Universitatea de Studii Europene din Moldova - usem.md · contenciosului administrativ nr. 793-XIV...

Universitatea de Studii Europene din Moldova

Facultatea de Drept

Catedra Drept Public

Contenciosul Administrativ

Note de curs

MOCANU Victor

Doctor în drept

ENCIU Lilian

Masterand

Chișinău, 2014

2 © ENCIU Lilian, MOCANU Victor, 2014

Cuprins

Tema 1. Noţiunea şi formele contenciosului administrativ………………. 3

Tema 2. Evoluţia instituţiei contenciosului administrativ……………….. 9

Tema 3. Controlul judecătoresc al legalităţii actelor administrative exercitat

în baza legii contenciosului administrativ din Republica Moldova……….

13

Tema 4. Subiecţii cu drept de sesizare…………………………………….. 18

Tema 5. Obiectul acţiunii în contenciosul administrativ…………………. 23

Tema 6. Actele administrative exceptate de la controlul contenciosului

administrativ………………………………………………………………..

30

Tema 7. Procedura privind examinarea judecătorească a acțiunilor în

contenios administrativ..……………………………………………………

34

Folosirea neautorizată a materialelor prin (copiere, reproducere, republicarea,

distribuire sau modificare, în orice fel) va fi calificată drept încălcare a dreptului de autor.


Tema 1. Noţiunea şi formele contenciosului administrativ

Având o proveniență lingvistică franceză, cuvântul contencios își are

rădăcinile în contentieux, care la rândul său are originea în sintagma latină

contentiosus, și în verbul latin contendere ceia ce presupune a lupta. În una din

opiniile doctrinare, contenciosul administrativ reprezintă totalitatea mijloacelor

juridice puse la dispoziția cetățenilor, pentru a putea lupta în vederea restabilirii

ordinii de drept încălcate prin actele juridice și faptele materiale ale organelor

administrației publice în procesul aplicării legilor și în funcționarea serviciilor

publice1.

Deși analiza prevederilor doctrinare ne indică diferite abordări și distinge

multiple formulări ale noțiunii de contencios administrativ, care variază în

dependență de perioada de dezvoltare și arealul de aplicare, vom încerca să

delimităm câteva noțiuni de bază.

Autorii Eufemia și Dumitru Vieru opiniază, că din punct de vedere juridic,

cuvântul contencios are două accepțiuni:

- De activitate – menită să soluționeze un conflict de interese, un

conflict juridic;

- De organ.

Astfel în concepția de activitate, contenciosul este înțeles ca fiind

activitatea propriu-zisă de soluționare a litigiilor, în care cel puțin una este o

autoritate publică, iar privit ca organ, contenciosul reprezintă totalitatea

organelor care soluționează litigiile, în care cel puțin una dintre părți este o

autoritate publică2.

Autorul V. Zubco cu referire la opinia lui T. Mrejeru, prezintă următoarea

noțiune „contencios administrativ – ansamblul normelor juridice care

reglementează relațiile sociale, ce apar în activitatea de soluționare a litigiilor, în

care cel puțin una dintre părți este un organ al administrației publice”3.

V. Prisăcaru consideră necesară evidenţierea elementelor ce vor face

posibilă definirea noţiunii de contencios administrativ, astfel:

1 Valeriu Zubco, Anastasia Pascari, Gheorghe Crețu. Contenciosul administrativ. Chișinău: Cartier, 2004, p. 18

2 Eufimia Vieru, Dumitru Vieru, Drept administrativ și știința administrației, București: Pro Universitatea 2011,

p.776 3 Valeriu Zubco, Anastasia Pascari, Gheorghe Crețu. Contenciosul administrativ. Chișinău: Cartier, 2004, p.18


în primul rând, este necesar de observat că activitatea desfăşurată de

instanţa de contencios administrativ este aceea de a soluţiona cu putere de adevăr

legal, un conflict juridic în care una din părţi este un serviciu public administrativ;

în al doilea rând, organele special create, care înfăptuiesc această

activitate fac parte din sistemul organelor judecătoreşti;

în al treilea rând, obiectul acţiunii de contencios administrativ îl

constituie anularea sau modificarea unui act administrativ de autoritate,

obligarea autorităţii administrative la rezolvarea cererii referite la un drept

recunoscut de lege şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată prin emiterea actului

administrativ de autoritate ori prin refuzul de a rezolva cererea referitoare la un

drept recunoscut de lege.

Deci, după părerea autorului sus-menţionat, prin contencios administrativ

se poate de înţeles o „activitate de soluţionare cu putere de adevăr legal, de către

instanţele de contencios administrativ competente potrivit normelor legale, a

conflictelor juridice în care cel puţin una din părţi este un serviciu public

administrativ iar conflictul juridic s-a născut din adoptarea sau emiterea unui act

administrativ de autoritate ilegală ori din refuzul de a rezolva o cerere referitoare

la un drept recunoscut de lege”4.

O altă opinie susținută de Toader Toma, prezintă contenciosul

administrativ, drept activitatea de soluţionare de către instanţele competente,

potrivit legii, a conflictelor în care cel puţin una din părţi este organ al

administraţiei publice, un funcţionar al acesteia ori un serviciu public

administrativ, conflicte născute din acte administrative ilegale, ori din refuzul de

a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege5.

Totodată, contenciosul poate fi conceput și ca instituție juridică, ca

ansamblu normelor juridice care reglementează relațiile ce se nasc în activitatea

de soluționare a litigiilor6.

Legiuitorul Republicii Moldova a consacrat art. 1 din Legea contenciosului

administrativ, nr.793-XIV din 10.02.20007: „Contenciosul administrativ ca

instituţie juridică are drept scop contracararea abuzurilor şi exceselor de putere

ale autorităţilor publice, apărarea drepturilor persoanei în spiritul legii,

ordonarea activităţii autorităţilor publice, asigurarea ordinii de drept.”. 4 Valentin Prisăcaru. Tratat de drept administrativ roman. Partea generala. București: All Beck, 1996, p.278

5 Toader Toma. Tratat de drept administrativ, Iaşi: Editura Vasiliana, 2003, p. 410

6 Mircea Preda. Drept administrativ, București: Lumina Lex, 2004, p.253

7 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.57-58/375 din 18.05.2000


Astfel, distingem componentele instituției contenciosului și anume:

a) contracararea abuzurilor şi exceselor de putere ale autorităţilor

publice;

b) apărarea drepturilor persoanei în spiritul legii;

c) ordonarea activităţii autorităţilor publice;

d) asigurarea ordinii de drept.

Respectiv, din totalitatea concepțiilor sus menționate am putea formula o

noțiune distinctă a contenciosului administrativ: instituție a dreptului public

care cuprinde o totalitate de norme juridice specifice soluționării conflictelor

survenite în cadrul raporturilor juridice între cetățeni și autoritatea publică,

serviciu public, sau funcționar public, drept urmare a ignorării de către acestea

a prevederilor legii.

În cît privește categoriile de contencios administrativ, care potrivit

literaturii de specialitate se disting în două mari ramuri și anume, în funcție de

competența instanței de contencios administrativ, care poate anula sau modifica

un act administrativ adoptat sau emis de o autoritate publică, un serviciu public

sau de un funcționar public, să oblige autoritatea publică, serviciul public sau

funcționarul să soluționeze în termenul legal o cerere referitoare la un drept

recunoscut de lege, să-i oblige la repararea pagubelor cauzate prin adoptarea sau

emiterea unui act administrativ nelegal, fie prin nesoluționarea în termen legal a

unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege8.

Astfel se conturează:

- contenciosul administrativ de anulare;

- contenciosul administrativ de plină jurisdicție;

Iar potrivit unor opinii doctrinare9 există:

- contencios administrativ obiectiv;

- contencios administrativ subiectiv.

În lumina celor menționate anterior se cer a fi delimitate câteva noțiuni

cheie, care formează de fapt obiectul abordării și care au fost definite și

consacrate de legiuitor, în textul legii cu privire la contenciosul administrativ și

anume:

8 Valeriu Zubco, Anastasia Pascari, Gheorghe Crețu. Contenciosul administrativ. Chișinău: Cartier, 2004, p. 22

9 Sergiu Cobăneanu, Elena Bobeica, Viorel Rusu. Drept Administrativ. Note de curs, Chișinău: Tipografia

Centrală, 2012, p. 290


instanţă de contencios administrativ – judecătorii desemnaţi din

judecătorii, colegiile sau completele de contencios administrativ ale curţilor de

apel, colegiul de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie, abilitate

prin lege cu înfăptuirea controlului judecătoresc al legalităţii actelor

administrative emise de autorităţile publice în activitatea de organizare a

executării şi de executare în concret a legii, precum şi de gestionare a

domeniului public;

autoritate publică – orice structură organizatorică sau organ,

instituite prin lege sau printr-un act administrativ normativ, care acţionează în

regim de putere publică în scopul realizării unui interes public. Sunt asimilate

autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele de drept privat care

exercită atribuţii de putere publică sau utilizează domeniul public, fiind

împuternicite prin lege să presteze un serviciu de interes public, inclusiv

persoanele care prestează servicii notariale;

act administrativ – manifestare juridică unilaterală de voinţă, cu

caracter normativ sau individual, din partea unei autorităţi publice în vederea

organizării executării sau executării în concret a legii. Actului administrativ, în

sensul prezentei legi, este asimilat contractul administrativ, precum şi

nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, iar potrivit Rezoluției (77) 31 cu

privire la protecția persoanei în relațiile cu autoritățile administrative, adoptată

de Comitetul de Miniștri la 28 septembrie 1977, actul administrativ este definit –

drept orice măsură individuală sau decizii luate în exercitarea autorității publice

care sunt de natură să afecteze direct drepturile, libertățile sau interesele

persoanelor.

serviciu public – activitate de interes public organizată sau

autorizată de o autoritate a administraţiei publice;

funcţionar public – persoană numită sau aleasă într-o funcţie de

decizie sau de execuţie din structura unei autorităţi publice, precum şi altă

persoană de drept privat asimilată autorităţilor publice în sensul prezentei legi;

În contextul în care am remarcat anterior faptul că doctrina distinge două

categorii de contencios administrativ vom încerca să caracterizez aceste modele,

astfel:

Contenciosul administrativ de anulare reprezintă categoria în care

instanța poate să anuleze sau să modifice un act administrativ nelegal adoptat


sau emis de o autoritate publică ori să oblige autoritatea publică să rezolve o

cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.

Potrivit unor opinii, în acest caz instanţa de contencios nu este competentă

să rezolve şi problema reparării daunelor, această problemă revenind, în cadrul

unui litigiu separat, instanţelor de drept comun.

Contenciosul administrativ de plină jurisdicție în cadrul căruia instanța

de contencios administrativ este competentă să anuleze sau să modifice actul

administrativ contestat, să oblige autoritatea publică să rezolve o cerere

referitoare la un drept recunoscut de lege și să acorde repararea daunelor cauzate

persoanei de către o autoritate publică prin adoptarea sau emiterea actului

administrativ ori prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri referitoare la

un drept recunoscut de lege.

Iar potrivit opiniei sus menționate, se reliefează:

Contenciosul administrativ obiectiv având la bază noțiunea de drept

obiectiv, în sensul că există un ansamblu de norme juridice independent de

voința subiecților raportului juridic.

Contencios administrativ subiectiv având la bază noțiunea de drept

subiectiv, adică prerogativa prevăzută de lege a unei persoane de a pretinde

săvârșirea anumitor fapte de la altă persoană.

Potrivit opiniei doctrinare cererea pentru despăgubiri se poate formula fie

în cadrul acțiunii inițiale, separat sau atunci când, la data judecării acțiunii, îi era

sau nu cunoscută paguba sau întinderea ei.

V. Zubco, A. Pascari, G. Crețu10

, menționează în lucrarea sa, că suntem în

prezența unui contencios administrativ de plină jurisdicție în cazurile în care,

potrivit art.25 „Împuternicirile instanței de contencios administrativ” din Legea

contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000, instanța este competentă:

- să anuleze în tot actul administrativ adopta sau emis de o autoritate

publică, de un serviciu public sau de un funcționar public, prin care o persoană a

fost vătămată într-un drept al său recunoscut de lege;

- să anuleze în parte actul administrativ adoptat sau emis de o autoritate

publică, de un serviciu public sau de un funcționar public, prin care o persoană a

fost vătămată într-un drept al său recunoscut de lege;

10

Valeriu Zubco, Anastasia Pascari, Gheorghe Crețu. Contenciosul administrativ. Chișinău: Cartier, 2004, p. 23


- să oblige autoritatea publică să emită actul administrativ cerut, în cazul

în care actul administrativ contestat a fost anulat sau dacă autoritatea publică

refuză să adopte sau să emită actul administrativ cerut;

- să oblige autoritatea publică, să elibereze persoanei actul administrativ

solicitat;

- să oblige autoritatea publică, serviciul public sau funcționarul public să

dea persoanei răspuns la cererea referitoare la un drept recunoscut de lege;

- să oblige autoritatea publică sau serviciul public la repararea pagubei

cauzate persoanei prin actul administrativ adoptat sau emis de către autoritatea

publică sau serviciul public ori prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri

referitoare la un drept recunoscut de lege.

