CapITOLUL 1

STATUL ŞI ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ

1. Elementele constitutive ale statului

Statul reprezintă o colectivitate umană, stabilită într-un anumit teritoriu determinat, asupra căreia se exercită în mod exclusiv o autoritate politică. Este nevoie, aşadar, pentru constituirea unui stat să fie întrunite trei elemente: teritoriul, populaţia şi autoritatea politică suverană (autoritatea publică) 1. El se deosebeşte de alte organizaţii umane cu aceleaşi caracteristici prin natura activităţilor sale fundamentale, desemnate prin termenul de “funcţii ale statului”: funcţia legislativă, funcţia executivă, funcţia judecătorească. Teritoriul este dimensiunea materială a statului. Teritoriul statului este acea parte a globului pământesc cuprinzând solul, subsolul, apele şi coloana aeriană de deasupra solului şi apelor, asupra căreia statul îşi exercită suveranitatea. Potrivit legilor în vigoare, teritoriul statului român prezintă următoarele caractere juridice: inalienabilitatea (art. 3 alin. 1 din Constituţie) – frontierele nu pot fi modificate altfel decât prin Constituţie şi nici un alt stat nu poate avea atribuţii de putere pe teritoriul statului român şi indivizibilitatea. România este un stat unitar şi indivizibil (art. 1, alin.1 din Constituţie). Teritoriul, ca element constitutiv al statului, nu poate fi divizat sau încorporat în alte entităţi statale, ceea ce nu exclude posibilitatea ca, pentru o mai bună administrare a teritoriului şi o mai eficientă satisfacere a necesităţilor colectivităţilor locale, statul să recurgă la organizarea administrativă a teritoriului. Teritoriul României este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii (art. 3, alin.3 din Constituţie). Cât priveşte populaţia, cuprinde două mari categorii: cetăţeni ai statului respectiv şi locuitorii care nu au aceeaşi cetăţenie. În cea de-a doua categorie intră cetăţenii altor state şi apatrizii (persoanele care nu au nici o cetăţenie). Cetăţeanul este individul care este legat de stat printr-o anumită situaţie juridică. Cetăţenia română este situaţia juridică care rezultă din raporturile juridice statornice, ce intervin între o persoană fizică şi statul român,

1 Asupra denumirii acestui de al treilea element, în literatura de specialitate existã mai multe opinii, toate însã desemnând aceeaşi realitate: autoritatea politicã exclusivã sau suveranã eIon Deleanu, op.cit., vol. II, p.13), puterea de stat sau autoritatea publicã eTudor Drãganu, op.cit., vol. I, p.203), puterea politicã suveranã eCristian Ionescu, op.cit., vol.I, p.58), puterea politicã eGenoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice, Iaşi, Editura “Cugetarea”, 1997, vol. I, p. 68).

1

situaţie caracterizată prin plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor reciproce, prevăzute de Constituţie şi de celelalte legi2. Autoritatea publică exprimă ideea că, pe un anumit teritoriu, un sistem de organe exercită funcţiile legislativă, executivă şi judecătorească, în condiţii care exclud subordonarea lui faţă de o autoritate superioară sau concurentă. “Autoritatea publică” nu reprezintă o realitate decât în măsura în care există “organe” sau “autorităţi” (Parlament, Guvern, ministere, organe judecătoreşti ş.a.) competente să emită, în mod unilateral, acte obligatorii. Statul suveran este statul care are dreptul de a reglementa, în mod liber şi fără nici o intervenţie din partea altui stat, organizarea şi funcţionarea sistemului politic, raporturile dintre stat şi cetăţean, raporturile patrimoniale dintre indivizi ş.a., prin intermediul normelor juridice. În interiorul frontierelor sale, statul exercită o putere exclusivă; el deţine puterea de a comanda, de a controla şi de a sancţiona în mod suveran3.

2. Principiul separaţiei puterilor în stat

Statul modern are de îndeplinit trei funcţii fundamentale: legislativă - edictarea regulilor generale; executivă - aplicarea acestor reguli; jurisdicţională – rezolvarea litigiilor care apar în procesul aplicării legilor. Exercitării fiecărei funcţii îi corespunde o “putere”: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească. Cele trei puteri trebuiesc puse în echilibru prin reglementarea judicioasă a atribuţiilor şi modalităţilor de control reciproc, eliminând , astfel, eventualele abuzuri de putere. Acest scop îl urmăreşte aplicarea principiului separaţiei puterilor în stat. Prima formulare a acestui principiu, îi aparţine lui Aristotel, în lucrarea „Constituţia Atenei”. Montesquieu, în lucrarea l’Esprit des lois (1748), a conceput cele trei puteri, legislativă, executivă şi judecătorească, ca trei forţe egale, încredinţate unor categorii de organe distincte, fiecare având rolul unei supape de siguranţă pentru celelalte două, spre a preveni astfel samavolnicia şi arbitrariul. Funcţiile puterii interacţionează. O funcţionare coerentă a organelor nu este posibilă dacă nu există anumite relaţii între ele. Există, în consecinţă, aşa-numitele “zone mixte” între organele statului (de exemplu, iniţiativa legislativă, ordonanţele Guvernului, contenciosul administrativ, etc.). Principiul (teoria) separaţiei puterilor în stat semnifică interdicţia cumulului funcţiilor 2 Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat, Editura Europa Nova, Bucureşti,1996, vol. II, p.243 Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, vol. I, p.58

2

fundamentale în stat. Constituţia României, revizuită în anul 2003, prevede în mod expres acest principiu la art. 1 alin. 4: "Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.”

3. Statul de drept

Conceptul de “stat de drept” evocă faptul că organele statului nu se pot sustrage, în activitatea lor, exigenţelor dreptului. Punerea în practică a teoriei statului de drept se face cu ajutorul următoarelor mecanisme juridice: Controlul politic al Parlamentului asupra executivului (prin moţiuni de cenzură, întrebări şi interpelări adresate membrilor guvernului, acceptarea programului de guvernare şi acordarea votului de încredere etc.), controlul administrativ, declanşat la iniţiativa organelor administrative sau a cetăţenilor, controlul jurisdicţional asupra legalităţii actelor administrative, realizat de puterea judecătorească (prin instanţe de drept comun sau specializate), care soluţionează litigiul printr-o hotărâre susceptibilă de executare silită, controlul constituţionalităţii legilor, care presupune verificarea conformităţii cu Constituţia a legilor ordinare, controlul exercitat prin intermediul instituţiei Avocatului Poporului, care apără drepturile şi libertăţile cetăţeanului în relaţia acestuia cu organele administraţiei publice.

4. Accepţiunile noţiunii de “administraţie” şi definiţia

“administraţiei publice”

Termenul de “administraţie” provine din limba latină, “administer”, traducându-se prin: agent ajutător sau, într-un alt sens, instrument. Există două concepţii asupra administraţiei: concepţia tradiţională, conform căreia administraţia este un instrument în mâna guvernanţilor pentru punerea în practică a politicilor acestora şi concepţia modernă, conform căreia administraţia reprezintă un aparat care furnizează anumite servicii cetăţenilor, funcţionând în slujba lor. Noţiunea de “administraţie” are, în principal, trei accepţiuni. Prima, în sens material, desemnează activitatea de a administra, de a realiza administraţia. Cea de-a doua, în sens organic, are în vedere structura indispensabilă în înfăptuirea administraţiei. Cea de-a treia, Administraţia ca instituţie, scrisă cu majusculă, cuprinde deopotrivă structura şi activitatea sa şi are drept scop

3

îndeplinirea sarcinilor primite de la puterea politică, precum şi satisfacerea intereselor generale, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor4. Primele două accepţiuni pot face referire la orice formă de administraţie, inclusiv la cele din domeniul privat, ultima are în vedere exclusiv administraţia publică. Conform criteriului organic de definire a administraţiei publice, autorităţile care realizează administraţia publică sunt: a) Preşedintele României; b) Guvernul României; c) ministerele şi alte organe centrale subordonate Guvernului; d) organele centrale de specialitate care nu sunt în subordinea Guvernului; e) prefectul; f) comisia judeţeană consultativă; g) organele locale de specialitate subordonate ministerelor şi conduse de prefect; h) organele autonome locale (consiliul judeţean, consiliul local, primarul); i) după caz, structurile subordonate tuturor autorităţilor de mai sus. Administraţia publică este activitatea desfăşurată de anumite autorităţi publice, prin intermediul căreia sunt conduse şi rezolvate, în regim de putere publică, în condiţii de transparenţă şi potrivit unei etici specifice, treburile publice.

