Schitul de cearăVasile Voiculescu

În albinele din prisaca Profirei intrase o răzmeriţă necunoscută care le răsturna toată firea şi rînduielile; nici mai mult nici mai puţin, albinele căpiaseră.

Mai întîi, începură să-şi fure între ele, de la stup la stup, mierea, ceea ce isca încăierări cu bătălii grozave. Văzduhul ogrăzii era numai bîzîit furios, iar jos pe pămînt se zbăteau cocoloaşe de albine cu acele înfipte unele în altele.

E drept că furtişagul îl deprinseseră de la nişte albine streine, care, în lipsa băştinaşelor, plecate la cules, pătrunseseră după jaf prin uleiele chiabure. Dar, de la alungarea tîlharelor, păgubaşele, spăimîntate de sărăcie, în loc să alerge după hrană, se nărăviseră să se jăcmănească între ele. Şi, ca nişte duşmance, se prădau unele pe altele.

La început i-a fost greu Profirei să creadă o asemenea blestemăţie. Albinele ei să se dea la apucături atît de nelegiuite! Nu se putea: erau, de bună-seamă, tot nişte hoţoaice venite de aiurea, care săvîrşeau asemenea fapte. Ca să dovedească adevărul, a trebuit să stea cîteva ceasuri de pîndă la urdinişul unui buduroi, pre-sărînd cu un şomoiog muiat în făină lucrătoarele ce intrau şi ieşeau fără rost şi în mare neorînduială. Albinele însemnate astfel cu praf alb, în loc să zboare la pajişti şi să se întoarcă, încărcate, la matca lor, alergau de-a dreptul la miere de-a gata pe la ceilalţi stupi, de unde ieşeau alungate şi urmărite de stăpînele furioase, care, la rîndul lor, se strecurau hoţeşte pe la vecine, să-şi îndestuleze fără trudă cămara. Din gîngăniile blînde şi cuminţi de odinioară ajunseseră acum nişte muşte hoaţe, leneşe şi neruşinate, numai bîzîit fără nici o treabă. Nu le mai păsa de puiet, ci se îmbuibau ele de miere. Uitaseră de roit şi lăsau să se înmulţească mişuna trîntorilor. În schimb, îşi asasinau reginele. Astfel se pierdu nefolosită toată primăvara într-o învălmăşeală, o dihonie şi o nebunie care aduseră sărăcia şi ruina prisăcii.

Dar n-a fost de ajuns atît. Curînd s-a pornit printre ele o boleşniţă. Albinele, toropite, nu mai puteau zbura. Slabe, sfrijite, cu aripile ofilite ca nişte frunzuliţe zburlite de brumă, ele tîndăleau pe acoperişurile uleielor, de unde cădeau jos, moarte. Profira le aduna cu mătura şi le ardea în foc, cum o învăţaseră oamenii, ca să stăvilească molima. Nici roiniţa înflorită, nici isopul amestecat cu indru-şaim şi busuioc înmuiat în aiasmă n-a fost de folos. Şi un miros ca de hoit împuţit începu să duhnească din ştiubeiele ciumate.

Acum, biata vădană alerga văicărindu-se năucă de la popă la învăţător după poveţe, căci prisaca era singurul ei avut, din care îşi ţinea copiii. Popa şi învăţă-torul deschideau cărţi, puneau tacticos ochelarii şi citeau... Dar molifte şi sfaturi se dovedeau fără putere şi de prisos. Nimic nu se împotrivea răului, şi repede stupina ajunse în paragină. În ştiubeiele care nu se mai puteau apăra se aşezaseră moliile de ceară şi se cuibăriseră şoarecii. Singurul leac tămăduitor, îşi dau cu părerea oamenii, era să le dea foc. Cîţiva stupi mai voinici, care vuiau încă încetişor a viaţă, trimiţînd arar cîte o albină să cerceteze grădinile, se stingeau şi ei. Şi asta, în pragul verii, cînd teii atîrnau copleşiţi de arome şi salcîmii se clătinau îngreuiaţi de miresme.