Totodată, în literatura de specialitate se vorbește de un contencios

„subiectiv” și de unul „obiectiv”, autorii argumentând că denumirea de

contencios „subiectiv” se bazează pe noțiunea de „drept subiectiv”, adică dreptul

persoanei de a pretinde subiectului pasiv să săvârșească o anumită acțiunea sau

să se abțină de la săvârșirea ei.

Pe când denumirea de contencios „obiectiv” are un temei legal consacrat

în textele actelor normative care asigură legalitatea și promovează interesele

generale la nivelul unităților administrativ teritoriale11

.

11

Mircea Preda. Drept Administrativ – partea specială, ediție revăzută și actualizată, București: Lumina Lex,

2002, p. 253


Tema 2. Evoluţia instituţiei contenciosului administrativ.

Potrivit literaturii juridice de specialitate, instituţia juridică a contenciosului

administrativ a apărut ca urmare a organizării puterilor în stat potrivit cerinţelor și

principiilor separării puterilor în stat şi a fost legiferată pentru prima dată în

Franţa, când în anul 1790 a fost înfiinţat Consiliul de Stat şi Comisiile de

prefectură, ulterior în majoritatea statelor europene, în mod ad-hoc în perioada din

sec. XVII-XIX. Totodată în prima decadă a sec. XIX, Franța dispunea de o

fundamentare științifică bine definită a contenciosului administrativ, astfel încât o

dată cu anul 1817, în baza legii cu privire la justiția administrativă, este creată

Catedra de drept administrativ în cadrul Universității din Paris12

.

Către finele sec. XIX, Germania își formează baza doctrinar-științifică

remarcându-se lucrările autorilor: Dr. R. Gneist, L. Shtain, O Maier.

Un moment istoric important îl formează controversa trezită în Franța

perioadei post revoluționare, care sa conturat după instituirea și formarea

instanțelor administrative, astfel se arătau indignați judecătorii care aveau

accepțiuni conservative și studii în Franța Regală, dezacordul consta în

funcționarea instanțelor administrative, care încălca principiul unității instanțelor

judecătorești, principiu care rezultă din separația puterilor în stat (în original:

Функционирование особых административных судов противоречит

принципу единства суда, вытекающему из принципа разделения властей),

dar și filosofii s-au remarcat drept opozanți ai instituției date, discuțiile

controversate fiind atestate pe toată perioada sec. XIX13

.

Dezacordul față de instituția justiției administrative o exprimau și

funcționarii publici, fapt care a atras după sine desființarea în anul 1831 a

instanțelor administrative de pe teritoriul Belgiei, apoi fiind restabilite în 1946,

la fel în Germania instituțiile fiind lichidate în anul 1933 prin ordinul special al

ministrului de interne nazist, argumentând că aceasta reprezintă o instituție

inutilă, ulterior fiind restabilită în a doua jumătate a anilor ’40 al sec. XX14

.

Alte surse menționează că bazele contenciosului administrativ au fost

puse ca urmare a Revoluției Franceze în anul 1789, care treptat s-a dezvoltat și

în celelalte țări, reprezentând astfel un mijloc fundamental de protecție a

cetățeanului.

12

Хомяков Г.А., Административный суд в Российской Федерации, p. 49 13

Ibidem, p. 49 14

Хомяков Г.А., Административный суд в Российской Федерации, p. 49


Savantul rus Nazimov А., susţine însă, că apariţia institutului justiţiei

administrative se atestă în Europa, încă în evul mediu. De la mijlocul secolului

XIII în Anglia apare treptat institutul judecătorilor, funcţie ce putea fi deţinută

de marii proprietari de pământ, cumulând, totodată, funcţiile de conducători cu

cele de judecători ai justiţiei administrative, care examinau litigiile legate de

fiscalitate dintre cetăţeni şi organele de poliţie etc.

Totodată în doctrina dreptului francez, un moment culminant îl constituie

Decizia Blanco din 1873 aparținând Tribunalului de Conflicte (instanță abilitată

să soluționeze conflictele de competența apărute între instanța de contencios

administrativ și instanțele ordinare) se afla la originea unei veritabile revoluții

jurisprudențiale, schimbând radical orientarea în problem răspunderii statului

pentru daune.

Începând cu aceasta decizie, litigiile referitoare la pagubele cauzate de

către serviciile publice locale, care se soluționau de tribunalele judiciare, fiind

strâns legate de ideea de „gestiune privată”, au fost judecate de jurisdicțiile

administrative.

S-a admis astfel, răspunderea statului nu doar pentru fapta culpabilă a

funcționarului sau proasta funcționare a serviciului public, ci și pentru riscul

serviciului public (ideea răspunderii obiective) și implicit, ideea unui regim

exorbitant aplicabil acestei forme de răspundere, regimul dreptului public15

.

În epoca feudalismului în Franţa, Germania, Italia un rol important în

examinarea plângerilor cetăţenilor asupra acţiunilor autorităţilor publice îl jucau

instanţele de drept comun care adoptau decizii. În Franţa medievală,

parlamentele erau exponentele puterii judecătoreşti superioare administrative în

toate provinciile „competenţa generală a parlamentelor le oferea de rând cu toate

şi competenţa de organ al jurisdicţiei administrative, care soluţiona litigiile de

drept public”.

În spațiul Republicii Moldova această instituție apare mut mai târziu, după

două secole de la existența acesteia în Franța și după un secol de funcționare în

România fiind cunoscută în istoria dreptului românesc încă de la mijlocul sec.

XIX și utilizată de Basarabia în perioada aflării ei în componenţa Statului Român.

Conform Așezământului din 1818, justiția era înfăptuită de trei instanțe:

1. Judecătoriile județene;

15

Dana Apostol Tofan, Drept Administrativ. Note de curs. Vol. II, București: C.H. Beck, 2006, p. 107


2. Curtea Civilă și Penală;

3. Consiliul Suprem, cu caracter mixt, administrativ judiciar, care era

instanța judiciară supremă16

.

Prima perioadă de existență a contenciosului administrativ român aplicat

şi pe teritoriul Basarabiei a fost reglementată de Legea contenciosului

administrativ din 11.02.1864, iar mai apoi instituția contenciosului a fost

consfințită în textul Constituției din anul 192317

.

În materie de contencios administrativ, Consiliul de Stat soluţiona, potrivit

legii organice, litigiile între particulari şi persoanele juridice care reclamau

vătămarea intereselor lor, prin măsuri administrative, luate de: miniştri, prefecţi

şi alţi agenţi administrativi, cu încălcarea legilor şi regulamentelor interne.

Deși pentru spațiul actual al Republicii Moldova, se poate sistematiza o

periodizare a evoluţiei instituţiei contenciosului administrativ per ansamblu:

- contenciosul administrativ în perioada sovietică

Este caracteristic faptul că, deşi nu a existat instanţa specializată de

contencios administrativ, drepturile şi libertăţile ce ţin de petiţionare și plângeri

împotriva actelor funcţionarilor, organelor de stat şi obşteşti au fost stipulate în

Constituţia URSS şi Constituţia Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

Legile fundamentale stipulau că actele funcţionarilor îndeplinite cu încălcarea

legii, cu depăşirea limitelor împuternicirilor, ce ştirbesc drepturile cetăţenilor, pot

fi atacate în justiţie conform legii. Plângerile trebuie să fie soluţionate în ordinea

şi în termenele stabilite de lege.

- contenciosul administrativ în perioada anilor 1990 – 2000

Declarându-se drept stat independent şi suveran, Republica Moldova a

adoptat legea supremă – Constituţia, în care se reglementează principiile şi

caracteristicile statului de drept. În acest sens, în problemele care ne interesează

se conturează deja trăsăturile cele mai importante şi anume:

independenţa şi separarea puterilor;

asigurarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor;

exercitarea şi respectarea strictă a legilor de către toţi (cetăţeni,

funcţionari, organe de stat sau organe nestatale.

- contenciosul administrativ în perioada 2000 – prezent

16

Elena Aramă, Valentina Copileț. Evoluția dreptului public pe teritoriul dintre Prut și Nistru în prima jumătate

a sec. al XIX – lea, Chișinău: Știința, 2003 17

Teodor Cârnaț. Drept constituțional, USM, Chișinău: Reclama, 2004


Adoptarea Legii contenciosului administrativ în anul 2000, lege care a

marcat necesitatea reglementărilor într-un mod corect şi adecvat a raporturilor

juridice administrative, supunând unui control judecătoresc specializat actele

emise de autorităţile administraţiei publice.

Astfel, în istoria statului modern Republica Moldova, instituția

contenciosului administrativ a fost consfințită în Constituția din 29 iulie 1994,

ulterior la 10 februarie 2000 fiind adoptată Legea contenciosului administrativ

nr. 793-XIV, care are drept scop instituirea controlului jurisdicțional asupra

activității organelor administrației publice, conturându-se ca un mecanism de

garantare a drepturilor fundamentale împreună cu Curtea Constituțională și

Avocatul Parlamentar.


Tema 3. Controlul judecătoresc al legalităţii actelor administrative

exercitat în baza legii contenciosului administrativ din Republica Moldova.

Controlul judecătoresc al legalității actelor administrative, presupune

apărarea drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor, împotriva abuzurilor

administrației publice, în condițiile legii contenciosului administrativ18

.

Acest control se înfăptuiește de către instanțele de judecată în condițiile

legii privind organizarea judecătorească19

. Într-u elucidarea subiectului privind

realizarea controlului judecătoresc se impune conceptul competenței, în baza

căruia se realizează respectivul control.

Pornind de la scopul primordial al instituției contenciosului administrativ

care este prestabilit de legiuitor și care presupune contracararea abuzurilor şi

exceselor de putere ale autorităţilor publice, apărarea drepturilor persoanei în

spiritul legii, ordonarea activităţii autorităţilor publice, asigurarea ordinii de

drept.

Și reieșind din dreptul subiectiv al subiectului afectat, care la fel a fost

predeterminat de legiuitorul și care a fost formulat astfel - orice persoană care se

consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, de către o autoritate

publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a

unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente

pentru a obţine anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea

pagubei ce i-a fost cauzată.

În lumina subiectului cercetat devine extrem de importantă analiza

competenței în materie de contencios administrativ, pentru a determina

aptitudinea instanțelor de a judeca pricinile ce decurg din raporturile publico –

private, întrucât nerespectarea regulilor de competență la judecarea pricinii în

toate cazurile constituie temei pentru casarea hotărîrii cu trimiterea pricinii la

rejudecare instanței competente.

Potrivit dicționarului explicativ al limbii române, competența presupune

capacitate a cuiva de a se pronunța asupra unui lucru, pe temeiul unei cunoașteri

adânci a problemei în discuție; capacitate a unei autorități, a unui funcționar etc.

de a exercita anumite atribuții.

18

Monitorul Oficial Nr. 57-58, art Nr : 375 din 18.05.2000 19

Monitorul Oficial Nr. 58, art Nr : 641 din 19.10.1995


În general competenţa jurisdicţională este definită drept o instituţie

procesuală prin intermediul căreia se delimitează atribuţiile instanţelor

judecătoreşti.

Autorul Ion Deleanu, definește competența prin prisma a două concepte:

subiectiv și obiectiv, astfel prin competența în sens obiectiv este privit – spațiul

activității funcționale a unui organ de stat, iar din punct de vedere subiectiv –

aptitudinea sau puterea de care dispune organul în îndeplinirea misiunii pentru

care este destinat20

.

Sursa doctrinară sus citată menționează că competența jurisdicțională

poate fi divizată în: competență materială – determină atribuțiile comune

instanțelor ce fac parte din sistemul judecătoresc și competență teritorială –

delimitează pe orizontală prerogativele între instanțele de același grad21

.

Astfel, dacă analizăm competența materială, menționăm că potrivit art.

115 din Constituția RM - Justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie,

prin curţile de apel şi prin judecătorii. Racordând aceste prevederi la art. 6 din

Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10.02.2000, competenţă de

judecare a acţiunilor în contenciosul administrativ au: judecătoriile, curţile de

apel, Curtea Supremă de Justiţie, totodată legea stabilește că pentru judecarea

acţiunilor în contenciosul administrativ, la curţile de apel şi la Curtea Supremă

de Justiţie se instituie colegii specializate.

Privit în aspect comparativ este important să menționăm că în unele state

există un sistem jurisdicțional autonom de înfăptuire a justiției administrative în

fruntea căruia se afle Curtea Supremă Administrativă.

Observăm că competența materială are drept scop delimitarea atribuțiilor

instanțelor judecătorești pe linie ierarhică între instanțe de grad diferit ori între

instanțe de drept comun și în anumite cazuri instanțe specializate.

Doctrina promovează importanța delimitării competenței instanțelor

judecătorești în totalitatea lor de competența altor organe cu activitate

jurisdicțională. Unii autori susțin că regulile de competență pot fi împărțite în

două categorii și anume: reguli de competență generală și reguli de competență

jurisdicțională, în contextul în care această delimitare vizează sfera de activitate

20

Ion Deleanu. Tratat de procedură civilă, Arad: Servo-Sat, 2000, p. 308 21

Ibidem, p. 309


a organului de jurisdicție, după cum delimitarea se face prin referire la organe

din același sistem sau organe diferite22

.

