, multe despre acea perioadă şi asemenea întâmplări.

- V-au influenţat anii de

profesorat la UNATC în vocaţiadumneavoastră de pictor ?- Oriunde m-am aflat în această

viaţă, am avut de fiecare dată o relaţiecomplexă cu locul, istoria sa,ambianţa, fiinţele şi mai ales oamenii.Indiferent de vârste, profesii şiinstrucţie. Cu atât mai mult şi mai profund s-a întâmplat acest lucru încei aproape 50 de ani de dascăl laI.A.T.C. I. L. Caragiale, devenit după`90 A.T.F. şi actualmente U.N.A.T.C.

Parafrazându-l pe Nichita

Stănescu: Ce minune că a existataceastă Cetate a artelor şi ce miracolcă s-a întâmplat să mă aflu aproapezilnic, iată timp de aproape o jumătatede secol, printre profesorii - în celemai multe cazuri şi mari artişti - şistudenţii Universităţii. Încă 10 vieţidacă aş mai obţine, tot aşa mi-aş dorisă le trăiesc. Niciodată n-am să pot şticât am fost de util şi poate oportun înrelaţiile şcolare cu studenţii din atâteageneraţii, dar ştiu aproape cu exacti-tate cât am avut eu de învăţat de la

fiecare şi împreună de la toţi şi de →Dialog telefonic şi electronicrealizat şi consemnat de

CRISTIAN RADU NEMA

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


6

la fiecare clipă pedagogică. Ca să numai vorbim de ce aflam de la orelememorabile ale tuturor dascălilor, in-diferent de obiectivele şi titulaturacursurilor. Limbaj teatral, Limbaj ci-nematografic, Istoria Teatrului, Istoriafilmului, Istoria culturii şi civilizaţieietc. Cum să poţi oare reda dialogurilecu marii operatori şi regizori, despreClarobscur, despre Impresionişti,despre clipa cromatică, despre luminanaturală în interior, despre plein air,despre contrejour, despre plonjeu şicontraplonjeu, despre perspectivageometrică şi perspectiva aeriană,despre cald şi despre rece, desprenuanţe. Despre compoziţia plastică şicinematografică, despe transfigurare,despre verosimilitate. Despre realism,despre ficţiune etc. Regretatul Mircea

Veroiu, prieten de casă, de artă dar şide vacanţe şi de schiuri, glumea şi mătachina cu orice prilej: - Bre, acestacând pictează parcă ar filma, iarcând filmează sau fotografiază parcă... ar picta.

- În noiembrie 1997, expoziţiadumneavostră Anotimpurile aduceao notă aparte de lumină şi culoare în holul impozant al Teatrului Na-ţional din Craiova. Eraţi invitat deonoare la prestigioasa manifestareintitulată Generaţia de aur a tea-

trului românesc, organizată de că-tre Televiziunea română. Cu acestprilej, pe marea scenă, în văzul şiauzul tuturor, Mircea Albulescu,prezentându-vă, în cuvinte deosebitde calde, afirma: El este cel care ne-a mijlocit apropierea noastră de Nichita Stănescu...

- În centrul expoziţiei, printretablouri şi frunze galbene de toamnă,la sugestia regizorului memorabilu-lui spectacol, se afla expusă şi efigiamarelui poet. Era o melancolie de

toamnă, era şi el cu noi, alături de cei prezenţi şi deopotrivă de cei evocaţişi plecaţi de mult. El a fost tot timpulînconjurat de actori, pe care i-a iubitşi, de câte ori a fost posibil, le-adedicat versuri. Lor şi artei lorminunate. De multe ori s-a întâlnit cuei în cadrul vernisajelor expoziţiilormele, devenite cum îi plăcea lui să lespună Colocvii ale artelor.

- Cum ar fi celebra dejamanifestare de la Cluj din 15noiembrie 1980, cu Dumitru

Fărcaş, Gheorghe Pituţ, VasileRebreanu, Dumitru Radu Popescu,Negoiţă Lăptoiu, Anton Taub, IonCaramitru şi mulţi alţi distinşi

Mihai Bandac, „Asfinţit laRâncurea”

______________________________poeţi, prozatori, eseişti, muzicieni,ziarişti, pictori, întâmpinaţi atât decălduros de către publicul clujean.Întâmplare la care se referă de câteori are prilejul, minunatul, incon-fundabilul şi inegalabilul DumitruFărcaş.

- Deopotrivă cred că s-a referitdomnul Mircea Albulescu şi lageneraţii întregi de studenţi de lateatru, astăzi cu toţii realizaţi şi intraţiîn conştiinţa publică, pe care NichitaStănescu îi întâlnea la atelierul meusau acasă, la Bandaciade. Îi săruta părinteşte, îi încuraja, îi gratula cumnumai el ştia să o facă, le dedica maiales poezii, ocazionale desigur, darfermecătoare.

Toţi, dar absolul toţi, au înscriseîn profunzimea sufletului lor aseme-nea rare, unice şi irepetabile seri deautentică poezie, vrajă şi mister.

Ce făceam eu? Eram doar ogazdă agreabilă, foarte pedant într-ale protocolului şi ale menajului şi maiales… mai ales… cu chitara mea - şiea înnobilată cu versurile olografe alestănescului - implicat până la nuanţeîn completarea coloanei sonore amemorabilelor seri. De toamnă, deiarnă, de primăvară. De vis. Se recitadin Eminescu, Goga, Blaga, Labiş,Sorescu, Ioan Alexandru, GabrielaMelinescu, Pituţ, Esenin…

Iar spre dimineaţă, de multe ori,îşi găseau locul şi clipa, nemuritoare-le versuri ale Minulescului, care aufermecat atâtea generaţii: Tu crezi c-a fost iubire-adevărată.../ Eu cred c-a fost o scurtă nebunie…/ Dar ceanume-a fost,/ Ce-am vrut să fie/ Noinu vom şti-o poate niciodată…/……/ A fost un vis,/ Un vers / O melodie, /Ce n-am cântat-o, poate, nicioda-tă.... /Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?.../ Eu cred c-a fost o

scurtă nebunie!- ,, Eu însumi nu am păreriliterare" - afirma Nichita Stănescu,la dumneavoastră acasă, cândva

prin 1983, la o întâlnire ce păreaocazională, cu un grup de prieteni.

- Eram în 25 iunie 1983, într-o zitoridă ca şi cea de astăzi, şi într-undialog aşezat cu cei prezenţi atunci lamine şi în special cu prietenul său detinereţe şi de o viaţă, Ilie Purcaru.Relata, mâhnit, o întâmplare, de la eldin casă, aşa cum se aude pe bandamagnetică - căci la dorinţa lui doreasă se imprime dialogul în ideea unuinou interviu cu Ilie Purcaru – cândcineva din imediata lui proximitate,analiza literar , fără consimţământulsau invitaţia lui, poezii citite de tineri poeţi ce-l adulau şi-l vizitau. Pecaseta originală se aude astfel:,, Şi are păreri literare domnule…şi mie îmi pare foarte rău că are păreriliterare… căci eu însumi nu am

păreri literare…” . La propunerea luiIlie Purcaru, acesta de fapt trebuia săfie titlul interviului ce urmau să-l publice în Flacăra, încurajaţi desuccesul celui publicat pe o paginăîntreagă în 1981, apărut şi în selecţiade dialoguri de înaltă ţinută din cartea Literatură şi naţiune, semnată demarele ziarist.

-,, Nimeni, dar absolut nimeninu poate să deţină apanajuladevarului artistic" - afirmaţi larându-vă într-un interviu din

Flacăra de pe la începutul anilor`80. A rămas ca atare sau a-ţi mainuanţat incitanta afirmaţie dinperspectiva anilor ce au trecut?

- A rămas intactă după atâta timpşi mai ales atâtea întâmplări, să lespunem estetice. Cred că şi-a păstratnealterată prospeţimea şi mai alescaracterul incitant. Ca dovadă că o in-voci. Dar se impune o precizare. Du- pă ştiinţa mea, nu este nici inedită şideci nici originală. Da, gustul e suve-ran, dar trebuie instruit, educat, culti-

vat. Acest lucru deosebit de compli-cat depinde în egală măsură de indi-vid dar şi de epoca, sistemul social încare trăieşte, de dezideratele acestuia.

- Ce iubiţi mai întâi: picturasau natura?

- Frumosul din natură precedefrumosul din toate celelalte arte, care-l transfigurează în ultimă instanţă pecel dintâi. De fiecare dată cu mijloacespecifice şi în ipostaze infinite, desi-gur în funcţie de percepţia subiectivăa artistului, de calităţile sale reale, de

cultura şi vocaţia sa şi de stadiulmeşteşugului ce-l stăpâneşte. În ceeace mă priveşte, nu am un răspunsferm. Şi nici nu-mi pun problema.

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


7

Dăncuş de toamnă

Clipele de-acum de mult mi-s duse, Nici pădurea nu-mi mai dă culoare,Chiar şi moartea moare-n vremiseduseDe înmormântata mea suflare.

Dacă mă întorc la tine iarăŞi dau preşedinţi de state-n schimb, Nu te-ascunde-n scrumul de ţigară- Nu am cum cu tine să mă plimb,

Să te strâng în braţe ca-nainte- Plopi şi frunze pe alei de Rai -Iară să te mint că sunt cuminte,Iară să îţi spun că minte n-ai.

N-are rost – cu tine prin ruine,Moartea s-a cam plictisit de mine,

Frigul respiraţiei de-acasăA umanizat-o până-n coasă.

Tu – averi să ai să dai la schimb;Eu – o toamnă-n care să mă plimb.

Iubind la Baia Mare

Sarea se întinde lângă oseminte,Astăzi moare unul – mâine celălalt,Jungla literară-n şoaptă se întinde,În oraşul ăsta nu există iad.

Pun peste lumină un parbriz de lemn,Să nu te pălească răsadul de stele,Plumbul atmosferic nu mai stăsolemn,Pe coapsele tale, pe mâinile mele.

Numai răzmeriţă de n-ar fi diseară,Să te pot convinge că-i de-ajuns ofugă,Pentru a se naşte junglă literarăLângă-mbrăţişarea noastră clăpăugă.

Se-nvoiesc în strane popii din RohiaÎmpotriva celor ce se vor iubi,Dar până la ziuă este poezia,Dacă mai există termenul de zi.

O alarmă-n presă ca un pat de moarte,O descreierată şi-ncă un cuvânt,Inutili ca plumbul care îi desparte,Puneţi jos arginţii, eu am să vi-i vând,

Căci mă-nţeapă spinii de peştergătoare, Numai o Golgotă nu îmi e de-ajuns;

Hai, aduceţi banii, arta e datoareCelor care mâine vor muri în plus.

____________________________

Respiraţie

Lumea spune c-am ajuns nebun,Că dau bani pe cerşetori şi beri,Cum să strig la Cer Isuse Bun,Dacă nu arunc ziua de ieri?

M-am bătut cu toţi şi am învins,Am ajuns la cimitir – în Deal,Sub copacul ars de-atâta nins,Pace-am vrut şi mi s-a dat Ardeal.

Ah, iubită Doamnă, ce stupidDimineaţa asta stă în cui,Intră-n tine - vulpe şi acidŞi Dăncuşul Ştefan Doru – nu-i.

Lumea spune că-s cutremurat,Că plătesc păcate. Şi mai ce?M-aş vrea iar de brazi prelegănatŞi de stele. Care-i a me ste?

Doamnă, uită muntele stricat,Vino până-n Deal să vezi ce e,Inima din mine am aflat,Uite: respiraţie.

Iarnă deodată

Păsările-acestea nu mai stau pe la noi,Se tot uită mirate cum ne facemmorminţi.Doamne, unde ne duci şi pe noiamândoi,Că am fost şi fierbinţi şi părinţi şicuminţi.

Păsările-acestea nu mai au adăpost,Gata-i şi toamna şi îngheaţă-n copaci,Doamne, de ce nu ne dai altul rost,Doamne, Tu poţi alţi copii să mai faci.

Păsările-acestea vor muri pe aici,

Vine frigul în munţi şi o vreme de-apoi,Dacă Tu ne-ai făcut – de ce, Doamne,ne strici?De ce păsări suntem numai noiamândoi?

Femeie, tu uită-te cât mai bine lamine Nu urc iar la Cer, nu urc fără tine.

Munţii m-au rugat

Care lup nebun şi-ascunsM-a-ntrebat cine sunt eu,M-a oprit în drum spre Cluj,În vremea lui Dumnezeu?

Ce dorea o fiară iarDe la trupul lui Dăncuş?

Nu mă lasă nici măcarSă ajung până la Cluj.

Am trecut de lup sfios,Cu trei paşi în sac aduşi,Munţii m-au rugat sfiosSă continui către Cluj.

I-am luat şi pe cei duşiDin momentul carpatin,Am ajus pe seară-n ClujFără să îi spun că vin.

Unde?

Mi-i atât de dor de casă,Că biserică mi-i claia,Şi cât am lipsit la masă,A crecut cât himalaya.

Mi-i atât de dor de-acasă,Că se dau în spate munţii,De prin ţara asta arsă,Ce o port în dosul frunţii.

Mi-i aşa de dor de tine,Draga mea femeie blândă,Că nu-i apă pusă-n pâine,Cât mi-au dat ăştia osândă.

Mi-i aşa de dor de ţară,Că aş pune punct şi gata,De n-ar fi o exemplarăGroapă - străjuind lopata.

Tot lucrând pentru o ţară, N-am aflat că mi-au pus cruce.S-au gândit s-o vândă iară.Acum - unde mă voi duce?

ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ (din volumul „Avans şi lichidare”)

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


8

Eseu

„ Este muntele, tată al râurilor şial poporului românesc”

1. Ardealul – mater perenes.

Ideea pe care istoricii de dupăEminescu au avansat-o, că locul deorigine a poporului român îlconstituie Carpaţii, poetul a luminat-oîn toate determinările ei, prinactivitatea sa publicistică de mareamplitudine social-istorică, princreaţia sa poetică de dramaticătensiune, ridicând naţionalul înuniversal, şi prin textele filosofice,configuratoare ale unei viziuniromâneşti asupra fiinţei, în genere,naţionale, în speţă.

Deocamdată, ideea aceasta să oexemplificăm prin diferitele adnotărişi gânduri fragmentare, care ar fitrebuit să se înscrie, în arhitecturamarelui edificiu al culturii române, catemeiuri şi fundamentări de răsunetnaţional. În Mss. 2375 B, pe versoul filei 46 , sub titlul Carpaţii , Eminescunotează: „ Este muntele, tată alrâurilor şi al poporului românesc. Aceasta e cumpăna lui, cântarul luiîn care-şi cântăreşte (ilizibil) şi faptele şi acest cântar (î)i zice să fie

drept ”.Se ştie că Eminescu studia istoria poporului român comparativ, pentruel evoluţia popoarelor trecea printr-oserie de faze şi „vârste”, oarecumhegeliene, desfăşurate spiralic şi cu puncte de „culminaţiune”.

Tabele peste tabele cu date şievoluţii istorice împleteau traiectoriiledevenirii popoarelor, ca într-ocardiogramă, stabilind omologii aleacestora, dialectic revelatoare.„Carpaţii” devin şi un punct de

maximum al curburii istorice.În Mss. 2267 , fila 105, Eminescuscrie: „Când Mohamed al II-lea, soarele roşu al deşerturilor, răsărideasupra lumii, românii erau înculmea epocii lor eroice. Şi precum soarele, răsărind din noapteatimpurilor, atinge şi aprinde întâivârfurile munţilor celor mai înalţi,astfel Carpaţii născători ai râurilor şiai poporului nostru se desemnară întoată uriaşa lor mărire în faţa soarelui ce răsărea”.

Iar, făcând o sugestivă distincţieîntru devenirea popoarelor în istorie, pornind de la migrare şi stabilitate,Eminescu notează în Mss. 2276 A,

______________________________ fila 211: „ Dacă alte popoare s-auîndreptat în calea lor istorică dupăconstelaţii luminătoare de stepe, poporul român a fost călăuzit derâuri”. Şi, conjunct cu acest gând,vine afirmaţia de o importanţă majorădin Mss. 2257 , fila 414: „ Moldova şiŢara Românească nu sunt decât

promontorii ale Ardealului”.Iar, adâncind până la originea

lucrurilor, în Mss. 2255, fila 393, poetul va lumina adevărata ecuaţie agenezei poporului român: „ Direcţia primitivă de mişcare târăşte secoliiîndărătul ei, precum albia puţină aunui pârâu devine după secoli fluviul Dunării. Şi direcţia punctului demişcare e dată de rasa pământului,care-a avut respectul dreptului,respectul adevărului, respectul în fine pentru ceea ce este esenţa cea mai

înaltă a vieţii. Punctul nostrucentrifugal – mater perenes – e Ardealul – punctele centripetale suntcele care se întind de-a lungulrâurilor noastre, deci peninsula tracă şi valea Istrului”.

Şi mai departe, în acelaşimanuscris, pe versoul filei 417 ,adâncind de la istoric la ontic şicosmologic prin aplicarea principiuluiconservării energiei – pe baza tezeicorelatelor între nivelurile deexistenţă fizică şi social-istorică,Eminescu surprinde desfăşurareaacestui punct centrifugal, cudeterminările sale istorice: „ Această sumă de energie a spart beşicalegilor, a crăpat sub Radul Negru,Corvin şi sub Dragoş, a fondat ţările şi a ajuns în culmea gloriei omeneştiîncepând de la Mircea cel Bătrân şi sfârşind cu Ştefan (cel Mare)...”.

După cum se poate observa, pentru Eminescu, Ardealul este punctul de origine al poporuluiRomân, iar Carpaţii sunt dreapta luimăsură, etică, în istorie.

DUMITRU VELEA

Eminescu şi Veronica, la Viena

El, din dragoste de-nţelepciune,Ea, din dorinţa de vindecare,El, ridicând politicos pălăria,Ea, întinzând mâna spre sărutare.

El, un vin tânăr ce-mbată uşor,Ea, un vas fragil de Jena,El, învâţând „pas de deux”,Ea, prin ochii lui, aflând Viena.

El, având tăciuni aprinşi în ochi,Ea, peruzea din al nouălea cer,El, sub costum, magnet puternic.Ea, sub dantele, pilitură de fier.

Ea devenind Queen, pentru el,Pentru ea, el devenind King,

O „Dunăre albastră” trasă de cai,Valsul birjei lor înspre Ring.

Două mărgele pe aceeaşi aţă,Alunecând, lipiţi, unul de altul,Începutul frumoasei poveşti,Developându-şi aicea înaltul.

Aveau aură sub felinare aprinseŞi pietrele străzilor se fâstâceau,Când sub umbrela unei eclipsehoinare,Săruturi, unul altuia-şi furau.

Au îngânat împreună arii celebre,Au cutreierat muzee, până ce elA crezut chiar că-i hoţ de tablouriŞi umblă la braţ, cu o pictură deRafael.

Când n-o întâlnea, se-nsera maidevremeŞi zorii veneau mult mai târziu,El se uita atunci trist în sineŞi vedea cel mai mare pustiu.

Apoi striga numele Veronicăi,Urcat în vârful domului Sf. Ştefan,Şi strigătul s-a trasformat în ecou,Aşteptat de peste o sută ani.

Amor dintre o stea cu coadă,Şi o planetă blondă cu cârlionţi,În timpul viselor cele mai zvelte,Într-un oraş cu împărat, baroni şiconţi.

La Viena le-a îmbobocit iubirea,Şi asta, sigur, nu întâmplător,

Aici au sperat că pot să conjuge,„Carpe diem” şi la viitor.RĂZVAN DUCAN

Viena, 27 noiembrie 2015

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


9

LA STAŢIUNEA SLĂNICMOLDOVA

(II)La Slănic, povestitorul a trăit

momente de relaxare, bucurându-se

de frumuseţile darnice ale naturii. N-a ezitat să facă plimbări în peisajulnatural al locului. „Începurăm a urca,când pe malul drept, când pe celstâng al Slănicului, trecând la fiecarecinci şase minute câte un pod sau un podeţ, câte-o luncă, câte-un muncelsau câte-o serie de stânci dărâmate.”Firul excursiei este depănat cu lux deamănunte de N.A. Bogdan. „Ca oturlă mică, de biserică ardeleană, sezăreşte în fund pichetul dorobanţilor.Trecem apa clocotitoare, făcând

echilibristică pe puntea îngustă,alcătuită din trei scânduri putrede.Una din scânduri se rupe sub paşiigrei ai povestitorului.”

La Slănic, mişcat şi îndemnat de peisajul naturii, Creangă s-a gânditcă în această ambianţă ar putea pro-fita prietenul său şi să dea frâu liberimaginaţiei, spre a reda în creaţia proprie frumuseţile naturii locale pecare cei doi o admirau. „Într-o dimi-neaţă, cum mergeam să începem cu-ra la Izvorul 3, ne suirăm pe podeţul

de lemn peste pârâul Slănic, ca să privim la apa argintie, că de astă datăse umflase în urma unei ploi dinajun. Stând aşa şi contemplând valu-rile uşoare, ce se zbăteau şi năvăleau peste un zăgaz, ce era aşezat înaintea podului, Creangă zise:

„ Te-am văzut că ai publicatmulte poezii cu diferite subiecte.Dacă eşti voinic, fă nişte versuri, pe podu’ ista şi la priveliştea apei isteiaaşa de strălucitoare, şi de mi-or plăcea îţi plătesc deseară două

pahare de lapte de capră.”Având prilejul să bea lapte de

capră, pe punga altuia, N.A. Bogdanscoate o hârtie şi un creion şi, pemoment, scrie poezia Pe pod :„Tot curgeţi neastâmpărat,Strălucitoare, limpezi valuri,Voi vă loviţi de stânci, de maluri,Când clocotind, când lunecând.Ca voi, gândirea-mi neîncetat,Prin lungul râu al vieţi-mi curge,Când clocotind, când lunecând,Dar un’ se scurge, un’ ajunge?Gândirea, valul, cine ştie?Izvorul lor e-n cap, e-n vie,Dar cine ştie gura lor?

Cel a toate ştiutor?” N.A. Bogdan notează „Cu mândrie

mărturisesc că l-am băut pe Creangăde cele două pahare de lapte decapră.”

Timpul petrecut la Slănic i-a pri-lejuit scriitorului să trăiască şi mo-mente nostime pe care le-a savuratdin plin. „Într-o seară, abordându-ne pe dealul din faţa hotelului, prin oalee de mesteceni, găsim pe un tânărslăbănog, cufundat în cetirea unuivolum de „Convorbiri literare”.Creangă se apropie de el şi zice:

„ Bună vremea, domnule! Aigăsit ceva de seamă în Convorbirilece le citeşti? Că văd de departe că-sConvorbirile de la Iaşi.

Cum de nu, răspunse tânărul.Am găsit, ghici ce?

Ce? Electoralele lui Iacob Negruz-

zi şi citesc cu mult haz partea privitoare la Părintele Smântână.”Era porecla lui Creangă, de care nuse supăra când i-o adresa cineva.

Respirând aerul de munte, care-iamintea de valea Bistriţei, deBroşteni, de gazda cu capra râioasă,îl cuprinde-o poftă de mâncare rarîntâlnită, pe care o descrie cu talentulcare-l caracteriza pe N.A. Bogdan.„Într-o zi în număr de vreo opt sau

zece inşi, prieteni ce ne aflam la băi,hotărârâm să facem o plimbare pânăla graniţa transilvăneană care nu eradeparte. Luarăm cu noi fiecare câteceva de ale mâncărei, că ştiam căacolo nu vom găsi nimic. Ne oprirămla pichet şi rugarăm pe vreo doidorobanţi să ne facă o mămăliguţăcu udătură. Brânză aveam noi. În locde scaune, ne dădură nişte buturugităiate de curând. Cât ne căutarăm noiunde să ne aşezăm, mămăliguţa eragata, ochioasă ca o lună plină,

aburoasă, răsturnată pe o mesişoarăde lemn, cu trei picioare scurte.Scoseserăm trei coşuleţe cu brânză,din coajă de brad, le desfăcurăm,alături cu câţiva păstrăvi afumaţi şinişte uscături de porc şi începufiecare a ciupi din mămăligă şi brânză câte o bucăţică. În zeceminute, toţi erau sătui. Ba uniiîncepeau a se ţine de stomac,văicărindu-se că mămăliga le-a picatca un clei ori ca o piatră.

Clei şi piatră? Întrebă Creangă.

Apoi halal de voi, prietenilor! Să văarăt eu cum se mănâncă mă-măliguţa, ca să nu pice clei şi piatră

Creangă alături de dăscă-limea aflată în staţiunea Slănic

Moldova. De la stânga ladreapta, scriitorul – primuldin rândul al doilea (1885)

____________________________la stomac şi aruncă buşteanul subdânsul, îşi azvârli într-o parte hainade doc ce-o avea pe spate şi se pusegreceşte pe iarbă. Trase masa mailângă dânsul şi-n alte zece minute,

mult opt minute, toată mămăliguţa, brânza, păstrăvii, uscăturile ce mairămăsese de la cei zece inşi trecu înstomacul lui Creangă. Pe nesimţite,dar vreo oca de mămăligă, un coşuleţde brânză, nu mai ştiu câte uscături ofi intrat în stomacul lui Creangă.

Îndată ce sfârşi mâncarea, sesculă şi porni cu noi. Ajuns acasă,începu a stropi mâncarea cu ogărăfioară de vin. Peste o jumătatede ceas, bău o cofiţă de apă şi după oalta o cofiţă cu apă de pucioasă de la

Izvorul nr. 3. Atunci, cu toată sfiala,ce o aveam încă de pe vremea cândîi eram şcolar, i-am zis:

Domnule Creangă, ai talentmare, caracter frumos şi mare, darfaţă cu aceste toate - ai un stomac peste măsură de mare.

Burtă de diacon, dragul meu!Ei, ce vrei? N-am putut să-mi părăsesc obiceiul odată cu lepădarea potcapului.

Nu ştiu dacă mulţi diaconi vormai fi având o burtă ca a lui

Creangă, dar sunt sigur că dacă ar fisă se măsoare rangul şi darul preoţesc, după puterea de înfulicarea stomacului, Creangă merită să fiecel puţin mitropolit.”

La Slănic Moldova, povestito-rul, graţie prezenţei în staţiune a unuifotograf, care executa poze pe tini-chea, aşa numita fotografie america-nă, s-a pozat cu un grup de intelectu-ali. G. Călinescu menţionează „că laacea dată Slănicul era plin deînvăţătorime şi profesorime, care, seînţelege, îl înconjurau pe povestitorcu respect şi simpatie. →

PAMFIL BILŢIU

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


10

Drept urmare, din douăzecişiopt demembri ai corpului didactic se foto-grafiază in corpore, rezemaţi defrunzişul ţepos al unor brazi. Printreei liniştit la faţă, cu mâinile pegenunchi se afla şi Creangă. Tineriiţin să se fotografieze cu povestitorul.Între ei A.C. Cuza şi N.A. Bogdan,care „se aşează ca tâlharii de-astânga şi de-a dreapta lui Creangă.La plată, Creangă econom, mereusărac, se dădu înapoi, rezervându-şigologanii pentru de-ale gurii.”Invitat de către prietenul care îlînsoţea, de mai multe ori, să-şiscoată poza, Creangă răspunde:

„ Decât să dau un frăncuşor casă mă văd tot pe tinichea, mai binecumpăr cu el un coşuleţ de brânzăsau de păstrăvi şi mi-a prii mai bine

decât tinicheaua. Când fotografulscoase câte o tinichea pentru fiecaredin noi, îi zâc lui Creangă:

Voi păstra această fotografieca o adevărată icoană.

Da’ bine faci, dragul meu. S-o păstrezi ca pe icoana răstignirei luiCristos.”

Starea sănătăţii lui Ion Creangănu se îmbunătăţi după băile de laSlănic şi scriitorul era mereuîngrijorat. Drept urmare, îl întrebase pe Constantin Creangă din Viena

dacă cineva poate muri dintr-asta şi-lîndemnase să consulte doctorii dinViena. El citise în „Liberalul” acelaviz foarte important, care făgăduiavindecarea sigură şi radicală aepilepsiei, prin altceva decât bromurat de potasiu. Specialistul erala Berlin, dar cerea douăzeci defranci ca să comunice misterioasaformulă, iar Creangă, neavând bani,nu l-a consultat.

Treptat, atacurile bolii îşi facapariţia mult mai des. Înspăimântat

şi ruşinat, scriitorul stătea buimac înodaie, printre pisici, silindu-se sămai scrie câte ceva. Uneori, ca sămai evadeze, fuge la Neamţ.

În vara anului 1886, silit de boală, Ion Creangă mai încearcă încăo dată o ameliorare a ei tot la Slănicdar tot cu aceleaşi slabe rezultate. În1887, nemaiprimind bilet gratuit pentru băi şi neavând încredere înefectul curei cu ape minerale, seretrage către locurile copilăriei.Presimţea că sfârşitul, trecerea în

lumea umbrelor erau inevitabile. „Deacum nu-i mult până departe”, lespunea pe un ton glumeţ prietenilor.„Alţii, văzându-l cum arată cu faţa

Imagine de epocă, cu unul dinizvoarele de apă minerală de la

Slănic, din anii când Creangă făcea

tratament

Scrisoare a lui Creangă cătreTinca Vartic, soţia lui,

trimisă de la Slănic, 12 iulie 1884 _____________________________gălbicioasă, obosită şi slăbiciuneatrupului care tremura, în ciuda

înfăţişării voinice, îl întrebau: Da cu sănătatea cum mergi,

moş Creangă? Scriitorul, îmblânzindcu gluma penibila curiozitate, lerăspundea:

Stupesc în barbă şi tragogheala cu dinţii.” N-a mai trecutmult şi marele povestitor obosit, bolnav şi secătuit de puteri, s-a stins,secerat de această boală, la 31decembrie 1889.

Episoadele petrecute de scriitorla Slănic Moldova ne dezvăluie

crâmpeie din viaţa lui, aşa cum afost, pus pe poveşti, pus pe şotii,glume şi pozne, prin care s-a răsăditadânc în memoria contemporanilor.

Şi apa-n vaduri tot va clipoci

Eu nu credeam că va să vinăŞi capătul de un grotesc final;Din ce în ce lumina-i mai puţinăŞi simt un vânt pornit din boreal.

De moarte avu parte şi întâiulCreat, să-şi poarte-n cârcă anul;Zadarnic Thetis* i-a ferit călcâiul,Că tot muri Ahile Peleianul.

Că va mai fi şi mâine-o zi, va fi;Vom îngăima: „to be, or not to be”;Şi apa-n vaduri tot va clipoci,Iar albii nuferi tot din tăuri vor ieşi.

*Thetis, - mama lui Ahile

E prea târziu

E prea târziu să faciCe n-ai făcut la vreme;Cu gândul te împaciCă ceru-o să te cheme.

E prea târziu să ierţiCe n-ai iertat la vreme;Măcar în alte vieţiIertarea să te cheme.

E prea târziu acumChemarea a desfide;La capătul de drum,Alt drum ţi se deschide.

Ţară amanetată

Că în ţara asta dacăSunt tot mai puţini români,E că fără de stăpâni,Doi încarcă, trei descarcă.

Au plecat românii, bieţii,Încotro-au văzut cu ochii;Peste vârfurile DochiiZboară corbii şi ereţii.

Au plecat în străinet;Şefi de stat şi vechi şi noi,Astă ţară de eroiAu lăsat-o amanet.

S-a umplut ţara cu greciŞi cu turci şi-afganistani,Că în douăzeci de ani, Ne-au înlocuit pe veci.

Ne-am pierdut şi limba, portu’,La schimb, ne-am englicizat;

Ţara-i scoasă la mezat,Iară noi? Dăm popii ortu’.VASILE POPOVICI

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


11

GEORGE COȘBUC – 150

Într-o perioadă în care, aflatăîntr-un proces de citadinizare, poeziaîși inovează tematica și trece la oschimbare a limbajului, Coșbuc areforța să se împotrivească acestuicurent și își îndreaptă privirile sprelumea satului, al cărei spirit îldezvăluie cu mare plăcere de creatornațional. În acest sens, VladimirStreinu avea dreptate când afirma că poezia lui Coșbuc este scrisă dininteriorul orașului de un poet crescutla țară, care duce dorul peisajuluicampestru și al sanietății bucolice:„Astfel încât, ieșind din atmosfera

densă și închisă a poeziei moderne,am respirat aer curat, ne-am bucuratde lărgirea orizontului, am trecutvoioși prin toate anotimpurile, însfârșit, ne-am îmbătat de un plenerism, pe care îl uitasem.”Coordonată fundamentală a creațieilui Coșbuc, poezia naturii rămâne,înainte de toate, un semn al dragostei pentru pământul natal, pentru oameniilui, pentru un popor plugar și păstor,trăitor permanent în aerul tare alsatului. Venind din satul tradițional,

având o mistică a naturii inundate delumina solară, Coșbuc este poetul oreisolare sau al peisajului nocturn cuscânteieri de seninătate, ceea ce l-aîndemnat, desigur, pe G. Ibrăileanu săobserve că, înfiorat de prezențaelementelor naturale, Coșbuc aduce în poezia sa „triumful soarelui”, zeitatea poporului de țărani: „Și care șiturme-n pripoare / Pe umede coasterăsar-/ Sunt toate-ale tale, tu, Soare! /Făptură tu dând dimineții / Ești singurființa vieții / Și-al lumii altar.” Mai

mult decât atât, Coșbuc știe că încreația populară sentimentul naturiieste consubstanțial sufletuluiromânesc, făcând parte din ritualulexistențial al colectivității și, pornindde la această evidență, poetul personifică peste tot elementelenaturale, încât naura cea mare îșitrimite suflarea „divină” spre omulcare, atât în viață cât și în moarte,simte blânda înfrățire cu întregcosmosul. Universul sentimenteloreste proiecția naturii celei mari în eul

poetic. Dacă în pastelurile luiAlecsandri, poetul vine spre natură cutot sufletul lui de meridional, însetatde lumină și echilibru, la Coșbuc se

simte că natura înăbușă eul poetic, caîn poezia populară, poetul fiind într-ostare extatică: „Privirile de farmec bete / Mi le-am întors cătră pământ- /Iar spicele jucau în vânt, / Ca-n horădup-un vesel cânt / Copilele cu blonde plete, / Când saltă largul lorveștmânt.” Natura-zeitate protejeazăexitența umană, devenind pentru omdestin. De aici și fiorul panteist dinVara, unde sentimentul mioritic almorții este exprimat ca o dezamăgirea ființei omenești într-o naură primitoare, familiar, căreia îi preialumina și seninătatea: „Mi-e inima delacrimi pină / Că-n ea s-au îngropatmereu / Ai mei și-o să mă îngrop șieu! / O mare e, dar mare lină / Natură,în mormântul meu, / E totul cald, că elumină!” Într-un asemenea peisaj

(Vara), integrarea într-o naturăsenină, inundată de lumina solară, îidă poetului senzația liniștirii de dupămoarte, ca într-o regăsire de sine,văzută, mioritic, ca o post-existență.Lipsită de elementele terifiante prezente la romantici, natura este unspațiu securizant, dând sentimentulliniștirii prin încadrarea ființei înlimpezișurile ei: „În lan erau feciori șifete / Și ei cântau o doină-n cor, Jucaviața-n ochii lor / Și vântul le juca prin plete.” În O noapte pe Caraiman,

chiar și atunci când imaginea artisticăar da semne de romantism, pastelulare coloratură cosmogonică,impresionând prin monumentalitateaspațiului ce dă echilibru sufletuluiextaziat („Aici, în sălbateca noapte /Cunoști ce e veșnic și sfânt,/ Ce soliai vieților sunt / O rază și câtevașoapte / Pierdute de vânt.”), după cumîn Faptul zilei, dramatismul descrieriieste dat de forțele ce se înfruntă pentru a birui în final lumina: „Șicare, și turme-n pripoare / Pe umede

coaste răsar - / Sunt toate ale tale, tuSoare / Făptură tu dând dimineții, Eștisingur ființa vieții / Și-al lumiialtar…” În același registru, înChindia, jocul elementelor naturale se petrece în lumina blândă a soarelui„la toacă”, pe când efectul rezultat dinalternanța întuneric/lumină creează în pastelul Pace un dinamism aparte:„Și va fi! De sus, va face / Dătătorulde vieți / Parte tuturor și pace. / Și-osă-ți uiți și tu mâhnirea, / Suflete-așteptând ivirea / Albei dimineți.”

Elementul natural este generatorde poezie, imaginile acusticesugerând ele însele dinamismul peisajului, forfota vieții și bucuria de

______________________________a trăi: „-Ai poate prin lume vro țintă, /De-alergi, călătorule vânt?” „-Prinlargile lumi ale zării, / Prin taina ceasfânt-a cântării / Și, singur, pevremea-noptării / M-opresc pe-o

colină și cânt, / Și-n urmă-mi pădurilecântă / Cu freamăt de doină, cu șoapte/ Iar uneori până-n pământ / Cu șuierde crivăț prin noapte.” De altfel, fie înipostaza inițiatorului erotic (Vântul), fie în aceea de element cosmogonic,vântul „călător”, „grozavul”,„răsfățatul copil” ( Pe Bistrița ) devineelementul dinamic al tabloului rustic.Alteori, elementele naturale prevestesc idila, ele însele făcând parte din perechea erotică precum încreația altor popoare: „Și-i va fi de

soare dor! / Mâine blânda păstoriță, /Despletind a ei cosiță veche / Toatăziua la izvor, / Va privi cu drag la plete / Pline de-aur de i-l dete /Soarele ascuns sub nor.” Mai departe,într-un peisaj nocturn, solemn,mișcarea este dată de colindatuldorului: „Numai dorul mai colindă, /Dorul tânăr și pribeag. / Tainic se-ntâlnește-n prag, / Dor cu dor să necuprindă / Drag cu drag.” ( Noapte devară).

S-a observant că în pastelurile lui

Coșbuc anotimpul predilect este vara.În monografia dedicată poetului,Petru Poantă constată: „Soarele, foculviguros, ardoarea – toate înseamnăviață, vitalitate, iar anotimpul lor estevara, amiaza cosmică (…). Odihna bucolică nu înseamnă la el oregresiune în arhaic, ci descoperireasolarității romane, o coordonatăesențială a culturii noastre.” Aceeașiidee o formulează și Laurențiu Ulici:„Vara e anotimpul purificăriispirituale; cerul însorit și cerul

înstelat îndeamnă la reverie; natura evăzută bucolic și idilic, cufundată →MARIN IANCU

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


12

Unul dintre cele mai frumoase paragrafe din Cartea de înţelepciune a lui Constantin Noica este celreferitor la modalitatea cu care percepem şi trăim viaţa, marelefilozof subliniind discrepnţa dintretrăirea exterioară, superficială a vieţii- contextul şi trăirea interioară aacesteia, textul : „ Aşa căutăm toţi – săcreăm contexte (case, vieţi, rânduieli potrivite) fără să mai avem un text pentru ele”...(1)

Recitind nuvelele lui Rebreanu,apărute mai întâi în volumul Frământări (1912), de multe oriavem senzația că tânărul autor le-ar ficonceput după ce ar fi citit partemăcar din opera lui Martin Heideggerși parte din nuvelele lui James Joyce, publicate în volum abia în 1914. Ceeace ne determină să gândim așa n-ar fineîncrederea că cei doi scriitoricontemporani n-ar fi avut acelașiizvor comun de idei. Bunăoară,reflecția lui Heidegger, care reiese dincronica domnului profesor GabrielLiiceanu, „..atunci când noi, oamenii,

ne întâlnim cu moartea, devenimautentici”(2) o întâlnim cuaproximație, deja pusă direct în practică și de tânărul pe-atunci, LiviuRebreanu, în anii 1908 – 1910, cândel n-avea cum să-l fi citit nici pefilozoful Martin Heidegger și nici pe prozatorul James Joyce.

Pornind de la noua tehnică arecitirii, cea a „anacronismuluideliberat și a atribuțiilor greșite”, alui Borges, care „ne obligă în modinsistent, să parcurgem Odiseea ca și

cum ar fi posterioară Eneidei...”(3)sau ca și cum Răfuiala ar fi

______________________________ posterioară cronicii filozofului Ga- briel Liiceanu cu privire la auten-ticitatea trăirii în nuvela Cei morți alui James Joyce și, urmărind simi-litudinile dintre trăirile protagoniștilornuvelelor celor doi scriitori, LiviuRebreanu și James Joyce, am puteadesprinde unele analogii care s-arconcretiza într-o nouă perspectivă deînțelegere a raportului dintre exteri-

oritatea trăirii vieții și interioritateatrăirii acesteia din nuvela rebreniană.

Pentru o mai plauzibilă înțelegerea reflecţiei lui Heidegger, dl. prof.Gabriel Liiceanu le propunestudenților o incursiune prin nuvelaCei morți a lui James Joyce șifocalizează discuția în jurul prăpastieicare se cască între cele două moduridiferite de a trăi viața: „Unul dintre punctele cheie ale acestei gândiri estedistanţa care separă neautenticitateanoastră din viaţa de zi cu zi de

autenticitatea noastră, pe care Heidegger o aşeaza sub cuvântul<sinele>”. (4)

Pe de o parte, asistăm, în acţiuneanuvelei Cei morţi, la dimensiuneaexterioară a vieții, surprinsă pe parcursul unei petreceri de Crăciun,așa cum o prezintă reputatul filozof:„Această perindare a viețiloromenești, în mecanica lor (...) esteviața noastră obișnuită (...) Tot ce se petrece acolo este exterioritatea ceamai pură a vieții ( ...) Toți trăiesc îninautentic, într-un somn care

înseamnă lipsa lucidității în raport cuel însuși.”

Pe de altă parte, asistăm la saltulnaratorului de la exterioritateadialogurilor la intimitatea pură aeroului nuvelei: “Acolo se petrecedistanța față de propriile lui vorbe, față de felul în care se purtaseră toțiîn seara aceea de Crăciun, vidulvieții lor, faptul că el nu existasenicăieri în seara aceea, cum nuexistaseră nici ceilalți în raport cu eiinșiși, că acest balet social erainautenticul pur și ratarea sinelui fiecaruia. Întoarcerea la el se petrece prin întalnirea cu moartea.” (5)

Dintre nuvelele rebreniene, apărutemai întâi în Convorbiri critice (1910)şi mai apoi în volumul Frământări(1912) cred că nuvela Nevasta ar fi

cea mai plauzibilă pentru stabilireaunei posibile analogii cu joyceana Ceimorţi, analogiile dintre cele douăcreaţii literare putând fi pertinente,mai cu seamă dacă acceptăm ideea cănuvelele rebreniene „ sunt ţărăneşti,doar prin topos” (6), nu şi prinabordarea subiectelor și nici prinanaliza psihologică.

Așa cum eroul lui Joyce, retrăgân-du-se în interioritatea lui, remarcăinautenticitatea trăirii „vidului vieții”, pe parcursul petrecerii de Căciun, tot

așa personajul din nuvela Nevasta, parcă suprasaturat de clişeele vieții banale pe care i le rezervă societateade atunci a satului, de-a dreptulcoercitivă, se retrage în sineconstruindu-și o lume o lume a lui,care sfidează orice opreliști morale,orice rigori impuse dinafară.

În ambele nuvele asistăm laconfruntarea a două realităţi distincte:una exterioară sau, cum o numeşteMircea Muthu, „dimensiunea →

NICOLAE SUCIU

________________________________________________________________________________________________

POETUL EREI SOLARE→în liniștea clasicistă; care nuînseamnă absența mișcării și asunetelor, ci supremația perspectiveicalme, a beatitudinii solare, asufletului extatic întors asupra luiînsuși.” Lipsite de acel „fior” misticdin poezia eminesciană , pastelurile luiCoșbuc au o dinamică a lor interioară:

„Dar din aripi bat cocoșii / Din zăvoi privighetoarea / Iarăși a-nceput.” ( În zori), încântând prin naturalețeanotației și sugerarea unei atmosfere:

„Din stânga, din dreapta, din față, /Din râpi și pe-o sută de căi, / Iesdungi plutitoare de ceață / Și-n cale s-adună cărunte / Târându-se-alene spremunte / De-a lungul prin văi.”( Faptul zilei) Pastelistul îșiarmonizează inspirația marelui cântecal naturii mitologice. Poate și deaceea, natura e o ființă, având sufletul

atotcuprinzător. Prin aceasta, Coșbuceste în ipostaza poeților de început,extaziați în fața Marelui Tot. Înconcepția celor vechi, natura-zeitate

protejează existența umană, devenind pentru om destin. Este o natură carenu impresionează prin gigantismul ei,ca la romantici, ci este un spațiusecurizant, dând sentimentul liniștirii prin încadrarea ființei în spațiulodihnitor al acesteia. ClasicistulCoșbuc are privirea „senină”, sufletul„lin” al omului care simte deasupra

seninătatea bolții răsfrângându-seasupra lui. Nimic înnorat, niciotulburare sufletească la acest poet al„limpezișurilor…”

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


13

orizontală” şi o alta interioară,„dimensiunea verticală” (7) şi la perspectivele diferite de a percepeviaţa: una ce ţine de cutuma socială şialta ce ţine de libertatea gândirii şisimţirii individului: „Se simţea atâtde străină în mijlocul oamenilor carenu-i pot pricepe suferinţa, care nu o pot compătimi, fiindcă ei n-auniciodată parte de compătimire.”

Cu toate că, la eroul lui Joyce,autenticitatea trăirii nu coboară îninconștient, aşa cum se întâmplă încazul personajului lui Rebreanu, prinmult discutata “întâlnire cu moartea”,nu se situează cu mult departe deacesta. În definitiv, ori că ține deluciditate, ori că ține de inconștient,autenticitatea trăirii pare a purta unsingur stigmat, cel al voinței eului

nietzscheean, deosebirea constând înfaptul că, în timp ce personajul luiJoyce e conștient de fuga din fațacutumelor societății, personajul luiRebreanu este „inconștient”; că unulreușește să se salveze prin gândirelucidă, pe când celălalt cade victimăîn fața tăvălugului supraeului.

Inautenticitatea vieţii petrecute deGabriel Conroy din nuvela Cei morţi,la un ospăţ de Crăciun organizat demătuşile lui, o găsim bunăoară şi înnuvela Nevasta a lui Liviu Rebreanu,

în care Aglaia, măritată cu de-a sila,cu Ion Bolovanu, abia la priveghiulsoţului ei observă că între ea şi lumeadin jur se deschide o mare prăpastiesurprinsă de autor în stilul intirectliber: „ De unde ştiu oamenii ăştia căi-a fost drag? Sau poate vreau să-şibată joc de dânsa, de durerea ei?... Întoarse repede capul şi privi cu ochiiînroşiţi, fulgerători la femeile înge-nunchiate şi smerite.”

Aşa cum ospăţul de Crăciun, întimpul căruia musafirii din Cei morţi

sunt antrenaţi în tot felul de activităţimărunte, exterioare sufletului lor:conversează pe tema vremii, criticând„continentul”; mătuşile cântă la pian;„bărbatul ” casei taie şi împarte frip-tura, nu înainte de a ţine un discurs;masa e copioasă; se dansează „with great energy” – tot aşa, în nuvela re- breniană, comportamentul babelor- bocitoare adunate la prohodirea mor-tului, face parte tot din nişte aşa-zise„clişee” din care nu lipsesc nici înge-nuncherile, nici smerenia exagerate şi

nici comentariul femeilor, la fel deexagerat: „i-a fost tare drag, săraca,... tare drag ( ...) n-o lăsaţi, căvrea să se arunce în groapă.”

Întâlnirea cu moartea reprezintă înambele nuvele, momentul-cheie,moment în care protagonistul se vedeîn situaţia de a intra în legătură cuSinele. Dacă în Cei morţi, acestmoment-cheie apare când Gretta,soţia lui Gabriel, auzind un cântectrist şi începând să plângă,redescoperă imaginea iubirii pierdute,ceea ce conduce la o altă înţelegere a vieţii – în Nevasta, momentul-cheieeste cel în care eroina conştientizeazăcă sentimentele ei faţă de defunctulsoţ sunt radical diferite nu numai deceea ce crede lumea despre relaţia lor,dar şi faţă de ceea ce crezuse ea însăşidespre ele: „ Îi venea să se scoale în picioare şi să spuie că nu i-a fostdrag, că nu-l plânge pe dânsul, ci plânge viaţa prăpădită...”

În timp ce, pentru personajele dinnuvela lui Joyce, gândul morţii dăsens vieţii - în cazul Aglaiei, frica demoarte este atenuată de însăşiizbucnirea ei: „Toţi minţiţi!... Toţiminţiţi!... Nu mi-a fost drag! Mi-a fosturât! Mi-a mâncat viaţa, nu-l rabde pământul!...” Despărţirea de soţuldefunct înseamnă, în acelaşi timp, şieliberarea ei de chingile cutumelorsatului, ţiptăul femeii şi ospătarea dela pomană fiind veritabile „expresiiale dorinţei de viaţă” (8).

Discrepanţa dintre comportamentuldocil al mulţimii pe parcursul prohodirii mortului şi optimismul dela pomană, din nuvela lui Rebreanu,semnificând victoria vieţii asupramorţii în cadrul creştinismului cosmicoriental, ar conduce, nu tocmai spre perceprea metafizică a „condiţieiontologice a fiinţei”, aşa cum seîntâmplă în Cei morţi, ci spre„socialul cuibărit în inconştient ” (9)

La ambii protagonişti, un astfel demoment-cheie declanşează trezirea,

numai că, în timp ce eroul joycean seridică la „înţelegerea vidului vieţii”, eroina din Nevasta ajunge la auten-ticitatea trăirii când „conştientizeazăun gând inconştient ” (10), acela careface să-i răsune în cap ideea că, încăde la cununia ei cu Ion Bolovanu, preotul îi pecetluise pentru totdeauna,soarta: „i-a prohodit sufletul eidornic de-a iubi, de-a trăi, i-a prohodit iubirea.”.

„Spectacolul grotesc”(11), cum nu-meşte Ion Vlad ospăţul de la pomana

mortului din Nevasta, se află la polulopus ritualului prohodirii, golit şi a-cesta parcă, de sacralitate, eludând e-ventualul ton grav din finalul nuvelei.

Vida Geza, “Răscoala” (1956) ______________________________ Paradoxului interceptării dintre notagravă a prohodirii mortului şi notagrotescă a comportamentului lumii şi,desigur, al eroinei din Nevasta, în Ceimorţi, îi răspunde nota lirică:„Sufletul lui se topea încet, pe cândasculta ninsoarea lăsându-se uşor peste Univers – uşor lăsându-se, ca o pogorâre a sfârşitului cel de pe urmă, peste toţi cei vii şi cei morţi”, motivul

ninsorii semnificând comuniunea, prin moarte, dintre cer şi pământ şidintre suflet şi trup.Aplicând metoda lecturii borgesie-

ne, constatăm că ambiguitatea din Ceimorţi s-ar putea regăsi şi în acţiuneadin Nevasta. Aserţiunea din nuvelalui Joyce în care naşterea şi moarteasunt marcate simbolic: „ Nu cumva ceimorţi sunt oaspeţii invitaţi la petrecerea dată de domnişoarele Morkan, mătuşile lui Gabriel ?” – aravea, în acest caz, cu toată alura

grotescă din finalul nuvelei Nevasta,o replică: Nu cumva cei morţi suntchiar participanţii la „ petrecerea” luiIon Bolovanu din lumea aceasta? Nucumva petrecându-l pe defunct, peultimul drum, sătenii se petrec pe eiînşişi pe ultimul drum? _______

BIBLIOGRAFIE1.Noica, Constantin, Carte deînţelepciune, Ed.Humanitas ed. aII-a2001, p.

2.Liiceanu, Gabriel,www.humanitas.ro/humanitas-multimedia/cei-morţi

3.Borges, Jorge Luis, Moartea şi busola, Ed. Univers, Bucureşti, 1972.4.Liiceanu, idem.5.Ibidem.6.Popa, Ionel, Scrisori despre Liviu Rebreanu, vol. II – proza scurtă, ed.Almarom, 2013, p. 73.7.Muthu, Mircea, Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului, ed. Dacia, 1993, p. 71.8.Popa, id., p. 71.9.Id., p 70.10.Id., p 69.11.Vlad, Ion, Lectura prozei, ed. CarteaRomânească, 1991, p. 66-69.

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


14

135 de ani de la naştere

Tudor Arghezi / 1880-1967/ face parte din creatorii pe care cu greu îi putem încadra în vreunul dincurentele literare importante alesecolului XX. Ca şi predecesorul său,genialul Mihai Eminescu, care este înaceeaşi măsură clasic, romantic şichiar şi “părintele simbolismului

românesc”, Arghezi nu se supuneunor clasificări rigide. Poetul “iafiinţa” (aşa cum îi plăcea să spună) încercul eminentului poet de origine bulgară, Alexandru Mаcedonski(1854-1920) în anul 1886. Pe atunci,debutantul nu avea decât 16 ani. Cunumai 7 ani în urmă, tăcuse lira poetică a lui Eminescu, dar înatmosfera din România încă se mairesimţea suflul poeziilor lui geniale.La început, s-a îndreptat spre poeziasimbolistă şi, mai precis, spre cea a

lui Macedonski, ceva mai târziu cu-noaşte poezia lui Baudelaire şi Rim- baud. Însă, nici măcar la începutuldrumului său artistic, nu a fostepigonul acestor autori. Şi, totuşi, casă ajungă la maturitatea sa artisticăcu volumul „Cuvinte potrivite”(1927), a avut nevoie de mai mult detrei decenii. În perioada aceea, atenţiacititorilor din România era atrasă decei patru mari poeti: Lucian Blaga,Ion Barbu, Ion Minulescu şi GeorgeBacovia. Fiecare dintre ei este într-

adevăr un mare poet şi, mai ales, profund original. Blaga- expresionis-tul, cântăreţul neliniştii metafizice,Barbu – profesorul de matematică, uncorifeu al ermetismului, Minulescu –simbolistul cu un remarcabil talentsatiric, Bacovia – de asemeneasimbolist, dar un contemplator pasival tragediei vieţii de province.

De fapt, Tudor Arghezi s-a afirmatde timpuriu ca un poet total, absolut,străin curentelor efemere şi capriciilormodei. Pe parcursul întregului său

drum artistic, care a durat mai bine deşapte decenii, el a evitat cu tenacitaterepetările de autor şi afirma pe bunădreptate, că “debutează în fiecare zi

dată de Dumnezeu”. Debutul săuîntârziat a fost primit în viaţaculturală românească ca o adevăratăsenzaţie. Remarcabilul scriitor şicritic literar George Călinescu a spus:“Tudor Arghezi este autorul unei poezii monumentale şi puternice, ceînalţă spiritul uman către soare!”

Cu volumul „Cuvinte potrivite”, Tudor Arghezi a introdusîn lirica europeană din secolul XX osensibilitate nouă, plină de contraste,întreţinută de reflecţiile despre sensulvieţii omeneşti. El a căutat asiduuacel ceva care se află dincolo delimita conştiintei noastre, purtândadesea un dialog furios cunecunoscutul, chinuit de îndoieli.

Prin Arghezi, în literaturaromână, pe prim plan, iese problema

relaţiei între individ şi absolut, revinşi temele despre nemurirea sufletului,importanţa creaţiei artistice, lupta şiunitatea spiritului şi a materiei. Pentruel, poezia este fructul eforturilor maimultor rânduri de generaţii. Se poateface analogie între estetica lui şi cea acompatriotului său Brâncuşi. Aşacum arta celui mai mare sculptor alsecolului XX este inspirată dinsculptura populară în piatră şi în lemndin Oltenia, aşa şi poezia lui Arghezise naşte din modularea continuă a

graiului păstorilor din Valahia. Sub pana sa, ţipetele de la ţară setransformă în “vise şi imagini poeti-ce”, veninul în “miere dulce”, noroiulşi rănile în “frumuseţi” nestemate. “Înfruct este un sâmbure amar, pentru căa crescut din furie – scrie el – iarexistenţa lui este justificată, pentru căe un fenomen firesc, care sefinalizează ca un proces genetic”

Poezia lui Tudor Arghezi, cunos-cută lumii culturale datorită traduceri-lor făcute de o serie de mari poeţi de

talie mondială ca Rafael Alberti, Sal-vatore Quasimodo, Luc Andre Mar-cel, Gyula Illyes, Maria Teresa Leon,Alfred Sperber, Еlisaveta Bagreana,astăzi e considerată una din culmileliricii moderne româneşti şi europene.“În lume nu sunt mulţi poeţi dingeneraţia lui, a scris academicianulTudor Vianu, care posedă energiauimitoare a lui Arghezi, fantezia luisplendidă şi, înainte de toate, forţaumană a acestor poezii”.

OGNEAN STAMBOLIEV

Ognean Stamboliev, laureat alpremiului “Tudor Arghezi” OperaOmnia, 2014 si premiu pentrutraducere din T.Arghezi, 2015.

Mâinile mele

Mâinile mele de teamă crescdevin tot mai sălbatice.

Una din ele e mai vânjoasă

are forţă şi rupe,cealaltă-i mai temperată,măsoară totul cu prudenţă.

La ordinul primit se sprijinăreciprocşi nu iartă ce nu se cade.

Eu le iubesc pe amândouă la fel,aş vrea să le mântui de reledar nu mă ascultăşi singure-şi caută dreptatea,

de mă tot gândesc la ce-o să facdacă dreptate nu eşi-mi bagă degetele-n ochide nu mai văd luminanici măcar moartea.

Sunetele mă mângâie-n surdină

Degetele subţiri ale iubitei se joacă pe clapele pianului,ea are o bucurie interioară şi surâderuptă de realitatea desuetă.

N-am întrebat-o nimic nici n-amdescoperit ce cântă, poate fi şi o improvizaţie propriedin care irump sunete cu înălţimidiferite plăcute urechii care spintecă aerulcu o uitare de sine care se imprimă-n pereţisă-i dăruiască rafinament caseicopleşită de ploile lungi aletoamnei.

Mă retrag în intimitatea camereimele,nu se simte nicio mişcare, aprindlampa de scris,lumina ei acoperă masa şicalculatorul.Sunetele mă mângâie-n surdină,îmi par că ies din cuvinteşi se ataşază de silabe,se dezleagă de cântec în poeme,degetele mele sunt degetele iubiteicare se mută-n mine ca o simfonieşi nu mai pleacă.

NICOLAE VĂLĂREANUSÂRBU

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


15

(7 noiembrie 1915 –21 decembrie 2003)

Născută la Bucureşti.

Studii:

o

Liceul Regina Maria, Bucureştio

Facultatea de Litere şi Filozofie laEstetică, Istoria Artei, Enciclopedia

filozofiei; cu Tudor Vianu, GeorgeOprescu, P.P. Negulescu, DimitrieGusti, Mircea Florian, TraianHerseni. Facultatea de Drept.

Activităţi:

o

Între 1953-1977, cercetător principal şi secretar de redacţie ştiinţific laInstitutul de Istoria artei al AcademieiRomâne şi revistele “Studii şicercetări de istoria artei” şi “Revueroumaine de l’histoire de l’art”.

o

Apoi cercetător ştiinţific la Muzeul Naţional de Artă - Galeria Naţională.o

Din 1960, membră a AsociaţieiCriticilor de Artă, -AICA- (comitetulnaţional). Din 1994, cursuri de istoriaartei moderne, secolul XX laFacultatea de Istoria Artei, Academia Naţională de Artă.

Lucrări (selectiv):

o Nicolae Vermont (împreună cuRadu Ionescu), Bucureşti 1958,

Editura Academieio Ion Theodorescu Sion, Bucureşti1965, Edit. Meridiane

o Idei estetice în Europa şi artăromânească la răscrurce de veac,Cluj 1972, Edit. Daciao Expresionismul şi premizele sale,Bucureşti 1978, Edit. Meridianeo

Sinteze, perspective, opinii, Bucureşti 1980, Edit. Meridiane(Antologie de critică românească)o

Rembrandt (gravurile), Bucureşti1987, Edit. Meridianeo

Peisaj natural, peisaj uman,Bucureşti 1987, Edit. Meridiane(Istorie a artei elveţiene)o

Desenul românesc în prima jumătate a sec. XX, Bucureşti 1984,Edit. Meridianeo

Stefan Câlţia, Bucureşti 1989, Edit.Meridiane o Traiectorii ale privirii, Bucureşti1991, Edit. Meridianeo

Pictura românească interbelică,Bucureşti 1996, Edit. Meridianeo

Pictori evrei în România, Bucureşti1996, Edit. Hasefer

Traduceri (din germană)

o Erwin Panofsky, Ideea, Bucureşti1975, Edit. Universo

L. Dittman, Stil, simbol structură,Bucureşti 1988, Edit. Meridianeo

Fr. Nietzsche, Aforisme, scrisori,Bucureşti 1992, Edit. Humanitas

(reeditare 2007, 2012)o

Fr. Nietzsche, A doua consideraţieoportună, 1994, Edit. Ararat

Lucrări în colectiv:

o

Micul dicţionar enciclopedic român(ambele ediţii)o Dicţionar de termeni de artă,Bucureşti 1995, Edit. Meridianeo Lexiconul de artişti Vollmer,Leipzig 1960-65o

Lexicon der Kunst 5 volume,Berlin-Leipzig 1970-1978o

Allgemeines Künstler Lexicon Saur – Leipzig-Müncheno

Din 1965, membră în Comitetulinternaţional al Lexiconului.

Publicistică:

o Studii de artă românească şi străinăîn Studii şi cercetări de istoria artei şi Revue roumaine d’histoire de l’art.o Cronica de artă românească la România literară (1961-1970) şi deartă străină (1970-1991); la Viaţa

Românească (1992-1997)o

Articole şi studii în revista Arta (1954-1994)

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


16

Imediat după terminareafacultăţii, am avut noroc. Mai întîi,am avut norocul să fiu repartizat laInstitutul de Istoria Artei al

Academiei. Apoi, potrivit uzanţelorde-atunci, am avut norocul să fiu preluat de la facultate şi însoţit sprenoul (primul) meu loc de muncă deEmil Lăzărescu, un mare medievist,fost deţinut politic, elev al lui NicolaeIorga. În sfîrşit, odată ajuns laInstitut, am fost plasat în ”sectorul”de teorie a artei, condus de doamnaAmelia Pavel. Acesta a fost cel de-altreilea noroc, decisiv pentru debutulmeu academic. Amelia Pavel s-adovedit a fi, pentru începătorul

tatonant care eram în 1971,însoţitorul ideal. Pentru că avea nudoar autoritatea celui mai ştiutor, ci şi pe aceea a unei anumite graţiiexistenţiale, a unui fermecător ”om delume”, a unui interlocutor mereu şisubtil disponibil. Foarte curînd, amhotărît, mai în glumă mai în serios, căsuntem nucleul ”vitalist” al instituţiei,cercetători serioşi dar fără fasoane,gata să combinăm zelul intelectual cu buna dispoziţie, sobrietatea studiuluicu ”ebrietatea” tonică a umorului.

Contextul nu era foarte încuraja-tor pentru acest tip de opţiune. Vre-murile erau amărui, iar ”populaţia”Institutului trăia în tensiunea inevita- bilă a oricărei aglomeraţii de persona-lităţi puternice. Remus Niculescu,Theodor Enescu, Radu Bogdan, SorinUlea, Mircea Popescu ş.a. erau, toţi,istorici de artă de prima mînă, unii lo-viţi de soartă din raţiuni politice şi re-cuperaţi cu greu pentru o carieră cîtde cît normală, oameni traumatizaţi,cu orgoliul rănit şi în permanentă

confruntare cu împrejurările şi cu ceidin preajmă. În acest peisaj, AmeliaPavel funcţiona ca un îmblînzitor,sau, în orice caz, ca o prezenţă relati-vizantă, de natură să oxigenezeatmosfera.

Amelia Pavel aducea la rampă,alături de ceilalţi savanţi din Institut,dar altfel decît ei, ceva din reuşita profilului intelectual al lumii dedinainte de război: formaţie umanistăcuprinzătoare, dublînd ”specialitatea”cu o deschidere amplă spre toate ză-rile culturii, apoi un bun gust înde-lung exersat (şi pe cale de dispariţieîn anii esteticii marxist-leniniste) şi,

nu în ultimul rînd, bunele maniere aleunei solide educaţii ”burgheze”. Pe-dagogia Ameliei era, prin urmare,”totală”. Iradia spre mai multe regis-tre deodată, modela prin contaminare.

Într-un interviu televizat din ul-timii ani, am regăsit-o pe prima mea”şefă” în forma ei dintotdeauna: afa- bilă, tonică, rafinată. Numai ea puteavorbi cu tandreţe despre ”avantajele” peisagistice ale cartierului Balta Albă(unde locuia), numai ea putea spunecă fericirea este capacitatea de a teaccepta aşa cum eşti şi de a valorifica pînă şi păcatele proprii în perspectivaunei finale împăcări cu Dumnezeu. Numai ea ştia să adauge decaloguluidouă ”porunci” prin excelenţă mîngî-itoare: 1. Să nu ai pretenţii nesăbuitenici de la tine, nici de la alţii, nici de

la vremuri, 2. Să fii vesel, atît cît o în-găduie istoria şi buna-cuviinţă. Con- ______________________________

______________________________ secventă cu sine, a scris memorii”bune”, adică neresentimentare, liberede obsesia judecăţilor radicale, aimagilor gata-făcute despre un trecutsistematizat, îndeobşte, în alb-negru.