Nu mai era timp de pierdut. Văduva nu mai avu încotro. Urgisită de cer, istovită de rugăciuni neascultate, trebui, după îndemnul tuturor, să alerge la vrăjitoarea satului, de care pînă atunci, ca femeie cu frica lui Dumnezeu, se ferise ca de ciumă. Baba îşi sumese buzele subţiri ca tăişul de cuţit şi ochii i se aprinseră de o bucurie în care luceau strelici de mînie. Bisericoasa Profira, care se ţinea aşa de grozavă parcă ar fi avut rudenie de-a dreptul cu sfinţii, şi pe ea, ca pe o păcătoasă, n-o băga în seamă, îi căzuse acum în mînă! Avea să se răzbune cum nici satana n-ar iscodi în chip mai drăcesc.

Femeia, plecată, şi-a spus cu noduri în gît năduful, a plîns şi a cerut ajutor, adică să se ridice de pe prisaca ei blestemul. Vrăjitoarea a ascultat-o cu toate minţile ei la pîndă. Şi-a dat repede seama că nu e uşor s-o prindă. S-a gîndit cîtva timp şi la urmă i-a dat în şoaptă la ureche un sfat tainic, la auzul căruia Profira s-a scuturat înfricoşată, a schimbat feţe-feţe şi s-a împotrivit cu deznădejde. Vră-jitoarea rămase stană neclintită şi n-a mai scos un cuvînt. Zadarnic s-a zvîrcolit femeia. Pînă la urmă n-a mai avut încotro şi, supusă, a primit să facă întocmai. Trebuia cu orice chip să mîntuiască prisaca, stupii ei dragi cu care se înţelesese pînă atunci cum s-ar fi înţeles cu nişte prieteni cuminţi.

A doua zi, duminică, Profira s-a gătit în grabă şi a pornit împleticindu-se la biserică. Singură, fără să-şi ia copiii cum făcea de obicei. Acolo, galbenă ca moartea, n-a auzit, n-a ascultat nimic. Cu ochii ţintă numai la icoana Maicii Domnului, a stat ca o neroadă, fără pic de rugăciune în gură sau în gînd. Cînd preotul a ieşit cu sfintele daruri, ea a căzut atît de adînc pe pardoseala de piatră, că i-a plesnit pielea genunchilor şi i-a dat sîngele. Ea n-a simţit. A rămas aşa, cu fruntea pe lespezi în colţul unde căzuse, pînă la sfîrşitul slujbei.

Oamenii, care o ştiau evlavioasă şi necăjită, nu se mirară şi o lăsară acolo. Preotul, după ce se dezbrăcă de odăjdii, trecu grăbit şi ieşi din biserică fără s-o vadă. Văduva se trezi singură şi închisă, cu toţi ochii sfinţilor mari deschişi asupra ei. Dar curînd se dezmetici şi şoaptele vrăjitoarei îi sunară în urechi. Deodată se sculă în picioare şi, cu mare îndrăzneală, porni spre altar. Îi auia auzul ca la cufundătorii în apă, cînd se lasă la mari adîncimi. Dar făcu o opintire şi întinse mîna spre uşa din stînga... Şovăi o clipă. Simţi tăind-o în tot trupul o durere care-i aminti de durerile facerii, cînd născuse întîia oară. Se cutremură. Dar se gîndi ce bucurie îi venise pe urmă, cînd sălta pe genunchi pruncul pentru care atît se chinuise. Şi îndrăzni. Împinse uşa şi pătrunse val-vîrtej în sfînta unde odihneau înfricoşatele taine. Dete la o parte năframa învelitoare şi înhăţă cu mîna ţeapănă paharul cu sfînta grijanie. Se miră că-l poate clinti cu atîta uşurinţă. Se aştepta să se lupte cu el mai greu decît cu o stîncă. Şi îl ridică. În fundul de argint uşor coclit sclipea sîngele misterios al vieţii, cu fărîme din trupul cel fără de moarte în el. Femeia duse la gură potirul şi, cu lăcomie de beţiv, îşi umplu pe nerăsuflate gura. Şi chiar din altar, o împunse la goană spre casă, se repezi în ogradă şi se năpusti asupra ştiubeielor, unde scuipă în fiecare la şir cîte o picătură din sfînta cuminecătură adusă cu atîta agoniseală de păcat.

