1

BISERICA PAROHIEI SADINA

Schitul Roata Cătunu Monument arhitectonic de arta medievală

Angela-Mădălina Marinică 2005

2

MONOGRAFIA SCHITULUI ROATA-CĂTUNU

BISERICA PAROHIEI SADINA, COMUNA ROATA DE JOS, JUDE ŢUL GIURGIU

ARGUMENT La baza alegerii temei de faţă se află două motive la care ţin în egală măsură:

I – familia părinţilor mei are o îndelungată tradiţie preoţească, ceea ce mi-a permis să cunosc îndeaproape (prin – care a slujit timp de peste o jumătate de secol) nu numai ritualurile şi tradiţiile bisericii strămoşeşti, ci şi problemele specifice comunităţii parohiale; II – Biserica Adormirea Maicii Domnului, monument istoric înscris în patrimoniul cultural naţional, a fost cuprinsă, încă de la început (mijlocul secolului al XVII-lea), într-un important complex monahal (timp de aproape două secole – metoc al renumitei mănăstiri Stavropoleos din Bucureşti), constituind pilonul fundamental al unităţii şi solidarităţii membrilor acestei comunităţi.

Aceste aspecte formează, pentru mine, cadrul psiho-sociologic care îmi permite să reconstitui nu numai firul dezvoltării istorice a aşezării, ci şi al complexităţii legăturilor spirituale şi afective dintre oamenii acestor locuri.

În acest scop, am consultat bibliografia domeniului, o serie de studii referitoare la vechiul schit, conservate, în mare parte, în biblioteca bunicului meu, un adevărat preot-cărturar, pasionat cercetător al istoriei locale, precum şi fondurile documentare ale parohiei, primăriei, şcolilor şi căminului cultural, la care voi face trimiteri în lucrare.

Pe plan metodologic, am pornit de la criteriile monografiei sociologice, promovate de Dimitrie Gusti şi alţi cercetători în cadrul Şcolii Sociologice de la Bucureşti, din perioada interbelică.

Ţinând seama de specificul lucrării noastre, ne-au fost de un real folos îndrumările prestigiosului sociolog, Traian Herseni, care sublinia că „în cercetările cu caracter local [...] singura metodă fructuoasă este contactul direct şi îndelungat cu oamenii”.

El a pledat insistent pentru „metoda participării, pe trăirea în mijlocul oamenilor, cunoaşterea lor prin legături şi convorbiri directe, unele dirijate, altele spontane, complet libere”1.

Ca urmare, am realizat o legătură directă cu locuitorii din parohie, cu preoţii actuali, cu alţi cetăţeni, de la care am obţinut informaţii foarte utile, unele documente şi fotografii de epocă, sau recente, pe care le valorificăm în lucrare.

Pe aceste baze, am determinat: coordonatele şi cadrul geografic al comunei, trăsăturile şi componentele cadrului natural, istoria acesteia din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, dezvoltarea demografic ă, economic ă şi social ă, sistemul administrativ , precum şi tradiţiile culturale şi spirituale , cultivate prin învăţământ, biseric ă, instituţiile de profil din comună.

Desigur, o pondere însemnată am acordat-o bisericii, în ansamblul său, pe care am prezentat-o sub raport istoric, arhitectonic, artistic şi parohial, precum şi al legăturilor dintre slujitorii săi şi credincioşi, uniţi în jurul valorilor spirituale, morale şi existenţiale ale Bisericii neamului nostru.

*

Angela-Madalina Marinica

2005

1 Traian Herseni, Metodologia cercetărilor psihosociologice de la Boldeşti, în “Sociologia Militans, II. Metode

şi tehnici sociologice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 47.

3

I

SCURTĂ PRIVIRE MONOGRAFICĂ ASUPRA COMUNEI ROATA DE JOS JUDEŢUL GIURGIU

Pentru a contura cât mai exact poziţia şi rolul comunităţii parohiei Sadina, constituită în jurul bisericii Adormirea Maicii Domnului, considerăm necesar să prezentăm mai întâi datele monografice fundamentale ale comunei Roata de Jos, a cărei componentă este.

1. Aşezare şi cadrul natural : Roata de Jos, una dintre cele mai vechi localităţi din

ţară, este situată în nord-vestul judeţului Giurgiu, la 47 km – vest de Bucureşti şi la 80 km – est de Piteşti, la încrucişarea unor străvechi drumuri ale transhumanţei şi ale comerţului cu centrele de la Dunăre şi de peste Carpaţi, dar mai ales cu Capitala. Coordonatele geografice sunt: 25 grade, 22’25’’, longitudine estică şi 44 grade, 24’30’’ latitudine nordică.

Aşezată pe malul stâng al pârâului Dâmbovnic, afluent al Neajlovului, într-una dintre zonele cele mai populate ale marilor Codri ai Vlăsiei, comunitatea umană formată aici a beneficiat şi în trecut de condiţii de viaţă dintre cele mai favorabile, ceea ce explică dăinuirea sa timp de milenii: apă curată, bogată în peşte, favorabilă morăritului; pădure monumentală de stejari seculari, care s-a păstrat până astăzi, furnizoare de materiale de construcţie pentru locuinţe şi pentru confecţionarea de sisteme hidraulice, de arme şi unelte; lunci şi terase fertile, propice cultivării legumelor şi cerealelor; o faună şi o floră spontană variate şi bogate, ca şi distanţele rezonabile, uşor de parcurs chiar în străvechime, faţă de Dunăre, de dealuri şi munţi, au constituit elemente fundamentale de supravieţuire şi de dezvoltare a civilizaţiei antice, specifice Ţării Româneşti, în care s-a înscris, de timpuriu, şi această comunitate

2. Pagini de istorie : Descoperirile arheologice, ca şi tezaurele de monede dacice şi

romane, atestate de către cercetătorii Institutului de Arheologie al Academiei Române şi ai Muzeului Judeţean de Istorie Giurgiu, arată că pe aceste locuri, primele grupuri umane au apărut încă din epoca neolitică (pe Valea Dâmbovnicului şi pe raza comunei au fost descoperite diferite piese litice – silexuri uni – şi bifaciale, topoare şi ciocane de piatră, fusaiole, fragmente ceramice etc).

Primul document care atestă existenţa aşezării cu numele Roata este un hrisov emis de Voievodul Vladislav al II-lea, la data de 5 august 1451 (cu 8 ani înaintea menţionării cetăţii Bucureştilor într-un hrisov al lui Vlad Ţepeş, emis la 20 septembrie 1459), prin care întărea proprietăţile unor boieri locali: „Costea cu fiii săi, Manea şi Radul, peste Roata...”.

Un document din 2 august 1510, provenind din cancelaria domnitorului Vlad Voevod cel Tânăr, se referă chiar la locurile de la Sadina , pe care au fost ctitorite schitul şi biserica la care ne referim în lucrarea de faţă.

Datorită importanţei istorice, strategice şi economice, localitatea Roata, cu cătunele sale apare în multe alte documente emise de-a lungul secolelor din cetăţile de scaun de la Târgovişte şi Bucureşti.

Istoria acesteia consemnează, de asemenea, participarea locuitorilor săi la toate evenimentele importante pentru ţară: revoluţia lui Tudor Vladimirescu, revoluţia de la 1848, războiul pentru independenţă din 1877-1878, răscoala din 1907, primul şi al doilea război mondial etc. Sute de roteni şi-au dat viaţa în marile conflagraţii în care a fost împinsă ţara, numele şi memoria lor fiind cinstite cu evlavie şi respect, prin manifestări religioase şi culturale evocatoare şi prin monumentele eroilor.

4

3. Sub raport demografic , ca şi în cazul altor localităţi, populaţia comunei şi a satelor componente este menţionată în diferite catagrafii, întocmite pe parcursul secolului al XIX-lea, şi în recensămintele din epoca contemporană.

Este greu de apreciat numărul persoanelor care alcătuiau grupurile umane din epocile străvechi, atestate arheologic, dar faptul că acestea aveau o viaţă economică stabilă, că intrau în legături de schimburi de valori, ilustrate prin vase ceramice, unelte, monezi antice etc., demonstrează că erau relativ numeroase pentru acele vremuri.

Catagrafiile din 1833-1838 consemnează existenţa a 429 familii, cu peste 1800 de suflete (Roata-Cătunu = 148 familii; Sadina = 155 familii; Zgaia = 126 familii).

La recensământul din 1912 erau 2862 locuitori, iar la cel din 1930, numărul acestora se ridica la 3236, pentru ca, la ultima măsurare demografică, din martie 2002, să se consemneze 4623 de locuitori, în 1578 gospodării, din care 2283 erau bărbaţi şi 2340 – femei.2

4. Administra ţia comunei a cunoscut toate formele practicate în Ţara Românească

şi în România modernă şi contemporană. La începuturi, principala autoritate locală a fost obştea sătească, apoi aceea a pârcălabilor, numiţi de moşieri, respectiv, de domnitori, iar din vremea lui Alexandru Ioan Cuza, a apărut şi aici instituţia primăriei, menţinută până astăzi, căreia i s-a adăugat, prin lărgirea formelor democratice din ultimul secol, consiliul local, rezultat din alegerile locale.

Consiliul Local actual este format din 17 membri, reprezentând partidele politice constituite după 1989.

5. Economia comunei Roata de Jos este una complexă, de tip modern, în care se

îmbină ramurile tradiţionale ale agriculturii specifice Câmpiei Române (cultura cerealelor, legumelor, zootehnia, meşteşugurile specifice economiei comunitare şi casnice), silvicultura, iar din deceniul al VI-lea al sec. XX, industria petrolieră, cu subramurile sale clasice: forajul, extracţia, reparaţii sonde, depozitare şi transport etc.

În prezent, suprafaţa comunei este de 8286,58 ha, din care: intravilan = 458 ha, agricol = 5913 ha, păşuni şi izlazuri = 143, 58 ha şi silvic = 1772 ha.

După 1989, toţi locuitorii şi-au primit proprietăţile, lucrându-şi pământurile cu mijloace proprii sau în cadrul asociaţiilor agricole moderne.

Comerţul a luat o mare dezvoltare, înfiinţându-se zeci de societăţi comerciale care acoperă toate trebuinţele locuitorilor.

6. Învăţământul . În satele comunei Roata de Jos funcţionează un număr de 5 şcoli

generale, frecventate de 827 de elevi. În cadrul acestora îşi desfăşoară ativitatea 45 de cadre didactice calificate.

Învăţământul preşcolar se desfăşoară în 6 grădiniţe, care cuprind 225 de copii şi 10 educatoare.

De pe băncile acestor şcoli au ieşit sute de absolvenţi, care, continuându-şi pregătirea în licee şi facultăţi, au devenit cadre cu o înaltă calificare în învăţământul superior, liceal şi general, ingineri şi tehnicieni în industria petrolieră, ingineri agronomi, jurişti, ofiţeri, medici şi cadre sanitare, economişti, diplomaţi etc., care s-au afirmat atât în comună, cât şi în alte localităţi din ţară.