După cum am menționat anterior delimitarea competenței materiale este

indispensabilă în contextul în care atrage după sine casarea hotărîrii pe motivul

lipsei de competență, potrivit art. 386 Cod de Procedură Civilă RM care

coroborat cu art. 388, alin.(1), lit. i) prevede că servește motiv de casa a hotărîrii

în instanța de apel, examinarea pricinii cu încălcarea competenţei jurisdicţionale.

În cât privește competența teritorială, Legea contenciosului administrativ,

stabilește în art. 11 „Acţiunile de contencios administrativ se înaintează în

judecătoriile sau curţile de apel în a căror rază teritorială îşi are domiciliul

reclamantul sau îşi are sediul pârâtul, cu excepţia cazurilor când prin lege este

stabilită o altă competenţă.”

Potrivit doctrinei23

unele instanțe judecătorești care au competență la

examinarea litigiilor în materie de contencios administrativ, cum ar fi curțile de

apel și judecătoriile, dispun de o competență limitată în plan teritorial de

competența altor instanțe de grad diferit, astfel necesită concretizare care dintre

două sau mai multe instanțe de același grad este competentă să soluționeze o

anumită cauză.

Un moment distinctiv îl constituie faptul că reclamantul dispune de

oportunitatea de a alege intentarea acțiunii: în instanța de la domiciliul său sau în

cea de la locul aflării pârâtului.

Dacă este să analizăm în particular competența fiecărei instanțe atunci

legiuitorul a prevăzut în textul Legii contenciosului administrativ, competența

fiecărei instanțe, astfel, potrivit art. 7, în competenţa judecătoriilor intră

examinarea litigiilor ce ţin de:

- nesoluţionarea în termenul legal a cererilor şi de verificarea legalităţii

actelor administrative emise sau adoptate de autorităţile publice care sunt

constituite şi activează pe teritoriul satului, comunei sau oraşului pentru

promovarea intereselor şi soluţionarea problemelor colectivităţilor locale, de

serviciile publice descentralizate organizate în mod autonom în unitatea

administrativ-teritorială respectivă, de funcţionarii publici din cadrul organelor

şi serviciilor menţionate şi de persoanele de drept privat de nivelul respectiv,

care prestează servicii publice;

22

Valeriu Zubco, Anastasia Pascari, Gheorghe Crețu. Contenciosul administrativ. Chișinău: Cartier, 2004, p.110 23

Ibidem, p.111


- cererile privind constatarea circumstanţelor care justifică suspendarea

activităţii consiliului local;

- contestaţiile în materie electorală, cu excepţia celor date prin lege în

competenţa altor instanţe judecătoreşti;

- litigiile cu privire la refuzul organelor notariale de a îndeplini anumite

acte notariale, precum şi verifică legalitatea actelor notariale îndeplinite, cu

excepţia cazurilor când între persoanele interesate apare un litigiu de drept privat

ce decurge din actul notarial contestat, situaţie în care cauza se examinează în

ordinea acţiunii civile.

În cât privește competența Curților de Apel, art.8 din Legea

contenciosului administrativ stabilește – Curţile de apel examinează în primă

instanţă:

- litigiile ce ţin de nesoluţionarea în termenul legal a cererilor şi de

verificarea legalităţii actelor administrative emise sau adoptate de autorităţile

publice care sunt constituite şi activează pe teritoriul raionului, municipiului,

unităţii teritoriale autonome cu statut juridic special pentru promovarea

intereselor şi soluţionarea problemelor populaţiei unităţii administrativ-

teritoriale, de serviciile publice descentralizate organizate în mod autonom în

unitatea administrativ-teritorială respectivă, de serviciile publice desconcentrate,

de funcţionarii publici din cadrul organelor şi serviciilor menţionate, precum şi

de persoanele de drept privat de nivelul respectiv asimilate autorităţilor publice,

care prestează servicii publice;

- cererile privind constatarea circumstanţelor care justifică suspendarea

activităţii consiliului raional;

- litigiile ce ţin de nesoluţionarea în termenul legal a cererilor şi de

verificarea legalităţii actelor administrative emise sau adoptate de autorităţile de

specialitate ale administraţiei publice centrale, de autorităţile publice autonome

constituite de către autorităţile publice centrale şi de funcţionarii publici din

cadrul acestor organe;

- verifică legalitatea hotărîrilor Comisiei Electorale Centrale cu privire la

încălcarea legislaţiei electorale.

Ca instanţe de recurs, curţile de apel judecă:

- recursurile declarate împotriva hotărîrilor pronunţate de judecătorii.


La capitolul competenței Curții Supreme de Justiție, art.10 din Legea

contenciosului administrativ prevede:

Curtea Supremă de Justiţie, în primă instanţă:

- exercită controlul asupra legalităţii actelor administrative cu caracter

individual adoptate şi/sau emise de Parlament, Preşedintele Republicii Moldova

şi Guvern, prin care sunt lezate drepturile şi interesele legitime ale persoanelor

fizice şi juridice, în afara actelor exceptate de la controlul judecătoresc;

- verifică legalitatea hotărîrilor Consiliului Superior al Magistraturii în

cazurile prevăzute de lege.

Ca instanţă de recurs, Curtea Supremă de Justiţie judecă:

- recursurile declarate împotriva hotărîrilor pronunţate în primă instanţă de

curţile de apel, precum şi alte recursuri date prin lege în competenţa sa.

Totodată prin lege, Curţii Supreme de Justiţie i se pot atribui spre judecare

în primă instanţă şi alte categorii de cauze.


Tema 4. Subiecţii cu drept de sesizare în contenciosul administrativ

Contenciosul administrativ ca de altfel oricare altă instituție a dreptului

presupune un raport juridic, iar orice raport juridic implică întotdeauna cel puțin

doi subiecți: unul activ (reclamant) și altul pasiv (pârât).

Potrivit doctrinei teoriei generale a dreptului, subiectul activ are

întotdeauna facultatea de a pretinde ceva, la rândul său subiectul pasiv este acela

care poartă obligația corespunzătoare pretenției24

.

Astfel, analizând mecanismul realizării raportului de contencios, putem

menționa prevederea constituțională, consfințită în art. 53, alin. (1) „Persoana

vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ

sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să

obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei”,

pe de o parte (în calitate de subiect activ) și în alin. (2) „Statul răspunde

patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile săvârșite în

procesele penale de către organele de anchetă şi instanţele judecătoreşti” pe de

altă parte (în calitate de subiect pasiv).

În același context, Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din

10.02.200025

, în art. 5 stabilește expres categoriile de subiecți cu drept de

sesizare, altfel spus subiectul cu statut procesual de reclamant, astfel distingem:

- Persoana, inclusiv funcţionarul public, militarul, persoana cu statut

militar, care se consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, de

către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în

termenul legal a unei cereri;

- Guvernul, Cancelaria de Stat, oficiul teritorial al Cancelariei de Stat,

preşedintele raionului şi primarul;

- Procurorul care, în condiţiile articolului 5, lit. c) din legea cu privire la

contenciosul administrativ, atacă actele emise de autorităţile publice;

- Avocatul parlamentar, care, la sesizarea persoanei vătămate într-un drept

al său, atacă actele administrative;

- Comisia Naţională de Integritate – în condiţiile Legii cu privire la

Comisia Naţională de Integritate;

24

Gheorghe Avornic, Teoria Generala a Dreptului, Ediția I, Chișinău: Cartier, 2004, p. 369 25

Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.57-58/375 din 18.05.2000


- Instanţele de drept comun şi cele specializate, în cazul ridicării excepţiei

de ilegalitate;

- Alte persoane, în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Astfel, analizând prevederile constituționale și cele ale legii cu privire la

contenciosul administrativ în special sintagma „Persoana vătămată într-un drept

al său de o autoritate publică”, trebuie să menționăm că legea acordă dreptul la

sesizare nu doar persoanelor vătămate, ci și unei categorii de subiecți care nu

sunt vătămate într-un drept propriu, recunoscut de lege, dar urmăresc apărarea

drepturilor unor terțe persoane, în temeiul acestui drept au calitatea procesuală:

Guvernul, oficiul teritorial al Cancelariei de Stat, președintele raionului,

procurorul, etc.

Doctrina în acest sens susține că contenciosul administrativ în asemenea

situații este atât obiectiv cât și subiectiv, în contextul în care contenciosul

subiectiv are drept scop apărarea drepturilor subiective ale persoanei concret

determinate, pe când contenciosul obiectiv are drept scop apărarea unui drept

obiectiv în sensul asigurării legalității și apărării intereselor generale26

.

În lumina celor enunțate anterior se cer a fi tratate anumite noțiuni și

concepte, astfel:

Orice persoană – prin care vom înțelege orice persoană fizică (fără

deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,

indiferent de faptul că este cetățean al RM sau cetățean străin, eventual apatrid)

sau juridică (colectivitățile legal constituite de drept privat și public) care se

consideră vătămată într-un drept al său, recunoscut de lege, de către o autoritate

publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a

unei cereri.

În contextul subiecților sus menționați, nu este suficientă doar calitatea

procesuală ci și capacitatea procesuală, care se prezumă a fi aptitudinea generală

a persoanelor de a dobândi și a exercita drepturi și de a-și asuma obligații, astfel,

capacității procesuale îi este aplicabilă capacitatea civilă constituită din:

capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu, particularitate care vizează

atât persoana fizică cât și cea juridică.

Militarul (persoana cu statut militar) – poate beneficia de dreptul de

sesizare cu excepția actelor de comandament cu caracter militar, inclusiv actele

26

Valeriu Zubco, Anastasia Pascari, Gheorghe Crețu. Contenciosul administrativ. Chișinău: Cartier, 2004, p.66


de aplicare a sancțiunilor disciplinare și de destituire din funcție (care sunt

exceptate de la control judecătoresc prin art. 4, lit. e) a legii contenciosului

administrativ).

În contextul organelor de stat menționăm, potrivit doctrinei nu se vor

putea adresa în contencios administrativ funcționarii, care se numesc, se

eliberează sau se destituie din funcțiile publice prin Hotărîre a Parlamentului,

Decret al Președintelui RM sau prin Hotărîre de Guvern27

.

Procurorul – poate sesiza instanțele de contencios administrativ în temeiul

art.71 Cod de Procedură Civilă28

, „Acţiunea în apărare a drepturilor, libertăţilor

şi intereselor legitime poate fi intentată de către procuror numai la cererea scrisă

a persoanei interesate dacă aceasta nu se poate adresa în judecată personal din

cauză de sănătate, vârstă înaintată, incapabilitate sau din alte motive întemeiate.

Acţiunea în apărarea intereselor persoanei incapabile poate fi înaintată de

procuror indiferent de existenţa cererii persoanei interesate sau a

reprezentantului ei legal. În cazurile prevăzute de lege, procurorul este în drept

să se adreseze în judecată în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor

legitime ale unui număr nelimitat de persoane”. Art. 19 din Legea cu privire la

Procuratură nr. 294-XVI din 25.12.200829

prevede „Dacă în exercitarea

atribuţiilor a depistat acte administrative ilegale cu caracter normativ sau

individual, emise de un organ sau de o persoană cu funcţie de răspundere, care

încalcă drepturile şi libertăţile cetăţeanului, procurorul este în drept să le

conteste cu recurs.”

Avocatul Parlamentar – poate sesiza instanța de contencios administrativ

în condițiile Legii cu privire la avocații parlamentari nr.1349-XIII din

17.10.199730

. Astfel, conform art. 15 „Avocaţii parlamentari examinează

cererile privind deciziile sau acţiunile (inacţiunile) autorităţilor publice centrale

şi locale, instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor, indiferent de tipul de

proprietate, asociaţiilor obşteşti şi persoanelor cu funcţii de răspundere de toate

nivelurile care, conform opiniei petiţionarului, au încălcat drepturile şi

libertăţile sale constituţionale” și art. 17 „Cererea adresată avocatului

parlamentar se depune până la expirarea unui an din ziua încălcării presupuse

27

Ion Creangă, Curs de Drept Administrativ, Chișinău: Epigraf, 2003, p.276 28

Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.111-115/451 din 12.06.2003 29

Monitorul Oficial nr.55-56/155 din 17.03.2009 30



a drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale petiţionarului sau din ziua când

petiţionarul a aflat despre presupusa încălcare”.

Comisia Națională de Integritate – potrivit art. 32 al Legii cu privire la

Comisia Naţională de Integritate nr. 180 din 19.12.201131

, „În vederea

exercitării atribuţiilor sale, Comisia formulează cereri de chemare în judecată

în modul stabilit de legislaţia de procedură civilă”.

Instanțele de drept comun și cele specializate – în cazul ridicării

excepției de ilegalitate, în contextul în care excepția de ilegalitate32

constă în

dreptul oricărei părți a unui litigiu de a invoca, în apărarea sa, ilegalitatea actului

pe care se sprijină susținerile părții adverse. Potrivit altei opinii excepţia de

ilegalitate reprezintă un mijloc de apărare prin care o parte invocă în faţa

judecătorului, în timpul procesului, ilegalitatea actului ce îi este opus şi,

totodată, un mijloc de control indirect al actelor administrative33

.