5. Raporturile administraţiei cu autorităţile publiceExecutivul şi, în special, Guvernul, este plasat în fruntea

administraţiei. Parlamentul însă, joacă şi în acest caz un rol esenţial: activitatea legislativă cuprinde şi legile care dau administraţiei structura, scopurile şi mijloacele5. În acelaşi timp, prin controlul exercitat asupra guvernului şi asupra celorlalte organe ale administraţiei publice, Parlamentul determină o conduită a acestora în ceea ce priveşte realizarea administraţiei. În legătură cu relaţia dintre administraţie şi activitatea judecătorească, dreptul constituie pentru administraţie o limită şi nu un scop. Administraţia se desfăşoară în cadrul dreptului, dar nu numai pentru a face să fie respectat dreptul: scopul său este satisfacerea necesităţilor publice 6 .

6. Dreptul aplicabil administraţiei publiceÎn întreaga sa activitate, administraţia publică se subordonează

normelor juridice, însăşi raţiunea existenţei sale fiind organizarea executării şi asigurarea înfăptuirii acestora7. Administraţia publică are drept scop satisfacerea interesului general. În stabilirea 4 Mihai T. Oroveanu, Tratat de ştiinţa administraţiei, Editura Cerna, Bucureşti, 1996, p. 255 Antonie Iorgovan, Op.cit., vol. I, p.286 Jean Rivero, Op.cit., p. 157 Ioan Alexandru, Op.cit., p. 56

4

legăturii dintre administraţia publică şi apariţia unui drept administrativ, se ţine cont de criteriul interesului. Constituţiile din epoca modernă reglementează întreaga organizare a puterilor publice prin norme de drept public. Deşi apariţia normelor juridice care se referă la administraţia publică este asociată cu însăşi apariţia statului, numai în statele moderne sunt întrunite condiţiile pentru apariţia unei ramuri de drept distincte, prin desprinderea dreptului administrativ din dreptul public. Acest fenomen are loc în majoritatea ţărilor Europei continentale, în secolul al XIX-lea.

CAPITOLUL 2

DREPTUL ADMINISTRATIV ŞI ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI

1. Apariţia fenomenului juridic şi definiţia dreptului

O normă socială devine normă de drept din momentul în care neglijarea sau încălcarea ei este urmată, sub formă de ameninţare sau în mod real, de aplicarea unei forţe fizice, exercitate de un individ sau de un grup, ca un privilegiu socialmente recunoscut al acestuia8. Aşadar, ne aflăm în prezenţa unei evoluţii care implică existenţa unor guvernanţi, diferiţi de guvernaţi, precum şi deţinerea de către primii, în mod legitim, a mijloacelor de constrângere necesare asigurării respectării normelor de conduită. O dată ce puterea politică ia forma puterii de stat, putem vorbi despre drept ca despre o entitate definitiv conturată şi desprinsă de alte tipuri de norme, altfel spus, despre drept ca ordine juridică. În acelaşi context apare, alături de normele juridice cutumiare, dreptul scris. Celsus afirmă că dreptul este arta binelui şi a echităţii. Ulpian a căutat să definească dreptul prin formularea principiilor sale fundamentale: a trăi onest,

8 Hoebel, The Law of the Primitive Man, Cambridge, 1954, p. 208

5

a nu dăuna altuia şi a-i da fiecăruia ce i se cuvine. Juristul Jean Louis Bergel, arată că dreptul este ansamblul regulilor de conduită care reglementează într-o societate raporturile sociale şi al căror respect este asigurat, la nevoie, prin constrângerea publică9.

2. Drept public şi drept privat. Trăsăturile şi definiţia dreptului administrativ

DREPTUL PUBLIC însumează ansamblul normelor juridice care reglementează modul de organizare şi de funcţionare a instituţiilor statului, atribuţiile acestora, raporturile dintre stat şi supuşii săi, precum şi raporturile dintre state. Dreptul public este format din: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul internaţional public. DREPTUL PRIVAT cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează drepturile şi obligaţiile persoanelor fizice şi juridice private şi definesc raporturile dintre ei. Dreptul privat este format din: dreptul civil, dreptul familiei, dreptul muncii ş.a. Dreptul public se distinge de dreptul privat prin două caracteristici : 1) în raporturile de drept public, întotdeauna unul dintre subiecte este statul, pe când în raporturile de drept privat pot fi şi două persoane private ; 2) în raporturile juridice de drept public se urmăreşte interesul general al societăţii, în timp ce într-un raport juridic de drept privat, fiecare parte urmăreşte un interes personal. Trăsăturile esenţiale ale dreptului administrativ sunt : a) un pronunţat caracter de mobilitate (normele de drept administrativ sunt foarte dinamice, modificându-se, de regulă, la scurt timp după apariţie) ; b) subiectele raportului de drept administrativ se află, de obicei, în raporturi de subordonare ; c) soluţionarea de către organele proprii ale administraţiei publice a unor conflicte juridice apărute între organele administraţiei publice şi particulari (persoane fizice şi juridice) ; d) activitatea organelor administraţiei publice, sub formă de acte şi fapte de drept administrativ, este supusă atât controlului ierarhic propriu, cât şi controlului organelor puterii judecătoreşti şi al altor factori care contribuie la înfăptuirea administraţiei publice. Dreptul administrativ este o ramură distinctă a sistemului de drept, cuprinzând ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile sociale ce apar în cadrul desfăşurării activităţii executive de către autorităţile administraţiei publice. Obiectul dreptului administrativ îl formează acele raporturi sociale care reprezintă obiectul activităţii autorităţilor administraţiei publice 9 Theorie generale du droit, Dalloz, Paris 1989, p. 18

6

centrale şi locale, respectiv acele raporturi în care autorităţile administraţiei publice înfăptuiesc puterea executivă, fiind purtătoare ale autorităţii publice.