Apoi, sleită, ca şi cînd ar fi cărat un munte, se prăvăli între ştiubeiele pustii şi adormi ca moartă. Abia spre seară au găsit-o copiii şi o tîrîră în casă, de unde n-a mai ieşit. A căzut la pat şi a zăcut rătăcită, cu zăpăceli şi spaime, bîiguind întruna despre lucruri neînţelese de vecinii strînşi la capul ei. Vorbind mereu de un foc, de azimă dulce, de care îi este necontenit plină gura. Şi se mira că nu vede nimeni văpaia ce zbucneşte cînd o deschide. Ţinea mai ales cu scumpătate scuipatul şi-l înghiţea întruna. Pentru nimic în lume nu l-ar fi lepădat jos... A stat aşa cîteva zile. De cîteva ori, cînd i se mai întremau minţile, a dat să cheme preotul. Dar îşi lua seama. Aştepta încă. Întreba mereu de stupii care dormeau înainte somnul morţii. Şi se căina în gînd că vrăjitoarea o înşelase trăgînd-o într-o cursă cu înfăţişare de evlavie, ca s-o arunce în păcatul cel mai de neiertat, batjocorirea sfintelor taine. Dar aşa i-a trebuit, dacă a părăsit pe Dumnezeu şi a alergat la cel viclean!

Lumea n-o lăsa în pace, îndemînd-o să cheme vrăjitoarea să-i descînte... Ea n-a vrut să mai audă, hotărîtă măcar de acum înainte să nu mai greşească. Canonită făr' de răgaz de mustrările cugetului, trimise în sfîrşit după popă, care veni cu cartea învăluită în patrafir. Profira îi ceru s-o spovedească. Dete pe toţi afară şi rămase singură cu duhovnicul.

- Azi să-ţi citesc numai o moliftă pentru boală, o îndemnă acesta. Nu e nevoie să te mărturiseşti. Nu eşti pe moarte. Şi n-am adus grijania.

Femeia, la auzul cuvintelor, se zvîrcoli toată.

- Am păcătuit cumplit, părinte, şi nu mai pot răbda păcatul în mine. Trebuie să-l deşert, gîfîia ea, stîlcindu-se în îngenuncheri. Nu cer grijanie. Te rog numai să mă asculţi fără să mă alungi şi să mă blestemi.

Şi se smucea de păr ca o apucată.Preotul desfăşură silnic odajdia, şi-o petrecu pe după gît, cu poala acoperi ca-

pul strivit de pămînt al păcătoasei, citi o rugăciune şi cu ochii în tavan aşteptă, gata să asculte. Femeia tăcea, plîngînd cu suspine.

- Spune, se îndulci duhovnicul, mişcat de atîta umilinţă şi frămînt.- Nu îndrăznesc, părinte. Mi-e groază de mine singură, se scutură ea. Şi iadul

are să se înspăimînte de fapta mea.- Îndrăzneşte, fata mea! Iadul a fost biruit şi Domnul poate ierta orice păcat -

zise popa, într-o doară.- Al meu e prea mare. Îl simt aici, în mine, ca pe o vietate spurcată. Şi se

plesnea toată.În sfîrşit, popa o înduplecă să vorbească. Şi femeia, cu sughiţuri, povesti frînt şi

încîlcit isprava ei. Amesteca pe vrăjitoare cu grijania şi stupii cu potirul, bătîndu-şi pieptul că a fost o neroadă şi s-a lăsat tîrîtă de diavol în pierzanie, încît duhovnicul nu înţelese mai nimic. Îşi dete şi el cu părerea, ca toată lumea, că femeia e pocnită la cap şi aiurează.

- Cum ? - o întrebă el zîmbind, ca s-o încerce - ai băut cuminecătură chiar din potirul de pe sfînta masă ?... Din altar ?

- Da, părinte. Mi-am umplut cît am putut gura cu grijanie din pahar, că toţi stupii erau bolnavi şi-mi trebuia multă.

- Nu se poate! - spuse popa. În potir nu rămîne niciodată cuminecătură. Stă gol. În el nu e nimic. Nici măcar o picătură. Profira holbă ochii nebuni la el.

- Da, urmă popa, nici măcar o picătură. Sînt îndatorat să-1 golesc după fiecare liturghie, cînd mă împărtăşesc, şi să-1 curăţ cu grijă. Nu e îngăduit nici umed să-1 las. Îl şterg cu năframa. Cum ai putut găsi cît să-ţi umpli gura ?

Femeia tăcea cufundată în durerea ei, fără să-1 asculte mai mult. Ea ştia bine că-şi umpluse gura. O ardea încă puterea cea nerăbdătoare a grijaniei.