Expresia supremă a omenesculuieste surîsul – spunea, în acelaşiinterviu, Amelia Pavel, evocîndcelebrul înger de la Reims. A trăitmereu, indiferent de circumstanţe,sub semnul unui surîs amuzat,înţelegător, resemnat uneori, plin desperanţă întotdeauna. Găsise reţetaoptimă a supravieţuirii inteligente ”indürftiger Zeit ”. A funcţionat perfect şidupă marea schimbare din decembrie1989, pe care Amelia o numeainspirat, cu umor specific,”întorsătura”. Zicea că nu face decîtsă adapteze la limba română ceea cenemţii numesc ”die Wende”.”Întorsătura” e însă o soluţie ideală pentru a clasa ”enigma” revoluţieiromâne: ea înseamnă şi răsucire,învîrtire pe loc, modificare de poziţie,dar şi cotitură, viraj, reorientare, bachiar, pentru dezamăgiţi, întoarcere îndărăt. Ce s-a întîmplat, deci, în1989? Foarte simplu: lucrurile au luato altă ”întorsătură”… Surîsul AmelieiPavel ne încurajează să credem că evorba de o întorsătură rentabilă, caremerită să fie asumată pînă la capăt…Surîsul acesta ne-ar fi de mare folosastăzi. La nevoie, l-am putea regăsitotuşi, intact, în firea descendenţilordirecţi ai familiei: Veronica şi Toma.S-ar zice că avem de a face cu unmister genetic pe care tot bunadispoziţie ameliană l-ar putea explica.Parţial.

ANDREI PLEŞU

(articol apǎrut în România literarǎ ,decembrie 2013, republicat cuacordul autorului)

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


17

Nu e uşor să scriu despre AmeliaPavel, pentru că, oricât ar fi fost ea deactivă în viaţa profesională, pentrumine ea era doar "mama". Viaţa e în

aşa fel construită încât copiii îşi înţe-leg pe deplin părinţii târziu, uneoriabia când ating vârsta părintelui.

Mama s-a născut pe 7 noiembrieşi mă bucuram că era defilare "pentruea". În clasa I, când m-au întrebat cesărbătorim pe 7 noiembrie, am răs- puns cu convingere: ziua mameimele!

Mi-o aduc aminte ca iubitoare decărţi şi ca o persoană extrem deorganizată. Spunea că mama şi bunicaei au învăţat-o să fie nu numai

punctuală, dar şi să nu stea niciodatădegeaba. Când mă vedea puţin tristă,îmi propunea o ocupaţie, zicându-mică activitatea binedispune, în timp cestatul degeaba produce tristeţe.

Educaţia pe care am primit-o dela mama a fost bazată pe principiilecu care fusese şi ea crescută. Orele demasă, de lecţii, ca şi promisiunile,trebuiau respectate cu stricteţe.

Mama i-a dat în multe ocazii luiToma, fratele meu mai mare,responsabilităţi în legătură cu mine.

Când eram la Predeal - la casa deodihnă - şi ea pleca în vreo excursie,rămâneam cu Toma şi mergeam lacantină când se serveau mesele, iarlumea ne admira cuminţenia. Tomaera responsabil şi cu exersatul meu la pian: trebuia să supravegeheze căstudiam o oră. Pot spune azi că mamane-a obişnuit cu o disciplină care miemi-a fost de mare folos. Astăzicriteriile de educaţie s-au schimbat.

La 5 ani, când am avut poliomelitǎ, trebuia să stau cu mâna

stângǎ pe un suport ortopedic, lucrucare nu-mi plăcea. Abia acumaapreciez ideea mamei de a-l fi învelitîn acelaşi material cu husa unuifotoliu din casă şi de a-mi fi spus, casă mă convingă să-l port, că aparatulortopedic (pe care-l botezasem"Rădulescu") nu era altceva decât braţul unui fotoliu mai mic.

Casa era plină de cărţi, unelelegate în piele, în germană şifranceză, moştenite de la părinţii ei.Erau şi multe cărţi în româneşte,

ediţii vechi. M-am uitat de sute de orila cărţile cu poze despre marile muzeedin lume, cu repoduceri de artă de o

calitate deosebită. Cărţile erau bătute de praf de două ori pe an, la curăţeniamare.

Cât Toma cu mine eram mici,mama a stat cu noi acasă. Cel maimult îmi plăcea când o ajutam la prăjituri, avea un caiet de reţete de laGra (bunica ei, străbunica mea). Din păcate, când a început serviciul, plăcerea cu prǎjiturile s-a terminat.Sigur că mi-era ciudǎ că cei de la serviciu mi-au luat-o pe mama. Aşaar fi gândit orice copil, mai ales lasfârşitul anilor 50, când multe mameerau casnice. Diriginta ne întreba laşcoală meseria părinţilor şi majorita-tea fetelor spuneau: "mama – casni-că". Doar eu trebuia să spun lungultitlu: "mama - cercetătoare ştiinţificăla Institutul de Istoria Artei al Acade-

miei"- şi mi se părea - ce eroare!!- căar fi trebuit că mama să fi fostcasnică.

I-am înţeles târziu dificultăţile pecare le-a avut ca profesionistă înlumea dominată de bărbaţi. Abia cândam ajuns în Canada, în anii 80, şi amlucrat la o companie multinaţională,unde numai două femei eram califica-te cu profesia de chimist, restul fiindtelefoniste sau dactilografe, am reali-zat atmosfera nefavorabilă pe care atrebuit mama s-o înfrunte. Totuşi,

prin disciplină, voinţă, cultură şi con-ştiinciozitate, ea a reuşit să se afirme.Din când în când, mă chema s-o

vizitez unde lucra, în incintaMuzeului de Artă din fostul PalatRegal. Acolo am dat mâna cu mulţidin foştii ei colegi, printre care şi cuAndrei Pleşu, cu care ulterior m-amîmprietenit şi despre care am scris în ______________________________

______________________________ cartea dedicată mamei, "Oameni pecare i-am cunoscut" (Editura VatraVeche, Tg. Mureş, 2015).

După ce am plecat din ţară, în1982, mama ne-a vizitat de câteva ori.Când scria sau traducea câte o carte,mă ţinea la curent prin telefon. Înscrisori, când primea vreun premiu,îmi relata faptul cu simplitate. Avândo fire modestă, era foarte iubită şirespectată de vecinii din Baltă Albă.

La sfârşitul anilor '90, ea a fost

prima care m-a încurajat în încercărilemele literare. Când am venit decâteva ori în România, mi-a dat cărţiscrise sau traduse de ea. Iată, îmispuneam, am început mult dorituldialog cu mama.

Într-o zi de noiembrie, în 2003,am sunat-o la telefon şi, când amîntrebat-o ce mai face, mi-a spus:"îmi pare rău că n-am veşti foarte bune: am căzut". În decembrie 2003n-a rezistat operaţiei de fractură deşold. Fusese perfect sănătoasă, tocmaiîmplinise 88 de ani. Nu apucasem săvăd interviul pe care-l dăduse cucâteva zile înainte la emisiunea TV"Profesioniştii" a Eugeniei Vodă, am primit înregistrarea abia în anulurmător. Astăzi interviul e peInternet.

Am regretat că n-am pututcomunica mai mult cu mama dupăînceperea dialogului.

Cu ocazia centenarului, am doritsă-i aduc un omagiu cu volumuldedicat ei şi cu aceste câteva amintiridespre o mamă de la care am avut ceînvăţa!

VERONICA PAVEL LERNER

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


18

Eseu

(IV)

Pe numeroasele drumuri, sensuride mers, direcţii de înaintare ale primei jumătăţi de veac XX, oamenii şinaţiunile se opresc pline de confuzievăzând braţele a ceea ce numeam uriaşa balanţă a stângii şi dreptei care acoperăîncet, dar sigur, mişcarea peisajuluiuniversalist şi democratic al Europei Naţiunilor, unde nu se circulase,niciodată până atunci, dintr-o ţară înalta, cu vize şi paşapoarte... Al doilearăzboi mondial a început pe fundalulacestor conştientizări şi proiecţii, cuefective militare de ţară şi opţiunicapabile să internaţionalizeze rapidconflictul european. Ceea ce se punea

în discuţie de această dată era chiarrolul central al Europei în civilizaţia planetară, valenţele ei de susţinătoare a politicilor de echilibru, identiatea eicontinentală, silită să admită ori nuexistenţa în interiorul său a douămodele de putere a statului de drept,adică a două modele de stat în sensgeneric, modele de administrare asocietăţii, de civilizaţie, de ţintăformativă, de opţiune, inclusividentitară. Între Estul şi Vestulcontinentului se rescria, în parametrimoderni, vechea sciziune dintre Estul şiVestul fostului mare imperiu roman,dintre două paliere ale creştinismului,care tindeau să perpetueze în timp douămodele de lume, de religie, de stat, decivilizaţie, adică fundamentul pentrudouă feluri de a percepe standardulidentitar al fiinţei omeneşti, dincolo deentităţile numite naţiuni şi dincolo deEuropa Naţiunilor. Marea crizăeconomică reevalua capacitatea bătrânului continent de a rămâneactantul unitar şi controlorul principalal traficului civilizaţiei planetare. Dacă

această criză (1929-1933, perioadaascensiunii lui Hitler la putere) aduceaîn discuţie chiar modelul european decivilizaţie, răspândit până atunci înlume, al parcursului intercontinental de bunuri şi de valori (inclusiv modurilelui de promovare) pe şosele cu sensunic de mers (să exporţi doar produsefinite, după ce ai importat doar materii prime), acum intervin tentaţii şiimpulsuri noi. Pe lângă pârghiileeconomice inter-state ca unităţi deacces spre păstrarea controlului unoraasupra altora (numărăm inclusiv marile

companii supranaţionale), religia tindesă-şi păstreze rolul de prim plan înmarele joc. Creştinismul (cu cele două paliere, ortodoxia şi catolicismul, dar şi

________________________________cu diverse alte ramuri, în principalProtestantismul) pe de o parte şiislamismul pe de alta, sunt percepute cafactori identitari mai ales de cătreminorităţile etnice care trăiesc în spaţiulmajoritar al altor naţiuni ori religii. Caurmare, conflictul se desenează mereumai clar. El afirmă personaje careţâşnesc în spaţiul identitar al unornaţiuni fără să facă parte din plasma lor.

Dau un singur exemplu: Corneliu ZeleaCodreanu figurează în istorie calegionar român, deşi era jumătate neamţşi jumătate polonez. Acest conflict deanulare a entităţii spirituale duce laizbucnirea celui de-al doilea războimondial cu puţin înainte de jumătateaveacului XX şi în acelaşi an când luasesfârşit războiul civil din Spania. Aldoilea război mondial a distrus şaizecide milioane de vieţi omeneşti şi 70%din infrastructura industrială a Europei,învingătorii au cerut daune uriaşe celorînvinşi pentru refacerea standardelorantebelice, România a plătit dauneURSS două decenii, controlul căilor decirculaţie ale civilizaţiei planetare aurevenit SUA şi URSS, două modelediferite de globalizare. Lumea înîntregul ei şi-a schimbat Centrul, iarraporturile dintre centru şi margini audevenit cu totul altele. Statele EuropeiOccidentale îşi unesc forţele spre arezista mai bine avansului acestor doicoloşi, mai exact avansului acestor noitipuri de demers civilizaţional. În 1954,ia fiinţă Comunitatea Cărbunelui şi

Oţelului, prima formă a UniuniiEuropene de astăzi. Două mari blocurimilitare însă, NATO şi Tratatul de laVarşovia, au consfinţit irevocabil faliauriaşă a veacului XX, apărută îninteriorul civilizaţiei europene şiumane, ca şi existenţa a două tipuri destat, de administrare, de modelare şi decontrol al societăţii. Punerea înechilibru a sensurilor de mers pe mariledrumuri ale economiilor naţionale şi alecivilizaţiei în sens larg redevenea astfel posibilă, în fiecare dintre cele două arii.În registrul spiritual, hard rockul a dus

la apariţia a ceea ce s-a numit în SUA New Wave, iar în Franţa La NouvelleVague, Noul Val, resimţit în muzică,apoi în cinematografie, artele plastice

şi, în final, în literatură ca o cuprinderea sub-culturii (cultura de underground,de club de noapte) în aria mare aculturii şi civilizaţiei omeneşti. Marilemulţimi, acelea care fuseseră veşnicrespinse de la accesul la drumurile devârf ale culturii încercau astfel, îndeceniul 7-8 al veacului, să-şi ia

revanşa. Dar Lumea pierduseiremediabil polenul marilor grădini, parfumul indicibil al florilor răsărite dinamestecul de voci şi culturi, pierdusedreptul de a circula liber pe planetaPământ. Ţările socialiste chiar numeau„lagăr” încercuirea în care trăiau.Organizaţia Naţiunilor Unite, ca şiComunitatea Cărbunelui şi Oţelului aufost primele tentative postbelice decartelare pentru recâştigarea sensuluimultiplu, a căilor de liberă circulaţie înEuropa postbelică.

Veacul al XX-lea a debutat înRomânia cu marea răscoală ţărăneascăde la 1907, semn clar al disjuncţieirepartizării bunurilor între cei mulţi şicei puţini, dar puternici. Faţă de restulEuropei, România se resimţea dupălunga noapte otomană şi dupăapartenenţa unor teritorii ale sale laimperii care dispăruseră. Din acestmotiv, aborda mai lent laimotivulanunţat al veacului în lumea europeană.În urma războaielor balcanice, Româniaa câştigat Cadrilaterul, cândva parte amarelui regat tracic al Odrisiei, pentru

care Marea Marmara fusese un lacinterior. Prin Pacea de la Bucureşti, diniulie 1913, revin României Caliacra şiDurostor, în care existau 45 şi respectiv14 localităţi cu nume româneşti(respectiv 30% din populaţie eraromânească). Noua graniţă pornea de laTurtucaia şi se desfăşura până la Marea Neagră, la miazăzi de Ekrene. Teritoriulinclus avea o suprafaţă de 8.371 km2, pe care trăiau peste 300 de mii delocuitori; tot în urma păcii, RegatuluiSârb i-au fost date însemnate teritoriimacedonene, locuite şi de români, carela recensământul din 1921 eraumajoritari în localităţile Bitolia,Cruşovo, Molovişte, Beala-de-Jos,Beala de Sus, Veleş, Preaspa, Ohrida,Strunga, Tetovo şi altele). După primulrăzboi mondial, statul naţional român aatins graniţele care i-au adus numele deRomânia Mare. În 1918, Transilvania şiBasarabia au intrat în componenţastatului, iar în 1919 (după Trianon şicedarea unei părţi a Banatului numit deatunci Sârbesc) armatele sârbeşti s-auretras, în sfârşit, din Timişoara.

Perioada interbelică a fost, pentruidentitatea românească, a doua mare perioadă de glorie, epoca de aur a →

ECATERINA ŢARĂLUNGĂ

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


19

„noilor clasici”, capabili să dea liniiledirectoare ale unor programe definitorii pentru spiritualitatea şi identitatearomânească în întregul ei. În schimb, înurma celui de-al doilea război mondial,România a pierdut Basarabia, Bucovinade Nord, Bugeacul, care vor suporta,toate, soarta învinsului faţă de

învingător. Dacă deportările din acestezone vor fi încetat după moartea luiStalin (1953), schimbul de populaţii,menit să modifice raportul dintremajoritate şi minorităţi, a continuat.Conectarea acestor provincii –vorbitoare ale dialectului dacoromân,adică a limbii române literare – la bazinul culturii române a slăbit şi s-alimitat la gramatică, la folclor şi laevocarea perioadei de aur a culturiiclasice. Chestiunea dialectelorromâneşti de la sudul Dunării nu s-amai pus (a valahilor trecuţi la islamismîn perioada otomană cu atât mai puţin),mai ales în condiţiile în care Româniafăcea parte din acelaşi lagăr socialist cuIugoslavia, Bulgaria, Albania, Ucraina,iar atitudinea antifascistă a Greciei şistandardele democratice ale Turciei lesituau mai aproape de lagărul socialist,decât de Europa Occidentală.Recensămintele perioadei socialiste numai formulează întrebări referitoare laetnia locuitorilor, vorbitorii dialecteloraromân, meglenoromân şi istroromân,fiind bilingvi, sunt consideraţi

apartenenţi etnici la limba naţională astatului din care fac parte şi minorităţile par să se disipeze, încet şi sigur, înmasa etniilor majoritare. În plus,românilor de la sudul Dunării nu li serecunoaşte condiţia de români, ei suntnumiţi vlahi şi li se taie orice legăturăcu bazinul fundamental al românităţiiaflate la nordul Dunării.Meglenoromânii, mulţi trecuţi laislamism cu forţa, sunt o entitate dedouă ori ascunsă, nefiind recunoscuţinici ca vlahi. Ca urmare, au făcutobiectul schimbului de populaţii întrecreştini şi musulmani de după primulrăzboi mondial, ajungând astfel înTurcia. Ei păstrează costumul naţional,hora, obiceiurile şi meseriiletradiţionale, dar nu au acces la marele bazin identitar al spiritualităţiiromâneşti. Totuşi, în virtutea faptului cătrăiesc pe pământul fostului Bizanţ,unde erau înglobate regatele tracice aleBithiniei, Misiei, Frigiei, Pontul şiTrapezuntul, au accesat într-un felneaşteptat, dar sigur, chiarfundamentele formative ale marii

bariere de protecţie pe care Bizanţul ocultivase veacuri la rând, folosindDunărea şi Carpaţii ca scuturi de forţăale creştinătăţii orientale. Pentru statele

româneşti, România şi Moldova, ceamai bună şi mai sigură cale deconservare identitară a rămas folosirealimbii române şi apelul, veşnic viu, la bazinul culturii populare. În ciudatuturor tentativelor de aplatizare, de pierdere în uriaşul univers alîntâmplărilor veacului XX, românii au

păstrat fără greş standardele identitareale tuturor zonelor de formare şi au produs valori menite să reafirmecontinuu apartenenţa spiritualităţiiromâneşti la un întreg cultural şi decivilizaţie venit din adâncurile timpuluişi rămas distinct în lumea europeană asecolului XX. În ce priveşte reflexulideologiilor majore ale veacului (destânga şi de dreapta) pe pământulromânesc, el s-a soldat, în registruluman, cu o emigraţie uriaşă faţă denumărul total al românilor. Au migratspre Europa de Vest şi SUA (în principal) cei care se considerauapartenenţi ai regimului dispărut înurma celui de-al doilea război mondial.S-a schimbat drastic, în a doua parte asecolului, raportul dintre populaţiaurbană şi cea sătească. Bucureştiul acrescut de două ori şi jumătate, iarcelelalte oraşe de câte 4–5 ori. Dupăschimbarea împărţirii administrative aţării (de la 17 regiuni la 41 de judeţe),au apărut numeroase oraşe noi.Industrializarea a devenit o chestiune prioritară, învăţămîntul de 7, apoi de 8

şi de 10 ani a fost obligatoriu şi gratuit pentru absolut toţi copiii. După 1989,căderea – şi în România – a sistemuluisocialist i-a făcut să migreze, cuaceleaşi destinaţii preferenţiale, pe ceicare se considerau în continuare adepţiisocialismului. Conflictul intern între“cei vechi” şi “cei noi” a fostinternaţionalizat şi multiplicat încomunităţile româneşti din afaragraniţelor, denivelările s-au aplatizatfoarte încet, ambele tabere fiindmanipulate atât de forţele politice dinţările de origine, cât şi de acela dinţările de destinaţie. Proiecţiaregionalizării României ca efect alapartenenţei sale la UE a dus nu ladezvoltarea, ci la dispariţia multorcentre orăşeneşti, care, de altfel, se află ________________________________

Vida Gheza, Monument, Carei

în plin proces de externalizare a forţeide muncă prin falimentarea obiectiveloreconomice ale perioadei socialiste, caresatisfăceau necesităţile din interiorulCAER. După 1989, în România şiRepublica Moldova au reapărutanalfabetismul, viaţa culturală s-adiversificat în universuri mici, după

caracteristicile grupului care străbate unsens sau altul de pe marile drumuri posibile ale lumii. Liberalizarea forţeide muncă şi integrarea României înstructurile UE a schimbat raportul deforţe între românii rămaşi în ţară şiaceia care trăiesc în afara graniţelor.Situaţia e valabilă deopotrivă pentruteritoriul celor două state româneşti, darşi pentru Voivodina, comunităţile dinUngaria, Ucraina. Cei peste 12 milioanede români aflaţi în afara graniţelorRomâniei şi Republicii Moldova, încomunităţi foarte vechi şi stabile,trebuie să spunem fără nicio urmă deîndoială, afirmă valori identitare,direcţii de mers pe căile veacului carenu pot fi şi nu trebuie ignorate.

Cifra de 12 milioane a fost dată publicităţii printr-o Declaraţie comună semnată la Arad pe 11-12 martie 1999de Uniunea Democrată a Românilor dinCroaţia, Mişcarea Românilor şiVlahilor din Timocul Sârbesc, AlianţaCreştin-Democrată a Românilor dinUcraina, Asociaţia Culturală aIstroromânilor, Uniunea pentru Limbă

şi Cultură Aromână, Asociaţia Social-Culturală a Românilor din Trans-carpatia-Ucraina (cu numele GeorgeCoşbuc!).

Acestora trebuie să le adăugămcomunităţile româneşti din lumea largă,rezultate în principal din migraţia forţeide muncă, dar şi din cauze politice carei-au alungat din propriile lor ţări. Şi eiînsumează multe miloane de oameni.

Atât prin masa lor echivalentă cu acelor dintre graniţele României, cât şi prin sincronizarea cu noile culturi deadopţie, românii aflaţi dincolo dehotarele statelor româneşti ne fac săînţelegem că identitatea nu ţine doar de puterile statului ori de şansele pe care leoferă exclusiv solul natal, ci şi decapacităţile spiritului fiecărui om de a-şi apăra fiinţa originară.

Apartenenţa fiecăruia la neamul luieste egală cu însăşi calitatea sa de om:eşti ceea ce te-ai născut să fii, fără sărefuzi multiculturalismul.

Confruntată cu marile deschideriaduse de finalul de veac XX,spiritualitatea românească se află în

pragul unor necesare evaluări aleîntregului, capabile să-i permită saltulspre tentaţiile şi posibilităţile uriaşe alînceputului de mileniu III.

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


20

şi megatendinţele într-o lumeglobalizată

Într-o postare pe blogurile „Ade-

vărul” din data de 23 octombrie 2015,domnul Nicolae Manolescu, preşedin-tele Uniunii Scriitorilor din România,important critic literar, punea proble-ma jurnalismului cultural în lumeaactuală ( Dar jurnalismul cultural?).

În esenţă, domnia sa considera căacesta este văduvit de susţinere înmediul cultural, că este imposibil ca jurnalismul cultural în forma print sădispară din peisajul cultural româ-nesc, plus că s-a deschis un sac fărăfund, nimeni nu mai poate controla

fenomenul, cărţile vor scăpa de subcontrolul academic, specializat.Pe această temă importantă a

literaturii române, se deschid noicanale de abordare a jurnalismuluicultural. Când abordezi fenomenul,trebuie să ai în vedere megatendinţele care străbat societatea globalizată şisuper informatizată.

1.

Convergenţa digitală, lumeas-a schimbat, este o altă lume.

Transformarea digitală schimbămodelele culturale, de afaceri şi zona

concurenţială. Declinul înregistrat deutilizarea PC-urilor şi creşterea gra-dului de adoptare a dispozitivelor mobile presupun alte abordări. Un nouunivers de lucru apare alături de noioportunităţi de a utiliza eficient o ga-mă largă de dispozitive interconecta-te prin intermediul Internet of things.

Pe măsura ce ameninţările informa-tice continuă să se multiplice, devinetot mai greu ca datele, proprietateaintelectuală şi informațiile personalesă fie protejate eficient.

Stilurile de lucru şi mijloacele de astimula talentele devin tot mai agile şiflexibile în universul digital; tehno-logiile digitale şi robotice vor potenţatot mai mult sau chiar înlocui muncaoamenilor.

Alimentată de convergenţa dintremediul social, mobil, „cloud şi bigdata”, precum şi de cererea privindaccesul la informații oricând șioriunde, tehnologia are un puternicimpact în toate zonele societăţii, darmai ales în sfera de business a unei

companii, influenţând cultura în modevident. În prezent, companiile, printre care şi editurile, formatorii deopinie, jurnalişti independenţi dispun

______________________________ de foarte multe posibilităţi de a utilizaeficient o gamă largă de dispozitiveinterconectate prin intermediul"Internet of things". Operatoriiculturali, alături de alţi operatorieconomici, pot avea acces la maricantităţi de informații, pot pătrunde pe noi piețe, în noi zone, la noigrupuri de oameni.

În viitor, peste 15-20 de ani, omulva interacţiona direct cu mijloaceledigitale, informaţia va fi instantanee!

Deja, în lumea literară românească,majoritatea revistelor, majoritateascriitorilor au migrat în mediulvirtual, au bloguri, au pagini pereţelele de socializare, opera literarăajunge foarte repede la cititor.Scriitorul nu mai are răbdare, criticuleste depăşit, eseistul pare preocupatde alte teme. Unii scriitori chiar îşicreează cărţile pe reţelele desocializare, pe bloguri, aparcomentarii chiar în procesul decreaţie. Cărţile se vând în formatvirtual, se plătesc prin card, editurileau sisteme de plată imediată, carteaajunge la cititor în regim de urgenţă.

Ceea ce e mai important, motoarelede căutare permit o analiză complexă,aproape completă a operelor literare.Criticul va trebui să stea în lanul decărţi. Sacul nu este fără fund, estedeschis, disponibil şi controlabil cumn-a fost niciodată. Problema care se pune este a criticului disponibil,calificat pe domenii, specializat înmetodele de lucru moderne. Lucrul înechipă se presupune din start! Lumeanu se va mai întoarce la locul ştiut, vazbura spre alte zări.

2. Importanţa spiritului manage-rial.

Activitatea managerului devine a-cum un motor esențial de expansiuneeconomică în piețele cu creştere rapi-

dă. În unele cazuri, aceşti întreprinză-tori înființează companii inovatoare şicuantificabile, care capitalizează ne-voile locale şi inspiră şi alți manageri.

Managerul se preocupă de expan-siunea entităţii pe care o conduce într-o piaţă globală, conducerea unor jurnale culturale trebuie să fie preocupat de prezentarea cărţilor,scriitorilor, de cronicile literare, deinterviuri cu oameni de artă, să rezisteîn mod eficient. Jurnalele literare aleUniunii Scriitorilor nu sunt singurelecare activează, apar jurnale susţinutede scriitori din resurse proprii, fărăcompromisuri politice. Sunt deschise,scriitorii manageri gestioneazăinformaţia într-un stil deschis,obiectiv, sunt predispuşi la mai puţinecompromisuri. Fără management nu poţi rezista în mediu social şi nu poţiatrage atenţia asupra literaturii.

Jurnale gestionate bine de scriitorise dezvoltă mult mai rapid decât cele

ale Uniunii, apar noi titluri, noi moda-lităţi de exprimare, scriitorii din liniaa doua se dezvoltă mult mai rapid,investesc resurse proprii şi reuşescmai bine. Apare o „nouă ordine înliteratură”, indiferent ce doresc şiconsideră cei din conducerea filialelorUniunii, noua mişcare îi depăşeşte petoţi. Sunt atraşi noi creatori, cu potenţial, evitaţi de jurnalele clasiceale sistemului, aceştia se dovedescmai activi, se susţin şi se adapteazămai repede şi mai bine.

3.

Creşterea cererii de resursepentru susţinerea unui domeniu, cureferire la cel literar

Creşterea iubitorilor de literatură seface în valori absolute, dezvoltareamediului literar şi creşterea număruluide iubitori de frumos din clasa demijloc vor alimenta creşterea cereriide resurse pentru susţinerea domeniu-lui. Revistele, altele decât cele aleUniunii, devin tot mai active, îşi puncuvântul, se organizează mai atent. Sesolicită acces la fondurile alocate de

stat prin susţinerea jurnalelor literare,în vreme ce resursele alocate desocietate pentru jurnalele culturalesunt finite din punct de vederefinanciar şi organizaţional.

Se va intensifica lupta pentruresursele sistemului, competiţia vadeveni mult mai tensionată.

Lupta va schimba sistemul gestio-nat de jurnalele uniunii, asupra aces-tora se vor exercita presiuni mari, noi-le valori se vor impune într-o moda-litate specifică, la un moment dat.

Premiile literare vor modifica pei-sajul literar. Schema susţinută de U-niune se va prăbuşi la un moment →

CONSTANTIN STANCU

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


21

dat, unii vor renunţa, alţii se vorretrage, alţii nu vor înţelegefenomenul, alţii nu vor mai puteaduce lupta cu sistemul global, alţii nuvor dori să lupte contra curentuluiactual. Vor apărea noi premii, cuvalori mai însemnate, clasa politică,din spatele cortinei, va sprijini,indirect, noi sisteme de premiere,apoi editurile, grupurile de interese,noile reviste literare.

Noile provocări vor determinadeschiderea de noi solicitări deresurse, jurnalele culturale se vormişca mai greu, cele ale Uniunii vorsolicita mereu resurse, ele nu vor maiveni, se va ajunge la limită.

Tot procesul de apariţie a jurnalelorculturale va presupune transparenţă şisecuritate în acelaşi timp, închiderea

în şablon va duce la blocaje şi vagenera blocaje.

4.

Redefinirea domeniuluivalorilor culturale

Dezvoltarea sistemului „big data şia tehnologiilor mobile” culturale permit generarea şi analizainformaţiilor în timp real.

Aceste tendinţe încep să defineascăo abordare fundamental diferită –trecerea de la servicii culturale la unmanagement al culturii, cu o atenţie

mai mare asupra comportamentelorcorecte, a prevenirii apariţiei non-valorilor, în timp real.

Altfel spus, succesul cere cascriitorii să-şi reimagineze abordareadomeniului cultural într-o altămodalitate.

Provocările legate de costurile unui jurnal cultural, calitatea actului literarşi accesul la cultură vor continua săstimuleze iniţiativele de reformare adomeniului cultural.

Numărul jurnalelor va cunoaşte o

adevărată explozie, presupunândsoluţii de tip comportamental, indife-rent de nume, titluri, funcţii, activitateanterioară.

Activitatea culturală va deveni maiactivă zilnic în noi forme, prin noimijloace, prin noi tehnici demarketing.

Jurnalele personalizate vor devenitot mai prezente, cele ale Uniunii nuvor putea ţine ritmul.

Apar noi jucători în zona culturală,cei din zona Uniunii se vor confrunta

cu jucători culturali netradiţionali,atipici, greu de înţeles şi greu de prinsîntr-un sistem clasic, bine cunoscut şiîn alte perioade ale istoriei literare.

Urbanizarea literaturii. Noilecapitale culturale

Jurnale literare vor apărea în zonesurprinzătoare, vor fi susţinute de co-mune, de sate, oameni singuri, edi-turi, organizaţii neguvernamentale.Accesul la informaţia culturală vaschimba geografia culturală, diferen-ţele dintre centru şi provincie vor fimai puţin evidente. În paralel cudezvoltarea economică din provincie,vor apărea şi jurnale culturale în zonenonconvenţionale. Unii îşi vor putea permite noi provocări, alţii vor fidepăşiţi. Noi cărţi, noi cronici, noianalize, noi istorii vor apărea mairapid în zone în care UniuneaScriitorilor nu va avea acces, revisteleacesteia vor fi depăşite, vor apărea cadesuete.

Capitala va fi acolo unde vor fi jurnale culturale de valoare. Vor fiaccesate din toată lumea. Se vacunoaşte adevărata valoare, dincolode micile jocuri „academice”.

Am întreprins această aventură însecolul al XXI-lea din motiveobiective, abordarea s-ar putea să fie personală, dar a avea o altă opinieeste un demers specific celui pasionatşi interesat de viaţa sa.

Exemplele sunt relevante.Poetul Aurel Pantea, premiul pen-

tru poezie pe 2014, acordat la 31 au-gust 2015, are o percepţie dinamică: e prezent în mediu virtual, are cont pereţeaua de socializare, a fost prezentla cel mai importante evenimente lite-rare, aplică un marketing cultural ______________________________

Vida Gheza, “Recolta” (cca 1960)

agresiv, intră în relaţii culturale cumulte persoane, acceptă jocul dintrecultură şi organele puterii locale, promovează revista „Discobolul”,este în tandem cu alţi scriitori şicritici literari, îşi publică poemele„instant”, la fel ca mulţi alţi scriitori.Acceptă comentarii la poemele sale,dă semnale altor scriitori, altorreviste. Dacă nu ar fi procedat aşa, nuar fi fost atât de cunoscut.

Sunt scriitori care sunt prezenţi înmediul virtual, pe reţelele desocializare precum Alexandru Petriaîn simbioză cu Editura Adenium. El a publicat antologii de poezie şi proză,asumându-şi responsabilitatea pentruselecţia făcută, sfidând canonul.

Daniel Corbu are blog personal, eactiv prin editura Princeps Multime-

dia Iaşi, susţine poezia bună româ-nească împreună cu mari actori,fixată pe dispozitive de stocarea informaţiei,a făcut o analiză pertinentă a poeziei postmoderne, ca rostire de esenţă, are pagină de Facebook, distribuie revistaîn format electronic.

Scriitorul Geo Galetaru activează încomuna Dudeştii Noi, judeţul Timiş,e activ în mediul virtual, are cont deFacebook, gestionează în format elec-tronic şi print revista „Sintagme lite-rare”, a lansat un almanah literar,

promovează tineri scriitori. La fel poetul Ioan Barb din Călan, zonămonoindustrială, reuşeşte să editeze orevistă „Algoritm literar”, finanţată prin mijloace proprii, promoveazăliteratura creştină, domeniu evitat derevistele uniunii.

La fel, poetul Nicolae Băciuţgestionează Editura Nico din Târgu-Mureş, are în proiect 100 de cărţi pentru Alba-Iulia - 2018, o sută de anide la Marea Unire, proiect cu impact.Este un aprig susţinător al revistei

Vatra veche, unde publică lunar mulţiscriitori români şi străini, sunt pro-movate mari personalităţi ale culturiiromâne precum Ioan Alexandru sau Nicolae Steinhardt, etc. Se implică în proiecte culturale ample.

De remarcat prezenţa editurilordigitale, cu expunere internaţională.

Jurnalele de cultură nu suferă, elese transformă şi aduc informaţiaculturală în zone de neimaginat în altevremuri, la oameni surprinzători.

Megatendinţele schimbă lumea

zilnic, informaţia culturală e controla- bilă la un nivel extrem, cum n-a fostniciodată, „motoarele de căutare”dinamizează peisajul cultural.

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


22

Ancheta „Vatra veche”

Emilia Amariei:„Numai acasă eşti un om întreg, pentru acolo sunt

rădăcinile”Sunt născută în 1959, la Borca, în jud. Neamţ. Am urmat acolo cursurileLiceului „Mihail Sadoveanu”. De lavârsta de 20 de ani, locuiesc înArdeal, în judetul Mureş. Am participat la cenaclurile Bibliotecii„Petru Maior” din Reghin, publicândîn revista „Flacăra”, la Atelier literar.Am publicat apoi într-o carte cu toţimembrii cenaclului şi în alte publicaţii ale vremii. Având copii şifără soţ fiind, am fost nevoită să aleg

drumul străinătăţii pentru asupravieţui. Cunosc personalamărăciunea acestui trai de exilateconomic. Am renunţat să mai scriu pentru mulţi ani, m-am certat cu poezia. M-am complăcut şi eu şi ammers cu valul, însă din străfunduri,versurile au strigat şi au ieşit din noula suprafaţă. Am 56 de ani şi suntîncă exilată în Germania. Am fostaproape 10 ani în Italia. Am purtatcopiii în şcoli şi facultăţi cu baniifăcuţi afară. Eu nu am nimic, nicimăcar pensie nu voi avea, pentru căam lucrat la negru. Am dat României3 oameni frumoşi, pregătiţi, cucaractere deosebite, care se luptă săsupravieţuiască în ţară, tocmai pentrucă ştiu de la mine ce înseamnă„afară”. La vârsta mea, nu am niciosiguranţă, nicio perspectivă, decat cămă încred în Dumnezeu. Şi scriu. Voilupta să şi public. Am învăţat să luptşi să îmi recapăt stima de sine.

*-Exilul a rupt, geografic, familii

în două – o parte a rămas în ţară,cealaltă s-a stabilit „dincolo”. Ce suferinţe particulare ale acesteirupturi aduce exilul? Indiferent demotivele lui?

-Dispare stima de sine, psihiculcedează, dorul macină şi, neavând deales, rămâi, totuşi, blocat în aceastăstare forţată! Niciodată o ruptură deacest gen nu va aduce mai mult decâtdurere. În afară de faptul că poţicunoaşte alte culturi, alte obiceiuri,exilul nu aduce nimic bun, decât ceva bănuţi amărâţi, pentru care, practic,ne vindem sufletul.

România este o ţară de bătrâni şi

______________________________ copii trişti. Îmbrăcaţi mai bine poate,hrăniţi bine, însă trişti şi deprimaţi.

Ţinând cont că de aceşti copiidepinde viitorul României, consider omare suferinţă generală, care pune în pericol viitorul ţării.

-Care sunt vămile exilului? Ce praguri sunt mai greu de trecut decătre un exilat?

-Acomodarea la alte obiceiuri,acceptarea statutului de slugă în casaaltuia, umilinţele, batjocura,exploatarea. Râuri de lacrimi şi zilegri. Supravieţuire, nu viaţă!

-E diferit modul de asumare şimanifestare a exilului românesc,comparat cu exilanţii altor ţări eu-ropene? Nu doar din perioada comu-nistă, ci şi înainte şi după aceasta!

-Este diferit din multe puncte devedere. În primul rând, românulmunceşte din greu, acceptă orice,

suportă orice şi nu ştie să-şi cearădrepturile, nu ştie cât valorează, esteeducat să plece capul. În timp ceexilaţii din ţările africane sau arabe,de exemplu, nu muncesc, nu fac decât bişniţă, îi găseşti la toate colţurile cugenţi de marfă la vanzare!, româniitrudesc din greu şi, totuşi, suntsubapreciaţi. (Excepţie cei puţini,care uneori ne fac de ruşine, însăfoarte puţini!)

-Ce şanse are scriitorul româncare pleacă în exil? Dar omul de

ştiinţă? Dar omul fără pretenţii inte-lectuale, fără mari nevoi culturale?-Scriitorul care pleacă în exil şi

este deja consacrat, probabil are oşansă dacă este foarte bun! La fel şiomul de ştiinţă, doar că acestuia cusiguranţă i se va cumpăra inteligenţaşi vor semna alţii ca fiind autoriidescoperirilor sale. Tipic românesc.În ţară sunt ignoraţi, în afară suntexploataţi!

Omul simplu? Are doar şansa dea-şi câştiga pâinea şi, eventual, a-şi

clădi o căsuţă pe care, lucrând în Ro-mânia nu ar clădi-o niciodată. Com- parativ cu câştigul, pierderea e multmai mare, însă. Se distrug familii, se

îmbolnăvesc copiii de depresie şi,odată întorşi acasă, constată că nu maiau nimic. A meritat? Categoric, nu!Consider exilul o masacrare în masă a populaţiei, un mod grotesc de adistruge creierele, identitatea.

-Cum se poate afirma profesional, social, un exilat?

-Nu se poate afirma decât încazuri izolate. Doar geniile suntobservate, restul este gunoi pentru ei.

- Aţi resimţit discriminarea, din perspectiva condiţiei de exilat?

-Şi cât de mult! Nu suntemconsideraţi persoane, ci doar mână delucru, nu avem voie să gândim! Aşani se spune, ai venit aici să munceşti,nu să gândeşti. Suntem marionete pentru ei, sclavi. Exilul este sclaviamodernă. Şi o dorinţă a celor ce

manipulează lumea din culise, pentrua o amesteca, a crea un ghiveci dincare să se hrănească ei.

-Ce loc ocupă credinţa în exil? Dar prieteniile?

-Credinţa? Acelaşi loc ca şi înţară. Cine îl are pe Dumnezeu îl ducecu el peste tot.

Prieteniile? Să te fereascăDumnezeu de prietenia cu români,sunt mai răi ca orice naţie şi ca oricesălbăticiuni. De ce? Nu ştiu cum amdevenit astfel. Poate lupta aceasta de

a scăpa de sărăcie, de foame. Ne-amtransformat în altceva decât eram. Iarcu străinii nu vei fi niciodată prieten.Ei doar se prefac până au nevoie detine, apoi nu te cunosc.

-Ce perspective are ecumenismulîn armonizarea relaţiilor dintreexilaţi şi populatia ţărilor gazdă?

-Nici una. Ecumeniştii, ca şioamenii politici, sunt corupţi şi doar preocupaţi de interesul lor. Nu existăintermediar. Cum spuneam, cine îlare pe Dumnezeu în inimă îl are

oriunde şi se va manifesta ca atare.Doar gândirea trebuie educată.Românii sunt un popor de depresividin cauza traiului nespus de greu, darşi din cauza educaţiei greşite. Am fostînvăţaţi să ne plângem, în loc să neschimbăm gândirea. Un flux degândire pozitivă ne-ar uni mai mult.Şi asta ar schimba situaţia.

Probabil, ar trebui introdus înşcoli un curs psihologic de gândire pozitivă! Românii au nevoie să înveţesă zâmbească!

-Care e diferenţa între exilaţiiideologici şi cei economici, ca săetichetez aşa pe cei care s-au →

NICOLAE BĂCIUŢ

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


23

Cheia

Nici inima nu poate să se frângă, Nici dorul de divin nu va pieri,Cât rugăciunea mă mai poartă încăÎn cerul sfânt, nu mă voi risipi.

Și nici amarul, norii sau ispita

Nu vor putea să mă arunce-n hău,Cât voi putea să mă numesc iubitaUnui așa de mare Dumnezeu!

Niciun potop nu va putea pătrundePrin zidul sfânt ce m-a înconjurat,Iar sub aripa care mă ascunde Nu voi simți durerea, niciodat’.

Nici lumea cu ispite sau tentații Nu-mi va fi desfătare ochiului,Cât El îmi va fi Cheia-n ecuațiiȘi mă va sprijini cu brațul Lui.

Mi-e străină toamna asta rece

Uneori, copacii sângerează,Uneori și pietrele mai plâng.Frunze ruginii pe-alei dansează,Și e toamna iarăși, pe pământ.

Pe podețul strâmt, doar vântul bate.Pașii tăi se-aud încă și-acum.Frunzele le-acoperă pe toate,

Chiar și inima-mi, făcută scrum.

Mi-e străină toamna asta rece.Are gust de galbene gutui.Ploaia s-a pornit și nu mai trece,Iar tu nicio vorbă nu mai spui.

A-nghețat și cerul într-o seară,

S-au brumat chiar stelele, pe rând. Nu te mai găsesc nici pe afară, Nici în ceruri și nici pe pământ.

Te-am pierdut cu toamna cea trecutăUndeva, prin alte galaxii,Și ai nins, iubirea mea pierdută,Pe pământ, în fulgii aurii.

Aș vrea

Aș vrea să mă pătrund de tine,toamnă,

Să mă usuc cu frunzele pe ram,Să trecem împreună-n veştejire,Ca florile ce mi-au murit la geam.

Să-mi pui pe suflet roua dimineții,Răcoarea nopții să mi-o dai zălog,Căci nu mai știu în care galaxieSă fug și pentru ce să mă mai rog.

Ce sunt acum, ce-a mai rămas dinmine,

Pe rând, de brumă, florile-au căzut,Mi-e inima o nesfârșită toamnă

Prin care ca și roua am trecut.

Aș vrea să mă pătrund de tine,toamnă,Să sufle vântu-n mine, ca-n pustiu.Romanță de iubire și durerePentru ce-am fost, pentru ce-aș vreasă fiu.

EMILIA AMARIEI

_________________________________________________________________________________________________

→exilat din motive de conştiinţă, faţăde cei care s-au exilat din nevoimateriale.

-Exilaţii ideologici nu se vorcompara niciodată cu cei economici.Primii vor urma cursul alegerii lor şivor fi mulţumiţi sau poate chiarfericiţi. Cu siguranţă că au şi ceva bani în cont, altfel nu ar pleca.

Ceilalţi sunt cei mai năpăstuiţi, plecaţi de nevoie, rupându-se cu greude vatra lor. Deja ei pleacă răniţi şirana aceasta nu se vindecă, se va mări

încontinuu. Bucuria realizării mate-riale nu va compensa niciodată lipsafamiliei, a iubirii, a afecţiunii. Câţicopii se sinucid în Romania din cauzadepresiei datorate lipsei părinţilor?!Cât pământ zace nelucrat? Câtefabrici s-au distrus?! E totul sub ochiinoştri şi noi nu facem decât să nelamentăm. La fapte! Altfel, rămânemexilaţi din nevoi materiale pe veci!

-Ce-l poate face, cu adevărat, fericit pe un exilat?

-Vestea că se poate întoarce în

ţară, pentru că lucrurile merg bine.-Cum se poate pierde identitateaetnică în exil?

-Nemanifestându-ne obiceiurile,

tradiţiile, încercând să-i imităm pe

alţii, să fim altceva decât suntem.Românii au devenit materialişti cândau dat de un trai mai stabil economicşi riscă să-şi piardă identitatea chiar şidin acest motiv.

Ştiţi zicala, râma când face ochi..-Este integrarea exilaţilor o

problema insolvabilă? Cum sunt priviţi cei care-şi caută o altă patrie?

-Da este o problemă insolvabilă. Numai acasă eşti un om întreg, pentrucă acolo sunt rădăcinile. Cei care-şicaută o altă patrie sunt laşi. În loc să

ne schimbăm mentalitatea şi să punem umărul la reconstruirea ţării,în loc să luptăm pentru Românianoastră, ne complacem în ghiveciulacesta, pentru că este comod.

-Care ar putea fi, pentru unexilat, înţelesurile dictonului latin ,,ubi bene, ibi patria”!

-Cel mai bine este, totuşi, acasă!Chiar şi într-un bordei, într-o căsuţămică, într-o colibă, acasă este FERI-CIREA! Patria este parte din noi, noisuntem parte din ea, Dumnezeu ne-a

dăruit o ţară aşa de frumoasă!-Cum se vede ţara natală dinexil? Cum se raportează imigrantulla ţară, la valorile ei? La neîmplini-

nirile ei? La aşteptările ei?!

-Jalnic. Ne uităm, ascultăm şi plângem de mila ei. Ne doare. Cinevasă ne spună ce să facem să vindecămaceastă ţară!

România este ca o fatăextraordinar de frumoasă, care a fost pângărită de nişte violatori politici. Ne este milă de ea, ne pare rău,lăcrimăm văzând-o în această stare şisuntem totuşi, neputincioşi.

-Cine, de ce s-ar reîntoarce dinexil în patria mamă?

-De drag. Din dragoste. Din do-

rinţa de pace şi linişte. De dorul deacasă. Pentru că rănile de la tăierearădăcinilor dor încontinuu. Pentru căvrem vindecare sufletească şitrupească.

-Ce compromisuri nu poate evitaun român care alege să emigreze?

-Acelea de a fi sclav, rob, slugă,marionetă.

-Ce mai înseamnă pentru el patriotismul, naţionalismul?

-Manifestarea a tot ce e frumos înRomânia, a tot ce este românesc, cu

mândrie. Naţionalismul? Are şi elunele părţi bune, însă românii nu preamai sunt nationalişti, au devenit puţincamaleoni.

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


24

O PARALELĂ POSIBILĂ:TEOLOGIE, FILOSOFIE ŞI

ARTĂ LITERARĂ

(IV)- Pentru că am amintit de

ascendenţa lui Hermann Hesse pelinie maternă, respectiv de cei din familia Gundert, practicanţi ai pietismului şi misionari luterani în India, aş dori să-mi mărturisiţi ceva şi despre mentalitatea socială, etică şi morală a membrilor familiei mamei Dumneavoastră. Care erau motiva- ţiile existenţial-psihologice şi reli-

gioase ale maicii preotese Aurelia?- Vă spun, bineînţeles. Cu precizarea că relatarea mea va fi, înmod inevitabil, încărcată de stăriafective şi de trăiri nostalgice.

Pe linie maternă, mă trag dinfamilia unui preot din Ardeal. Înamintirile mamei şi ale maicii Mariţa, bunica mea pe linie maternă, acest preot a devenit un fel de personajmitic.

Aici trebuie precizat faptul căîntre 1763-1765, locuitorii a

numeroase sate din sudulTransilvaniei – actualele judeţeHunedoara, Alba, Sibiu, Braşov,Covasna – au emigrat în masă în ŢaraRomânească, pentru a scăpa desângeroasa teroare religioasăantiortodoxă instituită de trupelesinistrului general Nikolaus AdolfFreiherr von Buckow, din ordinulîmpărătesei Maria Tereza. Mii defamilii de ţărani ortodocşi, care n-auvrut să treacă la Uniatism, şi-au luatcopiii şi bruma de avere, îndesată în

desagii puşi pe cai şi pe măgari, şi au pornit pe potecile munţilor, numai deei ştiute, spre miază-zi, în „Ţară”,unde s-au aşezat definitiv, întemeindnoi sate. Acestea au fost întemeiate cuaprobările domnitorilor şi marilordregători de la Bucureşti. De aceea,s-a spus în epocă: „Tota Transilvaniaad nos venit ”.

Exodul satelor ardelene a fostînteţit şi de măsurile drastice luate deacelaşi Freiherr von Buckow,generalul călău, pentru a organiza

regimente de grăniceri formate dinromâni pe culmile munţilor Carpaţi,la frontierele de sud şi de est aleImperiului Habsburgic.

_ _____________________________

O parte dintre aceşti fugariardeleni s-au aşezat pe cursul superioral râului Târgului, la nord deCâmpulung Muscel, unde au fondat

satul Lereşti. La Lereşti, mai multefamilii poartă până azi numeleAustrianu, în sensul că strămoşii lorau venit din Imperiul Habsburgic,respectiv din Ardeal. PrintreAustrieni sunt şi rude de-ale mele.

Cei care au fondat satul Lereştiau pornit de undeva din ŢaraFăgăraşului, peste munţi, ascultându-l pe un bărbat numit Popa, o persoanăcu mare autoritate. Numele lui aratăfie calitatea sa de preot, fiedescendenţa dintr-un preot. În

amintirea acestui Popa, strămoşulmeu pe linie maternă, în romanul Marele cântec am introdus un capitolspecial, în care i-am preamărit, după puterile mele, pe nobilii români şi peţăranii din ţinutul Făgăraşului, aflaţiîntr-un conflict ireconciliabil cu principii calvini ai Ardealului, mari persecutori, şi ei, ai Ortodoxieinoastre strămoşeşti.

În familia noastră, mai ales în povestirile mamei şi ale bunicii pelinie maternă, maica Mariţa Stancu-

Rădulescu, născută la Lereşti,strămoşul de la Făgăraş era pomenitşi cinstit ca preot.

De altfel, în copilăria şiadolescenţa ei, bunica Mariţa a purtatnumele de Popa. Numeroşi alţidescendenţi ai familiei Popa trăiesc şiazi în satul Lereşti-Muscel. Mă vădcu ei mai ales vara...

- Deosebit de important pentrubiografiile lui Hermann Hesse şi Mihail Diaconescu mi se pare a fi faptul că, iniţial, ei au fost destinaţi

unei cariere preoţeşti. Am citit că Hermann Hesse a studiat laSeminarul Teologic din Maulbronn,unde a fost un elev strălucit.

- Ei bine, Mihail Diaconescu, celce vă vorbeşte, urma să fie trimis laSeminarul Teologic din Bucureşti. Înultimul moment însă, profesoara StelaAndreescu, tanti Stela, cum îispuneam noi, copiii, sora mai mică amamei, a cerut imperativ ca „băia-tul ”, adică eu, să fie înscris la exa-menul de admitere la Şcoala MedieTehnică de Arhitectură şi ConstrucţiiCivile din Bucureşti, pentru că, ziceaea, „ ţara de după război este ruinată”şi constructorii vor avea în mod sigur„o pâine de mâncat ”.

Dar, tocmai pentru că veneamdintr-o familie de preot şi pentru căiniţial fusesem destinat SeminaruluiTeologic, în toţi anii ciclului licealam fost mereu prezent, în duminici şila alte sărbători, la slujbele oficiate în

diverse biserici din Bucureşti.La Biserica Stavropoleos, amascultat-o, între alţii, pe OlgaGreceanu, celebră pictoriţă muralistă,care a fost şi un predicator inspirat,ascultat de bucureşteni cu mareinteres. Olga Greceanu îşi ţinea predicile cu aprobarea şi îndemnulPatriarhului Iustinian. Datorită ei,elev fiind la Şcoala Medie Tehnică deArhitectură şi Construcţii Civile, amînceput să sesizez relaţia dintredoctrina Bisericii noastre şi artele

plastice, respectiv dintre teologie şiestetică. Această relaţie m-a preocupat ulterior toată viaţa. Unfruct al acestei preocupări este tratatul pe care l-am intitulat Prelegeri deestetica Ortodoxiei.

- În anii adolescenţei şi aitinereţii, Hermann Hesse a făcut oadevărată pasiune pentru opereleromanticilor germani Hölderlin, A-dalbert von Chamisso, Clemens Bren-tano, membru marcant al grupării de scriitori de la Heidelberg, Joseph

Freiherr von Eichendorf, maestru alunor evocări epice pline de lirismnos-talgic, Novalis, discipol almarelui naţionalist Johann Gottlieb Fichte, dar şi pentru volumele lui Friedrich Wilhelm Schelling, cel maiimportant reprezentant al cercului de scriitori romantici de la Jenna, teo-retician al idealismului transcenden-tal şi al principiului identităţii, şialţii... Vă rog, stimate domnule Diaconescu, să-mi amintiţi şi Dumneavoastră câţiva dintre autorii

care v-au marcat tinereţea! → Convorbire notată de conf. univ.dr. TANŢA ROTĂRESCU,

muzicolog

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


25

- În anii 1955-1960, eu amfinalizat, ca student, o parte dinlecturile care mi-au marcat definitivsufletul. La etajul unu, la bibliotecaFacultăţii de Filologie, masa mea, pe primul rând, lângă fereastră, mi-a fostmereu rezervată. Dacă cineva seaşeza acolo din greşeală, doamnele bibliotecare aveau grijă să spună călocul acela este ocupat... În anii aceiafrumoşi i-am citit pe cronicari, amrecitit Eminescu... M-am lăsat cuceritde Vasile Pârvan, Xenopol, Iorga,admiţând că tata avea dreptate să-l preamărească, de Hasdeu, N.Cartojan, P. P. Panaitescu, ConstantinC. Giurescu, Rosetti, pe care îlaudiam la cursuri, Sadoveanu, G.Călinescu, pe care l-am ascultat înanul al cincilea de studii (pe timpul

meu, durata studiilor la facultate erade cinci ani), Balzac, Stendhal,Baudelaire, Dostoievski, despre careTudor Vianu ne-a ţinut un cursspecial, publicat apoi într-o broşură,Goethe, Schiller, despre care ne-aţinut un curs profesorul Jean Livescu,Gottfried Keller, Dickens, MarkTwain, Jack London, Walt Whitmanşi alţii. Pe Blaga, pe Crainic – amintitîn discuţii pe furiş, întrucât studenţiiştiau că, în calitate de naţionalist şianticomunist ferm, fusese întemniţat

– pe Goga, Rebreanu, Dimitrie Gusti,Sextil Puşcariu şi pe alţi mari autorieliminaţi din programele oficiale destudii. Pe aceştia i-am citit, încălcândcenzura ideologică a acelor ani, înafara programelor de la facultate,limitative şi simplificatoare.

Între scriitorii amintiţi, Crainic aavut, ca şi la Vultureşti, un loc cutotul aparte.

Cărţile lui mi-au fost aduse dedoi colegi în care aveam mareîncredere. Lectura tainică a operei

sale m-a pregătit pentru contactul demai târziu cu opera PărinteluiDumitru Stăniloae...

- Înainte de a vă solicita acestinterviu, îmi formasem deja opinia că Hesse manifestă uneori tendinţe mo-ralizatoare. Mai precis – datorită faptului că s-a format în anii săitineri într-o familie pietistă şi îndeo- sebi graţie pasiunii pentru romanticii germani, opera epică şi lirică a lui Hermann Hesse are o importantădimensiune spiritualistă şi etică.

Şi proza lui Mihail Diaconescu,respectiv ciclul celor zece romanecare laolaltă formează „ fenomeno-logia epică a spiritului românesc”,

dar mai ales tratatele de estetică, deistoria literaturii dacoromane şi deteorie literară prin care el s-a impus,au o clară orientare spiritualistă în sens creştin. Nu întâmplător, Mihail Diaconescu este considerat de mari personalităţi ale culturii noastre nunumai un scriitor clasic în viaţă, ci şiun apologet al Ortodoxiei.

Hermann Hesse a scris şi versuricu o evidentă marcă romantică, dar,mai ales, simbolistă. Istoricii literari şi esteticienii care vorbesc despreepoca romantică în evoluţia culturiieuropene subliniază dimensiuneareligioasă a curentului.

Ecourile simbolismului în liricalui Hermann Hesse sunt vădite cu predilecţie în culegerile pe care el le-a intitulat Muzica singuraticului

( Musik des Einsamen , 1915), Poezii ( Gedichte , 1922) şi Mângâiereanopţii ( Trost des Nacht , 1929). Refracţii ale curentului se facremarcate şi în romane. Nuîntâmplător, pe timpul când a condusrevista März ( Martie ) la München,înainte de primul război mondial, Hermann Hesse l-a publicat, întrealţii, pe Maurice Maeterlinck,reprezentant ilustru al simbolismuluibelgian de limbă franceză, poet şidramaturg, autor al unor mutaţii

esenţiale în concepţia despre teatru şi funcţiile lui. Influenţe mai clare sau mai

discrete ale ideologiei estetice princare seducătorul curent simbolist s-aimpus pot fi sesizate în visterialuminilor şi culorilor din romanelelui Hesse: Demian (1919), Lupul destepă ( Der Steppenwolf , 1927), Narcis şi Goldmund ( Narziss undGoldmund , 1930) şi, mai ales, încapodopera sa epică Jocul cumărgele de sticlă ( Das

Glasperlenspiel , 1943). Dar şi înunele eseuri ale lui Hesse putem sesiza anumite trimiteri la oimagistică simbolistă. În eseulFrancisc din Assisi ( Franz von Assisi ), elogiul său entuziast învăluie şi armonizează valori culturale şi spirituale creştine.

Aşadar, putem vorbi de aspecte simboliste şi în opera lui Hermann Hesse, şi în romanele lui Mihail Diaconescu.

Pe seama acestor aspecte,

doamna Monica Duşan şi-a construitvolumul său exegetic Simbolic,metafizic şi monumental în proza lui Mihail Diaconescu.

- Mă determinaţi s-o elogiez dinnou pe doamna Monica Duşan. Ea aavut răbdarea, acribia, devotamentulsă analizeze variatele simboluri aleimanenţei şi transcendenţei evidenţia-te de romanele mele...

Ştiţi, desigur, că eu am orecunoştinţă profundă faţă de toţiaceia care au avut bunăvoinţa săcomenteze cărţile mele.

De fapt, eu nu voi fi niciodată înstare să spun cât de mult le suntîndatorat sufleteşte celor care au făcutdin exegeza cărţilor mele o preocupare ştiinţifică sistematică.Doresc din toată inima să fiu demn deatenţia pe care mi-au acordat-o.

- Faptul că despre dimensiunea simbolică a prozei lui Mihail Diaconescu – cale de acces magică şi

irezistibilă spre esenţa tainică, adâncintrovertită, a umanului în sine – s-a scris mult şi foarte temeinic este orealitate critică puternic certificată. Masivul volum pe care doamna Monica Duşan l-a intitulat Simbolic,metafizic şi monumental în proza lui Mihail Diaconescu (2014) odovedeşte.

Prin temă, prin metoda utilizată şi prin ţelurile urmărite, analizeledoamnei Monica Duşan marcheazăun nivel înalt, iradiant, în istoria

criticii literare româneşti. În acest volum, respectiv la finelecapitolului Modernitatea romanelorlui Mihail Diaconescu ea afirmă:„Tradiţionalismul şi modernitatearomanelor lui Mihail Diaconescu, fundate pe utilizarea originală aunor variate serii de simboluricomunicante, au impus o realitateestetică uimitoare şi revelatoare,unică în literatura română şieuropeană.

Reliefând aceste simboluri,

pătrundem în miezul de foc al arteiepice diaconesciene.

Tradiţionalistă prin valorile pecare le afirmă, modernă, totdeaunauimitoare, prin mijloacele esteticeutilizate, proza lui Mihail Diaconescu are o ţinută paradoxală,insolită, fascinantă.

Simbolurile comunicante susţinaceastă ţinută, conferind «fenome-nologiei epice a spiritului românesc»atributele originalităţii şi ale celeimai rafinate arte literare” (p. 278).

- Observ cu câtă grijă v-aţi pregătit pentru acest interviu. E foarte plăcut să dialogăm pe teme literareamintind de romanele mele.

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


26

Eseu

ÎN LIRICA ROMÂNEASCĂ (II)

Considerată o prelucrare dupăAndre Chenier, „o imitaţie foarte

liberă după La Jeune captive”1

elegialui Dimitrie Bolintineanu, intitulatăO fată tânără pe patul morţii, a fost publicată în Curierul de ambe sexe allui I. H. Rădulescu, în 1842, fiind prima poezie publicată de autorul Florilor Bosforului. Scrisă la persoa-na întâi şi la genul feminin, poeziaexprimă nemijlocit durerea tinereimuribunde, care e revoltată din cauzanerespectării ordinei legate de dispa-riţia omului în neant: „Să moară bă-trânul ce fruntea înclină,/ Ce plânge

trecutul de ani obosit,/ Să moară şi ro- bul ce-n lanţuri suspină,/ Să moară totomul cu suflet zdrobit!// Iar eu ca ofloare ce naşte când plouă/ Creşteam, pe cunună să am dezmierdări...”

Apare aici motivul florii care seveştejeşte: „Un crin se usucă şi-nlanţuri s-abate/ Când ziua e rece şicerul în nori,/ Când soarele-l arde,când vântul îl bate,/ Când grindinacade torente pe flori”.

Cântecul dureros al fetei care sestinge „ca frunza ce cade pe toamnă

când ninge,/ Suflată de vânturi aici pe pământ” e impregnat cu consideraţiifilozofice banale.: „Amară e moarteacând omul e june,/ Şi ziua-i frumoasă,şi traiul e lin,/ Când pasărea cântă,când florile spune/ Că viaţa e dulce şin-are suspin!”

„În afară de o anume cadenţă re-torică, remarcabilă pentru acea epocăde vorbire împiedicată şi de solemni-tate sentenţioasă, nimic azi în această poezie, cel puţin lipsită de bombastic,nu mai mişcă”, conchide G.

Călinescu.Iubirea lui Alecsandri pentru

Elena Negri a dat naştere unei celebreelegii care face trecerea de la Conachila Eminescu, intitulată Steluţa şi de-venită o romanţă celebră, într-o vre-me. Poezia e scrisă în memoria uneifemei care fusese căsătorită şi caresuferea de tuberculoză. G. Călinescuse îndoieşte însă că poetul Unirii aiubit-o cu patimă, pentru simplul mo-tiv că acesta nu era „un tip de amantfatal cu ceacăne de disperare în jurul

ochilor”.2 Cei doi îndrăgostiţi s-au

1 G. Călinescu, op. cit., p. 2312 Ibidem, p. 283

______________________________aflat câtva timp împreună în OraşulDogilor, de aceea poetul pomeneştede o comoară „de nopţi veneţiene şi pline de-ncântări.”

Alecsandri e cuprins de elanultinereţii când compune Steluţa (poezia datează din 1853), de aceea poetul apare cuprins „de o înduioşare

tihnită, în care, memorând plăcerileîncântătoare ale iubirii, se aratărecunoscător”3: „Tu, care eşti perdutăîn neagra vecinicie,/ Stea dulce şiiubită a sufletului meu!/ Şi care-odinioară luceai atât de vie/ Pe cânderam în lume tu singură şi eu!”

Ion Rotaru observă, referindu-sela hedonismul unui poet care cautădoar fericirea pământească şi plăcerile imediate ale vieţii, căAlecsandri e departe „de a concepeacest sentiment omnipotent şi

omniprezent ca o fatalitateineluctibilă, din faţa căreia nu te poţisustrage”4: „Căci mult, ah, mult înviaţă eu te-am iubit pe tine,/ O, dulcedismierdare a sufletului meu!/ Şimultă fericire ai revărsat în mine/ Pecând eram în lume tu singură şi eu!”