3. Normele de drept administrativ – definiţie, clasificare, structură

Normele de drept administrativ sunt acele norme juridice care reglementează raporturile sociale apărute în cadrul activităţii autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale. CLASIFICARE : În funcţie de criteriul obiectului de reglementare, normele de drept administrativ pot fi împărţite în: a) norme care reglementează organizarea autorităţilor şi serviciilor administraţiei publice centrale şi locale; b) norme care reglementează funcţionarea autorităţilor şi serviciilor administraţiei publice centrale şi locale; c) norme care reglementează relaţiile persoanelor fizice, persoanelor juridice şi ale altor organisme nonguvernamentale, cu autorităţile administrative. În funcţie de sfera de cuprindere : a) norme generale ; b) norme speciale ; c) norme excepţionale. După criteriul caracterului conduitei pe care o prescriu : a) norme onerative - prescriu în mod expres obligaţia de a săvârşi o acţiune; b) norme prohibitive - interzic săvârşirea unei acţiuni; c) norme permisive - fără a obliga sau interzice în mod categoric o acţiune, prevăd posibilitatea ca subiectul să-şi aleagă singur o conduită, cu respectarea ordinii de drept. Normele dreptului administrativ, ca orice norme juridice, cuprind cele trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Ipoteza cuprinde condiţiile, împrejurările sau faptele în raport cu care se aplică şi subiectele la care se referă dispoziţia, precum şi alte elemente care contribuie la înţelegerea prevederilor normei: principii, scopuri, înţelesul unor termeni. Dispoziţia este partea cea mai importantă a normei juridice şi se referă la conduita pe care trebuie să o aibă cei cărora li se adresează. Dispoziţia prevede fie obligaţia de a înfăptui unele acţiuni, fie obligaţia de a se abţine de la înfăptuirea anumitor acţiuni, după cum poate să le permită, să le recomande sau să le stimuleze. Sancţiunea normei de drept administrativ cuprinde urmările juridice care decurg în cazul nerespectării normei.

4. Izvoarele dreptului administrativ

Prin izvoare formale ale dreptului înţelegem formele de exprimare a dreptului, adică modalitatea de instituire sau de

7

recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare a dreptului.

4.1. Legea şi celelalte acte juridice normativeÎn sistemul de drept românesc, izvoarele scrise ale dreptului

administrativ se împart în : a) LEGI ; b) ACTE NORMATIVE EMISE PE BAZA ŞI ÎN VEDEREA EXECUTĂRII LEGILOR . LEGEA este actul normativ elaborat de către Parlament, organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legislativă a ţării, care, reglementând cele mai importante relaţii sociale, dispune de o forţă juridică superioară celorlalte acte normative, ce i se conformează. Legea poate fi constituţională, organică sau ordinară. Constituţia reprezintă sursa directă sau indirectă a tuturor prerogativelor de administraţie publică. O mare parte a legilor organice vizează administraţia publică: organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; statutul funcţionarilor publici; contenciosul administrativ; sistemul electoral, organizarea serviciilor publice de radio şi televiziune, organizarea autorităţilor administrative centrale autonome, structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei, pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare organizarea şi funcţionarea celorlalte componente ale forţelor armate ş.a. În ceea ce priveşte legile ordinare, ele sunt izvoare de drept administrativ numai în măsura în care reglementează relaţii sociale ce fac obiectul administraţiei publice. ACTELE NORMATIVE EMISE PE BAZA ŞI ÎN VEDEREA EXECUTĂRII LEGII sunt: a) Hotărârile Guvernului: sunt acte normative pe care acesta le emite pentru organizarea executării legilor; b) Ordonanţele Guvernului emise în baza unor legi speciale de abilitare a Parlamentului şi care pot interveni numai în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta; c) Decretele prezidenţiale cu caracter normativ, emise de Preşedintele României în situaţiile prevăzute de Constituţie: cu ocazia declanşării mobilizării, a instituirii stării de urgenţă, a stării de asediu, ori a declanşării războiului; d) acte normative (ordine, instrucţiuni ş.a.) ale administraţiei publice centrale (ministere, alte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului, organe administrative centrale autonome) ; e) ordinele prefectului; f) hotărârile Consiliului judeţean; g) hotărârile Consiliului local; h) dispoziţiile primarului.

4.2. Tratatele şi Convenţiile internaţionaleTratatele internaţionale ratificate de Parlament, potrivit legii, fac

parte din dreptul intern. Aşadar, acestea pot constitui izvoare ale dreptului administrativ dacă îndeplinesc două condiţii: 1) sunt ratificate conform dispoziţiei Constituţiei României; 2) cuprind

8

reglementări ale relaţiilor sociale ce fac obiectul dreptului administrativ.

4.3. Obiceiul juridic (cutuma), practica judiciară şi doctrina juridică

Obiceiul este o regulă de conduită ce se formează spontan, ca urmare a aplicării ei repetate într-o perioadă de timp relativ îndelungată, într-o colectivitate umană10. Obiceiurile care sunt recunoscute şi dobândesc forţă juridică devin obiceiuri juridice (cutume) şi sunt izvoare de drept. În dreptul nostru, cutuma are astăzi o valoare redusă. Ea mai poate fi întâlnită în dreptul maritim, sub formă de uzanţe portuare, şi în dreptul civil, în materie de servituţi şi raporturi de vecinătate, de uzufruct, de executare a contractelor şi de interpretare a voinţei părţilor, de vânzare şi de locaţiune. Practica judecătorească este alcătuită din totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţe, indiferent de grad. În sistemul nostru de drept, practica judiciară nu este considerată izvor de drept. Doctrina juridică cuprinde analizele, interpretările şi teoriile pe care specialiştii le emit în cadrul studiului fenomenului juridic. În dreptul românesc, doctrina nu este recunoscută ca izvor de drept.

5. Raporturile de drept administrativ

Raporturile de drept administrativ sunt acele raporturi juridice care iau naştere prin reglementarea de către normele dreptului administrativ a raporturilor sociale care intervin în rezolvarea sarcinilor administraţiei publice de către autorităţile acesteia. Orice raport juridic este constituit din următoarele elemente: subiect, conţinut, obiect. Având în vedere că activitatea administrativă este îndeplinită de autorităţile administraţiei publice, cel puţin unul dintre subiectele raportului juridic administrativ este învestit cu putere publică. În funcţie de subiectele participante, raporturile juridice administrative se pot clasifica în două categorii : 1) raporturile juridice administrative în care ambele subiecte sunt autorităţi ale administraţiei publice ; 2) raporturile juridice administrative, în care un subiect aparţine sistemului administraţiei publice, iar celălalt subiect este o persoană fizică sau juridică din afara sistemului.

Obiectul raportului juridic administrativ, ca şi în cazul altor raporturi juridice, îl constituie conduita părţilor, adică acţiunea şi inacţiunea subiecţilor. Conţinutul raportului juridic administrativ îl formează drepturile şi obligaţiile părţilor, cu particularitatea conform căreia organul administrativ, în calitate de subiect al

10 Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Op.cit., p. 53

9

raportului juridic administrativ, nu are facultatea, ci obligaţia de a le exercita, aceasta fiind asigurată, la nevoie, prin puterea publică a statului.

6. Ştiinţa administraţiei şi ştiinţa dreptului administrativ

Spre deosebire de dreptul administrativ, obiectul ştiinţei administraţiei constă în a răspunde la întrebarea de ce raporturile juridice din administraţie se înfăţişează într-un anumit mod şi nu altfel, recomandând cum trebuie să fie folosite posibilităţile pe care le stabileşte dreptul, în vederea obţinerii unor rezultate maxime, economice şi sociale11. Dreptul administrativ este o disciplină autonomă, care nu poate să înglobeze sau să substituie ştiinţa administraţiei. Pe de altă parte, ştiinţa administraţiei este o disciplină autonomă, care nu poate să includă dreptul administrativ sau celelalte discipline care cercetează administraţia fragmentar, din punct de vedere al specialităţii lor. Fiecare dintre aceste două discipline este distinctă, având un obiect şi metode de cercetare proprii, colaborând.