7. Cultura . Comuna Roata de Jos este depozitara unor valoroase tradiţii populare,

cultivate, de-a lungul anilor, atât în cadrul familial, al şcolilor, cât şi al căminului cultural, înfiinţat în perioada interbelică. Tradiţiile şi creaţia folclorică sunt încă vii, cadrele didactice având meritul de a le promova în rândurile elevilor şi ale tineretului. De asemenea, în ultimile decenii, la căminul cultural au funcţionat formaţiuni artistice de

2 Datele ultimului recensământ (2002): Primăria comunei Roata de Jos.

5

dansuri, teatru, muzică populară, care s-au bucurat şi se bucură de aprecierea locuitorilor.

8. Bisericile . Pe raza comunei există trei biserici ortodoxe, dintre care aceea din

Satul Sadina are o vechime de peste 340 de ani (iniţial, biserică mănăstirească), iar celelalte două – peste 200 de ani.

Locuitorii din toate satele participă regulat la slujbele religioase, păstrând cu sfinţenie tradiţiile şi ritualurile legate de naştere, botez, cununie, moarte etc.

Ei sprijină întreaga activitate parohială, participând la întreţinerea, pictarea, consolidarea sau reparaţiile efectuate la lăcaşurile de cult.

Este încă puternic cultul strămoşilor, care se reflectă atât prin păstrarea datinilor, cât şi întreţinerea cimitirelor.

*

Toate acestea vor fi ilustrate sistematic în lucrarea de faţă, prin prezentarea monografică a Bisericii Adormirea Maicii Domnului şi a parohiei sale, de la începuturi şi până astăzi.

*

6

II

SCHITUL ROATA-CATUNU MONUMENT ARHITECTONIC DE ARTA MEDIEVALA BISERICA SADINA

PAROHIA SADINA, COMUNA ROATA DE JOS, JUDE ŢUL GIURGIU

I – PE FIRUL ISTORIEI Biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului a fost înălţată, aşa cum se arată

în vechea pisanie, în anul 1668. La începuturi, ea a făcut parte dintr-un ansamblu mănăstiresc (Mănăstirea, iar apoi

Schitul Roata Cătunu) care, cu timpul, s-a desfiinţat, rămânând, din secolul XIX, biserică de mir.

Pe aceste locuri însă au existat, fără nici o îndoială, cu mult timp înainte, şi alte lăcaşuri de cult, sub forma unor construcţii simple, în stilul locuinţelor vremii, dar înzestrate cu simbolurile bisericii ortodoxe.

Aşa se explică faptul că numele unor preoţi şi diaconi din Roata din acele vremuri, apar în diferite zapise, ca martori în diverse învoieli, ceea ce înseamnă că existau deja o organizare bisericească şi un lăcaş de cult.

Astfel, în anul 1598, iulie 21, a fost emis, la Târgovişte, zapisul prin care Andrei Călugărul, fost ban, vinde jupanului Pătru Oncescu şi fiilor lui satul Cârtojani din judeţul Vlaşca. La tocmeală, a fost prezent şi Constandin diaconu ot Roata, care şi semnează.3

Într-un alt zapis de vânzare, din 1604, aprilie 10, Para Postelnicu, jupâneasa Melania şi soacra sa Samfira, sunt martori la cumpărarea unei ocine de către popa Stancu, tot la Cartojani. Printre martori, este nominalizat şi Constandin ot Roata.4

În legătură cu numele diaconului Constandin din primul document şi popa cu acelaşi nume din cel de al doilea, se poate presupune că, la o distanţă de numai 6 ani, acelaşi slujitor să fi fost avansat în rang.

Teza este susţinută şi de un hrisov din 1619 mai 13, prin care Gavril Movilă-Voievod, domnul Ţării Româneşti, întăreşte lui Barbu şi soţiei lui, Neaga, parte din ocina socrului său, Bercea, la Mirceşti (azi Comoara - Teleorman). De data aceasta, printre „martorii buni şi aldămăşari”, iscălesc patru popi din Roata: popa Constandin, Marin, Neaniu şi Simion.5

Observăm, deci, că prezenţa a patru popi din Roata la acest eveniment, oficiat la Târgovişte, demonstrează fapul că aici exista, încă din acea vreme, un aşezământ monahal, care nu putea fi amplasat decât pe locul pe care a fost construit, la 1668, noul lăcaş de cult, sau undeva în apropierea acestuia (în cimitirul din Roata-Cătunu, loc de veci existând încă din antichitate, atestat de descoperirea unui vas dacic de incineraţie).

Concluzia ce se desprinde din prezentarea documentelor de mai sus este aceea că, înainte cu peste 70 de ani, de înălţarea noii mănăstiri, la Roata exista o comunitate monahală cunoscută şi apreciată în acea zonă a Ţării Româneşti, ai cărei slujitori erau solicitaţi şi acceptaţi ca martori de încredere nu numai la unele tranzacţii între persoane fizice, conform uzanţelor vremii, ci şi la curtea domnească de la Târgovişte, unde-şi puneau semnătura pe hrisoave domneşti. Trebuie să subliniem că acest lucru este deosebit de însemnat, în condiţiile în care, în spaţiul respectiv, existau biserici şi mănăstiri mult mai vechi, chiar ctitorii domneşti ce beneficiau de multe privilegii (Glavacioc, Bolintin, Babele, Găiseni, Căscioarele).

3 D.R.H.B., Ţara Românească, vol. XI (1593-1600), Ediţia 1975, Doc. 310,p.417. 4 D.R.H,B., Ţara Românească, vol. XXI, doc.160. 5 Arh. St. Buc. Mitrop. Ţării Româneşti, CXVI/3.

7

Dar, din nefericire, alte surse informative nu există, şi nici măcar noii ctitori, aşa cum se proceda în epocă, nu au specificat în pisaniile lor existenţa pe acel loc a temeliilor unei construcţii bisericeşti anterioare.

* Mănăstirea (Schitul) Roata C ătunu apărea într-o vreme marcată de marea operă

ctitoricească a evlaviosului Voievod Matei Basarab, tovarăş de luptă şi urmaş demn al marelui domn al Unirii, Mihai Viteazul, care a înălţat zeci de biserici şi mănăstiri de la un capăt la altul al ţării, toate din zid, într-o arhitectură impunătoare, care dăinuiesc până astăzi.

Este adevărat că biserica din Roata este opera unor boieri locali, care însă se înscrie în şcoala de arhitectură a epocii, stârnind interesul mai multor cercetători, printre care savantul Nicolae Iorga, Constantin Bălan, N.A.Constantinescu, V.Brătulescu, Paul Cernavodeanu, Ilie Gh.Diaconescu şi alţii care, atestându-i valoarea istorică şi artistică, au inclus-o pe lista monumentelor istorice, implicându-se în lucrările de restaurare, sub egida Comisiunii Monumentelor Istorice, în anul 1936.

Dar cea mai amplă descriere a bisericii şi a picturii sale o datorăm Corneliei Pillat, care, în 1968, a publicat, în volumul „Studii şi cercetări de istoria artei”, apărut sub egida Academiei Române, studiul, bogat ilustrat cu fotografii şi desene proprii, intitulat „Locul Bisericii din Roata-Cătunu în istoria artei Ţării Româneşti”. Autoarea prezintă numeroase alte aspecte privind valoarea şi originalitatea picturii bisericii din Roata, comparativ cu alte biserici din aceeaşi vreme şi în monumentala sa carte „Pictura murală în epoca lui Matei Basarab” (Editura Meridiane, Bucureşti, 1980).

*

Biserica din parohia Sadina, iniţial biserică mănăstirească, este amplasată aproximativ la jumătatea distanţei dintre satele Sadina şi Roata-Cătunu, pe malul stâng al pârâului Dâmbovnic, ridicată pe o colină, altădată înconjurată de pădure, şi domină împrejurimile, înscriindu-se astfel într-o veche tradiţie ce semnifică apropierea de Mântuitorul ceresc, care stă permanent în mijlocul turmei sale celei cuvântătoare.6

În faţa ei se întinde albia majoră a Dâmbovnicului, pe care sunt aşezate satele Sadina şi Roata de Jos. La circa 50 de metri în partea de vest, se află un lac, amenajat cândva pe un braţ al pârâului.

Cimitirul parohial, amplasat în jurul bisericii, este bine sistematizat şi îngrijit, atestând o străveche şi continuă locuire a acestor sate.

Aşadar, biserica a înfruntat încercările şi vitregiile a circa trei secole şi jumătate, şi este tot ce a mai rămas din renumita mănăstire de călugări.

În legătură cu construirea sa, dispunem de două surse, care se completează reciproc: prima ţine de tradiţie şi are la bază o frumoasă poveste privitoare la ctitori, iar cea de a doua constă în textele, riguros datate, ale pisaniilor.

Mica poveste, consemnată de preotul-cărturar Gheorghe Stănescu, prin anii ’60 ai secolului trecut, se referă la tradiţia locală care vorbeşte despre un moş, anume Serafim, care avea două fete: una mai mare, al cărei nume nu se ştie, şi alta mai mică, Bria. Într-o zi moşul, care avea stupină în pădure, tăia un lemn ca să facă stupi.

6 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Arhim. Prof. Ghenadie Niţoiu, Pr. Prof. Gheorghe Nada: Liturgica teoretică, 1978,

p.106-107.

8

Biserica Roata – Cătunu. Imagine de ansamblu, secţiune longitudinală şi plan

(arh. Ioana Joja, 1968, cf. C. Pillat, op. cit., p. 200).

9

Cioplind, securea lovi în pământ ceva tare, care nu era altceva decât o căldare cu bani, o comoară.

„Moş Serafim, continuă povestea, a săpat, s-o dezgroape, împreună cu Bria. Au apucat amândoi de toarte, ca să o dea afară din groapă, însă din sforţările făcute, Bria a căzut, şi, în cădere, şi-a scos un ochi.

Cu banii găsiţi, Serafim a hotărât să zidească o mănăstire şi chiar a început lucrul. La această zidire a fost ajutat de un cioban, Udrea Mocanul, care îşi păştea oile prin apropiere. Ajutorul dat era sub formă de hrană la lucrători.

În timpul lucrului, Udrea Mocanul s-a îndrăgostit de fata cea mare a moşului Serafim şi a cerut-o de soţie, lucru care nu i-a fost refuzat. Nunta s-a făcut după isprăvirea bisericii, dar moşul Serafim l-a înşelat. La nuntă a fost cununat cu Bria cea chioară, iar Udrea n-a băgat de seamă, biserica fiind întunecoasă, iar mireasa, după obiceiul timpului, era „zovonită” la ochi. Când s-a observat înşelăciunea, pentru a-l împăca pe Udrea, Moş Serafim i-a dat de zestre o moşie lată de 60 de stânjeni şi lungă de vreo 2000 de stânjeni. Copiii lui Udrea şi ai Briei şi-au împărţit necontenit moşia, şi urmaşii, înmulţindu-se, şi-au făcut locuinţe pe moşioara lor, întemeind satul Moşteni…”

Adevărul nu e departe, pentru că documentele întâlnite confirmă aproape tot, cu excepţia comorii, care poate totuşi să fie adevărată.