„Accentele din Steluţa, romanti-ce, sunt de un patetism decent, reţinutşi solemn, ferit, în mod egal, devaietul oriental ca şi de metafizicasumbră”, mai remarcă Ion Rotaru.5: „Tu dar ce prin iubire, la a iubirei

soare,/ Ai deşteptat în mine poeticesimţiri,/ Primeşte-n altă lume acestelăcrimioare/ Ca un răsunet dulce de-anoastre dulci iubiri!”

Considerată de Titu Maiorescucea mai bună dintre cele trei poezii publicate de Mihai Eminescu în1870-1871 în revista Convorbiriliterare, prin „precizia limbajului” şi prin „uşurinţa versificării”, Mortuaest! este un poem cu care poetul,considera G. Călinescu, „intră înmateria lui de temelie, prin două

3 Ibidem, p.2884 Ion Rotaru, op. cit., p. 2775 Op. cit., p. 276

porniri ce-i sunt congenitale: vocaţiauranică, paradisiacă şi groaza desurpare”.6 Poemul e „ca o necropolăde vechi atitudini romantice”, maispune marele critic literar, în careîntâlnim „o retorică hohotitoare, cugesturi sacerdotale şi interogaţii”7:„Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială:/ De ce-ai murit, înger cu faţacea pală?/ Au nu ai fost jună, n-ai fosttu frumoasă?/ Te-ai dus spre a stângeo stea radioasă?// (...) La ce?...Oaretotul nu e nebunie?/ Au moartea ta,înger, de ce fu să fie?/ Au e sens înlume?...Tu chip zâmbitor/ Trăit-aianume ca astfel să mori?”

„Atunci când priveşte femeia dinsicriu - adaugă G. Călinescu - el e, defapt, singur, absorbit în imaginea eişi confundat în ea într-un fior de

deces şi autoscopie”

8

: „Făclie deveghe pe umezi morminte,/ Un sunetde clopot în orele sfinte,/ Un vis, ceîşi moaie aripa-n amar,/ Astfel aitrecut de al lumii hotar.”

Semnele morţii sunt clare aici:făclia, clopotul, aripa. Moarta estedusă în „Edenul selenar”, care apareşi în nuvela Sărmanul Dionis. Poemuldescrie, mai întâi, drumul celeimoarte în spaţiul cosmic, apoiversurile prezintă un presupus locedenic compensator pentru fiinţa care

a înviat în ceruri: „Te văd ca o umbrăde-argint strălucită/ Cu-aripi ridicate,la ceruri pornită,/ Suind, palid suflet,a norilor schele/ Prin ploaia de raze,ninsoare de stele.// (...) Dar poateacolo să fie castele/ Cu arcuri de aurzidite din stele,/ Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint,/ Cu ţărmuri desmirnă, cu flori care cânt;//Să treci tu prin ele, o sfântă regi-nă,/ Cu păr lungde raze, cu ochi de lumină,/ În hainăalbastră stropită cu aur,/ Pe fruntea ta pală cunună de laur?”

Poetul însă are imediat îndoielicu privire la cele prezentate: „gându-rile-mi rele sugrum cele bune”,„toate-s nimică”, iar lumile ceruluinegru nu-s decât „prăzi trecătoare amorţii eterne”.

Poetul este adeptul filozofiei luiEpicur, pentru care plă-cerea eraesenţa fericirii, dar Eminescu preferăsă scrie „în termenii tragicei alegerishakespeariene”, „ca expresie poeticăa paroxismului →

IOAN GHEORGHIŞOR

6 G. Călinescu. (1976). Opera lui Mihai Eminescu. 2, p. 2897 Ibidem, p. 2918 Ibidem, p. 289

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


27

durerii.”9: „Ş-apoi... cine ştie de estemai bine/ A fi sau a nu fi...dar ştieoricine/ Că ceea ce nu e, nu simtedureri,/ Şi multe dureri-s, puţine plăceri.// (...) Decât un vis searbăd,mai bine nimic.”

Lipsa de sens a existenţei,datorată lipsei plăcerilor în viaţă,duce la negarea, în finalul poeziei, adivinităţii înseşi: „De e sens într-asta,e-ntors şi ateu,/ Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.”

Cunoscuta asonanţă „Argint e peape şi aur în aer” a atras atenţia lui G.Călinescu, care o considera o„alterare metalică a senzaţiei de aer,care devine gros şi fluid, fiindcă evăzut cu un ochi de lunatec”.10

„Cea mai categorică afirmare a pesimismului eminescian a fost găsită

în aceste versuri”, crede EugenTodoran.11 Experienţa personală a poetului l-a condus pe acesta la oatitudine care depăşeşte tragismulantic, în care resemnarea în faţadestinului era obligatorie. Eminescunu este adeptul concepţiei fataliste, cise revoltă împotriva unei divinităţicare a impus omului resemnarea,acceptarea destinului potrivnic.

Exegetul numit mai sus considerăcă Mortua est! „dovedeşte trecerea poetului de la tragicul antic la tragicul

modern”, depăşind cadrul proiectelorsale dramatice, şi exprimă maidegrabă „o atitudine tragică în faţaexistenţei”, decât „o concepţie pesimistă asupra vieţii”.12

Cel mai important poetcontemporan care dezvoltă cu maresucces motivul iubitei moarte esteEugen Jebeleanu, autorul unor elegiiscrise în memoria pictoriţei FloricaCordescu, soţia acestuia, care a muritîn 1965. Volumul Elegie pentru floarea secerată, apărut doi ani mai

târziu, este „cartea cea mai tragică alui Eugen Jebeleanu”, cum odefineşte Nicolae Manolescu, care îşi justifică astfel afirmaţia: „În Surâsul Hiroshimei tragicul era colectiv, eraadică tragedia unei lumi, acum e otragedie individuală. Şi totdeauna olume iese mai uşor dintr-o situaţietragică decât un om singur.”13

9 Eugen Todoran. (1972). Eminescu , Ed.Minerva, p.257-25810 G. Călinescu, op. cit., p. 29011 Op. cit., p. 25812 Op. cit., p. 258-25913 N. Manolescu. Eugen Jebeleanu: Elegie

pentru floarea secerată. Contemporanul no25/23.06.1967.

Poetul e urmărit mereu, în aceas-tă carte, de dorinţa revederii iubiteidispărute, o imploră să se întoarcă, de parcă nu ar fi plecată definitiv: „Îna- poiază-te chiar numai pentru o zi,/ desărbători, când toată lumea se duce a-casă” (Sărbătoare). Deşi ştie că, oricear face, ea nu va mai putea fi redatăvieţii („Omoară-te de două mii de ori/şi tot n-o să ajungi s-o mai învii”), poetul nu se resemnează. El cereajutorul aproapelui („Ajută-mă cu câtde puţin/ cu cât nu cer nici cerşeto-rii”) sau, conştient că şi ea vrea să seîntoarcă, îi cere să se lupte cu pă-mântul, „veşmânt” ce nu i se potri-veşte, până când acesta o va eliberade sub imensa lui greutate: „Îi scapi printre degete/ şi nici nu-şi dă seama/că eşti cu mult mai înţeleaptă/ Şi

decât el mai vicleană.// Te-ai as-cunsîn el, ca să răsari/ din braţele-i negremai albă/. Să te reverşi într-o ploaiede plete/ de raze, cum n-are el iarbă.

Să-l faci să gândească puţin/ cucircumvoluţiunile sale de munţi şi devăi/ şi să vorbească, spunând,/înfrânt: - Întoarce-te la ai tăi.” (Greul pământului)

Lui Eugen Jebeleanu, imagineacelei moarte îi este redeşteptată prinevocarea unor locuri străbătute odatăîmpreună (marea, pe care era gelos că

o săruta, muntele, cu zăpezile lui, Roma, cu celebra sa „Fontana diTrevi” etc.) ori prin evocarea unorlucruri concrete ce au aparţinut femeiiiubite (pantoful „ puţin scâlciat”, brăţara „din cutie”, „ pustiul scaunvişiniu”). Jebeleanu este deci, ca şiPetrarca, un „ poet relicviar”14 – a seaccepta şi amintirile legate de moartăîn sfera noţiunii de „relicvă”.Diferenţa dintre cei doi s-a stabilit înfaptul că, dacă la Petrarca, Laura erao prezenţă până când moartea a făcut

din frumuseţea ei „vento et ombra”,la poetul român avem de-a face cu „o prezenţă a absenţei”, obţinută „ prinsublimarea durerii”15. Prezenţa şiabsenţa se confruntă tragic, pe unfond elegiac. Poetului i se pare că ea atrăit odată, foarte demult („eşticontemporană cu străvechii parţi”).Dar, chiar şi aşa, zâmbetul „dinultima clipă” nu a dispărut de pe buzele ei; şi azi, cu generozitate,“necântărit” femeia încă îl împarte.Iubita pierdută e prezentă peste tot şi

14Edgar Papu. (1974). Poezia lui Eugen Jebe-leanu (Scrieri I, II). România literară no 38.15 Ibidem.

Vida Gheza,”Miner ghemuit” (cca1943)

_____________________________

în toate. Poetul îi aude, pe străzi,„tocurile grăbite să ajungă acasă”,toate drumurile lui sunt străbătute deea, este înăuntrul lui şi în afara lui,dar nu poate să deschidă uşa: „Îmistrăbaţi toate drumurile,/ Mi te-ntinzi pală-n bărcile cearcănelor,/ Teghemuieşti în inimă,/ O faci să tresarăîn zori cu bătaia celor dintâiclopote/(...)/ Eşti în mine ca un fâlfâitneîntrerupt de aripi./ (...)/Pe toatedrumurile vii,/ Pe cele de pământ, şide văzduh, şi de apă,/ Eşti în mine şi-

n afară de mine.// Dar nu poţi sădeschizi uşa.” (Uşa) Nici măcar mormântul nu e un

„loc de veci”. El poate deveni, în pri-măvară, când firele de iarbă „vibrândies din zăpezi, şi vântul/ s-abate din-spre mare oftând”, o luntre. ( Neîn- frântă).

Poetul ajunge la limita suferinţei.Viaţa fără fiinţa iubită i se pare pustie. Se vede pe streaşina casei încare au locuit împreună, gata să searunce în gol. ( Pe streaşină). Ziua

care a trecut e ziua care-l apropie deea ( Mutilatul ). Se simte „cel mainefericit”, ca un Nessus arzând „ pedinăuntru” şi neputând „să se stingă”.(Cel mai nefericit ). Se simte, deasemenea, într-un poem excepţional,un Daniel biblic înfruntând leii:„Sunt Daniel cel aruncat în groapa culei./ Voci tainice-mi şuieră: «Ei, acumsă te vedem,/ ei pe tine sau tu pe ei».//Fiorii mă străbat. Când or să vină?/ Şimă tot uit în jur ca să zăresc/ o umbrăsă mă sfârtece, un leu cu colţi de

flăcări, o jivină.// E groapa singură,cu buzele senine,/ nu se aude-un pasafară// Şi toate fiarele se plimbă-nmine.” (Sunt Daniel ) →

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


28

Lângă pisica albastră

Câțiva iriși indigoîși deschid aripile șifonate de somn;scormonitori,ochii de catifea ai pisicii albastrestrigăsilabisind un miracol petrecut chiar acumîn orașul medieval.

Afară, în năvodul ploii,se prind oameniicu pașii grăbiți,ascunși sub gulerele ridicateale mantalelorneîncăpătoare pentru niciun fel de miracol.

Doar lângă pisica albastră,

un copil deseneazăinsistent păsări de zăpadăciugulind dimineațade semințele ei aurii.

Doruri cu miez verde

De când curge înfriguratruginiul prin ochiuri de dumbravăși-un mise en abymese ascunde între pleoape,de atuncidorurile cu miez verdeîși rostogolescclinchetul până la marginea toamnei.

Departe, în savana africană,rinocerul își ascute cornul;el doar viseazăla iarna ce se va aprinde curând, prin ținuturile noastre -o mare hibernalăviscolinddoruri cu miez verde.

În somn,rinocerul privește uimitcum oile albe,scânteind din copite,adorm pe plaifăcând ca de fiecare dată,la culcare,semnul sfintei cruci.

Faguri de verde

Chemări înfrunzite

ard depărtări cu aromă de pin;o corabie de jăratic,uitată anume într-o pictură de șevalet,sculptează păsări

ale căror nume le-am rătăcit demult,în cerdacul primilor ani,lângă ghivecele cu mușcateși, mai cu seamă,lângă surâsul tăunins de neîmblânzite primăveri.Spre seară, decupează faguri de verde pe care-i așază pe munte, sus,chiar acolo, pe partea stângă,în dreptul inimii.

Fabula fuit

Cufundată până la glezneîn somnul profundal urbei, plânge luna ascultândo sonată care-i poartă numele;își ține respirația preț de câteva clipe,

cât notele desprinselovesc aerulcu degete cărunte.

Pe trotuar,nici n-a apus bineultimul gândal fluturelui orb,că pleoapa sonorăa timpuluii-a și măcinat trupul –naivulcu aripa larg deschisă

spre viitor.Hiatus

Pribegirea era stearpă, zdrobitoare -sunet al trunchiului nopții prăbușite peste ochiuldeprins a nu descifra nicio tainăfără celălalt;era blestem al speranțelor cărunte,al rănilor atâtor ploiscufundate în delirulunei clipe.

De-atâta timp îl uitase pe creste,oglindit în hăuloceanului pleșuv, până a devenit un Arguscondamnat să nu vadă,doar să pipăiegolul ce se căsca sfidătorîn jur și în sine.

Recent,hoinarului prin cârciumi pline de igrasie

i-au rămas doar tălpilesă cautenesupunerea timpului.

MIHAELA OANCEA

Vida Gheza, “Buciumaşul” (1947) ______________________________

MOTIVUL IUBITEI...→Deşi este teribil de slăbit,

poetul nu se sfieşte să ameninţedestinul dătător de-atâta suferinţă:„Destinul nu va scăpa/ nepedepsit de

mine./ Sunt la pământ, însă la pândă.(La pândă).Jebeleanu refuză să vândă

amintirea „florii secerate”; refuză săse prefacă, respinge până şi posibilitatea salvării cu ajutorul poeziei, al artei, în general: „Fă dindurere artă. Transformă sufletul/ într-un saltimbanc emoţionant” ( Arma secretă). Viaţa fără femeia iubităodinioară i se pare o placă degramofon uzată, ce se opreşte mereula cuvinte care se referă de ea: „Şi

viaţa care merge înainte/ şi fără tine,şi fără tine, şi fără tine...” (Şi viaţa).Poetul preferă să trăiască, spre a puteaevita, atfel, uitarea pe care ar aduce-odispariţia lui fizică. Doar trăind, poe-tul îi poate închina, ca unei fiinţe vii,versuri de dragoste: „Te ridic în braţe precum/ te ridicam când râul/ voia săne-mpiedice-n drum./ Oh, cât de u-şoară eşti şi cât eşti de grea,/ nepă-sătoare de ţărână şi plină de soare,iubită a mea:”(Te ridic în braţe)

Volumul „Elegie pentru floarea

secerată” e străbătut de o sacră furieîmpotriva destinului, de neîmpăcareacu ideea de moarte. Poetul aşteaptămereu, neresemnat, să se producă unmiracol: „...stau singur,/ pe streaşină,în picioare. Şi-mi şoptesc: să măarunc, să/ nu mă arunc? O clipă, maiaşteaptă o clipă,/ poate apare/ ea, blânda mea floare, poate tot apare…”( Pe streaşină).

Motivul iubitei moarte este, precum s-a văzut de-a lungul acestuidemers critic, unul important atât sub

aspect diacronic - căci se întinde pe parcursul mai multor secole, cât şiaxiologic, întrucât include câtevaopere de referinţă ale liricii noastre.

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


29

(XXVII)

Acest sistem al înrudirilor acontinuat să funcţioneze în anti-chitate. Creştinismul incipient n-afăcut decât să restricţioneze lacoreligionari aceste schimburi pe carese bazează înrudirea sau, cel mult, săscoată din combinaţie anumiţi parteneri care optau pentru viaţamonahală. Ele au continuat săfuncţioneze din plin, până la sfârşitulevului mediu - şi chiar în continuare —, moment în care au fost deranjatede iubirea-pasiune, care însemna oalegere liberă a partenerilor, în afarareţelelor de înrudire şi alianţe. Am putea spune că iubirea-pasiune inven-tată de Occident a dus la disoluţia sis-temelor de înrudire şi a relaţiilor deînrudire într-o societate în care, ulteri-or, schimbul economic a devenitstructura socială definitorie. Iubirea,desigur alături de alţi factori, a înles-nit instalarea modernităţii, a erei su- biectului liber al cunoaşterii şi mora-lei, mutând problema schimbului dela relaţiile de înrudire dintre familii, prin care se constituiau alte familii, laactivităţile din interiorul familiei.

EXCURS: PLURALITATEA EULUI, IUBIREA CA LOVITURĂ PSIHICĂ DE

STATU-QUO ŞL TEMEIUL ONTOLOGIC

AL GELOZIEI

Dacă asimilăm iubirea transferu-lui, conform psihanalizei freudiene, a-tunci trebuie să refuzăm teoriile o- biective ale iubirii, cum e, spre exemplu, cea platoniciană, care susţin căne îndrăgostim de cineva pentru că efrumos, bun, deştept, plin de farmecetc. Dar ştim deja de la Spinoza cădorinţa este o proiecţie subiectivă şică lucrurile stau exact invers: găsim

pe cineva frumos, bun, deştept, plinde farmec pentru că ne-am îndrăgostitde el. Desigur, există numeroasecodificări exterioare ale iubirii, despre

a căror variabilitate istorică am încer-cat aici să dăm o imagine. Dar ter-modinamica dorinţei, cea care ne pla-sează subiectiv între gradele negativeale respectului temător şi gradele po-zitive ale admiraţiei apetitive, pro-duce activitatea fantasmatică a evalu-ărilor noastre şi fascinaţia care o înso-ţeşte. Există deja definiţii clasice careconstată că în inima iubirii se aflăfascinaţia, văzută drept consecinţaunui fenomen de concentrare mentalăasupra unui singur "obiect", respectivo meditaţie extrem de intensă asupraunei persoane de sex opus. Unul dincinicii şi subtilii moralişti francezi aisecolului al XVIII-lea spunea că dra-gostea e contactul a două epiderme şicomunicarea dintre două fantezii. Fă-ră a ignora prezenţa plăcerii sexuale,

vom observa doar că în iubirea-pa-siune, ca fenomen sentimental-erotic-apetitiv, fascinaţia, "magnetismul"sunt cele care îi garantează intensita-tea. Am putea spune că atunci cândcomunicarea celor două fanteziiîncetează, din plăcerea contactuluiepidermic nu mai rămâne mare lucru.

In solitudinea existenţială în caretrăim, celălalt, datorită faptului că îlconstruim, îl supraconstruim înfantasmă, nu are nicio putere asupranoastră. El există ca punct de pornire

(sau de sosire), de "inspiraţie" pentruimaginaţia noastră. După cum am maispus deja: puterea celuilalt asupranoastră este puterea sentimentuluinostru asupra noastră. Dacă s-a vorbituneori despre iubire ca despresugestie sau hipnoză, trebuie săspunem că această hipnoză este oautosugestie sau o autohipnoză. Darcine în noi poate fi instanţa acestuisentiment, cine în noi, în eul nostru,are putere hipnotică asupra noastră?Ideea este că însuşi eul nostru nu e

monolitic, ci plural. Desigur, despredualităţile noastre sufleteşti, bărbat şifemeie, bun şi rău, au vorbit chiar şimiturile care pun simbolic în evidenţămultiplicitatea eului. O frumoasă butadă a lui Unamuno ne spune căatunci când doi vorbesc, şase persoane se află în dialog: de o parte, pe lângă Ion cel real, Ion - imagineade sine a lui Ion şi Ion aşa cum şi-lreprezintă Măria; de cealaltă parte,Măria cea reală, Măria - imaginea desine a Măriei şi Măria aşa cum şi-o

reprezintă Ion. În acest caz,multiplicitatea este cea a cunoaşterii.Freud însă a înfăţişat o

multiplicitate tipologică a aparatului

psihic: într-o primă formă,inconştient, preconştient şi conştient;într-a doua, sine, eu şi supraeu. EricBerne a dat o formă uşor clasică, maidirect aplicabilă sentimental-erotic-apetitiv, acestei tipologii freudiene,vorbind despre Copil, Adult şi Părinteca instanţe ale eului. Tradiţia gîndiriieuropene, cea care a impus libertateaşi responsabilitatea individuală, facedin cele trei ipostaze un singur eu. Caeu integrat, cele trei ipostaze ale euluinu pot fi decât într-o stare deinconfort, dacă nu chiar de doliu, pentru că sunt singulare, fără perechea potrivită, fără altul lor (cumar spune Hegel), altul fiecăreia dintreele. Copilului îi lipseşte Părinteleiubitor în manieră maternă, totală,fiind obligat să convieţuiască în

familia unui eu unic, cu un Adultrealist şi cu un Părinte normativ.Adultului îi lipseşte Adultul cu caresă comunice şi are parte de un Părintenormativ sâcâitor şi de un copilcapricios. Iar Părintele trăieşte încompania unui Adult prea realist şi aunui Copil răzgâiat. Prin urmare,Copilului îi lipseşte mama, Adultuluiîi lipseşte camaradul sau fratele,Părintelui îi lipseşte copilulascultător. Probabil că starea dedisconfort afectiv, care este pentru

Copil o adevărată stare de doliu, estecea mai propice izbucnirii iubirii- pasiune: tocmai i-a murit mama, ceacare îl iubea "pentru că este" (ştim prea bine, cum spune Silesius, că"trandafirul înfloreşte fără de ce") şicineva trebuie să vină s-o înlocuiască.Deci iubirea înseamnă cel mai adeseao mamă, o grijă necondiţionată pentruCopilul din cele trei ipostaze aleeului. Iar această iubire face din Copilun dictator care reduce la tăcerecelelalte două voci atât de sâcâitoare

şi plicticoase ale realităţii adulte şi alenormativităţii părinteşti.Între timp, şi ca urmare a

teoriilor psihanalitice, situaţia aevoluat: postmodernitatea pare să fi părăsit definitiv orice monoteism aleului, iar instanţele aparatului psihicsunt tot mai puţin ierarhizate. Aceastăevoluţie ne obligă să acceptăm faptulcă şi eul este un produs occidental,rezultatul unei codificări care rezolvăaspectele morale, juridice şi politiceale conflictului dintre cauzalitate şi

condiţionare, pe de o parte, şilibertate şi responsabilitate, pe de alta.AUREL CODOBAN

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


30

Cronica literară

Lumea, cu adevărurile ei mari

sau mai neînsemnate, e explorată,dezvăluită sau reinventată, încă dingândirea antică, așa cum se știe,europeană ori asiatică, de două mari puteri cărora le este supusă: iubirea șimoartea. Între acestea, însoțindu-le,uneori stăpânindu-le, domneștedurerea. Iubirea e adesea o forțărăvășitoare, stihinică, nefrenată, decâte ori nu sparge ea canoane, tipare,rânduielile sufletului - individual saual comunității? Ea e însă, în toate jo-curile ființării, potențată de amenința-

rea morții, în siajul acesteia apar fricadevastatoare, dar și temeritățile nebu-ne, cutezanțele sublime, inimagina- bile. Între aceste revelații – fiindcăomul trăiește deja o experiență exis-tențială cutremurătoare, despărțirea printr-o boală crudă și irevocabilă defăptura iubită - s-a zămislit și a apă-rut nu demult noua carte, a paispre-zecea, a scriitorului Iuliu Ionaș,Amurg îndurerat (Editura Pastel,Brașov, 2015).

Într-un cuvânt al autorului citim

aceste propozițiuni mișcătoare, eledau seama totdeodată de menirealirică a cărții, iscată, cum spuneam deeveninentul irepresibil al bolii soției(,,Nefericita, blânda mea soție,/Numai pricepe viața, ce-i cu sine,/Căci i-a furat tot eul o stafie…”). Așadar, poetul scrie aceste rânduri admirabile,memorabile și melancolice totdeoda-tă, înecate într-o sedițioasă amărăciu-ne, după ce schițează portretul carac-terial al Doamnei sale (vocația amo-roasă, de cuplu și familială, dăruirea,

larghețea, modestia, generozitatea și bunul simț): ,,Dacă ea nu era așa cuma fost, nici noi nu eram ceea ce sun-tem (…) Spre nefericirea ei și-a noas-tră, viața, natura și Dumnezeu i-auotrăvit acești ani de senectute cu ocumplită maladie, hărăzindu-ne, ei șimie, acest ,,amurg îndurerat”, silindu-mă s-o duc într-un loc în care sestinge de la zi la zi, tristă și nefericită,iar eu nu pot să nu mă întreb: undeeste Marea milă, Bunătatea șiDreptatea lui Dumnezeu?”

Poezia lui Iuliu Ionaș dinAmurg îndurerat este, ca să zic așa,lucrarea mărturisiritoare a scriitorului:iubirea e cunoaștere și deopotrivă

construire, e împlinire și confirmare,o zidire în univers, semn de nemoarte(,,Vrăjiți, înaripați de visul vieții,/Sătrecem de hotarul neputinței,/Sădezrobim magia, ca profeții,/Cândcuvântau în numele credinței./…/Strângând la piept o steaîngândurată,/ Să risipim durereaomenească,/Și să suim cărarea ce ne-arată/Împărăția veșnică, cerească.//Sănu uităm că visul vieții, astrul/Caredeschide calea spre nemoarte,/Eduhul care-mpiedică dezastrul/Ființelor ne-nstare să se poarte,, (dinAstrul).

Incursiunea po(i)etică în registrulerotic se petrece (cum ar spuneeseistul francez cunoscut) în straturilesuccessive ale (îm)pătimirii, e menităadică a reface calea dragostei de la

senzualitate și erotism la misticaamoroasă care presupune erosul drepttemei al lumii întregi. Aci ar trebuicitată în întregime poema Să iei cutine, un epitalam pregătind șiinvocând nuntirea eternă, nuntirea postumă: ,,Într-o clipă calmă să privești spre stele/Cum priveștenoaptea rugu-aprins în zori,/Să te-ascunzi în tine pură și mirată,/Să nu piară visul din care scobori.//Din tăriiceleste întru alinare/Astrele vrăjite-n preajmă-ți vor urni;/Orgile durerii or

să amuțească,/Lacrima pornită vaîncremeni,//Fi-vei o crăiasă a iubirii pure/Și va fi nuntire cum n-a fostnicicând;/N-o mai fi durere și nicivreo-ntristare/Și-i urzi prin veacuri unfior de gând.//Născător de visuri,cioplitor de aripi/Vrednic să ne poartecătre infinit,/-Tărâmul fantastic șirâvnit și sacru -/Care-arzând hipnoticne-a ademenit.//Într-o clipă calmă tu privește-apusul/Cum zugrumă zarea ______________________________

______________________________

ca pe-un vechi păcat,/Și-apoi ia cutine focul nemuririi/Închizând însuflet cerul nemișcat”.

Din nou, însă, durerea; iminențadecrepitudinii, a sfârșitului. Amurgulși, apoi, căderea marelui întuneric(cum spunea un mare poet românmartirizat).

Să citim din poezia Doar cerul:,,De când m-a prins neîndurat/ Totnenorocul ucigaș/Descumpănit și-ndurerat,/Am devenit și slab șilaș.//Nepăsător trec printre vii/Cumorții-n fiecare gând./Când nu maiștiu cum e să fii/Izvorul patimiiarzând.//De când nu mă mai prindfiori/Și mi-a pierit și dor șiglas,/Ascuns vederii după nori/Doarceru-albastru mi-a rămas”.

Speranța, serenitatea gândului,când totuși se ivesc, sunt pasagere –ținute treze numai de câte o aripănostalgică; drumul iubirii spre moartee fără de întoarcere.

Întrebările sunt zadarnice, nu

caută răspunsuri, fac parte din joculîntâmplării, nu al destinului.Iată în această ordine poema Pe

unde?: ,,Din telurice abisuri/a răbuf-nit o nesfârșită ceață/strivind cu infi-nitul ei/zbaterile zilei ce se naște,/firava scăpărare de lumină,//iar dinnecunoscutul hău/al vieții ca o-nvol- burare,/s-a cuibărit în mine-o iarnă/cuzăpezi numai durere/și cu-nghețuride-ntrebări/fără vreo șansă de răs- puns,/ /totu-i confuzie și ne-ndurare,/neînțeles și întuneric/și neștiut și

vreme rea,/pe unde rătăcește,oare,/soarele din viața mea ?”.A.I.BRUMARU

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


31

Cartea de „sonete alese” a luiAdrian Munteanu (eLiteratura, Buc.,2014), intitulată „Fluturele dinfântână”, după cele câteva referințecritice cu care se deschide și după prefața lui Paul Aretzu, arcontrabalansa orice diferență deopinie și, cu atât mai mult, ar faceinutile observații similare indiferentcum ar fi ele spuse, dacă lecturatextului nu s-ar face într-adinsdincolo de acestea, poate chiar puținiscoditor. O anumită curiozitate se justifică și, din capul locului,reconsideră orice experiență lirică înformulă clasică pentru oricine

cunoaște insuficiențele care aumotivat modernismul și mai apoi postmodernismul. Și totuși, versulclasic, cu atât mai mult poezia înformă fixă, ar fi astăzi fie o provocaredoar pentru începători și căutătorii desclipiri insolite, fie o argumentațieredutabilă cum că ar mai fi încă multede spus sub aceste rigori. AdrianMunteanu alege tocmai aceastăalternativă, sigur de el, fiindcă dupăcele trei volume ale „Serilor culicurici” (1999, 2001, 2002) se dedică

în exclusivitate sonetului (a se vedea„De ce mai scriu sonete azi”, p.121),conștient că merge pe un drum bătătorit de italieni (de la Guitoned’Arezzo la Francesco Petrarca), deenglezi (de la Michael Drayton laWilliam Shakespeare și EdmundSpenser), de francezi (de la ArthurRimbauld la Stéphane Mallarmé șiVictor Hugo – adeptuldodecasilabului), iar în literaturaromână merge pe urma unui Al.Macedonski, a lui M. Eminescu, a lui

Vasile V. Voiculescu, a lui TudorGeorge, a lui Mihai Codreanu etc.Rigorile prozodice aleendecasilabului, ale rimei dispusedupă reguli precise în cele douăcatrene urmate de cele două terține aumenirea să asigure sonorități originalvalorificate de Adrian Munteanu,tentat să combine în acest sensmodelul ronsardian cu cel petrarchist(vezi de pildă sonetul „Mă biciuiescsecundele cu ură”, p.42) sau practicând pur și simplu tradiția

sonetului românesc, atent la cele patru rime cu efectul lor special, însăîși rezervă libertatea ingambamen-tului ca influență a modernismului

______________________________(Unde-ți sunt ochii ce-au privit cu

sete/ Duioasa-nlănțuire de prigorii..., p.330). Prin natura lui, sonetul, așacum a apărut și a fost numit (dupăunii din provensală, după altii dinitaliană), făcea inițial trimitere la uncântecel improvizat, ocazional, cuatribute evidente în planul sonorității, pe care au mizat și avangardiștiifrancezi, sonoritate care s-a stins maiapoi la umbra versului libermodernist. Adrian Munteanu senumără, iată, printre cei care continuăşi în secolul al douăzecișiunulea să

cultive sclipirile de odinioară alespeciei, așa cum au făcut-o în secolultrecut John Berryman, SeamusHeaney, Pablo Neruda și mulți alții.Mai mult, neamțul W. Münchconsacra tot atunci un studiumonografic sonetului, „Das Sonett”(1955), iar la noi Felicia Giurgiu publica studiul „Sonetul – întreProcust și Orfeu” (vezi vol. „Motiveși structuri poetice”,1980), fără a fisingurele observații asupra celei de adoua tinereți a speciei. Sonetistul

brașovean (Adrian Munteanu s-anăscut în Scheii Brașovului, la 21august 1948) publică din 2005aproape an de an volume de sonete cucare, în 2012, obține „Premiul laCariera” al Salonului Internațional alCărții de la Milano, alături de poetulnord-irlandez Desmond O’Grady șide francezul Daniel Maximin. Cu„Fluturele din fântână”, poetulasigură atent, tăcut și subtil priveghiulclipei din toamnele care sângerează,în umbra zilei, plonjând în gol,

strivindu-se de glod și negăsind răgazsă-ntrebe timpul unde e luciul în carear putea căderea s-o frângă doar odată, ca să-l parafrazăm pe autor.

Precăderea emoțională, încărcăturaconotativă, reflexivitatea îndelungdecantată se concentrează de regulă înultima terțină când cu optimism șivoluptate (Ce ne azvârle clipa în abis/O istovire dulce ne inundă/ Și ațipimla umbra unui vis; p.234), cândmelancolic, dezolant ori decrepit(Știam de-acum, când spaime-n trupmai torc,/ Că n-au răzbit cei cevegheau în rame/ Și-n dor de-ai mei printre grădini mă-ntorc; p.204).Sonoritățile implicite speciei suntlăsate libere, fără a scăpa însă de subcontrolul avizat al poetului începândde la reluarea titlului în primul vers( Îneacă-mă-n sărutul ce ucide, p.234;Umple, iubito, cu vin vechi potirul , p.252; Fluturi de-o zi sau poate de-o suflare, p.163 etc.) până la aliterația

generalizată ( Abat eclipsa urselorovale, p. 110), precum și în celecâteva „experimente” ( Abrupt atac,aripă amuțită,/Amorfe-accente aspruamputate/ Au asfințit abulic amânate/ Având alături arma ațintită...,p.81),consacrate în egală măsură vocalelor pentru efecte ale deschiderii șiarticulării ( Efuzia esenței e-n elită,/ Eradicând erupția eclelctic./ Efectul Evei erijează etic./Emoția erinieiezită..., p.118), ori consoanelor pentruoclusivitatea, fricativitatea sau

sonanța lor (Ce caldă ciută clatinăcleștarul/ Cernitelor consoane carecos/ Conturul crucii, căutândchenarul ..., p.115). De un efectsimilar se bucură și repetiția, careasigură trecerea, prin exces, spreobsesiv: Mă tem de viață, putred ghem de sfoară,/ Mă tem de moarteace îmi ia lumina,/ Mă tem de omul ce-mi sporește vina,/ Mă tem de brațulcare mă doboară[...] Mă tem deteama care m-a cuprins!/ Cum să maiam încredere în mine,/ Când sunt în

toate și mă scol învins? (p.64). Deșiar fi fost de așteptat să primească unastfel de nume poate poeziile din partea a III-a („Plonjez în gol și măstrivesc de glod”), datorită discursivi-tății lor (exersată și de Shakespeare),„antisonetele” din partea a II-a (p.82,84, 98, 105 etc.) rămân și ele docilsupuse canoanelor cu aceeași sonori-tate fără a desființa formula, fără a protesta împotriva ei, cum ne-am fiașteptat, și exprimă încărcături subsi-diare care se cer atent observate ca și

în cazul celorlalte sonete. Cât despreopțiunea poetică a lui Adrian →IULIAN CHIVU

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


32

George Stanca se joacǎ cucuvintele filosofic. În volumul bilingv Angel Radios / Beaming Angel (EdituraParalela 45, Bucureşti, 2008, 108 pp.,cu o excelentǎ traducere în limba

englezǎ de Muguraş Maria Petrescu) poetul se aflǎ în plinǎ desfǎşurare amenirii sale fundamentale: el scoate dinvisteria sa lucruri vechi şi lucruri noi,cum spune Evanghelia. Pe cele vechi leînnoieşte cu sensuri noi, rezultate dinabila împerechere a cuvintelor; pe celenoi le înrǎdǎcineazǎ în solul deja fertilal valorilor acceptate.

Adesea el realizeazǎ jocuri decuvinte, de imagine şi de rimǎ, caresurprind plǎcut, dând textului şi lecturiio notǎ hazlie, intenţionatǎ de autor, jocuri care, dincolo de cuvinte, sunt

fǎcute indirect şi cu cititorul. Iatǎ unexemplu: ,,Te iubesc artizanal / Te iubesc ca un zǎnatic / Bunul individual /Te iubesc artizǎnatic’’ (Te iubesc). Alteexemple ale acestui fel de joc îl repre-zintǎ şi expresii ca: ,,ghioceauǎ de spe-ranţǎ”, ,,culori curcubelicoase”, ,,aleede azalee”, ,,melodie dodecafonicǎ” etc.

Volumul de faţǎ, antologie de au-tor, e în întregime un imn dedicat iubi-rii, mai precis iubitei, care se învredni-ceşte de nenumǎrate declaraţii de dra-goste, care mai de care mai originale:,,Eşti frumoasǎ ca o livadǎ de meri iar-na” (Eşti frumoasǎ) sau ,,Pǎrul tǎufrumos ca un buletin meteorologic citit/ în dimineţile de primǎvarǎ’’ (Enume-rǎri), în majoritatea poeziilor adresarea

fǎcându-se în mod direct, pe linie ver-ticalǎ. ,,Doamnǎ”, ,,My Lady Madon-na”, ,,Iubito”, ,,Crǎiasǎ”, ,,Îngeriţǎ”.

Poetul face eforturi susţinute s-oconvingǎ pe iubita lui cǎ este ,,cea maifrumoasǎ femeie din lume” (Energie potenţialǎ), cǎ toatǎ lumea pǎleşte înfaţa frumuseţii şi prezenţei regale a

acesteia, lumea nefiind decât o cantitateneglijabilǎ, o insulǎ pustie (Robinsonia-da) pe tronul cǎreia, tron sculptat deautorul îndrǎgostit, domneşte iubita.

Exclusivitatea relaţiei dintre ceidoi este ilustratǎ şi de un alt mod de a percepe aşezarea cuplului în raport culumea, mod ce poate fi interpretat atâtca şi confrontaţional, antagonistic, cât şiîn sensul ignorǎrii oricǎrei alte realitǎţiînconjurǎtoare. ,,Aici noi doi zǎpadafocul şi cǎminul / dincolo restul lumiiviaţa moartea şi chinul" (Fulguialǎ).

Mesajul este clar: iubireaautenticǎ este exclusivǎ, dar curios, eanu exclude chiar totul, ci doar lumea, poate locul considerat periculos pentrustabilitatea şi durata relaţiei de iubire, întimp ce Dumnezeu, Cel care nuameninţǎ relaţia, ci dimpotrivǎ, singurulcare-i poate da temelia şi nesfârşireadoritǎ, nu este exclus: ,,Absolutul seaflǎ undeva în noi” (Robinsoniada) zice poetul, amintind de Tudor Vianu, carecredea ferm cǎ poezia adevǎratǎ aremenirea de a comunica lumii intuiţiile poetului despre Absolut, deci despre

Dumnezeu.La George Stanca acest lucru sevede şi din uşoarele nuanţe religioasedin unele poezii (unele referiri ar putea

______________________________ sǎ le parǎ unora nepotrivite), cum ar fi o parafrazǎ la un vers din Tatǎl nostru(Odǎ superficialǎ) sau câteva repro-duceri de expresii psalmice: ,,Învaţǎ-mǎîndreptǎrile tale”, ,,stropeşte-mǎ cuisop” (Stea cu diamante).

În sfârşit, reflecţia filosoficǎ nu estestrǎinǎ acestei antologii, autorul fǎcândscurte dar numeroase incursiuni în problema vieţii şi a morţii, a modului încare ne plasǎm faţǎ de acestea, a relaţieidintre dragoste, lume şi absurd etc.

Citind acest volum, o concluzie se

degajeazǎ distinct între altele posibile:George Stanca este un îndrǎgostit dedragoste şi de cuvânt.

THEODOR DAMIAN

_____________________________________________________________________________________________________

SONETE LA PRIVEGHIUL CLIPEI

→Munteanu, aceasta s-ar exprimaexclusiv în „De ce mai scriu sonete azi”(p.121) și se motivează convingător: Ca să presimt parfumul fin al florii,/ Să urc

visări de taină în hamacuri/ Și magice săruturi din iatacuri/ Să le prefac petoate în victorii// Ca să-mi cultivrâvnirile ascunse,/ Uitate-adânc sub untărâm anost,/ Prin văgăuni cu umbrereci împunse... Sonetistul afirmă totușiun existențialism kierkegaardian, bipolarizat în naturalismul remarcat dePaul Aretzu și în rafinamentul reflexiv,iar uneori atinge adâncimiheideggeriene ori reverberează înumanismul coercitiv sartrian. Când deun bucolism coșbucian ( Acord de greieri. Înăuntru-i pace?/ Se unduiesc

fruntariile-n grâne,/ Mai zburdă mielulnenăscut în stâne/ Și ține-oierul taine sub cojoace?...,p.378), când metafizic-contemplativ (Conturul lor se va-mplini

imens,/ Căci dacă Unul nu-i, nimic nueste,/ Iar toți cei mulți într-Unul au un sens, p.355), ori exprimândvoiculescian convingeri de respirațielarg creștină: ... De n-ai știut să prinzidin zbor o rază/ Și să ți-o pui duios lacăpătâi,/ De nu mai crezi în Cel ce sus

veghează,/ Ești mai sărac ca-n ziua ceadintâi, p.360), sonetistul rămânesimultan și un spirit atent al cetății. Îiretrăiește gloria în versuri (partea a IV-a, „Pe Tâmpa duhuri se aștern la pândă ‒ Sonetele Brașovului”), își gratuleazăamicii cu dedicații și își declamă când jovial simțirile ființei (Stăpân mă cred pe tainele naturii/ Când rup o creangă sau strivesc o floare,/ Când gâza-n palma-nțepenită moare,/ Când storc un fruct în cerul fad al gurii, p.67), când,testamentar, își adnotează melancoliilela priveghiul clipei (... Nu s-au pierdut

isprăvile în ceață./ Pe-atunci prin fapteviețuiam anost./ Abia târziu mi-arăsărit în față// Sonetul blând, să-miîmplinesc un rost./ Odată doar, într-un

apus de viață,/ Tu, fiul meu, să afli căam fost . p.369). Că, lexical, iese dinindicativitate, fiindcă nu se exprimă înaserțiuni, sonetul lui Adrian Munteanurămâne în condiția de conformitate alimbajului. Referențialul poetic, până șiatunci când rămâne condiție minoră,

asumpție a relației cu lumea și cu sine,multiplu și nu ambiguu potențată, pretinde cititorului un coreferențial înstare să răspundă și să corespundă prinsubiacență și convenții. Trece cuabilitate din semnificarea în lexical sprecea din registrul sintactic și asigurăsimplu funcțiile metacomunicării lirice.Poetul ‒ ființă extravertită, cu o ponderată interiorizare a controlului desine ‒ își pendulează astfel cu ușurințăidentitatea între uniformitățile lui aexista și vanitatea lui a fi lamentându-și într-un registru grav melancoliile firii

și nestatorniciile ființei în formulariguroasă a sonetului, tulburând cuharul lui liniștea mai multor prejudecățigrăbite ale vremii.

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


33

Pe George Roca nu îl cunoscusem personal, deşi am colaborat repetat larevistele dumnealui, în special la„Confluenţe Literare”. Intuisem un om plin de farmec, cu simţul umorului, caresimte sufletul celui din spatele litereiscrise. Îl ştiam ca pe un mare român, un„maven”, un rezonator, un transmiţătoral valorilor noastre, care duce maideparte, în spaţii diverse, simţirearomânească, precum şi dulcele grai deacasă. Pentru mine a fost şi este oinspiraţie, ba chiar am beneficiat desfatul expert, de sugestiile oferite caurmare a lecturii micilor mele încercăriliterare. Am aşteptat, aşadar, cu emoţie,întâlnirea în persoană, facilitată degenerozitatea scriitoarei Rodica Elena

Lupu, directorul editurii „Anamarol”,care a organizat pe data de 28septembrie 2015 la librăria „MihaiEminescu” din Bucureşti o lansare decarte ce includea, pe lângă mai multevolume colective publicate la editura sa,cartea poetului George Roca, „Poemecifrate multilingve". La sfârşitul serii,am fost onorată să prezint şi eu volumul„Departe de ţara cu dor", în faţa uneiastfel de companii selecte, care includeamulte alte nume notabile din lumeascrisului.

Ajung la Toronto şi deschid

volumul „Poeme cifrate multilingve",care m-a încântat din varii motive.Cartea conţine (doar) opt poezii pe parcursul celor 208 pagini! Fiecare etradusă în mai multe limbi, de laoriginalul în română, la franceză,italiană, spaniolă, portugheză, albaneză,maghiară, germană, olandeză, suedeză,engleză, ebraică şi chineză. Poeziilesunt scurte şi merg direct la suflet,indiferent de limbă, apoi, în fiecarelimbă, pe o altă pagină, anumite literedin traducere sunt înlocuite de cifre.

Înveţi astfel repede că 4 este încifrarealiterei „A", 5 este egal cu „S”, 7 este„T", etc... şi ajungi să parcurgi cursiv şi poezia încriptată, deşi e plină de cifre înloc de litere. Un exemplu: „M-4MÎNDRĂ605717 D3 8U23L3 74L3/FRUM0453, R0Ş11, V0LU970453,/41D0M4 UN31 913R51C1/ 4L70173CU 0 C1R34ŞĂ.// CÂND 4MÎNC39U7 5Ă 73 5ĂRU7/ 6UR4 744V34 6U57UL/ FRUC7ULU19451UN11.// 707UL 3R4 47Â7 D34C71V Ş1 R34L/ D3 94RCĂ D01ÎN63R1/ FĂC34U DR460573 93

L1M84 M34.// 47UNC1 4MÎNŢ3L35/ D3 C3 4 9ĂCĂ7U174D4M...// (Sărutul).

________________________________ Pentru cine nu ştie, eu vin, aşa cum bine spune scriitoarea canadiană de

origine română, doamna Elena Buică,dintr-un „spaţiu cultural exact", cu altecuvinte am de-a face cu codificarea înviaţa de zi cu zi. M-am bucurat săremarc în cartea domnului George Rocamai multe niveluri de încifrare. Maiîntâi sentimentul, trăirea poetică esteexprimată în vorbe - de obicei în graiulînvăţat la mama acasă, adică în limbamaternă. Apoi, criptarea poeziilor efăcută în diferite alte limbi străine. Aşacum demonstrează cartea, se folosescchiar mai multe alfabete. Latin, ebraicşi cel chinezesc!

Nu în ultimul rând, cifrarea se facefolosind un cod nou, astfel încât şidintre cei ce înţeleg aceeaşi limbă seselectează doar cei ce ştiu codul cu care poeziile au fost încriptate. Surpriza estecă totuşi poeziile ni se relevă în modnatural deşi sunt traduse sau criptate.Experimentul demonstrează că anumiteniveluri de încriptare nu ne împiedică săconectăm aproape firesc la poezie.Acesta e un testament al complexităţiicreierului uman, dar şi al creativităţiiautorului. Mi se pare extrem de

interesant. E demonstrat ştiintific căavem o abilitate naturală de a compensalitere ce lipsesc în text, sau să creămimagini mentale din cioburi vizuale.Avem abilitatea de a completa imagininoi pe baza imaginaţiei noastre... iar jocul cu iluziile optice, cu „fallacies”,dar şi cu efectele compensatoare alecreierului uman mi se par fascinante.

Într-una din vizitele din Spania,am vizitat la muzeul din Figueres oexpoziţie extrem de imaginativă în careSalvador Dali se juca cu iluziilevizuale, compunând şi recompunând

realitatea în feluri extrem decreative. Volumul lui George Rocaface un experiment similar, primul în

lumea largă care se ocupă decriptarea/decriptarea acestui gen literar,cum spune autorul, testând flexibilitateaşi limitele înţelegerii umane.

Cum George Roca este şi poet/scriitor dar şi grafician, poate căurmătorul experiment va fi legat decombinarea cuvântului cu efectele

grafice. Rămâne de văzut. Vom fimereu surprinşi de activitatea luiGeorge Roca, ce ne propune de aceastădată câteva titluri de poeme colorate în„roşu”, „negru”, „alb” etc., ce suntrelevante oricărui suflet, de oriunde arfi. Indiferent de limba în care gândeşte.Volumul, ca un mozaic multilingv,multicolor, cifrat în fel şi chip (în limbistrăine, dar şi cu litere codificate încifre) este însă simplu de înţeles.

Învăţăm astfel că în cazullimbajului universal al trăirilor umane,criptografia nu încurcă nici lizibilitateatextului şi nu descurajează nici dorinţacititorului de a se bucura de poezie, de ao înţelege.

Ba dimpotrivă, criptografia pareîmbrăţişată de cititor cu o curiozitatecopilărească, de parcă ar fi o jucărienouă.

Cititorul, incitat să decodificemisterele, ajunge negreşit la poezia cevorbeşte tuturor.

Astfel, acest volum, care poate fi prima încercare de pe mapamond de acifra acest gen literar, ne face să ne

simţim din nou copii – bucuroşi ca înfaţa unei descoperiri noi, incitaţi şicurioşi, dar mai ales încântaţi decreativitatea autorului.

George Roca împinge graniţeleartei poetice în spaţii nepătrunse pânăacum. El este genul de inovator ceredefineşte arta şi îmbinarea ei cu altedomenii ale cunoaşterii umane.

Volumul „Poeme cifrate multiling-ve” reprezintă un „experiment” inedit.

Vorbim aici despre o carte unică,nemaiîntâlnită până acum, o carte-eveniment.

Autorul ni se relevă în acest volumşi ca traducător al poemelor în limbaengleză. El este un prezentator altrăirilor umane fundamentale în altelimbi şi alfabete, al trăirilor ce vorbescuniversalului din noi, care nu seîmpiedică de o cifrare sau alta, căciclaritatea sentimentelor umane esteuniversal traductibilă.

Pe limba sufletului. Iar eu, dedeparte, rămân încântată de cunoştinţă,cu noul volum „Poeme cifratemultilingve", precum şi cu autorul lor,

George Roca. MILENA MUNTEANUToronto, Canada

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


34

SPONTANEITATE ŞISINCERITATE ÎN TIPAR DE

LIRISM PROFUND

Poezia lui Theodor Damian ne

surprinde, ne provoacă, ne pune faţăîn faţă cu realităţi nu totdeaunacomode, într-un cuvânt, poemele salene conduc la o sinceritate faţă de sineşi faţă de marele Univers. Nuîntâmplător, volumul „Nemitarnice”,de fapt o antologie de o sută unu poeme, se constituie ca un manifestadresat fiecărui potenţial cititor de acântări în cumpăna dreaptă a raţiuniivalorile fundamentale ale existenţei şimai ales, ale rostului de a aparţine bogatului spaţiu spiritual românesc.

Tocmai de aceea, TheodorDamian reuşeşte prin acest volum deversuri să expună concepte caresurprind esenţa românismului aflat laconfluenţa spiritului dacic, al celuilatin şi peste toate acestea, al celuicreştin. Din această îngemănare decurente spirituale rezultă forţa uneiexprimări poetice pline de sensibi-litate, de sens, de durabilitate şi maiales, de vitalitate.

Un scriitor şi cărţile saleTheodor Damian, scriitor român

din SUA, este autorul volumelorIntroducere în istoria creştinismu-lui. Primul mileniu (2008), Filosofieşi literatură: O hermeneutică aprovocării metafizice (2008),Pasiunea textului (2003), SemnulIsar (2006), Nemitarnice (2005) etc.Theodor Damian este teolog, eseist defactură creştin-ortodoxă, important promotor cultural, editor al revistei„Lumină Lină“.

„Revărsarea cu gust şirafinament”

Asemenea unui teatru în patruacte, volumul „Nemitarnice” ne oferă patru trepte în ascensiunea cătreînţelesul etern al poeziei. Astfel, pentru început, privim „Prin ochiulmării”, după aceea identificăm un„Armaghedon cu un alt nume”, maideparte înţelegem metafora„Căutătorilor de lut”, pentru ca înfinal, să avem parte de „Zborulancestral”. Patru trepte în devenire, defapt patru trepte ale cunoaşterii şi totatâtea etape în înţelegerea lirismului profund al lui Theodor Damian.

„Marea se apleacă pe fereastră/eram în spatele ei/ şi număram apele/apele şi culorile/ zvâcnetul şi culorile/curajul neruşinat/ revărsarea cu gustşi rafinament/ când totul e pe potrivă/ca torsul pisicii pe cuptorul de lut/iarna la ţară// O, ochiul mării decucuvea/ noroc că nu face asta/ înfiecare zi/ că pe mulţi i-ar trage înea.” („Ochiul mării”)

„Marile poeme ale ţării”Sensul poetic nu se descifrează

totdeauna uşor, este nevoie de oanumită putere de pătrundere ce sedezvoltă atunci când iei contact cuscrierile lui Theodor Damian, fiindcăîn fiecare vers este încifrată oexperienţă, un gând, o trăire, cevacare a făcut parte din viaţa sa şi pe

care îl dăruieşte mai departe, celor cevor să citească, să asculte şi săînţeleagă.

„Peste marile poeme ale ţării/ autrecut uragane migratoare/ şi le-ausmuls penele colorate/ le-au inversatmetaforele/ le-au stricat sensul.”(„Poemele ţării”)

„Misterul vieţii se pătrunde”Dar efortul este răsplătit pe

deplin prin nenumărate înţelesuri cete conduc mai departe, într-un univers

complex şi totuşi simplu, axat pe principii care se întretaie, seînsumează, pentru ca ulterior să sedespartă, revenind de fiecare datămereu altele, cu înţelesuri noi şi cuspontaneitatea unei exprimări ce-şiaflă mereu cuvinte potrivite pentruexperienţe tot mai profunde, ce se cera fi comunicate.

„Nu stiu de cine şi de unde/misterul vieţii se pătrunde/ nu ştiu deunde şi de ce/ a apărut, deoarece/ nuştiu de când şi până când mă arde

ochiul tău plăpând/ nu ştiu de când,de ce şi cum/ mă înghite praful de pedrum/ nu ştiu de ce şi de la cine/ atâtamoarte e în mine.” („Nu ştiu”)

Între Vasile Voiculescu şiLucian Blaga

O sursă de inspiraţie deosebit devaloroasă pentru poezia lui TheodorDamian o reprezintă viziuneateologică creştină care sub o formăsau alta revine prin diferite teme sausimboluri, oferind o consistenţă şi o

profunzime ce depăşesc exprimarealaică. Astfel, continuând tradiţia unor poeţi de factură religioasă în genul luiVasile Voiculescu sau într-o anumită

______________________________

măsură, Lucian Blaga, TheodorDamian împleteşte în experienţaconcretă a zilelor noastre, elementede teologie, precum şi relaţia lor cuarhetipuri mitice, general umane sauspecifice spaţiului daco-roman.

„Izvorul apelor sfinţite în tine”În acest sens, putem vedea

influenţa unui anumit gen profetic, în poezia „Cel care vine”: „Iordanul s-atulburat/ spre vărsare/ iarăşi s-aaruncat cineva/ în apele sale/ iarăşi un

Ioan Botezătorul/ şi-a făcut apariţia/în pustiul lumii.// E lung drumul pânăla Iordan/ îţi trebuie ani să-l străbaţi/ai timp ca să ierţi tuturor toate/ şi săînveţi să te rogi pentru fraţi// E lungdrumul şi greu/ până să descoperiizvorul/ apelor sfinţite în tine/ şi să-Lrecunoşti/ pe Cel care vine.”

Astfel, volumul „Nemitarnice”ne poartă prin multiplele exprimăriartistice originale şi sensibile ale luiTheodor Damian, oferindu-ne ocaziasă cunoaştem şi să ne cunoaştem, să

explorăm faţetele nebănuite ale uneirealităţi uneori, contradictorii, alteori,raţionale, dar întotdeauna sublime şisenzaţionale, fiindcă în cele din urmă,viaţa este un dar extraordinar,irepetabil, de care trebuie să ne bucurăm cu toată fiinţa noastră.Poezia lui Theodor Damian este unimn al vieţii ce învinge, care deşiaparent se opreşte, totuşi curge maideparte, din eternitate în eternitate.

OCTAVIAN D. CURPAŞ _________

„Nemitarnice”, Theodor Damian, Editura Dionis, 2005, 133 p.

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


35

"Deodată e totul a fi / Şi seumple văzduhul de mine / Acest zbor,acest rupt Miazăzi...": indiferent carear fi poemul, e de urmărit, la Elena

Dulgheru, o axă care uneşte, fără os-toire, cerul cu pământul - chants deterre et de ciel ; în dialogurile dinlungul axei, vibrează personaje, am- plitudine, năzuinţe, Punctul lui Ale-xandroff, starea de graţie,... ÎnsuşiTimpul.

Şi creşte poezia voievodal, "pascu pas, frumuseţe cu frumuseţe" şi"acoperă această ţară", o ţară care îşiaşteaptă Mirele16. O ţară deasupracăreia "îngerii se dau şi ei deoparte",ca să vedem printre Îngeri. Este, ca să

folosim o sintagmă, cealaltă "jumă-tate de inel de deasupra oceanului"17."În jocul de-a nemurirea...", în

plină transparenţă, se naşte această poezie, ca un fast, plină de "mireseleînfăşurate în cămaşa nupţială aDomnului". "Miresele desculţe aleMielului"18. Întreg universul, "cumsunt toate-cele-ce sunt", e ca "unlinţoliu nefăcut de mână omenească".Liturgic, toate se risipesc în transpa-renţă, dinspre "Marea Biserică Aero- bă a Domnului", expandând Altarul;

şi, dincolo de Fire, nu există hotare.Râvnim la acel univers, divizatcuantic în "structurile sale noezice"19.

Iată o fericită elidare gramaticală:"Deşteaptă-se boarea grădinii / CândTu şi cu mine şi iar". Este perecheaedenică, în dimineaţa grădinii arheti- pale. Totul este har, e Rouă, e arbore-le sefirotic din care curg sensurile,"din lungile nopţi de eclipsă".

Prin semnul de apartenenţă,Poeta se constrânge, se defineşte "cucea mai stabilă silabă: Sunt ". Aduce

un elogiu constant anatomiei particulare ("regulă a perfecţiunii") cucare a învrednicit-o Dumnezeu. Înumbra veacului, ea îşi desenează, cumigală, un propriu atlas anatomic.Desprins, cu precizia unui bisturiu,din The Grey's Anatomy.

16 - Iisus "nu trecea indiferent pe calea ce ducespre mântuire. Ba dimpotrivă Când n-a maiavut ce da, când cuvântul n-a mai ajuns la ei,s-a dat pe sine" - Ion Murgeanu, Viaţa lui Iisus, p. 136, Euro Press Group, 2007, Bucureşti. 17 - Dumitru Ichim, Şarpele de aramă, Ed.

Sfântul Gheorghe-Vechi, 2014, Bucureşti.18 - imagine care aminteşte de o alta ("maicilenoastre - împărătesele desculţe") a lui DanVerona, în Raţiunea Mistică, 2003, Bucureşti.19 - Eugen Makovski, "Structurile noezice..."

______________________________Iată, "timp după timp şi cer după

cer", în Noul Templu, trigonometriasimplă din sinus / cosinus; perfecţiunea acestor unghiuri: "Şi aufost peceţile şapte. Cartea Facerii.Cartea Vieţii. Cartea Iubirii. A opta".

Cele mai aşezate poeme sunt celecare se referă la această lume.

Dar oare această lume există?Pentru că poeta ne trage, precumGravitaţia, spre lumea cealaltă, a zileia 8-a, a transparenţelor imposibile, arăs-tumultului auditiv, în carelocuiesc deodată toate ierarhiile (celmai adesea nevăzute şi vădite doarunora care au, ca umilitate, asceza).Dar sunt şi poeme care te dizolvă cuneorealismul lor straniu, gata de luatîn inimă ( Liftierul , Salahorul ,…)

Spre sfârşit, admitem că mila estedeasupra iubirii, că "fapta socialăeste superioară rugăciunii orale"20. Înatingere cu neorealismul de careaminteam, de "flower-power, printreFilocalii". Până la urmă, aceastăîntreagă lume este un rug: "Şi-n rug,

era Maria". "Şi moarte nu-i".Poeta aminteşte ceva ce lumea auitat: Iubirea: "un pătrat alb, vertical,ca o faţă de masă, strecurat în inimă".Poeta e fata care mută cu privirea paharul plin cu apă, îl deplasează polemic, numai din privire, până lamarginea Timpului, margine pe careo fixează îndelung, cu pupila adusă lao linie verticală. Cade, nu cade!?

Şi, poemul-avertisment pentru pericolul, latenţa în care intră lumea:"în Tine, mereu / În Mine, mereu / Ne

privim. / Căci suntem / Şi fi-vom să

20 - Pr. Ioan Negruţiu, Accesul la memorial , Ed.Sfântul Gheorghe-Vechi, 1999, Bucureşti.

fim", cu acea expandare a vederii dinochiul sintetic.

Întreg volumul este un fragmentdin canonicul Shir Hashirim: "Iubitulmeu e-al meu, eu sunt a lui. El turmalui şi-o paşte printre crini"21. Cu oreverberare din evul mistic medieval:"Que mi Amado es para mi / Y yosoy para mi Amado"22.

Acum, autoarea, la hidalga,"stăpână a Dimineţii", are, îndomeniile ei, "Izvoarele şi Cupa şiRădăcina Vieţii". "Experienţă şiAbsolut"!23 Ile de feu! Aflăm rostultaumaturgic al lumii materiale dar şisupra-semnificaţia tradiţională care dăo cărăruie spre infinitul atât de greude deschis. Ne consolează metafizicadin poema "realelor".

Doar femeile "aleargă până de

cealaltă parte a lumii / sărind toatezidurile... chiar şi Marele Zidchinezesc", salvând de la moarte şiindiferenţă "plânsul luminii", "plânsulcare întinereşte orice oglindă".

Acum, Urania devine adevăratasa oglindă, cu revelări, cu fenomeneale naturii tulburătoare; hojma, cuînfricoşări şi extaze. Atribut părăduitdin "regalitatea femeii în faţaoglinzii"24.

Iată şi o trenie cu "lacrimileDomnului", cu îngeri care "se

coboară şi se cern", "pe scaralacrimilor albe", un sendero dintr-ofrescă absolută cu Spăsenia Lumii.

"Cu Mariile" care, "în umbraCrucii", aşteaptă încă fragmente ruptedin Revelaţie. O legăm aici de Terezade Avila ("gran amadora / del eternoDios"), cu al său: "muero porque nomuero"25.

Incantaţia din "Căluşul" - "poem pe patru voci, cel mai lung şi maiarticulat dramatizat" - oferă ceea ceautoarea consideră o "oglindire

heraldică", prin prezenţa celei de a patra voci. Ea analizează avatarurile"celorlalte trei voci generice" (grupulde voci-din-vârful-norilor, vocea-de-la-firul-ierbii, vocea colectivă acomentatorilor), evidenţiate în acestmetatext, bazat pe "ponderile şi →

NAZARIA BUGA

21 - Biblia sau Sfânta Scriptură, ed. jubiliară,2001, p. 875, traducere Bartolomeu ValeriuAnania.22 - Tereza de Avila, op.cit.23 - Jean-Yves Lacoste, Experienţă şi Absolut ,

Deisis, 2001, Sibiu.24 - după Călinescu.25 - Santa Tereza de Jesus, Obras Completas,Edition manual, Liricas, p. 502, Biblioteca deAutores Cristianos, Madrid.

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


36

funcţiunile vocilor lirice":"voievodali şi desculţi, sărind ca păsările în sabia Şahului..."

Geometrie polară, explicabilă:"ascendent în major, descendent înminor".

Poemul are acea unduire a peisajului românesc, în "dansul lumiilegănat" care participă esenţial lacosmogonia de care se vor bucura"întregurile" tuturor vremurilor.

Această oraţie, în ritul de trecere,îşi transmută discursul în supra-Fireşi în supra-sacrificial, în acest dans alvieţii şi al morţii, dans cu săbiile-ndinţi, din antichitate până astăzi,"peste Cruce-ngemănat... / pe sub patimă rotit".

Trimiterile la Apocalipsă (într-unQuatuor pour la fin du temps26 )

("golul absolut / pe pânza goală"), fieşi poematic, mă duc la Rubliov carenu voia să picteze Judecata de Apoi,spunând că nu vrea "să înfricoşezenorodul". "Zăngănitul armelor","vulcanii urii", "şuierul dihaniei","capetele-i şapte", "fiara înecată înspume", "bezna", coada dragonului..."fuga de Dumnezeu"27, ţări, frontiere,armii şi altele din recuzitaapocaliptică duc la alienarea, prinîncăierare, a făpturii primordiale pecare Dumnezeu a însemnat-o doar

"să fie".E adevărat că, după literatura proslăvită de Dante, a apărut şi puzderia de "apocalipse", care va păstra "în înfricoşare" norodul. ÎnEntropie. În banda de frecvenţă aUmbrei.. Dar poezia are, după alţii,soteriologic, şi o "atitudine de iniţiereîn ordinea ascunsă a lumii"28.Atitudine pe care contăm şi suntem,aici, la mila Domnului.