11 Mihai T. Oroveanu, Op.cit., p. 174

10

CAPITOLUL 3

EVOLUŢIA STATAL-ADMINISTRATIVÃ ŞI A DREPTULUI ADMINISTRATIV PE TERITORIUL ROMÂNESC

1. Perioada anticã1.1. Organizarea administrativã a statului dacProcesul trecerii de la societatea gentilicã la organizarea

politicã s-a încheiat în vremea regelui Burebista, prin unificarea triburilor în cadrul statului dac. Forma de stat la daci în timpul lui Burebista, ca şi al lui Decebal, mai târziu, a fost monarhia, cu o autoritate centralã puternicã (monarhul), care a concentrat în mâinile sale întreaga conducere. Din timpul domniei lui Burebista, aşezãrile cu caracter urban (dave) au cunoscut o dezvoltare intensã. În jurul acestor dave gravitau satele şi obştile vicinale, formând adevãrate regiuni, care se constituiau într-un centru tribal. Aceste unitãţi teritoriale erau conduse de un “şef de regiune”. Statul geto-dac din timpul lui Burebista şi Decebal era condus pe bazã de norme religioase coroborate cu reguli laice cutumiare.

1.2. Organizarea administrativã în Dacia romanãDe-a lungul existenţei sale ca provincie romanã, Dacia a

cunoscut mai multe organizãri şi reorganizãri, înfãptuite în vremea şi de cãtre împãraţii Traian, Hadrian şi Marcus Aurelius. Dacia înfiinţatã de împãratul Traian, dupã înfrângerea rezistenţei dacilor (106) şi pânã la moartea sa (117), a fost organizatã din punct de vedere administrativ ca o provincie imperialã, fiind condusã de un guvernator cu rang consular. Provincia a fost declaratã imperialã, subordonatã direct împãratului. Marcus Aurelius (161-180) reorganizeazã Dacia în trei subdiviziuni : Dacia Malvensis, Dacia Apulensis şi Dacia Porolissensis. Principalele organe de conducere ale administraţiei Daciei erau: guvernatorul, principalul organ al administraţiei centrale; adunarea provincialã a celor trei

11

Dacii ca organ colectiv de conducere centralã ; organul suprem de comandã al armatei ; organele administrative locale: magistri şi prefecţi la oraşe şi primari în administraţiile rurale. Din punct de vedere administrativ-teritorial, Dacia era împãrţitã în subunitãţi administrativ urbane: colonii şi municipii, precum şi subunitãţi administrativ rurale: sate şi cãtune, la care se adaugã ţinuturile, formate din teritoriile din jurul municipiilor şi dependente de ele, toate având în frunte organe administrative12. Dreptul roman a fost introdus în noua provincie încã din timpul împãratului Traian.

2. Perioada medievalãO dată cu părăsirea Daciei de către romani (între 271 şi 275), a

avut loc încetarea activitãţii organelor administrative şi retragerea peste Dunãre doar a funcţionarilor superiori. Mulţimea funcţionarilor a rãmas pe loc, ca şi coloniştii şi urmaşii veteranilor, care, împreunã cu autohtonii, formau masa daco-romanilor. Şi-au continuat existenţa şi anumite oraşe, puţine la numãr. Satul devine acum o unitate administrativă. Satul lua forma obştii teritoriale, fundamentul sãu fiind stãpânirea în comun a teritoriului. Organele de conducere ale obştii erau: adunarea megieşilor, oamenii buni şi bãtrâni, juzii. Se formează uniunile de obşti, proces care va conduce la constituirea unor formaţiuni politice şi la modificãri de ordin administrativ. Se trece de la comunitãţile de obşti sãteşti la formaţiuni politice, reunind un numãr de obşti cu denumirea de “ţãri” ori “codri”. Aceste comunităţi se conduceau după norme juridice proprii. Ulterior se trece într-o nouă fază, aceea a cnezatelor şi a voievodatelor, şi a apariţiei cnejilor, juzilor, ducilor, voievozilor, care transformã autoritatea cu care au fost învestiţi în putere politicã. Statele medievale româneşti Moldova şi Ţara Româneascã s-au format prin unirea cnezatelor şi a voievodatelor în jurul unui mare voievod, care purta numele de Domn al ţãrii. Domnia devine o instituţie centralã, supremã în organizarea statalã. Domnul era conducãtorul suprem al administraţiei. El edicta normele cu caracter general, cu acordul Sfatului domnesc. Sfatul domnesc era alcãtuit din boieri. La sfârşitul sec. al XV-lea va fi format numai din dregători - înalţi demnitari ai statului, numiţi de cãtre domn, care exercitau atribuţii în cadrul curţii, precum şi în plan administrativ, judiciar şi militar. Ca organe locale, în Ţara Româneascã şi Moldova au fost organizate mai intâi dregãtorii teritoriale apoi judeţele şi, respectiv, ţinuturile, conduse de marii vãtafi şi de pârcãlabi 12 Maria Dvoracek, Op. cit., p. 72.

12

înlocuiţi apoi de cãpitani de ţinut. Satele se împãrţeau în douã categorii: sate libere şi sate aservite de domnie, boieri şi mãnãstiri.

Organizarea administrativ-centralã a Transilvaniei a cunoscut mai multe perioade : în perioada stãpânirii ungare, conducerea este exercitatã de un voievod numit de regele Ungariei. În perioada suveranităţii turceşti asupra Transilvaniei aceasta era un principat. Conducerea era exercitatã de un principe, ales de dietã şi confirmat de sultan. În timpul stăpânirii habsburgice, împãratul de la Viena era în acelaşi timp şi principe al Transilvaniei. Ca locţiitor al sãu în Transilvania, împãratul desemna un guvernator, ales dintre nobilii ţãrii.

3. Perioada modernãRegulamentele Organice introduse în 1831 în Ţara

Româneascã şi în 1832 în Moldova, menite sã punã în practicã prevederile Tratatului de la Adrianopol (încheiat în 1829 ca urmare a rãzboiului ruso-turc), prevedeau: un buget anual de venituri şi cheltuieli votat de Obşteasca Adunare, limitarea drepturilor Domnului la o singurã listã civilã şi reducerea impozitelor directe la douã categorii, înfiinţarea sistemului lefurilor şi a pensiilor pentru slujitorii statului. În Regulamentele Organice era prevãzutã separarea puterilor în stat: puterea executivã, ce era deţinutã de domn (ales pe viaţã), împreunã cu departamentele (ministerele); puterea legislativã, care aparţinea domnului şi Adunãrii Obşteşti, alcãtuitã din boieri; puterea judecãtoreascã, ce revenea anumitor instanţe judecãtoreşti, acum constituindu-se pentru prima datã tribunalele judeţene şi instanţelor de apel, corpul de avocaţi, procuratura şi instanţa supremã de judecatã, Înaltul Divan Domnesc (conferea autoritatea lucrului judecat, astfel încât o cauzã nu putea fi reluatã la infinit); puterea administrativã, prin crearea departamentelor şi stabilirea unui organ de conducere administrativã, numit Sfat administrativ. Prin Regulamentele Organice se recunoaşte dreptul la autonomie al oraşelor. Ele aveau în frunte sfaturi orãşeneşti. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, distincţia dintre dreptul public şi cel privat se accentueazã. Apar primele elemente ale dreptului constituţional şi se contureazã dreptul civil, dreptul comercial şi dreptul penal. Concomitent, are loc o separare a instanţelor comune de cele administrative. Apare învăţământul juridic. Evoluţia dreptului administrativ şi a administraţiei publice, în aceastã perioadã este marcatã de aplicarea, tot mai intensã, a unor reguli specifice, deosebite de cele ale dreptului comun, impunându-se şi ca diciplinã ştiinţificã în învãţãmânt.