În acest sens, alin. (3) art.13, din Legea contenciosului administrativ,

prevede „În cazul în care instanța constată că de actul administrativ depinde

soluționarea litigiului în fond, ea sesizează, prin încheiere motivată, instanța de

contencios administrativ competentă și suspendă cauza.”. Unii autori consideră

nejustificat dreptul părților de a solicita invocarea excepției de ilegalitate

invocând că acestea pot cere oricând controlul legalității actului administrativ cu

caracter normativ pe cale ordinară34

.

Alți subiecți – potrivit doctrinei, din această categorie fac parte: consilierii

consiliilor locale și a consiliilor raionale, cărora legea le conferă dreptul de a

ataca în instanța de contencios administrativ având drept obiect, de ex. decizia

de ridicare a mandatului sau refuzul președintelui consiliului de a convoca

ședința consiliului.

În această categorie se mai includ și autoritățile tutelare cum sunt:

a) Autoritatea centrală pentru protecția copilului;

b) Organele executive ale autorităților administrației publice locale din

UAT de nivelul II;

c) Autoritățile deliberative din UAT de nivelul I.

31

Monitorul Oficial nr.1-6/2 din 06.01.2012 32

Valeriu Zubco, Anastasia Pascari, Gheorghe Crețu. Contenciosul administrativ. Chișinău: Cartier , 2004,p.77 33

I. Nedelcu. Excepţia de ilegalitate în contenciosul administrativ comparativ cu excepţia de neconstituţionalitate.

În Revista de Ştiinţe Juridice a Universităţii Craiova, nr. 4/2006, p. 1 34

V. Zubco, I. Creangă, A. Pascari, D. Visterniceanu, O. Uțică, R. Pulbere. Ghidul funcționarului public în

contenciosul administrativ, Chișinău: Bons Offices, 2005, p. 33


Ca și oricare raport juridic, raportul de contencios administrativ implică

pe lângă subiectul cu statul de reclamant și pârâtul, calitate ce urmează a fi

conturată reieșind din prevederile Constituționale, art.53 prevede în sintagmele

„…vătămată într-un drept al său de o autoritate publică…”, respectiv calitatea

de pârât o are autoritatea publică care a vătămat o persoană într-un drept al său

subiectiv.

Legiuitorul definește expres în textul Legii contenciosului administrativ,

în art. 2, conceptul de autoritate publică, astfel menționând: autoritate publică -

orice structură organizatorică sau organ, instituite prin lege sau printr-un act

administrativ normativ, care acţionează în regim de putere publică în scopul

realizării unui interes public35

.

Racordarea prevederilor art.2 din legea sus menționată cu prevederile

Titlului III din Constituție „Autoritățile Publice”, ne permită să identificăm

expres următoarele categorii de autorități: Parlamentul, Președinția, Guvernul,

administrația publică, autoritatea judecătorească, Consiliul Superior al

Magistraturii, Procuratura.

Asimilând totodată autorităţilor publice și persoanele de drept privat care

exercită atribuţii de putere publică sau utilizează domeniul public, fiind

împuternicite prin lege să presteze un serviciu de interes public, inclusiv

persoanele care prestează servicii notariale. Doctrina atribuie acestei categorii

atât persoanele fizice cât și juridice, întreprinderile de stat și municipale,

societățile comerciale și alte întreprinderi fondate conform legislației etc.36

.

Astfel, putem contura subiecții care pot avea calitatea procesuală de pârât

în litigiile de contencios administrativ:

- Autoritățile publice – exponente ale celor trei puteri în stat;

- Autoritățile administrative;

- Funcționarii publici din cadrul instituțiilor vizate anterior;

- Persoanele de drept privat care exercită atribuții de putere publică (în

cadrul parteneriatului public – privat sau a contractului de concesiune)

etc.

35


Ion Creangă, Curs de Drept Administrativ, Chișinău: Epigraf, 2003, p.290


Tema 5. Obiectul acţiunii în contenciosul administrativ

În contextul prezentei lucrări devine deosebit de importantă conturarea

mecanismului de control al activității organelor autorităților publice, control

efectual de instanțele judecătorești, fapt care constituie o garanție a exercitării

drepturilor cetățenilor și un mijloc de protecție contra încălcării drepturilor

subiective.

Astfel, legiuitorul urmărind scopul instituirii unui mecanism eficient de

control, introduce o dată cu adoptarea legii contenciosului administrativ,

instituția controlului – ca instituție care are drept scop contracararea abuzurilor

și exceselor de putere ale autorităților publice.

Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000, stabilește

în art. 1, alin. (2) „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al

său, recunoscut de lege, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ

sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei

de contencios administrativ competente pentru a obţine anularea actului,

recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată”, de

unde deducem obiectul contenciosului administrativ, însă pentru a evita

interpretarea eronată, legiuitorul a consfințit expres în art.3 al legii, intitulat

„Obiectul acțiunii în contencios administrativ”, în care menționează:

Obiect al acţiunii în contenciosul administrativ îl constituie actele

administrative, cu caracter normativ şi individual, prin care este vătămat un

drept recunoscut de lege al unei persoane, inclusiv al unui terţ, emise de:

a) autorităţile publice şi autorităţile asimilate acestora;

b) subdiviziunile autorităţilor publice;

c) funcţionarii din structurile specificate la lit. a) şi b).

Obiect al acţiunii în contenciosul administrativ poate fi şi nesoluţionarea

în termenul legal a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege.

Reiterând prevederile legale putem delimita anumite condiții necesare

pentru existența unei stabilități și a corectitudinii formulării cererilor de chemare

în judecată:

- actul emis trebuie să parvină de la o autoritate administrativă;

- condiţia existenţei vătămării unui drept recunoscut de lege reclamantului;

- existenţa capacităţii de exercițiu și a celei procesuale;


- vătămarea dreptului să fie cauzată printr-un act administrativ sau prin

refuzul autorităţii administrative de a soluționa în termenul legal cererea;

- obligativitatea îndeplinirii procedurii administrative prealabile.

Astfel, vom încerca să delimităm sistematic elementele care formează

obiectul acțiunii în contencios administrativ:

1. Actul administrativ

Potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000,

actul administrativ reprezintă manifestare juridică unilaterală de voinţă, cu

caracter normativ sau individual, din partea unei autorităţi publice în vederea

organizării executării sau executării în concret a legii. Totodată legiuitorul

asimilând acestuia contractul administrativ.

Potrivit doctrinei, actele administrative prin trăsăturile lor specifice se

deosebesc de alte acte juridice sau de alte activități ale autorităților publice, având

drept argument următoarea definiție: Actul administrativ, este un act juridic emis

de sau adoptat pentru a produce efecte juridice, adică pentru a modifica, a stinge

sau a naște raporturi juridice, drepturi și obligații juridice. Prin aceasta

deosebindu-se de faptele și operațiunile tehnico-materiale ce se adoptă de

autoritatea publică în executarea actului administrativ și nu produc efecte juridice

proprii. În contextul în care nu pot constitui obiect: avizele, acordurile și

autorizațiile prealabile necesare pentru emiterea actului administrativ, inclusiv

răspunsul autorității publice cu caracter explicativ, corespondența prin care

autoritatea publică expediază cererea petentului37

(ultimele două conținându-se în

Hotărîrea nr.10 din 30 octombrie 2009 a Plenului CSJ „Cu privire la practica

aplicării de către instanțele de contencios administrativ a unor prevederi ale

Legii contenciosului administrativ”).

Urmărind scopul de a distinge acele administrative de celelalte acte civile,

am considerat oportun să prezint conceptele doctrinare privind trăsăturile

esențiale ale acestora și anume:

- Actele administrative sunt manifestări unilaterale de voință;

- Sunt adoptate sau emise de autoritățile publice, serviciile sau instituțiile

acestor autorități

- Sunt obligatorii;

37

Jeans Meyer – Ladewing, Anastasia Pascari, Eugenia Fistican, Valeriu Doagă, Gheorghe Crețu. Comentariul

Legii contenciosului administrativ. Republica Moldova, Chișinău: Cartier, 2002, p.20


- Se emit în baza și executarea unei legi existente;

- Sunt executorii;

- Nu sunt îndeplinite în cadrul exercitării unei funcții judiciare38

.

Aceiași opinie citată susține că nu toate actele juridice adoptate sau emise

de autoritățile publice administrative au aceiași natură, importanță și valoare

juridică, ele divizându-se în:

Acte administrative de autoritate – acel act emis sau adoptat de un

serviciu public administrativ, în mod unilateral, în vederea legii, pentru nașterea,

modificarea sau stingerea unor raporturi juridice, de regulă, de drept

administrativ.

Actul administrativ de autoritate are următoarele trăsături distincte:

- Este o manifestare unilaterală de voință;

- Este emis sau adoptat de autoritățile publice competente sau persoanele

asimilate acestora;

- Are un caracter obligatoriu;

- Se emite sau se adoptă în baza și executarea unei legi existente;

- Este adoptat și emis în formă scrisă;

- Nu are caracter retroactiv;

- Nu este îndeplinit în cadrul exercitării unei funcții judiciare39

.

- Potrivit unei opinii doctrinare40

, când ne referim la actele administrative

ale autorităților publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul, trebuie

să avem în vedere:

a) Actele privind raporturile dintre Parlament și Guvern;

b) Actele privind raporturile dintre Președinte și Parlament.

Această opinie fiind susținută și tratată explicit de doctrinarii români

Eufimia și Dumitru Vieru41

, care susțin că în cadrul actelor privind raporturile

dintre Parlament și Guvern includem:

a) Stabilirea datei alegerilor parlamentare;

b) Stabilirea modelului listei electorale;

c) Alocarea fondurilor corespunzătoare pentru alegerile parlamentare.

38

Valeriu Zubco, Anastasia Pascari, Ion Creangă, Vasile Cobâșneanu. Ghidul cetățeanului în contenciosul

administrativ, Chișinău: ULYSEE, 2003, p. 48-49 39

V. Zubco, I. Creangă, A. Pascari, D. Visterniceanu, O. Uțică, R. Pulbere, Ghidul funcționarului public în

contenciosul administrativ, Chișinău: Bons Offices, 2005, p. 36 40

Mircea Preda, B. Vasilescu, Drept administrativ, București: Lumina Lex, 2007, p. 314 41

Eufimia Vieru, Dumitru Vieru, Drept administrativ și știința administrației, București: Pro Universitate, 2008


La categoria actelor privind raportul dintre Președinte și Parlament

atribuim:

a) Decretul de convocare a Parlamentului rezultat din alegeri parlamentare;

b) Decretul de dizolvare a Parlamentului;

c) Decretul de supunere spre ratificare a tratatului internațional încheiat.

Acte administrative de gestiune – acelea pe care le încheie autoritățile

publice, serviciile sau instituțiile acestor autorități în vederea gestionării

patrimoniului statului sau al unității administrativ – teritoriale.

Acte administrative cu caracter jurisdicțional – potrivit opiniei autorului

V. Prisăcaru este actul juridic prin care un organ al administraţiei de stat

soluţionează după o anumită procedură şi cu putere de adevăr legal un conflict

juridic cu care a fost sesizat.

Potrivit opiniei autorului Antonie Iorgovan, sfera actelor supuse

contenciosului administrativ sunt42

:

a) Organe ale administraţiei de stat (Preşedintele României, Guvernul,

ministerele, prefecturile etc.)

b) Organe ale autonomiei locale (Consiliul Judeţean, Consiliul Local şi

structuri subordonate acestora)

c) Organisme nonguvernamentale (barouri, asociaţii, societăţi, institute,

academii etc.) autorizate prin lege să presteze servicii publice, în regim de putere

publică (stabilimente de utilitate publică).

În contextul în care actul provine de la o componenta a sistemului

administrației publice.

2. Contractul administrativ

Potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000,

contractul administrativ reprezintă contract încheiat de autoritatea publică, în

virtutea prerogativelor de putere publică, având ca obiect administrarea şi

folosirea bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public,

prestarea de servicii publice, activitatea funcţionarilor publici care reiese din

relaţiile de muncă reglementate de statutul juridic al acestora.

În contextul contractului administrativ, doctrina43

distinge anumite

trăsături ale acestuia, și anume:

42

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ. Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti: All Beck, 2000,

p. 417


- Este un act juridic care reprezintă un acord de voință între un organ al

administrației publice și un particular;

- Una din părțile acestuia este un subiect determinat (organ care

acționează în realizarea puterii publice);

- Se încheie prin alegerea partenerului de către serviciile publice, în urma

unei licitații;

- Poziția ierarhică a subiecților (subiectul determinat are o poziție

superioară față de subiectul determinabil);

- Este un contract de adeziune, părțile fiind obligate să accepte clauzele

reglementate prin lege;

- Obiectul contractului: realizarea unui serviciu publice, efectuarea unei

lucrări, punerea în valoare a unui bun public, prestarea de serviciu publice;

Un contract administrativ poate fi încheiat în numele statului de către:

Miniștri și conducători ai organelor de specialitate – pentru actele

administrative de gestiune care privesc proprietatea statului;

Președintele raionului și Bașcanul UTA Găgăuzia – pentru actele

administrative care privesc proprietatea raionului și a UTA Găgăuzia;

Primarii – pentru actele administrative de gestiune care privesc

proprietatea satelor, comunelor, orașelor, municipiilor44

.