Trecând prin "vocalele" luiRimbaud, dar şi prin elegiile lui

Nichita Stănescu, Ontologiafemininului îşi subordonează "toatălumea de sub stea", solidară cuesenţele primordiale, cu teiul şiarţarul, laleaua, floarea de cireş,trandafirul, roua şi crinul,... Eonul(cauzal) a toate.

"Tăcerea cea de dincolo de verb"este activată de vibraţia din Graal;apoi, invocarea dramatică:

26 - Messiaen, prizonier (1940-1942) al MareluiRăzboi, scrie acest Quatuor, cu premiera (în

1941), în chiar teatrul de luptă27 - Max Picard, Fuga de Dumnezeu, Ed.Anastasia, 1998, Bucureşti.28 - după G. Călinescu, în Principii de estetică,1939.

"Răsădeşte-mă, Doamne, în braţeleTale!", "Răsădeşte-mă, Doamne, înraza Ta!" Departe de poetă, "le soleilnoir"29 et "la Mélancolie".

Un ţipăt mon amour ! mi-aamintit de mărturisirea lui Münch:"Natura ţipă în sângele meu!", pictând, nu în cele din urmă, acel atâtde straniu "Strigătul". Întreagă poeziaei, în latura pură, expresionistă, este"un strigăt", de la a sta în vechiletipare ("cu rimă şi cadenţă fixă"), la afiinţa în "clasicitatea" versului liber,cu euritmiile sale imprevizibile.Cuvintele cresc precum firele deiarbă, poeta - cu părul prins într-osuperbă coamă de cal - privind lanesfârşit "un lan de iarbă, surprins dela mică distanţă”.

Tehnica de sablare a versului ne

face să ne adâncim în acel "miez destea" - profesat de şcoala energeticăactuală. Fenomenologic, "oexperienţă mistică copleşitoare"impune, ca rafinare, "un stil şi oviziune". Poeta ne va dovedi căaccesul, în portalul cuvenit, s-ar fiîntâmplat într-o zi. Apoi, ce adescoperit acolo s-a prefăcut înmiezul de stea, pe care stă aceastăcarte, plină - energetic - de "volutelegrafice ale scrisului" său. Întreguldespre care am vorbit.

În "celulele sale ritmice", Poeme Din Templul Tatălui se pot înfăşura întehnica serială din Turangalila,amprentată simfonic de cele trei voci- piano, de ansamblurileinstrumentale care fac sinteza întregiicreaţii: les Offrandes oubliées, laTransfiguration, Réveil des oiseaux,20 Regards sur l'Enfant Jésus, Visionde l'Amen,... Messiaen a punctatsecolul XX, cu a sa "experienţămistică copleşitoare"30.

Pentru că noi înşine (acest eu

colectiv) am insinuat calitatea poetei"de stalker contemporan"31, în aceltărîm al tuturor şi al nimănui, tărîm care (dincoace şi dincolo de Zidul luiPlanck) iscă, la nesfârşit, Miracolul.

Într-o lume a Formelor .

29 - Gérard de Nerval, El Desdichado.30 - Messiaen: Petites Liturgies, Trois Petites

Liturgies de la Présence divine, St. Françoisd'Assise, les Offrandes oubliées, laTransfiguration, Réveil des oiseaux, Chants deterre et de ciel, Ile de feu,20 Regards sur l'Enfant J é sus, Vision de

l'Amen, le Banquet céleste, Apparition del'Eglise éternelle, l'Ascension,... 31 - Elena Dulgheru, Pentru trecerea zării şialte poeme, p. 178, Ed. Arca Învierii, 2011,Bucureşti.

Cum e lumea făcută din pământ,apă şi văzduh, astfel şi viaţa omului poate fi înţeleasă prin emoţie, bucurieori tristeţe (ar mai fi şi altesentimente, dar ecuaţia lor e una maicomplicată); ceea ce au în comun însăacestea în cuprinsul omenesc, este,sau ar putea fi definit cu o „iluzie dedor, strânsă-ntre coperte, poetic”.

Exact acea „Veste bună” care vine parcă de la sine uneori odată cunaşterea, alteori mai târziu dupătrecerea multor piedici… „Ea chiardorea să vină, întunecându-mi clipa,/Suavă, în rochia verde, zâmbetulcioplit, în pripă/ De-o aripă de ger, purtată de un vânt bezmetic/ … / Şiiar mă arde dorul, de-a fi, din nou,doar noi./ Femeia lină, de lumină, se-ascunde-ntre mesteceni/ Şi lasădorurile coapte, spre răsărit s-aştepte(… ).” Poate fi vorba aici la fel de

bine de „Nostalgia iubitei”, sau doarde trăirea clipei celei timpul – ca ungrăunte, o piatră de moară…

A fi „Observator nedumerit”,înlăuntrul ori în afara lumii aceleiaomologate, precum şi a fiinţei taleaceleia acceptate biologic, e oîndeletnicire anevoioasă. Ieielementele acelea primordiale şi leînvârţi pe toate feţele, nu le laşi să seînvârtă ele doar, în jurul tău. Începiînsă mai apoi să te îndoieşti deidentitatea, de autenticitatea lor, le

redescoperi în felul tău – atunci când poezia este cea care îţi deseneazăsufletul, poţi desena şi tu tot ceea →

DANIEL MARIAN

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


37

ce vrei; dar mai întâi, trebuie săobservi cu toate simţurile tale, iarnedumerirea vine de la sine. S-ar putea să ajungi, aproape sigur, la oaltfel de lume şi la un altfel de eu.Dumitru Tâlvescu are aceastădorinţă de pătrundere a lucrurilor, şide rearanjare a fiecărui fir demoleculă, de atom, astfel încâtnedumerirea să nu fie una purcontemplativă, ci de-a dreptul ounealtă pentru a construi mai departe.Astfel, ar putea fi un alt fel de a-ispune poeziei că e poezie, iar poetului, că e poet.

Cel mai mare impas poate fiatunci când „Tristeţea zeului” efoarte, foarte aproape de tine, şi nuştii dacă să te aştepţi la bine sau larău; poate veni să te arunce din

oricare algoritm, ori poate veni să-ţiceară ceva, orice, iar mai târziu poatecă va avea de gând să-ţi şi ofere dinavutul său olimpian. Totul e să vină latine zeul, iar la Dumitru Tâlvescu,iată-l că vine; trist, dar deloc fără a fimai puţin zeu, cu mândria zeului darcu nişte simţăminte pur omeneşti, de părere de rău şi cu nevoia deîntovărăşire (nu-i putem spune chiar prietenie, pentru că ar fi prea de tot,între oameni şi zei): „Zeul meu înalt,m-a strâns de mână/ A regret. Nu mi-

a dat nimic, dar mai amână./ M-a privit lung, rugându-mă să-l iert,/ Înceruri, devenise neputincios, inert./Caută aici, un adăpost, măcar o lună/Pe-ascuns, cu inima tristă, nebună,/ Înhaosul lumii, el îşi caută un loc./Colindăm amândoi, păduri înresemnare/ … /Aşa colind, cu zeulmeu înalt şi bun/ … / Continuămvisarea.”

Altceva se întâmplă însă, atuncicând te paşte o „Tristeţe egoistă”,ţinând cont şi de faptul că e, tot ce se

poate, o tristeţe pe care ai zgândărit-oîntr-atât încât să fi devenit, de ce nu,una personală. Tristeţea aceasta, dacăe să fie, nu se va lepăda de tineniciodată sau oricum, nu prea curând;tot ce va face, e să se ascundăoarecum parşiv, dându-ţi iluzia cămai ai dezlegare şi la alte unghere alesufletului, ceva de genul unordimineţi al căror surâs să-ţineteazească aşa, cât de cât, calea cătreo amiază deplină şi, de ce nu, către unfrumos amurg care să te mintă sau

poate chiar să-ţi spună adevărul, cumcă va mai veni înc-o altă dimineaţă:„E sub castel, acolo s-a pitit ea,tristeţea mea./ A găsit o hrubă mai

uscată,/ să poată face faţă spaimei/ …/ Atâta zarvă moartă a speriattristeţea,/ Alege altă hrubă, din ce înce mai udă,/ Un loc mai sigur, dincare să nu fugă.”

Dumitru Tâlvescu nu se sfieşte sădea piept cu „Imposibil”-ul, chiardacă riscă să fie mai trist decât toatetristeţile la un loc, fiecare cu bântuirea ei. Da, am zis bine, s-avăzut cum tristeţea poate fi la rându-itristă, e un fel de sentiment ridicat la puterea acelui sentiment, ca şi cumiarba ar fi păscută de iarbă, ori calulînverzit de un cal. Nu există formulălogică, nici măcar o iluzorie curbăgrafică, una credibilă nici atât, dar aşmai zice-o înc-o dată, ce e mai roşudecât verde, mai inimă decâtcăprioară, deci cam acesta ar fi

înţelesul fără nicio măsură de-a fiînţeles…: „Ai putea să-ţi coborigândurile în palmă,/ Să le numeri, de poţi,/ Apoi să-i mângâi, încet, pe toţi./Cititorul în stele nu te lasă,/ Întoarcevisele în vise,/ Casa lor, în alt cer./Când coboară,/ Aripile lor sunt doariluzii/ Blânde, doar iluzii…/ Zbor decocor obosit,/ Învăluie sfera dorului./Pe tabla lumii,/ Nu mai scrie nimeniversuri.”

Am pomenit adineaori de cai,deloc întâmplător, pentru că Dumitru

Tâlvescu nu cred că s-ar puteaconcepe altfel, el poetul, fără cel puţin o „Imagine cu cai albi”, aceicai pe care mai curând îi vei întâlnidesferecaţi din zburdatul pe pajişti,într-o peregrinare printre nori, printre ______________________________

Vida Gheza, „Veselia” (1966)

stele, ori într-o dematerializaresuperbă, dincolo de oricare limite alefirescului, undeva unde tot cecontează este subtilitatea, fineţeaînaripării dorinţelor: „Caii albi, paznici tăcuţi,, printre vise/ Umplugolul din noi, cu decoruri de culise./Pajiştile noastre nu mai nasc gânduri/Doar furtuni seci, de nisip, printregânduri,/ În timp ce cai albi îşi caută pereche/ Dorind timpuri noi, fărăstreche.”

Se întâmplă să îl găsim pe poetgânditor, profund dar senin şi împăcatcu povârnişurile, ca într-o oglindămultidimensională, strângându-şireflexiile şi refracţiile din lungul şilatul vieţii, cu o maturitate deplinăcare nu are legătură cu vârsta, găsindmotivele temeinice ale durabilităţii

sale: „Mai am putere să mângâi/Urmele săruturilor de demult,/ Uitateca-ntr-o carte, pe un raft./ Mai potvedea clipirea veselă,/ Privirea ta, deriduri văduvită./ Când timpul vrăjeşteironic/ Chipurile, cu umbre,/ Mă simtînvingătorul zilei sterpe,/ Printreiluzii stăpân, degeaba,/ Mai trec un anşi-apoi, un altul…/ În albume nu maisunt tot eu !” ( Amintiri vesele).

Ei bine, îl rog să-mi dea voie sănu-l cred de astă-dată, pentru că etocmai el, mai mult decât ar fi fost

vreodată…Şi pentru că dintru începutvorbeam despre tristeţe, într-atât încâtnu ştiam când voi ajunge să trecdincolo de năvoadele ei, poetul vinesă dea toată funinginea tristeţii la o parte, într-un „Farmec de vânt”: „Bataltfel vânturile, iată,/ Tristeţea e un pas greşit,/ … / Cuvântul din cuvântîncolţeşte,/ Lumina albă, mată,/ Dinfraze/ Ce-mbracă, apoi,/ Cuvintevechi, în sensuri noi. ( … ).”

Aş mai spune, pentru că e timpul să

o spun, despre Observator -ulnedumerit , că reuşeşte cu un elan deinvidiat, să-şi impună un turn deobservare de unde oricând poate rotiaxele trăirii; de unde cu săgeţi delumină poate străpunge oricareîncercare strâmbă a sorţii: „Mai taci,focule !/ De ce mă-ngâni, cu albeflăcări ?/ Gândurile mele se aprind şifără tine,/ Ele chiar cioplesc iluzii şi pier,/ Frumos./ Dar tu ?”( Atotputernic). Acesta da curaj, de ţinut minte în faţa

oricărei provocări ! ___________________

(Dumitru Tâlvescu – „Obervatornedumerit”, Editura EMIA, 2012)

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


38

O poezie cu „îngeri mirosind abrândușe târzii” ce surâdprintre lacrimi –Mihaela

Aionesei

„nu știu nici de ce scriu,/ mă las purtată de o entitate crescută de cevatimp în mine. / nu o văd, dar o simt/în fiecare dimineață își scaldă fața/cu lumina din ferestrele mele veșnicînchise. / ea e cea flămândă delumină, / de tandrețe, (…)”

Am pătruns oare în universulfermecat al poeziei, ori am intrat într-o biserică unde eram doar eu cusufletul ei și cu noi era Dumnezeu?

M-am transpus între paginilecărții „Surâsul dintr-o lacrimă”,

Editura „Eurostampa”, Timișoara2015, despre o altă lume din lumeaMihaelei Aionesei de parcă aș fi pășitdirect într-o lacrimă căzută din cer.Acolo, în acea lacrimă m-am întâlnitcu sufletul de cristal al poetei cunume de înger, copil orfan de mamaori poate de Maică a lui Dumnezeu.

Am fost atât de copleșită de tăriacuvântului, de talentul ei, dar maiales de tristețea pe care nu a ascuns-o,dar pe care puțini au simțit-o, încâtam făcut un pas înapoi și mi-am spus

că nu voi avea niciodată curajul săcompun un eseu depre acest volum de poezie. I-am scris câteva rânduri: „Îțicitesc poeziile. E atâta tristete... Nucred că voi putea să mă ridic laînălțimea scrisului tău. E o lume încare eu nu încap. Am încercat să intruîn universul poetic al acestei cărți.Pana acum n-am reușit... Eşti mult prea complexă. Simplitatea mea serevoltă. Mă înclin cu respect și fac un pas înapoi pentru moment, ori pentrutodeauna. Încă nu știu.“

Dar, „mi-am luat stelele în cap”așa cum spune poeta și am îndrăznit,ca de fiecare dată să citesc maidepare, până la capăt și să ajung laDumnezeul din miezul acestor poemereligioase atipice. Am parcurs paginăcu pagină de parcă aș fi urcat niștetrepte de lumină spre sufletul poeteizăvorât în lacrima tristeții.

Nu m-am putut opri nici măcar pentru a aprinde o lacrimă pe care s-oadaug plânsului ei, căutând acel surâs promis în titlul cărții. Nu l-am găsit.

Poate era doar o scurtă înseninarestârnită de o boare de amintire avremurilor copilăriei când, prin(„livada copilăriei”) „mă cutreieră

______________________________ vara cu alaiul de cireșe/ amintirile sar din răni / precum sâmburiidespuiați de fructele prea coapte / prin livadă umblă desculț un dornebun pe care doar tu îl poți alinacu a ta mireasmă”, ori în vreme ce, „pribeagă” înalță o „rugă”: o, Doamne, sunt atât de mica/ fără Tineumbra mea n-ar încăpea/ nici într-otalpă de furnică.”, cerându-ICreatorului puterea „ să-mi portcrucea ca pe zbor/ și când te-oi simțiaproape să-mi vând sufletul la flori”.O fi oare surâsul aflat în „vara cusuflet cireșiu” ce seamănă cu-n Rai“o , Doamne, ce dor îmi este de vara / cu palmele transpirate de teamă/ și sufletul cireșiu în grădina de pestedrum/ vis a vis cu ulița unde fructele/erau interzise mai ceva ca-n rai/ darbune”?

O tristețe ancestrală ce seamănăcu a Îngerilor păzitori alungați de păcate prin colțuri de Univers, sau cuo ceață deasă în spatele căreia știusigur că stă să ne bucure un soare

blând, m-au făcut să-mi acopărsufletul cu tăceri pentru a simțivibrația unui vers ce curge ca o apă cevine și tot vine, ca o teamă.

O poezie ca un plâns de copillăsat singur în casă, așa curge versulMihaelei Aionesei în volumul„Surâsul dintr-o lacrimă.” Dumnezeueste omnipresent și omnipotent în poezia ei și „…umblă cu traista plină/ să ai la îndemână mila șibunătățile cerești/ trebuie doar săîntinzi mâna” („staruintă”), sau este

durere ori poate „ zbatere” ca o ranăce nu se vindecă și nu se uită. Dumnezeu mi-a lăsat în viață o zbatere –/ decembrie tâlhărit/ pentru

a nu uita niciodată / dar din dar se face dor și rai de mamă / când n-o ai(„puterea numelor”).

Durerea pierderii mamei și dorulsfâșietor de ea, o vom întâlni în maimulte poeme iar dacă le vom citi pânăla sfârșitul cărții va fi si durereanoastră, de a fi pierdut pe cineva drag.Dispariția mamei (căci cine n-aremama?), gândul că o vom pierde oriam pierdut-o deja, ne va lăsa„ plânsul ” și „cerul gurii amar ”. „lacolțul casei iasomia plânge/ și cerul gurii mi-e amar/ căci știu că-n poartavremii n-o să mai fie/ măicuța ce măaștepta în an”(„răscruce desuflete”).

“„Începutul înțelepciunii estefrica de Dumnezeu”, așa ne spuneDavid într-un Psalm. Despre o altfel

de teamă ne vorbește poeta în poezia„lumină vie” și „când te vei apropiade mine/ fă-mă Doamne să nu-mi fieteamă/ de a Ta lumină vie”.

Nu este un Dumnezeu teamă, ciun Dumnezeu lumină greu accesibil,dar preferabil unei prăbușiri, uneiclacări ce s-ar putea produce atuncicând acesta lipsește din viața omului/„ și în loc să-L încerce cu sufletulînmuiat / în lacrimă pe Dumnezeu/ se prăbușește și clachează / lăsând sătreacă peste el / șirul de zmei care ar

fi putut fi / în locul pietrei sub careumbra nu poate exersa/ saltul în propria ființă / și-un puf de lumină se stinge de la sine/ fără să fi încercat să fie / doar atât să fie...”,( „puf delumină sau de păpădie”).

Cele cerute sunt simple,omenești, strigăte ale neputinței cândsingura speranță în suferința fizică șiîn singurătate este Dumnezeu, așacum tragic ne spune în poemul „spitalul unde moartea spunerugăciuni în șoaptă” poeta:

„Doamne, fii bun și prelungește-miminutul de singurătate cu Tine/astăzi aș vrea să stau dacă nu aitreabă în alt loc/ să-mi alini sufletulrăstignit pe patul unde / moartea îmi spune rugăciuni în șoaptă / îngerii stau în genunchi la colțuri și plâng/ a singurătate”.

Acest volum trebuie citit înîntregine de la un capăt la altul pentruca apoi să o iei de la capăt și sărecitești fiecare poem. E un fel derugăciune continuă, spusă cu propriile

cuvinte nu din cărți cu scoarțe negre,ci din suflet. O strigare la cer aneputinței de a atinge starea aceia →

DORINA STOICA

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


39

în poezia Tatianei ScurtuMunteanu

Poetă născută dincolo de Prut,unde dorul a atins cotele metalingvis-

ticii, dar formată intelectual în țara ma-mă, unde un examen luat la Universita-tea din Galați o aureolează cu nimbulde master în filologie, vine în întâmpi-narea cititorilor cu a doua aparițieeditorială, volum intitulat, programatic,„Râuri, voi, ce despărțiți “, după ce a publicat “Paralelismul singurătății“ și înnumeroase antologii de poezie apărute pe întreg teritoriul țării.

Deținătoare a numeroase premii li-terare naționale și internaționale, Tati-ana Scurtu Munteanu e o voce autenticăîn lumea poeziei ce atinge eternul, prinfaptul că desoperim în poezia acestuivolum frisonul sentimentului de speran-ță în regăsirea spațiului natal. Acestsentiment încolțește, precum ghiocelul primăvara, în mitul care reunește iubi-rea și trupul Patriei ce nu pot fi nicio-dată separate. Mitul este cel care lereunește ca metalimbaj. Metacomuni-carea din acest volum în care poeta seexprimă pentru noi își subordoneazădualitatea, optând pentru triadă. Poetaeste o ființă luminoasă visând la “o țarădialectică a minunilor “, cum ar spune

Thomas A. Sebeok. Tocmai această țarăa minunilor este despărțită de râuri ceaprind în pieptul poetei dorul prelung:

“Am aripi de vânt uscate/ Şi priviriînlăcrimate,/ Am tăcerea înlemnită/Şisuflarea amorţită.//Am în piept un dor prelung,/Pân' la tine să ajung/Şi la apata de sânge/Cu tot dorul să pot plânge//Pe cei ce i-ai dus cu tine/Înecaţide căzăcime,/Pe care-i mai ţii înviaţă/Fără dreptul la speranţă.//Nistrule,de ce ai fi?/Bine-ar fi de nu te-amşti/Decât apă curgătoare/Şi nu râu cefaci hotare.”( Râuri, voi, ce despărțiți )

„Am dat orele în leagăn” este unvers sublim, această caracteristică esteforma încoronată și întodeauna activă aunei acțiuni. În zodia esteticului, subli-mul se constituie ca o formă încoronatăa intuiției: « Am smuls clipele demâine, /Le-am brodat în decolteu,/Unde nu așteaptă nimeni,/ ZăboveșteDumne-zeu.” ( Am dat orele în leagăn )

Tatiana Scurtu Munteanu,abordează poezia cu ajutorul metricii și prozodiei tradiționale, toate în favoarearitmului. Modernitatea poeziilor este

rezultatul unei stări de melancolie afericirii bazându-se pe “amintire”, poezia din acest volum se autodefineștedeci ca rod al memoriei, căci tot ce se

________________________________ închipuie chiar a fost, dar și ca joc alcopilăriei, ce pare nevinovat: „Prohodul

ploilor de toamnă, / din pieptul ceruluilegat / cu abur și cu mere coapte,/răzmoaie ulița din sat.” ( Prohodul

ploilor ).Poeta, talent autentic, prinde

rădăcini și atunci când gândurilealeargă zarea pentru a surprindeinefabila clipă și atunci cresc în eaforme noi, precum spunea Brâncuși:”Nu mai sunt demult al acestei lumi:sunt departe de mine însumi, desprinsde propriul meu trup - mă aflu printrelucrurile esențiale“: “Gândul pământiualeargă zarea,/ Orele coboară în zăpadă,

/Bat vecerniile la poarta lunii, /Pleoapațintuită stă să cadă.” (Gândul pământiualeargă zarea )

Autoarea reprezintă în poeziilesale ființe care sunt eterice în sine,ionice. Tatiana Scurtu Munteanu are, pedrumul Damascului, simbol alreîtregirii neamului, viziunea iubiriifără de moarte, fiindcă asemeneazăpezii totul este trecător, rămânând înurmă doar doina, unicitatea expresieisufletului românesc: „Ninsoarea cade îngenunchi/ Ca stelele în rugăciune,/Ferestrele într-un mănunchi/Se-aprinddin bobul de tăciune.” (Cununadoinelor de nea ).

Asemeni lui Arghezi cuvântulare o funcție cosmogonică, atribuindființei ficțiunea sacră. Pentru poetă,versurile au o formă ingenuă, fragmentmitic, care-și este suficient sieși.Muzicalitatea versurilor și perfecțiunearimelor dă o cursivitate poemelor.

Poeta, în întreg volumul prozaizează programatic, într-oîmbrățișare a calofiliei și a metaforeimotivate, redescoperă filonul epic și

fraza coerentă, explicită, lirismul euluițâșnind din substrat, neostentativ.Această poezie aparține reflexieiexistențiale și mai puțin poeticității

intenționate. Câștigul acestei poezii stăîn talentul autoarei, în trăirileglobmoderniste, prin părăsirea poeziei postmodernă, deja depășită, poetamizând pe rezonanța simbolică adublului raport : el-ea, margine centru,și dintr-o ambiguitate semantică șiimagistică originală. Relația cu sacru,

așa cum spunea Jean-JacquesWunenburger, în această poezie se face prin răbdătoarea cucerire spirituală,favorizată de devoțiune, învățătură șigrație. Simbolul înțeles la un nivelspiritual devine punte, prezență, limbaj,universal, viață concepută într-o cutotul altă ordine: cea a eternității.

Cititorule, ai în mână o inimăsub formă de carte, ce trăiește bucuria șisuferința, astfel o vei purifica prin propria trăire, citind-o.

AL.FLORIN ȚENE

______________________________SURÂSUL...→de sfințeie spre care tânjește oricesuflet care l-a desoperit pe Dumnezeuși își pune toată nădejdea în El.

În poemul „umbra sihastră” conștientizarea nimicniciei ființeiumane, a posibilității reduse de aascede spre cele înalte datorităduhului acestei lumi în raport cuaspirația omului, este sfâșietoare.Până și îngerii se dovedesc

neputincioși în acest demers adeseoriimposibil. „e frig și în frigul meu/îngerii n-au loc de aripi / sunt ca șimine speriați/ de stăpâna neputință / și se roagă și mă rog / să-mi scadă fierbințeal/ și-un păstor bun/ să-miadune miei rătăciți / pe pajișteanebună care fuge/ fără să știe decine unde/ și lasă în mine mereu unloc gol / mereu mi-e gol fără tine…”

O carte de poezie cu „îngerimirosind a brândușe târzii” ce surâdprintre lacrimi, așa am numit cartea

Mihaelei Aionesei pe care am citit-ocu evlavie și cu uimirea de adescoperi un suflet frumos, dar trist,un copil din stele rătăcit aici pe pământ, poate pentru a ne învățalecția iubirii și a răbdării în suferințe.

Mă înclin până la pământ în fațalui Dumnezeu ce l-a făcut pe om atâtde frumos: “ Micșoratu-l-ai pe dânsulcu puțin față de îngeri, cu slavă și cucinste l-ai încununat pe el”( Ps. 8).

________ Acest volum de poeme a fost

încununat cu Marele Premiu al juriului la Concursul „Credo” de Poezie Religioasă de la Mănăstirea Lăpușna, 2015.

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


40

Într-o seară, la Cenaclul Ion Ittu,după ce citisem o mică recenzie, d-naDorina Vladi m-a abordat și, în puținevorbe, m-a rugat să-i citesc cartea,

Bisturiul şi vioara, Editura Pastel2014 și să susțin lansarea acesteia prin câteva cuvinte pe care le voiconsidera potrivite. Nu a ezitat să măavertizeze că sunt povestiri dure careconțin aspecte triste ale vieţii,abordate realist.

Volumul conţine şapte povestiri.Povestiri dure? Poate. Am simțit însăși atât de multă duioșie și sensibilita-te, încât cuvintele grele, faptele cumplite, deși le-am primit cutremurat,trecând prin mine, am perceput şi

speranța, forța personajului de caredeja mă apropiasem.Personajele își găsesc salvarea

prin ele însele, prin rugăciunea inimiiîn “Obsesia”, dobândind acea legăturădirectă cu Dumnezeu, simplă,nedogmatică, ușor naivă și de aceea,atât de curată. În povestirea“Amprente”, personajul refugiat însingurătatea visului, va găsi ieșireadintr-o situaţie dramatică prin iubireşi rugăciune spontană.

Femeia din ,,M-a iubit şi pe mine

cineva” îşi recapătă echilibrul spulbe-rat de minciună, falsitate, abandon,retrăind cu gingășie cea mai purăiubire, aceea a copilului față dedoamna învățătoare, a foștilor elevi pentru dânsa, o iubire aflată la anidepărtare pe firul vieții, care o vaajuta azi să treacă peste golul lăsat deun divorț la bătrânețe.

M-a cutremurat soarta femeii din„Rozi-Mutulica”, acele întâmplări de-scrise fără milă pentru cititor. Necru-țător. M-au cutremurat întâmplările

din „Întotdeauna, altcineva” care mis-au înfipt în minte de parcă cinevami-ar fi spus: „nu întoarce privirea,simte și cunoaște, altfel nu vei ști ade-vărul, altfel nu vei ști pe cine să iu- bești, sau ce să iubești”. M-au mân-gâiat faptele femeii simple care nu s-adat înapoi, riscând totul, pentru a-șiajuta aproapele, pe Rozi - o tânără cumari probleme, rămasă a nimănui şivictimă a unui sistem social ingrat şia unor oameni fără conştiinţă şi fărăinimă. O femeie anonimă care nu se

teme să ajute şi îşi duce misiunea până la capăt. O misiune anonimă.

„Întotdeauna, altcineva’’ ne aratăcă unele traume, cum ar fi un viol, nu

se pot vindeca fără implicarea sincerăși totală a celui apropiat victimei.Frapează fapta nudă, agresiunea psihică și fizică, relația agresor-victimă. Autoarea excelează înconstruirea personajului negativ, acelEmilian. Atitudinea celorlalți estemarcată de prejudecăți, nepăsare,frică, superficialitate a sentimentelor.Prietenia, iubirea familiei, timpul nuşterg întotdeauna rănile foarte adânci.Marieta nu se poate elibera dincoşmarul său pentru că nu simteaproape de sufletul său nici părinţii,nici prietenele, nici chiar propriafamilie. Se va dezlega prin moarte.

Totuși, întâlnirea foștilor colegide clasă din nuvela Lidia, draga deea” m-a marcat poate cel mai mult.Mințile abrutizate nu mai aparțin unor

brute umane, ci unei anumite catego-rii opuse: mai mult sau mai puțin in-telectuali prinși în fălcile unui sistemal reușitelor, dacă pierderea laturiiumane, cu semințele primate încă pe băncile școlii, se poate considera o re-ușită… Și aici, tot o femeie e sufletulcel bun, cel iertător, cel sacrificat. Ig-noranța oamenilor care îl osândesc pecel care îi iubește, neînțelegându-leste văzută până la un moment dat decătre un observator oarecum echidis-tant, fosta dirigintă care în final se

pierde şi ea în mulțimea derutată șiluată de valul evenimentelor. Atuncio moarte absurdă dă târcoale...

Curajul omului de a înfrunta, dea ierta, de a ajuta, de a-şi aminti, de asuporta adevărul… acest curaj explo- ______________________________

Vida Gheza, “Balada lui Pintea”(1956)

______________________________rat de Dorina Vladi dramatic, într-o

multitudine de împrejurări grele, armai trebui să aibă o dimensiune:aceea de a-ți mărturisi dragostea.Aceasta se întâmplă în ultima povestire: „O mulțime de pantofi”.Dorina Vladi a ales să încheie, credeu, așa pentru a restaura speranța,decizia cea bună, pentru „punereaordinii în viață”, a vieţii într-o bunărânduială.

Am aflat că titlul cărții este defapt titlul unei povestiri care încă nuse lasă scrisă. Cu siguranță așa simteautoarea, dar eu simt ceva în plus. Însufletul nostru există corzi care nu potvibra decât sub amenințarea sau bine-cuvântarea tăișului a bisturiului, iaratunci o fac mai frumos decât suntem pregătiți să primim. Viorile pot reda, pot sugera orice stare sufletească.Sufletele noastre pot transformasuferința în vibrații sublime.Viorile… Toate personajele carecontează în această carte sunt femei.Viorile… şi gîndul mă duce la formeelegante, la sunete, și voci spre toatefemeile din viața noastră (iată că ceeace am scris adineauri prinde sens!).

Dorina Vladi cunoaște mijloacelescrisului. Poate să construiască oriceintrigă. Poate să impună ritmul șisuspansul pe care îl dorește. Pe lângătehnică am găsit multă compasiune,înţelegere pentru fiinţa umană.Mesajul pe care l-am simțit, deasuprafaptelor, prin spusele acelui călugărfantomatic din prima povestire, îmiinduce un gând pe care mi-lînrădăcinez în minte: un cuvânt rău seîndreaptă cu un cuvânt bun și astaeste tot ceea ce contează acum.

MIRCEA BODEAN

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


41

Iustinian Gr. Zegreanu, autor al

mai multor volume de versuri („Po- pas în necunoscut”, Ed. CulturalăForum, Cluj-Napoca, 1998; „Pornindde la un gest”, Ed. Casa Cărţii deŞtiinţă, Cluj-Napoca, 2002; „Cuvintenerostite”, Ed. Napoca Star, Cluj,2004; „Chemarea amintirii”, Ed.ProVita, Cluj-Napoca, 2005), prezentcu poeme şi epigrame în numeroaseantologii, dicţionare, coordonator alCenaclului literar „Victor Papilian”,al cadrelor medicale din Cluj, arevenit în atenţia cititorilor cu două

volume de proză: „Între iubire, viaţă şi destin”, Ed. Napoca Star, Cluj,2005... şi „În numele Tatălui”, Ed. Napoca Star, Cluj, 2012.

„Între iubire, viaţă şi destin”,constituie un amplu eseu sui-generis despre „Cunoaşterea de sine”, „Artade a trăi”, „Limbajele iubirii”,„Dramele sufletului”, „Relaţia cu Dumnezeu”, „Istoria credinţelor religioase şi relaţia de cuplu” ş.a.m.d.,toate acestea constituind titluri de capitole ale cărţii şi de conţinuturi co-

mentate de autor, sintetizate într-o în-cheiere cu titlul „În loc de concluzii”. Încadrat între o Prefaţă semnată

de profesor psiholog Laura Ionescu şio Postfaţă semnată de psiholog Nicoleta Creţ, conţinutul cărţii seramifică în textura unor teme masive,ca importanţă, greu de cuprins în braţele totale ale gândirii de spiralăneo-renascentistă, amplu diversificateîn orientări contorsionate meandric pecalea căutării adevărului.

Frazele curg limpede şi impreg-

nate cu sens psiho-pedagogic, înlăn-ţuindu-se firesc, într-o logică de ne-zdruncinat. Indicaţiile remediilor suntdate clar, beneficiind din plin de in-struirea teoretică şi exersarea practicăa profesiei de bază, aceea de medic, aautorului. Se trece prin psihologia personalităţii umane, prin psihologiaenergiilor umane, a eliminării tensiu-nilor din relaţiile inter-personale decuplu sau familial-sociale, ajungându-se la detalierea psihologic/ psihiatricăa dezvoltării/ terapiei persoanei şi a

personalităţii umane.De aici, la „ars vivendi” („arta de

a trăi”), nu ne rămâne să facem decâtun singur pas... pentru că, aşa cum

______________________________spune autorul, niciodată „nu există situaţii disperate, ci doar oameni încare a crescut disperarea”...

Gândurile sunt exprimate direct,lumina lor se răspândeşte circular-spiralat, într-o continuă acumulare deadevăruri lângă adevăruri, într-o con-topire a contrariilor în unitate, sprecuprinderea situaţiilor de viaţă câtmai diversificate contextual, simplifi-cându-le în concluzii palpabile,aproape kinestezic inteligibile.

Există, în textele redate, un firconducător de influenţă uşordidactică, prin care ieşirea dinlabirintul minotaurului se produce înmod simplu, survolând prăbuşirile şiangoasele existenţiale.

Scrierea este socotită ca un altmod de catharsis, autorul însuşi fiind parcă modelul unei auto-exorcizărieficiente şi benefice, constituind unalter-ego al cititorului avizat.

În Prefaţa cărţii amintite („Întreiubire, viaţă şi destin”), profesorul psiholog Laura Ionescu afirmă: „În

această lucrare veţi descoperi cum spiritualitatea şi psihologia se întâl-nesc pentru a da naştere unei atitu-dini capabile să ne inspire, prezen-tând principii universal valabile, care pot face ca prosperitatea şi succesul să devină o realitate incontestabilă pentru noi toţi. Cartea oferă răspun- suri simple la întrebări complicate. Eo reuşită colecţie de idei, cugetări,afirmaţii şi sentimente practice aleartei de a trăi, aflate în strânsărelaţie cu spiritul uman şi cu

inspiraţia divină, care ne pot ajuta sădăm zilelor noastre o notă pozitivă,capabilă de o purificare a minţii şi ainimii. (...)

Lucrarea reprezintă o lecturăagreabilă, care îmbină rigoareatermenilor de specialitate cu reflexiileautorului şi soluţiile practice oferitede acesta pentru rezolvarea proble-melor legate de viaţa de zi cu zi.

Cartea se adresează publiculuilarg şi prin ea se încearcă scoatereade sub prejudecăţi a personalităţiiumane, (...), prin sprijinulinformaţional pe care ni-l oferă,deoarece educaţia, cu funcţiile salede informare, formare şi apreciere adevenit o necesitate în zilelenoastre.”

Psiholog Nicoleta Creţ ne arată,în Postfaţa aceleiaşi cărţi, importanţaaspectelor pe care le reliefeazăautorul, gândurile sale şi reflecţiileasupra lucrurilor valoroase pe care

oamenii tind uneori să le uite, în pofida amplitudinii şi profunzimiisemnificaţiilor acestora, aşa cumsunt: Divinitatea, scara de valoriadevărate, personalitatea umană întoată complexitatea sa, paradoxurileacesteia, fiinţa omenească în esenţasa, timpul cu paleta sa meandrică detrecut, prezent şi viitor,comportamentul cotidian ş.a.m.d.Psiholog Nicoleta Creţ afirmă: „Esteo carte care ne vorbeşte desprerelaţiile dintre oameni, despre iubire

şi viaţă, despre succes şi încredere,dar mai ales despre noi înşine, despre fiecare din noi aşa cum suntem sau artrebui să fim după ce dăm la o partetoate măştile pe care societatea neînvaţă să le purtăm. Viaţa înseamnă,în primul rând, comunicare cu cei din jur, relaţionare, probleme şiconflicte, rezolvarea lor, decizii bune sau rele, cunoaşterea de sine dar maiales a celorlalţi, riscuri, succese,eşecuri, acceptări, renunţări şicompromisuri, toate surprinse cu o

reală fineţe în această carte. Este o carte în care singurătateaeste privită dintr-o perspectivă surprinzătoare, pe care puţini dintrenoi am descoperit-o, în care relaţiacu Dumnezeu capătă noi dimensiuni. Dar mai ales o carte carene învaţă cum să trăim în afara prejudecăţilor şi a clişeelor care,vrând-nevrând, ne sunt inoculate deeducaţia pe care o primim.

(...) Cred că oricare dintre noiavem nevoie să citim o astfel de carte,

să ne creăm astfel de momente dereflecţie, de întoarcere spre noiînşine.” →

PERSIDA RUGU

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


42

Lucrurile expuse, faptele,evenimentele, atitudinile, trăirileideatic-afective sunt exprimate într-uncuceritor registru natural, spontan, deo nonşalanţă fermecătoare, plin deînvăţăminte experimentate şi indusede marii gânditori din diferite perioade ale spaţiului-timp, ca balanţăsocial-istorică a verbului eseistic.

Limbajele iubirii şi dramele su-fletului corespund unor experienţe deviaţă trăite intens, raţionalizate ulte-rior şi redate prin „pilule” gnostice...

De exemplu, iată câteva dintreele: „Cea mai bună metodă de a neajuta este să îi ajutăm pe cei din jurulnostru.” (...) „Capacitatea nostră dea rezolva diferite probleme seîmbunătăţeşte cu fiecare obstacoltrecut.” (...) „Supravieţuitorii au

nevoie de ajutorul prietenilor maimult după şoc decât în timpul lui.” (...) „O caracteristică a iubirii divineo constituie faptul că ea nu depindede reciprocitate sau de răspunsulceluilalt, ci, spre deosebire de iubireaomenească, ea există indiferent dacăcel iubit este pregătit sau nu să o primească.” (...) „Nu există victorie fără suferinţă.” (...) „A-L întâlni pe Dumnezeu, nu înseamnă a primirăspunsuri la întrebări, ci înseamnă să găseşti întrebările corecte.” (...)

„Reputaţia unui om este ceea ce spunoamenii în faţa mormântului, iarcaracterul omului este ceea ce spunîngerii, despre el, în faţa tronului lui Dumnezeu.” ş.a.m.d.

Timpul, ardent mesteacăn declepsidră, flacără alb-albastră cunuanţe de curcubeu, la umbra căreiaviaţa omului îşi clădeşte rostul, taieadânc în carnea zilelor făgaş de ne-uitare. Aşa se întâmplă că toaterăspunsurile îşi caută întrebăriledintru început, toate faptele, sădite

printre ani şi ani, îşi cercetează, înfaţa sinelui conştiinţei, intenţiileascunse în hlamida seminţelor degând, toate trăirile, ramificate înreplici şi acţiuni, se întorc la iscareaemoţiei generatoare de zel...

Completativ (şi, oarecum, bene-fic-compensativ) vine în calea noas-tră, ni se deschide ochilor diurni saunocturni, cea de a doua carte eseisti-că, „În numele Tatălui”, care trateazărelaţia autorului văzut şi procesat desine-însuşi ca pe un adevărat expo-

nent al umanităţii în relaţie cu Divi-nitatea, pe drumul spre cunoaştere şiiubire, stări specifice condiţiei umane,înţelese

în mod sublimat şi apoteotic.Întrebările clasic-retorice, puse

sinelui şi celorlalţi, „cine suntem?”,„de unde venim?” şi „spre ce neîndreptăm?”, frământă dintotdeaunamintea şi inima oamenilor dubitativi,cu spirit epistemic, anxieteazăcugetele, pregătind noi şi noi întrebări pe calea nesfârşită a vieţii...

Creşterea omului spre Sineledivin, iscând astfel în sinele-iomenesc o stare de complexă„teandricitate” (Nicolae Berdiaev),determină parcă, implicit, şiumanizarea mediului său ambiant, anaturii întregi, precum a unui cortegiusacralizat şi sacralizant, angelic.

Între înger şi demon, omul îşicaută calea, prin „încercări şi erori”,cum ar spune părinţii psihologiei.

Capitolele acestei cărţi sunt edifi-catoare: „Omul”, „Condiţia umană”,„Unitatea androgină”, „Natura spi-ritului uman”, „Ce se întâmplă cu sufletul după moarte”, „Dumnezeu”,„Dreptul la viaţă şi iubire”, „Iubirealui Dumnezeu”, „Credinţa”, „Senti-mentul iertării”, „Morala creştină”,„Prezenţa răului”, „Moartea nu esteinamicul”, „Atitudinea în faţa bolii”,„Lupta pentru spirit”, „Despre fricade Dumnezeu”, „Drumul interior”...„În loc de concluzii”...

Aşa după cum arată şi Părintele profesor Ştefan Iloaie, în prefaţaintitulată „Dăruirea devenităîmpărtăşire”, valoarea acestor scriericonstă în ceea ce dăruiesc elecititorilor, ca ofrandă şi învăţătură: „Există momente în care simţi că nu poţi să faci altfel decât să dăruieşti, să împarţi, să laşi preaplinul sufletului să ofere şi altora. Maimulte sau mai puţine, mai dese saumai rare, înţelese pe deplin sau nu,clipele respective – dar mai ales

efectul hotărârii de dăruire – îlîmplinesc pe dăruitor într-un fel încare nimic altceva nu o poate face. Înţelegerea unei realităţi, conştienti- zarea unui adevăr, cunoaşterea unei situaţii îl pot transforma interior peom astfel încât metamorfozarea să nu se oprească, îngust şi subiectiv, doarla el, ci să îndrăznească să-i adune înaceeaşi tumultuoasă cuprindere şi pealţii, pe ceilalţi, pe cât mai mulţi,cunoscuţi sau necunoscuţi.

Sinceritatea actului, gratuitatea

lui şi deschiderea cuprinzătoare îiconferă caracteristicile unicatului şi frumuseţea acţiunii rar întâlnite. Darul conţine ceva din dăruitor, îl

______________________________ cuprinde, îl sintetizează, îl reprezintă. După ce, la început, dăruirea conţinetoate elementele unei mărturisiri,

încetul cu încetul se activează şidevine împărtăşire... (...)

În ciuda numărului destul demare de teme tratate (...), subiectulcărţii e de fapt unul singur, vechi decând lumea: omul şi tainele sale.Sufletul, trupul, binele, aproapele,iubirea, moartea, legătura cu lumea,relaţia cu transcendentul descoperă – fiecare în parte şi toate împreună – sinceritatea autorului cu sine însuşiîn unicitatea trăirii şi a sensului pecare el le-a descoperit pe parcursul

propriei sale vieţi. Şi, aşa cummărturiseşte, nu le-a avut dintr-odatăînaintea sufletului, nu i s-audescoperit printr-o iluminare, ci eleconstituie rezultatul unor experienţe proprii – comune nouă tuturor, pânăla o limită. Iar el, autorul, crede căeste potrivit ca acest răspuns pe careel l-a descoperit să fie cunoscut şi dealţii, pentru a se împărtăşi de el. Deaici rezultă valoarea darului care setransmite: lumina nu rămâne subobroc, comoara este scoasă la

lumină, bucuria unuia îi plineşte pecei mulţi. Căci împărtăşirea aceasta şi este: lumină, comoară, bucurie.”

Printre capitolele existente înfilele acestor cărţi, ne atrag atenţiacele închinate „sufletului dupămoarte”, tainelor de dincolo defrontiera vieţii pământene.

Frământat, la modul sublim, degânduri şi sfâşiat de emoţii, autorul sezbuciumă între Eros şi Thanatos, caurmare a blazonului de suferinţă lăsatfiinţei sale de trecerea la cele veşnicea mamei autorului şi a tatăluiacestuia, medicul şi scriitorulOctavian Gr. Zegreanu. →

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


43

Cu trupul drag, surpat în vis

Cu trupul drag, surpat în vis,Cu faţa spălată de spaimă,Spăşită, precum un proscrisCe iertăciune-abia îngaimă,

Aluneci înspre somn tiptil

Şoptind o rugăciune-amarăLa fel cum altă dat’ copilOftai de drag trecuta vară.

Te-apleci spre mine potolitSi ma cuprinzi cu-albeaţa mâinii,De părul tău sunt prejmuitPrecum e coaja cercul pâinii.

Sudoarea ta miroase-a nucŞi-mi umple camera cu şoapte,Oricât aş vrea să mi te-aducTe scurgi, ca Styxul negru-n

noapte…Primeşte-mă-n sufletul tău,Astâmpără dorul nestinsŞi mântuieşte-mi somnul răuCu trupul drag, surpat in vis.

Dimineaţa

Dimineaţa se strecoarăîn încăpere precum amirosulde pepene galbenîn pielea ta aurie.Ochii întârzie-nchişiîn visul tulburede noapte,lumina îţi cade pe sâncum tremurul candeleistrăvezeştechipul Maicii Domnului;degetele prelungiţi se scurg răsfirate

ca albe crizantemeîngheţate de brumă.

Desferecă-ţi pleoapaiubitoşi-ntoarnă-te în mine...

M-am întors, tocmai

M-am întors, tocmai,de pe drumuri anevoioaseţineam încătuşat cu privirea un nor peste tine să nu vinăsă nu-şi prăvălească apele peste tine.

Sprijineam cu umărul un cutremur peste tine să nu vinăsă nu-ţi zguduie liniştea dragăşi să te trezească.

Răsuflam aer cald peste o iarnă peste tine să nu vinăsă treci pe neştiute din toamnăde-a dreptul într-o primăvară!

MARCEL PETRIŞOR

_______________________________________________________________________________________________

UMBRA CLEPSIDRELOR...

→Alături de scrierile medicilor, biologilor, psihologilor şi parapsihologilor de prestigiu, care

zeci de ani s-au ocupat de aceste stăride limită ale conştiinţei umane, cumsunt: Raymond Moody („Viaţa dedupă viaţă” sau „La lumière de l’audelà”), Sam Parnia („Ultima frontieră. Un studiu înnoitor asupravieţii şi a morţii”), Chris Carter(„Ştiinţa şi experienţele în pragulmorţii. Există conştiinţă dincolo demoartea corpului fizic?”), LyallWatson („Moartea ca linie a vieţii. Biologia morţii”), Milan Rýzl(„Moartea şi ce urmează după ea.

Viaţa viitoare din perspectiva psihologiei şi parapsihologiei”), Jean-Yves Brachet, Peter Novak etc.,alături de jurnalişti (Stéphane Allix,„Moartea, celălalt tărâm al vieţii. Oanchetă jurnalistică la frontierelemorţii”), alături de scrierile îndomeniu ale oamenilor de litere, deantropologie, de filosofie, de culturăşi arte, dintre care enumerăm câţiva,cum sunt: Arthur Schopenhauer,Paul-Ludwig Landsberg, MirceaEliade, James Thayer Addison, Erwin

Rohde, Adrienne von Speyr, RobertH. Charles, Jean-Marie Rouart ş.a.(cu studiile lor despre viaţa după

moarte în istoria religiilor, încurentele filosofice şi în credinţeleomenirii sau în arte şi literatură),alături de scrierile autorilor avizaţidin tradiţia bisericii ortodoxe (Jean-

Claude Larchet, John Behr, IgnatieBriancianinov, Teofan Zăvorâtul,Antonie de Suroj, Paulin Lecca,Olivier Clément, Serafim Rose,Vasilios Bacoianis, FilotheiZervakos, Fotie Kontoglos, SerafimAlexiev, Efrem Filotheitul, JohnBreck, Savatie Baştovoi, ArsenieBoca, Florin Puşcaş, SebastianMoldovan, Lucian Macrea, IoanBizău ş.a.), medicul şi scriitorulIustinian Gr. Zegreanu expune, lamodul colocvial, „ce se întâmplă cu

sufletul după moarte”, argumentândfilosofico-pragmatic, aşa cum am maiarătat, despre „om” şi „condiţiaumană”, despre „unitateaandrogină” şi „natura spirituluiuman”, despre „morala creştină” şi„prezenţa răului”, despre „atitudineaîn faţa bolii” şi „lupta pentru spirit”, „despre frica de Dumnezeu” şi„drumul interior”, concluzionând căa vorbi despre moarte înseamnă defapt a vorbi despre viaţă, că a scriedespre toate acestea, a le detalia şi a

le cerceta determină fiinţa umană să-şi depăşească limitele cotidiene, săsuporte o trecere spre un alt „nivel de

realitate” (cum ar spune Basarab Nicolescu), să trăiască pe o treaptăsuperioară de existenţă.

Moartea părinţilor autorului areprezentat pentru autorul însuşi,

pentru medicul şi scriitorul IustinianGr. Zegreanu, o întoarcere spreDumnezeu, „a reprezentat găsirea – sau regăsirea lui Dumnezeu”...

„Abia în momentul în care tatălmeu a murit şi am pus pe piept stetoscopul şi mai apoi pe carotide şiam auzit un vuiet (un şuier ca de vântcare trece printr-o peşteră), pe caredupă cinci minute nu l-am mai auzit,abia în acel moment de durere amconştietizat că există Dumnezeu”,mărturiseşte autorul.

Cărţile medicului şi scriitoruluiIustinian Gr. Zegreanu se bucură de ofrustă sinceritate, îmbinată cuapetenţa pentru cugetări şi aforisme, pentru reflectarea permanentă într-uncontinuu „joc secund” a trăirilorexistenţiale, culminând cu seriozitateaşi eleganţa cu care îşi interpretează propriul rol pe scena vieţii.

Lumina sufletelor dragi urmeazăsă-i însoţească paşii, să-i colorezeaplauzele la scenă deschisă,înfrunzind ecoul acestora până la

deschiderea cortinei pe scenageneraţiilor viitoare.

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


44

Meseria de bibliotecar şidocumentarist este prost plătită, poateşi pentru că, în aparenţă, atribuţiileconferite de o atare încadrare arată a

fi lejere, călduţe şi uşor aristocrate. Ei bine, tocmai colegul nostru, IulianCătălui, îşi duce existenţa pemeterezele... molcome ale acesteiipostazieri profesionale. Numai că, oatare profesie oferă în schimb alteavantaje, care bine exploatate, îl potarunca pe beneficiar direct în istorialiteraturii române. Sursa tuturorinspiraţiilor creator-literare este exactmaterialul cu care, profesional, IulianCătălui se canoneşte zilnic, profitândîn virtutea principiului admis de toată

lumea că dacă lucrezi cu mierea te poţi linge pe degete, autorul nostrus-a apucat de scris abordând temeabsolut dificile, şi trebuie remarcat căo face cu deosebit succes.

După debutul reuşit cu „Bisericifortificate din judeţul Braşov”(Braşov, Ed. Orator, 2005), o carte decritică de artă şi arhitectură, dublatăde un dicţionar, scriitorul IulianCătălui ne surprinde cu un nouvolum, de data aceasta de teorieliterară, intitulat „Avangarda literară

românească şi visul” (Braşov, Ed.Universităţii „Transilvania”, 2011,lansat la Târgul de Carte, Braşov-2012). Subiectul delicat alavangardismului literar românesc,altminteri bine reprezentat în peisajuleuropean de profil, a fost restricţionatde autor prin introducerea ca temă destudiu a oniricului şi implicaţiileacestui fenomen în definirea acestuiconcept de literatură românească degraniţă, temă despe care s-a scrisfoarte puţin în România, Iulian

Cătălui venind şi cu inovaţia prezentării unor concepte originale precum „Visul-Revoluţie” saurevoluţia ca vis şi avangarda analizată prin trei faţete interesante: visul,coşmarul şi utopia.

Documentată bestial, folosesc unepitet extrem de modern şi deavangardist, cartea lui Iulian Cătăluidevine un îndrumar excelent pentrufilologii care profesează înînvăţământul superior şi liceal, şi nunumai pentru aceştia, ci şi pentrumarele public, la urma urmei, dar maiales relevă aspecte mai puţindevoalate ale acestui gen literar

______________________________ devenit în ultimii ani destul de

abscons prin multiplele întrepă-trunderi graduale între genuri, autorişi stiluri, acolo unde, iată, uzitarea cusau fără discernământ a pastişărilor detoate felurile determină aşa-ziseinovaţii literare, definite mai apoi cafiind avangardiste.

Să recunoaştem că noul devinedefinitoriu doar prin îndrăznelile unorasemenea critici şi istorici literari demare talent, ca Iulian Cătălui, carecizelează raporturi, priorităţi,cronologii şi mai ales interferenţe. De

aici în colo, de la asemenea tipologiide studiu lucrate cu competenţaşoricelului de raft, dar şi cu talentul jurnalistului şi scriitorului, dublat deun critic literar profund şi original,ars de soarele care ne arată că nu mainimic nou sub el, se poate vorbidespre desluşire. Avangarda literarăromânească şi visul este o realitatetematică ce trebuie studiată şi luată încalcul cu precumpănire dar şi cuentuziasm, fiindcă acest volumcompletează cu necesitate şi de

minune o nişă destul de vagă aistoriei şi criticii noastre literare.După cum prea bine s-a

pronunţat prefaţatorul acestei cărţi, prof. univ. dr. Ovidiu Moceanu:„reprezentând la bază o lucrare dedisertaţie de masterat, cartea de faţăconstituie o abordare cu totulinteresantă a problematicii visului, în preocuparea avangardei literareromâneşti (...), este şi momentul unuiinteres crescând pentru psihanaliză,după o perioadă de acumulări în

cercetarea inconştientului lansată deSigmund Freud şi Carl Gustav Jung”.MIRCEA BRENCIU

Frumoşii vânători Lui Mircea Iorgulescu

Şi ce pânde trăiam!Până-n zori când elestrălucitoarele stele

noi frumoşi vânătoriroiuri privighetorine simţeau şi se-ascundeau pe după soare, pe după nori…

Şi ce sărbători încingeam!Doamne, cât de tineri eramca surcele ardeamîn devastatoare incendiifumegoşi înspre nori îi citeam poeme, basme, balade,grei de ploi, de furtuniuriaşi zănateci, nebuni

trecători prea degrabăinfinite himerice chipurinecuprinse nisipuri plutiri pe-ntinsele mărispumoase înalturi…

Cât de departe-am ajuns!Pământul e ninsurmele toate s-au ştersnorii nu mai au pentru noi înţelesstelele sus străine şi recica la priveghişoptit povestesc

fastuoase vânători.

Tinereţile noastre…20 noiembrie 2015

Corabia

De trist ce-am fostcorabia lăsată de tata pe apa Sâmbetei am pus-oşi-a curs-o, a curs-o, a curs-o...De la far printr-un nor mi s-a spusc-a fost văzută-n fiord, în nord,apoi în Marea Duminicii rătăcind

şi de-acolo, niciun rând.S-a zvonit că sub vânt,sub furtuni, sub ce-o fi fostfără rost, ar fi-ajuns destul de departe,în americi sau indii, prin doric înΣπάρταde unde-ntr-o zi s-a întors, târziu,când apusul lâncezea pe chindii,încărcată de doruri,atât de-ncărcată încâtîi luau pânzele apăiar catargele, catargeleabia de mai puteau

să ţină pescăruşii şi norii pe umeri.2 decembrie 2015IOAN GROŞESCU

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


45

După o lungă incubație, cum arzice psihologul artei, e vorba însă acinu de pura și simpla clocire, ci de lu-crarea interioară de zămislire a gân-dului și scriiturii (procesul cu acestnume nefiind, oare, și ritul acela divi-natoriu de căutare a răspunsului, a re-velației ?), a ieșit, iată, pe rafturi nouacarte a lui Doru Munteanu, SecretulCrucii (Ed. Libris Editorial, Brașov,2015). Un roman, să spun de pe a-cum, eminent. Thriller și policier, casă-l încadrăm în spețele cunoscute,dar și o meditație asupra istoriei, cutemerități deja metafizice, cum ar zicecineva. Născându-se greu, va fi nece-sitat desigur o documentare exigentă,masivă deopotrivă, chiar dacă aceastanu se vede numaidecât: dimpotrivăcartea se citește cu nerăbdare, n-o la-și, cum se zice, din mână, îi aștepți,ca thriller, pagina următoare. Numaică sub ușurința lecturii sunt chei, mis-terii. Spre deosebire de policierul cla-sic, chiar decât acela inovat cu clavi-cule (căutarea magic esoterică e așa-dar prezentă) aci apare istoriologia, pasul în teoretic. Căutarea unui pece-tar de prescură (sub formă de cruce,simbol al învierii, al resurecției omu-lui, dar și al istoriei), cioplit de Horea pentru cercul de conspiratori masonide la Viena – unul din firele trameiromanului – ne conduce, printr-o in-genioasă alternare de planuri narative(sunt vocile istorisirii) și răsuciri temporale – la impresionantul, dramaticulmoment al Răscoalei transilvane de la1874, mai exact la jocurile politice,ascunse, ocultate, din culisele acestu-ia – sub conspirații și vicleniri, submișcări și mașinațiuni facționare, is-toria își pregătește atunci saltul: frac-

tura, ieșirea; intrarea adică în regimulmodernității. Acolo se pregătea va săzică schimbarea de lume ce avea să seîntâmple, cum se știe, odată cu Revo-luția franceză de la 1789. Doru Mun-teanu scrie, în cel mai curat spirit is-toriologic, fără a ceda la protocro-nisme: ,,Forțele libertine ale Franței –meditează un înalt funcționar al Im- periului, n.n. – trebuiau sprijinite, șide ce nu, chiar o revoluție dacă eranevoie și pentru asta trebuiau bani. Pe partea cealaltă, un stat român ca

tampon între Turcia și Rusia nu erachiar o prostie, dar cine l-ar fi pututcontrola cum se cuvine ? Un regat alvechii Dacii i se părea o chestiune ro-

_____________________________mantică, ușor desuetă, dar putea fi omonedă de schimb în zonele de influ-ență ale Europei. Regatul Daciei? se pomeni vorbind cu voce tare. Păi, Da-cia fără Transilvania, unde-și avea capitala, era de neconceput. Deodată în-cepu să se lumineze. Așa ceva nu-i putea conveni împăratului. De undeapăruseră chestiile astea cu HoreaRex Daciae? Oricum, nu din răscoală.Horea nu-și arogase niciodată aseme-nea titulatură. Ea făcuse carieră în

presa austriacă și germană. Era fărăîndoială o intoxicare a opiniei publi-ce, care putea crede orice. Știa foarte bine că Iosif al II-lea voia să pună larespect nobilimea maghiară care îșiluase nasul la purtare, și Horea chiaro pusese la punct, dar nu înțelesese dece se întorsese cu atâta înverșunareîmpotriva răscoalei. ,,Horea Rex Da-ciae”, murmură el, ăsta da, era chiarun pericol, fals, dar o amenințare pen-tru Austria, iar așa ceva trebuia pe-depsit aspru, la fel ca un atentat la si-

guranța și independența statului.,,Constitutio criminalis Therseiana”,cu tot codul penal și de procedură, îiera suficient pentru a-i condamna pecapii răscoalei, dar mai avea nevoiede ceva, de o incriminare absolută.Etc.

Aspectul picaresc al intrigii re-marcabilei cărți a lui Doru Munteanue susținut pe mai toată întindereanarațiunii: într-un nou fir al povestiriiapar alți facționari și conspiratori cuobraze tainice, e urmărită de data astaistoria unui tezaur – o cantitate de aurdin minele transilvane – proteguit șifurat apoi de un misterios participant

la răzmerița moțească, ins infiltrat încomenduirea acesteia însă străin deloc, astuțios și intrepid, cutezător șitenace, un personaj construit însă peaceleași coordonate masonice – e probabil omul cu chivără zugrăvit și de poetul cunoscut. Din mâinile acestuiaaurul românilor ar fi ajuns să înzes-treze mișcarea revoluționarilor fran-cezi, care ar fi împrumutat de larăsculații ardeleni și faimoasa lozincăegalitaristă și de fraternare universală,fără frontiere ce îndrumă și stimulea-ză și azi politicile și comunitățilelumii.

Un alt fel (o altă vedere, aș puteaspune) de a citi istoria e vădit la DoruMunteanu (autor de romane în do-meniu – Duminica Mare, VinereaNeagră, Miercurea Regală). O

istorie nouă, cum ar spune Jacque LeGoff subliniind ,,fecunditatea colabo-rării istoriei cu etnologia”: e tendințaistoriei de a deveni etnoistorie. (Înliteratura domeniului, ca să ne oprimîntr-o paranteză, dar în sens invers, e prezent cu asupra de măsură unneobosit inamic al românilor, individurât la față – evident, neromân – Lu-cian Boia, susținut în chip curios, prininflație de carte, de un alumn al luiConstantin Noica, șeful editurii Hu-manitas.) Aci istoricul va privilegia –

s-a spus – anume trepte sociale pânăatunci ascunse, regândind dinamicasocială, modificând noțiunile tradițio-nale, precum, de exemplu, clasa, grupul, categoria etc. Problematica istori-că clasică e reciclată, regenerată: suntfocusate, cum se spune astăzi, aspectealtădată periferializate – familia șiînrudirile, sexele, altele încă devinacum realități centrale. Altfel spus, erecuperat ceea ce era de regulă ig-norat de vechea cercetare istorică:omul, documentarea antropologică,

deja chiar folclorică (Vezi, de pildă, paginile consacrate petrecerii din ca-sele lui Ignacz von Born de la Viena,în 1783. Aici era Loja Sf. Ioan, ,,Ade-vărata Concordie”. Participă și Horea,care are la el pecetarul. Dar cu ade-vărat minunată aci e rostirea căpete-niei viitorilor răsculați, discursul luiHorea, un crâmpei de virtuozitatelexicală a romancierului). E recupe-rată povestea, nu doar ca descriere delume, dar ca făcătoare a acesteia.

În concluzie: nu mai citiți Dan

Brown, citiți Secretul Crucii de DoruMunteanu.A.I.BRUMARU

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


46

O ALTFEL DE CRONICĂ (3)

CODRINEI

Îţi spuneam la telefonul pe care ţi

l-am dat pentru a te anunţa că am primit noua ta carte (Codrina Bran,VOIAJORUL, Rd. Avalon, Cluj- Napoca, 2015), dar curiozitatea m-aîmpins de la spate şi am citit prima pagină a povestirii care dă titlulvolumului. Furat de lectură am lăsattotul la o parte şi am citit toate prozele. Mă grăbesc să-ţi împărtăşescimpresiile şi observaţiile până suntcalde.

O primă constatare: TIMPUL estemetatema povestirilor tale susţinută

de câteva motive obsesive: copilăria,familia, iubirea, condiţia socială,relaţia dintre generaţii.

Interesantă e povestirea Voiajorul .E de reţinut sensul metaforic pe carel-ai dat cuvântului orientând atenţiaspre relaţia “ascunsă” între cel carecălătoreşte din loc în loc şi timp; celcare călătoreşte poate să cunoascălumea şi poate să se înţelepţească.Voiajorul tău, în popasurile pe care leface în diferite locuri şi pe la rudelesale, descoperă lucruri străine lui:

ambiţia, egoismul şi interesul personal fie ele justificate sau nu. “Înenigmaticile drumuri care îl purtau îndiverse direcţii, odată (sic!) pe anfăcea vizite scurte celor doi fraţi înviaţă răzleţiţi în două oraşe depărtate,aşezaţi temeinic lângă nevesteenergice care le invertaseră de acumnoi personalităţi, îi recroiseră dupăgustul lor. Mereu erau foarte ocupaţicu propria lor viaţă şi nu aveau timpsă-şi viziteze mama. Aceste vizite nutotdeauna bine primite, ca nişte

ritualuri de care pomenitele nevestese cam săturaseră, le făcea cu inimacaldă în amintirea curţii părinteşti plină de larma copilăriei de odinioară.Venea ca un mesager al mamei bătrâne căreia îi era dor de ei, de viaţalor trecută, dar pe care şi-l manifestaarareori, în expresii pline decredinţă.” Am apelat la acest citat maiamplu din cel puţin două motive: pentru cum «ascunzi» temeleobsesive menţionate anterior în frazeaproape prozaice, şi pentru realizarea

discretă a opoziţiei de caracter dintreBubi (voiajorul) şi fraţii săi cunevestele lor.