- Cum era potirul ? - întrebă preotul, puţin îngrijorat de neclintirea ei. Profira i-l zugrăvi întocmai. I se întipărise, odată cu toate spaimele, în minte.

- Şi de unde l-ai luat ? - urmă popa cu cercetarea, nădăjduind o încurcătură sau o abatere a femeii. Dar ea arătă întocmai locul unde odihneşte obişnuit vasul, precum şi învelitoarea cu dungi roşii de mătase şi cruci de fir cusute la cele patru colţuri.

Preotul, clătinat, se uimi iar, dar repede îşi reveni în fire: cine ştie cum şi cînd zărise ea toate astea prin uşile deschise ale altarului.

- Pe care uşă ai intrat în altar ? - urmă să o cerce popa.- Pe uşa din stînga, unde aşteptăm cînd dăm pomelnice şi liturghii... şi pe unde

ieşi Sfinţia-ta, cu sfintele daruri.- Şi nu te-a înspăimîntat arhanghelul care o străjuieşte cu sabia de foc ? Femeia

se opri o clipă să-şi amintească.-M-a întîmpinat cel cu crinul, părinte.- Păi, vezi că minţi ?! În stînga, pe unde zici că ai pătruns, e zugrăvit Mihail,

mormăi mai mult pentru el preotul, găsindu-şi cumpătul. Nu-i fi vrînd acum să cred că arhanghelii şi-au schimbat locul pentru tine...

- Ştiu eu, părinte ?! - gemu ea şi se plesni cu palmele peste obraji, îngrozită că a pricinuit tulburare îngerilor.

- Şi ai găsit cît să-ţi umpli bine gura ?- Da, părinte. Am sorbit tot ce se afla în pahar - mărturisi ea, zbucnind în

plînsete. Şi pe urmă am scuipat-o în stupi, cum m-a îndemnat diavolul, ca să mă piardă.

Preotul clătină din cap. Nu se mai îndoia că bietei văduve i se strîmbaseră minţile. Citi repede o moliftă pentru dezlegarea păcatelor, spuse o rugăciune pripită şi căută s-o liniştească, încredinţînd-o că Dumnezeu o iartă pentru orice ar fi păcătuit. Se prefăcea că-i ia de bună-seamă smintenia şi o crede. Ce folos să se pună cu nebuna, şi cum să-i dovedească rătăcirile închipuirii ei bolnave ? Şi-i dete iertare cu inima uşoară...

Dar, plecat de acolo, paşii îl duseră fără voie la biserică. Nu trecuse săptămîna de cînd slujise, şi vasul era gol, curat, cu fundul netezit, aşa cum îl lăsase. Doar că 1-a găsit descoperit. Cine ştie cum îi alunecase năframa de pe gură şi el nu băgase de seamă, după sfîrşitul slujbei, cînd ieşise... Hotărît, femeia aiura.

În urma spovedaniei, Profira rămase multă vreme jos, în nesimţire. Şi iar boli cîteva zile, părăsită de toţi, neîmpăcată, fără alinare. Cînd, într-o dimineaţă, copiii deteră buzna peste ea, ţipînd că în ogradă au năpădit nişte albine care au umplut prisaca pustie. Auzul ei se deschise îndată şi un zumzet harnic îi pătrunse urechile. Profira sări ca înviată din morţi, lepădă de pe ea boală, mustrare de cuget, tot ce o împovăra, şi se repezi afară. Se ţinea oare vrăjitoarea de cuvînt? Stupii, învioraţi, vuiau înţesaţi de albine, care ieşeau şi intrau în mare rînduială, toate la rosturile lor, şi încărcate pe la încheieturi cu pulberea florilor. Erau albinele ei. Le cunoştea bine. Sporiseră, dar multe purtau încă pe spate firişoarele de făină cu care le însemnase.

Şi numaidecît prisaca se porni pe o hărnicie şi o muncă fără odihnă, parcă să cîştige timpul pierdut cu boala şi rătăcirea.

A fost o vară înadins lungă şi bogată, cu belşug de flori si fâneţe, cu cîte trei rînduri de coasă. Apoi, o toamnă tîrzielnică, lîncedă, cu tărăgăneli si întoarceri de primăvară, a dat ghes merilor şi salcîmilor să înflorească a doua oară, ca şi liliacului să se umple de ciorchini. Strugurii au huzurit neculeşi prin vii pînă-n gura iernii, ca şi celelalte pometuri, aşteptînd ca albinele Profirei să-şi umple fagurii. Stupii au avut timp astfel să roiască de cîte două şi trei ori puiţă numeroasă şi sănătoasă, cît femeia nu mai prididea să prindă şi să aciuieze atîta norod.