Într-adevăr, ctitorul este Serafim, şi, aşa cum demonstrează în analiza sa preotul Gh. Stănescu, acesta „dispune de toată moşia, ca singur stăpân, lăsând prin testament, la 1668 iulie 15, fiicei sale, Bria, 60 de stânjeni de moşie din cap până-n cap şi ½ vad de moară. Mai lasă altui frate al său, Iosif, 50 stânjeni înfundaţi lângă Dâmbovnic, iar mănăstirea să aibă restul moşiei, un vad de moară osebit şi ½ vad (din vadul Briei)”. Şi în privinţa lui Udrea Mocanul, lucrurile par să se adeverească. Din acte se văd trei fraţi care poartă numele Udrescu: Mihai, Ion şi Constantin; De fiica cealaltă nu se spune nimic în acte. Totuşi, în exonartexul (pridvor, tindă-n.a) schitului Sadina se află zugrăvită o femeie cu trei coconi, jupâneasa Neaga, iar în naos, lângă Serafim e zugrăvit un boier de vârstă mijlocie, Iani Popa. Poate sunt fiica şi ginerele lui Serafim, care şi-au dat partea de moşie mănăstirii. O tradiţie ne spune că celălalt ginere al lui Serafim, pentru a fi iertat de o crimă, şi-a dăruit moşia mănăstirii. El era grec şi lucrurile pot fi şi aşa. În actele de mai târziu, se spune despre un punct pe teren numit <<Crucea Neagăi.>> Poate va fi fost mormântul jupânesei Neaga, sau o cruce la drum ridicată de Neaga, din evlavie.”7

Mănăstirea, aşa cum rezultă din pisanii, a fost construită de Moşul Serafim şi Iane Popa, dar se apreciază că ei singuri n-ar fi dispus de fondurile necesare, fiind ajutaţi de boierii din Cartojani, Gratia şi Drăghineşti, care au făcut importante danii menţionate în unele documente.

Alte înlesniri sunt acordate de Radu Leon Voievod, care, prin hrisovul din 3 februarie 1668, scuteşte mănăstirea de dăjdii. În context, domnul numeşte pe Iane Popa-cupeţ, „boiarul domniei mele”, iar pe Moşul Serafim „năstavnic”, adică iniţiatorul ridicării lăcaşului.8

Următorul domnitor, Grigore Ghica Voievod, prin hrisovul din 11 aprilie 1672, aşa cum se obişnuia din veac, întăreşte hotărârile lui Radu Leon, subliniind că biserica a fost făcută de Serafim călugărul şi zugrăvită cu ajutorul lui Iani Popa-cupeţ.9

Dar iată conţinutul inscripţiilor care fixează în memoria generaţiilor procesul ridicării şi dăinuirii peste veac a mănăstirii:

Pisania ctitoriceasc ă este scrisă în limba greacă şi se află montată în naos, pe

peretele de vest. Traducerea textului, mai exact, descifrarea lui a solicitat intervenţia mai multor cercetători. În lucrarea consacrată bisericii, Cornelia Pillat, de pildă, redă

7 Textul intitulat „Comuna Roata. Istoric”, rămas în manuscris, are 9 pagini format A4 şi este păstrat în arhiva familiei Costea Stănescu.

8 Arhivele Statului Bucureşti, Doc. Din 1668, X, 15. 9 Ibidem, (Mt. Stavropoleos, X, 18).

10

varianta lui Constantin Bălan, cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, în următoarea formulare:

„S-a ridicat din temelie această vestită biserică în numele Adormirei preacuratei stăpânei noastre născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, şi cu cheltuiala Moşului Serafim, a cinstiţilor şi de bun neam Ioan Popa din Pogoniana, pentru sfânta şi sufleteasca mântuire a lor, domnind credinciosul şi luminatul domnul, domn Io Radu voievod... această preaplăcută şi dumnezeiască biserică şi s-a isprăvit în luna iulie, în anul 7176 <1668>.”

O traducere mai nuanţată, în care apar elemente care lipsesc în variantele publicate, a efectuat, în anii 1935-1936, preotul Gheorghe Stănescu, din localitate, care era cunoscător avizat al limbilor greacă, latină, slavă veche etc., fiind solicitat de Patriarhie să transcrie unele inscripţii şi texte vechi de la diferite biserici. Iată varianta sa:

Tabloul votiv al Schitului Roata-Cătunu cu ctitorii – Iane Popa şi Moşul Serafim (cf. Cornelia Pillat, Pictura murală în epoca lui Matei Basarab ).

11

Pisania Bisericii Roata Cătunu.

Pisania ctitoricească a Bisericii Roata – Cătunu. Transcriere şi traducere autografă în româneşte de preotul Gh. Stănescu, la 10 iulie 1967.

12

„S-a ridicat din temelie această vestită biserică în numele Adormirii Prea Curatei Stăpânei noastre de Dumnezeu născătoare şi pururea fecioară Maria, prin grija şi cheltuiala Moşului Serafim, a cinstiţilor şi nobililor boieri a lui Ioan Popa din Pogoniana, pentru sfânta şi sufleteasca mântuire a lor şi a părinţilor lor şi spre ajutorul urmaşilor, în vremea domniei binecredinciosului şi luminatului Io Radu Leon Voievod [şi s-a făcut] această cu totul încântătoare şi dumnezeiască biserică şi s-a sfârşit... iulie 8 (?) 7176<1668>”.

Din compararea celor două traduceri prezentate mai sus, observăm că preotul Gheorghe Stănescu adaugă un şir de cuvinte care lipsesc din textul lui C. Bălan, şi anume: „... şi a părinţilor lor şi spre ajutorul urmaşilor” etc., formulări ce se foloseau, de regulă, în pisaniile şi hrisoavele din epocă.

În legătură cu menţionarea în pisanie a locului de origine a lui Iani (Ioan) Popa-Pogoniana-se impun unele precizări.

După cum se ştie, ocupaţia şi stăpânirea otomană a constituit o adevărată calamitate pentru creştinii greci şi ierarhia ecleziastică, ceea ce i-a determinat pe mulţi dintre ei, ca dealtfel şi dintre bulgari şi sârbi, aflaţi în aceeaşi situaţie, să-şi caute un rost şi să-şi exercite în libertate credinţa în Ţara Românească şi Moldova, cărora Imperiul Otoman le respecta (contra unor avantaje substanţiale) organizarea bisericească şi relativa autonomie administrativă.

Unul dintre domnitorii foarte permisivi din acest punct de vedere (cointeresat el însuşi în susţinerea financiară a domniei) era chiar Radu Leon, cel care recunoştea şi acorda unele privilegii şi ctitorilor greci fugiţi din Pogoniana, localitate din Epir, împământeniţi la noi.

Întrucât mulţi dintre aceştia, dovedindu-se abuzivi, se infiltraseră în structurile economice, administrative şi bisericeşti ale ţării, s-au produs mari nemulţumiri şi chiar răscoale împotriva domnitorului, care, sub această presiune, convocând un sfat reprezentativ al clericilor, a adoptat o serie de măsuri, înscrise în documente speciale, de scoatere a grecilor din unele poziţii-cheie, inclusiv din ierarhiile bisericeşti. Referindu-se la acest aspect, Nicolae Iorga arată că, „de fapt, încă din april 1666, supt înrâurirea Mitropolitului Ştefan, voievodul Radu Leon întărise hotărârile lui Mihai Viteazul cu privire la înlăturarea străinilor din fruntea oricării mănăstiri”, dar că, acum, la 1668, lăsa deschisă posibilitatea ca „un străin putea râvni la egumenie, numai dacă, fiind şi <<om de folos>>, stătea un timp la noi, ca <<să se dea locului>>, dacă-l primea soborul şi dacă jura că <<va lăcui până la moarte>>în mănăstire”.10

În cazul nostru, faptul că voievodul l-a acceptat drept ctitor pe un Iani Popa, un protejat al său, căruia îi acordase unele proprietăţi chiar în Bucureşti, arată că acesta era recunoscut, după zeci de ani, drept „pământean”. De altfel, unii cercetători înclină să creadă că el şi alţii erau fraţi de-ai noştri, aromâni (macedoromâni), stabiliţi, de secole, în Epir şi în alte regiuni din Peninsula Balcanică.

Este cert însă că cei stabiliţi în Ţările Române au rămas solidari, atât aici, pe pământ românesc, cât şi cu aceia rămaşi sub regimul Otoman, ajutându-i, sub o formă sau alta, să întreţină lăcaşurile de cult, tot mai sărace, exagerând chiar, în contextul amploarei pe care o luase obiceiul închinării mănăstirilor şi bisericilor româneşti la Muntele Athos, sau chiar la mănăstirea Pogoniana din Epir, aşa cum s-a întâmplat şi cu schitul Roata.

În ceea ce-l priveşte pe Moşul Serafim, acesta era cu certitudine român, fiind recunoscut şi menţinut în funcţie şi după hotărârile Sfatului Mitropolitan.

*

Mănăstirea Roata şi-a început existenţa în cele mai bune condiţii, ca urmare a stării materiale asigurate de ctitori şi întărite de către domnitori.

10 N. Iorga:Istoria Bisericii Româneşti I, Ediţia II, 1928, p.380.Episodul este descris şi de Constantin C. Giurescu, în „Istoria Bucureştilor”, Edit. pentru Literatură, 1966, p. 78; Cu referire la Roata, vezi şi Cornelia Pillat, op. Cit., p.198.

13

Dar, cum arăta aceasta în momentul sfinţirii şi după intervenţiile ulterioare? Cea mai amplă şi profesionistă descriere a făcut-o, în 1968, Cornelia Pillat,

specialistă în arta medievală, care s-a deplasat la faţa locului şi, cu o minuţie demnă de admirat, a studiat fiecare element de arhitectură şi întreaga iconografie, pe care le-a ilustrat cu fotografii foarte clare, executate prin grija Comisiunii Monumentelor Istorice, prezentându-le în corelaţie cu alte ctitorii ortodoxe ale vremii.11

Cum această lucrare, excepţională pentru istoria mănăstirii Roata, este greu accesibilă sătenilor, considerăm necesară citarea unor informaţii şi aprecieri care, în acest fel, ajung la destinatarii de drept.