Călătoria înseamnă consum de

_____________________________timp. Biografia voiajorului Bubidezvăluie dubla acţiune a timpuluiasupra omului, una benefică (dupăcum spuneam, cunoaşterea lumii, posibila înţelepţire), cealaltă rea(permanenta schimbare a locului poate duce la nestatornicie, laimprovizaţie, la neîmplinire socială şisentimentală). Voiajorul tău duce încele două valize, apoi una, nu numai

strictul necesar primenirii trupului,dar şi o ascunsă nelinişte pricinuită deneaşezarea sa. Optimismul, nonşa-lanţa nu camuflează total acestsentiment: “Bubi era omul pentrucare viaţa avea mereu un nou început,indiferent cum se încheia episodulanterior, a doua zi era o nouă zi careîncepea la fel de proaspătă, cu proiecte noi şi suflet uşor.” Printrecuvinte îţi citesc ironia de moralist.Exageratul optimism, superficialitateacu care întâmpină viaţa, mândria desine, ţinuta şi comportamentul pedan-te şi chiar mulţumirea cu puţinul pânăla mizerie sunt tot atâtea păcate careîmpiedică adevărata împlinire. Deci,vinovat pentru relele vieţii nu estevinovat doar timpul, ci şi omul.

Am remarcat felul de a scrie povestea biografiei protagonistului,alunecarea aceea lină, aproapeinsesizabilă a ei de la momentul luatca reperul cel mai înalt al existenţeivoiajorului (aplecarea spre filosofareşi sufletul generos) şi până lamomentul încremenirii în vis, înneînplinire – momentul extincţiei psihice şi sociale. Tonul povestiriiurmează curgerea existenţei personajului. Începe în ton aproapeempatic, cu inflexiuni de poezie amomentelor frumoase ale vieţii, caapoi cu alunecări încete spre un ton blând ironic la început, apoi tot maiaspru până în secvenţa finală: personajul sfârseşte într-un azi undealături de o căzută în vârstă şi psihicca şi el, săvârseşte logodna. După ceîi pune pe deget inelul de logodnăfăcut dintr-o tijă de traista ciobanului, bătrâna moare cu capul pe umărul lui.

Voiajorului (Bubi) îi dă târcoaleCEA cu care în curând se va logodi.Sfârşitul emană un halou detemperată tristeţe.

“Micile” drame din poveştile talesunt clipuri din marea dramă a lumiinoastre din epoca comunistă cuurmări în vremea postdecembristă.Importantă nu este determinareatemprală, ci calitatea şi puterea degeneralizare a povestiriilor.

Suferinţelor din trecut le-au luatlocul dramele din prezent de altănatură. Micile drame de azi ilustreazăadevărul că ne-a îmbătat muzica pecare am auzit-o mai întâi la casetofon,iar acum când o auzin live nu ştim s-oascutăm. Această dramă estesubiectul povestirii Cuib de păsări –un text între povestire şi nuvelă – text

bine construit pe firul dramatic pecare îl are viaţa oricând şi oriunde. Naraţiunea Cuib de păsări este

ilustrativă pentru scrisul tău cu buneşi rele. Am reţinut felul cum reuseşti să povesteşti cotidianul cu amestecullui de dureri şi bucurii, cum din câ-teva notaţii realizezi crochiul perso-najului. Textul are un nucleu de sem-nificaţie – de multe ori chiar titlul caîn cazul aceste povestiri – în jurul că-ruia este construit scenariul epic. Îngenere, tiparul construirii scenarului

epic şi relevarea sensurilor, e urmă-torul: un titlu cu o puternică funcţiede semnal, un paragraf “introductiv”cu rost de mnemotehnic, o suită demici evenimente şi comportamenteumane menite să dea carnaţie textuluişi o încheiere care trage cortina mo-ral-filosofică. În Cuib de păsări exis-tă, după “introducere” (cam lungă),un pasaj de o frumuseţe şi semnifi-caţie tragică care dezvoltă înţelesulmetafori-simbolic din titlu, dar anunţăşi tensiunea care va caracteriza viitoa-

rele evenimente: imaginea copiluluiurcat pe stâlpul de înaltă tensiune du- pă cuibul de păsări, electrocutat a ră-mas acolo sus închircit şi înnegrit cao pasăre rătăcită. Succesiunea întâm- plărilor pune în relief problematica prozei: relaţia tensionată dintre aspi-raţie şi realitate, drumul de la dramamaterială la drama sufletească. Mie-zul epic al poveştii îl constituie ple-carea tinerilor căsătoriţi, Anişoara şiFlorin, în Spania în căutarea uneivieţi mai bune, dar cu gândul ca după

ce vor agonisi ceva capital să se în-toarcă la … cuibul părăsit. Partea a →Cititorul tău fidel

IONEL POPA

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


47

doua a povestiri, cea despre şedereaîn Spania, mi se pare mai puţinrealizată decât partea întâi desprecopilărie, adolescenţă şi nunta celordoi tineri. Mai puţin reuşit este personajul feminin (Anişoara) nu atâtca portret, cât prin “metoda” folosităde ea pentru a readuce pe calea cea bună pe Florin care mai greuadaptabil şi ameninţat de şomajalunecă în patima băuturii şi aînstrăinării de sine şi de Anişoara. Îninconştientul său, bărbatul esteinvidios pe femeiea lui pentu uşurinţacu care s-a adaptat şi câştigă mai multdecât el. De asemenea mi se pare camexagerat optimismul Anişoarei. Dacămai aglomerai ceva amănunte pentrua potenţa victoria Anişoare care îirepetă lui Florin, pe cale de revenire

pe drumul cel bun, că toate necazurilevor fi depăşite şi se vor întoarceacasă, sfârşeai în telenovelă.

Lumea antedecembristă în care aivieţuit ani buni a lăsat o puternicăamprentă asupra ta. Imaginea ei e cao umbră pe memoria, conştiinţa şisensibilitatea ta. De aici substratulautobiografic mai mult sau mai puţinvizibil în multe din prozele tale. E bine că în reconstituirea acelei luminu procedezi maniheist, la modulagresiv. Totuşi în cazul unor amintiri

te înverşunezi. Aceste observaţii au pornit de la textul Aveam şaisprezeceani. În această proză atotstăpânitoareeste nostalgia vacanţelor fericite petrecute la bunica Dusy, într-ununivers socio-uman care în ochii decopil era unul bine întemeiat, liniştitcu rădăcini istorice adânci şi cu unritm al vieţii în rezonanţă cu celcosmic. În povestire satul, care maiexista la noi în tiparul arhaic-tradiţional, nu este idilic-decocativ, cio metaforă prin care ripostezi la

urâţenia pe care a adus-o stăpânireacomunistă şi ale cărei urme n-audispărut, din contră s-au permanetizat. Textul are o poezie aevocării. Ca tehnică narativă aiciîncerci povestirea la două voci: voceacelei care a avut şaisprezece ani şivocea Anei – un alter ego al viitoareiscriitoare care în timpul povestit aveaşi ea şaisprezece ani: “De ceva vremevenise [la noi, la Dusy] Ana. Ea eracea cu caietul după ea […]. O las peea să povestească mai departe.”

Frumoasa mea Margo mi-areţinut atenţia atât prin subiect, cât şi prin construcţie. Două sunt motoarelecare pun în mişcare subiectul şi

construcţia: viaţa e o permanentămergere pe un drum şi schimbareanumelui ca încercare de păcălire adestinului, de sustragere de subatotstăpânitorul TIMP: “Să-mi spuiMargo. Pretutindeni, oriundemergem. Nu cumva Margareta saualtfel.” Am citit textul ca o reflecţiedespre curgerea timpului în trenacăruia îşi dau întâlnire viaţa şimoartea, frumuseţea şi urâţenia,relaţia interumană între cel mic şi celmare, păcate precum orgoliul şinarcisismul. Am remarcat jocul(salturile) cu planurile temporale. “- Nu pot sta mereu cu tine, trebuie să-mi trăiesc viaţa. Să ţii minte asta, căoamenii mai trebuie să-şi trăiascăviaţa.”, îi spune dionisiaca Margo“pajului” ei, naratoarea, umbra ei,

reversul apolinic. În final naratoareaenunţă sentinţa morală: “Margo încănu ştia că plata va veni curând, pentrucă ceea ce scoţi de pe un taler seadaugă celuilalt.”

Cred că îţi aduci aminte, şi în ce-lelalte scrisori am remarcat că prozeletale au discrete inserţii poetice. În a-cest volum Merii japonezi este un mic poem în proză, tot pe tema timpului.

Cu Tablou de familie cobori înrealitatea imediată, brută, în cea a breslei scriitorilor încercând un tablou

de moravuri. Observaţiile sunt neier-tătoare, dar din păcate ai renunţat laficţiune, la evocare şi te-ai mulţumitcu un simplu tablou votiv.

Volumul fiind o antologie detexte din cărţile precedente la care aiadăugat şase bucăţi noi,m-am oprit cuobservaţiile doar la acestea din urmă.

Acum o singură concluzie: Ra-diografiile asupra lumii de ieri şi deazi arată că scrisul tău este al unuimoralis. Caracterele cuvîntului aratăcă am în vedere sensul lui etimologic

şi nobil. ______________________________

Vida Gheza, Expo la Centenar

„ Sonetele Orianei ”

I.

oftatul de zei ne-aruncă pe valurişi-n priviri uimirea de-a ne fi găsit paşi de început într-un vals risipit prin mlaştini înalță nuferi şi maluri

se-ntorc vechi dureri în carne şiscurmădihănii flămânde somnul ni-l ară buzele murmură brazdă amarăscaieți şi taine să crească în urmă

doar trupul mai visează făr’ de cusurși-ntâmpină luna ca o povarăîn goana calului sălbatic îţi fur

răcoarea şi tihna spre dimineaţălas tron şi sfială să-ţi fiu trubadursurâsul tău crud ’mi-adoarme în braţă

II.

doar pentru umbră mai am întunericşi ziua începe făr’ de măsură

gândul şi viaţa se-ntâmplă himericsomnul inocenţei din creaturănici cât era clar nu mai este la fel peste iluzii culoarea-i stăpânăadevărul e ciung şi beat în bordelde zile și nopți tristețea-și îngânăstrivește-n suflet muguri o mână gristatui așteaptă-n cimitire cuminţiîn miezul veacului Tu nu poţi venidar trimite spre noi vreo oaste desfinţişi uită-ne, Doamne, prin arşiţă şi gersă ducem ţărâna mai aproape de cer

VASILE MACOVICIUC

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


48

Ion Jianu, în cartea intitulată În1983 și 1992, premiul Nobel trebuia să poarte un nume românesc: Marin So-rescu, apărută la Ed. Eikon, Cluj Na- poca, în 2014, reia, cu mijloacele jurna-listice ale interviului, o temă mai vechea literaturii române, nominalizarea îndouă rânduri a scriitorului Marin Sores-cu pentru premiul Nobel, și subliniazăcu curaj adevăratele motive pentru careautorul român nu a fost premiat.

De fiecare dată, când MarinSorescu, cel mai tradus scriitor româncontemporan în lume, a fost propus pentru marele premiu, din țară, apăreaumemorii defăimătoare, ale unor confrațimai puțin vizitați de muze, care,desigur, că și-au avut rolul lor înorientarea subiectivă a juriului.

Pornind de la această idee, IonJianu intervievează mai mulți scriitori,din România și din străinătate, tocmai pentru a lumina această stare de fapt,dar mai ales, pentru a demonstra faptulcă opera scriitorului Marin Sorescu estemereu vie, își continuă peripul național

și universal nestingherită. Iar scriitoriiromâni care s-au opus, cu mijloacelelor, cele ale denigrării și mistificărilorneputincioase, n-au avut nici un câștig personal, iar literatura română a pierdutun premiu internațional pe deplinmeritat (cum se întâmplase mai înaintecu Lucian Blaga și Nichita Stănescu).

Discutând problema cu lingvistulși traducătorul frncez Jean-LouisCourriol, care l-a cunoscut personal peMarin Sorescu și l-a tradus în limbafranceză, a subliniat faptul că Românianu este preocupată să-și promoveze

marile valori în lume, iar traducerile dinmarii scriitori se fac doar de cătreoamenii pasionați. A fost și cazul lui, încalitate de traducător al poemelor

culegerii Paysans du Danube de MarinSorescu, unde, spune domnia sa, ”tra-ducătorul a trebuit să se facă agent li-terar, să dovedească cu textul tradus va-loarea deosebită a creației soresciene”.

Scriitorul Dan Shafran (din Stock-holm) afirmă că ”Sorescu e cel mai cititși cunoscut dintre toți scriitorii români

traduși în suedeză în ultimele decenii”și că în Suedia este un premiu de poeziecu numele lui ”Marin Sorescu”. ”Dealtfel”, menționează acesta, ”festivitateade decernare a premiului Sorescu înSuedia cuprinde și un moment delectură din opera scriitorului român, iarlaureatul, în discursul de decernare a premiului, vorbește despre personali-tatea lui Marin Sorescu”. Iată că, în țaraunde lui Sorescu nu i s-a decernat Nobelul, a devenit el însuși titlul unui prestigios premiu de poezie.

Criticul, istoricul literar, profesoruluniversitar George Sorescu, fratele maimare al poetului, vine cu date noidespre opera postumă a lui MarinSorescu, în mare parte pierdută dupămoartea soției sale, survenită în 2002.Cu toate acestea, el rerușise să maisalveze din manuscrise, care au devenitulterior cărți de valoare: ” Poezii inedite și Săgeți postume sunt lucrări pe care leaveam de mult în colecția mea perso-nală, mi le-a trimis Marin Sorescu pecând eram tânăr profesor la Turnu Se-verin. Textele din volumele Parodii.

Fabule și Proză scurtă sunt din presavermii... Aceasta-i situația cu moșteni-rea literară a lui Marin Sorescu, din păcate!”

Volumul mai cuprinde interviuri prin timp luate de gazetar poetuluiînsuși, dar și interviuri și note ale altorscriitori români și străini care l-aucunoscut. E vorba de Luminița XeniaAmbrozie-Fassel, George Banu, Augus-tin Buzura, Nicolae Breban, VictorCrăciun, Ilie Gheorghe, Tudor Gheor-ghe, Ovidiu Ghidirmic, Norman Manea,Dan Mănucă, Ion Munteanu, Tudor Nedelcea, Justo Jorge Padrón (Spania)Elisa Ritchie (Wastington), IleanaVulpescu și Dan Zamfirescu.

Operă a maieuticii gazetărești,cartea lui Ion Jianu se adaugă cu succescărților ce au ca subiect viața și operamarelui scriitor român, cu un destin atâtde trist. Până și trecerea lui subită din-colo, cu acea boală stranie survenită in-tempestiv, lasă în urmă multe semne deîntrebare. Ceea ce este important, opera,își continuă nestingherită periplul uni-versal, deși în țara noastră a cunoscut

mulți interpreți superficiali și obtuzi.Dar și aceștia trec, ca toate cele ce suntși nu sunt atinse de aripa geniului.

GEO CONSTANTINESCU

Povești

Pe o stâncă, în largul mării,Vă spun povești despre pești,Anul viitor voi veniCu petale trandafirii,Cu sute de ani în urmă

Eram în hramul fără nume,Se ținea o slujbă,Pe atunci mureau oameni,Acum nu mai moare nimeni, Nici sinucigași nu mai avem,Aceasta este epoca de platină,Penițe de platină, Nici moarte, nici iubire, Numai poeme scriseCu o răceală metalică, pe o stâncă,În mijlocul mării.

*

Sare iar, de bucurie,În tingire, o scrumbie,De ar fi scrumbia om,Un coșmar ar fi, nu somn,Viața-i simplă uneori,Tot mai rar mai tragi de sfori,Orice ne interesează,Piramidă fără bază,Strigi, se sparge becul roșu,Dascălul fură cocoșul,Disperați fiind de tăcere, Ne-am dezis și de avere,Ia din interior ce poți,

Kilograme de chiloți,Crede și nu cerceta,Bla-bla-bla și a-ha-ha.Where focus is energy flows,Acolo tu devii un mouse.

CITEAM MANUSCRISUL

M-am liniștit, aproapecă nu mai am nimic de pierdut,Anii sunt la locul lor, stima și iubireaStau și ele undeva, ascunse,Cărțile nevândute le-am donatla un azil de bătrâni,de ce să nu plece și ei fericiți,cu o metaforă în gând?Singura mea avere,omul de lângă mine,supraviețuiește cu mine,cu iubirea dăruită unul altuia, precum fructele culese-mpreună,veți spune, vai ce idilic,nu, cel mai înalt gândeste și cel mai simplu,nu-l schimb nici pentru zece tratatede filosofie kantiană și hegelianăO nedumerire tot am,

cum va suporta pământulatâta iubire și sete de ea?BORIS MARIAN

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


49

Întotdeauna am susținut, dar maiales de când se vehiculează ideea cărevistele literare își pierd dinimportanță, faptul că ele sunt sediul

inițial al mai tuturor operelor, faptsusținut și în recenta mea carte„Revistele? Luminoase, interesante șieducative...”, Editura Pim, Iași, 2015,lucru confirmat, iată, și de carteadespre care vorbesc, „Oameni pe carei-am cunoscut”, de Veronica PavelLerner, născută, spre bucuria mea,chiar din publicistica făcută deautoare, de acolo, din Canada, înrevista literară „Vatra veche”, Tg.Mureș, România, devenită carte laeditura cu același nume și din aceeași

localitate.Mama autoarei, Amelia Pavel,1915-2003, personalitate în critica șiistoria artei din România, și-a crescut,educat și format copiii, cu relații de prietenie care le-au folosit nu numaiîn profesiile alese. Ea, însăși, autoare,muziciană de talent, pianistă, întreConservator și Facultatea de Chimie,a ales meseria sigură atunci, dupăemigrarea din 1982 în Canada,competența i-a deschis drumul spre performanțe de succes. Om de știință

important, ea reușește și performanțeliterare pe măsură. Una dintre acesteaeste cartea de față, dar și multe altele – volume de poezie, proză scurtă și publicistică -, adună colaborările ei larevista din Târgu-Mureș, condusă de poetul și scriitorul Nicolae Băciuț, portrete neconvenționale ale unoroameni de cultură valoroși, întâlnițide ea de-a lungul timpului.

...”E bine că secvențelememorialistice n-au rămas doar în paginile revistei de circulație

restrânsă, fiindcă evocările colorateafectiv ale unor scriitori, muzicieni,actori, plasticieni de ieri și de azialcătuiesc prin cumulare imagineaunui spațiu cultural în care în ciudaopreliștilor oficiale din comunism,artele și-au croit drum și au dat sensînalt unor vieți”, subliniază AdrianaBittel într-o cronică; Formula As nr.1185, octombrie 2015.

La editura Vatra veche din Tg.Mureș a apărut de curând cartea„Oameni pe care i-am cunoscut”,

dedicată Ameliei Pavel, mamaautoarei – Veronica Pavel Lerner dinToronto, Canada, sărbătoare aîmplinirii Centenarului nașterii ei,

_____________________

1915, volumul prezintă două prefețe,una a scriitoarei Ioana Pârvulescu, profesoară universitară, alta a publicistului, poetului și scriitorului Nicolae Băciuț, redactorul-șef alrevistei „Vatra veche” din Târgu-Mureș, în care au fost publicate inițialmedalioanele.

Ca și alte personalități – NicolaeIorga, Pompiliu Constantinescu, I.Peltz, Virgil Carianopol, CezarPetrescu, N. Steinhardt, EugeniuSperanța, autoarea face și reușește

evocări de substanță.…”Cu Veronica Pavel Lernerhazardul ... a fost de două ori generos,mai întâi a făcut-o să cunoascănenumărați oameni de valoare, artiști plastici, muzicieni, scriitori, actori,virtuoși, oameni de știință, iar apoi afăcut-o capabilă să-i imortalizeze laiuțeală, din câteva secvențe.

Unii rămași doar în amintire, sunt prieteni „de ieri”: Nicolae Steinhardt,în postura de musafir frecvent la fa-milia Pavel, actorul Mircea Șeptilici,

poetul Ștefan Augustin Doinaș și so-ția lui, balerina, Irinel Liciu, drama-turgul Theodor Mazilu (excelent prins, în felul lui de a fi, în decorul dela Mogoșoaia), compozitorul și profesorul Aurel Stroe (cu careautoarea a luat lecții de muzică), profesorul, eseistul și scriitorul MateiCălinescu, criticul literar MirceaIorgulescu, muzicologul Iosif Sava. Oaltă categorie, la fel de aleasă, oreprezintă prietenii „de azi”: prozatoarea Adriana Bittel (și pisica

ei), profesorul și scriitorul MihaiZamfir (cu teii și teițele și romanelelui), pianistul Li Ming Qiang,scriitorul Andrei Pleșu (și șarmul lui),

pianistul Dan Grigore (și mâinile șimunții lui), cântăreața de jazz AuraUrziceanu, poeta Ana Blandiana,savantul și inventatorul britanic BrunWallis (și laboratorul lui) și alții”.

“Gustul cu care rămâi dupăcitirea cărții Oameni pe care i-amcunoscut este unul bun”, spune încontinuare prefațatoarea care redăspusele colegului ei de la „Românialiterară”, Pavel Șușară, care o prezintă pe Amelia Pavel, mama autoarei,„Bună cunoscătoare a creației europene și universale, cu o solidă culturăliterară, filosofică și estetică, darimplicată profund și în arta româ-nească, în special în cea interbelică,Amelia Pavel și-a creat, pornind poate tocmai de la acest spațiu aldiversitții, un mod de a evalua și de a

judeca generos, fără puseevoluntariste și fără nici cea mai palidă prejudecată...”

Scrisă în memoria ei, a omuluiAmelia Pavel, - cunoscuta critic deartă – Ioana Pârvulescu conchide:„M-a uimit cât de aproape este acest profil al mamei de cel al fiicei,Veronica Pavel Lerner, așa cumrezultă el din cartea „Oameni pe carei-am cunoscut”...

Și tot Ioana Pârvulescu: „...din paginile memorialistei ies la iveală

aceleași calități: generozitatea priviriiși a aprecierii, plierea pe model, „fără pusee voluntariste” și lipsa prejudecăților. Cu tablourile realizate,expoziția de portrete a VeronicăiPavel Lerner asigură un spațiu cald,aerisit în care pătrunzi cu bucurie șivrei să zăbovești. Să zăbovești printreoameni. Ce-am putea cere mai multde la o carte?”…

Iosif Sava (1933-1998) a fost unom deosebit de cultivat, absolvent adouă facultăți, muzică și filosofie,

(care) avea niște idei de comunicat. Afăcut-o prin anii 70 la radio înemisiunea „Invitațiile Eutherpei” șiulterior, din 1980, la TV în „Seratamuzicală TV”. Autoarea l-a cunoscutla Sinaia prin anii 70, „dând în fațaacestuia „proba” unor cunoștințe mu-zicale consistente, fapt pentru care aintrat în grațiile profesionale ale ma-estrului”, scrie poetul RăzvanDuncan, recenzent a cărții Oameni pecare i-am cunoscut, la 18 august2015.

...”Abia împlinise 75 de ani șifusese sărbătorit în revistele literaredin România și din Statele Unite, →

ION N. OPREA

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


50

Revelaţia imposibilităţii

Vrei să te regăseşti,nu încerca s-o faci în altă partedecât locul în care te afli acum,în alt cosmos, în alte haine,în patul altcuiva.te vei recunoaşte doar în ochiifără punctuație,când viaţa se joacăde-a prinselea cu tine.dacă vrei să te regăseşti,caută-mi zâmbetulla biroulde bagaje pierdute

Peniţa târzie

De fiecare datăcând mor ca om,trăiesc prin poezie.

când norii se preling,se scurg în peniţă,sufletul respirăşi nu mai simte greutatea.de fiecare care dată când plâng,cuvintele se nasc,schimbarea la față.doar tu, dragul meu, drag,eşti singura poezie

ce merită trăităşi nu aşezată pe o coală de hârtie

Prezent continuu

Nu-ţi lua mâinile de pe mine,sunt singura carte pe care îţi scrii povestea.cât nu mă eliberezi,eu nu plec nicăieri,îmi place grija cu careaşterni rugă după rugă,fiecare trăire ce-mi poartănumele.nu prea repede,de teamă să nu o pătezi,fără prea multe gânduri,să nu mai rămână nimic în delir.nu-ţi lua mâinile de pe mine, povestea trebuie spusă

Pendul

Cu și din cuvinteam fost blestemată să mă nasc.muzică purtată în venea frunze ce jelesccopacul abandonat

_______________________în pântec de toamnă.călcate, una cu pământul,își plâng durerea renunțării la cer.le simt micimea.

mă las purtată înspre negru, poate le sunt soră. pe ce nor se află spitalul sufletelor?trebuie să duc toamna acolosă vadă câte sunt pe patul desuferință.nu mai știu când m-am uitat

ultima oară la ceas, dacă mergeînaintesau a stat. n-aș ști să spun dacă e zi,noapte,lupta supremă pentru înalt.tu, misterios pom, privește-mă,îmi voi potrivi ceasul după ochii tăi,cuvintele-mi vor fi lumină

RALUCA PAVEL

________________________________________________________________________________________________

OAMENI PE CARE....→unde era profesor la Universitatea

din Bloomington (Indiana) când prietenul meu Matei Călinescu a pierdut lupta cu un cancer nemilos.L-am cunoscut pe Matei dinadolescență, venea deseori la noiacasă, fiind bun prieten cu fratelemeu. Cum am menționat și în alteevocări, eu eram „sora mai mică”, așacă nu participam la conversațiile șidezbaterile literare ale lui Toma cu prietenii lui (Toma Pavel plecat dințară în 1969, ajuns nume de referență,mare profesor și scriitor în SUA,Marea Britanie și Franța). Eram însă,inevitabil, parte din decor și în,tăcere, observam și înregistramamănuntele pe care acum mi leamintesc cu exactitate și nostalgie”,scria autoarea, și folosea prilejul unei“incursiuni” în filosofia tăcerii a profesorului, ca parte a limbajuluicurent, destinul nostru fiind acela de avorbi, vorbi, vorbi, dar „murind cufiecare cuvânt pe care-l rostim” (dinToronto la Vatra veche, iulie 2013).

Despre Andrei Pleșu scrie însășiautoarea: „l-am cunoscut cu mulți aniîn urmă, când era coleg cu mama laInstitutul de Istoria Artei. Mi-aduc

aminte că mama a venit o dată acasăși a spus cu încântare: „în fine, auangajat un băiat tânăr foarte talentat”.

Mama, deși își aprecia colegii deInstitut, printre care Ion Frunzetti,Radu Bogdan, Barbu Brezianu și pedirectorul Institutului, acad. GeorgeOprescu, nu era omul care să laude cuvoce tare, așa că am înțeles că eravorba despre un coleg “mai special”.Și, cum mama mea avea acces la casade creație de la Bran, am avut bucuriasă-l întâlnesc pe Andrei Pleșu într-ovară, când el era acolo cu soția și cu băiețelul lor, Matei”.

Și descrierea cunoscutuluicontinuă, ispititor de interesant, cuamănunte, chiar umoristice.

Despre Iosif Sava, întâlnimrelatări și dintr-un interviu luat deacesta lui Sergiu Celibidache,autoarea scrie: Sigur, știm ce omdeosebit a fost Sergiu Celibidache,matematician, dirijor, compozitor.Ceea ce spune soția lui despre el face parte din farmecul interviurilor dincare aflăm amănunte din viața marilorartiști. Eu însă l-am urmărit mai mult pe Iosif Sava. Era fericit că poateîmpărtăși publicului admirația lui personală pentru Celibidache. Amadmirat generozitatea și delicatețea cu

care punea întrebǎri și așteptarăspunsurile. Am văzut în el modestiași umilința omului care se consideră

obișnuit în fața geniului Celibidache.Un om la care însă gândesc cu

căldură și admirație, acesta a fostIosif Sava pe care poate acum l-amcunoscut cu adevărat.

Mă bucur că în memoria lui i s-a plasat bustul lui într-un scuar care-i poartă numele lângă Consevatorul deMuzică din București”.

„Scriind despre „Oameni pe carei-am cunoscut”, pot spune acum,când, „revista se retrage-n Carte”, căVeronica Pavel Lerner nu e doar unom pe care l-am cunoscut, ci caremerită să fie cunoscut”, spune cel de-al doilea prefațator, Nicolae Băciuț, în„Cuvântul liber” nr. 153 din 10octombrie 2015.

Un om, căreia, Adriana Bittel îi„aplaudă cu pixul” și litera de tipar pevaloroasă hârtie o reușită găzduită,după cum am subliniat, într-o revistăliterară luminoasă, instructivă șieducativă... ________

Veronica Pavel Lerner, “Oameni pe care

i-am cunoscut”, memorialistică, crochiuri, oexpoziție de portrete, “retrase“ dintr-orevistă literară în Carte, Editura Vatraveche, Tg. Mureș, 2015

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


51

(O perspectivă teologică asupranevinovăţiei lui Hamlet)

Autorul acestui eseu amplu, ceumple un gol în literatura despecialitate, este părintele IoanMorar, preşedintele ASTRA,Despărţământul Ioan Alexandru dinGherla şi organizatorul „Colocviilorde la Nicula”, preotul ParohieiOrtodoxe Sf. Ioan Botezătorul dinmunicipiul Gherla şi, nu în ultimulrând, autorul mai multor volume despiritualitate ortodoxă, dar şi decercetare a trecutului istoric şicultural. Din lucrările părintelui-

scriitor amintim: „Din zborul minţii pentru statornicia inimii” (2009),„Misiune şi confesiune” (2004),„Scrisori de pe frontul din Galiţia(1914-1917)”, versuri, „Cuibulvulturului ceresc – O viaţă pentru oidee” (2014) şi altele.

În continuare ne vom ocupa de„Prinţul marilor dileme”, o lucrare dereferinţă pentru originalitatea abor-dării unei teme atât de riscante şi anu-me, apărarea nevinovăţiei lui Hamletdin perspectivă teologică, dar şi pen-

tru documentarea vastă, autorul con-sultând în acest sens aproape tot ces-a scris în limba română despre per-sonalitatea şi opera lui Shakespeare,inclusiv şi traducerile din alte limbide circulaţie internaţională, cu orien-tare specială la Hamlet, prinţul de laElsinore.

Hamlet l-a fascinat pe autorulacestui eseu încă din studenţie, dar nudin lecturi, ci de pe scena Teatrului Naţional din Cluj, unde a vizionatmai multe reprezentaţii, fiind sedus

de frumuseţea expresiilor şi areplicilor sclipitoare ale personajului.Apoi a luat textul în traducerea lui petru Dumitriu, reuşind astfel să seapropie tot mai mult „de acestmiracol încărcat de frumuseţe şifilozofie”, după cum însuşi afirmă.Ajuns student la Institutul Teologicşagunian, are ocazia să vizioneze peecran celebra interpretare a luiLawrence Olivier în rolul lui Hamlet,un alb-negru cutremurător, astfel că prin anul III de studenţie se gândeşte

că Hamlet, de care s-a îndrăgostit purşi simplu, ar putea fi un subiect pentru examenul de licenţă, încurajatfiind în acest sens şi de profesorul

_____________________________Catedrei de Morală Nicolae Mladin,viitorul mitropolit al Ardealului.

Geneza acestui studiu eseistic areo odisee demnă de subiectul unuiroman şi este relatată de autor într-unmod narativ palpitant, în primulcapitol al cărţii: „Preludiu la oaventură cu… cântec”. Urmează omuncă sisifică de studiu şi redactarecu mai multe variante, ca în finallucrarea să fie respinsă de preşedintele comisiei de licenţă! Ceea

ce, fireşte, i-a provocat candidatului omare deziluzie a vieţii sale.

Perseverent, cum e, el nu renunţăla această mare dragoste pentruHamlet şi ca urmare a unei activităţiintelectuale laborioase, autorulrealizează această carte complexă, încare dezbate probleme existenţialemai puţin luminate, ce pot fi supusemereu unor interpretări multiple.

Strădania autorului şi perseve-renţa în această cercetare dificilă nu afost zadarnică, opera domniei sale

fiind apreciată de intelectuali de elitădin spaţiul cultural şi artisticromânesc, dar mai ales de personalităţi din sfera teologică, cumar fi: Mitropolitul Bartolomeu, care,în scurta lui prefaţă a volumului,afirmă, printre altele: „Fără nicioîndoială, Hamlet este personajul celmai dilematic din istoria literaturiiuniversale. A încerca să te apropii deel este întotdeauna un act de curaj. Unastfel de curaj şi-l asumă părinteleIoan Morar, cu o perfectă apropiereideatică şi o îndemânare stilistică.Lectura cărţii sale se recomandă din primele pagini.”

De asemenea, actualul Arhie- piscop şi Mitropolit al Clujului, ÎPSANDEI, îl apreciază pe părintele IoanMorar cape un ziditor de suflete care,folosindu-se de harisma de păstor, asfidat sistemul comunist şi ca nimenialtul a ştiut să dea glas autenticeispiritualităţi transilvănene, să seimplice energic în viaţa culturală.

Dar aprecieri obiective vin maiales din partea unor intelectualicompetenţi în domeniu, preum prof.univ. dr. Virgil Nistor Ţigănuş, care,în recenzia sa „Tragismul şi nobleţeaexistenţei”, afirma: „Părintele IoanMorar (care se manifestă ca uninspirat eseist al reconstituirilorsimbolice) a selectat bine momentullansării acestei admirabile cărţi.”Referindu-se la articolul publicat de

Alice Voinescu în revista „Manu-scriptum”, nr. 2/ 1975, intitulat„Cuvânt pentru Hamlet”, Virgil Nistru Ţigănuş aminteşte câtevaconotaţii ale celui de al treileamonolog hamletian ce poate să aducămai multă lumină în desluşireaideatică a eseului lui Ioan Morardespre Hamlet: „Structura profundă atextului nu susţine, credem, un joc alrăzbunării (ar putea fi văzutespectacolele lui Smoktunovsky,Constantin Anatol, Ion Caramitru?),

ci o rânduială statornicită de creator[…]. Un asemenea semn este taina ceurmează a fi împărtăşită în urmaaprofundării tragediei. Cunoaştemaşadar un suflet intrat în profundărugăciune pentru a cumpăni cum estemai bine: a fi sau a nu fi. […] A fiînseamnă a te naşte din conştiinţă. Deaceea credem că prinţul risipeştenoaptea disperărilor în speranţa căinocenta Ofelia îl va pomeni în rugasa. Condiţia trecătoare a fiinţei (înrama căreia Shakespeare conturează

un buchet de valori morale: curajul prietenia) are însă gravitatea deceremonial biblic al legăturii dintre părinte (de aici sau de pretutindeni)şi fiu”.

Redăm mai jos o apreciereselectivă de dr. Maria Cobianu-Băcanu şi dr. Elena Cobianu, în carearată că Ioan Mora în lucrarea sa „Îşi propune să escaladeze un Mont Blancde lucrări din şi despre Shakespeare,să vizioneze de n ori filmul Hamlet,în interpretarea lui Lawrence Olivier

şi de 2-3 ori în interpretarea lui Inno-kente Smoktunovsky, varianta rusă, pentru a desluşi felii încurcate →

.IOAN L. ŞIMON

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


52

ale problemelor, izvoditoare dedileme chinuitoare, cu care seconfruntă eroul său Hamlet.”

Cartea preotului Ioan Morar ar putea deveni obiect de educaţieaxiologică pentru tineretul nostru,fiindcă autorul cărţii „pune bazeleunei construiri umane în spiritulvalorilor, analizând un buchet detrăsături umane fundamentale:cinstea, dreptatea, curajul, prietenia,care înfrumuseţează şi înnobileazăfiinţa umană, oriunde s-ar afla”,afirmă aceeaşi autoare.

Continuând seria acestoraprecieri, amintim şi pe Iuliu MariusMorariu, care afirma că aceastălucrare „umple un mare gol încercetarea românească văduvită deopere de referinţă privitoare la acest

subiect […] prezentând un prinţ văzut prin ochii unui slujitor al altarului[…] ceea ce constituie un mare atu allucrării.”

Structurată inteligent pe capitoletematice, cartea are o funcţie polivalentă: atât informativă, princare ni se facilitează întâlnirea cuHamlet şi ne pregăteşte treptat spre„marile dileme ale personajului şiargumentarea nevinovăţiei din perspectivă teologică, cât şi unaeducativă prin cultivarea unor valori

umane.Teme precum: „WilliamShakespeare – omul şi opera sa”,„Timpuri – locuri – interpreţi”, „Întemplul sufletului unui prinţnefericit”, „Peregrin prin propria-ifiinţă” fac o incursiune ascendentăspre cunoaşterea aprofundată a unui personaj complex.

Acest demers analitic fiind ocertitudine a capacităţilor intelectualeale autorului ce posedă o vastăinformaţie şi un talent de expert

analist şi cunoscător al sufletuluiuman. Cititorul este condus astfel cuaretă spre „Prinţul Hamlet în faţamarilor dileme” existenţiale sau spre„Prinţul filozof”, în care comenteazăcugetările pline de logică ale per-sonajului, relevând formularea senti-mentelor lui scânteietoare. Autorul acercetat o bibliografie vastă, lucru cese vede pe tot parcursul lucrării, dinmultitudinea de citate cu care îşiargumentează obiectiv ideile.

Pentru a justifica locul întâi în

cultura universală al marelui Will,Ioan Morar ne aduce un lapidar citatdin remarcabilul eseu despre Hamletal lui Alice Voinescu, care subliniază

că „Shakespeare, fără a fi un filozofde şcoală, adică fără a fi elaboratteorii filozofice, este un gânditorgenial, care a exprimat adevăruldescoperit nu în tratate doctorale, darîn chipuri întrupate. Hamlet esteunuldintre aceştia.”

Analizând valorile morale (încap. „Un buchet de valori morale”),autorul face o analiză axiologică acurajului, prieteniei, demnităţii şicavalerismului lui Hamlet, care poseda o personalitate cu adevărat princiară.

Era instruit în artele liberale, iarmânuirea spadei deţinea un loc defrunte, ceea ce îi determina pe cei din jur să îi poarte frică. Dar tot aşa de bine instruit era şi în meşteşugireacuvântului. La el comanda însă o

deţinea spiritul său aprig şi numuşchii, iar sufletul său era plin deduioşie şi de înţelegere peste limiteleobişnuite unui om.

Autorul afirmă că Hamlet nu ar firecurs la uneltele ucigătoare niciodatădacă viaţa nu i-ar fi fost pusă în pericol, fiindcă el este un umanist.. şi pentru a argumenta nevinovăţia prinţului din unghiul moralei creştine,vine cu o afirmaţie a IleneiMălăncioiu: „umanism nu înseamnă ate lăsa ucis fără a te apăra”, iar „dacă

Hamlet respinge sinuciderea înnumele credinţei, mi se pare de lasine înţeles că tot în numele ei sărespingă şi uciderea”, ca să conchidămai departe: „Hamlet poate fi privitca un umanist creştin, dar e vorba deun creştinism subînţeles, nedeclarat înstil rusesc.”

Hamlet este tare în slăbiciunilelui (parafrazare după Sf. Pavel), pentru că dă dovadă de mare curaj,chiar în faţa celui mai înspăimântătorduşman al omului, moartea pe care o

sfidează.Ioan Morar aduce dezvăluiri dinzonele cele mai obscure ale sufletuluişi gândirii acestui strălucit personaj alliteraturii universale, subliniind însăşi faptul că el este atât de complexîncât mereu va fi o sursă de întrebărişi dileme existenţiale care vafrământa posteritatea.

În penultimul capitol, „Învins sauînvingător?, întrebare dilematică ceiscă răspunderi contradictorii, autorullasă să se înţeleagă că Hamlet este un

învingător, fiindcă acţiunea lui esteîmplinită; a făcut ordine şi a redusrăul, deschizând o serie de perspec-tive în gândire, precum şi un potenţial

Troiene

Ci iarna asta iar se troieneştesă-mi umple sufletul cu nãlucirişi ca în basmul ce se povesteşte,mã troienesc şi eu cu amintiri.

În vãlãtucul alb, ce în fuioarecuprinde tot întinsul, lãicere,noptatece, cu pete de culoare,vin gânduri care-mi stau ca o părere

A fost odatã o poveste vechec-o fatã, rãdãcini de primãvarãşi c-un bãiat, ce-şi cãuta perecheşi-a sãrutat-o atunci întâiaoarã!…

Se troieneşte iarãşi iarna albã,mã troienesc şi eu cu-nchipuiri,iar în copac stã ramul sã se rupãde nea prea multã!…Şi deamintiri!…

LUCIA PĂTRAŞCU

de frumuseţi şi valori ce aşteaptă pecei doritori şi cu conştiinţa adevărului

şi dreptăţii să le însufleţească şi să şile asume. Autorul concluzionează că prin toate aceste valori ultimul cuvântnu este al „tăcerii”, ci al „rostirii”.

Hamlet este „Un drum care nu semai sfârşeşte”, „împăcat cu sine, cusemenii şi cu Cerul, el îşi încheie o primă etapă a destinului, adică îşiîncheie misiunea pe are creatorul săui-a încredinţat-o şi pentru care de fapta fost el creat, justificare întărită şi deAlice Voinescu: „Hamlet a cucerit ungrad nou de conştiinţă şi-l lasă

moştenire posterităţii.”„Prinţul marilor dileme” îlmotivează pe Ioan Morar ca pe uncercetător şi eseist competent şitalentat, iar această lucrare meritămediatizată pentru modelul uman şimoral care se desprinde din text, darmai ales lumina pe care o orienteazăspre zone încă neexplorate îndeajunsdin universul misterios al personajului.

Deoarece, după cum ne aminteşteautorul „Şi drumurile lui Hamlet nu

se înfundă aici”, încă mai rămâncăutătorilor de comori ai posterităţiialte ascunzişuri, rămase în ceaţă sauchiar în beznă.

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


53

(Radu Igna, Periplu european – Anglia, Suedia, Turcia (note de

călătorie),Sibiu: Editura CronoLogia, 2015)

Radu Igna, romancier, abordeazăcălătoriile într-un mod clasic: educaţie, personalităţi, evenimente, modele deurmat, faptele oamenilor. Plecarea:Haţeg. Destinaţii: Anglia (MareaBritanie), Suedia, Turcia. Repere peharta Europei. Dacă vizita în Anglia s-a petrecut înainte de 1989, dată reper pentru cultura română şi societatearomânească, călătoriile în Suedia şiTurcia s-au desfăşurat în libertate,marcate de pasiune şi curiozitate.

Şocul vizitei în Anglia a fost

atenuat de fenomenul Shakespeare, decultura anglo-saxonă, de rigoare şicalendar. Curiozitatea a declanşatenergii importante şi a legat prietenii.Radu Igna a privit paradigma călătoriei prin ochii romancierului. Omul estecălător pe pământ, e în trecere, dar potfi reţinute fapte care rămân, care postschimba mentalităţi, destine, care auobligat să privească lumea din altă perspectivă.

Destinul a făcut ca destinaţiile să fieaparent lipsite de legătură, dar ceea celeagă timpul călătoriei de textul pus pehârtie de scriitor sunt curiozitatea, pasiunea pentru cultură, rigoarea profesorului în faţa crizei spirituale aomului grăbit.

Iniţial cartea, Cultură şi civilizaţie suedeză, a fost lansată de EdituraSignata, redactor regretatul Ioan I Iancu, Timişoara, 2002, aparţinecolecţiei Mileniul Trei şi are un cuvântde prietenie din partea scriitoruluiEugen Evu, care notează: „Observaţiilesunt mereu calde, însă deloc exaltate deacel impuls frecvent pentru noi, al

turistului ocazional, cel <<deconsum>>”

Regăsim şi un moto interesant: „Nuexistă pe lume o ţară mai liniştită caaceasta”. – Lars Gustafsson Autorul şi-a atins scopul cu vizita în Suedia, ne-aoferit un moment de civilizaţie şicultură Cititorul poate găsi în notele decălătorie o experienţă relevantă:călătoria ca mod de regenerare, şcoalaeste a copiilor, casa noastră cea de toatezilele, bibliotecile, între suflet şi nori,şcoala pentru adulţi! - biserica, evident

“Volvo“, apoi limitele: “Welcome toSweden !“ şi “Good - bye Partille” Cartea este o lecţie discretă de civilizaţisuedeză, de răbdare şi bun simţ: „Când

______________________________

cineva are un eveniment în familie, ziuade naştere, botez, ceva ce trebuiesărbătorit, se aduce la cunoştinţacomunităţii prin arborarea steaguluisuedez, afară deasupra uşii Şi astfelfiecare îşi pune steagul afară pentru amarca evenimentul, chiar dacă nu ştiede cine sau despre ce eveniment estevorba”..., nota Radu Igna.

Profesorul şi scriitorul Radu Ignareţine despre sistemul de învăţământdin Suedia: permite abordarea simplă a procesului de asimilare a cunoştinţelorde către elev, dar nu simplist, iar

profesorul este în atenţia comunităţii, pe care o serveşte decent şi de la care primeşte o răsplată normală, cuîncărcătură etică evidentă

Notele de călătorie din Istanbul ne prezintă un oraş pe două continente, unadevărat coridor cultural între Europa şiAsia, o cultură interesantă şi marcată deschimbări profunde, pregătită săaccepte valul de civilizaţie care vine dinvest. Cartea Istanbul, un oraş pe douăcontinente, a apărut la Editura „DavidPress Print” – Timişoara, 2011 şi a fostrepede epuizată, deoarece FundaţiaTuna şi Uniunea ZiariştilorProfesionişti din România, au fostimplicate într-un schimb de idei, degânduri, obiceiuri. Domnul AhmetEcirli, director al fundaţiei, s-a arătatentuziasmat de notele de călătorie, maiales că a fost un participant activ laeveniment.

Cartea are un motto semnat demarele scriitor Orhan Pamuk, un citatdin cartea Viaţa cea nouă: „Ai ajuns câtai putut de departe, călătorule, dar m-am gândit că ai putea merge şi mai

departe…”. De reţinut acest mesaj, camesaj iniţiatic despre călătoriaspirituală a scribului într-o lumediversă.

Scriitorul este atent la istorie cafenomen pertinent: „Am citit, princronica lui Evliya Celebi, despreincursiunea turcilor, la care a fost participant direct, în Ţara Haţegului,1662, deci la câţiva ani de la vizita sa laSpitalul din Edirne. Secvenţe din aceltext au fost publicate în revista

„Sargeţia” a Muzeului din Deva, cu uncomentariu semnat de Aurel Decei.Cumplite incursiuni. Era în timpuldomniei principelui Gheorghe Rakoczial II-lea, când turcii au pustiit, înrepetate rânduri, judeţul Hunedoara”.

Voia bună şi bucuria ocazionatede călătoria în Turcia sunt afectate de oîntâmplare neprevăzută, scriitorul se pierde de grupul din care a făcut parte,devine un simplu cetăţean, în buzunarcu 100 de euro, mai nimic şi o cartedespre viaţa culturală a Haţegului. Cu ogeantă pe umăr, plus câtva lucrurisimple care, brusc, au prins valoare dereper. Însă scriitorul în vârstă îşi găseşteun prieten mai tânăr, în compensaţie,care îl readuce în coridorul cultural, untaximetrist plin de viaţă care vorbealimba engleză şi conducea abil peautostradă. Călătorul îşi are aventurilesale, ele dau culoare momentelor şischimbă ritmul călătoriei.

În Suedia călătorul prinde culoareavieţii sociale: familia este în centruatenţiei şi clasa de mijloc este cea caredă tonul ritmului social Poate suntem

şocaţi de schimbarea valorilor, de ţintasocială, dar experienţa descoperă o altălume care ne transmite un mesaj pe caremerită să-l primim şi să reflectăm laadevăratele valori

La Istanbul se impune Sfânta So-fia, monument remarcabil, biserică,moschee, muzeu, e ca o piaţă rotundăînconjurată de ziduri mari, o cupolăimensă, o minune arhitecturală, creştini,sultani, ctitori, pictură cu scene dinBiblie… istoria ca suferinţă. Lecţiasupremă pentru a învăţa eternitatea carese întinde spre două lumi, pe douăcontinente…

În Sultanahmet, Radu Igna îşireaminteşte: „Pe aici îşi făcea probabil plimbarea de seară prinţul DimitrieCantemir (1673-1723), fiu de domnitormoldovean, trimis de copil ca ostatic. Astat 17 ani. Numit domn al Moldovei în1710, s-a orientat spre Rusia. În capi-tala acestei ţări a terminat, în 1716, „Is-toria creşterii şi descreşterii ImperiuluiOtoman” (în limba latină, Incrementaarque decremmenta aulae othomani-cae), lucrare care a stârnit interesul sa-

vanţilor din Europa”. Lucrurile se lea-gă, lumea pare mai mică, mai accesi- bilă, istoria se modelează pe →

CONSTANTIN STANCU

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


54

Relecturi

Firul Ariadnei în călătoria spreMuntele Athos este înfrângereaMinotaurului; fiinţa călătoare sedespovărează de ispită. MunteleAthos nu mai e Visul, ci „lumina dinlumină” , „Dumnezeul adevărat dinDumnezeu adevărat” . Astfel se poaterezuma – la o nouă lectură - jurnalulde călătorie la Muntele Athos al lui Nicolae Băciuţ , o carte de stări, scrisăla „cald”, sub patrafirul undespovedania are linia de cursivitate şide reverberaţie a experienţelor unice; Muntele Sfânt din evaziunilegândului şi cel din realitate unindu-se,coexistând în numele unui timp altămăduirilor.

În “ Muntele Athos din Muntele Athos”, Nicolae Băciuţ filtreazălocurile fără de egal ale Athosului,unicitatea spirituală a acestora ( sespune că este locul cel mai înalt de pePământ, pomenit de Homer în Iliada și invocat de Eschil în incipitultragediei Agamemnon), în ardereaunei iniţieri fundamentale, vegheatecu bună ştiinţă de inocenţa şismerenia care duc spre un MunteAthos al eului ca spre o opera

aperta; căci jurnalistul (pelerinul!)constată cu uimire că abia a reuşit săridice vălul de pe Muntele Sfânt, căacesta are multe să-i spună, iar “euam mai multe să-l întreb.”

Jurnalistul (pelerinul!) este poetul, mireanul, martorul, cu privilegiul de a avea la stânga şi ladreapta teologi al căror glas ediriguitor; cuvintele IPS Andrei au, pentru cel copleşit la Athos de cerulcăzut pe pământ, netezimea braţuluiîndoit sub cap pentru starea de

odihnă. Cu atât mai mult cu cât Nicolae Băciuț se află mereu larăscrucea neofitului: „ Merg eu oare pe Muntele Athos ca un răzvrătit saudoar ca un nedumerit ?”

Jurnalul are curgere epicăromanescă. Afli, in crescendo, cum întimpul domniei Sfântului ÎmpăratConstantin cel Mare începe istoriaAthosului cu primele sale mănăstiri,Vatopedu şi Xeropotamu, care este punctul de plecare al monahismuluiîn forma sa organizată, prin

întemeierea în anul 963 a MănăstiriiLavra de preacuviosul AtanasieAthonitul, cum de peste un mileniurepublica monahală cu Careia şi

Dafne, lucind de umbletul pelerinilor,cu uscăciunea pietrei, vegetaţia piticădar şi roditoare, cu cele mai multeicoane făcătoare de minuni din lumeşi cu cele mai multe moaşte alesfinţilor, întruchipează dimensiuneainterioară copleşitoare a ortodoxiei,redescoperirea iubirii aproapelui într-un timp al însingurării şi rătăcirilorcum este ziua noastră. Peisajulgeografic şi cel spiritual este văzut de jurnalist (pelerin!) prin ochiulinterior, scrutător. Un evantai alîntrebărilor domină eul neabsolvit derăul lumii, dar căutător de izbăvire:Este biserica o fiinţă vie ? Pierdereaesenţialului va putea fi atenuată prinmodele de credinţă ? De ce femeilenu au voie să calce pe MunteleAthos? Presiunea turistică evidentă pe

Muntele Sfânt nu va ameninţa sensulesenţial? Au fost înregistrate ratări aleascezei de tip athonit? Nu este periclitat mediul spiritual al Athosuluitocmai prin reorientări ale UniuniiEuropene? Există o teamă azdruncinării ortodoxiei la MunteleAthos? Întrebările vin din anverguratrăirilor, din colocviul interior ce le dărezonanță, la fel din neliniştea celuice caută sensul: „Cât poate reţine un jurnal din trăirea unei astfel decălătorii?”

Jurnalul individualizează, întresuperlative absolute, locul în carecuvântul românesc este cel maiaproape de Dumnezeu, SchitulProdromul, numele marilor slujitori aiortodoxiei la Muntele Sfânt, întreaceştia Părintele călugăr Iosif şiPărintele călugăr Dionisie de la ChiliaSf. Gheorghe din Colciu, tezaureleculturale, între care cele 17.000 demanuscrise de la MănăstireaVatopedu, documente care atestărolul lui Neagoe Basarab, Mihai

Viteazul, Ştefan cel Mare, AlexandruLăpuşneanu, Vasile Lupu, ConstantinBrâncoveanu în zidirea spirituală aAthosului. Nu sunt omise prefacerilezilei, imaginile postmoderne careamenință spaţiul sacru cu detaliilumeşti. De loc întâmplătoarerelatarea jurnalistului (pelerinului!)despre hotărârea de a îngenunchea şisăruta lespedea de piatră a MunteluiSfânt, gest nelăsat în voia lui dezgomotul turistic din jur; cel răpitorde intimitate: „ Mi-am reprimat

pornirea de a îngenunchea, pentru căaş fi părut ridicol şi nimeni n-ar fiînţeles raţiunea gestului meu.” Nueste singura undă de tristeţe a

______________________________autorului. Măreţia şi straneitatealocurilor îi dau celui ce le însumeazăîn cuvânt mărturisitor, euharistic, punct de echilibru, dar și îndoielimetafizice, percepţii surprinzătoareale vieţii şi rostului omului pe pământ, certitudini și incertitudini, până la reîntoarcerea în vastitateavisului, acolo unde îşi cere drept deapel revelaţia: „ Muntele Sfânt e maimult decât Sfânt…”

VALENTIN MARICA

________________________________

FENOMENUL SHAKESPEARE...

→înţelesul nostru.În Anglia, scriitorul a întâlnit o

altă civilizaţie, experienţa a lăsaturme, timpul călătoriei se deschideaîntr-o Europă complicată, ruptă dezidul de fier al celor două sistemecare, brusc, se legau prin vaselecomunicante ale culturii. Notele decălătorie în Marea Britanie nu au fost publicate până în prezent, apariţia loreste rodul unor frământări de maimulţi ani, evenimentul însă nu puteafi ocolit, scriitorul ducea cu sine unmiracol şi el trebuia mărturisit.

Călătoria? Un evenimentspiritual produs de contactul cu o altăcivilizaţie, timpul dantelat de cuvintesimple, dar care ating esenţa,contactul viu este mai important decâtrelaţiile virtuale atât de mult lăudateîn ultima vreme.

Să călătorim cu Radu Igna, s-ar

putea să ajungem mult mai departedecât ne închipuim. Lectura e o aven-tură, o călătorie de la un sentiment laaltul, de la un om la altul…

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


55

Să scriu despre cărţile și despreactivitatea maestrului Dan C. Mihăi-lescu este ca şi cum aş face bungee jumping, aș sfida gravitația, și totuși...

Nu doar că i-am citit mai toatematerialele de presă, din publicaţiileculturale naţionale, că i-am urmăritemisiunile televizate cu sufletul lagură, dar am avut privilegiul să mă bucur pe îndelete, şi în timp, delectura volumului în care Dan C.Mihăilescu adună o parte consistentădin textele care i-au fost publicateiniţial în revista „Idei în dialog” în perioada anului 2006.

Cu toate că au trecut ceva ani de

atunci, de curând recitind cartea amsimţit acelaşi aer proaspăt al ticluiriiunui text serios, cu care criticul literarne-a obişnuit. Nimic distorsionat sau perimat de trecerea anilor! Stilul personal, inconfundabil, savuros şiîncărcat de o bogăţie de informaţiedin sfera culturală, readuce înmemoria mea un ecou al timpurilor bune, în care Cuvântul avea sens, şiSens(ul) era dat de la Dumnezeu, dela o Divinitate, care l-a înzestrat peDan C. Mihăilescu cu darul

introspecţiei, al valorificării ideilorcare pentru alţii ar părea irealizabile,şi cu bucuria de-a scrie despre acele„piraterii” scriitoriceşti, care daufarmec aparte Istoriei Literare.

Nu sunt eu în măsură să-mi daucu părerea despre viaţa literară amaestrului Dan C. Mihăilescu, dar nuam cum să-i rezist tentaţiei de-amărturisi, nu bucuria lecturii, ci, acelceva care înseamnă mult mai mult, precum cititul unui volum de„critice”! După ce am închis copertele

cărţii la care fac referinţă, am trăitsenzaţia că întreg peisajulscriitoricesc, prin care am hălăduiteste opera unui arhitect vizionar,nonconformist.

Francheţea, vocabularul, care teduc cu gândul la marile personalităţidin Micul Paris, forma vie care face punte între Literatură şi lumea politică, curajul cu care „taxează”moravurile tipic dâmboviţene, suntdetaliile care mă fac să spun că DanC. Mihăilescu este un om de cultură

mai altminteri decât eram noiobişnuiţi. Fără morgă academică, cusimplitatea aristocratică aintelectualului căruia nu-i este frică să

coboare din turnu-i de fildeş, maestruleste un depozitar de informaţiecontemporană şi istorică pe care ovalorifică aşa cum un bijutier dinAmsterdam taie diamantul din gema brută.

Pentru cei care nu au avut (încă)norocul să parcurgă paginile cărţii,voi cita doar câteva titluri de (mini)capitole: „Istoria lui Alex Ştefănescu:Fervoarea criticului kamikadze”, „Outopie: solidaritatea intelecutală laromâni”, „Vremea gândirii pozitive”,„A şti, a înţelege, a ierta”, „O moarteşi mai multe învieri”...

Ironia, rod al unei inteligenţecreative, este prezentă ca uncontrapunct la lucrurile extrem deserioase pe care autorul le dezbate cudezinvoltură. Încă de la căpătâiul

cărţii ne acroşează cu un titlu care artrebui să constituie (clasic) Prefaţa:„Un an prehensil”. Nu ai cum să nuzâmbeşti când, Dan C.Mihăilescu, dela care te aşteptai să „taie şi săspânzure”, ca orice critic care serespectă, te introduce în „anticamera”unui volum serios cu... teoria cozii demaimuţă la propriu (nu metaforă).

Acesta este spiritul liber careacţionează ca o rezistenţă la tabloulelectric, spirit prin care Dan C.Mihăilescu ne demostrează încă o

dată că „lumea este Literatură” şi că„literatura este Lumea”.Dan C. Mihăilescu este omul

care, printre atâtea minuni ce țin deistoria literară, a reușit (și) sătransforme o bâlbă de televiziune ______________________________

Vida Gheza, “Cap de ţăran” (1956)

______________________________ în perlă literară adevărată. Incon-fundabil.

Dan C. Mihăilescu s-a născut înanul 1953, este absolvent al Facultățiide Litere din București. A debutateditorial cu volumul ,,Perspectiveeminesciene”, iar de atunci a publicatzeci de volume, dar și materiale de presă dintre cele mai interesante.

Este un erudit modern. A devenit,,vizibil” și în lumea celor care nu se

prea înghesuie la Cultură, cuemsiunea ,,Omul care aduce cartea”de la Pro TV. A spart gheața dintre publicul larg și membrii confreerieinumită Literatură.

Dan C. Mihăilescu este ceea ceeste, ( și) unul dintre cei mai binecotați critici de teatru, dar șicetățeanul, pe care l-am întâlnit lacasa de bilete de la Teatrul FoarteMic din București, așteptând la rândcu toți ceilalți.

Mai înainte de-a pune punct

acestui material, mai trec o dată cu privirea peste paginile volumului,,Viață literară* II”.

Nu am cum să nu mă opresc petextele, care, din orice unghi le-aș citi,îmi oferă imagini spectaculare,decupaje dintr-o lume (literară) pecare o credeam a fi (aproape) în aer,dar care, s-a dovedit a fi...,,prehensibilă” / ca să-l citez într-unregistru ceva mai haios, pe maestrulDan C.Mihăilescu.

MELANIA CUC

____________Dan C. Mihăilescu, Viață

literară* II, Editura Fundației PRO,2007.

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


56

Cincizeci de seri

Cincizeci de seri m-am plimbat pelângă câinelecyclam al lui Koons gândindu-mă lacinism. Și de fiecare datăaprobând istoria prin firicele de pâine

lumină și colapsînveleam în fereli și Damasc fiecarecelulă din mine, în ghionturi de orgă,în furouri lungi de ceapă, în tot ceînseamnă plâns erotizare.Știam că undeva mai în adânc se cernsensurile și e aiuritor totul,că toată cromatica unui cameleonegalează pianul. Cameleonul nu cântă.De unde știm? Poate că e muzicaatonală de dinainte de tonus.Sunt momente în care ni se injecteză oimponderabilă și în comunicare e

aiuritor totul, și în etică e aiuritor totul.Și toate stagiile de pregătirea limpezirii apei sunt în van privindu-seîn acest câine de oțel.E de condamnat sentimentalul de serie?E de condamnat fericireacelor mulți? Suntem cu toții în coadacâinelui de balon, în micul rezervordin capăt. Câinele dă din noi. Cu toateamănuntele noastre,cincizeci de seri am reflectat la astaașteptând să coboaredin el o armată. Atunci am văzutmicimea, atunci am văzut cinismul

prin raportul dintre forță și proporție, prin dese permutări de cristalin, prin străbaterea distanței focale printeren accidentat și câmp magnetic.S-a reflectat deodată în el iPhone-ulunui tip care făcea o poză și-amînțeles că tot ce s-a luat din acest câinee luat din alții și alții mereu,din vânzări anterioare. El este de oțel, ele inoxidabil. De aceeanu are cum să iasă din el ceva. E nucromatică, ci herpes pe suprapunereatuturor cromaticilor și-n vârful luistatuie de împărat roman,cu legi peste care s-au cățăratamendamente și peste cares-au produs dușuri de hormoni ca săresusciteze oxidabilul.

Să îl simplifice făcându-l om, săpându-ifose în plămânicromaticii cameleonului pentruorchestră.

Noaptea

Ce visăm noaptea visăm de fapt și ziua

doar că latent.Avem, pentru asta, un fel de flagrantecu glandă de gâscăsă nu le scufunde noaptea de tot.Călcăm pe jucării pe holuri întunecate și nu ne e sigurdacă noi suntem dedublați

copiiisau dacă e doar o afacere de adultercând nu cunoști nici casași nu știi nici cum urli călcând parcă pecristalinul mamei mat.Ce visăm noaptea are aderență. Cineanume duce prin noiun cursor de somn? Încet se reducezahărul din sânge, îl auzi pe

hol topindu-seîn calote cu acele indicilor de nebuniescoase din minți și

indicând nordul.Poate că ar trebui să ne așezăm la caselenoastre, să ne spălăm

porțile cu petrolși să așteptăm amurgul să nu ni le cruțeieșind din flăcări în

chiloțicăutând nebunia latentă de a visaignifug, pederast, atonalcu zgârciuri de disponibilitate înspectru, cu pene de păun

neeclozattopindu-se în oul de Paște,monodirecțional, dogmatic. __________________________

Copilul

Ninge cu glandele omului de a nuse trânti unii de alțiiși nimeni nu știe aceste proceduride ferecare în aur. Numai așa blindați cu imunitate ca un merțancu geamurile fumurii ale înserării

ne învârtim în cerc să ținem distinctgălbenușul în ou.

Ninge cu glandele omului de a nuse trânti unii de alțiiși de jos răspund boașele cu reactivi. Niciodatăchimia n-a avut antreprenori buni. Numai oameni de cheltuială. Fireștiși abisali. Promisiuni și diplomație.

Copilul din Le ballon rouge nu s-ar fitrântit niciodată de alții. Felul cumarătaMénilmontant în anii 50 îl protejează șiastăzi.Un fel de camătă de interior e rudeniacelordouă trotuare. Cu glandele, cu glandelee mai greu.

Somatice, fluente.Apoi, imediat, baroc endocrin.