13

Convenţia de la Paris, semnatã la 7 august 1858, înlocuia Regulamentele Organice şi prevedea o unire parţialã, cele douã ţãri având guverne şi adunãri separate, dar şi o Comisie centralã, care sã alcãtuiascã legile de interes comun, precum şi o Curte de Casaţie pentru ambele ţãri. Acest act reprezenta o lege fundamentalã pentru Principatele Unite, având “un caracter de constituţie”13. În anul 1864, Al. I. Cuza supune ratificãrii poporului, prin plebiscit, Statutul Dezvoltãtor al Convenţiei de la Paris din 7 august 1858. Al.I. Cuza a obţinut recunoaşterea Statutului Dezvoltãtor al Convenţiei de la Paris, definirea principiului autonomiei legislative a Principatelor Unite. Puterea legislativã era încredinţatã domnului şi celor douã camere. Domnul avea iniţiativã legislativã, el pregãtind proiecte de legi cu ajutorul miniştrilor şi al Consiliului de Stat. În aceastã perioadã, pentru prima datã la noi, Guvernul apare sub aceastã titulaturã. Tot acum este folosit pentru prima oară termenul de prim-ministru, funcţie deţinută pentru întâia oarã de Mihail Kogãlniceanu. Tot din această perioadă datează organizarea modernă a ministerelor. Alte reforme importante din timpul lui Al. I. Cuza au fost Legea electoralã, Legea agrarã, legi privitoare la învãţãmânt, pensii şi la organizarea judecãtoreascã. Pentru prima datã se creeazã un sistem judiciar modern, cu judecãtori de plasã, tribunale judeţene, curţi de apel, curti cu juri şi o Înaltã Curte de Casaţie şi Justiţie. Au fost elaborate Codul civil, Codul penal, Codul de procedurã civilã şi Codul de procedurã penalã, prin care se poate spune cã s-a “constituit, în linii generale, sistemul de drept modern, democratic”. Cât priveşte administraţia locală, s-au adoptat Legea comunalã şi Legea pentru înfiinţarea Consiliilor Judeţene.

În anul 1866 este adoptată o nouă Constituţie, care introduce oficial denumirea de România, în loc de Principatele Române Unite, şi nu mai menţiona dependenţa acesteia faţã de Imperiul Otoman. Aceastã Constituţie a stabilit o serie de principii extrem de importante privitoare la organizarea modernã a statului, precum cele ale suveranitãţii naţionale, separaţiei puterilor în stat, guvernãmântului reprezentativ, monarhiei ereditare, responsabilitãţii ministeriale sau al supremaţiei Constituţiei faţã de celelalte legi. Dreptul administrativ a fundamentat, în aceastã perioadã, reglementarea sistemului administrativ al ţãrii pe baza principiului centralizãrii excesive şi al celui de descentralizare redusã. Şeful statului, domnul (din 1881 regele), avea prerogative foarte largi: convoca, amâna şi dizolva Adunarea Deputaţilor şi Senatul; putea iniţia orice proiect de lege; numea şi revoca miniştrii care erau rãspunzãtori de activitatea

13 Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini şi pânã în zilele noastre, ediţia a IV-a, Editura Humanitas, 1995

14

ministerelor respective; putea trimite în judecatã pe miniştrii vinovaţi; numea şi confirma toate funcţiile publice ş.a. Guvernul era numit de rege, alcãtuit din miniştri şi prezidat de ministrul însãrcinat special de rege cu formarea lui. Reprezentanţa Naţionalã cuprindea douã adunãri: Camera (Adunarea Deputaţilor) şi Senatul. Împreunã cu domnul, Reprezentanţa Naţionalã exercita puterea legislativã; pentru ca legea sã fie supusã aprobãrii domnului, ea trebuia sã fi fost în prealabil discutatã şi aprobatã de majoritatea membrilor celor douã camere. Puterea executivã era exercitatã de domn prin şi cu ajutorul Guvernului. Puterea judecãtoreascã era încredinţatã judecãtorilor, iar instanţa cea mai înaltã era Curtea de Casaţie.

Dupã realizarea Marii Uniri, la 1 Decembrie 1918 este adoptată Constituţia României Mari, din 1923. Aceastã nouã Constituţie a reprezentat principalul fundament juridic în baza cãruia au funcţionat instituţiile fundamentale ale României Mari, conferind statului român forma de guvernãmânt monarhicã , întemeiatã însã pe un regim democratic parlamentar-constituţional . În iunie 1925 a intrat în vigoare legea pentru unificarea administrativã, prin care teritoriul ţãrii era organizat, într-un sistem unitar, în judeţe şi comune, teritoriul judeţelor - în circumscripţii numite plãşi, iar teritoriul comunelor urbane - în circumscripţii numite sectoare. Încã din 1923, funcţionarii publici au beneficiat de un statut propriu, prin care li se asigura stabilitatea în funcţie, sistemul salarizãrii, acordarea pensiilor şi diverse avantaje comparativ cu ceilalţi funcţionari ori salariaţi, în general.

La 20 februarie 1938 regele Carol al II-lea a supus poporului român “spre bunã ştiinţã şi învoire”, dar “nu spre aprobare”, o nouã Constituţie, fãrã respectarea prevederilor de revizuire a Constituţiei în vigoare, pe care şi jurase. Deşi Constituţia din 1938 pãstra formal principiul conform cãruia toate puterile statului emanã de la “naţiunea românã”, prin ansamblul dispoziţiilor ei se asigura conducerea autoritarã a regelui şi supremaţia executivului, elementele democratice parlamentare şi rolul instituţiilor corespunzãtoare fiind simţitor reduse. Regele era declarat “capul statului”, prerogativele sale nemaifiind în nici un fel limitate. Miniştrii au devenit funcţionari ai regelui, care-i numea ori îi îndepãrta dupã bunul sãu plac, ei având rãspundere numai faţã de rege şi nicidecum faţã de Parlament. Parlamentul avea un rol strict decorativ, fiind lipsit de principalele sale atribuţii. A fost elaboratã o nouã lege administrativã, promulgatã la 14 august 1938. Unitãţile administrativ-teritoriale cu personalitate erau comuna şi ţinutul. Judeţele au fost menţinute ca unitãţi administrative şi de control. Ele erau conduse de un prefect. Judeţele erau împãrţite în plãşi, formate din mai multe comune. Ţinutul era alcãtuit din mai multe

15

judeţe.14 Ţinutul era administrat de un rezident regal, cu drepturi largi, care era numit pe 6 ani, prin Decret regal.

În perioada regimului instaurat de generalul Ion Antonescu (în anul 1940), administraţia a fost organizatã pe baza principiului “comandamentului unic”, potrivit cãruia subalternii Conducãtorului Statului, pe plan central şi local, erau învestiţi cu puteri depline, specifice postului deţinut, ei neavând a rãspunde decât faţã de conducãtor. Legislaţia din perioada 1940 - 1941 stabilea existenţa a douã unitãţi de administraţie localã, comuna şi judeţul, ambele având personalitate juridicã, patrimoniu şi un buget propriu. Comunele erau urbane şi rurale. Şeful administraţiei comunale şi al consiliului comunal era primarul. Plasa era o subdiviziune a judeţului, care se compunea din mai multe comune, fiind administratã de un pretor, care reprezenta Guvernul. În fruntea judeţului era un prefect numit prin Decret regal, ca reprezentant al guvernului în judeţ, el fiind şi şeful funcţionarilor Ministerului de Interne.