Astfel din categoria contractelor administrative pot face parte:

1) Contractul de concesiune

2) Contractul de achiziții publice

3) Contractul de prestări servicii sau de executări de lucrări

4) Contractul de închiriere de bunuri

5) Contractul de împrumut de bani

La fel ca și alte fenomene juridice, în materia contractelor administrative

se atestă tendința novatorie, astfel fiind utilizate categorii de contracte precum:

Affermage – este un tip de contract utilizat în Franța, unde este văzut ca o

varianta a concesiunii de serviciu public. În Franța affermage-ul este utilizat în

anumite comune pentru ocuparea, de către comercianți a unor hale sau piețe

publice sau în sectorul distribuției de apa potabila, contra unei taxe.

43

Valeriu Zubco, Anastasia Pascari, Gheorghe Crețu. Contenciosul administrativ. Chișinău: Cartier, 2004, p.92-93 44

V. Zubco, I. Creangă, A. Pascari, D. Visterniceanu, O. Uțică, R. Pulbere, Ghidul funcționarului public în

contenciosul administrativ, Chișinău: Bons Offices, 2005, p.38


Contractul de cercetare științifică (le contrat de recherché) – este vorba de

contractul administrativ prin care o persoană publică însărcinează un organism

public sau privat să efectueze o cercetare științifica pură și aplicată.

3. Nesoluționarea în termenul legal a unei cereri referitoare la un drept

recunoscut de lege

Potrivit art. 2 din Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din

10.02.2000, prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri înțelegem refuzul

de a primi o cerere sau faptul de a nu răspunde petiţionarului în termen de 30 de

zile de la data înregistrării cererii de către o autoritate publică, în cazul în care

legea nu dispune altfel, acest fapt juridic devine obiect al litigiului în contencios

administrativ și prin prevederea art.3, alin. (2), al aceleiași legi, care menționează

„Obiect al acţiunii în contenciosul administrativ poate fi şi nesoluţionarea în

termenul legal a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege”45

.

Doctrina susține că nesoluționarea cererii în termenul legal, are două

forme de manifestare46

:

a) Refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a soluționa

cererea referitoare la un drept recunoscut de lege sau așa numita „tăcere

administrativă”;

b) Lipsa răspunsului oferit petiționarului în termenul legal de 30 zile de la

înregistrarea cererii respective, dacă prin lege nu este prevăzut un alt termen.

În cât privește termenul, legiuitorul stabilește în textul Legii cu privire la

petiționare47

, în art.8, alin. (2) „În cazuri deosebite, termenul de examinare

poate fi prelungit de către conducătorul organului corespunzător cu cel mult o

lună, fapt despre care este informat petiţionarul”, astfel încât consider că

această prevedere deși se conține într-un act normativ atipic contenciosului

administrativ, face referire expresă la obiectul acestei instituții și anume în art. 4

alin. (1) „Prin petiţie, în sensul prezentei legi, se înţelege orice cerere,

reclamaţie, propunere, sesizare, adresată organelor de resort, inclusiv cererea

prealabilă prin care se contestă un act administrativ sau nesoluţionarea în

termenul stabilit de lege a unei cereri”.

45


Verginia Vedinaș, Introducere în dreptul contenciosului administrativ, București, 1999, p.57 47

Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.4/47 din 08.09.1994


4. Repararea pagubei

Potrivit prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 793-XIV din

10.02.2000, cumulând prevederile art. 1, alin. (2) „…şi repararea pagubei ce i-a

fost cauzată” și art. 18, repararea pagubei poate servind drept obiect al acțiunii

în contenciosul administrativ.

Astfel, acțiunea în despăgubire este înaintată concomitent cu acțiunea

principală de contestare a actului administrativ sau ulterior, printr-o cerere

separată.

Este de menționa că potrivit Codului Civil al Republicii Moldova48

,

termenul general de prescripţie extinctivă este de 3 ani, fapt consfințit în art.267,

alin.(1) „Termenul general în interiorul căruia persoana poate să-şi apere, pe

calea intentării unei acţiuni în instanţă de judecată, dreptul încălcat este de 3

ani”.

48



Tema 6. Actele administrative exceptate de la controlul contenciosului

administrativ

Deși Legea contenciosului administrativ asigură persoanei vătămate într-

un drept al său recunoscut de lege de către o autoritate publică, aceasta instituie

anumite limite, instituind anumite categorii de acte exceptate de control

judecătoresc.

Existenţa unor acte exceptate de la controlul judecătoresc se bazează fie

pe ideea că aceste acte au un conţinut politic, fiind cunoscute în literatura de

specialitate sub denumirea de acte de guvernământ având o „imunitate de

jurisdicţie”, explicată pe consideraţii legate de separaţia puterilor sau de

desfăşurarea relaţiilor diplomatice, fie privesc regimul militar în timp de pace

sau război, ori îndeplinirea serviciului militar iar din anumite raţiuni sunt

nesusceptibile de a fi controlate din punct de vedere al regularităţii şi efectelor

lor juridice, de către instanţele de contencios administrativ.

Astfel potrivit legii sus menționate cu modificările ulterioare, art.4

stabilește că nu pot fi atacate în instanţele de contencios administrativ,

următoarele categorii de acte:

● actele exclusiv politice ale Parlamentului, Preşedintelui Republicii

Moldova şi Guvernului, precum şi actele administrative cu caracter

individual, emise de Parlament, de Preşedintele Republicii Moldova şi de

Guvern în exerciţiul atribuţiilor prevăzute expres de normele constituţionale

sau legislative, ce ţin de alegerea, numirea şi destituirea din funcţiile publice

cu responsabilităţi de protecţie a intereselor generale ale statului sau ale

instituţiilor publice a persoanelor oficiale de stat, exponente ale unui interes

politic sau public deosebit – reieșind din considerentul că aceste acte sunt emise

de subiecți ai dreptului public în exercitarea atribuțiilor sale stabilite de

Constituție, iar potrivit doctrinei aceste acte sunt cu privire la raporturile

constituționale dintre organele autorității publice și îmbracă forma: declarațiilor,

apelurilor, moțiunilor, mesajelor, scrisorilor etc.49

Totodată sursa citată susține

că Actele exclusiv politice nu întrunesc trăsăturile caracteristice ale actelor

49

Jeans Meyer – Ladewing, Anastasia Pascari, Eugenia Fistican, Valeriu Doagă, Gheorghe Crețu. Comentariul

Legii contenciosului administrativ. Republica Moldova, Chișinău: Cartier, 2002, p.38


administrative și nu sunt producătoare de efecte juridice, ele având doar

rezonanță și eventual un rezultat exclusiv politic50

.

Această categorie de acte exceptate a cunoscut o abordare controversată în

contextul în care a făcut și obiectul sesizării Curții Constituționale a RM, astfel,

opinia avocatului parlamentar Constantin Lazari, art.4 lit. a) din Legea

contenciosului administrativ nr.793-XIV din 10.02.2000, contravine art.15, art.16,

art.20, art.53 şi art.54 din Constituţie, precum şi art.26 şi art.6 din Convenţia

europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Curtea Constituțională a recunoscut constituționalitatea art.4 lit. a),

argumentând că prin Hotărîrea nr.39 din 9 iulie 2001 „Privind revizuirea

Hotărîrii Curţii Constituţionale nr.16 din 28 mai 1998 „Cu privire la

interpretarea art.20 din Constituţia Republicii Moldova”, Curtea a apreciat că

aceste acte administrative cu caracter individual în privinţa unor categorii de

persoane oficiale de stat nu pot face obiectul controlului constituţionalităţii la

sesizarea subiecţilor abilitaţi cu acest drept şi nu contrazic principiul statuat de

art.20 din Constituţie - accesul liber la justiţie, deoarece aceste reguli rezultă din

necesitatea înfăptuirii unor acţiuni exclusiv politice, care nu comportă un litigiu

de muncă51

(în Hotărîrea CC pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi

din Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din10 februarie 2000* cu

modificările şi completările operate prin Legea nr. 726-XV din 7 decembrie

2001**şi Legea nr. 833-XV din 7 februarie 2002***Nr.46 din 21.11.2002).

● actele administrative cu caracter diplomatic referitoare la politica

externă a Republicii Moldova – în contextul funcționării principiilor dreptului

diplomatic și a actelor internaționale în materie de drept internațional public,

Guvernul Republicii Moldova poartă responsabilitate exclusivă în acest sens.

Legile, decretele Preşedintelui Republicii Moldova cu caracter normativ,

ordonanţele şi hotărîrile Guvernului cu caracter normativ, tratatele internaţionale

la care Republica Moldova este parte, care sunt supuse controlului de

constituţionalitate – reieșind din prevederile art. 135, al (1), lit. a) din Constituția

RM52

, care atribuie controlul actelor sus menționate Curții Constituționale:

„Curtea Constituţională:

50

Ibidem, p.38 51


Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994

TEXT=CCCC2001070939

TEXT=CCCC1998052816

TEXT=CCCC1998052816


a) exercită, la sesizare, controlul constituţionalităţii legilor și hotărîrilor

Parlamentului, a decretelor Președintelui Republicii Moldova, a hotărîrilor și

ordonanţe-lor Guvernului, precum și a tratatelor internaţionale la care Republica

Moldova este parte;”

Legile, decretele Preşedintelui Republicii Moldova cu caracter normativ,

ordonanţele şi hotărîrile Guvernului cu caracter normativ, tratatele internaţionale

la care Republica Moldova este parte, care sunt supuse controlului de

constituţionalitate – potrivit sesizării Curții Constituționale RM, autorul

menționează că prevederea dată îngrădeşte accesul liber la justiţie al persoanelor

lezate într-un drept sau interes legitim printr-o hotărîre de Guvern cu caracter

normativ, însă curtea a recunoscut constituțională prevederea, dat fiind faptul că

legislatorul constituant a stipulat expres în art.135 alin.(1) lit. a) din Constituţie

că numai Curtea Constituţională exercită controlul constituţionalităţii hotărîrilor

şi ordonanţelor Guvernului53

.

● actele de comandament cu caracter militar – doctrina susțină că prin

act de comandament militar înțelegem actul administrativ referitor la probleme

strict militare ale activității din cadrul forțelor armate, precum sunt acțiunile

specifice organizării militare, ce presupun dreptul șefilor de a da ordine

subordonaților în aspecte privitoare la conducerea trupei54

.

● actele administrative referitoare la securitatea naţională a Republicii

Moldova, la exercitarea regimului stării excepţionale, la măsurile de urgenţă

luate de autorităţile publice în vederea combaterii calamităţilor naturale,

incendiilor, epidemiilor, epizootiilor şi altor fenomene de aceeaşi natură –

sintagma securitatea statului legiuitorul a definit-o în textul Legii securității

statului nr. 618-XIII din 31.10.199555

, în art. 1 „Prin securitatea statului se

înţelege protecţia suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a ţării, a

regimului ei constituţional, a potenţialului economic, tehnico-ştiinţific şi

defensiv, a drepturilor şi libertăţilor legitime ale persoanei împotriva activităţii

informative şi subversive a serviciilor speciale şi organizaţiilor străine,

împotriva atentatelor criminale ale unor grupuri sau indivizi aparte.” Ceia ce

prin definiție exceptează de la controlul judecătoresc.

53


Ion Creangă, Curs de Drept Administrativ al RM, Chișinău: Epigraf, 2003, p. 294 55



● actele administrativ-jurisdicţionale de sancţionare contravenţională şi

alte acte administrative pentru a căror desfiinţare sau modificare legea

prevede o altă procedură judiciară – argumentul doctrinar servind posibilitatea

de a ataca în instanța de judecată de drept comun56

.

● actele de gestiune emise de autoritatea publică în calitate de persoană

juridică, în legătură cu administrarea şi folosirea bunurilor ce aparţin

domeniului său privat;

● actele administrative emise pentru executarea hotărîrilor judecătoreşti

irevocabile – dat fiind faptul că această categorie de acte este examinată de

instanțele judecătorești conform prevederilor Codului de Procedură Civilă.

Privit în aspect comparativ cu jurisprudența României, conceptul

exceptării actelor de la controlul judecătoresc ne conturează câteva deosebiri

esențiale, aparent marcate de conceptele legislative, astfel legiuitorul român

atribuie categoriei citate și acte de gestiune ale organelor de conducere din

cadrul Parlamentului, actele administrative referitoare la interpretarea şi

executarea actelor internaţionale în care România este parte, actele emise în

circumstanţe excepţionale, actele de gestiune săvârşite de stat, în calitatea de

persoană juridică şi pentru administrarea patrimoniului său, cererile privitoare la

stabilirea şi scăderea impozitelor şi taxelor, precum şi a amenzilor prevăzute de

legile de impozite şi taxe.