Pelicula topește ninsoarea sub ohlamidă de ceai. Sub forța de adistinge casa ta de a altuia atunci când

ești micși ai toate buzunarele pline de curteinterioară,de o alee cu duzi și de o dezorientare dedinți.

I-am zis bine. Dintr-o parte în alta agurii dinții crescând drept imită OrientExpress-ul. Aduce soarele în Apus, prin maxilar îl întoarce să-ți ardă gurade jur-împrejur de ieșirea unui soare cu pete.

Haine ale perdiției.Haine de veghe.Le cânt pentru că au fostscumpe.

Nu e nimic frumos precum în vis,văd cupluri pe regentaînghețată a unui patinoarîn dezacord,

degradând agentul de răcire până unde îți dă de băut

în fața milei, dinapoia ei,

gluga pusă pe yoga învață.DARIE DUCAN

Din IARNA DE-ALE GURII(Editura Vatra veche, 2015)

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


57

NAŢIUNEA ÎN STARE DE VEGHE

(X)11. STATUL NAŢIONAL CA EDIFICIU ŞI

SIMBOL AL NAŢIUNII ÎN STARE DE VEGHE

In capitolul XXXI al romanului Sacrificiul, personajuldr. Nicolae Bolcaş participă la Marea Adunare Naţională aRomânilor desfăşurată la Alba-Iulia în ziua sfântă de 1decembrie 1918, când a fost proclamată solemn şi irevocabilUnirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşuluicu patria-mamă România. După cunoştinţele noastre,evocarea epică într-un roman a acestui măreţ moment istoriceste singulară în literature noastră de până acum. Acesta esteunul, doar unul, dintre motivele pentru care Sacrificiul estenumit romanul Marii Uniri.

Marea Adunare Naţională este văzută prin ochii personajului dr. Nicolae Bolcaş în dimensiunile eicopleşitoare, istorice, decisive, emoţionante, mai ales.

Ca să poată sugera epic amploarea şi tensiunea acesteiadunări istorice, Mihail Diaconescu îl prezintă pe Bolcaş încuprinsul unor descrieri itinerante. El trece de la o persoanăla alta şi de la un grup la altul, de la sala unde s-au adunatoamenii politici la gărzile înarmate, de la cei veniţi de prinsate la orăşeni şi militari.

Aerul începutului de iarnă vibrează, parcă, de emoţia participanţilor. Totul este tensionat, solemn şi patetic. Maiales – patetic. Totul sugerează, cu ajutorul artei epice, oistorie dramatică şi eroică în plină desfăşurare.

Înainte de Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia,românii din Basarabia şi Bucovina proclamaseră, şi ei, unireacu patria-mamă România. Ca urmare a deciziilor luate laChişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia, statul român unitar şi-aasigurat frontierele sale fireşti.

Faptul că romanul Sacrificiul estetizează epic, dar maiales convingător sub aspect emoţional, conceptul de stat naţi-onal, care-şi exercită autoritatea unitară şi suverană asuprateritoriului şi a naţiunii noastre, este, şi el, unic în literaturaromână. Dimensiunea artistică a romanului este completatăde latura sa sociologică şi de semnificaţiile sale politologice.

Acest aspect epico-artistic, asociat cu dimensiuneaistorică şi politică a romanului, impune o abordaresociologică specială.

În vremurile noastre, cu înălţări şi căderi, cu înaintări şirătăciri, cu lumini şi cu umbre, unii propagandişti aicomunitarismului european îndeamnă, pe faţă sau în ascuns,la reprimarea, cu orice preţ şi prin orice mijloace, a statuluinaţional. Ei ştiu că acesta este cea mai desăvârşită creaţie anaţiunilor, prin intermediul căreia umanitatea poate fimenţinută în stare socială. Ei mai ştiu că numai naţiunile suntcapabile să construiască şi să reconstruiască organizaţii cufuncţii integratoare, să producă, concomitent, procesărisociale simbolice şi interpretative, să contribuie la reclădireasocialului în modalităţi care să nu provoace surse deinsecuritate pentru oameni, să conştientizeze etniile de forţaidentităţii şi specificităţii lor şi să identifice sursele de

ameninţare şi agresiune la adresa spiritului şi patriei.Adepţii europeismului cunosc faptul că statul naţionalexprimă, apără şi promovează specificul naţional şi că esteastăzi principalul obstacol în calea „mondializării” – un

______________________________________________concept polisemic, imprecis, discutabil, căruia politicienii îidau sens de „raţiune” şi „pasiune”. Acesta vizează, deopo-trivă, naţiunile şi statele naţionale, precum şi organizaţiile şiinstituţiile specifice create şi întreţinute de acestea.

Noţiunea stat desemnează entitatea socio-politicăorganizată pe fundament juridic şi administrativ într-un cadrugeografic delimitat. Statul este caracterizat, de regulă, printr-un teritoriu delimitat prin frontiere recunoscute în cadrulrelaţiilor internaţionale, în interiorul cărora populaţia estesubordonată autorităţii puterii politice, juridic organizate.Într-o accepţiune de uz general, statul este considerat formula politico-juridică de organizare a comunităţilor umane carevieţuiesc pe un teritoriu determinat şi recunoscut de entităţilesocio-politice (teritoriul politico-statal). De pildă, în istoriascrisă a spaţiului european, noţiunea stat a fost utilizată pentru orice putere centrală, de la polis-ul grecesc la statulcontemporan, trecând prin Imperiul roman şi regalitateamedievală, indiferent de coloratura puterii politice.

Această putere centrală se manifestă în funcţie de ideo-

logiile din care a izvorât, de modalităţile în care au fost con-cepute şi impuse ţelurile politice şi etice, de raţiunea pentrucare a fost creată („în numele lui Dumnezeu”, „în numeleraţiunii”, „în numele naturii umane”, „în numele clasei”, „înnumele poporului”, „în numele naţiunii”), de mesajul tran-smis (,,ordine”, „libertate”, „progres” etc.), de capacitatea sade a produce efecte pe plan social, juridic şi instituţional.

Problema statului a devenit, în epoca modernă şicontemporană, centrul de dezbatere şi afirmare a unor variateconcepţii politice, întrucât statul a fost perceput ca formainstituţionalizată a puterii politice. Aceasta a condus ladefinirea a două forme fundamentale de stat: statul ideologic – o construcţie mecanică, generată şi întreţinută de imperii prin controlul, dominarea şi supunerea şi jefuirea popoa-

relor, şi statul naţional – rezultat firesc al puterii popoarelor(democraţia) de a gestiona naţiunile în stare de securitate.

În numeroase momente ale acţiunii desfăşurate înromanul Sacrificiu, dar mai ales în capitolele a căror acţiuneeste plasată de Mihail Diaconescu la Oradea, Budapesta,Viena, Praga, Bucureşti şi Iaşi, despre conceptul politic, juridic şi filosofic de stat se discută insistent din perspectivecivice, morale, istorice, dar mai ales sentimentale. Ideile destat imperial, stat bicefal, de stat naţional unitar al românilorde pretutindeni provoacă nu numai dispute pasionante, ci şitrăiri profunde, ardente, care întreţin variate puncte de vede-re, polemici, atitudini categorice. În acest sens, Sacrificiul neapare nu numai ca un roman istoric, social şi politic, ci şi ca

unul sentimental.Este un roman sentimental, pentru că eroii săi au făcutdin situarea lor activă în raport cu o problemă juridică şi →

AUREL V. DAVID

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


58

politică, respectiv istorică şi socială, o succesiune demanifestări, respectiv de acte, ale celor mai profunde trăiri.

A face literatură sentimentală, dar şi literatură politicăvorbind despre stat este, trebuie s-o recunoaştem, o performanţă artistică. În acest sens Mihail Diaconescu evocăinsistent trăirile personajelor sale. Pentru acest motiv el poatefi asociat cu tendinţele afirmate în cadrul trăirismuluifilozofic şi literar românesc afirmat puternic în cultura

română în prima parte a secolului al XX-lea prin opereleunor personalităţi ilustre ca Nae Ionescu, Mircea Eliade,Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Traian Brăileanu,Petre Ţuţea, Arşavir Acterian şi alţii. De altfel, în tratatulPrelegeri de estetica Ortodoxiei Mihail Diaconescu a ţinut sămărturisească faptul că aceste personalităţi ilustre auinfluenţat modul său de a gândi.

Statul naţional e expresia politico-juridică şi administra-tivă a „puterii poporului” (democraţia). Acesta reprezintămodalitatea de exprimare politico-juridică şi administrativă a„puterii poporului”, exercitată în numele naţiunii, în scopulgestionării acesteia în „stare de securitate” prin întreţinereanecesităţilor sociale, asigurarea securităţii sociale, prevenireadependenţei faţă de ideologii şi vindecarea bolilor (crizelor)statului „administrator al puterii” şi ale „statului-partid”.

Statul naţional românesc unitar, la care visează personajele principale ale romanului Sacrificiul, îşi extragelegitimitatea din voinţa poporului de a conferi funcţieigestionare a naţiunii expresie politico-juridică şiadministrativă. Fundamentul pe care îşi construieşte putereanu este forţa brută, reprezentată de instituţiile care asigurăordinea socio-politică cu ajutorul violenţei, ci cunoaştereasau informaţia şi capacitatea de gestionare a violenţei. Înstatul naţional, exercitarea puterii înseamnă, în esenţă,administrarea „puterii poporului” (democraţia) şi impunereaîn faţa naţiunii prin autoritatea care defineşte ca legitimeacţiunile şi deciziile statului.

Naţiunile, ca organizări sociale, conservă, de regulă, au-toritatea de tip tradiţional, bazată pe încrederea în justeţeaunor dispoziţii transmise de-a lungul timpului, în funcţie denecesităţile sociale. În evoluţia fiecărei naţiuni, tradiţiaconferă legitimitate deţinătorului autorităţii, bazată pe o re-laţie personalizantă, iar ascultarea, devenită datorie a fiecăruicetăţean faţă de persoana deţinătorului autorităţii îmbracăforma respectului şi conformării faţă de cerinţele autorităţii.În situaţii sociale critice, marcate de „crize socio-politice”, poporul permite funcţionarea autorităţii cu caracter charisma-tic, bazată pe valoarea exemplară a elitelor sociale şi perecunoaşterea caracterului ei sacru, extraordinar, chiar eroic.

În astfel de situaţii, grupul socio-politic format dinconducătorul carismatic şi adepţii săi formează o„comunitate emoţională” benefică pentru naţiuni. Istoria politico-statală confirmă faptul că, dacă deţinătorul puterii îşi pierde „harul”, autoritatea şi legitimitatea lui dispar. Naţiunile întreţin mediul social de manifestare a autorităţii cucaracter raţional-legal, întemeiată pe principiile regulilor dedrept izvorâte din necesităţile sociale. Aceasta e im- personală, separă funcţia de persoana care o exercită, iar oa-menii care o recunosc se supun „dreptului” sau „normei so-ciale” şi nu grupului socio-politic care administrează puterea prin mijloace coercitive (ordine, dispoziţii, ordonanţe de ur-genţă). Printr-o astfel de autoritate, poporul construieşte o ie-rarhie a funcţiilor, care implică exercitarea din partea instan-ţelor superioare a unui control asupra instanţelor inferioare,

dar creează şi cadrul juridic necesar pentru stabilirearăspunderilor şi aplicarea sancţiunilor pentru toţi cei caregestionează violent, prin raporturi de putere, necesităţilesociale. Aceasta este autoritatea naţională, bazată exclusiv pe

Vida Gheza, “Odihna” (1956) _________________________________________________„puterea poporului” (democraţia), deci pe competenţele celorcare au legitimitatea să exercite funcţii publice. RomanulSacrificiul , cu paginile sale evocatoare, eseistice, lirice,simbolice, dramatice, descriptive, demonstrative, dar maiales captivante, ne îndeamnă să ne gândim la faptul că statulnaţional unitar român administrează, prin eficienţă, prestigiuşi autoritate, necesităţile sociale în raport cu intere-seleindividuale şi, mai ales, cu cele ale grupurilor socio-politice.El construieşte procesul de decizie ca o consecinţă a

necesităţilor sociale şi oferă un cadru organizat pentru între-ţinerea funcţiilor naţiunii române (productivă, integratoare şigestionară). În momentul în care intervine criza de autoritate,ca urmare a abandonului necesităţilor sociale, jocului politic,influenţelor străine nocive, intereselor de grup socio-politic,a impunerii unor soluţii exclusiv politice, bazate pe utilizareaforţei şi transformării violenţei în mijloc specific demanifestare a puterii, statul încetează de a mai fi „naţional”.

Prin capacitatea de administrare a puterii poporului ro-mân (democraţia) statul naţional unitar român exprimă suve-ranitatea naţiunii române, supuse simultan constrângerilor şi presiunilor produse îndeosebi de către „centrele de putere”care definesc mecanic şi impun „ordinea” în relaţiileinternaţionale.

Puterea statului naţional unitar român, construit de eroiiştiuţi, dar mai ales neştiuţi, evocaţi epic în romanulSacrificiul în pagini de mare forţă expresivă şi emoţională,rezidă în capacitatea lui de a susţine organizaţiile cu funcţiigestionare explicite, de a menţine în funcţiune instituţiile politico-juridice şi administrative şi de a preveni apariţia şidezvoltarea oricărei forme de politicianism.

Instituţiile politico-juridice şi administrative, alcătuitedin oameni cu competenţe profesionale şi socializantedesemnaţi să administreze puterea poporului (democraţia),exercită puterea politică „în numele naţiunii române”. Spredeosebire de cele ale statului ideologic, acestea nu suntinstituţii de control a acţiunilor individuale sau de grup ori

instituţii de reprimare a oricăror acte care pun în pericolsecuritatea aşa-numitei „clase politice” aflate la guvernare,definite de ideologi drept „siguranţa statului”.

Ele asigură şi întreţin raţionalitatea socială a statuluinaţional unitar român, ca modalitatea ideologică desatisfacere a necesităţilor de gestionare publică. Susţin şicapacităţile de reproducere a naţiunii române în stare desecuritate. Prin zidirea constituţională a statului de către poporul român, instituţiile sale sunt îndrituite să foloseascătoate resursele de putere: informaţia, resursele materiale şiforţa, pentru desfăşurarea vieţii socio-politice în conformitatecu normele ordinii sociale. De aceea, preocuparea de căpe-tenie a instituţiilor nu e construirea şi reconstruirea aşa-numi-tei „societăţi civile”, în funcţie de conjuncturi geopolitice, ca

în cazul statului ideologic, şi nici susţinerea permanentă adoctrinelor politice prin care să convingă poporul să sesolidarizeze cu clasa politică. Misiunea lor este →

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


59

Conform tradiţiei ebraice, a face unlucru în numele cuiva, a invocanumele acestuia sunt acte de o putere

şi de o greutate deosebită. Invocareanumelui unei persoane înseamnă aface prezentă această persoană. Prinfaptul rostirii unui nume, acestadevine viu. Rostirea numelui cheamăsufletul persoanei respective; iată dece o semnificaţie atât de adâncă esteimplicată în rostirea unui nume.

Dacă toate acestea se pot spunedespre numele oamenilor, cu cât maimult despre numele lui Dumnezeu.Puterea şi slava lui Dumnezeu sunt prezente şi active în numele Său.

Pentru creştinii de astăzi, ca şi pentrucei din timpurile apostolice, numelelui Iisus este izvorâtor de puteredumnezeiască.

O foarte frumoasă legendă ruseascăne spune că, în momentul înălţăriiDomnului Iisus la cer, ucenicii auînceput să se tânguiască:

-Pentru ce ne părăseşti, Iisuse?Cine ne va mai da pâinea ceatrupească şi cea sufletească? Cine neva mai da îmbrăcăminte pentru trup şihar pentru suflet? Cine ne va maimângâia în durerile trupeşti şisufleteşti?"

Mişcat, Domnul Iisus le-a spus:-Iată am să vă las un munte de aur,

ca să aveţi din ce trăi!Atunci, apostolul Ioan i-a zis:-Doamne, nu ne lăsa un munte de

aur, căci hoţii ni-l vor fura. Maidegrabă lasă-ne puterea numelui tău, pentru ca el să ne fie: hrană,îmbrăcăminte, putere, apărare,

mângâiere. Atunci, mişcat, Iisus le-aspus:-Iată, vă las puterea numelui Meu,

cu care veţi putea binecuvânta pâinea;

______________________________veţi putea săvârși Sfintele Taine; veţi putea alunga demonii; veţi puteavindeca bolile; veţi putea mângâiaorice fiinţă şi mântui orice suflet. (Mc16,16-19). Căci, în numele Meu se pleacă tot genunchiul (Fil 2,9-10) şiîn numele Meu se poate mântui orice

om (Fap 4,12).Pr. Dr. GHEORGHE ȘINCAN,

paroh la Târgu Mureș

____________________________________________________________________________________________________

STATUL NAŢIONAL CA EDIFICIU...

→ asigurarea protecţiei naţiunii române în faţaagresiunilor sociale şi a manipulărilor ideologice şi prevenirea construirii statului ideologic – ca „raport de putere politică” prin care grupurile socio-politice caredeţin puterea controlează, supun, jefuiesc şi alungănaţiunile de la resurse şi de la actul de decizie.Accederea la putere în statul naţional unitar român este un proces socio-politic complex, iar puterea determinădeseori schimbări în atitudini, comportament, motivaţişiconduită pentru oamenii care o deţin „în numele popo-rului român”. Sursa autorităţii este naţiunea română – ca pu-tere de acţiune socială şi nu forţa exterioară şisuperioară puterii de care dispune vremelnic o guvernare,iar forţa autori-tăţii se legitimează exclusiv din voinţanaţiunii şi puterea poporului (democraţia). Instituţiilestatului naţional, definite ca autoritate naţională, întreţinlibertatea socială în cadrul politico-juridic şi administrativconstruit de poporul român.

Românii au reuşit să-şi construiască statul naţionalunitar, adică să iasă in integrum în lumina istoriei, după ceau trecut prin „tenebrele” imperiilor agonizante carestăpâneau părţi din vatra neamului.

Prozatorul Mihail Diaconescu deapănă firul luptei pentru unitatea noatră naţională, cu o măiestrie greu deegalat, pornind din Ţara Beiuşului, din satele şi oraşele de pe Valea Crişului Negru, ajungând în acele locuri în cares-au produs fapte măreţe, demne de luat în seamă şi de pomenit de către generaţiile viitoare.

Autorul descrie fapte îngrozitoare, începând curepresaliile militare antiromâneşti de la Aleşd, continuândcu atentatul de la Sarajevo şi cu „încăierarea” imperiilor pentru refacerea sferelor de influenţă şi de dominare anaţiunilor. Toate aceste fapte se încheie cu victorianaţiunilor asupra imperiilor. Este o victorie care a dat unnou curs istoriei europene şi universale.

Romanul „Sacrificiul” este, în fapt, epopeea refaceriivetrei neamului românesc. Autorul descrie, cu putereaminţii sale, cu forţa experienţei de prozator, cuinventitatea sa expresivă, cu înţelegerea istorică şi cuviziunea sa sociologică, psihologică, politologică şiepopeică, „tenebrele” prin care neamurile asuprite dinImperiul Austro-ungar au fost obligate să treacă, pentru aieşi la lumină.

În încăierarea sângeroasă între Marile Puteri, româniiau devenit carne de tun, dar au ştiut să folosească putereaminţii şi braţele lor vânjoase, pentru a doborî un imperiumonstruos, ce părea atotputernic, şi a-şi construi propriulstat naţional şi unitar.

Scriind aceste rânduri, nu uităm că statul unitar şiindependent este cea mai cuprinzătoare şi mai măreaţărealizare istorică a unei naţiuni.

Scriind despre statul nostru unitar, ca adăpost şisimbol sublim al naţiunii române în stare de veghe, MihailDiaconescu ne-a demonstrat faptul că numai o concepţie profundă şi cuprinzătoare asupra istoriei, asupra fenome-nelor sociale de largă cuprindere şi a actului politic poatesusţine o construcţie narativă cu caracter epopeic, dar maiales puterea ei de influenţare sufletească şi artistică.

Pentru aceasta, romancierul aduce prinos de recunoş-tinţă eroilor din toate ţinuturile vetrei româneşti, deopo-trivă elitelor sociale, dar şi militarilor, şi, mai ales, celordin „talpa ţării” – adică ţăranului şi muncitorului român.

Statul naţional unitar român este rezultatulinteligenţei, simţului strategic şi efortului naţional, presărate cu jertfe şi sacrificii pe întreaga vatră de vieţuirea neamului.

Autorul descrie măreţia unor fapte istorice ale fiilorneamului nostru de eroi şi martiri, zugrăvind în chipmagistral locuri, oameni, convingeri, conflicte şievenimente care au marcat definitiv destinul românilor şial tuturor popoarelor de pe bătrânul continent European.

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


60

Convorbiri duhovnicești

„S-a odihnit, pentru o clipă, Hristos în inimile și pe buzele noastre.”(2)

L.C.: Aș vrea, ÎnaltpreasfințitePărinte, să revenim la capitolul întâidin Sfânta Evenghelie după Marcu (Marcu 1, 1-8), unde se fac referiri laVechiul Testament , mai precis se daucitate din prorocul Isaia.

Î.P.S. Ioan: Prin urmare dinVechiul Testament se anunță, încet-încet, vestea cea bună a venirii Fiuluilui Dumnezeu pe pământ. Poate că v-am mai spus ori ați auzit de multe ori părinții, în biserici, în predici, cândv-au amintit și v-au vorbit de profetulIsaia, ce este numit în lumea teologică„evanghelistul Vechiului Testament ”.De ce? Pentru că el are profeții foarteadânci despre venirea Mântuitoruluinostru Iisus Hristos. Sfântul ProrocIsaia a trăit pe la anii 735 î.H., până pe la anul 695 î.H. Deci profetul Isaiaa trăit, prin mila lui Dumnezeu, harcoborându-se de Sus prin el către popor, aproape 70 de ani. El estenumit „evanghelistul VechiuluiTestament ”, pentru că mult har acoborât de Sus din tronul luiDumnezeu, ca să-L anunțe, iată, cuaproape mai bine de 700 de ani, tot avorbit de Mesia. Apoi a se vedea căaproape fiecare profet, în felul lui,anunță venirea lui Mesia, aMântuitorului nostru Iisus Hristos.

Revenim la primele cuvinte dinEvanghelia după Marcu „ Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu” (Marcu 1, 1). De ce îșiîncepe Sfântul Evanghelist Marcu așaEvanghelia? În continuare după acest

prim verset, citim mărturia despreSfântul Ioan Botezătorul. Practic am putea spune că începutul Evanghelieilui Iisus Hristos, în mod cu totulconcret, se face de către și în timpulSfântului Ioan Botezătorul. Dacă toți profeții vorbesc la viitor în profețiilelor: va veni Hristos, va veni Mesia, primul dintre profeți, care nu maifolosește verbul „a veni” la viitor, cila prezent, este Sfântul IoanBotezătorul, care zice: „ Iată Mielullui Dumnezeu care ridică păcatele

lumii!”L.C.: În general, credincioșii știucă Sfântul Ioan Botezătorul facelegătura dintre Vechiul și Noul

Testament, dar este singurul dintre profeții Vechiului Testament care L-avăzut pe Hristos.

Î.P.S. Ioan: Sfântul IoanBotezătorul este cununa profeților, pentru că lui i s-a arătat Mesia.Gândiți-vă cât și-ar fi dorit profețiiVechiului Testament să-L vadă peMesia! Cât și-ar fi dorit Sfântul ProfetIsaia să-L vadă pe Mesia și a murit cuochii înlăcrimați, privind la cer,străpuns de un dor sfânt că aici, pe pământ, nu L-a întâlnit pe Mesia, dara murit cu nădejdea că-L va întâlni înÎmpărăția Cerurilor. Și L-a întâlnit.

Sfântul Ioan Botezătorul pune punct Vechiului Testament , pune punct așteptărilor milenare ale omuluicăzut. Când Adam, dintru adânculiadului, l-a auzit pe Ioan spunând:

„ Iată Mielul lui Dumnezeu careridică păcatele lumii!”, pentru elaceasta a fost prima veste bună cares-a auzit pe pământ, dar și în adânculiadului. S-au trezit, din suspin și dindurerea lor, Adam și Eva, când auauzit că „a venit”. Pentru că știa. ȘiAdam Îl aștepta pe Hristos să vină,

Dincolo de Paradis

Nu pot să te păstrez mai mult de-o

viaţă, Nebună clipă, ce mă vrei a fi?O torţă? Înger? Aripă de gheaţăSau biet ostatic, amăgind o zi?

Nu vreau să mă priveşti cum număraniiPrin orologiu cifre, fugărind...Şi cum, de dor, mi-s braţele castaniiSub care primii paşi făceamzâmbind...

N-am desluşit decât plecări în grabă

Pe creştetul trăirilor cărunt...Mi-e suflet ochiul şi se tot întreabă:„Unde-s ce-i dragi, o, Doamne, undesunt?”

Rămas-au şoaptă-n pale de lumină,Pe care astăzi, trupu-ţi încrispat,La rădăcina mea, smerit se-nclină, Nu c-am învins, ci doar c-am rezistat.

Pe rug, esența nu a fost vâltoarea,Iar tu, sărmană clipă, nu vei ştiCă mi-ai răspuns deja la întrebarea:

Ce-i dincolo de tot ce nu va fi?MARIANA EFTIMIE KABBOUT

_________________________

să-i întindă o mână, să-l ridice dinadânc. Insă ca să poți să-Lmărturisești pe Hristos, să vorbeștidespre această veste bună, care esteHristos, nu poate oricine. Nu pebuzele oricărui om se așterne, seașează Hristos. Nu pe buzele oricuiîși află odihnă Hristos, ci doar pe buze curate. Noi, de multe ori, judecăm, în stânga și-n dreapta, șizicem: de ce oare nu se roagă fratelesau sora cutare? Înlăuntrul sufletelors-ar ruga, dar nu se poate odihni

Hristos pe buzele greu, greu întinate.De aceea bucurați-vă că frățiilevoastre care mergeți la biserică, înziua de sărbătoare, rostiți cuvânt deslavă și de mărire adus Prea SfinteiTreimi Dumnezeu. S-a odihnit,pentru o clipă, Hristos în inimile șipe buzele noastre. Fericite buze!Fericite inimi pe care le aveți și care bat în pieptul vostru, unde, pentru oclipă, S-a odihnit Hristos Cel călătorîn lumea aceasta a noastră bântuită deatâtea rele, necazuri și de păcate.

Iată ca să poată rosti acestecuvinte „ Iată Mielul lui Dumnezeucare ridică păcatele lumii!”, SfântulIoan a rămas orfan de mic și s-a dusîn pustiul Iordanului, unde, ani dezile, s-a hrănit cu lăcuste și mieresălbatică, trăind în post și-nrugăciune.

Și-a zis Dumnezeu: iată Omul pe buzele căruia voi pune cuvântulmântuirii și anume „ Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatelelumii!” (continuare în numărul

următor al revistei)A consemnat

LUMINIȚA CORNEA

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


61

Memento

– 60 de ani de la strămutarea în veșnicie

În acest an, în ziua de 13noiembrie, se împlinesc exact 60 deani de la strămutarea în veșnicie ascriitorului Romulus Cioflec (n. 1882,Araci, jud. Covasna) și rânduirea luiîn Cimitirul Bellu din București, învecinătatea scriitorilor Ion Barbu,Magda Isanos, Eusebiu Camilar,Victor Ion Popa, Camil Ressu,George Pruteanu.

După anul 1955, anul morțiiscriitorului Romulus Cioflec, au

apărut postum, în anul 1957, romanul Boierul și, în 1970, volumul denuvele și schițe Trei aldămașe, ceaștepta de mult să fie tipărit, pregătitfiind chiar de autor.

Între anii 1955 - 1990, scriitorulRomulus Cioflec a fost cunoscut înmediul literar românesc prinromanele reeditate de criticul șiistoricul literar Mircea Braga -Vârtejul (1979), Pe urmele destinului (1985) și Boierul (1988) - printraducerea în limba maghiară a

romanului Vârtejul – Örvényben,realizată de prof.univ. Dávid Gyula(1983), prin apariția ediției a doua avolumului Cutreierând Spania(1988), la Editura Sport-Turism, subîngrijirea lui Nicolae Jula.

Romulus Cioflec a debutat înanul 1907 cu volumul de schițe șinuvele Doamne, ajută-ne! urmat devolumele Lacrimi călătoare (1920), Români din Secuime (1942). În anul1937, editează romanul Vârtejul , careîn anul următor, la propunerea lui

Mihail Sadoveanu, este premiat de Academia Română cu Premiul „Ion Heliade Rădulescu”. În 1943, publicăromanul Pe urmele destinului. O goană în jur de sine însuși, la EdituraRemus Cioflec (vărul scriitorului).

În toată perioada comunistă, aufost interzise unele dintre operelescriitorului, precum Pe urmele Basarabiei ... note și impresii dinrevoluția rusească, ediție ce are pecopertă o frumoasă hartă a RomânieiMari (1927), ori Sub soarele polar.

Impresii și peripeții din voiajul unor salvați de la naufragiu de spărgătorul Krasin (1929). Familia nu a pututoferi tiparului, din aceleași conside-

Elev la Câmpulung, 1900, primafoto

______________________________________ rente politice, lucrări rămase înmanuscris.

După anul 1990, istoricii literariscot la iveală elemente surprinzătoarelegate de activitatea și opera scriito-rului Romulus Cioflec. Referitor laactivitate, în perioada comunistă nu s-a amintit nimic despre cei aproapezece ani (1917-1926) petrecuți înChișinău și despre aportul, în plan

cultural și pedagogic, al lui RomulusCioflec. Informații despre perioada basarabeană se pot afla din studiile publicate după anul 2006, anulefectuării cercetărilor la Chișinău, în Arhivele Naționale ale Republicii Moldova. Interesant este faptul căscriitorul se numește „ propovăduitoral Basarabiei” chiar în volumulamintit mai sus, Pe urmele Basarabiei.

Surprizele sunt mai mari în privința operei, deoarece, după 1990,

familia (fiicele scriitorului, EleonoraPopa și Gabriela Corodeanu) a dat laiveală opere inedite, aflate înmanuscris, care, din diverse motive,nu puteau să vadă lumina tiparului încomunism. Mai întâi au fost„descoperite” cele patru piese deteatru, din care au fost publicate pânăîn prezent două, Moarte cu bocluc (1998) și Cupa Domeniilor (2012).Demersul de restituire și reconside-rare a întregii opere a scriitoruluiRomulus Cioflec continuă.

De curând, familia a descoperit,într-un sertar uitat de vreme, fileledactilografiate, conținând corecturileautorului, ale textului ce alcătuiește

volumul Jertfă pentru lumină, alcătuitdintr-un Prolog și cincisprezececapitole numerotate, ce a fost publicatde Gabriela Corodeanu, fiicascriitorului, în anul 2014, la EdituraPastel din Brașov.

Regăsim în Jertfă pentru lumină,stilul caracteristic lui RomulusCioflec, limbajul ușor arhaic cu aerardelenesc specific scriitorului, prezent și în celelalte opere.Recunoaștem fără îndoială informația bogată, sobrietatea, echilibrul narativ,dar și harul fanteziei creatoare. Este ooperă ce ar putea fi ușor ecranizatădatorită bogăției de informații dinepoci diferite și a varietății de personaje, romanul Jertfă pentrulumină reprezintă o altă fațetă aoperei scriitorului Romulus Cioflec.

O altă adevărată surpriză a fost pentru noi descoperirea la Arhivele Naționale Istorice Centrale, a unuidocument existent în arhivaComitetului Central al P.C.R. semnatde Romulus Cioflec, referitor, înîntregime, la Basarabia. Documentulconține 36 de pagini, dactilografiate.Cunoscând alte texte ale autorului,dactilografierea s-a realizat la mașina personală a familiei Cioflec. Pefiecare pagină se află corecturimanuscrise ale lui Romulus Cioflec,

cu scrisu-i binecunoscut. La final,semnătura cunoscută. Textul a fostfotografiat după un microfim venitdin URSS. Pe coperta dosarului estescris: Institutul Maxism-Leninismuluidin Cadrul Comitetului Central alUniunii Sovietice URSS, ArhivaCentrală de Partid, Rola nr. I - Dinmicrofilmul venit din URSS, cutia nr.1, Arhiva Institutului 556.

Textul are titlul Căutând îndărăt și căutând înainte. Nu e datat. Avândîn vedere conținutul, am realizat

unele corelații (explicațiile nu-și aulocul aici), datând textul în jurulanului 1942. Pe lângă faptul că textulcuprinde trăsături ale stilului scriito-rului Romulus Cioflec, subliniem ide-ile ce le conține. Autorul dovedește căare solide cunoștințe referitoare la is-toria Basarabiei și la istoria Români-ei. Unele pagini au caracter autobio-grafic, prezentând experiența scriito-rului din Chișinăul anilor 1917-1926.

Ultima parte are în vedere istoriarecentă, dar ce ni se pare semnificativ

este extraordinara încredere a auto-rului în forța poporului român, în mi-siunea lui față de Europa: „noi ne→

LUMINIȚA CORNEA

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


62

vom putea începe și misiunea noastrăde civilizație creștină” sau maideparte „vom birui ori vom pieri cuei, ca paznici ai civilizației europene, paznici ai ființei noastre naționale șiai civilizației europene și creștine.”Textul este, pe alocuri, greudescifrabil, mai ales în ultimele pagini, ce cuprind și rânduri tăiate cuo linie – de autor ori de altcineva(marcate de noi prin subliniere). Esteevident că Romulus Cioflec are învedere, înainte de 1945, traseuleuropean al poporului român. Că afost un scriitor european am dovedit-o în alte studii ale noastre (LuminițaCornea, Călătoriile prin Europa ale scriitorului Romulus Cioflec, în volu-mul Studii și articole literare, EdituraPastel, Brașov, 2014, p. 73-88).

Pentru edificarea cititorilor, re- producem, în continuare, ultimele pa-gini ale textului Căutând îndărăt șicăutând înainte, scris de RomulusCioflec:

„Prin anarhia rusească s-au produs şi fenomene sufleteşti ca cele pomenite, dar şi putinţa de a avea unSfat al Ţării. Şi vom scăpa de ruşi, şiîn ceasul de faţă, numai după ce vaintra virusul disoluţiei în hoardelemânate de noul Ghingis-han roşu.Dar, de astă-dată, prin jertfa noastră şi

prin rezultatele ei, ne vom aşeza şi înrespectul Europei şi în hotarelenoastre fireşti, şi cu alt temei decât până acum, ca paznici ai civilizaţieicreştine a Continentului.

Se cade însă să nu uităm că, şiacum un sfert de veac, revoluţiarusească - cu disoluţia drept corolar –a fost provocată tot de armelegermane, cari ele ne feriseră atunci deo „întregire” în buzunarele Moscovei... Căci, vai, deşi „pravoslavnicii” dinRăsărit ne-au dat, veacuri întregi,

dovezi prisositoare de zorimea lor,totuşi eram treziţi, în 1939,cumsecade.

Greu şi târziu ne-am trezit!Credinţa noastră în omenia şi

buna vecinătate rusească a început demult, a ţinut mereu şi s-a plătit mereu.A fost trădat Ştefan al Moldovei, prinînţelegerea moscoviţilor chiar cuacela împotriva căruia se legasealianţă, turcul. I-a fost apoi închisă şiucisă, în închisoare, fiica, laMoscova, împreună cu fiul ei

îndreptăţit la moştenirea tronuluimoscovit. Şirul pândelor şi trădărilorşi dezmier(dăr)ilor s-a tot înnădit, deatunci, peste patru veacuri.

Şiretenia, brutalitatea şi cinismul primitivului! Nu mai târziu decât la28 de ani de la legământul aşa de tareal lui Petru cel Mare faţă deCantemir, un general rus, intrând înIaşi, proclamă pe ţarina Ana caDoamnă a Moldovei. În trei lungirăzboaie cu turcii (1768-1774; 1787-1792 şi 1806-1812) ei ocupă şi jăcmănesc Principatele, izbutind, înultimul, să înjumătăţească Moldovaca „eliberatori”. Mai invadează principatele de câte ori pot duce maideparte programul lor de ieşire ladrumul mare - la drumul mare alDunării şi al strâmtorilor – şi lasugrumarea noastră şi a Europeicentrale, adică la 1829, cândrămânem iarăşi ocupaţi şase ani, pierzând de astă-dată numai gurile

Dunării; la 1853, când ne salveazăApusul, la Sevastopol, şi putem face porneala Unirii – căci începând de laPetru cel Mare, orice pas al nostrucoincide cu o înfrângere militară avecinului din Răsărit; la 1877, când îisalvăm și ne pradă; la 1916, când ne„aliem”, se instalează în Moldova cala ei acasă, și pun la cale împărțireanoastră între ei și austro-ungari,inamici comuni, și, în sfârșit, la 1940,când Europa, fiind toată încleștată înApus și în miază-zi, primim ordinul

de evacuare a Basarabiei și Bucovineide Nord, din senin și în patru zile. Bane mai ia și, peste ultimat, nordul județului Dorohoi. Un mizilic!

Azi, frați basarabeni, pentru prima dată ne răfuim fățiș cu voi, pentru voi și pentru Românism, pentru trecut și pentru viitor.Dumnezeu, care ne-a păstrat peste ______________________________

La maturitate

Mormântul lui Romulus Cioflec laCimitirul Bellu, Bucureşti

______________________________

toate trădările rusești de până acum,nu se poate să nu ne ajute împotrivafalșei pravoslavii, chiar în ceasul cândea calcă în cizmă crucea.

Mereu cu credință față de ei șimereu trădați, dacă Dumnezeu ne-aașezat la paza drumurilor de viață aleEuropei, nu se poate să ne încovoaie! Ne-a ajutat în fața puhoiului turcesc,iar când apele s-au retras definitiv dinsud, ne-a ajutat să ne întregim și spreApus. Și prin minunea Lui, trecându-ne întâi prin foc, alături de același

„aliat” căruia i-a luat la vreme frâneledin mână.După ceasul acela greu, poate că

trebuia să începem a căuta spre Apusun aliat firesc pentru ziua de azi.

Ne-a găsit din nefericire el, și aziluptăm alături, după lichidareaimperialismului turcesc, iar apoi, ca oconsecință firească, a Austro-Ungariei care ne-a adus o întregire provizorie germanismul șiromânismul ... ca singuri ... firești înfața țarismelor slave lichidarea

despoției răsăritene, pentru a neaduce nouă întregirea definitivă ..., iar pentru toată Europa, siguranțaviitorului fără granițe și intrigăengleză. În ce măsură vom înțelegeacest lucru și noi, românii, șigermanii?

Dacă unii, din fostele bisericuțe politice, nu pot să înțeleagă, oameniide stat responsabili trebuie săînțeleagă. Înțeleg, căci orice va fi deEuropa, noi de-acum nu vom maiavea de făcut decât paza Răsăritului

alături de germani.Vom birui ori vom pieri cu ei, ca

paznici ai civilizației europene, paz-nici ai ființei noastre naționale →

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


63

și ai civilizației europene și creștine.Asta au înțeles-o și Friederic cel Mareși Ștefan, au înțeles-o Bismarck șiBrăteanu, și au înțeles-o, azi, Hitler șimareșalul Antonescu.

Un gânditor politic basarabeanscria odinioară că drumul (s)preArdeal trece peste Prut, și așa a fost;așa se va dovedi și azi.

Ba, azi, vedem că el a trebuit să poarte armele noastre departe, peste Nistru; ca să isprăvim definitiv cuînvinuirile pentru lichidarea definitivăa amenințării din Răsărit

Când Rusia imperialistă va filichidată, posibilitățile de imperialismrăsăritean, sub orice formă, vor filichidate și ele – și anume printr-onouă alcătuire ieșită din diferențaetnică, din conștiința raselor de acolo,

și prin tăierea unora din capetele balaurului, care, stăpân azi în douăcontinente, caută drum la toate apelelor, pentru toate sugrumările.

Și dacă războiul acesta, prinîndurările și învățăturile lui, (poate)duce și un alt nivel de moralitateinternațională, pentru diferențiere înalcătuirea politică a Răsăritului, noine vom putea începe și misiuneanoastră de civilizație creștină.

De doi ani plătim tribut pentruexistența în hotarele noastre etnice și

pentru a păstra bunurile uneicivilizații creștine (două rânduriindescifrabile).

Cruțată de celălalt război,Basarabia a trecut acum și ea pe subtăvălugul bătăliilor, iar fiii ei cei mai buni au fost ridicați și răpuși ... poate pentru ca sufletele lor să seîncălzească, și mai mult și fărărezerve, la crezul unui viitor comun,iar noi să-i înțelegem și mai bine peei.”

Prin publicarea în întregime a

acestui text, prin reconsiderarea întotalitate a operei scriitorului, prin publicarea tuturor textelor ce încă nuau văzut lumina tiparului, inclusiv a bogatei corespondențe (în cea maimare parte inedită), cititorii de astăzi,în special cei interesați de istorialiteraturii române, își vor putea formao imagine corectă și profundă asupravieții și activității scriitoruluiRomulus Cioflec.

Pentru noi, cei care trăim pemeleagurile natale ale lui Romulus

Cioflec, este o datorie de onoare.Se cuvine să-l cinstim și să-icunoaștem opera.

Cine ne împiedică?

‒

de la Lenin la Ceaușescu

Numele românului transnistrean Nichita Smochină a fost readus decurând în actualitatea editorialăgrație cunoscutului etnolog și editorIordan Datcu (Nichita P. Smochină; Din literatura populară a românilorde peste Nistru, Ed. RCR Editorial,București, 2015). Cu această carte,

Iordan Datcu vine să împlinească șisă ilustreze cu accente speciale ceeace aducea în volumul său de Memorii (2009) Academia Română al căreimembru de onoare Nichita Smochinăa fost din 1942, trecut apoi la indexde regimul comunist alături de altenume ale cuturii noastre, titlureacordat însă abia la zece ani (1990)după decesul acestui etnolog român acărui personalitate rămâne săsimbolizeze peste timp lupta pentrucauza românilor de dincolo de

Nistru, pledată cu demnitate și în fațalui Lenin (1918), și a lui IonAntonescu, dar și a lui NicolaeCeaușescu. Născut la 14/27 martie1894 (satul Mahala, plasa Lunca) în județul Tiraspol, Nichita Smochinăse remarcă prin calitățile saleintelectuale, prin studii și princonsecvența cu care a urmatidealurile proromânești pentruconaționalii noștri de dincolo de Nistru, circa 1.200.000 de suflete(socotindu-i și pe cei deportați prin

Siberia) inaintea Celui de al DoileaRăzboi. De o astfel de soartă scapădoar prin voia norocului și NichitaSmochină, nevoit să se refugieze mai

întâi la Iași unde face studii în Dreptși Filosofie, ca mai apoi, cu sprijinullui N. Iorga, să studieze la l’ÉcoleRoumaine en France, își ia doctoratulla Sorbona, editează efemerulcotidian Moldovanul (la Dubăsari), Moldova nouă (Iași, mai apoiBucurești) și ia atitudine curajoasăfață de atrocitățile comise de bolșevici împotriva românilortransnistreni ( Les massacres de Moldaves dans la Russie Soviétique; Les atrocités soviétique etc.). Ceeace însă se situează mai presus detoate, așa cum menționam, estecurajul și consecvența cu careetnologul avea să pledeze pentrucauza românilor de dincolo de Nistru ‒ adevărată profesie de credință.Mobilizat pe frontul german al

Primului Război Mondial, mai apoi pe cel caucazian, va fi rănit în maimulte rânduri și este decorat cumedalia „Sfântul Gheorghe”.Participă, după demobilizare, laevenimentul declarării independențeiGeorgiei (17 mai 1917), iar laPetersburg este primit de V.I. Lenin,în calitatea lui de ofițer, căruia nuezită să-i ceară sfatul, după mitingulîn care mentorul bolșevismului promovase principii aleautodeterminării popoarelor din

fostul imperiu rus, în ce priveșteșansa românilor transnistreni:„Dumneavoastră, moldovenii, ‒ îlsfătuia Lenin ‒ nu aveți niciun fel deinterese să luptați de partea Rusiei,care de veacuri a înrobit poporulvostru. Moldovenii, din punct devedere cultural, se găsesc multînaintea rușilor. De aceea, continuați-vă [lupta] în regimentele naționalemoldovenești și, cu baioneta înmână, cuceriți și consfințiți libertatea pe care nimeni nu o va face cadou

poporului vostru moldovenesc ...” Nichita Smochină a fost după PrimulRăzboi prefect la Tiraspol, apoideputat în Rada ucraineană, pozițiide pe care cu aceeași consecvență șifervoare s-a luptat pentru românii de peste Nistru, a scris despre soartaalor săi în pogromul sovietic și îngulagul siberian, despre fapteleabominabile la care au fost supuși șidespre care chiar și presa prosovietică fanceză scria ( La verité sur la situation de la Moldavie

Sovietique) citând moscovitul Izvestia. Editorul lui Nichita Smo-chină, etnologul Iordan Datcu, →

IULIAN CHIVU

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


64

apreciază astfel devotamentul acestu-ia pentru cauza românilor de peste Nistru: Intreaga viață a lui N.P.Smochină a fost una de luptă și de jertfă, trimițând în felul acesta și laun articol al lui Gherasim Pintea dinTransnistria (Buc., 27 oct. 1941, p.3).

Etnologul transnistrean, pentrumeritele sale și pentru consecvențasa a intrat în grațiile unor persona-lități ale vremii: Pan Halipa,Gheorghe Brătianu, Ion Antonescu,Mihail Sadoveanu și mulți alții.

Cu Gheorghe Brătianu călăto-rește în Crimeea în vremea PrimuluiRăzboi Mondial în speranța că ar putea da de urmele corespondențeilui Ion C. Brătianu cu țarul Nicolae I.

În calitate de consilier al mare-

șalului Antonescu primise asigurareaacestuia că va face dreptate „chiar cusecurea” pentru românii din Trans-nistria.

Și tot în aceeași calitate, N.P.Smochină a luat parte la întâlnirilemareșalului cu Führerul german înfața căruia avea un cuvânt de spus șiștia, cu ascendentele sale, să se facăascultat (Stai, te rog, să vorbesc eumai întâi ca militar și ca om mai învârstă ‒ îl domolea Antonescu peHitler).

Lui Sadoveanu îi ceruse să scriedespre Transnistria o carte, asemenea Drumurilor basarabene, pentru care prozatorul pretinsese deja suma dezece milioane de lei, însă proiectul sespulberă odată cu ofensiva rusească,menționează Iordan Datcu (p.31). Șicând îi ceruse o carte ca s-o trimităromânilor de peste Nistru, Smochină primește de la Sadoveanu propunereasă-i cumpere pentru ei opt sute deexemplare dintr-o altă carte a sa,ceea ce etnologul transnistrean a

refuzat din lipsa banilor, în schimbavea să-l aprecieze astfel pe prozator: ...a devenit la bătrânețe unmare comunist și a trădat pe toți frații francmasoni care au umplut pușcăriile (p31).

Despărțirea ideologică de Sado-veanu avea să aducă și alte acuzațiila adresa prozatorului în speranța că„viitorul va judeca” (p.32).

Nichita P. Smochină, dupăinstaurarea comunismului, a fost prigonit și de ruși, dar și de

comuniștii români prin organele lorde represiune pentru convingerilesale naționaliste, dar și pentru

ostilitatea sa la ideile bolșevismuluitranssovietic. Prins și dus în închi-soare ( fabrica de bătăi - cum îispunea el însuși), patriotul trans-nistrean este deposedat până și de pensia pe care o primea, dar și detitlul de membru de onoare alAcademiei interzicându-i-se până șisă mai citească în Biblioteca acesteiinstituții.

Opera sa nu se mai tipărește deacum nici la Chișinău și nici laBucurești, ba i se confiscă și volumulde articole apărute în revista Moldova nouă (1932-1933).

În schimb, Ceaușescu, rezervatși el față personalitatea lui N.P.Smochină, se arată totuși interesat dedocumentele pe care acesta le deți-nea din arhiva lui Ion Antonescu, cu

care mareșalul intenționa să se prezinte la Conferința pentru ieșireaRomâniei din război.

Din nefericire, cele trei lăzi cudocumente îngropate de Smochinăundeva lângă Caransebeș eraucompromise de umezeală: Dar totulera putred – scrie Smochină ‒ și am plâns ca un copil, căci în lăzi secuprindeau documente inedite româ-nești și statistici nepublicate ‒ secre-te sovietice asupra românilor dinTrasnistria și de peste Bug (p.33).

Primește tardiv totuși o pensiemai mult simbolică, dar el ar fi doritsă fie repus în drepturi la Academie,lucru imposibil la vremea aceeafiindcă i-ar fi supărat pe ruși. _____________________________

Vida Gheza, „Buciumaşul” (1957)

Volumul Din literatura popula- ră a românilor de peste Nistru, publicat recent de Iordan Datcu, aremenirea de a da tonul în pregătireaunei potențiale ediții complete astudiilor etnologului transnistrean însensul aceleiași cauze a românilorransnistreni, la fel de actuală și acumși totdeauna.

Materialul editat în volumul decare vorbim valorifică studiile șiarticolele etnologului publicate între1924 și 1939 în mai multe periodice,cel mai elaborat dintre ele fiind, înopinia lui Iordan Datcu, cel ce apăreaîn Anuarul Arhivei de folclor (V,1939) intitulat Din literatura populară a roimânilor de peste Nistru.

Nu mai puțin interesante și

bogate în informații și interpretărisunt și celelalte studii ori articole,cum ar fi de pildă Prohoadele laromânii de peste Nistru, Moscălia, Anul Nou la românii de peste Nistru etc.

Remarcabilă grija autorului lorinclusiv pentru fidelitatea reprodu-cerii fonetice a limbii române trans-nistrene, grija pentru vocabularulacesteia, pentru formele flexionare șisintactice relevante pentru unitatea însincronie și diacronie a limbii ro-

mâne ca idiom în ființa ei indiferentde influențele cu care s-a confruntat.Contribuția remarcabilului ro-

mân transnistrean în etnologia româ-nească este una așadar una specială: Formația de etnograf, folclorist, sociolog și istoric și-a pus amprenta pe studiile lui N.P. Smochină, în sensul că acesta nu trateazăobiceiurile și creațiile popularerupte de contextul care le-a generat și perpetuat ‒ menționează IordanDatcu pe coperta a IV-a a cărții.

Iar că se impune ‒ cum ar fi deașteptat ‒ o ediție a studiilor sale, pentru că ele sunt esențiale pentrucunoașterea istoriei și spiritualitățiiromânilor de dincolo de Nistru(p.33) e cu atât mai neîndoielnicacum, când în zona românilor de peste Nistru, încă destul de confuzăși puternic polarizată de influența șiamenințarea rusă, istoria ar trebuilăsată să-și lecuiască singură rănile șisă-și definitiveze opera. _____

Nichita P. Smochină; Din literatura populară a românilor de peste Nistru,Ed. RCR Editorial, București, 2015

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


65

Starea prozei

Privirea îmi urcă, visătoare, sprecer... E cale lungă până la el...Lin, apoi, puţin obosită, coboară spre pământ,

atrasă magnetic de greutatea paşilor şicerul se îndepărtează din ce în ce maimult, într-o uşoară uitare...

Am uitat să mai privim spre cer...nu ştiu de ce îşi sapă drum în minteamea aceste cuvinte, în fond, mi se pareabsurd, pentru că în fiecare zi ne uitămîn zare, dar nu vedem cerul, nu-idescifrăm esenţa, îl privim, dar nu-i pricepem rostul; ,,am uitat să mai privim spre cer” – e un reproş adresat,îmi primul rând mie însămi, şi apoicelor ca mine, ancoraţi iremediabil şi

definitiv în contingent.E un cer albastru - ca lacrima derouă. E acolo dintotdeauna, sus, dar nuam ştiut să mi-l fac prieten, nu amîndrăznit să-mi avânt privirea spre el, pentru că sunt o fiinţă timidă, poate prea timidă, sau poate pentru că nu m-am gândit niciodată la el ca la o fiinţă,ca la cineva apropiat.

În adolescenţă, mergeam cu privirea plecată. Teamă de oameni, denecunoscut? Nu ştiu. Era o încordaremai mult, o concentrare a fiinţei asupradrumului, poate evitarea oricărei

perturbări de la calea dreaptă... privireaorientată spre pământ era semnul meude recunoaştere, cartea mea deidentitate... Odată cu trecerea timpului,am încercat să reflectez mai mult asuprasensurilor şi să învăţ să am curaj faţă decer.

E un rost în toate.Era în mine dorul de cer, dar

nerostit, negrăit. Acum, la maturitate,am căpătat îndrăzneala privirii. Privescacum şi omul în faţă, şi orizontul şimarea. Mi-am rătăcit teama de oameni printre miile de lucruri care măînconjoară.

Cerul e senin, prea senin, e acolodintotdeauna, dacă ştim să-l căutăm...De cât timp nu am mai stat, aşa înuitare, doar eu şi el, să-l contemplu, sămă bucur de el cu toată fiinţa, să măcontopesc în apele lui albastre, să-lîmbrăţişez...

De când nu l-am mai privit ? L-amcam neglijat, şi apoi, la oraş, nu prea îlvezi din cauza blocurilor prea înalte... lasat – acolo îl descoperi în toatăsplendoarea şi plenitudinea lui, la sat

,unde casele sunt risipite şi orizontul îţiintră în casă.Şi apoi, nu am timp pentrucer: prea multe proiecte de realizat,

rapoarte de întocmit, cumpărături defăcut..., şi la urma urmelor nu intră pelista mea de priorităţi. În fond, ce arcrede oamenii despre mine, dacă m-arvedea cu ochii aţintiţi spre cer? Arspune că sunt cu capul în nori, implicit,că nu mai sunt cu picioarele pe pământşi sigur, nu mai sunt de-a lor.

Cred că trebuie ales cu grijămomentul contemplării… Nu în oriceclipă e potrivit gestul. Se cuvine să tecufunzi în infinitul albastru într-unmoment de graţie divină, când eşti doartu cu tine însuţi. E o imensitate sfântă,aici e lăcaşul lui Dumnezeu şi aici îmieste inima.E un adevărat ritual – actul privirii - e ca şi cum te-ai adânci în propriul suflet şi, dintr-o dată, te-aicurăţi de toate mizeriile lumeşti. Trupuls-ar lipi de pământ, iar sufletul ar zbura până la soare.

Ce păcat că nu mai avem timp pentru cer, nu mai putem răzbate pânăla el, că vedem doar lutul... sau în celmai rău caz, mocirla. Peste tot, în jurulnostru sporeşte cu o forţă incredibilănoroiul existenţial, în timp cefrumuseţea cerului trece insesizabil în penumbră. Haideţi să căutăm cerul dinnoi, şi vom descoperi lumina ceaadevărată. Trebuie să urcăm foartesus în soare, în spirit, pentru a găsi aur,iar jos, nu găsim decât deşeuri.

De sus vine lumina. Nu pot să uit seninătatea cerului

din ziua contemplării coloanei fărăsfârşit, în preajma căreia am rămas fărăgrai.Atunci am simţit cum mă inundălumina în valuri ,că toată energiavăzduhului se revarsă asupra mea,cuvintele mi-au pierit, lăsând doartăcerea să-şi picure armonia ei. Amsimţit că mă contopesc într-oîmbrăţişare caldă cu întreg universul, căsunt parte din cer, şi el, parte din mine.Prin coloana infinitului, pământulsărută cutezător înălţimile albastre, ea,coloana, este de fapt, drumul sacrificialşi plin de speranţă, al omului spre înalt,spre Dumnezeu, este chemare fărăsfârşit, spre pace. E bucuria sfântă adorinţei de desăvârşire.,,Trebuie săîncerci necontenit să urci foarte sus,dacă vrei să poţi să vezi foarte departe ,iar a vedea în depărtare e ceva...ca săajungi acolo e cu totul altceva”.

Cu totul fiind întru cele de jos,mintea noastră nicidecum nu trebuiedezlipită de la cele de sus...

Să ne mutăm mintea la cer, laînălţime, şi atunci gândurile noastre vorfi eliberate de griji, vor rămâne curate,

neprihănite, iar faptele, ele însele, să nesuie la înălţimi...MAGDALENA HĂRĂBOR

A VENIT O CIOARĂ-N ZBOR

a venit o cioară-n zbor să-mi spună poveste:munţii nu mai au tălpici - nu mai aunici creste pe păduri tot ning de zor scârbe şi

pecingini pân' şi cerul se îneacă de-atâteafuningini

oameni se ascund în fier - fiare fug de-a dura peste toate se revarsă bolile şi ura pe Hristos Îl smulg cu sila dar cuartificiizi de zi Îl mută lumea numai prinospicii

ning blesteme - pier oceane - lumea-i

pustiitănu ne-ajunge doar demenţa - avem şigastrită...vin mereu călăi în soartă - cam pe lachindie

toţi privim amurgu-acesta bogat în prostie!...floare albă de lumină - MaicăPreacuratăspune despre tot ce este:”…hei - a fostodată…”

UNIVERS DE CIOCOI

lâng-o vilă - într-un şanţ - pasc două-trei oiîntre ele - deghizat - păstor de-operetă:e patronul de căsoi - baciul de strigoi...n-a convins pe nime-n temniţi să ţinădietă!

ninge liniştit pe scenă - lumea-i plictisitătrec turbate pe şosea fiarele-maşiniteatrul munţilor scăzuţi nu mai e ispită pe mioare cresc pecingini grelele ruşini

pier în fumul de benzină zâne de-epopeeîntr-o vreme fără saţ şi fără credinţătremurăm singurătăţi - uşi fără decheie

întunericul cel harnic îşi mai dă silinţă......bate vânt prin codrii ştirbi - au muritmiresetot mai rar e răsărit - morţi de zei maidese

ADRIAN BOTEZ

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


66

Picături de Vatră Veche (11)MANUALUL OMULUI

De ce am spune că, mai ȋnaintede altele și ȋn cele din urmă, vibreazăȋnălțător – prin Rostire de Neam –Cuvântul?

Răspunsul apare firesc dacă vomaccepta că – dincolo de aserțiuneaștiută tuturor că LUMINĂ =CUVȂNT, ȋn virtutea echivalenței cea identificat, de la bun ȋnceput,Cuvântul și Lumina Necreată cuȋnsăși esența lui Dumnezeu – pulsează un mecanism prin careCuvântul-Limbă păstrează sensurileluminatoare ale spiritualității,respectiv ale practicii de a fi și de aface sub matricea unei anume istoriide neam.

Ȋn acest sens, a fost dejaargumentă de Sapir & Whorf ipotezacă – prin instanțele ei denominatorii –limba reprezintă "nucleul dur" careunește cadrul cosmic și cel uman,determinând astfel, implicit,mentalitățile de gândire și decomportament ale unui anume popor,arhetipurile sale culturale.

Susținând o atare ipoteză ȋntermenii biofotonicii – știință a"luminii vii" – am justificat, la rândulmeu, că geneza cuvintelor de tip

adamic – presupunând prezențaobiectului de referință ȋn fața celuicare ȋl denumește, spre a-i dacuvântului-nume o "dreaptă potrivire" – rezultă din necesitatea unuimecanism onto-logic obiectiv: acelacă, receptând nemijlocit proprietățilefizico-senzoriale, luminoase sausonore etc. ale obiectului ȋnsuși,acesta este prefăcut – printr-unmecanism de rezonanță de tip"biolaser" – ȋntr-o integratoare"hologramă cerebrală", ȋntr-un

cuvânt-nume pulsând cerebral printr-un complex de unde electromagneticecoerente, posibil de transmis de lacreier la creier, printr-un limbaj

intrinsec, de tip magic, telepatic. Abiamult mai târziu, ȋnvățând să prefacăvibrațiile luminoase ȋntr-o comandăadresată aparatului verbo-kinestezic,tensionând omomorfic musculaturagurii, a laringelui și a faringelui etc.,sinergia lumină-sunet a dobânditchipul unei vibrații de tipul: "Sesam,deschide-te!", capabilă să deschidă ȋnmod obiectiv – prin rezonanțăarmonică – "trupul muntelui".Implicând astfel o fenomenologieexcepțională, pe care ȋnțelepții sufi odescriau așa: "Cuvintele noastre suntsunete ȋncărcate de lumină, pentru călumina este sensul sunetului".

Iată o logo-geneză pe careromânul a ȋmplinit-o eficient, născândo "Limbă Vie", menită a se ȋntoarcecreator asupra realității ce a generat-

o. Recuperând ȋn acest chip,omenește, Limbajul lui Dumnezeu:limbaj al "formelor sacre", cuvinteȋndeobște uitate, pe care acum suntemdatori a ni le readuce aminte.Rostindu-le sau sculptându-le; sau, poate, și una și alta...

Ȋn acest integrator chip, trecândforma ȋn rostire vie și invers, româniiși-au configurat istoria prin varii"coloane de gând-aspirație", deluminoasă unificare a Cerului cuPământul, reiterând mereu povestea

devenirii noastre cosmo-genetice, o poveste oprind Lumina Soarelui chiarȋn miezul dansului românesc. PrinHO-RA... un arhetip al Istoriei de Neam.

______________________________

Românește, tot atâtea chipuri dea uni Cerul cu Pământul: de la stâlpulcasei crescut ȋn Coloană Brâncușianăla fusul cu zurgălăi al NoduluiMaramureșean, regândit monumentalde Adrian Costea, până la ColoanaȊngerilor Melancolici sau ColoanaAlesei de Lumină "ARITHEA",sculptată delicat, ȋn lemn de cireș, de

Constantin Sandu-Milea...Acum, toate acestea – trecând de

la formele arhitecturale la rezonanțavorbirii de neam – ȋntru ȋmplinirea

unei unificatoare aspirații, ca dar dindar: un IMN DE ROSTIREROMȂNEASCĂ, prin care aducereaaminte a inimii devine zvon dedoinire.

Așadar, ȋn pofida limbajului pecare unii nu ar pregeta să ȋl considere"pașoptist", ȋn pragul MariiAniversări a Unirii de Neam –dincolo de orice anacronie – sensuride RENĂSCUTĂ ȊNĂLȚARE, prinaltfel de CUVÂNT-COLOANĂ...Tuturor.

Români născuți Români, seminţede străbuni,

sădite-n snop, cunună, alt chip deîmpreună,

alt Curcubeu de ploi, “EUSUNT”, din nou, prin voi...

Români crescuți Români, din sângede tribuni,

rodiţi în trupul Ţării puterile-nălţării,

timp fără de furtună, altar deȋmpreună...

Din întins de câmpuri,răscrucea de vânturi

rostui menirea neamuluicu firea.

Din aval de dealuri,bucium şi cavaluri

zvonesc iar Pământul, înviind Cuvântul.

Români 'nălțați Români, din leagănde cununi,

iar răsădiţi tărâmul, cum ȋl visastrăbunul,

faceţi din nou Țara, cumstrunea vioara.

Români, din nou, Români, treziţi dezorii buni,

trăiţi-vă unirea ȋnaltului cu firea,destrămând povara ce

încă-apasă Țara. Din acum de-

acumuri, se deschid iar drumuri,refăcând ursireacum ne-a fost voirea.

Din adânc de susuri,coloană-ntre dusuri,

pulsuri de venire, dar demoştenire.

Români din Neam de Neam, ce-nvaluri ne-adunam,

zidind ca frați cu fraţii, Coloană-nCer, Carpaţii,

sfinţi-ne-vom frăţia:ICOANĂ-N ROMÂNIA...

TRAIAN-DINOREL D.STĂNCIULESCU

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


67

Interviu

„Finlandezii vizitează bibliotecilemai mult decât oricare altă

naţionalitate din lume”

Sofi Oksanen, născută în 1977 în

Finlanda, este considerată cea maiimportantă nuvelistă, în viaţă, dinFinlanda. Cărţile ei au fost traduse în38 de limbi. A studiat dramaturgia laAcademia de Teatru din Helsinki şiliteratura la Universitatea din oraşulnatal, Jyväskylä. Prima ei carte,„Vacile lui Stalin” a scris-o în 2003,nuvelă care a propulsat-o pe scenaliterară a Finlandei. De asemenea ascris romanul „Purificare”, pentru a fi pus în scenă de către Teatrul NaţionalFinlandez. Un an mai târziu, a

dezvoltat această lucrare, devenită bestseller în Europa. Înzestrată cuabilitatea nativă de-a povesti, Sofi aavut amabilitatea să-mi răspundă, înmod degajat, la câteva întrebări:

Octavian Curpaş: - În momentulde faţă, eşti în topul mai multor listede bestseller din ţările nordice ale Europei, iar cărţile tale au fostremarcate de mass-media internaţio-nală. Ai dobândit mai multe premii deanvergură, cum ar fi „The Finlandia Award” şi „Premiul Comitetului de

Literatură” din ţările nordice, în2012. În acelaşi timp, eşti cel mai tâ-năr autor care obţine astfel de pre-mii. Care este cheia acestui succes?