Astfel, pe baza lucrării lui N. Ghica-Budeşti, „Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi Oltenia” (Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, Vălenii de Munte, 1931, p.24), şi a machetei din tabloul votiv, autoarea apreciază că „planul bisericii din Roata este de dimensiunile celui al bolniţei Coziei (1542), căci are o lungime de circa 12 m., iar lăţimea pronaosului de aproximativ 4 m, are formă de cruce. Pentru ridicarea acestui edificiu mic, delimitat de ziduri disproporţionat de groase, înălţate pe un plan în unele părţi cu uşoare stângăcii de trasare (…), s-au adoptat soluţii simple, realizate cu rusticitate dar fără caznă. Altarul este alcătuit cu o semicalotă, simplă, fără decroşeuri, continuată cu un semicilindru. Proscomidia largă şi scundă, săpată în grosimea zidului, are deasupra un arc larg în plin centru şi este luminată de o ferestruică. La est ea este flancată de o mică nişă. La sud, nişa diaconiconului este acoperită tot cu un asemenea arc lat. Naosul este despărţit de pronaos după sistemul tradiţional printr-un zid plin, gros aproape de un metru, străbătut de o singură deschidere, îngustă (de numai 0,90 metri-n.a.), boltită în semicilindru. Deasupra naosului, se înalţă o turlă octogonală la exterior, circulară la interior, sprijinită pe pandantivi. Din turla iniţială nu a mai rămas ca parte originară decât baza ei pătrată, iar tamburul şi calota au fost refăcute cu prilejul ultimei restaurări. (din 1936, n.a.).

Turla se sprijină la nord şi sud direct pe arcele de cap ale absidelor, la est pe arcul transversal care mărgineşte boltirea altarului, iar la vest pe îngustul semicilindru care prelungeşte lungimea naosului. Pronaosul e acoperit cu o calotă pe pandantivi, susţinută de arce în consolă lipite pe pereţii încăperii.

Spaţiul interior, cuprins ca un miez în coaja groasă a zidurilor, este luminat de ferestre înguste cu glaful adânc. În altar, în afară de aceea, minusculă, din proscomidie, se mai află una pe planul bisericii; în naos, se află câte o fereastră în centrul celor două abside, iar în pronaos, în mijlocul pereţilor de la nord şi sud”.12 (...) Înfăţişarea exterioară a bisericii, aşa cum ea apare astăzi (reamintim data redactării lucrării: 1936, dar aspectul general deschis s-a păstrat până azi, 2005, n.a.), o prezintă făcută din cărămizi subţiri aparente, uniformă pe toată suprafaţa zidurilor şi legate între ele prin rosturi subţiri de mortar. Privind însă tabloul ctitorilor, macheta bisericii arată că la origine faţadele ei erau conforme sistemului decorativ al primei jumătăţi a secolului al XVII-lea, rezultat din imitarea prin zugrăvire a unui parament de blocuri de piatră, cuprinse în casete de cărămizi aparente.

Plastica decorativă este simplă şi discretă, făcută cu gust dar cu cheltuială puţină. Astfel, ca la schitul Brădet (sfârşitul secolului al XIV-lea) ferestrele au în partea de sus arce de descărcare la nivelul zidurilor. Pe suprafaţa netedă se desprinde în relief, în partea de sus, o cornişă formată din două şiruri de dinţi de fierăstrău, fiecare din câte trei rânduri de cărămizi dispuse oblic faţă de suprafaţa zidurilor şi despărţite între ele printr-un rând de cărămizi puse pe drept. Acelaşi tip de cornişă împodobeşte şi baza pătrată a turlei. Astăzi biserica apare fără soclu”.13

Deosebit de sugestivă este imaginea de ansamblu a lăcaşului.

11 Cornelia Pillat. Locul Bisericii din Roata-Cătunu în istoria artei Ţării Româneşti, în „Studii şi cercetări de

istoria artei”, seria Artă plastică, Tomul 15, nr.2, Editura Academiei Române, Buc., 1968, p.197-212. 12 Op. cit. p.199. 13 Ibidem, p.201.

14

Astăzi, văzută din partea de sud a locului, biserica se înalţă, majestuoasă, pe colina înconjurată de crucile cimitirului, transmiţând un sentiment de reculegere şi de legătură sufletească cu înaintaşii, care, prin soluţii arhitecturale şi constructive simple şi inteligente, în urmă cu 337 de ani, înălţau o asemenea operă.

„Simplitatea plasticii decorative -îşi completează autoarea inspirata sa descriere- îi scoate în evidenţă cu atât mai mult silueta, care ne prezintă un echilibru statornic al volumelor. Privită dinspre miazăzi biserica apare zveltă, înălţată de turla octogonală deasupra bazei pătrate, aflate aproape de mijlocul axei longitudinale a edificiului. Această impresie ne-o lasă faptul că baza turlei acoperă aproape întreg spaţiul naosului, nelăsând la o parte decât prelungirea de circa 90 de centimetri, lăţimea arcului dinspre vest. La acest efect contribuie şi dimensiunile reduse ale pronaosului pătrat, mai scurt cu un metru decât naosul, lungimea lui nedepăşind cu mult adâncimea absidei altarului. Aşadar spre est şi vest volumul naosului şi al pronaosului par a se contrabalansa, iar spre nord şi sud, cele două abside pentagonale laterale, fiecare cu adâncimea de 1,35 m., proporţionată mărimii monumentului, se echilibrează într-o perfectă şi armonioasă simetrie. Şi astfel, volumul mic al bisericii pare strâns închegat, construit ca un suport solid pentru o turlă puternică.”14

După cum se poate constata, specialiştii sunt unanimi în sublinierea aspectului

monumental al sfântului lăcaş, asemănător, în multe privinţe, cu ctitorii mai vechi, cum este mănăstirea Căluiul, spre exemplu, înălţată în anii 1516-1521, sau cu multe alte biserici domneşti sau boiereşti din epoca lui Matei Basarab.

Rotenii, chiar dacă nu sunt maieştri în arhitectură şi artă monumentală, se mândresc cu străvechea lor biserică, în care văd şi simt ei înşişi, ca şi înaintaşii lor, aspectul înălţător, fiorul estetic al echilibrului proporţiilor, al armoniei dintre turla zveltă ce se înalţă spre cer şi corpul întregii construcţii sacre.

Această trăire este puternic potenţată de impresia de profundă reculegere produsă de simplitatea şi armonia interiorului , dar mai ales de valoroasa pictură, desfăşurată în compoziţii ample, deosebit de evocatoare.

*

Încă de la început, în jurul bisericii mănăstireşti au fost construite chilii şi acareturi, dotate cu tot ceea ce era necesar pentru trebuinţele cultului şi viaţa comunităţii monahale. Din acest punct de vedere, exista deja o tradiţie mai veche cu peste o jumătate de secol, atestată, după cum am arătat, de nominalizarea unor călugări din Roata în documentele vremii.

Mai mult, am semnalat deja faptul că unii dintre ctitorii oficiali, dar şi alţii din localităţile Gratia, Drăghineşti şi Cartojani înzestraseră mănăstirea cu moşii, sălaşe de ţigani mănăstireşti, la Sadina-Cartojani, unde se aflau şi vitele mănăstirii şi chiar o zalhana (abator).

Documentele emise în acea vreme, consemnează câteva dintre moşiile cumpărate de către mănăstire, printre care:

-În aprilie 1685-Vâlsan sin Oprea vinde mănăstirii Roata moşia sa din Cârtojani; -La 11 aprilie acelaşi an, Lepădat vinde şi el mănăstirii moşia sa din Cârtojani; -La 27 aprilie 1685, Roman, din aceeaşi localitate, vinde mănăstirii moşia sa.15 Faptul că mănăstirea putea cumpăra moşii arată că, la sfârşitul secolului al XVII-lea,

era foarte bogată. Acest adevăr era atestat şi prin Catastişul de avere din 1689, aprilie 26.

Mănăstirea şi-a îndeplinit, deci, misiunea, „cu toate orânduielile ei bune”, cum se obişnuia să se scrie în cronici, timp de 61 de ani, până către deceniul al IV-lea al secolului XVIII.

14 Ibidem. 15 V. Olteanu: Cartojani-satul de pe Dâmbovnic, Edit. Semne, 1999, p.32.

15

Cu toate acestea, la fel cum s-a întâmplat de-a lungul vremii cu multe alte lăcaşuri de închinăciune, treptat, fie din slabă chivernisire a averilor şi a gospodăriei, fie din alte cauze, mănăstirea şi-a diminuat în chip alarmant resursele, ceea ce a determinat pe urmaşii şi executorii testamentari ai ctitorilor să aleagă între două posibilităţi: abandonarea sau închinarea la un aşezământ monastic mai puternic. Şi, urmaşi de imigranţi greci fiind, au urmat cea de a doua cale, cu observaţia că nu au ales la întâmplare, ci s-au orientat către mănăstirea grecească Stavropoleos din Bucureşti, întemeiată în anul 1724 de arhimandritul Ioanichie, care, întâmplare, sau graţie divină, era originar chiar din eparhia Pogoniana, satul Ostaniţa, din Epir, la fel cu Iane Popa, ctitor la Roata, în 1668, cel aflat sub oblăduirea voievodului Radu Leon. Aşa se explică faptul că, la 5 martie 1729, în vremea celei de a doua domnii a lui Nicolae Mavrocordat, mitropolitul Daniil întăreşte hrisovul de închinare, prin care mănăstirea Roata devenea metoc al mănăstirii Stavropoleos, la cererea expresă a lui Pană-pitar, fiul lui Constantin, nepot al lui Iane Popa, şi diaconul Oancea, împreună cu popa Cârstian şi cu Tudor, nepoţii părintelui Serafim, care îşi motivează alegerea „pentru că fiind şi părintele Stavropolean din patria noastră, pentru aceasta am închinat la sfânta biserică a sfinţiei sale, ca să fie stătătoare şi ohabnică în veci...”16

Iată, în întregime, conţinutul actului de închinare a mănăstirii Roata la Mănăstirea Stavropoleos din Bucureşti, din data de 5 martie 1729:

„Daniil Mitropolitul Ungrovlahiei adeverez: Adică eu Pană Pitar... Constantin Popa, nepot lui Iană Popa, dinpreună cu nepoţii

părintelui Serafim, ispravnicul ot Roata, anume: Diaconu Oancea, bratego Popa, dat-am acesta adevăratu zapis a intra ca să fie de bună credinţă, ca să fie la cinstita mână a sfinţiei sale părintelui Stavropoleos Kir Ioanichie, precum să ştie că având noi un schituleţ de piatră în sud Vlaşca care se numeşte Roata, unde se cinsteşte hramul Uspeniei Bogdiţa, care schituleţ iaste făcut din neamul părinţilor noştri dă moşu meu Iană, neguţătoriu, brat Manta neguţătorul care au fost ispravnic acestui schituleţ, părintele Serafim moşul Oancei diaconului i bratego popa Crâstian, i nepoţilor lor cari se vor iscăli mai jos. Pentru că văzând noi, că au rămas acestu sfânt lăcaş pustiu şi fără nici o chiverniseală, având bucate de mai nainte vreme, mâncându-le unii şi alţii. şi neavând stăpân ca să le caote şi să le descopere, după zapisele ce are acest sfânt locaş. Aşa am socotit şi am mers cu mare osârdie la sfinţia sa părintele Stavropolean Kir Ioanichie ce scrie mai sus şi ne-am rugat Sfinţiei Sale ca să primească această sfântă casă, ca să fie schit cu toate moşiile lui după cum răspund zapisele şi am închinat cu toată voia noastră la această sfântă biserică a sfinţiei sale din Bucureşti, unde să cinsteşte şi să prăznuieşte hramul Sfinţilor şi marilor Voievozi cetelor îngereşti Mihail şi Gavril şi hramul a celor dintru părintelui nostru Atanasie cel Mare ca să rămână pomenire la această sfântă biserică din neam, în neam, în neam. Pentru că fiind şi părintele Stavropolean din patria noastră, pentru aceasta am închinat la sfânta biserică a sfinţiei sale ca să fie stătătoare şi ohabnică în veci dă către noi şi dă către tot neamul nostru, dându-să la mâna sfinţiei sale şi hrisoavele cele de milă ce au avut de la alţi răposaţi. Acest schituleţ dâmpreună cu zapisele moşiilor ce scrie mai sus iar care dân noi au din neamul părinţilor s-ar scula a strămuta această danie, să fie sub mare blestem şi afurisanie. Şi noi păstrăm adevărata credinţă. Am întărit acest zapis cu iscăliturile şi peceţile, fără cum să vor iscăli şi alţi boieri, mărturie mai jos ca să să crează:

Eu, Stan iuzbaşa adeverez Stanciu brat Tudor nepot lui Serafim călugăru, ctitorul sfintei biserici Roata, cu voia

mea am iscălit Vleat 7237 Martie 5 Ioanichie Stavropolean Diaconul Oancea ot Boşoreanu părintelui Serafim ot Roata

16 Informaţii în: C.C. Giurescu: Istoria Bucureştilor, Ed. al II-a, Ed. Sport-Turism Buc., 1975, p.262; Cornelia

Pillat, op. cit. p.199;

16

Eu popa Crâstian ot Boşoreanu părintelui Serafim ot Roata Eu Tudor eruc ego părintelui Serafim ot Roata, am închinat schitul cu voia noastră şi

mi-am pus şi degetul mai jos ca să crează. Stanciu Stegar feciorul Stanciului, nepot lui Serafim de frate ot Roata. Iordache Creţulescu vel vornic-mărturie Barbul Merişanul vel clucer-mărturie Barbu Greceanu vel stolnic-mărturie Constantin Ceauş spătar-martor Constantin Comisul-martor Eu Mihai, sluga dumnealui vel vistier-martor”17

Aşadar, din acel moment, mănăstirea Roata devenea metoc, cu rangul de

„schituleţ”, cum îl definesc închinătorii, reuşind astfel să-i asigure, pentru o bună bucată de vreme, stabilitatea şi siguranţa materială.

Gestul acestora se înscria în obiceiul de a închina mănăstiri româneşti către altele mai mari din ţară sau din Orientul creştin, considerat un act de evlavie. Prin închinare, ctitorul, sau urmaşii, nădăjduiau să pună ctitoria sub protecţia spirituală a altei mănăstiri mai de seamă, să împrumute ceva din prestigiul acesteia şi să ajute, din veniturile ce prisoseau aici, mănăstirile aflate în lipsă şi sărăcie.18

* Dar cum a ap ărut şi care era statutul m ănăstirii Stavropoleos, la vremea

închin ării m ănăstirii Roata? Această sfântă mănăstire, azi, biserică de mir, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi

Gavril”, este ctitorită de Ieromonahul Ioanichie, despre care am scris mai sus, originar din Ostaniţa -Grecia, care păstorise mănăstirea cu acelaşi hram de la Gura -Pogonianei din Epir, locuri aride, aflate sub ocupaţia otomană, care nu mai puteau susţine sfintele lăcaşuri ortodoxe.19

La 6 aprilie 1722, clădeşte un han, care promitea să aducă venituri, mai ales că era compus din spaţii şi afaceri rentabile (o cârciumă, 80 de prăvălii, iar la etaj, 80 de încăperi).

Concomitent, a început zidirea mănăstirii, care s-a încheiat la 30 octombrie 1724, specificându-se în pisania din piatră, în limbile română şi greacă: „cu toată cheltuiala arhimandritului Ioanichie din Ostaniţa”.

Prin danii succesive făcute de mai mulţi dreptcredincioşi, din familia logofătului Radu Greceanu, vecini cu mănăstirea, aceasta şi-a putut extinde spaţiile, în anul 1733, căpătând forma finală şi înzestrarea cu decoraţiile păstrate până azi.

Printr-o altă pisanie, în limba greacă, datând din 1728, arhimandritul, renunţând la ideea întoarcerii în Epir, închina lucrările sale Mănăstirii Voievozilor din Gura-Pogonianei.

Ioanichie a murit la 7 februarie 1742, în vârstă de 61 de ani, în vremea mitropolitului Neofit I-Cretanul (1737-1753), lăsând urmaşilor nu numai una dintre cele mai frumoase biserici din Bucureşti, ci şi o zestre materială cum nu aveau multe mănăstiri din ţară.

Schitul Roata intra, aşadar, sub jurisdicţia şi administrarea unei mănăstiri puternice, care dispunea de moşii, vii, livezi, păduri, mori etc., cele mai multe în judeţele Vlaşca (inclusiv Roata şi Cartojani), Prahova, Săcuieni(care s-a numit şi Saac, judeţ desfiinţat în 1845), Ilfov, Olt, Dâmboviţa, Buzău.

17 Arhivele Statului Bucureşti. Stavropoleos. Pac.X. doc.41. Documentul a fost copiat de preotul Gheorghe A.

Stănescu, parohia Roata, la 2 iunie 1962. 18 Pr. Gh. Stănescu; Istoria Mănăstirii Sărindar, Buc., 1951, p.40 (lucrare de licenţă susţinută la Institutul

Teologic Bucureşti). 19 Date complete, în monografia „Stavropoleos. Ctitorie, oameni, fapte”, de Protos Iustin Marchiş, C. Bălan,

Dan Mohanu, Gheorghe Mănucu – Adameşteanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.

17

Nu este întâmplător faptul că cele două posesiuni Roata şi Cartojani, respectiv, Schitul Roata, apar frecvent în actele Stavropoleosului şi că acestea sunt nominalizate pe parcursul întregii monografii consacrate mănăstirii bucureştene.

Deosebit de valoroase sub raport istoric şi patrimonial sunt cele două obiecte de cult, din argint, dăruite schitului de către renumitul arhimandrit: un disc , purtând inscrip-ţia dăltuită pe margine: „Ioanichie arhimandritu, dr.63” şi o stelu ţă cu textul: „Ioanichie arhimandritu, dr. 22 ” (datând, deci, din prima jumătate a secolului al XVIII - lea).

Acestea au fost descoperite recent şi introduse în inventarul bisericii.

Proscomidiarul cu pomelnicul ctitoricesc şi sfintele vase

Diaconiconul

18

Mânăstirea Stavropoleos din Bucureşti. Imagine de la începutul sec. XX

19

Discul de argint şi steluţa, dăruite Schitului Roata de către arhimandritul Ioanichie de la Mănăstirea Stavropoleos (sec. XVIII), pe care este înscris numele aestuia în limba greacă.

20

Hrisovul domnitorului Şerban Cantacuzino, datat 1 mai 1679, prin care întăreşte Schitului Roata 100 de bolovani de sare de la Ocna Telega.

(reproducere după cartea „Stavropoleos. Ctitorie, oameni, fapte”, pag. 39).

21

Hrisovul de întărire, emis la 12 iunie 1743, de Mihai Racoviţă Voievod, pentru Schitul Roata,

ctitorit de negustori şi refăcut de egumenul Mănăstirii Stavropoleos. (reproducere din cartea „Stavropoleos. Ctitorie, oameni, fapte”, pag. 41)

22

a După repausarea prea cuviosului şi vrednicului egumen Ioanichie, mănăstirea

tutelară, Stavropoleos, a marcat atât perioade de stabilitate economică şi de bună gospodărire, cât şi de declin.

Aceste situaţii se răsfrângeau în mod direct asupra bisericilor aparţinătoare. Astfel, în primele trei decenii din secolul XIX şi, desigur, şi în cele următoare, starea

bisericii Roata era tot mai precară, deoarece nu mai beneficia de sprijinul mănăstirii Stavropoleos.

Ca urmare, în anul 1820, moşia Roata era lucrată cu învoiala de Anastasie Nicolau, în schimbul a 800 de taleri, printre bunurile aducătoare de venituri numărându-se şi morile cu câte două roţi de la Cartojani şi Roata. În acelaşi timp, din zecile de familii de ţigani, aşezaţi de către vechii ctitori şi de Maria Cantacuzino, prin 1732, pe moşiile din aceste două localităţi ale Mănăstirii Stavropoleos, nu mai rămăseseră decât 11 sălaşe.20

Viaţa monahală şi liturgică de la Stavropoleos s-a stins treptat, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi, odată cu ea, şi dependenţa bisericii din Roata, care a reintrat în grija comunităţii săteşti.

*

În acest context, Schitul Roata-Cătunu îşi pierde din importanţă şi, treptat, începe să decadă, înstrăinându-şi proprietăţile, bunurile din dotare, ruinându-se acareturile şi chiliile, până la dispariţia totală.

Călugării îl părăsesc rând pe rând, rămânând unul singur, însărcinat, îndeosebi, cu administrarea valorilor bisericii.

După anul 1800, vechiul schit rămâne simplă biserică parohială. Marele cutremur din 14 octombrie 1802 a produs mari stricăciuni, dărâmând turla

bisericii. Despre starea rea a schitului, de după cutremur, se arată într-un document din 5

noiembrie 1807, când se fac reparaţii, turla fiind înlocuită cu o calotă de zid, iar pentru învelitoare, sătenii cer mănăstirii tutelare ca să le asigure şiţa necesară.21

Biserica ajunsese, spre mijlocul secolului al XIX-lea, într-o stare gravă, care necesita o intervenţie operativă şi energică.

Cel care a luat iniţiativa a fost duhovnicul Stancu, care, între 1857-1861, a desfăşurat ample lucrări de reparaţii, efectuate cu sprijinul şi participarea directă a sătenilor. Cu acest prilej, în prelungirea pronaosului s-a construit o tindă, pentru a se obţine un spaţiu interior mai mare, pe care s-a ridicat o turlă din lemn care servea şi de clopotniţă, şi s-a făcut o învelitoare din tablă roşie.

Totodată, s-a aplicat o nouă zugrăveală de către pictorul local Dimitrie Negoescu. Pentru informarea posterităţii, deasupra uşii de intrare în pronaos, s-a montat a doua

pisanie, cu următorul conţinut: „Această sfântă biserică, fiind foarte veche, acum s-au preînnoit şi s-au

înfrumuseţat, după cum se vede, prin sârguinţa şi cu cheltuiala preotului Stancu duhovnicu, care a zidit şi acest advon din nou şi cu ajutorul dumnealor Oană, Dobre, Mihalcea, Matei, Ioan, Ion, Voica, leat 1861”.22

Vremurile atât de frământate şi calamităţile naturale care au urmat au afectat din nou structurile şi podoabele sfântului lăcaş, astfel încât, după anul 1930, nu se mai puteau ţine slujbele aici, enoriaşii îndreptându-se către biserica Zgaia.