Personal consider că unele modele sunt binevenite și justificate, iar o

preluare a acestora ar servi la perfecționarea cadrului legislativ național, astfel

de exemplu actele emise în circumstanţe excepţionale sau actele de gestiune

săvârşite de stat, în calitatea de persoană juridică şi pentru administrarea

patrimoniului său care reprezintă o categorie de acte prin care în primul rând nu

se aduce atingere drepturilor subiective ale subiecților potențial afectați, iar în al

doilea rând gestionarea patrimoniului statului în calitatea acestuia de persoana

juridică în esență nu poate provoca situații care ar necesita un control

judecătoresc.

56



Tema 7. Procedura privind examinarea judecătorească a acțiunilor în

contencios administrativ

Reieșind din considerentul că contenciosul administrativ reprezintă o

procedură complexă de soluționare cu putere de adevăr legal de către instanțele

judecătorești competente, potrivit legii, a litigiilor dintre autoritatea publică și un

particular, precum și cele dintre autoritățile publice, iar litigiul juridic urmează a

fi născut din adoptarea sau emiterea unui act administrativ ilegal ori din refuzul

de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.

Se cer a fi analizate câteva particularități ale declanșării și funcționării

mecanismului dat, în contextul celor expuse, în calitate de particularități se

conturează: cererea prealabilă precum și natura, rolul ei în soluționarea litigiilor,

condițiile introducerii cererii în contenciosul administrativ și nu în ultimul rând

suspendarea actului administrativ contestat.

Cererea prealabilă – esența și rolul.

Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000, definește

cererea prealabilă drept cerere prin care autorităţii emitente sau organului

ierarhic superior i se solicită reexaminarea unui act administrativ cu caracter

individual sau normativ

Obligativitatea depunerii cererii prealabile este impusă de Legea sus

numită, unde în art.14 prevede „Persoana care se consideră vătămată într-un

drept al său, recunoscut de lege, printr-un act administrativ va solicita, printr-o

cerere prealabilă, autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data

comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia, în cazul în care

legea nu dispune altfel”, sau așa-numitul recurs grațios, deși legea stabilește că

termenul de 30 de zile specificat anterior nu se extinde asupra actului

administrativ cu caracter normativ, în același context legiuitorul admite

posibilitatea adresării cererii prealabile organului ierarhic superior, fapt stabilit

expres în alin. (2) al articolului sus citat „În cazul în care organul emitent are un

organ ierarhic superior, cererea prealabilă poate fi adresată, la alegerea

petiţionarului, fie organului emitent, fie organului ierarhic superior dacă

legislaţia nu prevede altfel”.

Din cele expuse deducem că subiectul lezat în drepturi (petiționarul), nu

poate acționa direct în instanța de contencios administrativ, ci urmează să


respecte procedură prealabilă, care poate fi declanșată din momentul

comunicării actului administrativ, în acest caz petiționarul este în drept, în

termen de 30 de zile să se adreseze organului emitent sau la expirarea

termenului de 30 zile de când s-a adresat cu cererea la autoritatea emitentă.

Totodată dacă reclamantul înaintează inițial cererea de chemare în

judecată, iar ulterior depune cererea prealabilă, instanțele restituie cererea pe

motivul nerespectării procedurii prealabile, însă în cazul refuzului nejustificat de

a satisface o cerere referitoare la un drept, precum și nerezolvarea cererii în

termenul prevăzut de lege, sesizarea autorității administrative în cadrul

procedurii prealabile înainte de introducerea acțiunii în instanța judecătorească

nu este necesară57

.

Doctrina susține că necesitatea depunerii cererii prealabile constă în

obligarea administrației de a se pronunța benevol în sensul anulării actului sau al

întreprinderii măsurilor pretinse de persoană printr-un recurs grațios58

.

O altă opinie susține că cerea prealabilă reprezintă un avantaj pentru

reclamant, în sensul că organul emitent al actului sau organul ierarhic superior al

acestuia pot verifica şi dispune asupra actului atacat atât în ceea ce priveşte

legalitatea, cât şi oportunitatea acestuia, în timp ce instanţele judecătoreşti nu se

pot pronunţa decât asupra legalităţii actului atacat în justiţie.

Un subiect sensibil este termenul depunerii cererii prealabile stipulat de

lege, în acest sens practicienii susțin oportunitatea art.115 CPC, potrivit căruia

dacă persoana vătămată într-un drept al său recunoscut de lege a omis termenul

de depunere a cererii prealabile sau a cererii de chemare în judecată, ea poate

solicita repunerea în termen, anexând la cerere probe ce dovedesc

imposibilitatea depunerii cererii în termen.

Deși legea impune obligativitatea adresării cererii prealabile cu stabilirea

sancțiunilor procedurale, cum ar fi cea prevăzută de art.170, alin. (1), lit. a) din

CPC RM, care prevede restituirea cererii de chemare în judecată pe motiv că

reclamantul nu a respectat procedura de soluţionare prealabilă a pricinii pe calea

extrajudiciară, prevăzută de lege pentru categoria respectivă de pricini sau de

contractul părţilor, totuși sunt stabilite și excepții de la această regulă și anume

în cazul în care obiectul litigiului îl constituie repunerea în funcție a

funcționarilor publici, militarilor, polițiștilor și persoanelor cu statul militar,

57

Manualul judecătorului pentru cauze civile, ediția II, Chișinău 2013, p.154 58



subiecți care sunt împuterniciți de lege cu dreptul de sesizare în contencios

administrativ.

O particularitate importantă a cererii prealabile o constituie instituția

recursului administrativ ierarhic, potrivit căreia, petiționarul se poate adresa

organului ierarhic superior după ce a primit un răspuns nefavorabil din partea

autorității emitente.

Spre deosebire de recursul graţios obligatoriu, recursul ierarhic este

facultativ. De asemenea, sesizarea organului ierarhic superior poate fi exercitată

fie înainte de recursul graţios, fie în timpul derulării termenului de răspuns la

acesta, fie după expirarea celor 30 de zile (termenul de soluţionare a recursului

graţios).

Potrivit opiniei doctrinare recursul ierarhic are următoarele trăsături:

a) se exercită la organul ierarhic superior organului care a produs

vătămarea;

b) din punct de vedere al sferei sale de aplicare nu vizează decât actele

emise de organele administrative care au organe superioare ierarhic;

c) potrivit doctrinei române, pot există trei situaţii de sesizare a

superiorului ierarhic, cu efecte juridice asupra termenului de sesizare a instanţei:

- dacă ambele recursuri – recursul graţios şi recursul ierarhic – se

efectuează deodată, termenul de sesizare a instanţei va curge din momentul

primirii răspunsului la recursul ierarhic (explicit sau implicit);

- dacă în termenul de recurs graţios, dar după acesta, este efectuat şi

recursul ierarhic, soluţia este aceeaşi;

- dacă recursul ierarhic este exercitat după primire a răspunsului

emitentului actului, termenul de sesizare a instanţei, care a început să curgă

anterior, este prorogat până la primirea răspunsului de la superiorul ierarhic.

Soluţionarea în vreun fel a recursului ierarhic determină curgerea unui nou

termen de sesizare a instanţei, tot de 30 de zile.

Potrivit opiniei doctrinarului Dacian Cosmin Dragoș59

, adresarea unei

cereri prealabile presupune obligarea administrației organului emitent de a se

pronunța benevol în interesul abrogării sau anulării actului administrativ

contestat și a întreprinde măsurile pretinse de persoana vătămată în recursul

59

D. C. Dragoș. Procedura contenciosului administrativ, București: All Beck, 2002


grațios, excluzând astfel posibilitatea persoanei de a apela ulterior direct la

instanța de contencios administrativ pentru soluționarea pretențiilor.

Astfel, organul emitent este în drept:

a) să respingă cererea prealabilă;

b) să admită cererea prealabilă și, după caz, să revoce sau să modifice

actul administrativ.

Iar în cazul organului ierarhic superior, acesta poate:

a) respinge cererea prealabilă;

b) admite cererea prealabilă și anula actul administrativ în tot sau în

parte, să oblige organul ierarhic inferior să repună în drepturi persoana

respectivă ori, după caz, să revoce actul administrativ emis cu acordul său.

Introducerea acțiunii în instanța de contencios administrativ –

condiții și termene

Astfel, dacă persoana care se consideră vătămată într-un drept al său

recunoscut de lege și nu este mulțumită de modul cum a fost soluționată cererea

sa de către organul emitent sau nu a primit răspuns la cererea prealabilă în

termenul legal stabilit, din momentul epuizării procedurii prealabile,

petiționarul, se poate adresa instanței judecătorești competente. Potrivit Legii

contenciosului administrativ, cererea prin care se solicită anularea unui act

administrativ sau recunoaşterea dreptului pretins poate fi înaintată în termen de

30 de zile, în cazul în care legea nu dispune altfel. Acest termen curge de la:

a) data primirii răspunsului la cererea prealabilă sau data expirării

termenului prevăzut de lege pentru soluţionarea acesteia;

b) data comunicării refuzului de soluţionare a unei cereri prin care se

solicită recunoaşterea dreptului pretins sau data expirării termenului prevăzut de

lege pentru soluţionarea unei astfel de cereri;

c) data comunicării actului administrativ, în cazul în care legea nu prevede

procedura prealabilă.

Oficiul teritorial al Cancelariei de Stat și avocatul parlamentar sesizează

instanța de contencios administrativ în termenele prevăzute de legile organice cu

privire la activitatea acestora.


Însă prin lege pot fi reglementate și alte termene, spre exemplu în cazul

litigiilor electorale, termenul fiind de 3 zile, din momentul recepționării

răspunsului la cererea prealabilă.

Respectiv petiționarul poate solicita (obiectul litigiului):

- Anularea totală sau parțială a actului administrativ;

- Încasarea prejudiciului material;

- Încasarea prejudiciului moral.

Totodată, acțiunea depusă în instanța de judecată este supusă unor reguli

prescrise de lege, astfel petiționarul, urmează să întocmească cererea de chemare

în judecată în limba de stat cu respectarea obligatorie a prevederilor ce

reglementează condițiile formei și cuprinsului cererii de chemare în judecată,

stabilite de art. 166 CPC RM, cu anexele respective cerute de lege. Acțiunea

urmând a fi semnată personal de petiționar sau de reprezentantul său.

Legea procesual civilă tratează riguros condițiile de formă și cuprins,

astfel încât nerespectarea acestora atrage după sine potrivit art. 171 CPC RM,

restituirea cererii pentru lichidarea neajunsurilor.

Introducerea în proces a funcționarului public

Pornind de la faptul că Legea contenciosului administrativ prevede în art.

20 alin.(1) „Cererea de chemare în judecată poate fi formulată şi împotriva

funcţionarului public al autorităţii publice pârâte care a elaborat actul

administrativ contestat sau care a refuzat să soluţioneze cererea în cazul în care

se solicită despăgubiri.”, deși în doctrina deseori se întâlnește dilema „este

oportun sau nu” să fie atras în calitate de pârât, funcționarul public „deoarece

poate genera pericolul de paralizare a capacităților funcționarului public, de a

lucra sau a acționa într-un mod responsabil…fiind responsabil ulterior de

repararea prejudiciilor…”60

, acțiuni confirmate și de prevederile art.20 a legii

menționate „ În cazul în care acţiunea se admite, funcţionarul public poate fi

obligat să plătească despăgubirile solidar cu autoritatea publică respectivă.”

Rezultă că funcționarul public poate introdus în proces doar dacă se

solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat. Împotriva lui nu poate

fi depusă cererea dacă se solicită doar anularea actului administrativ contestat61

60


Manualul judecătorului pentru cauze civile, ediția II, Chișinău, 2013, p.156


Legea contenciosului administrativ admite și cazul în care funcționarul

public poate chema în garanție pe superiorul său, fapt prevăzut de art.20, alin.

(3) „Funcţionarul public acţionat astfel în justiţie poate chema în garanţie

superiorul său ierarhic care i-a ordonat să elaboreze actul administrativ sau să

refuze soluţionarea cererii, acesta fiind introdus în proces ca terţă persoană”,

potrivit doctrinei dacă acțiunea reclamantului de acest gen se va admite,

funcționarul public va fi atras în mod solidar la plata despăgubirilor. În

condițiile Codului de Procedură Civilă, funcționarul public va fi atras în calitate

de intervenient accesoriu.

Suspendarea actului administrativ contestat

Legea contenciosului administrativ, prevede posibilitatea reclamantului de

a solicita instanței de contencios administrativ să suspende executarea actului,

solicitare pe care o poate face doar concomitent cu înaintarea acțiunii, iar în

scopul prevenirii unei pagube iminente, instanța poate dispune suspendarea

actului administrativ din oficiu62

.

Fapt prevăzut de art. 21, alin. (1) „Suspendarea executării actului

administrativ contestat poate fi solicitată de către reclamant instanţei de

contencios administrativ concomitent cu înaintarea acţiunii.” și respectiv alin.

(2) „În cazuri temeinic justificate şi în scopul prevenirii unei pagube iminente,

instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ şi din oficiu.”, în acest

caz se cere ca motivele suspendării să fie din start temeinice și bine justificate,

să provoace de la bun început o îndoială puternică asupra legalității actului

administrativ contestat, pentru a evita „paralizarea” activității autorității publice

și producerea dereglărilor prin neexecutarea actului administrativ suspendat.63

Potrivit doctrinei, instanța de contencios administrativ trebuie să

soluționeze în regim de urgență cererea de suspendare a executării actului

administrativ contestat fără citarea părților64

.