Sofi Oksanen: - Scrisul.O.C. - Ce limbă se vorbea în

familia ta, tatăl tău fiind finlandez,iar mama estonă? Apropo, câte limbicunoşti?

S.O. - Finlandeza şi estona.Vorbesc limba engleză, de asemenea, puţină franceză şi suedeză şi pot săcitesc ziarul în limba germană.

Engleza, franceza şi germana le-amînvăţat la şcoală. De asemenea, şisuedeza, care este obligatorie.

O.C. - Am citit câteva statisticicare dezvăluiau faptul că Finlandaare una dintre cele mai joase rate deemigrare din lume. Cum a fost săcreşti într-o familie mixtă în Finlanda?

S.O. - Atitudinea faţă deemigranţi diferă în diverse părţi aleţării şi în diferite cercuri. Avem şioameni toleranţi. Şi este total diferit

să locuieşti în Helsinki, unde sunt maimulţi emigranţi decât în alte părţi aleţării. Findandezii nu sunt obişnuiţi cufinlandeza stâlcită, aşa că orice accent

______________________________ atrage atenţia.

O.C. - Care este atitudinea finlandezilor faţă de educaţie?

S.O. - Dacă nu provine de laşcolile finlandeze, nu este apreciată,în general. Prin urmare, pentru un

emigrant este destul de dificil săobţină un job mai bun, chiar dacăvine din Statele Unite, Anglia sau alteţări vest-europene.

O.C. - Am aflat recent căromanele tale au fost traduse în 38 delimbi. Spune-mi, te rog, ceva despre prima ta carte, „Vacile lui Stalin”.Cât timp ţi-a luat să o scrii?

S.O. - Mi-a luat doi ani să oscriu. Cartea este despre emigraţie înFinlanda, dubla identitate, a douageneraţie de emigranţi. De asemenea,

este o nuvelă „post Gulag”.O.C. - Prin ce se diferenţiază ţările scandinave de celelalte ţări din Europa?

S.O. - Ţările din Europa de Vestsunt diferite de cele din Europa deEst, aşa că se poate face o comparaţieîntre Scandinavia şi ţările est-europene şi Scandinavia şi ţările vest-europene. În Scandinavia, noi avemmare libertate de exprimare, nivel decorupţie scăzut, conştientizare anevoii de protecţie a mediului

înconjurător, iar nivelul de „egalitate”este mai mare decât în multe alte ţări.

O.C. - Te rog acum să-mi spuicâteva similarităţi şi diferenţe între ţările scandinave.

S.O. - Suedia, Norvegia şi Dane-marca aparţin aceluiaşi grup lingvis-tic. Finlanda este ca o fiică vitregă aţărilor nordice. Finlandeza e o limbăfoarte diferită şi nu e o limbă oficialăîn Consiliul Nordic (spre deosebire desuedeză, norvegiană şi daneză). Cutoate acestea, împărtăşim aceleaşi

valori, cum ar fi: nivel înalt delibertate de exprimare, egalitate etc.

O.C. - Ce anume este unic în Finlanda şi la finlandezi? Ce locuri

merită văzute în ţara ta?S.O. - Îmi place Helsinki,

capitala ţării. Turiştii, de obicei alegLapland. De asemenea, unii turişti se bucură de faptul că avem patruanotimpuri.

O.C. - Ce fel de cărţi citeşte deobicei omul de rând din Finlanda?

S.O. - Cel mai mult romane.Multe romane pe teme istorice, maimult de ficţiune decât non-fiction, şimai mult scrise de autori indigenidecât de autori traduşi. Finlandeziicitesc. Finlandezii vizitează bibliote-cile mai mult decât orice altănaţionalitate din lume.

O.C. - Ce anume presupune sădevii un scriitor de succes?

S.O. - Nu există nicio „cărare” pentru aceasta. Toţi autorii sunt

diferiţi.O.C. - Ce state ai vizitat înStatele Unite? Ai vizitat Statul Marelui Canion? Ce anume îţi vine înminte când te gândeşti la Arizona?

S.O. - Arizona este un loc petabla de joc a copiilor Este foarte popular în Finlanda sau cel puţin afost, când eram copil. Nu am vizitatArizona, încă. Am vizitat New YorkCity, Pittsburgh, Buffalo, WashingtonD. C. şi alte câteva oraşe.

O.C. - Ai vizitat şi România. A

fost prima ta vizită în această ţară?Cu ce impresii ai rămas despreromâni?

S.O. - Românii sunt oameni catoţi oamenii din lume. Îmi dă degândit însă situaţia politică dinRomânia, o ţară marcată de corupţieşi cu tradiţie de corupţie. Lumea politică este coruptă „la greu”.

Interesul Sofiei Oksanen pentru ţările postcomuniste din Europa aînceput cu mulţi ani în urmă. Fiind jumătate finlandeză şi jumătate

estonă, ea s-a situat undeva la graniţa dintre Vest şi Est. În anul2009 a fost declarată „Persoanaanului” în Estonia. Sofi Oksaneneste, probabil, singura scriitoare dinVestul Europei care accentuează faptul că Europa de Vest nu înţelegeistoria Europei de Est pentru că nu aexperimentat anii de guvernaretotalitară. Evidenţe incredibile despreacele timpuri odioase sunt descrisede către scriitoarea scandinavă înromanul ei de succes „Purificare”,

care a apărut în aproape 40 de ţări.OCTAVIAN D. CURPAŞPhoenix, Arizona

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


68

David Bazo Galán, cu pseudonimul Hazel Messiatz, s-anăscut în 1983, Madrid, Spania.

A studiat la Facultatea deFilozofie și Litere, Universitateadin Alcalá, iar în prezent îșicontinuă studiile pentru obținereamasteratului la UniversitateaComplutense Madrid.

Poet și narator, influențat înscrierile sale de autori ca Gongora,Espronceda, Wilde și Lugones, aînceput de foarte tânăr săcolecționeze premii literare atât la poezie cât și la proză scurtă.

Organizează frecvent ateliereliterare, iar din anul 2013 este unul

dintre organizatorii și coordonatoriicenaclului literar Spirala Atenei dinAlcalá de Henares.

RECVIEM DE UMBRE

Îmi place să mă uit cum zboară berzele în noapte:sunt precum fantasmelecare, obosite de a-și face simțitelanțurile de tristețe,se vor imola tăcerii lunii.Uneori,

când umbra neonului mi se faceeternă,îmi e de ajuns să privescacoperișurileși, cum motanul își caută oreleacolo,să uit, poate, că dorm pe tăișul glasului ce mi se stinge.

IMPLOZIE

Buze de vânt peste hăuri silențioasecu gust de vin de cuvinte

în uraganele mâinilor mele.Sunt vocea care amuțește în pulsațiiletuturor sufletelor din lume.

Dacă mă privești în ochi,unde sirene muribunde își găsescsfârșitul, poate că îmi vei găsi speranța, poate că vei găsi doar uitareasau amintirile mele.

GOL Plăcut miroși numai dacă o mie deoglinziîți repetă prostiile fără încetare. N-ai fost niciodată ecoul vocii talesub soarele lui ”eu voi fi", doar otăcerecare îmi îngheață fiecare vers înmâini.

TORTURĂ

Zgârie-mi ochii, obrajii,și mori în gura meacu un strigăt tăcut,sărat.

NARCIS

În lupanarul cald al ochilor tăiunde toate scânteile copulează fără perecheam găsit o umbră de lirismîmbrățișată cu o pulsație deinconștiență

dulce,sărată,amară.

ORIZONT

Visele ni s-au despicat, ca un sărut,la contopirea sufletelor noastre într-unul singur.Suntem o idee și o panăcondamnate să înfrunte infinitul .

SILENȚIU PESTE SILENȚIU

Silențiu peste silențiu.Din leagănul ramurilor taletristețile cu gust de gutuie fâlfâiesc peste adieri de cafea.Cenușilese înroșesc când merele cadîn valurile copilărești care repetăcă silențiul va arde peste silențiu.

PE ALTARELE UITĂRII

Îmi voi deschide pieptul dacă îmi

poți devoralentfoarte lentsperanța.

IDOLATRI

Și continuăm să facem idoli dinnimic,ca și cum un interminabil jobenne-ar șterge lacrimile.

ORACOLE

Suntem lună de sare peste eterul inconștient,o mângâiere de negură dureroasă,o zvâcnire de nisip nesăbuitîn ochii slabi ai vieții.Vântul se dezbracă când ne trezimîn negurile nufărului coruptși tremurări de soare rupt în fâșii.Există vise în urma pe care copaciiau lăsat-o pe chipul tău

în mâinile mele.

ÎN TEMPLUL LUI YARILO

Amintirea sibilelorîn urzeli dureroase.Urmele lor, pleoape căzute și aventuri,se risipesc cu prima lumină azorilor.Exită vâsc pe așternuturile cerului.Stelele au tăcut

în cântul de durere al vitejiei tale,violența noastră.

REBELUL

Uneori mă surprinde să-ți vădmofturile, prefăcătoria,falsele argumente, minciunile,încercarea în van de a te erija încompliceaa ceea ce, în fond,

voiai să ții sub papuc.

IDOLI DE AER

Și la sacralizarea Verbului,omul a făcut din Pământ un infern.

SPIRALA

Clopotele au bătut peste ținutul pustiu

în timp ce rădăcinile celebrauo urgie de oase și de cenușă.Traducere şi prezentare de

ELISABETA BOȚAN

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


69

Simplitatea timpului

Corpul tău e un un templu pentru păsări Nu are vitraliiDar e o încăpere a luminii.

Corpul tău emite melodii gregorieneÎnvolburate maree fluvialePanglici infiniteCe nu ascund însă realitateaDerivelor tale.

Corpul tău transformă timpul într-omigdalăTrece prin ziduriTransformând fresceleÎn căutarea centruluiCulorii albastre.

Picioarele taleSe împotmolesc în albii de ape

BalaurulŞi şarpeleSe îmbrăţişează

Corpul tăuDoarme

O maşină cenuşieCu volanul în vântŞi o pisică tărcatăTraversează, indiferente,Strada.

Femeia care face dreptate

Ape stagnează suspendateSau se odihnesc, albe

Printre pietre.Fetiţa mă acoperăCu grijăÎmi înveleşte degeteleÎnvineţiteOsoaseAlege o cuverturăÎntunecată şi mătăsoasăCare să-mi stăpâneascăFrisoanele

Păsărelele

Puii abia ieşiţi din găoaceSe-ascund în pădure

Singură pasărea colibri

Întârzie pe felinarulFricii

Nu mai aud Nici măcar trenul

Nu mai aşteptAbsolut nimic

Lacustră

Zgomotul era insistentUn deget de cristalBătând în poartă

Puteam să prevăd o crizantemă NeliniştităCu ramuri generoaseSau un uriaş blândIeşind dintr-o pagină

Era numai o pasăreCare vroia să-şi construiască un cuibCa şi cei care n-au casă

Şi cum toţivisează să aibă una

În care să seadăpostească din calea ploilorPasărea şi-a adus cu sine şimaterialeleAr fi interesant să vedemDacă se găseşte ceva poetic printreele

Pasărea mănâncă painea înmuiată înlapteCa să prindă puteri

Luna căzuse în adâncul laculuiUmplându-l până la refuzFăcând să ţâşnească din toate părţileAmintirile în noaptea bătrână

Cuvântul pe care-l folosim Nu este întotdeauna cel mai corect

Există tăceri ampleCare reprimă sunetulDe neconfundatAl unei păsăriBătând în uşa de la intrare.

Punct final

Cu ochii acoperiţiDe o pânză cenuşieParfumată cu o spaimă veche

Fără a fi eliberate

Mâinile sunt libereAlbe şi pline de vene

Nu m-am folosit de căciulile groase

Ale primilor peleriniLa ce ar serviAtâta împopoţonare ?

Am făcut opt paşiAm urcat şapte trepteDe lemn neşlefuitCu zgomote urât mirositoare

Eu gândeamCă murimDe mai multe ori

Transpiraţia îmi împresuraCoastele scrâşnitoareSânii mi se umpluserăDe flori, urmare a faptelor

mele bune

Sângele ţâşni

Într-o linieRoşie şi densăCurgându-mi la picioare

Trebuie să verificămDacă aspirinaÎşi face încă efectul

Toţi strigau“Să înceteze durerea!”

Un pitic îşi rostea ultimul cuvântCălăul nu sosea la locul execuţiei

Picioarele sale se înfundaseră într-ocavernăO micuţă floare albastrăDescrie cercuriDeasupra capului meu

Simţeam originea specieiBătându-mi în tâmpleŞi calmul celui care pleacă gândindCă puţin îi pasă cuivaDe urma lăsată în lume de altul.

Anabelle Aguilar Brealey

(scurtă biografie)S-a născut în San Jose, Costa Ricaşi acum locuieşte în Venezuela, darşi în Canada. Scriitoare de seamă aAmericii Latine, Anabelle AguilarBrealey este autoare a numeroasevolume de poezie şi proză, eseistă şiautoare de literatură pentru copii.Opera ei face parte din diverseantologii în spaţiul internaţional delimbă spaniolă şi nu numai. Acâştigat mai multe distincţii literareatât în Costa Rica cât şi în

Venezuela.Traducere şi prezentare deFLAVIA COSMA

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


70

SUBIECT DE TEZĂ DEDOCTORAT

Mihai Sin, pr. Ilie Damian, SânzianaPop, Ion Longin Popescu, Nicolae

Băciuţ, la Reghin, 2005 ____________________________________________________________

Numele meu este Iuga Georgeta,iar în urmă cu câteva săptămâni, amavut o discuţie în jurul temei mele dedoctorat: "Monografie Mihai Sin". Suntla capitolul I, care face referire la bio-grafia scriitorului, însă informaţiile sunt

puţine, poate chiar inexistente pentru a-cest subiect. M-aţi putea ajuta cu o seriede repere sau poate chiar informaţii?

*NICOLAE BĂCIUŢ:

„Mihai Sin a făcut Vatra şi Vatra l-a făcut pe Mihai Sin”

-Cum a început relaţia MIHAI SIN -revista VATRA?

-Mihai Sin era antrenat în viaţa cultu-rală a Târgu-Mureşului în deceniul şap-te, în anii premergători (1971) apariţieireivistei Vatra. Viaţa culturală era ilus-trată în paginile cotidianului Steaua ro- şie, iar anterior apariţiei Vetrei, în Ca-dran mureşean (1969 – 1970), apărut casupliment literar al acestui cotidian.

Mihai Sin a făcut parte dintrefondatorii seriei noi ai revistei Vatra, elfiind prozatorul cu greutate în ecuaţiagenurilor literare. De altfel, el s-aocupat cu predilecţie de prezenţa prozeiîn sumarele Vetrei, fiind şi promotorulunui număr important de autori,interesaţi de genul scurt.

După Romulus Guga, deja afirmat laapariţia Vetrei şi ca poet şi prozator,

Mihai Sin s-a instalat confortabil calider de conştiinţă, ca autoritate literară,cu notorietate în viaţa literară a ţării.

„Relaţia” lui Mihai Sin cu revistaVatra a fost una care a dat mereu prestanţă publicaţiei târgu-mureşene.Dacă e să ne jucăm cu vorbele, MihaiSin a făcut Vatra şi Vatra l-a făcut peMihai Sin. Revista a avut de la începutnevoie de Mihai Sin şi Mihai Sin a avutmereu nevoie de „Vatra”.

-Credeţi că, în ceea ce priveşteclimatul literar în care a evoluat scriitorul Mihai Sin s-ar putea face

referire la GENERAŢIA 70 şicaracteristicile acesteia?

- Cu siguranţă că Mihai Sin se poateraporta la „generaţia ’70”, fiind nu doar

unul dintre cei care au fost circumscrişiacestui concept, ci fiind şi promotor alautorilor din această generaţie, fireşte,în primul rând prozatori. Au existatafinităţi elective între Mihai Sin, EugenUricaru, Radu Mareş etc., prozatoridintr-o serie prinsă între coperţi şi deMircea Iorgulescu, ca ilustrare a...

„generaţiei ’70”.-Cum a fost receptat Mihai Sin în

rândul contemporanilor, dar al criticii?-Mihai Sin a avut o bună critică

literară până în 1990, ca apoi, lucrurilesă se schimbe radical, chiar de unde te-ai fi aşteptat mai puţin, Al. Ştefănescu,de pildă. Din raţiuni de interese degrup, cred, Mihai Sin a fost trecut subtăcere de Nicolae Manolescu, care i-aignorat opera.

A avut cărţi premiate, a avut cronicifavorabile, a avut texte care-i contestauvaloarea operei.

În Târgu-Mureş, până în 1990, a fostlider de opinie şi de respectabilitate,avea cea mai mare notorietate, mai alesdupă dispariţia lui Romulus Guga.

IUGA GEORGETA

În zilele de 13 şi 14 noiembrie a.c.,la Mediaş, la „Casa Schuller”, a avut locreuniunea conducătorilor şi ai celor carese implică, în spaţiul transilvan şi bănăţean, în realizarea de reviste culturaleromâneşti. Primarul localităţii de peTârnave Mare, dl. Teodor Neamţu, a avut

un cuvânt de salut şi de încurajare a unorastfel de manifestări, urmând profesoaraşi poeta Ligia Csiki, unul din organizatorii principali ai evenimentului, care a prezentat un scurs istoric al ZilelorRevistelor culturale din Transilvania şiBanat. A urmat prezentarea, de către participanţi, a propriilor reviste,menţionând, fiecare în parte, greutăţile cucare se confruntă, caracterizând prezentulrevistelor, în general, emiţând ipoteze deviitor etc. Aşadar: revista Familia dinOradea a fost prezentată de poetul IoanMoldovan, Discobolul din Alba Iulia,

prezentată de către poetul Aurel Pantea,Steaua din Cluj-Napoca, de către poetulAdrian Popescu, Citadela din Satu-Marede către Aurel Pop, Ardealul literar din

Deva, de către Mariana Pândaru-Bârgău,Semne din Deva, de către Paulina Popa,Cenaclul de la Păltiniş de către ValentinLeahu, Gând românesc, din Alba Iulia,de către Virgil Şerbu Cisteianu, Mişcarealiterară din Bistriţa, de către scriitorulOlimpiu Nuşfelean şi, nu în ultimul rând,Vatra veche, din Tg.-Mureş, prezentată

de către scriitorul Nicolae Băciuţ. Acestaa spus, printre altele: „Revista Vatraveche este în exclusivitate opera mea. Euo gândesc, ca şi conţinut şi format. Otehnoredactez, o corectez, o trimit latipografie, o distribui etc. Practic, fac detoate, fără să fiu retribuit într-un fel.Aceasta în condiţiile în care revista Vatra are 14! angajaţi. Revista Vatra veche aapărut în momentul în care am observatcă revista Vatra a apucat o altă cale, faţăde programul asumat în 1971 de seriaRomulus Guga.... În Vatra veche, fără acădea într-un localism îngust, se regăseşteşi viaţa culturală mureşană... Revista nueste împotriva nimănui şi nu eduşmănoasă cu surata ei, la care, de altfel,am şi lucrat douăzeci de ani! Creşterenumărului de publicaţii literare nudăunează nimănui, nici chiar sănătăţii. Deasemenea, revista Vatra veche nu s-a plâns, încă, nimănui că nu are bani, deşin-ar strica finanţarea, măcar a zecea partedin ceea ce beneficiază Vatra.”

Nicolae Băciuţ a vorbit şi despre mo-dul dezastruos de distribuire a revistelor,menţionând că el distribuie Vatra veche,în format pe hârtie, prin poştă, dar şi prinE-mail, în format electronic, la 16.000 de

adrese! A vorbit şi despre calaboratoriiexterni (din Australia în Canada, de la Pa-ris la S.U.A. etc.), dar şi despre particula-rităţile revistei, care îi dau frumuseţe,consistenţă şi o individualizează, într-unfel, în pleiada revistelor de gen: un curs alei, gândit cu atenţie, cu rubrici diverse, precum şi ilustrarea fiecărui număr culucrări de artă ale unui autor etc.

A doua zi, au venit şi alţi reprezentanţiai altor reviste, scriitorul DumitruChioaru, de la Euphorion din Sibiu,moderând şi o masă rotundă cu temaViaţa revistelor culturale între central,

local şi provincial, unde printre vorbitoris-a aflat şi subsemnatul. Ziua a mai avutşi alte momente consistente. S-au acordatPremiile Mediaş poeţilor: Ioan Moldovan(Oradea), Adrian Popescu (Cluj-Napoca),George Nimigeanu (Mediaş), dar şi unoroameni de cultură din localitate: pictorului Ioan Şarlea, poetei Ligia Csikişi prof. Attila Csiki. (De altfel, primii doi poeţi menţionaţi au susţinut şi câte unmoment poetic, momente poetice fiindsusţinute şi de către două tinere speranţe, prezente în sală.)

A avut loc şi un versisaj al expoziţieiReverberaţii cromatice, a pictorului Ioan

Şarlea, din Mediaş, şi un recital de poeziedin lirica lui Iustin Panţa, susţinut deactorul Cătălin Neghină.

RĂZVAN DUCAN

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


71

Starea prozei

…Meseni cu ochi lăcrimoşi, cuvoci joase, cu rudele apropiate parcăneînţelegând ce s-a întâmplat, ce li s-a

întâmplat, cu preotul în frunteamesei…-Să spunem o rugăciune, se ridică

preotul de pe scaun.-Da, părinte, sigur…-Da-da, să ne rugăm, părinte…Participanţii se ridică de pe scaune

cu capetele plecate şi cu priviri furişespre bunătăţile de pe masă. Camaustere… Pălincă, vin… Ia să vedem,ia să… După culoare sunt de proastăcalitate – clar! Pe suprafaţa supei detăiţei, prin care se poate citi ziarul,

plutesc, speriaţi de singurătate, câţivastropişori de grăsime…-Soficuţo. Se aude o şoaptă…-Ce-i, Lăzuco?-Tu vezi ce sarmale făcură ăştia?-Văd…-Subţiri ca degetul mare de la

picior…-Aşa-i – cum dracu’ le-or fi făcut?-Tatăl nostru, carele eşti în ceruri,

începe preotul…-Gicuţă! Altă şoaptă. Psssst!

Servus!

-Ciao!-Mă, vezi că mâine avem controlde la ANAF...

-Să-i ia dracu’!-Sfinţească-se numele tăuuuu!,

continuă preotul.-Auzi, Gineto? O văzuşi pă Nicuţa

Drancea cum era îmbrăcată?-Vie-mpărăţia taaaaa!... -O văzui, dă-o dracu’ de curvă! Se

împodobi ca o sorcovă!-Ca s-o vadă hăndrălăul lu’ Viluţu!- Facă-se voia ta…

-Păi, ce, acu are altu?- Precum în cer, aşa şi pe pămâââânt!

-Da’, ce, e fraieră ca noi?- Pâinea noastră, cea de toate

zilele…-Ei, lasă că nici noi – de ce să-l

supărăm pe Domnul?-Aşa-i, tu, aşa-i!-Adică, numa’ unele să muşte din

măru’ lu Adam?- Dă-ne-o nouă astăzi…-Păgâno, fă-ţi cruce!

-Mersi, la fel!-Şi ne iartă greşalele noastre…-Reluţule!-Ie, mă!

-Văzuşi meciu’ d-aseară?- Precum iertăm şi noi greşiţilor

noştri…-Ie, mă,-l văzui. Fu fain-fain!-Brava lor!-Numa, că, ai noştri jucară ca nişte

cizme date la reformă, de le şi trăseivo duzină de înjurături – Doamne,iartă-mă!

-C-a ta este-mpărăţia şi putereaaaaa!...

-Cine băgă gol?-Unu’ cu barbă şi netuns…- Acum şi purureaaaaa… -Aha, îl ştiu, dă-l în mă-sa!-Aia zâceam şi io, ’tu-l în cur de

antrenor, că-l tot bagă în echipă, de parcă n-ar avea pă altu’ mai bun…

-Şi-n vecii-vecilooooor!...-Psssst! Hei!...

-Ie, mă!-Baci Grigore, dăduşi drumu’ lacazan?

-D-apoi, cum? Tomna aseară făcui proba…

-Şi? Ce semne îs?-Bune-bune! Adică, nu-i rău! Iese

o pălincă, de-ţi trosnesc urechile pân-la măduva spinării, numa’ că nu preafură poame anu aesta…

-Părinte, săru-mâna!-Da, fiule…-Nu sfinţirăţi şi o lecşoară dă

vin… Uite-acilea…-Da, fiule…-Auzi, fa! A lu Caltaboş, plânsă la

prohod?-Plânsă şi nu prea!-Păi, cum?-O urmărea pe noră-sa, Licuţa, să

nu fure ceva…-Curvă bătrână! Toată viaţa a furat

şi a înşelat lumea… ____________________________

Vida Gheza, “Răscoala” (1958)

____________________________Sfinţeşte, Doamne, această masăăă!

-Pssst! Lenuţo!...-Aud…-Cam sărăcăcioasă masa,

parastasu’, nu?-Dă-i dracu’, Sulfino, că toţi

bogaţii şi-ar mânca doliul unghiilor,

de zgârciţi ce-s! -Şi binecuvântează-i bucateleeeee!-Fiu-to, cum merge cu şcoala?-Seamănă cu mine: îi umblă

gându’ să-i dea foc…-Doamne fereşte!-Tinerii de azi n-ar citi o carte nici

să-i tai…-Au internetu’ şi gugălu’ , care le

ştiu pă toate – la ce să mai înveţe?- Fie-i ţărâna uşoară! -Penciule, ce-ţi mai face

organizaţia de partid?

-Eh… Ne pregătim încet-încet sălansăm campania electorală…

- Domnu’ să primească sfântarugăciuneeeee!

-Aveţi şanse?-Dracu’ ştie!- Ameeeen! Poftiţi, dragii mei, de

luaţi din cele rânduite de bunul Dumnezeu…

-Şi spusăşi că ne vine controlu’ păcap?

-Aflai şi eu, de pe surse…-Surse! Ce dracu’, mă, vă

molipsirăţi toţi dă pă la televizor?Auzi: pă surse!

…Rugăciunea s-a terminat cu bine, preotul se închină, execută cudesăvârşită cucernicie cele trei crucimari şi tradiţionale, gest urmat demajoritatea participanţilor la ultimul parastas al zilei.

- Dumnezeu să primească!, se maiaude voce preotului printre lovitullingurilor de farfurii.

Ameeeen!DUMITRU HURUBĂ

(Fragment din romanul în pregătire LA BODEGA „TREI SCHELEŢI”)

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


72

(III)Unul dintre aspectele cel mai

greu de suportat atât material, cât şi psihic, era acela al predării „cotelor ”

întrucât fiecare gospodar, producătoragricol, trebuia să cedeze o parteînsemnată din recoltă la Sediul deColectare. Cantitatea se calculamecanic conform directivelor de lacentru ale activiştilor de partid dupăsuprafaţa de teren aflată în pro- prietate. Cotele exprimau eufemistic perversul tribut plătit UniuniiSovietice pentru pagubele de război produse de România în lupta deeliberare a Basarabiei şi împotriva bolşevismului până la Stalingrad.

Cum producţia agricolă eradiferită de la an la an, în funcţie decapriciile vremii şi de rotaţiaculturilor , ţăranii erau nevoiţi săcumpere uneori cantitatea de produsecare lipsea până la cota impusă.

În anul 1954, a fost o recoltălocală bună aşa cum se vede dinilustrarea ei în desenul elevului LiviuMacarie, fiu de chiabur. Imagineareprodusă în limitele artistice ale celuicare frecventa clasa a V-a elementară,dezvăluie intenţia autorului inocent

de a reda bucuria producătorilor careconduc cu calm, satisfacţie, boiiînjugaţi la carele încărcate cu saci plini de produse. De subliniat, fiecaresac are ţesut pe pânza lui curcubeultricolor, semn al conştiinţei naţionaleafişate astfel. Bucuria ţăranilor esteasociată cu cea redată de gesturileexaltate ale copiilor care însoţescconvoiul cu produse. Tot tabloul esteluminat de razele calde al soarelui,culoarea galbenă formează fundalul pe care în centrul imaginii, sus, este

schiţată prezenţa astrului tutelar dincare ţâşnesc subţiri, şterse, raze, prelungindu-se până la bazareprezentării.

Autorul-copil „semnează” şi un aldoilea desen, care reprezintă acelaşi

convoi de care, dar după ce a trecut pe la Centrul de Colectare al cotelor:

Se observă schimbarea atmos-ferei luminoase, solare, din primuldesen cu una ploioasă, întunecoasă. Norii grei, de furtună, sunt străpunşide fulgere. Orizontul a dispărut şi o perdea deasă de picuri de ploaieacoperă întregul tablou. Carele sunt

sărăcite cumplit, numai câţiva saci pe podeaua utilajelor sugerează vamacrâncenă a cârmacilor comunişti.Ţăranii merg depărtaţi de animale, cucapul aplecat spre pământ. Este clar,s-a urmărit reproducerea dramei producătorilor particulari, a pedepsiriinaţionalismului ţărănist, întrucâtnumai peste sacii cu tricolor, rămaşiîn urma jafului imperialismuluicomunist sovietic, nu treceauşiroaiele de ploaie, aceştia fiind prezentaţi cu o bandă tricoloră,

colorată accentuat. Copiii au fostscoşi din desen, ipostaza dramaticănereprezentând motiv de joacă, de bucurie.

În această perioadă cunoscută cafiind aceea a colectivizării agriculturii(din 1949 până în 1962) mulţi ţăraniînstăriţi, în special chiaburi, care nuvoiau să intre „la colhoz”, expresiecare sublinia natura antinaţională acolectivizării de tip sovietic (rus.kolhoz = rom. cooperativă agricolăde producţie în URSS), erau deportaţi sau transmutaţi. Ruşii, subdespotismul ţarist, apoi sovieticii, subdictatura stalinistă, desigur, peindezirabilii politici, îi trimiteau înlagărele din Siberia depărtată şineprietenoasă climateric, de unde nuse mai întorceau în urma regimuluitorţionar aplicat. La noi, zona ţării ceamai puţin populată şi sălbatică eraBărăganul peste care ciulinii (semn al paraginii agricole), toamna serostogoleau bătuţi de vântul rece pornit din stepele cazace, iar iarnaviscolele bântuiau neîntrerupt, cu o primăvară firavă şi o vară răvăşită desecetă.

Din localitatea Vinerea – Alba au fosttrimise în surghiun mai multe familiide bogătaşi: Alexa Macarie, TavicaHerlea, Ion Filimon, Ion Romoşan şialţii. Nepotul dinspre frate al lui IonFilimon era elev în clasa a V-a şi aimortalizat deportarea unchiului săuîn Bărăgan. Iată desenul:

Autorul-copil a prezentat geografiaţării noastre într-o manieră simbolică.Unghiurile cu vârfurile îndreptatespre N sugerează munţii. Liniilealbastre indică aproximativ curgereaMureşului, Oltului şi Prutului. La baza desenului o bandă albastrăreprezintă Dunărea. Depresiunea

Transilvaniei este, în intenţiadesenatorului, un spaţiu potrivit prezentării gospodăriei unchiului său,cu ograda plină de animale, un saivanfoarte mare, o fântână cu cumpănă şichiaburul, unchiul lui Sever Filimon.Bâta din mâna stângă este dovadasiguranţei de stăpân a celor redate, iargăleata poate fi înţeleasă ca avândmai multe întrebuinţări. O cale feratăeste sugerată de paralele întretăiateregulat de linii, evident, traversale. Peaceasta este plasat un tren, se ştia, cu

care erau transportaţi deportaţii. IonFilimon este prezentat cu mâinileîncrucişate la piept a neputinţă. În faţalui se află o construcţie, combinaţiede colibă cu bordei, iar cele douăgăini din preajmă oglindesc, înintenţia desenatorului-copil, sărăcia lacare a fost adus. Se subliniază ideeacă cele petrecute aparţin perioadei încare armata sovietică nu se retrăsesedin ţară: două tancuri cu steag roşu,iar graniţa pe Prut – conştiinţafaptului că Basarabia nu ne mai

aparţinea.DORIN N. URITESCU

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


73

Starea prozei

În cârciuma prea puțin arătoasăașa se adunau în zilele de vară cutrupurile împovărate de truda la coasăsau la pădure băștinași ai Brădiței, omână de case împlântate în desimea pădurilor, bântuiți de lumina soarelui pașnic unde tihna era la ea acasă.Oamenii, tăcuți la vorbă, părtași lanevoie, mulți dintre ei, printre care șicei de vază, își spuneau păsul la un pahar. Ca și în astă seară, golindu-lespre lamentarea patronului.

Acum se nimereau aici, pădura-rul Țepelea, doctorul Voinea, neapa-rat poștașul Mitică, veterinarul Baliciși polițistul Matei. Ultimul învârtin-

du-se deja cu limba împleticită printremese.Toți ocupau un spațiu mai la-n-

demână, un fel de separeu din apropierea tejghelei. Discuțiile se înfiripauavând în epicentru-o colibă. Adăpos-tul, până nu de mult al ciobanilor, fu-sese lăsat de izbeliște mai devremedecât s-ar fi cuvenit. Și poate con-strucția improvizată din crengi groasen-ar fi fost ținta sporovăielii dacăȚepelea, dându-și peste cap suta devodcă, nu s-ar fi jurat pe toți sfinții că

înnoptând în colibă, n-ar mai fi făcut-o niciodată. ,,Pun rămășag că nimenide aici n-ar avea curajul să-și petrea-că o noapte în ea”, își întări pădurarulafirmația pentru mai mult efect.

,,Și de ce?”, sări primul provo-cator, doctorul Voinea, un tip robust,cu ochii gălbui, bulbucați, cu cear-căne grele umbrindu-i care-și împinsedegrabă degetele subțiri și albe ca dedomnișoară prin mustața stufoasăsprijinindu-și ditamai burtă demarginea mesei.

,,Uite așa!”, continuă viteazulmunților, cum era cunoscut Țepelea.,,Cum?”, se vârî în vorbă veteri-

narul, întinzându-și gâtul de cocostârcspre pădurar. Era mult prea tânăr însăațâțat de curiozitate. ,,Numai fluieră-turi, urlete miorlăituri”, căuta să fieconvingător cel care în scurt timp avudarul să adune în plasa cuvintelorsale-auditoriul.

,,Vrei să faci senzație?”, interve-ni mai sigur de data aceasta doctorulVoinea, sorbindu-și cu iuțeală paha-

rul. Polițistul și poștașul își ciocnirăhalbele ciulindu-și mai bine urechile.Unii începură să râdă, alții să șușo-tească. Se găsiră repede și amatori să

ajungă la fața locului.,,Serios?”, se încruntă spre aceș-

tia Țepelea.,,Atunci hai să văd și asta!”, se

adresă el flăcăului zdravăn din preajma sa. ,,După câte știu ești cuscaun la cap și ai soață, un purandel. Nu vrei să rămâi pe acolo...”.Pălăvrăgeala se încingea, iar omul dela bar, pe nume Speriatu, nu maidovedea cu umplutul paharelor,fumând liniștit, mai rezemându-șicotul de tejgheaua cam jegoasă, cumîi era de altfel și jacheta din postavsubțire de un maro decolorat. Într-untârziu, el se apropie de mușterii și lezise pe un ton voit calm :

,,Cam vreau să trag obloanele,că-i hăt după miezul nopții, și vă spunsă vă vedeți d-ale voastre! Am mai

auzit eu povești de astea...! “.........

Se nimeri o zi cu cer albastrusfidându-și negurile ce-l dominară, cusoare surâzător și un vânticel adiind peste cătunul Gruni. Și cam spreamiază, Speriatu își puse lacătul mareși ruginit pe ușa birtului, nici nu spusefemeii unde pleacă, lăsând-odescumpănită. Avea un rucsac, o bâtă, un topor și o lanternă. Astfel pătrunse cu pași siguri, tot mai adânc,

printre hățișuri. Cam bănuia pe unde,,se ascunde”, acea colibă, fiindstăpânit numai de gândul să ajungătotuși la ea chiar înainte de lăsareaîntunericului. ,,Țepelea ăsta umblă custrâmbe sau i-o treabă serioasă”, îșicântărea el părerile, fiind însă hotărâtsă curme de la rădăcină zvonurilecare neliniștiseră întreaga vale. Deo-camdată urca rapid umblând, iată,deja ,,părăsit” de cărări, numai prinmărăcinișuri, grohotișuri, printre pietre ascuțite și buturugi, putrede la

o vreme, oprindu-se răsuflând dingreu, întrebându-se cine-l puse să-șicroiască ,,traseul” spre coliba ce-itrăia doar în imaginație. Cine știe peunde s-o afla, n-a mai cutreierat demult muntele. Altminteri, chiar elafirmase că-i știe toate locurile, doarîși văra mai mule vaci chiar și niștemioare, prin rotație, pe la stânile, nu puține, de pe trupul lui. Și așa suiamereu, având ca țintă culmile înalte,întrucât printre ele îl prinse bezna peȚepelea. Deh, după efortul făcut,

fiind și gurmand, află un loc dominatde mușchiul verde, se așeză turcește pe el și-și desfăcu rucsacul, din carescoase punga de plastic. Și ,,te ține

______________________________ bine, nene!” După ce-și potoli seteacu apă captată din timp, într-o sticlăde 2 litri din plastic, de la ,,gura” unuiizvoraș, expedie pe ,,ulița gâtului”un codru de pâine și câteva hălci decarne, de vânat. Apoi, ghiftuit așa,mai sorbi cu sete, din sticlă și, fă-

cându-și semnul crucii, își reluăînaintarea tot mai profundă printremolizii rămuroși.

De felul său, Speriatu își punea pumnii la treabă, - numai să-l fistârnit careva, în general, cu unii bețivani înrăiți sau când din varii pricini își mai caftea nevasta.

Acum, deja mai mult târâș, dupămulte ore de căutare, pătrunse însfârșit în acea colibă, învingândtraseul cu adevărat necunoscut șiîntunericul ca smoala. Înăuntru se

postă, spre ieșirea improvizată, cu bâta la îndemână. Atât de mult îșiașteptase momentele încât să fi fostcât de lungi îl aflară gata să înfrunteorice adversar, ba chiar și o nălucă! Neliniștea ținu însă până-n clipacând ca taurul înjunghiat în saltu-ianimalic trecu cu totul prin colibă,deșălând-o. Dar n-o făcuse decât dupăce zgomote ca acelea descrise deȚepelea îl scoaseră din pepeni.Urmări umbra neslăbind-o dinfascicolul lanternei și se prăvăli pesteea. În astfel de împrejurare, ura dar șiteama îți dau puteri nebănuite. Eravorba de un cogeamite om care-l bănuise drept Țepelea. Mai întâi serostogoliră îmbrățișați împărțindu-și pumni pe unde nimereau, căcilanterna luase țintă trunchiul unuicopac. Se răsturnară în continuare,lovindu-se prin geamăte surde. Mai jos, într-un pârâu, se încolăciră încâtori unul ori altul trebuia să cedeze.

Primul se ridică Speriatu, legă-nându-se. Celălalt ajunse fărăîncălțări, cu hainele rupte și îmbibatecu sânge.

DECEBAL ALEXANDRU SEUL

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


74

Portret în mişcare

Îmi doresc zile grele şi nopţi liniştite

(II)- Sunteţi considerat, între altele,

un neîntrecut autor de portreteliterare, unele creionate în acvaforte. Nu vă este incomodă, uneori, oasemenea postură?

- Nu scriu anume pentru a

creiona, chiar acid, cum spuneţi, profilul unui scriitor. Sunt împăciuitorşi binevoitor cu confraţii, dovadă căam scris despre mulţi contemporani, poate mai generos decât meritau, şi nutotdeauna acest gest mi-a fost returnat.

- Ca sa ştiţi…Alexandru Vlahuţăaprecia: Adânca vorbă: fă binele şiaruncă-l în mare. Şi nobil popor în sufletul căruia a înflorit o vorbă caasta, iar B.P. Hasdeu spunea: iubeşte şi ajută fără a precugeta la folosul tău,căci, de regulă, spun eu, de multe ori, făcând un bine, îţi faci un duşman.

- Când am simţit că sunt preaexigent sau că pot să lezez uneleorgolii, am refăcut, din proprieiniţiativă, textele sau am evitat să mai promovez, prin reeditare, astfel deopinii. De regulă, caracterizările de tip portret vin de la sine, din simplademonstraţie a ideilor. Sunt scriitori cuun profil uman şi literar distinct, şicare nu se pot sustrage de la astfel decaracterizări. Alţii sunt mai discreţi,lasă publicul sa le ghicească firea. Înastfel de situaţii, eu nu insist. În fine,

cred că portretul este ţinta oricăruidemers critic. Orice autor are stilul lui,iar descoperirea trăsăturilor distincteale creatorului este meseria criticului.Din păcate, sunt şi persoane care scriu,adesea chiar foarte mult, fără săîntrunească şi minima condiţie de a fioriginali. În astfel de situaţii, evidentcă ratez portretul, fiindcă adesea elchiar îi lipseşte celui ce se crede che-mat la condiţia de autor. E, dacă vreţi,o problema de morala profesională.

- Şi totuşi, când aţi debutat şi subaripa cui ?

- Cu debutul e mai simplu, dariarăşi o să vă surprind. Într-un contextoarecare al vieţii, puţin după vârsta de30 de ani, m-am prezentat, cam confuz

şi nepregătit, la un concurs de . . .reporter, la un ziar central. La fel demirat de cererea mea mi s-a părut şisecretarul de redacţie, care, laîndemnul directorului, m-a închis într-o cameră şi m-a pus să scriu unreportaj imaginar , pe o temă laalegerea mea. După jumătate de oră i-

am dat textul, scris de mână cred că şicu destule greşeli (ulterior am văzutmanuscrisul meu, destul de masacrat,în portofoliul redacţiei, şi îmi pare răucă nu l-am sustras, ca amintire) şi camasta a fost tot. Îmi amintesc că am scrisceva despre o excursie la Sarmise-getuza Regia. La vremea aceea, ca şiastăzi, nu erau drumuri, se urca pe jos,iar calendarul dacic, proaspătreconstituit, din butuci de lemn, eradeja expus distrugerii, mulţi sătenilăsând vitele să pască direct în zonasitului arheologic. Citisem studiile luiHadrian Daicoviciu, stătusem de vorbăcu un arheolog şi câţiva soldaţi întermen ce dădeau la târnăcop prin zonăşi dormisem într-un cătun dinapropiere, Râu de Mori, îmi pare că senumea, unde ţăranii trăiau cam ca pevremea dacilor, fără curent şi spălândrufele la vâltoare, o moară de apăfăcută din buşteni de brad. Ce a ieşit,nu-mi amintesc prea bine. După olună, am fost chemat la Cadre, aşa senumea serviciul ce acoperă astăziResursele umane, mi s-a dat un bilet

de încadrare, pe care îl păstrez şi pecare se scria noua mea funcţie:reporter. Am fost repartizat la . . .Serviciul scrisori. Şi reportajele? ammormăit eu. Mai târziu, vedem noi . . .

Acel mai târziu a venit însăcurând şi timp de trei ani, până laRevoluţie, m-am săturat de scrisdespre hidrocentrale, irigaţii, munciagricole şi împăduriri. Exact ce nelipseşte astăzi, pentru că le-am distrusdeliberat şi cu o inconştienţă totală. Nedoare că suntem săraci, ceremsocoteală guvernanţilor, dar ne tăiem brazii de pe coaste şi ne murdărimapele. Cât despre conductele deirigaţii, ele sprijină şi astăzi bolţile cuviţă de vie din curţile de la ţară. În locde irigaţii, facem procesiuni pentru ploaie şi aşteptăm de la divinitatesemne de îndurare . . .

Editorial, am debutat în iunie1990, cu o carte despre Revoluţie,scrisă în colectiv, cum era moda peatunci, în comun cu câţiva jurnaliştitineri, ce au făcut ulterior epocă în presa de tranziţie. Practic, acel

volumaş, din care mai păstrez unexemplar, şi care, sunt sigur, este oraritate bibliofilă, deşi pe atuncitirajele depăşeau uşor 10.000 de

exemplare, mi-a schimbat viaţa. Amscris de atunci aproape 10 cărţioriginale (inclusiv una de filozofie, lacare ţin foarte mult – Timp şi mit înbasmul tradiţional ), dar nu pot uitadebutul produs în condiţii de excepţie,rod al unor incredibile întâmplări trăiteîn sediul fostului Comitet Central al

PCR (azi, clădirea MAI), ca şi în zonaadiacentă, unde se murea la propriu,tragic şi, cred eu azi, inutil.

- Să ne mai păstrăm puţin în zona semantică a basmului. Ce înseamnăTimpul, raportat la condiţiaontologică a acestui tip de creaţie populară ?

- În primul rând, cred că trebuiesă va reamintesc că basmele nu maireprezintă de mult creaţii culturale înstare pură, genuină. Ele sunt prelucrări, mai mult sau mai puţinizbutite, ale unui tipar arhaic. Aşadar,toate basmele moderne au un autor,chiar atunci când, din modestie sau dinalte motive, autorul se ascunde subvălul anonimatului. În aceste condiţii,modelul ontologic, cu alte cuvintesâmburele natural de înţelepciune,cuprins în operă, diferă de la autor laautor, şi redă, în bună măsură, nivelulde înţelegere a lumii la care acesta aajuns. Alegând spre analiză basmulTinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără demoarte, am plecat inclusiv şi de la premiza că Petre Ispirescu a introdus,

deliberat, în ecuaţie, o tema literară ceaparţine mai puţin folclorului, decâtcreaţiei culte, respectiv interpretareafenomenului nemuririi. Cum problemaeste în egală măsură antropologică,filosofică dar şi ezoterică, m-amlimitat în a o trata strict filosofic,utilizând mijloacele meta-filosofiei,adică am lucrat prin analogie. Cumfilosofia propriu-zisă lucrează cuconcepte gramaticalizate, m-am folositde unele aluzii cuprinse în operele de bază ale materiei şi am căutat, înmăsura în care am sesizat fenomenul,să descopăr aspectul general uman alaspiraţiei spre nemurire. Aşadar, ne-murirea este o iluzie, chiar filosofică,dacă vreţi, a fiinţei umane, nu şi o posibilitate reală de împlinire. Nemu-rirea este imposibilă atât conceptual,cât şi fizic. Este exact ce a constatat şicomunicat lumii, prin basmul omonim,Petre Ispirescu .

Este, dacă vreţi, un mit, dar curădăcini în firea omenească.

- Destinul v-a oferit, aşadar, suficiente căi nebănuite, trepte şi

pietre de încercare. Care din acesteav-au adus împlinirea sufletească ?- De regulă, nu ne alegem nici →

RAIA ROGAC

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


75

destinul şi nici nu putem anticipaîncercările vieţii, dar ne putem croisoarta. Nu întâmplător, strămoşiivorbeau de educaţie, paidea, în sensulcel mai larg. Am avut şansa unei minţibune, moştenire de la strămoşii ţăranimunteni din care provin, care mi-a permis să studiez, să mă perfecţionez.

La o vârstă când mulţi ar abandona, euam luat-o de la capăt, şi nu o dată. Aşaam ajuns şi la aventura doctorală,îndeplinită temeinic, timp de trei ani,cot la cot cu colegi de două ori maitineri decât mine. Ambiţia mea a fostsă recuperez ceea ce şcoala comunistănu mi-a oferit, mi s-a părut mie,îndeajuns. Curând mi-am dat seama căştiam destule, poate nu în manieraterminologică actualizată şi că vecheaşcoală chiar mai bună, cu condiţia s-ofi parcurs temeinic. Din aceastăîncercare a minţii şi a răbdării amrămas cu avantajul unui bun discurs public, dar şi al unei logici acomunicării scrise. Cât despreîmplinirea sufletească, pot spune căviaţa a fost generoasă cu mine. Am ofamilie, copii, nepoţi. Am prietenistatornici, mă bucur de atenţia şi protecţia unor oameni cu adevăratvaloroşi. Ce mi-aş mai dori? Sănătateşi linişte ca să pot îndeplini tot ce mi-am propus atât în publicistică, cât şi înviaţa cotidiană. Omeneşte, aş vrea săvăd şi Oceanele Îngheţat şi Indian, ca

să pot spune că am perceput, cu minteaşi cu simţurile, pe cât mi-a fost posibil,cuprinderea Oceanului planetar.

- Şi totuşi, cum aţi ajuns de la studiile filologice, la filosofie ?

- Iar mă întorc la întâmplare. Mă pregăteam pentru admiterea la doctoratşi nu eram foarte decis încotro să măîndrept. Am vizitat Sibiul, l-amcunoscut pe profesorul Ion Dur, peatunci decan al Facultăţii de Jurnalismşi Ştiinţele Comunicării, şi m-am decissă-l urmez. Viaţa m-a purtat către BaiaMare, un centru renumit pentru cerce-tările de antropologie şi folcloristicăaplicată.

Acolo, s-a deschis în 2007, onouă Şcoală doctorală, axată pe stu-diile inspirate din realităţile culturalelocale. Am făcut parte din prima promoţie a Şcolii şi chiar am avutcinstea de a fi desemnat drept şef de promoţie. Am absolvit în 2010, cumlaude, intrând astfel, nu fără oarecareconsecinţe, în comunitatea selectă şi aşspune destul de restrânsă a specialiş-tilor în filozofie. Fără pretenţia că am

schimbat semnificativ percepţia despreacest domeniu, pot spune că am abor-dat fenomenul literar preponderent dinaceastă perspectivă, fapt ce mi-a creat,

din start, un oarecare avantaj. Acelaşi bagaj de cunoştinţe m-a ajutat să-miexpun unele opinii în domeniile criticiide artă, ca şi al istoriografieicontemporane. Cel mai mult m-auatras însă consideraţiile pe teme deetno-folcloristică şi sper ca una dinviitoarele mele cărţi să abordeze

exclusiv acest teritoriu, din păcatedestul de neexplorat din zona culturiide tip urban, sub zodia căreia evoluămcu toţii.

- Aşadar, comentariile pe teme plastice sunt o consecinţă, nu un scopdistinct, a ariei mai largă de interes încadrul căreia evoluaţi . . .

- Îndrăzneala de a mă pronunţa cu privire la unele manifestări plasticecontemporane vine din simpla poziţio-

acad. Ionel Haiduc, Claudiu

Târziu şi dr. Marian Nencescu _____________________________ nare a esteticii faţă de filosofie. Suntadeptul ideii că arta este universalvalabilă, că ea poate fi înţeleasă şicomunicată public printr-un sistemrelativ unitar de termeni. Ca să nu maivorbim de domeniile anexe: filozofie,sociologie, comunicare, teoria arteietc. În aceste condiţii, primul care pierde atunci când nu deţine bagajul decunoştinţe necesar evaluării cu propriile metode, este cititorul ,descurajat de ofertă şi derutat de o

critică adesea partizană sau, în cel mairău caz, scrisă inabil. În loc să rămânăla postura de cititori de control , mulţilideri de opinie se avântă, ei înşişi, învolute sofistice spectaculoase, ilizibile pentru cititorul neavizat. De aici,impresia de exces publicistic. Puţinăordine în evaluări ar limpezisubstanţial piaţa publicistică. Aşa seexplică succesul unor emisiuni literare,aparent fără miză comercială, susţinutede critici contemporani: George Pru-teanu, Dan C. Mihăilescu, Alex

Ştefănescu, dar şi alţii din provincie,care au făcut şcoală de educaţie publică, fără a impune în mod special,un curent sau un grup literar. Necazul

este că astfel de emisiuni sunt destulde rare, iar televiziunile se grăbesc săle scoată din grilă, de teamă că îşi pierd spectatorii. Păcat că şi TVR, postfinanţat de la buget şi condus azi de unscriitor, a adoptat aceste practicidiscriminatorii. Practic, pierd cititorii,dar pierde şi cultura în ansamblu,

sufocată de producţiile fără piaţă dedesfacere.

- Paradoxal, dar schimbările de grilă se motivează, chipurile, prininteresul „pieţii de desfacere”. În Basarabia sunt vizionate multe posturide televiziune de peste Prut. Majoritatea, ca şi mine, sunt cu ochii pe „Profesioniştii” Eugeniei Vodă,ori de câte ori se difuzează, fie şi înreluare, sau „Universul credinţei”. Înlipsa unor astfel de emisiuni eştinevoit, de foarte multe ori, să schimbi postul, să nu prea zăboveşti,emisiunile fiind ori prea vulgare, oridin cale afară de plictisitoare, dându- se aceleaşi informaţii peste tot… Aţivizitat, în urmă cu ceva vreme,Chişinăul. Ce impresie v-a lăsat ?

- Am fost la Chişinău de douăori, la interval de aproape un deceniu.Ca un element pozitiv remarc influenţasporită a limbii române în spaţiul public, aş putea spune chiar interesul şisimpatia reale pentru România. Deşi,este un oraş cu un culturalismaccentuat bilingv, Chişinăul a făcut

paşi semnificativi pentru apropierea deBucureşti, ceea ce răsplăteşte oarecumeforturile, nu puţine, ale României pentru menţinerea unui spirit naţional,dincolo de hotarele actuale. Până la un punct, acest gest este firesc şi el estecomun multor ţări ce au cetăţeni sausimpli vorbitori ai limbii naţionale,dincolo de graniţa politică. Ce măuimeşte este că cei mai mulţi studenţişi elevi moldoveni, şcoliţi la Bucureşti,nu se întorc acasă pentru a cheltuiavutul cultural acumulat, ci îl risipescaiurea, secătuind resursele, şi aşalimitate, ale ambelor state. Când o ţarăsăracă îşi pierde şi ultima resursă,capitalul uman, în care s-a investitsubstanţial, pierderea este dublă. Înacest sens, nu ştiu ce se mai poateface. Singura noastră şansă, de dataaceasta comună, rămâne încrederea căambele ţări au suficient potenţialeconomic încât să poată reprezenta,într-un viitor nu prea îndepărtat, şansade redresare pentru o Europă tot maiasediată de neamuri străine şi mai pândită de primejdii.

Ce mi-a displăcut şi m-a surprins,cultural, aş spune, la Chişinău, estelipsa elementului românesc în arhitec-tura urbană. Cele aproape două →

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


76

Teatru

La data de 21 martie 1964, lavenerabila vârstă de 81 de ani,dramaturgul George Ciprian seadresa directorului CentraleiEditoriale, vizibil marcat de vârstă șide neajunsuri, trecând de la agonie laextaz, într-un stil de actor hârșit:” Mult onorate tovarășe Trancă,/Am plâns. Și mă gândeam să pun punct și scrisorii mele – dar încetul cu încetulm-am liniștit și am început să râd printre lacrimi. Desigur că sunt într-o surescitare puțin obișnuită...Cauza o ghicești și matale, fără să ți-o spun

eu: sărăcia. După o viață destul delargă, de comodă, pe care am dus-oîn anii când îmi petreceam vacanțele,la Mogoșoaia, cu amicul Grigorescu,cu bietul Vraca și alții, a urmat pensionarea mea cu toate atrocitățileei”. Ca și în piesele sale, GeorgeCiprian își comprimă la maximmesajul, în doar câteva cuvintereușind să redea convingător aspectesimple, dar esențiale din viața sa de până mai ieri, ”destul de largă, decomodă”, cu același suspans

caracteristic uimitoarelor sale piese

”Omul cu mârțoaga” și ”Capul derățoi”. În partea a doua a scurtei salemisive, cea de-a șaptea, mulțumindu-ilui Dumitru Trancă, în felul său, greude imitat chiar și de către marii actoricare au fost distribuiți, de-a lungultimpului, în rolurile principale, în piesele mai sus amintite, de lalegendarul George Vraca până latenacele Mircea Diaconu: ”Și cum stăteam zgribulit în mine, gândindu-mă la lacul frumos, la toate comorilenaturale ale Mogoșoaiei, la caretrebuia să renunț. Când deodată...Oh,ce bine ai făcut mult onoratetovarășe! Se vede că ai cunoscutviața ca și mine...Așadar voi puteamerge la Mogoșoaia! Voi puteamerge! Aceste cuvinte par replici,cum le citești, cum îți trece prin fața

ochilor scena, actorii și toatăatmosfera specifică muncii la o piesăde teatru ajunsă în faza repetițiilorfinale, dinaintea premierei. La 81 deani, George Ciprian avea ofenomenală febră a comunicării,cuvintele sale avâd o evidentăîncărcătură persuasivă, sub aceste patetice vorbe mai mereu dramaturgulcamuflându-și alte și alte cerințe,strecurate cu o subtilitate bineregizată. Astfel, de la ”văicărelile”specifice vârstei, trece la nostalgia

după vacanțele de la Mogoșoaia, la

______________________________ mulțumirile pentru posibilitatea de arevedea acest loc de creație și deodihnă a lumii bune a scriitorimiiromâne, neuitând să-i amintească luiDumitru Trancă de faptul că pieselesale de teatru încă nu sunt tipărite: ”Șilucrările mele dragi vor fi strânse laun loc, grație amabilității matale, ca să nu zic altfel...E o mare consolare pentru mine. Să trăiești, să trăiești, să

trăiești! G. Ciprian”. Într-adevăr,grație ”Tovarășului Trancă”, peste unan, în 1965, lui George Ciprian îi aparvolumele antologice: ”Scrieri”. Vol.1-2. I: ”Amintiri”, ”Măscărici șimâzgălici”. II: ”Teatru”. Buc.,E.P.L., 1965. I: 352 p.; II: 320 p.,conform fișei biobibliograficealcătuită de istoricul Alex. Oproescu,care însoțește volumul MarceleiChiriță cu cele 19 scrisori aledramaturgului.

MARIN IFRIM

______________________________________________________________________________________________________

→decenii de administraţie româneascăinterbelică au lăsat urme cvasi-infirmeîn compoziţia oraşului. În schimb, s-a păstrat aerul imperial , fie de început desecol (cu influenţe extrem-orientale),fie cel din epoca stalinistă. Pentru unvizitator neavizat, Chişinăul este unoraş estic cu o arhitectură comună, cecu greu te-ar duce cu gândul către unsubstrat etnic românesc. Dacă ne do-rim apropiere, măcar în speranţa unei

bune conlucrări europene, moldoveniiar trebui să ridice urgent, în centrulCapitalei, o casă comună românească,obligatoriu croită în stil brâncovenesc,spre a da o replică, chiar şi stilistică,atâtor neamuri ce s-au înrădăcinat peacolo.

- Ce ne puteţi spune despre De-tectiv cultural , revistă al cărei redac-tor-şef sunteţi, din decembrie 2014?

- Cel mai bun lucru din acestdemers publicistic original şi mai ales,subliniez, total independent faţă desectorul public ori privat, este că amajuns la cel de-al treilea număr, încondiţiile în care ne-am propus săapărem trimestrial. Scopul declarat atât

în primul editorial, scris de Firiţă Carp,cât şi cel din discuţiile cu autorii şicolaboratorii, a fost acela de a oferiscriitorilor găzduţi de noi deplinaindependenţă publicistică, cu condiţiaca expresia literară să se păstreze înlimitele decenţei. Spre bucuria noastră, popularitatea revistei Detectiv cultural este în creştere. M-am convins deacest adevăr din contactele avute înultimele luni cu numerosi confraţi, la

fel de interesaţi în a promova o presăcultural, care să fie cât mai puţinlegată de interese conjuncturale sauclientelare. Din fericire pentru mine,nu sunt la prima iniţiativă de acest gen.Am mai înfiinţat şi am condus, timp de patru ani, “Monitorul cultural-educativ”, care avea, atunci când amfost schimbat din funcţie, un formatcompact, de 120 de pagini, cuilustraţii, fiind singura revistă de tipacademic din instituţiile centrale alestatului. La fel, am mai condus“Biblioteca Bucureştilor”, urmându-iîn funcţie unui “monstru sacru” alliterelor române, poetul Ion Horea. Caun făcut, la debarcarea mea au

contribuit, în ambele situaţii, tot nişteconfrati. Se adevereşte opinia căautorii români sunt, de regulă, cei maiorgolioşi oameni. De data asta, sper sănu am aceeaşi soartă. Mă bazez pecolegii cu care am pornit la drum, darşi pe experienţa căpătată anterior.

- În încheiere, domnule Marian Nencescu, credeţi că mai aveţi promisiuni neonorate faţă de publiculdumneavoastră cititor ?

- De felul meu, sunt optimist.Ceea ce n-am spus ori n-am scris încă,voi spune ori voi scrie cu siguranţăîntr-o zi, poate mai bine, poate maiconvingător. Îmi propun să abordezmai consecvent şi mai aplicat literaturascriitorilor de peste Prut, tocmai înideea că publicul din ţară ştie atât de puţin despre ei. Rămân la ideea cătrăim în cadrul aceleiaşi culturi, iardacă marii scriitori interbelici s-auredefinit în hotarele României Mari, cuatât mai mult noi putem găsi resurse pentru exploatarea filonului spiritualcomun. Din fericire, e loc pentru toţisub soarele românismului.- Vă mulţumesc

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


77

Scena

în viziunea lui Gheorghe HaragJURNAL DE REPETIŢII

(XVII)În ziua de 15 mai, a fost ultima

repetiție la care a mai participat șiGyuri – i s-a instalat un fotoliu pescenă, acolo unde îi plăcea lui să steamai mult, în stânga scenei, la„grădină”... Slăbise destul de mult,dar mai dădea câte o indicație cu ovoce pe care şi-o știa puternică și decare era foarte mândru, dar care numai avea forță... de fapt, toată lumease purta cu el ca și cu un porțelanextrem de fragil pe care ți-e frică să-latingi. Ar fi dorit să vadă o repetiție

cu toate elementele importante alespectacolului reunite – decoruri, cos-tume, lumini, muzică... dar construc-ția decorului era foarte complicată șia durat mai mult decât și-ar fiînchipuit vreunul dintre realizatori.Ochii aceia albaştri îi străluceau desurescitare și se vedea că este foarteagitat... până la urmă, soția sa, care îlînsoțise la teatru, l-a condus acasă.

Apoi au început să apară la scenăcostumele, decorul (care eraformidabil) - Romulus Feneș a făcut

cel mai inspirat și mai fabulos decordin viața lui... ! Era un tunel lung de25 de metri, mai larg la oglindascenei, care se îngusta uşor pe măsurăce se prelungea spre fundal, realizatdin material textil şi susținut decabluri de la pod - pe toată lungimeasa – pentru a putea în final să fie prăbușit pe scenă, odată cu „tăierealivezii de vișini”. Apariția decorului aînsemnat pentru întreaga distribuție oştachetă care s-a ridicat brusc, fiecareactor realizînd cu teamă și chiar

disperare că se află în fața unei duble performanțe evidente, deocamdatăregizorală și scenografică, urmând cași cea de-a treia, a interpretăriiactoricești să fie măcar pe aproape ...Din clipa aceea, parcă a intrat undemon în toți actorii, cuvântul deordine a fost rigoarea și nimeni nu și-a mai permis nici cea mai micăeconomie la mijloace (cei care auavut șansa în viață să tragă pe nări praful scenei înțeleg la ce mă refer)„marcajul” a dispărut definitiv din

toate repetițiile care au urmat și chiarse crease o atmosferă aproape sacer-dotală, de parcă toți erau nişte preoțisacri slujind într-o catedrală intangi-

bilă celorlalți muritori. Trebuie spuscă și decorul și costumele au fostfăcute din materialul textil produs la„Țesătoria Teatrului Național” – eraun material foarte rezistent, un soi dedoc, care putea fi colorat dinfabricație în diverse tonuri și nuanțe(s-a preferat griul-albăstrui).

Luminile le-am făcut împreună cuGabi Tompa.

Din păcate, Gyuri nu și-a văzutniciodată „Livada” în decoruri,costume, lumini ... !

Data premierei s-a tot amânat,voiam să o dăm de ziua lui, pe 5 iunie – dar a fost imposibil – boala lucramai repede decât planurile noastre ... !

Despre premieră și ceea ce s-a maiîntâmplat, la publicarea „Jurnalului...”întreg.

FINAL

La 5 iunie 1985, am pornitîmpreună cu toată distribuţia de la„Livada” să-l vedem pe Gyuri.Împlinea 60 de ani.

Ne-a primit pe fotoliu, ca să nu-lvedem stând în pat. Se uita la noi,râdea, întreba câte ceva desprespectacol, apoi cădea într-o stare deletargie câteva minute. Deveniseincoerent, aproape ca un copil, şi noine uitam cu jale şi disperare la el, nu

ne venea să credem că boalanecruţătoare lucra așa de repede, căacest om atât de cult, rafinat, spiritual,care înţelegea teatrul într-un mod mai profund și mai original decât oricine,nu mai era decât un trup aproapeinert. Cineva - glumeţul distribuţiei –a încercat să-l învioreze cu o întâm- plare hazlie de la ultimele repetiţii,dar gluma lui a căzut în gol.

După o jumătate de oră, ne-am luatrămas bun – ştiam că e ultimul rămas bun – şi am ieşit încet cu toţi.