4. Perioada contemporanãÎncepând cu 30 decembrie 1947, se încheie perioada

monarhicã a României şi începe perioada republicanã. Este o perioadã a continuãrii tranziţiei spre modelul sovietic de administraţie şi, apoi, de fundamentare a noului sistem de drept, socialist. Marea Adunare Naţionalã a adoptat, la 13 aprilie 1948, o nouã Constituţie, fiind inspiratã de Constituţia U.R.S.S. din anul 1936. Aceasta consfinţea cã “întreaga putere emanã de la popor”, în fapt, impunea sistemul monopartinic în România şi înlãtura principiul separaţiei puterilor în stat cu cel al “unitãţii depline a puterii de stat”15. Organul suprem al puterii în stat a devenit Marea Adunare Naţionalã, faţã de care rãspundeau toate celelalte organe ale statului. Ea era o instituţie unicameralã fiind singurul organ legislativ cu competenţe în privinţa numirii Guvernului, votãrii bugetului, înfiinţãrii, contopirii sau desfiinţãrii unor ministere, adoptãrii deciziilor privind problemele rãzboiului şi pãcii, acordãrii amnistiei etc. Guvernul era organul suprem executiv şi administrativ, fiind format din prim-ministru, unul sau mai mulţi vicepreşedinţi şi miniştri. Se menţine vechea împãrţire administrativ-teritorialã în comune, plãşi şi judeţe, dar prevedea introducerea unor noi unitãţi administrativ-teritoriale de inspiraţie

14 Ţinuturile nu erau o noutate în organizarea administrativ-teritorialã a ţãrii. Ideea era preluatã din Legea administraţiei locale din 1929, în care erau cunoscute sub numele generic de "directorate ministeriale". Prin Legea administraţiei din august 1938, au fost create 10 ţinuturi, şi anume Olt – cu capitala la Craiova, Bucegi-Bucureşti, Marea-Constanţa, Dunãrea de jos-Galaţi, Nistru-Chişinãu, Prut-Iaşi, Suceava-Cernãuţi, Mureş-Alba-Iulia, Someş-Cluj şi Timiş-Timişoara. Vezi Al. Herlea, Studii de istoria dreptului. Organizarea de Stat., Cluj-Napoca, Editura "Dacia", 1983, p. 304.15 V.M. Zaberca, Op.cit., pp. 116 - 117.

16

sovieticã (regiunea şi raionul). Noua reglementare instituţionaliza, totodatã, consiliile populare, ca organe ale puterii de stat. Legea nr. 5 din 6 septembrie 1950 dispune noua organizare administrativ-teritorialã dupã modelul sovietic, împãrţind teritoriul în regiuni, raioane, oraşe şi comune16. Vor fi desfiinţate Contenciosul administrativ şi Curţile administrative. În 1949 va fi abrogat Statutul funcţionarilor publici. La 21 august 1965 a fost promulgatã o nouã Constituţie, care consacra generalizarea relaţiilor socialiste, proclamând Republica Socialistã România. În baza noii Constituţii, în fruntea statului a fost promovat Nicolae Ceauşescu17. În scurt timp, acesta ajunge sã cumuleze majoritatea funcţiilor importante în stat. Constituţia din 1965 a accentuat centralizarea conducerii în toate domeniile de activitate, întãrind rolul Partidului Comunist, ca partid unic de guvernãmânt, care reprezenta “forţa politicã conducãtoare” a întregii societãţi româneşti. În anul 1968 au fost aduse mai multe modificãri Constituţiei din 1965, îndeosebi în ceea ce priveşte organizarea administrativã a teritoriului României. Astfel s-a revenit la formula tradiţionalã a judeţelor, înlocuindu-se regiunile şi raioanelor. Era prevãzut faptul cã oraşele, cu peste un anumit numãr de locuitori, puteau deveni municipii. Bucureştiul a fost denumit municipiu şi împãrţit în sectoare.

16 Vezi şi M. Preda, Constantin Voinescu, Drept administrativ. Partea generalã, 1992, pp. 246- 247.17 În martie 1965, în urma încetãrii din viaţã a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

17

CAPITOLUL 4

ORGANIZAREA ADMINISTRATIVÃ A TERITORIULUI ŞI AUTORITÃŢILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

1. Consideraţii privind organizarea administrativã a teritoriului şi autoritãţile administraţiei publice

În prezent, organizarea administrativã a teritoriului României este reglementatã prin Legea nr. 2/1968, care a suferit în timp mai multe modificãri. Comuna este unitatea administrativ-teritorialã care cuprinde populaţia ruralã, unitã prin comunitate de interese şi tradiţii, fiind alcãtuitã din unul sau mai multe sate, în funcţie de condiţiile economice, social-culturale, geografice şi demografice. Satele în care îşi au sediul consiliul local al comunei sunt sate-reşedinţã. Oraşul este centrul de populaţie mai dezvoltat din punct de vedere economic, social-cultural şi edilitar-gospodãresc. În ţara noastrã sunt organizate un numãr de 181 oraşe. În condiţiile legii, unele oraşe pot fi declarate municipii. Municipiul este localitatea urbanã cu un numãr mai mare de locuitori şi cu o însemnãtate deosebitã în viaţa social-politicã şi cultural-ştiinţificã a ţãrii. municipiul Bucureşti este organizat în şase subdiviziuni administrativ-teritoriale, numite sectoare. Judeţul este alcãtuit din oraşe şi comune. În funcţie de condiţiile geografice, economice şi social-politice, etnice şi de legãturile culturale şi tradiţionale ale populaţiei. consiliile locale şi cele judeţene se pot asocia liber, hotãrând ca zona ce cuprinde judeţele în cauzã sã fie declaratã regiune de dezvoltare18. Aceasta nu este o unitate administrativ-teritorialã nouã cu o sferã de cuprindere superioarã judeţului şi, ca atare, nu are nici personalitate juridicã. Organizarea administraţiei şi realizarea în concret a legii şi a celorlalte acte bazate pe lege, în unitãţile administrativ-teritoriale, se asigurã prin autoritãţile administraţiei publice locale, care sunt create şi funcţioneazã în comune, oraşe, municipii şi judeţe, în scopul de a conduce şi administra problemele acestor colectivitãţi.

2. Structura şi trãsãturile administraţiei publice potrivit Constituţiei României

Administraţia publicã este o structurã organizaţionalã care, conform Constituţiei şi Legii administraţiei publice locale nr.

18 Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regionalã a României (M.Of. nr. 256/1998).

18

215/2001, are ca principale sarcini executarea legii sau prestarea serviciilor publice prevãzute de lege. Structura actualã a administraţiei publice cuprinde: 1.Administraţia centrală: a) Preşedintele României şi Guvernul României, ca organe supreme ale administraţiei publice; b) ministerele şi alte autoritãţi centrale de specialitate ale administraţiei publice ; c) autoritãţile autonome ale administraţiei publice centrale ; d) instituţiile centrale subordonate ministerelor sau autoritãţilor autonome, regiile autonome sau societãţile comerciale de interes public naţional ; 2) Administraţia publică din teritoriu : a) prefectul, ca organ de tutelã administrativã; b) comisia judeţanã consultativã; c) serviciile publice deconcentrate în teritoriu ale ministerelor sau ale celorlalte autoritãţi centrale; 3) Administraţia publică locală: a) consiliul judeţean; b) consiliul municipal, orãşenesc sau comunal ; c) primarul municipiului, oraşului sau comunei; d) instituţiile bugetare, regiile autonome şi societãţile comerciale subordonate autoritãţilor locale. Autoritãţile administraţiei publice înfãptuiesc activitatea puterii executive a statului, în interesul acestuia, a unitãţilor administrativ-teritoriale şi a particularilor (persoane fizice sau juridice).

TRĂSĂTURILE AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE: sunt autoritãţi publice ale statului şi pot recurge la forţa publicã în scopul îndeplinirii sarcinilor specifice; sunt înfiinţate prin lege sau în baza legii, ceea ce le învesteşte cu autoritate publicã ; activitatea lor se desfãşoarã în temeiul şi pentru executarea legii; actele juridice adoptate sau emise sunt supuse unui control de legalitate prevãzut de lege ; activitatea este realizatã de un personal de specialitate, format din funcţionari publici.