Din cele expuse reiterăm condițiile de bază pentru suspendarea actului din

oficiu:

1. Motive temeinice și justificate;

2. Să prevină producerea unei pagube iminente.

62


Ibidem, p. 128-129. 64

Ibidem, p.129.


Însă suspendarea actului administrativ contestat nu poate fi dispusă până

când acțiunea cu privire la contestarea actului administrativ nu este pusă pe rolul

instanței de contencios administrativ, deși Comitetul de Miniștri al Consiliului

Europei, prin recomandarea R (89)8 din 13 septembrie 1989 „Privind executarea

deciziilor administrative și jurisdicționale în domeniul dreptului administrativ”,

recomandă statelor membre ale CE să i-a măsuri provizorii de suspendare a

actelor administrative contestate înaintea unei autorități publice, dacă acesta încă

nu s-a pronunțat cu privire la legalitatea actelor contestate65

.

Procedura în instanța de fond

1. fază (actele judecătorului)

Valorificându-și dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor

judecătorești, petiționarul depune acțiunea în instanța de contencios

administrativ, ceia ce atrage după sine, potrivit legii, obligativitatea

judecătorului de a primi cererea sau a o respinge în termenul stabilit de 3 zile de

la data depunerii, cu respectarea condițiilor stabilite de Codul de Procedură

Civilă, fapt prevăzut de art.22 din Legea contenciosului administrativ, unde în

alin. (1) este prevăzut expres „Judecătorul decide primirea cererii de chemare

în judecată sau respingerea acesteia în termen de 3 zile de la data depunerii, în

condiţiile Codului de procedură civilă”. Potrivit doctrinei termenul de 3 zile

stabilit de lege servește pentru verificarea respectării condițiilor prestabilite ce

CPC RM, art. 166, 167 care prevăd condițiile de formă ale cererii, în cazul în

care judecătorul constată că condițiile sunt respectate, urmează să pronunțe o

încheiere prin care dispune primirea acțiunii pe rol.

Totodată potrivit legii în cazul punerii cererii pe rol, judecătorul dispune:

a) înmânarea copiei cererii de chemare în judecată şi a copiilor actelor

anexate la cerere pârâtului;

b) prezentarea de către pârât a actului administrativ contestat şi a

documentaţiei care a stat la baza emiterii acestuia, a înscrisurilor sau a altor date

pe care instanţa le consideră necesare în judecarea pricinii.

În același timp judecătorul dispune citarea părților pentru prima zi de

înfățișare, care se fixează în cel mult 10 zile de la data punerii cererii pe rol,

potrivit art. 22, alin. (1), lit. c) din legea sus numită „citarea părţilor pentru ziua

65

Manualul judecătorului pentru cauze civile, ediția II, Chișinău 2013, p.156


primei înfăţişări, care trebuie fixată în cel mult 10 zile de la data punerii cererii

pe rol”. În acest sens, în prima zi de înfățișare, pârâtul este obligat să prezinte

instanței actele solicitate prin emiterea încheierii despre punerea cererii pe rol în

instanță, potrivit art. 22, alin. (3) „Pârâtul este obligat să prezinte instanţei

documentele solicitate la prima zi de înfăţişare…”, iar în caz contrar, în baza

aceluiași articol „…i se aplică o amendă judiciară în mărime de până la 10

salarii minime pentru fiecare zi de întârziere nejustificată. Aplicarea amenzii

judiciare nu scuteşte pârâtul de obligaţia de a prezenta documentele solicitate.”

În această fază, judecătorul constată dacă reclamantul a respectat

procedura de soluționare prealabilă a pricinii pe cale extrajudiciară, iar contrar,

emite o încheiere motivată prin care restituie cererea, iar în cazul în care

constată că nu au fost respectate prevederile art. 166, 167 CPC RM, emite o

încheiere pentru a nu da curs cererii și acordă reclamantului un termen pentru

înlăturarea neajunsurilor.

A 2-a fază (examinarea cererii în instanță)

Judecarea acțiunii are loc în termenul fixat de instanță potrivit art.23 din

Legea contenciosului administrativ, cu participarea părților (reprezentaților

acestora), în ședință publică, conform prevederilor CPC RM.

Pentru a evita tergiversarea procesului, părților li se impune

obligativitatea de a se prezenta la ședințele de judecată potrivit art. 24 din Legea

contenciosului administrativ „Neprezentarea la şedinţa de judecată, fără motive

temeinic justificate, a părţilor şi/sau a reprezentanţilor lor nu împiedică

examinarea cererii, iar în cazul în care este imposibil de a judeca cauza în lipsa

reclamantului, instanţa de contencios administrativ va scoate cererea de pe rol

în condiţiile Codului de procedură civilă.”, text din care deducem că instanța î-și

rezervă dreptul de a scoate cererea de pe rol dacă părțile nu onorează cu

prezența.

În cât privește sarcina probațiunii în proces, sunt aplicabile prevederile

capitolului X, din CPC RM, care reglementează regimul probelor, cu respectarea

prevederilor art. 24, alin. (3) care prevede că la examinarea în instanţa de

contencios administrativ a cererii în anulare, sarcina probaţiunii este pusă pe

seama pârâtului, iar în materie de despăgubire, sarcina probaţiunii revine

ambelor părţi.


A 3-a fază (împuternicirile instanței de contencios administrativ),

adoptarea hotărîrii

După examinarea acțiunii, instanţa de contencios administrativ adoptă

hotărîrea în condiţiile Codului de procedură civilă, iar potrivit legii, instanța de

contencios administrativ are următoarele împuterniciri și poate adopta:

a) respingerea acţiunea ca fiind nefondată sau depusă cu încălcarea

termenului de prescripţie;

b) admiterea acţiunii şi anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ

sau:

- obligă pârâtul să emită actul administrativ cerut de reclamant ori să

elibereze un certificat, o adeverinţă sau oricare alt înscris,

- ori să înlăture încălcările pe care le-a comis, precum şi dispune

adjudecarea în contul reclamantului a despăgubirilor pentru întârzierea

executării hotărîrii;

Instanța poate anula actul administrativ în tot sau în parte numai în cazul

în care acesta satisface cerințele prevăzute de art. 26, alin. (1), care prescrie

condițiile de anulare și anume:

a) este ilegal în fond ca fiind emis contrar prevederilor legii – în contextul

în care autorității publice i-se poate imputa încălcarea principiului legalității66

;

b) este ilegal ca fiind emis cu încălcarea competenţei – în cazul în care

actul a fost emis sau adoptat de către autoritatea publică cu încălcarea

competenței materiale sau teritoriale67

;

c) este ilegal ca fiind emis cu încălcarea procedurii stabilite – actul nu a

fost emis în forma stabilită, nu cuprinde elemente de formă care să confirme că

actul a fost emis sau adoptat cu respectarea legii68

.

d) admite acţiunea şi constată circumstanţele care justifică suspendarea

activităţii consiliului local sau a consiliului raional, după caz.

Instanţa de contencios administrativ este în drept să se pronunţe, în limitele

competenţei sale, din oficiu sau la cerere, şi asupra legalităţii actelor sau

operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului administrativ

contestat. În cazurile în care controlul legalităţii acestor acte sau operaţiuni ţine de 66

Anastasia Pascari, Eugenia Fistican, Valeriu Doagă, Gheorghe Crețu. Comentariul Legii contenciosului

administrativ. Republica Moldova, Chișinău: Cartier, 2002, p.113 67

Ibidem, p. 113-114 68

Ibidem, p. 114


competenţa instanţei de contencios administrativ ierarhic superioare, urmează a fi

ridicată excepţia de ilegalitate în faţa acestei instanţe în condiţiile prezentei legi.

Iar, în cazul admiterii acţiunii, instanţa de contencios administrativ se

pronunţă, la cerere, şi asupra reparării prejudiciului material şi moral cauzat prin

actul administrativ ilegal sau prin neexaminarea în termenul legal a cererii

prealabile.

Procedura deliberării și pronunțării hotărîrii este reglementată de art. 238

– 259 CPC RM.

Specific pentru cazurile de contencios administrativ este faptul că

hotărîrea irevocabilă a instanței de contencios administrativ de anulare în tot sau

în parte a actului administrativ ilegal, a cărui intrare în vigoare a fost

condiționată de publicarea oficială, urmează a fi publicată în aceiași sursă

oficială69

.

Procedura în instanța de recurs

Considerații generale

Potrivit doctrinei calea de atac este mijlocul procedural prin care se poate

obține anularea sau reformarea totală sau parțială a unei hotărîri pronunțate de

instanța de judecată70

. În acest context Lega contenciosului administrativ,

reglementează în art.30, alin. (1) „Hotărîrea instanţei de contencios

administrativ asupra acţiunii judecate în fond poate fi atacată cu recurs, în

termen de 15 zile de la data pronunţării sau de la data comunicării hotărîrii

integrale, în cazul în care acţiunea este judecată în lipsa părţii, dacă legea nu

dispune altfel”.

Însă odată cu adoptarea Legii 155 din 05.07.2012, pentru modificarea şi

completarea Codului de procedură civilă al Republicii Moldova, recursul în

secțiunea I, cuprins în art. 397 – 442 CPC, a fost exclus, astfel potrivit art. II,

pct. (5) al Legii nr.155 din 05.07.2012 „Recursurile depuse la curţile de apel

împotriva hotărîrilor primei instanţe până la intrarea în vigoare a prezentei legi

se vor examina în apel”. În consecință, potrivit doctrinei71

, hotărîrile

judecătoriilor ca instanțe de contencios administrativ se vor contesta cu apel și

69

Ion Creangă, Curs de drept administrativ, Chișinău: Epigraf, 2003, p.301 70

V. Zubco, A. Pascari, G. Crețu. Contenciosul administrativ. Chișinău: Cartier, 2004, p.139 71

Manualul judecătorului pentru cauze civil, Asociația Judecătorilor din RM, Chișinău, 2013


ulterior cu recurs, respectiv art. 30 din Legea contenciosului administrativ nu

poate fi aplicat în actualele condiții, deci a devenit desuet.

În acest context este foarte important ca instanța să pronunțe hotărîrea în

prezența părților, astfel în cazul în care instanța a pronunțat hotărîrea în lipsa

unei părți, este obligată să comunice părții respective, hotărîrea integrală, pentru

ca partea să poate realiza dreptul de atac în termenul stabilit de lege.

Potrivit legii recursul se judecă în condiţiile Codului de procedură civilă.

Doctrina susține că recursul în contencios administrativ are efect suspensiv72

.

Astfel, instanța de recurs, după ce judecă recursul este în drept73

:

a) Să respingă recursul și să mențină hotărîrea primei instanțe;

b) Să admită recursul și să modifice hotărîrea primei instanțe;

c) Să admită recursul și să dea o nouă hotărîre fără a restitui pricina spre

rejudecare, anulând hotărîrea primei instanțe, dacă nu este necesar să verifice

suplimentar dovezile prezentate în instanța de recurs și dacă circumstanțele

pricinii au fost stabilite de prima instanță, însă normele de drept material au fost

aplicate eronat;

d) Să admită recursul și să caseze integral sau parțial hotărîrea primei

instanțe restituind pricina spre rejudecare în prima instanță în cazul în care

eroarea judiciară a primei instanțe nu poate fi corectată de instanța de recurs;

e) Să admită recursul și să caseze hotărîrea primei instanțe, luând spre

examinare pricina dacă constantă că este competentă să soluționeze pricina în

prima instanță sau în recurs;

e) Să admită recursul și să caseze parțial sau integral hotărîrea primei

instanțe, dispunând încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol, dacă

există temeiurile prevăzute de lege.

Hotărîrea irevocabilă a instanței de contencios administrativ privind

anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ ilegal, a cărui intrare în

vigoare a fost condiționată de publicarea în sursa oficială, precum și hotărîrea

irevocabilă asupra excepției de ilegalitate se publică în aceiași sursă.

Cheltuielile legate de publicarea hotărîrii le suportă, de regulă, pârâtul. Iar

în cazul publicării din conul reclamantului, cheltuielile suportate se încasează de

la pârât printr-o încheiere a instanței de judecată care execută hotărîrea. 72

A. Pascari, E. Fistican, V. Doagă, G. Crețu. Comentariul Legii contenciosului administrativ. Republica

Moldova, Chișinău: Cartier, 2002, p.119 73

S. Cobăneanu, E. Bobeica, V. Rusu. Drept administrativ, note de curs, Chișinău: Tipografia Centrală, 2012, p.

302


Efectele recursului

Potrivit art. 30, alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, recursul

suspendă executarea hotărîrii. Astfel hotărîrea pronunțată de prima instanță și

recuzată nu poate fi executată până la expirarea termenului de declarare a

recursului, iar dacă este declarat recursul, până la examinarea recursului.

Însă analiza legii procesual civile, ne indică excepții de la efectul

suspensiv al hotărîrii, în acest context, potrivit art. 256 CPC RM, alin. (1) lit. d),

urmează a fi executată imediat hotărîrea ce vizează plata unui salariu mediu

pentru absenţă forţată de la lucru, în cazul reintegrării în serviciu, iar potrivit

alin. (2) hotărîrea judecătorească privind reintegrarea în serviciu a salariatului

concediat sau transferat nelegitim.