În curte, fetele au început să plângă. Atunci i-am spus lui CornelPopescu – cel care jucase „Hamlet”cu trei stagiuni în urmă – o replică din piesă: ... „Ce minte strălucită sedestramă acum ....”.

* N-aş vrea să închei convenţional

despre ce influenţă fantastică a avutasupra tuturor trupelor cu care alucrat, despre faptul că atâţia actori auajuns mari actori datorită lui saudespre ce amintiri bogate insemnificații ne-a lăsat. Asta o ştiu toţicei cu care a lucrat și mai trăiesc. Aşdori doar să spun că dintre toţi

oamenii de teatru pe care i-amcunoscut, pentru mine, acest om cucare am avut șansa să fiucontemporan, a înţeles cel mai binesemnificația și histrionismul vorbelorlui Shakespeare: „lumea întreagă e oscenă şi toţi oamenii sunt actori .....”

Târgu-Mureş, 1985CRISTIAN IOAN

AfişLIVADA DE VIŞINI

Comedie în patru acte de

ANTON PAVLOVICI CEHOVÎn româneşte de Moni Ghelerter şiRadu TeculescuDistribuţia:Ranevskaia, Liubov Andreevna,moşieriţă/ SILVIA GHELAN; Ania,fiica ei/ LUMINIŢA BORTA Va-ria, fiica ei adoptivă / MARINELAPOPESCU; Gaev, fratele ei/ MIHAIGINGULESCU; Lopahin, negustor/ ION FISCUTEANU; Trofimov,student / CORNEL POPESCU;Simeonov - Pişcik , moşier /

VASILE VASILIU; Charlotta,guvernantă/ LIVIA DOLJAN;Epihodov, contabil / DANCIOBANU; Duniaşa, fată în casă /MONICA RISTEA; Firs, lacheu/AUREL ŞTEFĂNESCU; Iaşa,tânăr lacheu / CORNELRĂILEANU; Un trecător /CONSTANTIN SĂSĂREANU Scenografia: ROMULUS FENEŞ Asistent de regie: CRISTIAN IOAN Muzica: TIBOR FÁTYOL

Regia artistică:

GHEORGHE HARAGRegizor tehnic: Ioan BucurSufleor: Maria Fodor

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


79

Nikita Mihalkov, al cărui filmexcepţional, Bărbierul din Siberia,tembeliziunea naţională ne-a făcut

surpriza să ni-l ofere nu de mult,spunea că toate peliculele sale suntmelodrame : dar…cu mesaj!

Nu ştiu cum vine asta; melodra-ma-i melodramă şi are, prin definiţie,un mesaj; numai că mesajul ei, demulte ori, este… cam de joasă extrac-ţie intelectuală.

Sunt însă şi piese de gen tulbu-rătoare: Piciul lui Chaplin, Cănuţăom sucit, de Caragiale, ori Niculăiţă Minciună, de Brătescu Voineşti.Există reprezentante ale genului la

care oameni de cultură, serioşi, exi-genţi, plâng ca nişte pici ai lui Cha- plin; sau ai lui Dickens. Una din elem-a pălit în… luciditate, nu de mult;şi ca să nu mă mai obsedeze, o aşternacum pe hârtie, cititorule, fratele meu,dublul meu, amator în secret, ca şimine, de prilejuri de înduioşare…

Am un amic care a fost, ani dezile, peste două decenii, directorulunui teatru de copii. Teatrul, de când

am montat eu prima oară în el, acum40 de ani, avea o clădire mizerabilă:ce mai, numai a teatru nu arăta! De 25de ani aud că va fi dărâmat. Fiindcăun teatru trebuie să arate bine. Dacănu elegant – ca Luceafărul, orievocator – ca Naţionalul , măcarîngrijit şi curat. Teatrul nostru însăera din ce în ce mai paraginit. Pânăîntr-o zi, când s-a luat decizia să numai se joace deloc în el, fiindcă viaţamicuţilor spectatori e pusă în pericol.

Apoi, după un an, s-a decis nicisă nu se mai repete deloc acolo, fiind-că e în pericol şi viaţa actorilor. Clă-direa, pustie, urma să fie demolată.

A apărut de curând însă, un proprietar, din senin, care cere bani casă permită demolarea ei; şi bani nu-s.Deci, clădirea a rămas oarecum în

picioare, pînă cînd se ia o altă decizie.„Unde-i melodrama?” – veţi întreba,intrigaţi. Păi nu vă grăbiţi, bre!...

Fiindcă clădirea nu e chiar pus-tie; ea are un fel de paznic (un insuşor handicapat, care doarme jos, lacentrală) şi un apărător – un câinemaidanez pe nume Jeniţa. Ambii, însubzistenţa, neoficială, a directoruluiteatrului. Acesta, de două ori pe zi, leducea de mâncare: ambii îl aşteptau

cu înfrigurare şi-şi demonstrau bucuria revederii. Paznicul mai bea şio bere, câinele dădea din coadă şi-şiînfuleca raţia de mâncare pentrucâini, cumpărată de director. Amasistat de zeci de ori la întâlnirilecelor trei, realmente emoţionante.Chiar răscolitoare!...

Din păcate, un teatru fărăactivitate nu are nevoie de personal:ultimul a fost pensionat directorul lui.

Catastrofă! Cine o să-i mai ducă paznicului, de două ori pe zi, pateurişi bere? Cine o s-o mai alinte pecăţea, paznicul de nădejde al uneiclădiri inutile? Cine o să-i dea demîncare de-acum? Bietul fostconducător, cu lacrimi în ochi, segîndea nu numai la mica lui dramă – pensionarea forţată, ci şi la marea

dramă a celor două... animale aciuate pe lângă teatrul închis. Ştiţi vreosoluţie? Eu nu o văd.

Iar melodrama relatată, acumconstat, nici n-are mesaj, deci lui Mi-halkov nu i-ar plăcea. Dar ce, o me-lodramă trebuie să placă? Rolul ei esă te emoţioneze. Dacă n-ai prejude-căți și eşti apt de emoţie, firește!...

BOGDAN ULMU

__________________________________________________________________________________________________________________________

Literatură şi film

Am citit recent Cercul mincinoșilorde Jean-Claude Carrière, tradusă lanoi de Brândușa Prelipceanu șiEmanoil Marcu – Humanitas, 2013.Găsesc la pagina 330 exact cedoream… Cum la un cinematografrula o ecranizare, iar un individ vedefilmul în compania câinelui său, carese amuza pe cinste. „Aveți un câineformidabil…ce mult i-a plăcut !” –

zice un spectator. Replica stăpânului :„Da…și sunt mirat, deoarece carteanu i-a plăcut deloc”.

Pe mine m-a încântat mereuConfesiunea unui copil al secoluluide Alfred de Musset. Am în fațăediția din 1972 (traducere deValentina Grigorescu) a romanuluiscris în 1836. De la început, Mussetmărturisește că suferă de o boală, carenu e numai a lui - este celebrul „răual secolului”. Iată părerea sa: „Toată boala secolului nostru are două

izvoare: poporul care a trecut prin1793 și 1814 poartă în inimă douărăni: tot ce avea, nu mai este; tot ceea

ce va fi, nu este încă”. Anii 1833-

1835 sunt anii legăturii năvalnice curomanciera George Sand. Plimbăriromantice prin natură, gelozii,oboseală, distracții. Iubirea aceea îșifixase o miză uriașă, ceea ce nu puteafi realizabil.

______________________________ Nu m-a convins filmul Confes-

sion d′un enfant du siècle realizat în2012 de Sylvie Verheyde, cu Char-lotte Gainsbourg și Pete Doherty. Normal că m-a deranjat, ca de obicei,vocea din off , adică un cordonombilical îndreptat spre sursa literară.Un oarecare glamour vine dinspreirizările imaginii, din ceața umedă, cao metaforă a acelui „rău al secolului”.

Excelentă în rol este Charlotte, adicăextrem de credibilă. Pete Doherty m-a pus în încurcătură, cu mutra lui

dezabuzată, cu statura de Oblomov,

dolofan și indecis. Mantia lui pare a fiun seismograf al epocii. Personajulinterpretat de Pete (Octave) trece lafel de impasibil prin chefuri lubrice,saloane, desfrâu, milă, iubire. Ea(Brigitte) se lasă greu cucerită, iarmai apoi suferă precum eroina din Adolphe de Benjamin Constant. Cevanu merge în relația lor, ca o ceațănocivă, desprinsă din osia secolului.Octave ar trebui să decidă dacăiubirea reprezintă binele sau răul.Doar la mormântul tatălui își

recunoaște slăbiciunile: „Promit sădevin mai bun!” Întreaga făptură aactorului Doherty pare o hipertrofie aunui speen defensiv, care seinsinuează chiar în scena de dragoste,când el, cu Brigitte fiind, îșiimaginează alte chipuri de femei, casă-și rotunjească plăcerea fizică.

Lipsesc din film acele propuneriartistice care să propulseze filmul însfera ineditului, a fiorului unic. Unelescene soporifice, plus tendința exce-dentară… ce vor provoca, oare, câine-

lui lui Carrière? Nu se știe precis,cred că e un câine imprevizibil.ALEXANDRU JURCAN

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


79

Revista revistelor

Primăria municipiului Blaj arecontribuții deosebite în a sprijinitipărirea unor cărți de valoarereferitoare la istoria și cultura localitățiiaflată la confluența celor două Târnave,la personalitățile care, de-a lungultimpului, au marcat existența orașului șichiar a țării.

Albumul Blaj – credință, cultură șinațiune, redactor Ana Hinescu, foto șicoperta Ovidiu Băcioiu, apărut la Casade Presă și Editură Tribuna, Sibiu, încondiții grafice excelente, se cuvenea săfie finanțat de Primăria Blaj. Motivul principal: în doar 22 de pagini formatA4 este prezentat, în sinteză, Blajul cutot ce are valoros în istoria lui.

Deși sinteză, prezentarea esteatotcuprinzătoare. Meritul se datorează profesoarei Ana Hinescu, cunoscut omde cultură al Blajului, autoare a maimultor albume documentare cu tematicădiversă privind istoria și cultura Bla- jului, care în calitatea sa de director al Bibliotecii Municipale „Școala Arde-leană” din Blaj, a acordat o deosebităatenție personalităților de ieri și deastăzi ale localității ce părea destinată„de Providență a juca un rol însemnatîn istoria culturii popoarelor...” (Timo-tei Cipariu).

Cum este firesc, prezența persona-lităților există în strânsă legătură cuevenimentele religioase, istorice și cul-turale petrecute în Mica Romă, cumsugestiv a numit Mihai EminescuBlajul.

Cele zece „capitole” (de fapt fileilustrate) sunt evidențiate prin titluri-teme ale principalelor momente istori-co-culturale care au marcat și marchea-ză viața Blajului, deoarece istoria esteadusă în actualitate, realizându-se astfelcontinuitatea spiritului blăjean. O idee

remarcabilă!„ Blaj – reședința Episcopiei de Alba-Iulia și Făgăraș și Mitropoliei Bisericii Române unite cu Roma Greco-Catolice”, primul capitol, prezintă, cuiconografie adecvată, patru importanțireprezentanți ai Bisericii Greco-Catolice, Ioan Inochentie Micu Clain,Alexandru Sterca Șuluțiu, AlexandruTodea și actualul Mitropolit, Î.P.S.Lucian Mureșan.

„Școlile Blajului Fântâni aledarurilor ” scoate în evidențăcontribuția celor trei ctitori ai școlilor

de la Blaj, din perioade diferite:Episcopul Petru Pavel Aron,mitropoliții Ioan Oancea și VasileSuciu. Imaginile tuturor școlilor

_______________________________ blăjene, cu însemnări pertinente,completează capitolul.

„ Blajul – leagănul Școlii Ardele-ne” recunoaște meritele deosebite alecorifeilor Școlii Ardelene: SamuelMicu, Gheorghe Șincai, Petru Maior,Ion Budai Deleanu.

Iconografia prezintă foile de titluale operelor acestora. Amintim cu bucurie, în acest context, de existențaLegii nr. 93 din 1 iulie/2014, privindinstituirea zilei de 11 octombrie ca„ Ziua Școlii Ardelene”, dedicatăomagierii rolului fundamental al ideilorculturale și politice promovate demișcarea iluministă cunoscută subnumele de Școala Ardeleană.

Se cuvine cu acest prilej săevidențiem activitatea Bibliotecii„Școala Ardeleană” din Blaj care aorganizat manifestări de înaltă ținutăștiințifică în ziua de 11 octombrie, atâtîn 2014, cât și în acest an, când, în plus,a fost evocat In memoriam IoanChindriș (1938-2015), cărturarul ce adedicat Blajului și mișcării iluministe peste 20 de importante volume.

Revenind la albumul dedicatBlajului, remarcăm capitolul „Blaj –

important centru tipografic în grairomânesc” în care se evidențiază cuvădită mândrie Biblia de la Blaj tipărităîn anul 1795, cărți din Fondul bazilitan,din Fondul Timotei Cipariu, numeroase publicații apărute la Blaj de-a lungultimpului.

Capitolele „Blajul – perimetrul deafirmare a demnității naționale aromânilor, la 1948” și „Blaj – locul deafirmare a luptei pentru drepturilenațiunii române din Transilvania” înfățișează cititorilor imagini de epocă,cărți și figuri de cunoscuți luptători

pentru drepturile românilor înTransilvania. „Blajul anului 1918 –busolă pentru românii din toate ținuturile” continuă ideea anterioară,

insistând asupra menționării altorintelectuali blăjeni, în principal dascăli,care au avut merite incontestabile larealizarea Marii Uniri.

Regretăm că spațiul nu ne permitesă-i numim pe toți aceștia, dintre careopt au fost membrii în Marele Sfat Național Român din partea Blajului.

Remarcăm în ansamblul albumuluiîmbinarea reușită între text și parteailustrativă.

Cuvintele lui Nicolae Iorga „de laînceput Asociația a fost și a lui Șaguna și a lui Șuluțiu, și a sibienilor și ablăjenilor, și a uniților și a neuniților;Și aceasta alcătuiește însușirea ei decăpetenie și cea mai scumpă... Undedezbină legea, unește cartea, lumina”constituie motto al capitolului „Blajul și Asociațiunea ASTRA”.

Un loc binemeritat ocupă TimoteiCipariu (1805-1887) și Ion Micu Mol-dovan (1833-1915), președinții ai As-trei, dar și Serbările Jubiliare dedicateSemicentenarului ASTREI ținute laBlaj, în august 1911. Este menționată, prin Astra Rediviva, activitatea actualăa puternicului Despărțământ Astra„Timotei Cipariu” din Blaj condus de prof. Silvia Pop.

„Blaj – loc sfânt de pelerinaj” prezintă portretele a 18 cărturari, înspecial cunoscuți scriitori, de ieri și deazi, care au scris despre Blaj, ca despreun adevărat loc sfânt de pelerinaj.

Ultima parte a albumului, „Blajul – pantheon al neamului românesc”, prezintă monumente ale Blajului, înce- pând cu Ansamblul monumental Gloria,cu Aleea Busturilor de pe CâmpulLibertății, continuând cu impunătoareaCruce a Iancului, cu busturile dinParcul Catedralei, cu Lupa Capitolina,iar, la loc de cinste, se află fotografiilemormintelor marilor OAMENI aiBlajului, în catedrală: Episcopul IoanInochentie Micu și cardinalulAlexandru Todea, în Cimitirul grecesc:mitropolitul Alexandru Sterca Șuluțiu,Timotei Cipariu, Ioan Micu Moldovan,Axente Sever ș.a.

Chiar dacă nu avem posibilitateade a le pune o floare pe mormânt, cu ungest de pioșenie și aducere-aminte lecinstim memoria.

Așadar, albumul „ Blaj – credință,cultură și națiune”, redactat de AnaHinescu, cinstește un reprezentativ oraștransilvan, citadela a culturii și istorieiromânești.

Mai mult, prin el și datorită lui,învățăm istoria și cultura neamului.

Învățăm să-i iubim, să-i apreciem pemarii noștri înaintași. De ce să nu nemândrim cu ei?

LUMINIȚA CORNEA

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


80

ÎN NOIEMBRIE

Vremea nu mai e frumoasă, Noaptea crește, ziua scade,A căzut și bruma groasă...

Doar guvernul nu mai cade!

DESTĂINUIRE

Vreau să rămân cum sunt, de-i cu putință:Modest, atent cu toți din jur, om finȘi să renunț cu mare ușurințăLa tot ce-i imposibil să obțin!

„SCOPUL SCUZĂMIJLOACELE”

Cu hoții treaba e ciudată,Ce pare-a fi de anvergură:Suportă munca nenormatăȘi, iată, zi și noapte... fură!

FĂRĂ CAP NU SE TRĂIEȘTE

Prin șopârlă fac dovadaUnde este handicapul:Se regenerează coada,Însă, niciodată, capul.

DESTIN

Soarta e pecetluităȘi cam totul e ratatCând o minte ascuțită Nimerește-n „cap pătrat”!

MINI-FABULĂ

Lăudându-și forma lui, Nitul, mândru de potcap,Zise către bietul cui:Tare e bătut în cap!

CONFESIUNE

Simt așa un gust anost: Nu mai pot cosi izlazul, Nu mai știu sări pârleazul,Mă învârt chiar fără rost.

Cât un deal îmi e necazul, N-am în mine adăpost,Simt așa un gust anost: Nu mai pot cosi izlazul.

Dar cu scrisul nu-s în post,

Ascuțit îmi e plaivazul,Scriu mereu și nu „ard gazul”Despre dragostea ce-a fost...Și nu simt un gust anost!

RONDEL DE DESPĂRȚIRE

Cu destulă modestieVreau să-ți spun și-mi vine greu,De-astă clipă cenușie,Ce-a ajuns la apogeu.

M-ai servit pe veresie,

Martor este Dumnezeu...Cu destulă modestieVreau să-ți spun și-mi vine greu,

Dar de-acuma pe vecieSeparați vom fi mereu,Unui pieptene-o chelieÎi spusese în antreuCu destulă modestie.

**********

UNEI GURALIVE

Doamna scumpă, cu fundiță,Pare fi o gâsculiță,Dar pe mine mă uimește,Cum spre soț se... rățoiește!

PRO EPIGRAMA

Când vorbe-s multe, cu toptanul,Spre timp util se fac demersuri:Mesajul din întreg romanulSe poate scrie-n patru versuri.

UNUI ELEV

Părinții lui i-au spus, să știe,Că „vorba lungă-i sărăcie”,Și, deci, la ore-i „gură- cască”,De teamă să nu sărăcească.

„VORBĂ MULTĂ, TREABĂSCURTĂ” (Anton Pann)

Adevărul mă frământă,Căci produce mult ecou:Și cocoșii-ntruna cântă,Însă nu fac nici un ou.

****A U T O P R E Z E N T A R E

Eu sunt Larco, după tată,Și al patrulea născut, Nu am fost bogat vreodată,Deci dușmani nu am avut.

Adoptat sunt de ieșeni,Cine calcă-n Iași o dată,Știți, stimați concetățeni, Nu mai pleacă niciodată.

Amintire-mi este satul

Cu mărețele lui fapte,

Când de-a lungul și de-a latulÎl băteam din zori în noapte.

Amintire sunt străbunii,Pentru ei ard lumânări,Căci s-au stins precum tăciunii,Dar sclipesc în depărtări.

Amintire sunt părinţii,Crudă soartă, tristă, rea,Au plecat, s-au dus cu sfinţiiDar i-aştept în casa mea.

Ei plutesc așa ca fumulPe sub cerul azuriu,Ei îmi luminează drumulȘi mă-ndeamnă să mai scriu.

VASILE LARCO

De la Păstorel citire:

Lui Neculai Iorga:

Fie neamț, chinez, hindus,

Omul din maimuță vine, Numai Iorga, știm prea bine,Că se trage din Larousse.

Lui Costică Pillat:

Măi Costică, măi Costică,Vinu-i bun, ocaua-i micăȘi-amândoi ne-am îmbătat,Eu pi muche, tu pi-lat!

Sfat unui crâșmar:

Pe când îmi digerez prea-plinul,De bine sfătuiesc patronul:Să îngrijească numai vinulȘi să elimine sifonul.

Elogiu Cotnarului:

Află, bând paharulMic, dar venerabil,Că nu-i vin Cotnarul,Ci soare potabil.

În dilemă:

O să intru în păcat,Sfinte Doamne, ține-mă!Pentru vin nu am ficat,Pentru apă... inimă!

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


81

CATRENE

Absenteism

Asta e părerea mea, Nu vă supăraţi pe mine, Nu votez, dar aş vota,Dacă aş avea pe cine.

Riscuri electorale

Se ridică ipochimeni,De nu eşti atent un pic,Şi din masa de „mai nimeni”Vei alege „mai nimic”.

Moş Crăciun militar

La soldaţii cei vitejiÎn fruntarii mereu treji,

Fiincă teşchereaua-i seacăVa veni numai... Moş Teacă.

Strategie unionistă

Nu-i nădejde de unire,Şefii noştri-s slabi de fire,Eu gândesc un plan sinistru:Prutul să-l vărsăm în Nistru.

Editura penitenciar

Ca să ieşi din „beci” în „out”

Scrii o carte în estimp.Preşedintele precaut,Scrie cărţile din timp.

Mai trece încă o primăvară

Stimată viaţă, care treciPe tinereţi punând uitare,Eu te acuz în veci de veciDe crimă cu premeditare.

Istorie uitabilă

Aţi votat trei trandafiri?Chiar vă rog să nu uitaţi,Şi purtaţi de amintiriSă votaţi „Trei fraţi pătaţi”.

Ultimele cuvinte(Cu accent pe primul a, la final)

Folosiră un atuFiindcă despărţirea-i grea,Ea salută zicând „Pa, tu!”El răspunse galeş „Pa-pa!”.

Pensionar în detenţie

Mâna el şi-o tot ciupeşte,Văzând noul mod de trai:

Foto Lazăr Dorel ____________________________________________________

Oare-i vis ceea ce trăieşte?Sau deja se află-n Rai?

Gestul Udrei

Degetul pe nas şi-a pus,Serios, în glumă poate,Analiştii ce-ar fi spusDe-l punea în altă parte?

Revelaţie

Bând pahar după pahar,A primit minuni în dar,A zărit prin samahoancăChip cioplit de piţipoancă.

Bine că nu

Bahluiul de s-ar face vin,S-ar îmbăta toţi muritorii;Stimată carte, te previnCă ţi-ai cam pierde scriitorii.

Absurd

Doi moşnegi se bat în stradăPentru un motiv haotic:Să împartă printr-o sfadăTaina unui vis erotic.

Şi totuşi triumfă

Mai apare îndoialăÎn discurs, în vorbă goală,Cea care mereu insistăE prostia narcisistă.

Vârsta deplinei maturităţi(criză de sinceritate)

Pe seniori îi tot ascult -Din ce aud, asta reţin:Vorbesc din ce în ce mai mult

De cea ce fac tot mai puţin.

IOAN MUGUREL SASU

FerestreCadou

Primeşte-mi lacrimaşi-aprinde în spaţiu o steacând te simţi singurşi mugur

de vechi cuvinte-or înflori-nadânci areopaguri.

Aprinde-n cer o steacând te simţi singur.În somn îţi voi simţilumina.Cu noaptea în ochivoi cuvânta precum regele Learcu furtuna.

Aprinde în noapte o stea,

când te simţi singur.Doar una să rămână.în prag de ţărână paşii, ochii mă dor.Dulce lumină!Vei şti...Că-n tine toate cărările mor.

Înserare

Visul perlei se zbate în cristalinsimte nelinişteaacordului de valuri.

Pe maluri,în haine nevăzute cu pas lin,liniştea-şi mână clipele înserării,adânc mirată,spre pajiştea de întunericdefrişatăDe stelele albastre ale uitării.

Ochi

Când vezi cu inima,Ochiul din fruntea orizontuluiÎţi distilează privirea

în retorta aortei.În colţul pleoapei, pasăreaPulsează gata de zbor peste umărul văluritde nervurile anotimpurilor, peste ochiul fântâniisub geana căreia,lacrimaeste piatra de la capătulcumpenei.

VIORICA ŞUTU

Din volumul în pregătire,,Cumpăna din adânc"

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


82

Curier

Stimate maestre Nicolae Băciuț,

S-au adunat zece apariții „Vatraveche” în anul 2015, felicitări, se apropiesfârșitul anului, vreme de bilanț, prilej dea spune:Vetrei, clar îi e destinul,Cititoru-i mulțumit,Observând că e ca vinul...Bună-i, căci s-a învechit!

Vasile Larco

Stimate domnule Băciuţ,Vă mulţumesc pentru faptul că-mitrimiteţi şi mie publicaţia culturală deînaltă ţinută intelectuală şi artistică, Vatraveche.

Am primit recent un material interesant,cred eu de actualitate, intitulat " Viaţa siactivitatea lui Emanuil Gojdu ", pe carevi-l transmit şi d-voastră. Dacă printrecolaboratorii publicaţiei Vatra veche suntşi istorici, cred că acest material ar meritao recenzie sau, eventual, opinii critice.În altă ordine de idei, am rugămintea sămi se transmită încă o dată Vatra veche 8,2015, deoarece nu am putut accesaconţinutul e - mailului respectiv.

Cu deosebită consideraţie,Novac V.

P.S. D-l Ben Todică face o referire la

oraşul Bocşa. Aşa cum sunt interesat decreaţiile d-lui prof. dr. Ioan Carmazan,distins cineast şi prozator, m-ar interesa şifilmul făcut la Bocşa sau despre Bocşade d-l Ben Todică. Dacă e posibil, m-arinteresa adresa de e-mail a dânsului pentru a-l contacta direct.

Domnule Băciuţ,Vă mulţumesc mult pentru că toamnaaurie a mai adus cu sine ”O Vatră Veche”actualizată prin prisma cititorilor din toatecolțurile lumii. Mă bucur mult cărecunosc tot mai multe nume cunoscuteîn Moldova, dar și România: NicolaeDabija, Iulian Filip, Anatolie Petrencu ș.a.

Să Vă dea Dumnezeu sănătate șirezistență pentru a continua promovareacultului românesc prin diverse zonegeografice ale lumii.Cu respect, admiratoarea și cititoarea

fidelă de câțiva ani din RM,Elena Ciorici

Stimate şi dragă domnule Nicolae Băciuţ,...Vă mulţumesc mult, cu adancăreverenţă, pentru trimiterea nr., 10/ 2015,al excelentei reviste a domniei voastre,"VATRA VECHE "!

Frumoasă şi bogat-ideatică revista (...şi nuspun asta doar văzând ca mi-aţi publicat,şi mie, recenzia făcută de dl Ionel Necula,la monografia mea despre Emil Botta -

_________________________________- recunoscător!) Felicitări, din toatăinima! Vivat, crescat, floreat!!!...Multă, multă sănătate!Doamne,-ajută-ne, ocroteşte-ne şi necălăuzeşte, înspre Sfântă Lumina Ta!Cu, mereu, aceeaşi admirativă preţuire şicaldă prietenie, frăţie întru Duh,

Adrian Botez

Stimate Nicolae Băciuţ,Vă trimit şi eu o cronică despre cărţile d-lui Iustinian Zegreanu!Cronica este insoţită de o imagine a uneiadintre cărţile comentate, împreună cu un portret al autorului, desen semnat deVirgil Tomuleţ.

Sper într-un semn de răspuns pozitiv...Vă dorim multă sănătate, bucurii, succe-se! Admiraţie si felicitari pentru Revistaliterară pe care o coordonaţi !Cu sincere şi călduroase mulţumiri,

Persida Rugu

Salutări cordiale şi mii de mulţumiri pentru Vatra veche – revistă foarte bogatăşi plină de autori şi texte excelente.

Ognean Stamboliev,critic literar şi traducător din Bulgaria

Bună ziua, am primit revista, vă

mulţumesc mult pentru că nu m-aţi uitat,şi mai ales pentru publicarea poeziilor!Sunt curioasă dacă aţi citit cumvatextul trimis zilele trecute....Vă doresc săaveţi spor în tot ceea ce faceţi!Cu stimă,

M. HărăborVatra veche se impune tot mai mult, de laun număr la altul, în peisajul revistelorliterare de la noi ! Felicitări sincere D-lui Nicolae Băciuț !!!

Ioan Vasiu

Stimate și dragă Domnule BĂCIUȚ,Am primit Revista și mulțumesc frumos.

Mă bucur să constat că VATRAVECHE continuă să fie și un evenimentliterar-cultural nu doar o simplă aparițierevuistică, ceea ce nu se petrece cu multe

publicații de gen. Din nefericire! GrijaDv. de a face o revistă bună estematerializată număr de număr, ceea ce nue puțin lucru, ceea ce NU se întâmplă launele alte publicații de gen. Ca atare,meritați toate felicitările.Doamne-ajută!Cu respect și sentimente de prietenie,

Dumitru HurubăMulţumesc pentru revistă. Oferă o lecturăcaptivantă. Rezistaţi frumos prin cultură.Sănătate şi împliniri pe drumul pe care vil-aţi ales!Cu îngăduinţa dumneavoastră, Vă trimit şieu prima parte dintr-un material scris deMihai Posada de la Sibiu. Se referă laromanul "Cartea Frumoasei sau Marele Nespus" de Ştefan Goanţă.Vă mulţumesc anticipat,

Irina Goanţă

Bună seara, domnule Băciuţ!Vă mulţumesc pentru revistă. Tocmaii-am trimis dnei Rodica Lăzărescu unfragment de proză, achitându-mă de o promisiune mai veche. Vi-l trimit şi Dvs,ca idee... N-aş vrea să încalc nicio regulă,dar nici nu le cunosc, aşa că mă bazez pefaptul că Dvs le veţi aplica în mod corect.Cu stimă,

Doina Cherecheş

Bună ziua, distinse domn,Ştiți deja că vă suntem foarte recunos-cători pentru revistă. Ne rămâne să văurăm putere, sănătate, armonie și spor în

toate!Totodată vă trimit și recenzia unei cărțidin literatura săsească, însoțită de altereferințe, poate, bune pentru revistă.Rămâne să decideți dumneavoastră dacăse pliază sau nu pe ceea ce e adecvatrevistei Vatra veche.Toate cele bune,

Georgiana Jungheatu

Nicule, mulţumesc pentru Vatra vechenr.10/2015! Începând s-o lecturez, mi-amamintit de interviul meu, acordat astă-varăElenei Condrei, director al Editurii

,,Geea" din Botoşani, cea care acordă premiile anuale, în iunie, ,,Teiul de Aur"şi ,,Teiul de Argint" pentru literatură. Şim-am întrebat dacă nu ar merge şi pt.Vatra veche, bineînţeles dacă se ridică lastandarele impuse de prestigiul revistei. Îţitrimit, în anexă, acest amplu interviu,care, e clar, nu va putea intra într-unsingur număr, ci în două, sau chiar trei.Mă rog, tu faci ce vrei cu el. Dacă,,merge" e bine, dacă nu, e tot bine. Cu prietenie şi stimă,

Ilie

Stimate domnule Băciuţ,

Mulţumesc pentru revistă şi pentru publicarea micului meu eseu. Numai bine,

Mihaela Mudure

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


83

Domnule Nicolae Băciuţ,Vă trimit o scurtă analiză a fenomenuluiliterar din perspectiva unor megatendinţecare modelează lumea actuală. Sper să fieutil revistei. Încerc o luare de poziţie pe baza unor principii sociologice generalacceptate. Toate cele bune!

C. Stancu

www.costyconsult.wordpress.comVă mulțumesc mult, d-nule Băciuț pentrufrumoasa revistă „Vatra veche”! Într-adevăr, o revistă minunată, cu adevăratromânească, pentru români, păstrândnealterat filonul nostru național!

Nicolette Orghidan

Adevarăte delicii de toamnă, care nerăsplătesc bogat speranţa şi încrederea cuaurul gândului şi al cuvântului!Vă mulţumim mult!!!

Carmen Sima

Mulţumesc pentru răspuns, puteaţi să-mispuneţi de când am trimis textul, poate căîl mai micşoram.Vă doresc o duminică binecuvântată!Cu aceeaşi consideraţie,

Vasilica Ilie

Mii de mulțumiri! Foarte interesantă!Dimovici

Vă multumim din suflet, domnule Băciuţ Nicolae! E SUPERBĂ REVISTA!!!Cu apreciere şi vădit respect,

Ben Todică

Mulţumesc pentru revistă.... De admirat...Ioan Seni

Vă trimit poemul în semn de prețuirelângă care adaug mulțumirile mele pentrutot! Premiul obținut la „Credo” a stârnitcuriozități și aprecierile unor oameni decultură care mi-au cerut volumul să scrieceva. Așa s-a întâmplat și cu dna DorinaStoica, care a scris o cronică emoționantăîn urma citirii volumului meu. O trimit însperanța că-i veți găsi loc într-un numărviitor. Să avem sănătate și spor în toate!

Cu prețuire, Mihaela A.

Mulţumesc pentru numărul 10 al revisteiVatra veche. Interviul cu pictorul MihaiBandac este un material de excepţie, m-aîncântat!Cu deosebită stimă,

VPLCanada

Salutări cordiale şi mulţumiri pentrunumărul minunat cu Bandac. În vara lui1982, cu Nichita, l-am vizitat pe Bandacîn atelierul său. După mine, e un pictor de

talie mondială.Salutări

Ognean Stamboliev,Bulgaria

Felicitări şi pentru acest număr dedicatmaestrului Bandac. Acest om minunat afost alături de mine când am hotărât săedific în Ploieşti un bust monumental prietenului său Nichita Stănescu.

__________________________________Iată o imagine de la dezvelirea monumen-tului (septembrie 1999): eu, MarianaStănescu, maestrul şi un coleg de liceu al poetului....Să fiţi sănătos şi vesel!

Ioan Groşescu

Frăţioare Nicolae, Nici nu ştii ce bucurie mi-ai făcut... Darde ziua mea, pe care îl va (re)cunoaştetoată lumea, curând.Îţi mulţumesc şi te îmbrăţişez din toatăfiinţa românească şi omenească.

Traian-Dinorel

Mulțumiri, stimate domn și sincerefelicitări!! Să ne trăiți, să ne încântați și săne fericiți în continuare!Cu prețuire,

Relly Maria Niculescu

Dacă de-o vreme toamnele ne-ajung, să

privim cu bucurie nouă spre iarna cea dealbe poveşti.Pentru numărul din decembrie al Vetreivechi, eu trimit, dv. Alegeţi.Cu toată consideraţia,

P. Romanescu

Stimate Domnule Băciut,Mulţumesc pentru numarul 10 al revistei,în care găsesc multe lucuri interesante. Vădoresc numai bine,

Horst Fassel

Plăcută lectură, cum bine ziceți. Urare

împlinită, cu delectarea cuvenită.Mulțumesc!Cu stimă,

Gabriela

Mulţumesc pentru revistă; în felul ăstaHaifa e aproape de voi toţi!

Bianca

Vă mulţumesc mult şi pentru acest număr,dar şi pentru numerele trecute şi la care nuam avut timp să vă mulţumesc. Toate cele bune! O zi bună!

Claudia VaşlobanStimate domnule N. Băciuţ,Vă mulţumesc pentru Vatra veche dinluna octombrie şi abia aştept să îmi desfătsufletul lecturând-o. Am fost foartetulburată de catastrofa ce a curmat atâteavieţi tinere şi imensa durere a părinţilor şicelor dragi şi nu am vrut să mă apropii delectură decât în liniştea necesară.Vă trimit şi eu niste insemnari despre unfrumos moment cultural la Bucureşti.Cu deoebită consideraţie,

Elena BuicăToronto

Vă mulţumesc, domnule Nicolae Băciuţ, pentru frumoasa Dvs. revista "Vatraveche", nr. 10/2015.Cu preţuire,

Vavila Popovici

Mulţumesc, arată foarte bine! I-am trimis-o bănăţeanului din America. E fericit!

E. T.

Stimate d-le Băciuţ,A trecut și pe la mine toamna și m-a camrăvășit. Mi-a trebuit ceva timp să măadun, de aceea nu am răspuns. Am primit

și citit și nr. 10 al revistei Vatra veche șinr. 100 al revistei Fereastra. Am adunatși de ici și de colo mici bucurii cu poemeși alte scrieri ale unor autori pe care-iîndrăgesc.Vă felicit și pentru ultimul număr alrevistei, mi-a lăsat un gust de „toamnătimpurie” începând cu poemul d-voastrăcare mi-a dat un impuls de a da unrăspuns tot printr-un poem și terminândcu ilustrațiile dl.Mihai Bandac, atât de potrivite acestei perioade.

Stimate Domn Băciuţ, felicitări! Măîncantă revista Vatra veche!Pentru numărul viitor aş dori să vă trimito mică recenzie la ultimul volum de poezii al dlui George Roca. Ne-amîntâlnit la Bucureşti, pe 28 septembrie, lalibrăria “Mihai Eminescu”, când am prezentat volumul meu: "Departe de ţaracu dor". De îndată ce cizelez recenziadespre cartea "Poeme cifrate" a dluiGeorge Roca, aş vrea să v-o trimit.Mă întrebam dacă plănuiţi să includeţiinterviul pe tema exilului la care am participat în urmă cu ceva vreme. Măîntrebam şi cum progresează volumul peaceeaşi temă. Succese în toate! Vă suntem

alături, vă rog să îmi spuneţi dacă aveţinevoie de orice.Cu preţuire,

Milena

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


84

Vă mulţumesc frumos pentru revistă.Cu multa stimă,

Vasile Bycu,Cernăuţi

Stimate domnule Nicolae Băciuţ,Vă trimit un alt text despre Eminescu,ceva Note, deci nu este despre AvramIancu, dar a rămas titlul acestui doc.

Am primit revista şi vă mulţumescfrumos. Numai bine,Dumitru Velea

Mulţumiri, domnule Nicolae Băciuţ, şi pentru acest frumos şi bogat număr alrevistei. Sănătate şi împliniri cu bucurie.

Veronica Oşorheian

Mulțumesc pentru trimiterea revisteionline. De asemenea, pentru publicarearecenziei mele.Ca și cu alte prilejuri, țin să subliniezdeosebita importanță a acțiunilordumneavoastră culturale și depășirea unormari obstacole, în scopul editării uneireviste de cultură, dar și recompensamorală, intelectuală, pe care o aveți, princolaborarea unui număr însemnat descriitori și răspândirea, de către aceștia, a publicației, la un număr extins de cititori.Și eu o fac cunoscută prietenilor mei, prine-mail. Cred că vi se potrivește dictonulromânesc „Omul sfințește locul”.Cu prețuire și admirație,

Corneliu Vasile

Stimate domnule Nicolae Băciuţ,Diversitatea materialelor publicate în nr.

10/2015 oferă cititorului interesat un profil intelectual interesant, de care beneficiez savurându-le.Felicitări si succes pe mai departe,

Hans Dama

Mulțumesc din suflet pentru trimiterearevistei. Cu stimă,

Vasile Mesaroș

Atractiva şi interesantă, ca-ntotdeauna.Mă mâdresc că, lunar, sunt lăsat la...Vatră. Să citesc şi să mă-ndestulezsufleteşte. Felicitări!

Nicolae RotaruMulțumesc frumos!

Dan Tanasă http://www.dantanasa.ro/

Mă numesc Lucia Pătraşcu. Suntscriitoare din Brăila.Vă trimit pentru publicaţia dumneavoastrăo recenzie despre volumul "Copilulnedorit", semnat de Ion C. Gociu şi NellyGociu din Târgu Jiu. Am ataşat şi ofotografie proprie, dacă ar putea finecesară. Aş aprecia dacă mi-aţi confirma primirea email-ului. Mulţumesc.

Despre publicarea textului, veţi hotărîdumneavoastră!Cu gânduri bune!

Lucia Pătraşcu

Vida Gheza, Botejunea Iza __________________________________Dragă Domnule Băciuţ, mulţumescfrumos pentru frumoasa dumneavoastrărevista, ca întotdeauna plină de literaturăde cea mai buna calitate.Cu cele mai bune gânduri.

Flavia Cosma

Bună ziua şi bine v-am regăsit! Nu micămi-a fost surpriza când mi-am văzut poezia publicată! Mulţumesc mult, aveamnevoie de o bucurie, pentru că sunt aşa de bolnăvioară! Mi-aţi luminat ziua şi mi-aţi

dat un motiv să lupt în continuare. Fiţi binecuvântat!

Emilia Amariei

Domnule Nicolae Băciuţ, probabil poeziile mele ajung la dumneavoastră fărăspaţiu între strofe, de aceea v-aş ruga să îl puneţi, în cazul în care veţi mai publica.Puteţi folosi şi fotografia trimisă. Vătrimit acum o poezie scrisă de dorul bunicului meu, care, deşi nu mai este printre noi de mai mult, de 40 de ani, îmistăruie în ganduri ca o flacară vie, dincare îmi transmite o mare dragoste.

E.M.Mulţumesc. Felicitări şi - "Tot Înainte"!Cu respect,

Aurel V. David

Mulţumesc pentru revistă şi felicitări pentru efortul depus! Vă doresc încontinuare putere de muncă!Cu recunoştinţă,

Magda Harabor

Mulțumesc pentru revista Vatra veche pecare mi-o trimiteți cu regularitate!Felicitări pentru înalta ținută grafică șispirituală pe care o promovați prin ea!

Petru Birău

Am primit, mulțumesc, ai ce citi înrevistă! Mai aveți materiale de la mine?Colegial,

BU

Dragå Nicu,Mulţumesc pentru revistă! Şi mulţumesc pentru cronica lui Iulian Chivu la carteamea.Acum ar fi o problemă, sunt câtevacorecturi de făcut la cronică, cel puţin

două dintre ele i-ar supăra pe poeţiiDumitru Ichim (Canada) şi Lulzim Tafa(Kosovo), greşeala e că Iulian Chivu ascris drept autor al celor douå cărţi tradu-

se de mine... editura la care au apărut. Nu ştiu dacă nu e prea târziu ca să maicorectezi, eu îţi trimit oricum, mai jos,ceea ce ar fi trebuit corectat de autor, îmi pare rău, eu nu am văzut cronica pânăacum în revistă. Nu ţi-am mai scris cam de multişor şi îmicer scuze pentru asta. A fost un timp mai

dificil şi cu multe probleme. Sunt aproapegata cu răspunsurile la ancheta ta, dar mise pare foarte lung textul (vina e a mea!)aşa că mai încerc să-l perii şi sper să ţi-l pot trimite mâine.Aş vrea să te întreb dacå ai primit carteamea (Amurguri/Sunsets)? Am tot încercatsă o sun pe Mariana, dar nu răspunde,când am vorbit cu ea ultima dată prinseptembrie, urma să plece în Turcia şi mi-a spus că nu trimisese încă.Aştept veşti de la tine,Cu drag,

Dorina

Mulțumesc pentru revista care deschide pagini nemuritoare din tânăra dar mareacultură română. Am reținut din acestnumăr, 10, oct.a.c. teme interesante pentruistoria românilor: 1.Exilul românesc esteo temă abordată în cadrul SimpozionuluiInternațional EXPERIMENTULPITEȘTI; dl, prof.univ.dr.ing.ILIE POPA poate oferi cititorilor date și sugestii deimportanță națională. 2.George Coșbuc afost tradus în limba tătară crimeeană șieste prezent în volumul meu antologic altraducerii Liricii române clasice șicontemporane cu Nunta Zamfirei şi

Moartea lui Fulger . Redau strofa clasicădin Nunta Z .. „Solğa keter uşer adım /Uşer adım onğa dedım /Qol tutuşa, sonrataşlay / Togereknı toplap atlay / Topraqcerın turmay ayday / Ses yavaşlay."3.Calvarul colectivizării agriculturii nu prea este cunoscut de tineri, deși, noi, bătrânii „sacrificați” în era „victoriilorsocialiste” scriem mereu, eu însămi amevocat drama satului tătar din Dobrogeaanilor 1948-1968 în romanul bilingv„TATARLAR- TĂTARII, I,II. Cudeosebită stimă.

Guner Akmolla

Domnule Băciuţ,Am pus în attach files câteva poeme dinvolumul AVANS ŞI LICHIDARE, pentrumomentul când veţi avea spaţiu în revistă.Pe ce adresă poştală să trimit nişte cărţi, pe cea a revistei? Numai bine,

DăncuşMulțumesc pentru noul număr interesantal revistei Vatra veche și, vă doresc multă putere de muncă și multe materiale noi!

Katalin Cadar

O revistă consistentă, deschisă,

promovând noile tendinţe, dar şi valorilecerte şi nobile ale tradiţiei... Se citeşte desus până jos! Mulţumiri.

Florin Costinescu

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


85

Medalion de toamnă

pentru mama

cad picurigrei, repezi, venind dinspre estinundă peronul pustiu, plini de urădin cețuri apari, strecurându-ți modest

plăpânda și zvelta făptură

grăbitătu, mamă, grăbită pășeștistârnind dulci ecouri sculptate în piatrăsub vechea umbrelă, oftând, tegîndeștila bietul tău prunc, uitat lângă vatră

și tremuri...în jurul tău, umbre se strâng privești zgribulită vagoanele ude

dar ochii tăi puri alte toamne răsfrângnespus de suave, fantastic de crude

și plângi...o frunză purtată de vântîn părul tău cald se oprește, miratăunind zi și noapte, destin și pământ pulsând la zenit, echinocțiul se-arată

departeun câine mai urlă, stingherculorile toamnei sclipesc în pahareun stol de cocori desenează pe cerironic, un semn de-ntrebare

trec trenuriîn goană, prin vremuri vuindsuspină prelung trista haltăcoboară lin noaptea – mormântînghițindși oameni și sfinți, laolaltă...

DAN RUJEAOradea-Sînmartin, sept. 2015

Dan Gabriel Rujea. Născut la Braşov,11.01.1977.Lector dr. la Facultatea de Litere,Departamentul de Limbi şi LiteraturiRomanice, secţia Limbă şi LiteraturăSpaniolă, Cluj-Napoca.A publicat teza de doctorat, cu titlul Eugene Ionesco şi literatura spaniolă, deasemenea, a publicat numeroase articole pe temele de cercetare (literatura spaniolădin epoca Barocului, Secolul Luminilor şiliteratura spaniolă a secolului XX).Activitatea de cercetare poate ficonsultată pe site-ul UBB, la adresalett.ubbcluj.ro//infocercetare.

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Dragă domnule Nicolae Băciuţ,Iată şi proza! S-ar fi putut alege unfragment mai scurt însă fără relevanţaacestui alegro finale şi fără ca cititorul să poată descurca ghemul firului narativ. Amîncercat să mai ciugulesc din text câteceva şi am reuşit dar, dacă e (totuşi) preamare (14 mii de semne) faţă de posibilităţile redacţiei, daţi-mi ştire şi (cudurere în suflet) voi încerca un alt

fragment mai mic şi mai neghiob. (Însă caautor, eu insist pentru acest text, chiardacă veţi fi nevoit să micşoraţi sau săexcludeţi "laudatio").Vă trimit şi un grupaj (tot mare) curepere critice. Puteţi extrage numai câte(şi dacă) vă sunt necesare. Aveţi posibilitatea să alegeţi funcţie de numelecriticului, de relevanţa textului şi despaţiul tipografic.Vă mulţumesc mult pentru gestul dvs.generos, de a face un grupaj, şi rămânacelaşi admirator şi colaborator devotatvetrei noastre şi infatigabilului nostru baci.

Daniel DrăganDomnule Băciuţ,Vă multumesc pentru numărul 10 dinrevista Vatra veche şi penru publicareacomentariului despre volumul meu deversuri Sculptorul tăcerii. Cu respect,

Marcoci Dorian

Bună dimineaţa, domnule Băciuţ! Aşteptca pe un dar de preţ coletul cu revistaVatra veche, între paginile căreia defiecare dată mă pierd nerăbdătoare. Citescversuri de calitate, pe care numai o fire

nobilă şi altruistă ca şi a dumneavoastră le poate descoperi între ataţia poeţi tineri şimai putin tineri. Nu orcine are capacitateade a identifica sămburii de talent, dar mai

ales, nu orcine are curajul să-şi asume publicarea lor. Mă încântă să fiu în centrulevenimentelor culturale transilvănene, să-mi umplu sufletul în faţa unor lucrări deartă plastică, să citesc interviuri sau arti-cole de mare interes public. Ştiu cât e degreu şi cât efort depuneţi ca să puteţi ţinefăclia Vetrei vechi aprinsă şi cu atât maimult o preţuiesc. Vă doresc sănătate şi putere ca să ne ţineţi cât mai mult în jurul

,,vetrei calde". Cu drag şi aleasă preţuire,Viorica Şutu

Mulţumiri din suflet, maestre, NicolaeBăciuţ! Vă doresc multă sănătate şi puterede muncă!

Victor Burde

Onor Domnului Nicolae Băciuţ,Mii de mulţumiri. M-am bucurat mult săcitesc revista. Alătur câteva poezii, poatele veţi afla loc în paginile revistei.Cu alese gânduri şi preţuire,

Mariana Zavati Gardner

Domnule Băciuţ, vă mulţumesc din suflet pentru aticolul d-nei Rogac, despre mine, publicat în revista Dv. Vă rămânîndatorat. Cu salutări colegiale,

NencescuDomnule Băciuţ, am primit şi ultimulnumăr al revistei de care sunt foarteîncantată. Am citit revista cu bucurie şiîncantare ca de fiecare dată. Mulţumesc pentru că cineva s-a gandit la IoanAlexandru, mulţumesc pentru evocareadragului nostru Coşbuc pe care, din păcate, prea puţini îl cunosc ca prozatorsau traducator strălucit, felicitări lui Darie

pentru comentariile pertinente, in fine, pentru tot sufletul pe care îl puneţi înaceastă prestigioasă revistă ,,Vatraveche", mereu nouă şi surprinzătoare.

O CRUCE NOUĂ PENTRU IOANALEXANDRU

După cum se ştie, Ioan Alexandru(născut la 24 decembrie 19941, la TopaMică, jud. Cluj) a murit în 16 septembrie2000, la Bonn.

Împrejurările au făcut să nu fieînmormântat nici la Cimitirul Bellu, nicila Mănăstirea Rohia, de care era profundlegat, nici acasă, în Topa Mică, ci la

Mănăstirea Nicula.Pentru că consătenii lui au acest of alnereîntoarcerii lui Ioan Alexandru în satuldin care au plecat, s-au gândit să ridice,totuşi, o cruce în memoria lui IoanAlexandru şi la Topa Mică. Primarulcomunei Sânpaul, de care aparţine TopaMică, Ovidiu Colceriu, cu entuziasmulsău binecunoscut, a comandat o cruceidentică cu cea aflată la mormântul poetului de la Mănăstirea Nicula.

Crucea a fost realizată de meşterulVasile Condor şi a fost amplasată între biserică şi mormântul preotului VasileCosma, cel care a scris ”5 sate dinArdeal”.

Pe cruce, în faţă, e scris: „Ridicată înanul 2015, spre neuitarea şi cinstirea poetului Ioan Alexandru.”. ”Deasuprastinsului pământ, Lumină lină, Logossfânt.”, iar în spate: „Ridicată cu binecuvântarea IPS Mitropolit Andrei, decătre meşterul Vasile Condor”.

Crucea a fost sfinţită în 14 noiembrie2015, de ÎPS Andrei, MitropolitulClujului, prezent la Topa Mică la oconferinţă a preoţilor din ProtopopiatulHuedin.

La slujba de sfinţire a participat şi

Nicolae Băciuţ, care a evocat personalitatea poetului Ioan Alexandru şia susţinut un recital liric din poeziaromânească contemporană. (N.B.)

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


85

Vida Gheza, (28 februarie, 1913- 11 mai 1980, Baia Mare), sculptordin Maramureș, membru corespon-dent al Academiei Române.

S-a născut în familia lui Iosif şiRozalia Vida, ca al optulea copil alacestora. Gheza se trage dintr-ofamilie românească săracă. Tatăl săua fost miner sau, după unele surse,ţăran. Unii autori ortografiază numelesău Gheza, alţii Geza sau Gèza.

Încurajat de învățătorii săi, înce- pe să cioplească încă din școala pri-mară animale, păsări și figuri umane.Avea 10 ani când cioplește din bri-ceag o nuntă și o înmormântare țără-nească. Talentul său deosebit l-a de-

terminat pe patronul mamei sale săajute copilul, achitându-i taxele șco-lare la Liceul „Gheorghe Șincai” dinBaia Mare. Aici i-a avut profesoride desen pe sculptorii Eugen Pascu şiGheorghe Manu.

Expune pentru prima data la BaiaMare abia în anul 1937, în cadrul uneiexpoziții colective.

Cel pe care l-a considerat ca sin-gurul său maestrul e pictorul Ale-xandru Ziffer, format la AcademiaBavareză de la Munchen, la Berlin și

la Paris unde a văzut cum de impun personalități ca Picasso, Klimt, De-Delaunay.

De asemenea, Ziffer ducea maideparte esența Școlii Băimărene de pictură întemeiată de Hollosy Simion.

Dă admitere la Academia de belle-arte din Budapesta (1942-1944).

În 1945, participă la prima ex- poziție de după eliberarea Transil-vaniei, organizată de nou constituitasocietate artistică. Din 1946, e prezentla numeroase expoziții din țară (Baia

Mare, Cluj, București) și străinătate(Moscova, Belgrad, Budapesta, Sofia, Cairo, Damasc, Paris, Bologna, Lon-dra, Torino, Roma, Brno, Bruxelles,Haga, Copenhaga, Oslo, Helsinkietc.) și participă la "Bienala dela Veneția", 1958 și 1976.

În 1953, este distins cu Premiulde Stat pentru altorelieful "Pintea ju-decând un boier", iar în 1964 pri-mește titlul de Artist al Poporului,când se inaugurează la Carei Monu-mentul Ostașului Român la împlinirea

a 20 de ani de la eliberarea întreguluiteritoriu al țării de sub ocupația fas-cistă. Monumentul a fost realizat de

Vida în colaborare cu arhitectulAnton Dâmboianu.

În 1968, e ales vicepreședinte alUniunii Artiștilor Plastici din Româ-nia și i se decernează Ordinul Meritulcultural cl. I iar în 1971 Premiul Co-mitetului de Stat pentru Cultură șiArtă.

În anul 1974, a fost ales membrucorespondent al Academiei Române.

În 1963, apare primul film reali-zat de Mirel Ilieșiu despre Vida șiopera sa „Rădăcinile lui Gheza Vida”.

Se stinge din viață în seara zileide 11 mai 1980 la Baia Mare.

Opera lui Vida gravitează în jurula doua viziuni, oarecum divergente,dar neașteptat de bine îmbinate încreația sa.

Cea dintâi, telurică, are rădăcina

în energia primară, forța brută,de început de Lume și a fost pusă înlumină prin lucrări reprezentând mun-ca omului simplu cum sunt “Bu-tinarul", "Cosaș", "La plevaşcă”, “Mi-neri", "Miner ghemuit cu lămpaș", "În pădure", "Muncitor forestier”, Monu-mentul Minerului din centrul orașuluiBaia Mare (1956) etc.

În această sferă a creației sale seîncadrează lucrările eroice "Balada luiPintea" (1957), "Răscoala" (1958),“Horea, Cloșca și Crișan" (busturile

scupltate în lagărul de la Gurs în1939, dar și proiectul pentru monu-mentul de la Alba) și MonumentulOstașului Român de la Carei.

Ce-a de-a doua fascinație a luiVida este mitologică, și cupindeelementele cele mai arhaice alefolclorului maramureșean, în mijloculcăruia a trăit și a creat.

Vida întreprinde constant unfoarte rodnic efort de cercetare șiaducere la lumină a mitologiei populare, colorând-o cu o țesătură

simbolică în operele "Omul apelor","Omul nopții", "Omul pădurii","Priculiciul minei", "Solomonarul","Odihna" etc.

Pe această linie se înscrie șigrupul statuar de la Moisei, precum șiansamblul intitulat Sfatul bătrânilor,amplasat în fața Palatului Adminis-trativ din Baia Mare.

În "Monumentul de la Moisei"(1966), cele 12 coloane dispusecircular, reprezentând figuri de mara-mureşeni sau Măşti din mitologia

locală, evocă masacrul comis la 14octombrie 1944 de trupele horthysteaflate în retragere, în care au fost

Vida Gheza, Autoportret ______________________________uciși 42 de localnici - români și evrei- pe motiv că ar fi fost partizani.

Marea sa capacitate de a observași înregistra faptele și de a le proiectaîntr-o mare perspectivă o demon-strează compoziția "Sfatul bătrâni-lor"(1971). Artistul alege din viațasatului un moment grav și solemn:

bătrânii, așezați pe băncile de lemn,se sfătuiesc, dincolo de concretulvieții de fiecare zi, integrând parcăexperiențele tuturor înaintașilor lor.

Dincolo de această fascinație areprezentărilor fantastice, descoperimînsă și nevoia de a înscrie tot ceaparține omului, în compoziții ca"Buciumașul" (1947), "Dans Oșe-nesc" (1947), "Țărancă cu coșul"(1942), "La fân" (1958), "Recolta"(1960) sau "Horitoarea" (1958), pen-tru că toate aparțin aceleiași viziuni,

dominate de observarea unor crâm- peie de viață.Materialul său preferat, lemnul,

accentuează volumele și le dă preg-nanță în spațiul pe care îl propunesubstanța operei, în același timpvalorificând sobrietatea stăvechimii.

Admirația sa pentru țăranii simpli- cu care de altfel a lucrat împreună șis-a sfătuit la multe din operele sale -și pentru modul lor de viață în formacea mai arhaică și mai curată a fost până la urmă izvorul de seve pentru

creația sa de o forță copleșitoare.Sursa Internet(Selecţie)

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


87

Constantin Marinete. Teleormăneanul. Marinete vinedin ”Moromete”. Nicidecum numele nu-i sare de lavreun Marinetti. Italian. De acolo, poate doar talentul…Căci România e și acum populată de rudele românizateale pietrarilor italieni veniți să lucreze la noi mai acumdouă veacuri. Îndeobște în zona Hațeg…

Dar, la ce îți trebuie talent de la italiani când tu, pe meseria ta, – sculptura, pietrăritul, cioplitul – aiun urmaș còlea, tot la nițel nord de Dunăre. Pe un anumeBrâncuși. Tot Constantin…Iar, meseria îți vine de la el printr-o singură verigă. Prin maestrul tău Ion Alexandru,ucenic al marelui Brâncuși. ”La mâna a doua,” cum zicechiar artistul. Dar, nu musai negustorește. Căci, nu e omână de vânzare, o marfă, ci e o mână de artist…

Marinete ca personaj e fabulos. Pentru că la ‘75 deani ai săi cunoște mai toate viețile și operele, morțile șicapodoperele înaintașilor din branșă. Este deci oenciclopedie vie. Un Google vivant al sculpturii. Printrealtele. Căci, dacă stai și-l privești, îi studieazi ridurile deexpresie, ai impresia că vezi un mare actor de film

american. Alb-negru. Pozele sale cu șapca aia ”dejistă” – purtată de tov. Dej ca să-și releve originea proletară – sunt fabuloase…

La urma-urmei, Marinete e un proletar al pietrei. Acioplit până și la moscovita Casă a Scânteii…E uncioplitor-artist. Un artist-cioplitor. Deci, un demn artist alclasei muncitoare…

Dar, tot ce relevă și semnifică statura asta uscată deom sunt mâinile. Mâini mari de cioplitor. Nu-i o metaforă- e adevăr. Mâini uriașe. Muncite. Zdrelite. Crăpate,Asprite. Bătucite. Cu pernuțe-n palme, dure ca însăși piatra și crescute sub fiecare deget. Mâini mari deImperator, menite să fie sărutate de popoarele-I supuse.

Marinete: Proletar și Împărat!…Cum mângâie el marmora albă ca pe o mireasă!Piatra-Piatră de piatră cu fiicele sale risipte-n geologie;cu bagaboțelile, peregrinările și exilările neamului ei de pietroaie. Marmoră, granit, travertin…dar Marinete, deli-cat și respectuos, nu mângâie, nu dezmiardă piatra cudegtele. Nici cu palmele. Doar cu dalta. Și cu ochii min-ții. Căci Ochiul artist desenează conturul pietrei. El o per-sonalizează. Îi dă identitatea. El o animă. El. Ochiul. Dal-ta, iaca, un mijlocitor. Ochiul lui și cultura, cunoaște-rea sa – a lui și a ochiului lui – fac Scările spre cer. ȘiÎngerii ceriului. Și Mugurii ceriului. Și Mărgelele regi-nei… ochii… ochii lui fac Ochii României. Mai-

ca noastră România, care râde și când plânge, cum tragiczicea poetul Ion Nicolescu. Marmorele lui Marinete suntAlbe. Albe. Albe…

Alb Îngeresc. Alb Maicadomnesc. Alb Divin… O le-gendă dinspre Băneasa spune discret că nu se știe dacă, defapt, nu Marinete cu mâna lui a sculptat tot. Ci, că, maidegrabă, uneori pe când Maestrul cădea lat adomind pe pat, ascuns sub mantia neagră a nopții, Însuși Dum-nezeu, mai punea mâna-I și cioplea. Așa că, atunci când privești marmorele marinetene și apoi îți vine să-i mân-gâi, pipăi, săruți mâna aia mare, s-ar putea ca pe Ziditorsă-l deranjeze ca din senin niscai lacrimi de bucurie…

Căci, dacă Marinete a avut un om de legătură cu

divinul Brâncuși, sigur ceva, un sentiment plăcut, cald șicatifelat, l-a atins și pe Dumnezeu…GEORGE STANCA

7/23/2019 Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT


Vida Geza, Monumentul de la Moisei ______________________________________________

Asterisc

Uite cum trece viața și încă nu i-am descifratrostul. Și asta fiindcă am încetat a vedea lumea prinextaz, coborâd gândul asupra traseului ființei umane,traseu ce nu poate fi decât unul marcat de căutareaîmpăcării cu sine, cu semenii şi cu Dumnezeu.

În tragedia existenței mele mă întreb dacă esuficient să trăiesc, să caut să-mi descopăr firea pentru a putea rândui ceea ce am văzut? Naivitatea cu

care pipăi esența destrămării mă oferă suferinței de amăsura lucrurile, căci numai astfel mă sustrag actuluide a explica universul, trăindu-l.

Stau de vorbă cu moartea mea și mă gândesc lalirismul vieții cât de trist pare. Zâmbetul angoasei ce-mi devorează libertatea poartă în privire actualitateatotală a vieții.

Subiectivismul mă inundă cu povești despreinstabilitatea lucrurilor, obiectivismul îmi arată iluzia plăcerilor, sufletul suspină discreția incertitudinii,căutându-l pe Dumnezeu – singura melodie ce poartăîn sine neliniștile iubirii ca formă de fior metafizic șicategorie estetică de exprimare a umanului.

Să iubesc? În iubire ești tu însuți. Te cauți, tedefinești, te umpli de absolutul vulgarității. Iubirea nerăpește firii, redându-ne nouă, suspendă timpul, nearată gustul rostului de a prefera o frântură de erotismîn locul eternului moral.

Nu prin cumințenia simțului te purifici deoboseala omenescului, ci prin obrăznicia perversă a

inimii.Ea te împacă cu tine și cu Dumnezeu. Adică dăsemnificație sonoră atât mirărilor cărnii, cât șimâhnirii duhului pierdut în neputința de a ne trăiintegral seducția finirii.

Trăiesc pe muchia vieții, pâlpâind în adâncimeaantinomiilor și observ că pe unii oameni s-a așternut praful. Fiindcă nu au învățat să trăiască viața fărărest.

GEORGE BACIU

_______________________________________________________________________________________________

Directori de onoare

Acad. ADAM PUSLOJICAcad. MIHAI CIMPOI

Redactor-şef adjunct

VALENTIN MARICA

Redactori: Cezarina Adamescu, Sorina Bloj, A.I. Brumaru,Mariana Cheţan, Geo Constantinescu, LuminiţaCornea, Mariana Cristescu, Melania Cuc, IulianDămăcuş, Răzvan Ducan, Suzana Fântânariu-

Baia, Marin Iancu, Alexandru Jurcan, MioaraKozak, Vasile Larco, Lazăr Lădariu, Rodica

Lăzărescu, Cleopatra Lorinţiu, Mihaela MaleaStroe, Ioan Matei, Menuţ Maximinian, MirunaIoana Miron, Liliana Moldovan, CristianStamatoiu, Gheorghe Nicolae Şincan, FlaviaTopan, Dorin N. Uritescu, Gabriela Vasiliu

Corespondenţi: Elisabeta Boţan (Spania), MirelaCorina Chindea (Italia), Flavia Cosma (Canada),Darie Ducan, (Paris), Andrei Fischof (Israel), Dorina Brânduşa Landén (Suedia), GabrielaMocănaşu (Franţa), Dwight Luchian-Patton(SUA), Mircea M. Pop (Germania), Raia Rogac

(Chişinău), Claudia Şatravca (Chişinău), M.N.Rusu (New York), Ognean Stamboliev (Bulgaria)

Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT

Documents

Transcript of Vatra Veche nr. 11 , 2015, BT