La insistenţele Consiliului parohial, şi ţinând seama de faptul că era inclusă pe lista monumentelor istorice, Biserica Roata a beneficiat de intervenţia salvatoare a

20 Op. cit. p.48-49. 21 Arhivele Statului Bucureşti, Fond. Mănăstirea Stavropoleos V/26, X, 41 şi 87. 22 Pisania a fost publicată de Victor Brătulescu în „Glasul Bisericii” Anul XXV, nr. 7-8, 1966, p. 658 şi de

Cornelia Pillat în lucrarea Locul Bisericii din Roata-Cătunu în istoria artei Ţării Româneşti, în Studii şi Cercetări de istoria artei Editura Academiei,1968, p. 199.

23

Comisiunii Monumentelor Istorice23, susţinută timp de decenii de savantul Nicolae Iorga, care, în anii 1936-1938, a iniţiat cele mai ample lucrări de restaurare, desfăşurate sub conducerea arhitectului Emil Costescu.

Prin programul de restaurare, aprobat de forurile competente, a fost înlăturată turla de lemn, înălţându-se pe bază pătrată, o nouă turlă pe pronaos, aşa cum fusese până la cutremurul din 1802. S-a reconfirmat utilitatea pridvorului (advonului), dar a fost refăcut din temelii, în cărămidă aparentă, în consonanţă cu stilul ansamblului. În înălţime este cu 1,5 metri mai mic decât zidurile iniţiale, ceea ce realizează un interesant joc de volume. Tot atunci s-a refăcut cupola centrală şi s-a învelit întreaga biserică cu tablă galvanizată.

Întrucât turla şi tinda au fost construite din nou, s-a impus şi pictarea lor, care a fost făcută, în stil bizantin, şi s-a montat o nouă catapeteasmă din lemn sculptat.

Valoarea totală a devizului, după însemnările pr. Paroh Nicolae Enescu, a fost de 386.000 lei (la cota zilei), fiind asigurată şi cu contribuţia comunei.

Reconstituirea acesteia a avut ca model macheta bisericii din tabloul votiv. Cornelia Pillat subliniază, pe bună dreptate, importanţa excepţională a înlăturării, cu mijloace şi tehnici adecvate, a zugrăvelii aplicate în 1861, „scoţându-se la iveală vechile fresce, documente interesante de pictură dintr-o epocă de artă nu îndeajuns de cunoscută”.24 Pe această bază, autoarea a putut realiza valorosul său studiu despre pictura bisericii Roata, căreia îi rezervă un loc aparte în tradiţiile artei medievale româneşti.

De la acea exemplară restaurare au trecut aproape 7 decenii. Grosimea zidurilor, structurile de rezistenţă întărite şi echilibrul arhitectonic au asigurat menţinerea intactă a construcţiei. Totuşi, cutremurul din 4 martie 1977 a produs unele fisuri şi deplasări în plan orizontal la nivelul turlei, crescând riscul seismic. Slujitorii bisericii au semnalat aceste aspecte, susţinând necesitatea unor noi lucrări de consolidare şi restaurare. Acestea se impun şi pentru că pictura s-a degradat de fum şi de condens. Sfântul locaş a mai trecut printr-o grea încercare în noaptea de 10/11 iulie 2004, când o furtună foarte violentă i-a dislocat o parte din acoperiş. Credincioşii şi Consiliul Local au contribuit operativ la remedierea stricăciunilor produse.

II – PICTURA – VALOARE A PATRIMONIULUI CULTURAL

Parcurgând întreaga tematică a picturii Bisericii Roata, în desfăşurarea ei pe registre, de la Sfântul Altar până la pridvor, se poate afirma că autorii acesteia au respectat tipicul general, dar cu unele nuanţe care ţin de personalitatea şi pregătirea lor, şi, desigur, de preferinţele şi indicaţiile ctitorilor.

După cum am menţionat, pictura originară fusese acoperită, în 1861, cu o zugrăveală în tempera, total necorespunzătoare, executată de Dimitrie Negoescu-Zugravu, din localitate, care a fost spălată în cursul restaurării stiinţifice din 1936, readucându-se la vedere pictura iniţială, din 1668, executată în stil bizantin de către meşterii zugravi Dumitru şi Răducu, care şi-au pus semnătura în partea de jos-dreapta a scenei Prezentarea la templu.

Cornelia Pillat, care a văzut pictura în starea ei normală, neacoperită de fum, a acordat o atenţie specială stilului acesteia, consacrându-i analize ample. Autoarea observa că „pictura bisericii Roata-Cătunu se potrivea ciudat de bine cu personalitatea ctitorilor Iane Popa şi Moşul Serafim, pe care îi vedem pictaţi în naos pe peretele dinspre vest, iar al doilea cu veşmânt de călugăr, ţinând cu o mână macheta bisericii, iar cu cealaltă mătăniile” (...)

23 Comisiunea Monumentelor Istorice a fost înfiinţată în toamna anului 1892. În 1948 a fost desfiinţată,

reluându-şi activitatea în 1950. Datorită intervenţiilor sale energice, au fost salvate şi restaurate sute de monumente istorice din întreaga ţară.(Cf.Ioan Opriş Comisiunea Monumentelor Istorice, Ed. Enciclop, Buc, 1994).

24 Cornelia Pillat, op. cit. p. 199.

24

În maniera realistă a realizării portretelor acestora, este remarcată abaterea zugravilor de la canoanele „caligrafismului mecanic” care cereau zugrăvirea într-un anumit fel a chipurilor de sfinţi, în conture stereotipe.

Figurile ctitorilor sunt individualizate, „ajungând să sugereze nu numai asemănarea fizică, dar şi starea lor sufletească şi dominanta caracterului lor. (...) Ei au ochii negri încercănaţi şi trăsăturile marcate dur, la fel cu portretele sfinţilor din friză, dar, portretele lor, diferenţiate de cele ale sfinţilor, oglindesc caractere reale. Ioan Popa are fruntea înaltă, boselată, obrazul osos, nasul mare şi puternic. Între barba scurtă şi mustaţă, gura e strânsă nemilos cu colţurile buzelor subţiri îndreptate în jos. Deasupra gâtului neclintit, capul său stă drept, cu ochii aţintiţi vultureşte. Chipul călugărului Serafim se înclină însă molatec pe umăr. Nasul e scurt în obrazul plin acoperit cu barba ca o perie. El pare să privească lucruri din apropiere”.25

Şi, pentru ca aceste portrete să fie mai sugestive, autoarea studiului, înzestrată, fără îndoială, şi cu har literar, conturează personalitatea celor două personaje, pătrunzând în psihologia lor şi încercând să descopere starea lor de spirit în acele momente. „Pentru Iane Popa-apreciază aceasta-decoraţia acestei bisericuţe de ţară era mai mult o formalitate de îndeplinit, decât o preocupare artistică, iar pentru călugărul Serafim, această pictură cu conţinut simbolic, accentuat, era pe plac şi înţeles”.26

Dovada că ţinea foarte mult la idee este şi aceea că a reluat caracterizările şi în marea sa lucrare monografică Pictura murală în epoca lui Matei Basarab, în care adaugă la portretele ctitorilor de la Roata motivaţiile care au stat la baza alegerii stilului şi tipului de pictură: „<<Moşul Serafim>>, cleric, reprezintă curentul de popularizare şi umanizare a textelor bisericeşti prin intermediul unei picturi care vrea să sugereze senzaţionalul povestirilor folclorice; de asemenea, ea era pe placul lui Iane Popa, amintindu-i de stilul unor zugrăveli din ţara lui de baştină”.27 (Grecia, n. a.)

Pictura din Altar păstrează ordinea tradiţională: pe semicalotă este zugrăvit chipul Maicii Domnului cu pruncul Iisus pe genunchi, între Arhanghelii Mihail şi Gavril.

Pe registrul următor se află scena Împărtăşirii Sfinţilor Apostoli (Liturghia arhierească), precum şi Heruvimii, chipurile Sfântului Vasile, Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfântului Nicolae etc., iar în dreptul glafului ferestrei de la răsărit-Iisus-copil în potir, între Sfinţii Arhangheli. La proscomidiar este pictată Pieta şi Viziunea Sfântului Petru patriarhul Alexandriei. În total, pictura din Altar este desfăşurată în 14 scene.

Deşi suprafeţele sunt destul de reduse, totuşi tematica din naos este bogată, într-o desfăşurare sugestivă, plină de învăţăminte evanghelizatoare pentru credincioşi.

Pe semicalota absidei din partea de sud se află un tablou amplu reprezentând Naşterea lui Iisus Hristos, urmat de un registru cu scene reprezentative şi simbolice din viaţa şi activitatea Mântuitorului: Vindecarea orbului, Prezentarea la templu, Botezul, Intrarea în Ierusalim şi Rugul arzător.

Urmează apoi friza de sfinţi, printre care Sfinţii Militari, iar în partea dinspre Altar-Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena.

În absida de nord, pe semicalota împărţită în două este continuată gama de scene privind viaţa şi patimile Domnului: Cina cea de taină, Spălarea picioarelor, Iisus în Grădina Ghetsimani, Drumul Crucii, Răstignirea, Plângerea, Necredinţa lui Toma, Coborârea la iad, Înălţarea la cer etc.

În perfectă simetrie cu iconografia din absida sudică şi în aceeaşi gamă de elemente decorative, în absida de nord, registrele următoare redau medalioane cu sfinţi şi chipurile în mărime naturală ale unor sfinţi martiri.

Pictura din pronaos a trebuit să se încadreze în spaţiile mai reduse, înălţimea acestei încăperi fiind mai mică decât a naosului.

25 Op.cit. p.211. 26 Ibidem, p. 212. 27 Cornelia Pillat: Pictura murală în epoca lui Matei Basarab, Editura Meridiane, Bucureşti, 1980, p.69.

25

Pe calotă este pictată Maica Domnului -Împărăteasa Îngerilor, iar pe suprafeţele de jos chipul Sfântului Sava şi al Sfintei Paraschiva. Pe timpane, respectând programul iconografic oficial, zugravii au ilustrat patru dintre sinoadele ecumenice, prin care sunt sugerate momente importante din istoria Bisericii Ortodoxe, când au fost definitivate chestiunile dogmatice şi cultice, inclusiv cele privind iconografia.

Intrarea în naos este străjuită, simbolic, de icoana Maicii Domnului şi icoana lui Iisus Învăţător.