Procedura de executare a hotărîrilor pronunțate de instanța de

contencios

Conform art.31 din Legea contenciosului administrativ nr.793-XIV din

10.02.2000, hotărîrile judecătoreşti irevocabile, adoptate în condiţiile prezentei

legi, constituie titluri executorii, ceia ce presupune prin deducție logică, dar și

consacrare legală în art.30, al (2), al Legii contenciosului administrativ, care

prevede că declararea recursului suspendă executarea hotărîrii.

Totodată art. 11, lit. b) din Codul de Executare al RM74

, prevede că sunt

documente executorii şi se execută conform normelor stabilite din cod: hotărîrile

date de instanţele de judecată în pricinile de contencios administrativ.

Potrivit doctrinei, instanța trebuie să indice concret în hotărîre modul de

executare a acesteia și condițiile publicării acestora în sursa oficială sau în altă

publicație75

, iar potrivit legii, art. 32, instanţa de contencios administrativ care a

adoptat hotărîrea în fond, în termen de 3 zile de la data la care hotărîrea devine

irevocabilă, trimite o copie a hotărîrii pârâtului pentru executare şi alta –

instanţei de drept comun de la sediul pârâtului pentru controlul executării

hotărîrii şi, în caz de necesitate, pentru executare silită.

74


Ibidem, p.141


După cum se afirmă pe bună dreptate în unele surse76

, în materia dreptului

administrativ, executarea silită a hotărîrilor pronunţate de către instanţa de

contencios administrativ se desfăşoară după reguli speciale, adoptate de către

legiuitor datorită specificului acestui domeniu, în care instanţa dispune prin

hotărîre îndeplinirea unei obligaţii specifice activităţii autorităţii pârâte.

Astfel, instanța de drept comun este obligată să efectueze controlul

executării hotărîrii instanței de contencios administrativ din momentul când

hotărîrea devine irevocabilă, însă în cazul în care în dispozitivul hotărîrii nu s-a

indicat termenul executării, aceasta se execută în termenul stabilit în dispozitivul

ei, iar în cazul în care termenul nu este stipulat - în cel mult 30 de zile de la data

la care hotărîrea devine irevocabilă – în baza art. 32, alin. (2) al Legii

contenciosului administrativ 793-XIV din 2000 cât și de art. 16, alin. (3) din

Codul de executare care prevede „Hotărîrile judecătoreşti în contencios

administrativ se prezintă spre executare în decursul a 30 de zile de la data

expirării termenului de executare benevolă stabilit de lege sau de instanţa de

judecată.”

În cazul neexecutării în termen a hotărîrii, conducătorul autorităţii publice

în a cărei sarcină a fost pusă executarea acesteia poate fi tras la răspundere în

conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare, potrivit art. 32, al (3) din

Legea contenciosului administrativ, iar art. 33 consacră dreptul acțiunii în

regres77

a conducătorului autorității publice „Conducătorul autorităţii publice

poate înainta în instanţa de drept comun o acţiune în regres împotriva

funcţionarului public vinovat de neexecutarea hotărîrii instanţei de contencios

administrativ.”

Potrivit Hotărîrii Guvernului RM nr. 34 din 15.01.200278

, cu privire la

crearea Departamentului de executare a deciziilor judiciare „În scopul

eficientizării activităţii în vederea organizării controlului asupra executării

reale, în termene rezonabile, şi sporirii responsabilităţii pentru modul de

76

Andreea Tabacu. Executarea hotărîrilor în materie contenciosului administrativ, Revista Transilvană de

Științe Administrative din 01.30.2012, p.183 77

Potrivit dicționarului juridic - Acțiunea de regres este o acțiune civilă, de drept comun, izvorâtă din

împrejurarea ca victima prejudiciului are dreptul sa acționeze pentru despăgubiri printr-o acțiune civilă atât pe

comitent, cât și pe prepus, concomitent sau succesiv sau numai pe unul dinte ei.

Comitentul, care este garant al prepusului, plătește despăgubirile pentru prepusul vinovat, dar preia prin

subrogare drepturile și acțiunile victimei și se îndreaptă la rândului lui, printr-o acțiune de regres împotriva

prepusului având dreptul atât la recuperarea integrală a despăgubirilor efectiv plătite (damnum emergens), cât și

la beneficiul de care a fost lipsit: de ex. dobânda pierdută sau profitul neinvestit etc. (lucrum cessans). 78


http://www.revistadrept.e-juridic.ro/?cs=144107


executare a hotărîrilor, deciziilor, încheierilor şi sentinţelor emise de instanţele

judecătoreşti cu privire la cauzele civile…” este înființat Departamentul de

executare a deciziilor judiciare, de pe lângă Ministerul Justiției al RM.

La 17 iunie 2010 Parlamentul RM a adoptat Legea nr. 113 privind

executorii judecătoreşti care stabileşte statutul, sarcinile şi responsabilităţile

executorilor judecătoreşti ce efectuează acţiuni procedurale pentru executarea

documentelor executorii în conformitate cu dispoziţiile Codului de executare,

ale Codului de procedură civilă şi ale altor acte legislative şi normative,

autorităţile publice şi organizaţiile implicate în activitatea executorului

judecătoresc.

Astfel, întru executarea prevederilor alin.(5) art.12 şi lit.c) alin.(1) art.55

din Legea privind executorii judecătoreşti nr.113 din 17.06. 2010, Guvernul RM

prin Hotărîrea nr. 958 din 15.10.2010 a abrogată Hotărîrea nr. 34 din

15.01.200279

, cu privire la crearea Departamentului de executare a deciziilor

judiciare. Conform art. 55 alin. (1) lit. c) din Legea privind executorii

judecătoreşti nr.113 din 17.06. 2010 în cadrul Ministerului Justiţiei a fost creată

o subdiviziune care să asigure coordonarea activităţii executorilor judecătoreşti -

Secția executori judecătorești.

Astfel reiterând momentele cheie la capitolul executarea hotărîrii

judecătorești putem menționa că întru realizarea acestei proceduri este nevoie de:

- Dispunerea de hotărîrea judecătorească irevocabilă, care de altfel este și

- Titlul executoriu

- Respectarea termenului pentru executare, care este de 30 zile dacă nu

sunt întrunite alte termene prevăzute de lege

- Oportunitatea conducerii autorității publice de a utiliza acțiunea în regres

79



Bibliografie

Acte legislative și normative

1. Constituția Republicii Moldova, Monitorul Oficial al Republicii Moldova

nr.1 din 12.08.1994

2. Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002, Monitorul

Oficial al Republicii Moldova nr.82-86/661 din 22.06.2002

3. Codul de Procedură Civilă a Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003,


4. Codul de executare al Republicii Moldova nr. 443-XV din 24.12.2004,

Republicat: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.214-220/704 din

05.11.2010; Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.34-35/112 din

03.03.2005

5. Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000, Republicat:

Monitorul Oficial ediţie specială din 03.10.2006, pag.30; Monitorul Oficial al

Republicii Moldova nr.57-58/375 din 18.05.2000

6. Legea cu privire la Procuratură nr. 294-XVI din 25.12.2008, Monitorul

Oficial nr.55-56/155 din 17.03.2009

7. Legea cu privire la avocaţii parlamentari nr.1349-XIII din 17.10.1997,


8. Legea cu privire la Comisia Naţională de Integritate nr. 180 din 19.12.2011,

Monitorul Oficial nr.1-6/2 din 06.01.2012

9. Legea securităţii statului nr. 618-XIII din 31.10.1995, Monitorul Oficial al

Republicii Moldova nr.10-11/117 din 13.02.1997

10. Legea cu privire la petiţionare nr.190-XIII din 19.07.1994, Republicat:

Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.6-8 din 24.01.2003 pag.5;

Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.4/47 din 08.09.1994

11. Legea privind administraţia publică locală nr. 436-XVI din 28.12.2006,

Monitorul Oficial nr.32-35/116 din 09.03.2007

12. Legea privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale

administraţiei publice centrale şi locale nr. 317-XV din 18.07.2003,


Legea privind executorii judecătoreşti nr. 113 din 17.06.2010, Monitorul Oficial

nr.126-128/406 din 23.07.2010


Monografii, note de curs, publicații

13. Aramă Elena, Copileț Valentina. Evoluția dreptului public pe teritoriul dintre

Prut și Nistru în prima jumătate a sec. al XIX – lea, Chișinău: Știința, 2003

14. Avornic Gheorghe. Teoria Generala a Dreptului, Ediția I, Chișinău: Cartier,

2004

15. Belecciu Ștefan. Contenciosul Administrativ, Chișinău: Elena V.I., 2003

16. Creangă Ion. Curs de Drept Administrativ. vol. I, Chișinău: Epigraf, 2003

17. Dastic Angela. Contenciosul Administrativ, Academia de Științe a Moldovei,

Chișinău, 2007

18. Deleanu Ion. Tratat de procedură civilă, Arad: Servo-Sat, 2000

19. Dinuică Doinel. Contencios administrativ Român, București: editura

Fundației România de Mâine, 2003

20. Dragoș Dacian-Cosmin. Procedura contenciosului administrativ, București:

All Beck, 2002

21. Fistican Eugenia, Pascari Anastasia, Climova Alla, Furdui Sergiu, Bleșceaga

S. Administrarea cauzelor de contencios administrativ, INJ, Chișinău: Elan

INC, 2009

22. Iorgovan Antonie. Tratat de drept administrativ. vol. I, Bucureşti: All Beck,

2000

23. Iorgovan Antonie. Tratat de drept administrativ, vol. II, Bucureşti: All Beck,

2001

24. Ladewing Jeans Meyer, Pascari Anastasia, Fistican Eugenia, Doagă Valeriu,

Crețu Gheorghe. Comentariul Legii contenciosului administrativ. Republica

Moldova, Chișinău: Cartier, 2002

25. Mrejeru Teodor. Contenciosul administrativ. Doctrină. Jurisprudență,

București: All Beck, 2003

26. Nedelcu Iulian. Excepţia de ilegalitate în contenciosul administrativ

comparativ cu excepţia de neconstituţionalitate, Revista de Ştiinţe Juridice,

nr.4, 2006

27. Oprican Mariana. Contenciosul administrativ, București: editura Universității

Titu Maiorescu, 2002.

28. Orlov Maria. Curs de contencios administrativ, Chișinău: Elena–V.I., 2009


29. Pascari Anastasia, Fistican Eugenia, Doagă Valeriu, Crețu Gheorghe.

Comentariul Legii contenciosului administrativ. Republica Moldova,

Chișinău: Cartier, 2002

30. Petrescu Rodica Narcisa. Drept administrativ, ediţie revăzută şi adăugită,

Cluj–Napoca: Cordial Lex, 2001

31. Poalelungi Mihai, Filincova Svetlana, Sîrcu Iulia. Manualul judecătorului

pentru cauze civil, Asociația Judecătorilor din RM, Chișinău, 2013

32. Preda Mircea. Vasilescu B. Drept administrativ, București: Lumina Lex,

2007

33. Preda Mircea. Drept Administrativ – partea specială, ediție revăzută și

actualizată, București: Lumina Lex, 2002

34. Preda Mircea. Drept administrativ, București: Lumina Lex, 2004

35. Priscaru Valentin. Tratat de drept administrativ roman. Partea generala. Ed.

All Beck, București, 1996

36. Revista de Ştiinţe Juridice a Universităţii Craiova, nr. 4/2006

37. Tabacu Andreea. Executarea hotărîrilor în materie contenciosului

administrativ. Revista Transilvană de Științe Administrative din 01.30.2012,

38. Tofan Dana Apostol. Drept Administrativ, Vol. II, Note de curs, București:

C.H. Beck, 2006

39. Toma Toader. Tratat de drept administrativ, Iaşi: Vasiliana, 2003

40. Vedinaș Verginia. Introducere în dreptul contenciosului administrativ,

București: editura fundației „România de mâine”, 1999

41. Vieru Eufimia, Vieru Dumitru. Drept administrativ și știința administrației,

București: Pro Universitatea, 2011

42. Zubco V., Creangă I., Pascari A., Visterniceanu D., Uțică O., Pulbere R.

Ghidul funcționarului public în contenciosul administrativ, Chișinău: Bons

Offices, 2005

43. Zubco Valeriu, Anastasia Pascari, Gheorghe Cretu. Contenciosul administrativ.

Chisinau: Cartier, 2004

44. Zubco Valeriu, Pascari Anastasia, Creangă Ion, Cobâșneanu Vasile, Ghidul

cetățeanului în contenciosul administrativ, Chisinau: ULYSEE, 2003


Referințe bibliografie în limba rusă

45. Агаров А.Б., Административная ответственность, Учебник, М.:

Статут, 2000

46. Костаки Г., Игнатиев В., Кушмир В., Административное право,

Академия Наук Молдовы, Кишинёв, 2000

47. Хомяков Г.А., Административный суд в Российской Федерации, Казань

Universitatea de Studii Europene din Moldova - usem.md · contenciosului administrativ nr. 793-XIV...

Documents

Transcript of Universitatea de Studii Europene din Moldova - usem.md · contenciosului administrativ nr. 793-XIV...