3. Preşedintele României

3.1. Alegerea şi învestirea Preşedintelui RomânieiPreşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct,

secret şi liber exprimat19. Accesul la funcţia de Preşedinte al României aparţine, în principiu, fiecãrui cetãţean român, care îndeplineşte condiţiile prevãzute de Constituţie şi de Legea nr. 69/1992 privind alegerea Preşedintelui României20: a) sã aibã drept de vot ; b) sã aibã cetãţenia românã şi domiciliul în ţarã; sã nu intre în categoria persoanelor care nu pot face parte dintr-un partid politic; c) sã fi împlinit, pânã în ziua alegerilor, inclusiv, vârsta de cel puţin 35 de ani; d) sã nu fi îndeplinit, anterior, douã

19 Constituţia României revizuitã, art. 81, al. 1, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767/2003. Vezi şi Legea nr. 69/1992 privind alegerea Preşedintelui României.20 pentru detalii, vezi M. Preda, Autoritãţile administraţiei publice, Bucureşti, 1999, pp. 42 – 43 şi Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii publice, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1997, p. 319.

19

mandate în funcţia de Preşedinte al României. Funcţia de Preşedinte al României este incompatibilă cu : orice altã funcţie publicã, indiferent care ar fi domeniul în care s-ar exercita aceasta şi natura funcţiei; calitatea de membru al vreunui partid politic ; orice funcţie privatã. În urma scrutinului, este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur, majoritatea de voturi ale alegãtorilor înscrişi în listele electorale (Legea nr. 69/1992 privind alegerea Preşedintelui României). În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit aceastã majoritate, se organizeazã al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare numãr de voturi. Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat de Curtea Constituţionalã. Candidatul a cãrui alegere a fost validatã depune jurãmântul în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, convocate în şedinţã comunã. Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercitã de la data depunerii jurãmântului, pânã la depunerea jurãmântului de preşedintele nou ales. Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organicã, numai în caz de rãzboi sau de catastrofã. Nici o persoanã nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult douã mandate. Acestea pot fi şi succesive. Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în caz de demisie, de demitere din funcţie, de imposibilitate definitivã a exercitãrii atribuţiilor sau de deces.

3.2. Atribuţiile Preşedintelui RomânieiPreşedintele îndeplineşte o serie de funcţii specifice: a) Funcţia

de reprezentare presupune ca, în calitate de şef al Statului, Preşedintele sã fie primul reprezentant al statului român atât pe plan intern, cât şi pe cel extern ; b) Preşedintele României este garantul independenţei naţionale, al unitãţii şi al integritãţii teritoriale a ţãrii, de unde şi cerinţa ca acesta sã fie “comandantul forţelor armate” şi “preşedinte al Consiliului Suprem de Apãrare a Ţãrii” ; c) funcţia de mediere : Preşedintele este solicitat sã realizeze un “arbitraj” între “puterile statului” sau între “stat şi societate”. Preşedintele României are o serie de importante atribuţii în raport cu Parlamentul, Guvernul, alte autoritãţi ale administraţiei publice centrale autonome, în raport cu puterea judecãtoreascã şi Curtea Constituţională, în politica externă precum şi în situaţii excepţionale : Preşedintele României poate adresa mesaje Parlamentului referitoare la principalele probleme politice ale ţării, convoacă Parlamentul rezultat din alegeri, în termen de maxim 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor. Preşedintele mai poate cere convocarea unei sesiuni extraordinare a Parlamentului în funcţiune, numai în anumite condiţii,

20

desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru; numeşte Guvernul, pe baza votului de încredere acordat de Parlament; revocă şi numeşte unii membri ai Guvernului, în caz de remaniere; Preşedintele României promulgă legile. Poate sesiza şi Curtea Constituţionalã, dacã aprecieazã cã legea, în ansamblu, sau o dispoziţie a ei sunt neconstituţionale. Poate participa la şedinţele Guvernului (atunci când participă le şi conduce). Îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apãrare a Ţãrii, convoacă lucrările acestuia, coordonează şi-i îndrumă activitatea. Propune numirea unor importanţi funcţionari ai administraţiei publice (directorul general al Serviciului Român de Informaţii, judecãtorii şi procurorii financiari din cadrul Curţii de Conturi, doi din membrii Consiliului Naţional al Audiovizualului). Numeşte judecãtorii şi a procurorii, cu excepţia celor stagiari, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Poate declara, cu aprobarea prealabilã a Parlamentului, mobilizarea parţialã sau generalã a forţelor armate (numai în cazuri excepţionale, aceastã hotãrâre se supune ulterior aprobãrii Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare). Poate institui, în condiţiile legii, starea de asediu sau starea de urgenţã, în întreaga ţarã sau în unele localitãţi, situaţie în care este necesarã o aprobare ulterioarã a Parlamentului, în termen de cel mult 5 zile de la adoptare, încheie, în numele României, tratatele internaţionale ş.a.

3.3. Actele Preşedintelui României

Preşedintele României emite decrete (ca acte juridice). Acestea pot avea caracter normativ sau individual. De asemenea, Preşedintele României poate adresa Parlamentului mesaje, poate face declaraţii, apeluri, poate adresa scrisori, acestea fiind, prin efectele lor, acte politice. Decretele prezidenţiale se publică în Monitorul Oficial iar unele dintre ele se contrasemnează de primul-ministru.

3.4. Rãspunderea politicã şi rãspunderea juridicã a Preşedintelui României

Preşedintele României este supus unor rãspunderi exprese, neîndeplinirea, nesocotirea sau încãlcarea unora dintre acestea putând sã atragã, dupã caz, rãspunderea politicã, respectiv administrativã sau penalã.

4. Guvernul României

21

4.1. Guvernul României - potrivit noilor reglementãri legislative

Guvernul României este organizat şi funcţionează în baza Legii nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor21, modificatã şi completatã prin O.U.G. nr. 64/2003 şi Legea nr. 23/200422. Conform Constituţiei, “Guvernul, potrivit programului sãu de guvernare, acceptat de Parlament, asigurã realizarea politicii interne şi externe a ţãrii şi exercitã conducerea generalã a administraţiei publice”. Guvernul are, totodatã, şi sarcina de conducere generalã a administraţiei publice, în calitatea sa de autoritate centralã cu competenţã materialã generalã. Aceastã atribuţie presupune existenţa unor raporturi de drept administrativ între Guvern şi celelalte autoritãţi publice. Guvernul este alcãtuit din prim-ministru, miniştri, miniştri-delegaţi, cu însãrcinãri speciale pe lângã primul-ministru, prevãzuţi în lista Guvernului prezentatã Parlamentului pentru acordarea votului de încredere. Desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru este de competenţa Preşedintelui României, în urma consultãrii partidului care a dobândit majoritatea absolutã în Parlament. În cazul în care nu existã un asemenea partid, desemnarea se va face în urma consultãrii cu toate partidele politice parlamentare. Candidatul la funcţia de prim-ministru are consultãri politice cu partidul sau gruparea de partide politice care a susţinut desemnarea sa, în vederea alcãtuirii noului Guvern şi a programului de guvernare. Candidatul la funcţia de prim-ministru are 10 zile la dispoziţie pentru negocierea listei ministeriabililor, cât şi pentru redactarea programului de guvernare. În urmãtoarea etapã a procedurii de învestiturã are loc dezbaterea pentru acordarea votului de încredere. Programul de guvernare este un document politic, care aparţine în exclusivitate Guvernului şi care, dacã este acceptat, are ca efect acordarea încrederii Parlamentului, pentru realizarea obiectivelor cuprinse în acest act. În cazul neacordãrii votului de încredere, procedura de învestiturã se reia. Dupã obţinerea votului de încredere, Preşedintele României numeşte Guvernul. Guvernul şi primul-ministru vor rãspunde politic exclusiv în faţa Parlamentului. Pentru realizarea Programului de guvernare, Guvernul exercitã urmãtoarele funcţii: funcţia de strategie ; funcţia de reglementare; funcţia de administrare a proprietãţii statului; funcţia de reprezentare; funcţia de autoritate de stat. Şedinţele Guvernului se convoacã şi sunt conduse de primul-ministru. Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului (pe care le şi

21 vezi Monitorul Oficial nr. 164 din 2 aprilie 2001.22 vezi Monitorul Oficial nr. 187 din 3 martie 2004.