Dar în toată vremea asta ea nu a îndrăznit cu nici un chip să se atingă de stupi şi să-i reteze ca să le ia mierea. Privea uneori cu ură la albine şi, muncită de gîn-duri, o podideau lacrimile. Ele nu strîngeau pentru casă şi pentru copii, ci pentru Satana, în a cărui slujbă erau. Căci viermele neadormit al păcatului o rodea fără curmare. Nu era totul o ademenire a diavolului ? Şi nu se iscase dintr-o vrajă ? Ii venea cîteodată să ia furca şi să risipească prisaca blestemată, care nu se îmbelşuga decît ca să-i amintească şi mai aprig de vrăjitoare şi de vina ei fără ispaşă. Mierea care se aduna era spurcată, şi fagurii blestemaţi de nelegiuirea săvîrşită asupra trupului şi sîngelui Mîntuitorului. Ca să dea copiilor să mănînce din rodul vrăjilor, însemna să-i arunce şi pe ei în ghearele necuratului... Şi e de ajuns ea!

Pînă la urmă, mierea începu să curgă afară din ştiubeie. Albinele se ostoiseră din alergătură, pregătindu-se de rînduială iernatului, astupînd găurile, căpăcind fagurii. Copiii plîngeau lihniţi, cu ochii la şiroaiele de miere prelinsă... Bulzul de ceară veche se sfîrşise şi nu mai erau lumânări pentru biserică. Şi iarna da semne înteţite că are să vină cu toată neîndurarea.

Văduva se gîndi iar la preot, să-l cheme pentru un sfat, pentru o sfeştanie. Dar îşi luă seama. Iar n-ar fi înţeles-o.

Într-o seară căzu, hotărîtă, la icoana Maicii Domnului şi se rugă, luîndu-şi asupră-şi întreg păcatul. A doua zi începu, singură, retezatul prisăcii. Cînd desfăcu capacul celui dintîi stup, se aşteptă s-o împroaşte trăznetele iadului, sau măcar mierea să miroasă a pucioasă. Dar nimic altceva decît ochiuri limpezi, pline de cleiul cu mireasmă desfătată... Deodată, mîinile ei, uimite, încremeniră. In inima fagurelui se pitula o zidire cu totul deosebită de rostul şi alcătuirea dimprejur. Sta acolo, zămislit din ceară albă ca zăpada, un sîmbure de chivot mărunt, aidoma cu o

bisericuţă mică numai cît o lacrimă, dar atît de amănunţit şi desăvîrşit lucrată, că nu-i lipsea nimic, uşi, ferestre, turle, pridvor, din cîte se cuvin unui sfînt lăcaş. Şi înlăuntrul chivotului, prin uşiţele date în lături, se zărea sprijinită pe un fir de picioruş o ţintişoară luminoasă, pristolul pe care odihnea un potir, mic cît o scînteie, unde strălucea păstrat stropul de împărtăşanie scuipat de ea... De jur împrejurul chivotului, de cele patru laturi, se înţesau nişte chilioare, închipuind o mănăstire pitică, de ceară, unde, rînduite de pază, slujeau o seamă de albine anume închinate.

Femeia, cuprinsă de o înfricoşată bucurie, alergă din stup în stup şi-i deschise pîlpîind de spaimă. În miezul fiecăruia străjuia strălucitul chivot, cu sfînta cumi-necătură în boaba potirului, împrejmuit de chiliile schitului de ceară.Îndată, minţile ei zbuciumate se luminară şi pacea coborî peste ea. Pricepu că se întîmplase ceva dincolo de pricepere... Dar ea nu destăinui nimănui minunea.

Nici chiar preotului, la spovedanie. Pentru ce încredinţarea că potirul fusese gol şi că ea băuse numai închipuire ?... Dacă Dumnezeu nu voise să deschidă slujitorului sau înţelegerea, atunci cînd, sfărîmată, i se mărturisise, poate acum ar fi săvârşit un păcat descoperindu-i ceea ce se cerea acoperit. Şi nu-şi deschise gura, care păstră toată viaţa aromele împărtăşaniei furate.