Tot în naos se află şi pisania ctitoricească. În total, în naos sunt zugrăvite 27 de scene şi chipuri de sfinţi. Pictura a fost executată în frescă, în stil bizantin, şi prezintă unele asemănări cu

pictura bisericii brâncoveneşti de la Mogoşoaia, executată cu două decenii mai târziu. Specialiştii au reuşit să desluşească chiar şi deosebirile de stil şi de măiestrie dintre

cei doi zugravi, Dumitru şi Răducu: unul, mai stângaci, lucrează bolţile şi scrie în chirilică, celălalt, foarte talentat, lucrează registrele de jos şi scrie greceşte.

*

Dacă pictura murală s-a bucurat de o atenţie atât de mare, în schimb, icoanele pe lemn cu care a fost înzestrată biserica de-a lungul vremii au rămas în afara unei analize speciale.

Nici chiar tabloul iconografic a tâmplei (de la restaurarea din 1936) nu a fost descrisă în vreo lucrare de specialitate. Aşa cum arată astăzi, aceasta este construită din lemn de tei, fixată pe o grindă din lemn de stejar, de 20 x 20 x 260 cm. Ea are lăţimea de numai 2,60 m, iar înălţime de 5 m. Uşile diaconeşti sunt înlocuite cu draperii, asemănătoare catapetesmei.

26

Biserica Roata. Iconostasul.

Maica Domnului cu Iisus pe genunchi, între doi arhangheli (foto C.M.I., cf. Cornelia Pillat, op. cit. p. 205).

Naos, absida sudică. Schiţă de Cornelia Pillat, op. cit. p. 205.

27

Ibidem, absida nordică, p. 206.

Naos, absida sudică – medalioane şi registru cu sfinţi. (cf. C. Pillat, op. cit., p.206).

28

Prezentarea la templu. În dreapta-jos se află iscăliturile zugravilor Dumitru şi Răducu, cu caractere chirilice.

Pronaos – partea de nord – est.

29

În partea de sus, se află Sfânta Cruce, având în partea stângă icoana Maicii Domnului, iar în cea dreaptă icoana Sfântului Ioan. Pe registrul de dedesubt este aşezat tabloul cu Cina cea de taină. Următorul registru, de deasupra uşilor împărăteşti, este compus dintr-o suită de scene din viaţa Mântuitorului: Naşterea Maicii Domnului, Naşterea Domnului, Botezul Domnului, Buna Vestire, Intrarea în Ierusalim, Învierea Domnului, Înălţarea Domnului şi Sfânta Treime. Toate registrele sunt încadrate în ornamente sculpturale cu frunze de stejar cu ghindă.

Uşile împărăteşti au o lăţime de 60 cm, sunt confecţionate din lemn de tei şi sunt închise sus de catapeteasmă. Pe cea din stânga se află icoana Arhanghelului Gavril, iar pe cea din dreapta icoana Buna Vestire. Icoanele împărăteşti reprezintă pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe(icoană ferecată, de 40 x 30 cm), Maica Domnului cu Pruncul, Iisus Hristos Învăţător şi icoana hramului-Adormirea Maicii Domnului(de 40 x 30 cm, ferecată în metal alb).

În altar, lingă Sfânta Masă, se află o cruce din lemn, înaltă de 1,80m, pictată în centru cu Hristos răstignit, pe laturi cu cei patru evanghelişti şi la bază cu următorul înscris: „Această Sf. Kruce este Dăruită Sf. Biserici din Sadina de Domii Ghiţă Ionescu şi soţia sa Paraskeva. 15 martie 1890”.

Este atestat faptul că în tradiţiile Schitului Roata se înscrie şi existenţa unei adevărate şcoli de pictură, ai cărei reprezentanţi apar ca autori ai unor asemenea opere. N. A. Constantinescu, în „Omagiu lui Bianu (Buc, 1961, p.42-43), menţionează o icoană din 1836, septembrie, existentă la Roata, cu numele zugravului Dimitrie, şi alte icoane, în satele învecinate, cu inscripţii greceşti şi româneşti, care amintesc de zugravi <<ot Roata>>”.28 La Biserica „Sfinţii Împăraţi” din Fierbinţi, apare inscripţia: „zugrăvită de Dumitru ot Roata”, care face el însuşi următoarele însemnări: „Am scris eu cu mâna mea nevrednicu robu lui Dumnezeu, Dumitru Zugravu din satu Roata, 1833, sept. 14. Să să ştie de când am scris, când zugrăviam biserica ot Glogoveanu, 1833 sept. 24, Dumitru Zugra (vu) ot Roata;

Dumitru Zugravu ot satu Roata am scris octo(mvrie). 17.29 Numele acestuia apare pe unele cărţi de cult şi la bisericile din Buteşti, Sârbeni,

Cartojani ş.a., din zonă (Cf. însemnărilor preotului Gh. Stănescu, din anul 1960, păstrate în manuscris).

Schitul Roata şi biserica de azi au deţinut o bogată colecţie de cărţi vechi, (din secolele XVII-XIX), multe dintre ele înscriindu-se în tezaurul cultural naţional. De altfel, 18 cărţi, printre care Minologhion, Triod, Octoih, Cazanie, Evanghelie, Liturghier, tipărite între 1838-1858, şi Mineele pe întregul an 1852, au fost luate spre păstrarea la unul dintre depozitele patrimoniului cultural naţional constituit pe lângă una dintre mănăstirile din preajma Capitalei.30

Cu acelaşi proces-verbal au mai fost preluate şi icoanele Sfânta Treime şi Maica Domnului, pictate pe lemn, datând de la începutul secolului al XIX-lea.

III – PAROHIA – PREOŢII ŞI CREDINCIOŞII

S-a spus, pe bună dreptate, că biserica nu este reprezentată numai de lăcaşul sfânt, ca atare, sau numai de slujitorii investiţi cu har prin hirotonie, ci şi de credincioşii care trăiesc întreaga viaţă în cultul liturgic, în solidaritate, iubire şi frăţie în sânul sfintei Biserici strămoşeşti.

28 Cf. Victor Brătulescu, Inscripţii şi însemnări din biserici, în „Glasul Bisericii” anul XXV, nr.7-8, iulie-aug.,

1966, p.658. 29 Cf. Pr. Ilie Gh. Diaconescu. Date statistice bisericeşti în fostul judeţ Vlaşca, la anii 1833-1838, în „Glasul

Bisericii”, 7-8/1966, p. 681. 30 Sursa: Procesul – verbal din 2 iunie 1982, din arhiva bisericii.

30

Aşadar, simpla descriere a istoriei, arhitecturii sau podoabelor artistice ale sfintelor lăcaşuri, în afara celor mulţi, care ţin mereu vie credinţa în Hristos, nu poate să dea imaginea de ansamblu asupra rolului bisericii în viaţa comunităţii.

De aceea, în cele ce urmează, vom face o incursiune în timp, pentru a vedea evolu ţia parohiei „Adormirea Maicii Domnului” şi a vieţii economico-sociale şi culturale a enoriaşilor.

Din nefericire, nu au rămas informaţii certe cu privire la populaţia parohiei Roata în secolul al XVII-lea când au fost înălţate biserica şi mănăstirea Roata. De altfel, deşi se ştie că aceste locuri sunt locuite, fără întreruperi semnificative, din cele mai vechi timpuri, nu se poate decât aproxima mărimea colectivităţilor umane din vatra satelor. Abia de la Regulamentul Organic, începând de la 1831-1832, au început să apară catagrafii concepute unitar pe întreg teritoriul ţării. Astfel, din Catagrafia efectuată în acea vreme (1833-1838) aflăm că Roata –Cătunu, pe moşia clucerului Trăznea, avea 148 familii, o biserică-Sf. Troiţă, cu popa Zamfir sin popa Ivan şi cântăreţul Dumitru sin Neagoe.

În 1909, parohia Roata avea 677 familii cu 2632 suflete, pentru ca, în 1930, populaţia să urce la 2960 de suflete şi 753 familii.31

În anul 1939, prin înfiinţarea parohiei Roata de Jos, parohia Sadina rămânea cu 569 de familii şi 2277 de suflete, care creşteau, până la recensământul din 1965, la 663 familii cu 2777 de suflete.32

În prezent, Parohia Sadina, care cuprinde satul Sadina şi cătunele Moşteni şi Roata Cătunu, numără 704 familii cu 2812 suflete. Ocupaţiile de bază ale enoriaşilor se împart, ca şi în cazul celorlalte sate de pe raza comunei, între muncile câmpului, industria petrolieră, construcţii, servicii şi comerţ.

Participând la slujbe şi la praznicele bisericeşti, marea majoritate a enoriaşilor rămân alături de biserică,în care au fost botezaţi, s-au închinat, şi se închină, şi îşi întemeiază rosturile vieţii acesteia.

Biserica, alături de şcoală, administraţie, armată şi societatea civilă, menţine viu în

conştiinţa cetăţenilor Cultul eroilor neamului şi ai comunităţii. Memoria eroilor este omagiată prin monumentele înălţate în cinstea lor: în parcul

de la Căminul cultural se află monumentul eroilor din războiul de independenţă (1877-1878) şi monumentul închinat eroilor din primul război mondial, iar în cimitirul de la biserica Sadina, locuitorii, sub îndrumarea preotului, au înălţat o troiţă pe care sunt nominalizaţi toţi eroii căzuţi în cel de al doilea război mondial.

De la momentele ridicării acestora şi până astăzi, în ziua de Înălţare, care este consacrată prin ritualurile bisericeşti şi ca „Ziua Eroilor” , au loc slujbe de pomenire, la care participă întreaga comunitate.

După o perioadă de îngheţ ideologic şi spiritual, începând din decembrie 1989, s-a reluat tradiţia predării religiei, ceea ce îi ajută pe copii şi pe tineri să se educe şi să crească în cultul valorilor supreme ale Bisericii noastre Ortodoxe.

În acest fel, credinţa îşi păstrează rădăcinile înfipte adânc în viaţă, în realităţile vremurilor, realizând acea legătură indestructibilă între trecutul nostru de neam, evanghelizat încă din vremea Sfinţilor Apostoli, prezentul atât de dinamic, şi viitorul pe care ni-l făurim alături de marea familie a Europei Unite.

31 Aceste date apar în calendarul Arhiepiscopiei Bucureştilor pe anul 1931. 32 Ibidem, anul 1940 şi recensământul din 1965.

31

Am insistat asupra rolului credincioşilor în viaţa bisericii şi a parohiei Roata-Cătunu, pentru a ajunge la aceia care, primind harul de slujitori ai sfintelor altare , s-au contopit, de-a lungul vremii, cu întreaga viaţă a comunităţii.

Văzând istoria atât de bogată a Bisericii Roata, este sigur că preoţii au continuat pe toate planurile tradiţia milenară a clerului românesc. În multe cazuri, preoţia a fost transmisă din tată-n fiu, aşa cum se întâmpla încă din vremea părintelui Serafim -ctitorul, ai cărui nepoţi-Cârstian şi Tudor ,-îmbrăcaseră haina preoţiei. După ei a urmat Popa Ivan , coborâtor tot din Serafim, iar în prima parte a secolului al XIX-lea, Popa Zamfir Mo şteanu , care, la 8 februarie 1825, era hirotonit de către Mitropolitul Grigorie (1823-1834), în biserica Mitropoliei.

Popa Stancu Duhovnicul rămâne în cronica comunei şi în amintirea rotenilor pentru iniţierea şi coordonarea lucrărilor de renovare din 1861.

I-au urmat Popa Mihai Postelnicu, Popa Iancu S ăndulescu(Sandu); Preotul Ion Vlădescu , de fel din Sârbeni, născut la 29 iunie 1861, absolvent al Seminarului Teologic Inferior care, după ce a slujit un timp la Gratia Mare, a fost numit paroh la Roata, unde a păstorit din 1907 până în 1920.

Unul dintre preoţii de mare prestigiu care a slujit, fără întrerupere, timp de aproape şase decenii, a fost Nicolae Enescu-Popa Nicu -cum îi spuneau sătenii. S-a născut în comuna Mozăceni din judeţul Argeş, la 1 noiembrie 1897. Părinţii săi, Dumitru şi Ileana au fost învăţători. A început să înveţe carte în satul natal, sub îndrumarea părintelui său. A intrat, apoi, la Seminarul Teologic din Râmnicu-Vâlcea, ale cărui cursuri nu le-a terminat din cauză că a fost chemat sub arme, pe fronturile din Moldova ale primului război mondial (1916-1919). S-a întors cu gradul de sublocotenent, şi încă mai purta haina militară în ultimii ani de studii. A fost hirotonit preot pe seama parohiei Uieşti-Goleasca, la 15 octombrie 1920, de unde, la 6 ianuarie 1921, a fost transferat la parohia Sadina, funcţionând, totodată, şi ca învăţător în comună.

Trăind în mijlocul enoriaşilor, participând şi la bucuriile şi la necazurile lor, le-a fost întotdeauna un bun sfătuitor, nu numai ca duhovnic, ci şi ca un om model în ale gospodăriei.

A fost un preot al vechilor şi sănătoaselor tradiţii, om al datoriei, răspunzând zi şi noapte la chemarea enoriaşilor săi.

A trecut în lumea umbrelor la 8 aprilie 1979, la vârsta de 82 de ani, îndurerând pe toţi rotenii, care l-au iubit şi respectat.

La înmormântarea acestuia, preotul Gheorghe Stănescu, paroh la biserica Zgaia, a rostit o emoţionantă cuvântare în care a elogiat, cu respect, personalitatea acestui slujitor de excepţie al vieţii sufleteşti şi social-culturale a enoriaşilor. Redăm câteva paragrafe, sugestive pentru ilustrarea rolului determinat – pe plan psihosociologic – pe care acest preot l-a avut în comunitatea parohiei Sadina:

„Dacă ar trebui să-l smulg din ceaţa amintirilor mele şi să-i conturez mai clar portretul moral, l-aş desena ca pe un om plin de voinţă, inteligent şi harnic la toate, cu inima deschisă, totdeauna cu o glumă pe buze, niciodată întunecat la chip, dar aprig. Apariţia părintelui Enescu în lumea satului meu de acum 60 de ani a fost ceva neobişnuit. Apăruse un preot care predica.

Sfinţia sa predica duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare cu o stăruinţă îndârjită unor enoriaşi care până atunci nu ascultaseră decâd sinaxarul şi cazania [...].

A fost şi a rămas până la sfârşitul vieţii un însetat de carte şi de învăţătură. Părintele Nicu şi-a iubit misiunea şi haina preoţească pe care a purtat-o cu cinste. Cel ce pleacă dintre noi este un ultim exemplar al vechii generaţii care se pierde,

generaţia preoţilor bătrâni, care au păstrat şi cultivat tradiţiile creştine din bătrâni, care au creştinat poporul şi l-au educat cu teologia evlaviei...” (text păstrat în manuscris de familie).

La cârma parohiei a urmat Preotul Vârlan Tudor , care s-a născut la Ţăndărei, Ialomiţa, la data de 8 ianuarie 1930. A urmat şcoala elementară în comuna natală. La 16 ani, a intrat în mănăstirea Cernica, unde a frecventat cursurile Seminarului monahal

32

de trei ani şi a fost ucenic la Mitropolitul Efrim, refugiat din Basarabia. Măsurile luate după război, de scoatere a elementelor tinere din sistemul monahal îl silesc să părăsească mănăstirea.

A frecventat cursurile serale ale liceului teoretic Dimitrie Cantemir, iar după absolvire s-a înscris la Institutul Teologic din Bucureşti. La absolvire, a obţinut licenţa în teologie. A fost hirotonit preot, în 1965, pe seama bisericii Zădăriciu, de către arhiereul Antim, la Catedrala Patriarhală din Bucureşti. La 1 iulie 1972, s-a transferat la parohia Sadina, unde a slujit până la 1 decembrie 1997, când s-a pensionat.

În prezent, parohia face parte din Protoieria II Giurgiu-Nord şi este păstorită de Preotul Vasile Stroe, originar din Gemenea-Voineşti, judeţul Dâmboviţa. S-a născut la 24 octombrie 1969. A urmat cursurile şcolii elementare în comună, iar studiile liceale la Rucăr şi Voineşti. Începând din anul 1990, a fost student la Facultatea de Teologie din Bucureşti, obţinând titlul de licenţiat în teologie, în anul 1994. În perioada 1994-1997 a îndeplinit funcţia de profesor de religie la şcolile din Voineşti. La 22 februarie 1998 a fost hirotonit preot de către P. S. Teodosie Snagoveanu, Episcop-Vicar, cu prilejul târnosirii bisericii de la Spitalul de copii Marie Curie Skladowska cu hramul Sf. Stelian şi Sf. Nicolae.

Tânăr şi energic, părintele Vasile Stroe păstoreşte cu multă osârdie, atenţie şi grijă, fiind foarte apropiat şi apreciat de enoriaşi şi pentru predicile foarte educative şi sugestive privind viaţa familială şi socială în spiritul Sfintei Evanghelii şi al moralei creştine. Este un bun gospodar. Cu sprijinul credincioşilor, în anul 2001, a înălţat o frumoasă clopotniţă şi cancelaria parohială şi a turnat trotuar pe calea de acces şi împrejurul bisericii. De asemenea, la răspântia numită „La Musulin”, a fost ridicată cu sprijinul enoriaşilor o troiţă, sfinţită la 29 iunie 2000. În anul 2004, a condus personal lucrările de refacere a acoperişului bisericii, distrus de furtună

De-a lungul vremii, strana bisericii a fost susţinută de cântăreţii: - În 1833 era menţionat Dumitru sin Neagoe. - Prin 1894, era cântăreţ Radu Săndulescu („Radu Popii”), fiul preotului Iancu

Săndulescu. - Tudor Rădulescu a fost cântăreţ în perioada 1936-1946. - Ion B. Stanciu („Oiţă al lui Petre al Buscului”) şi-a început „ucenicia” la vârsta de 14

ani, slujind timp de 52 de ani.

33

ILUSTRAŢII

Preotul Nicolae Enescu (1897-1979). A slujit la biserica Sadina timp de 58 de ani (1921-1979).

Doi preoţi veneraţi de roteni: Radu Săndulescu, pr. Enescu Nicolae (Sadina) cântăreţ între anii

şi pr. Stănescu Gheorghe (Zgaia). 1894-1935.

34

Consiliul parohial, împreună cu preotul Vasile Stroe, în naosul bisericii, 2003

Strana – 2003.

35

Preotul Vasile Stroe. Moment liturgic – 2003.

Înălţarea Domnului – Ziua Eroilor. Preotul V. Stroe şi credincioşii omagiind eroii satului.

Imagine idn anul 2004

36

În primăvara anului 2004, o puternică furtună a deteriorat turla şi acoperişul bisericii. Credincioşii au intervenit imediat, reparând stricăciunile. Imagine din timpul lucrărilor.

Biserica – după reparaţiile din anul 2004.

37

Biserica Sadina – în arta plastic ă.

Pictură de preotul Gh. Stănescu – înainte de restaurarea din anul 1936.

Pictură în ulei pe lemn a vechii imagini a bisericii. Autor – Baron Stan, artist plastic, fiu al comunei.

38

BIBLIOGRAFIE • Academia Română: Istoria Românilor, vol. I-IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti,

2001; • Nicolae Iorga: Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ed. a II-

a: vol. I – 1928, vol. II – 1930, Editura Ministerului de Culte, Bucureşti; • Mircea Păcurariu: Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Tipografia Eparhială Sibiu,

1978; • C.C. Giurescu, Dinu C. Giurescu: Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri

până astăzi, Editura Albatros, Bucureşti, 1971; • Prof. Victor Brătulescu: Inscripţii şi însemnări din biserici, în „Glasul Bisericii”,

Anul XXV, nr. 7-8, iulie-august 1966. Referiri la Biserica din Roata, pag. 657, 672; • Calendarul Arhiepiscopiei Bucureştilor. Anii 1931, 1933, 1936, 1940: date

statistice privind bisericile şi parohiile, Tipografia Sf. Mănăstiri Cernica; • Cornelia Pillat: Locul Bisericii din Roata-Cătunu în istoria artei Ţării Româneşti, în

„Studii şi cerce-tări de istoria artei, seria artă plastică”, nr. 2, tomul 15, Editura Academiei Române, 1968, pag. 197-212;

• Cornelia Pillat: Pictura murală în epoca lui Matei Basarab. Date despre Biserica Schitului Roata-Cătunu, în paginile: 36-38; 46-79 (+ ilustraţii);

• Protos Iustin Marchiş, Constantin Bălan, Dan Mohanu, Gheorghe Mănucu-Adameşteanu: Stavropoleos. Ctitorie, oameni, fapte, Fundaţia Stavropoleos şi Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, Informaţii despre schitul Roata la paginile 39, 41, 48-50;

• Marin Stănescu: Note despre localitatea Roata din fostul judeţ Vlaşca şi împrejurimile sale, manuscris, 1992;

• Constantin Stanescu, Marin Stanescu, Ion Stănescu: Monografie, Roata straveche asezare din Tara Vlahilor, 2001.

*

,

39

CUPRINS

Argument .............................................................................................................. 2

I. SCURTĂ PRIVIRE MONOGRAFICĂ ASUPRA COMUNEI ROATA DE JOS......................... 3

1 Aşezare şi cadru natural........................................................................ 3

2 Pagini de istorie..................................................................................... 3

3 Demografie............................................................................................ 4

4 Administraţia.......................................................................................... 4

5 Economia............................................................................................... 4

6 Învăţământul.......................................................................................... 4

7 Cultura................................................................................................... 4

8 Bisericile................................................................................................ 5

II. MONOGRAFIA BISERICII ADORMIREA MAICII DOMNULUI.......................................... 6

I Pe firul istoriei ........................................................................................ 6

II Pictura - valoare a patrimoniului cultural............................................... 23

III Parohia. Preoţii şi credincioşii.............................................................. 29

Ilustraţii................................................................................................................. 33

BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................... 38