22

conduce) în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externã, apãrarea ţãrii, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii. Guvernul se întruneşte sãptãmânal sau ori de câte ori este nevoie.

4.2. Atribuţiile Guvernului

Guvernul exercitã conducerea generalã a autoritãţilor administraţiei publice. Ca urmare, Guvernul efectueazã acte de execuţie şi realizeazã conducerea, în ansamblu, a administraţiei publice. Guvernul asigurã executarea de cãtre organele administraţiei publice a legilor şi a celorlalte acte normative, date în aplicarea acestora. Atunci când se impune, Guvernul poate el însuşi sã adopte hotãrâri (norme obligatorii) pentru executarea unor legi. Guvernul are nu numai obligaţia de îndrumare, coordonare şi control a autoritãţilor subordonate pe scarã ierarhicã, ci şi pe aceea de anulare a actelor neconforme cu legea, emise de acestea. Exercitarea acestui drept este înfãptuit de Guvern în mod nemijlocit, dar şi prin reprezentanţii sãi în judeţe şi în municipiul Bucureşti, respectiv prin prefecţi, care conduc în teritoriu serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte autoritãţi ale administraţiei publice centrale. Exercitarea dreptului de control al Guvernului prin prefecţi este limitat numai la activitatea autoritãţilor administraţiei publice locale autonome alese şi la actele emise de aceste autoritãţi, prefectul având dreptul sã atace, în instanţa de contencios administrativ, orice act pe care îl considerã ilegal. Anularea propriu-zisã a actului ilegal, nu este de competenţa prefectului, ci numai a instanţei de contencios administrativ. Guvernul este cel care are, în primul rând, iniţiativa legislativă. Elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurãrilor sociale de stat. Asigură administrarea proprietãţii publice şi private a statului. Are atribuţii importante cât priveşte apãrarea ordinii de drept, a liniştii publice şi a siguranţei cetãţeanului, precum şi a drepturilor şi libertãţilor cetãţeneşti, securitatea persoanelor şi a bunurilor acestora, este obligat sã realizeze mãsurile privitoare la apãrarea ţãrii, la organizarea generalã a forţelor armate, trebuie să asigure buna desfãşurare a alegerilor de la toate nivelurile, negociază tratate, acorduri internaţionale care angajează statul român ş.a.

4.3. Actele juridice ale Guvernului

Pentru exercitarea atribuţiilor sale, pe baza şi în vederea executãrii legilor, Guvernul adoptã o serie de acte normative şi individuale. Guvernul este abilitat sã adopte hotãrâri şi ordonanţe.

23

Hotãrârea - care poate fi normativã sau individualã - este actul prin care Guvernul îşi îndeplineşte rolul sãu constituţional, privind conducerea generalã a administraţiei publice. Hotãrârea reglementeazã relaţiile sociale care, prin natura lor, sunt inferioare ca importanţã faţã de cele reglementate prin lege. Ordonanţa nu poate fi emisã decât prin delegarea de putere, respectiv, ca urmare a unei legi speciale adoptate de Parlament, de regulã, cu caracter excepţional şi numai pe termen strict delimitat (de exemplu, în perioada vacanţelor parlamentare). Unele dintre ordonanţele care se emit pe baza unei legi speciale de abilitare se supun aprobãrii ulterioare a Parlamentului, în timp ce altele nu mai impun o asemenea mãsurã. În general, vor fi supuse aprobãrii ulterioare a Parlamentului numai acele ordonanţe pentru care legea de abilitare o cere în mod expres. În acelaşi context, sã mai subliniem cã Parlamentul nu poate delega competenţa sa legislativã din domeniul legilor organice, ci numai din cel al legilor ordinare. Ordonanţa de urgenţã este emisã de Guvern în situaţii cu totul deosebite, când, din motive absolut obiective, nu a fost posibilã adoptarea unei legi în procedurã de urgenţã şi nici a uneia de abilitare (art. 115, alin. 4 din Constituţie). Dar şi în aceste situaţii, ea poate sã intre în vigoare numai dupã depunerea acesteia spre dezbatere în procedurã de urgenţã la Camera competentã sã fie sesizatã şi dupã publicarea ei în Monitorul Oficial. Ordonanţele de urgenţã nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertãţile şi îndatoririle prevãzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza mãsuri de trecere silitã a unor bunuri în proprietate publicã. În cazul respingerii, efectele ordonanţei de urgenţã înceteazã o datã cu publicarea legii de respingere. Atunci când Parlamentul o aprobã, ordonanţa de urgenţã intrã în categoria legilor. Atât hotãrârile de Guvern, cât şi ordonanţele adoptate de acesta sunt semnate de primul-ministru, contrasemnate de cãtre miniştri, care au obligaţia punerii lor în executare, şi se publicã în Monitorul Oficial.

4.4. Rãspunderea Guvernului

Guvernul rãspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului rãspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia. Sancţiunea corespunzãtoare rãspunderii politice a Guvernului constã în demiterea sa, ca efect al retragerii încrederii acordate la învestiturã, prin adoptarea unei moţiuni de cenzurã, cu votul majoritãţii deputaţilor şi senatorilor (art. 113 alin. 1 din Constituţie). Cât priveşte rãspunderea juridicã a membrilor

24

Guvernului, dacã în cazul rãspunderii politice a membrilor Guvernului, rãspunderea este solidarã, în cazul rãspunderii penale, aceasta este individualã, afectând numai pe acel membru al Guvernului care a comis o infracţiune în timpul exercitãrii funcţiei sale. Procedura de sesizare şi prevederile referitoare la pedepsele complementare, graţierea şi prescripţia pentru infracţiunile comise de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei sunt distincte faţã de infracţiunile prevãzute de legea penalã. Sesizãrile în vederea începerii urmãririi penale, vor fi depuse la Comisiile de specialitate ale Camerei Deputaţilor sau Senatului, în cazul în care miniştrii sunt deputaţi sau, respectiv, senatori, iar pentru cei care nu sunt parlamentari, la Comisia special constituitã de Preşedintele României. În cazul aprobãrii cercetãrii penale, dosarul va fi trimis, de îndatã, ministrului Justiţiei sau, dupã caz, primului-ministru, pentru a proceda potrivit legii. Urmãrirea penalã a membrilor Guvernului, pentru faptele sãvârşite în exerciţiul funcţiei, se efectueazã de cãtre Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie , iar judecarea acestora, de cãtre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit legii. În condiţiile în care membrii Guvernului au sãvârşit alte fapte infracţionale decât cele comise în exerciţiul funcţiei, ei rãspund potrivit dreptului comun, iar sesizãrile vor fi adresate Procurorului general al Parchetului General de pe lângã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Acesta, la rândul sãu, dupã ce constatã dacã sesizarea este întemeiatã, o va înainta, dupã caz, fie Preşedintelui Camerei Deputaţilor sau al Senatului, fie Preşedintelui României. Cât priveşte rãspunderea patrimonialã a Guvernului şi a miniştrilor, atât Guvernului, în ansamblu, cât şi miniştrilor, ca autoritãţi ale administraţiei publice, li se aplicã regimul dreptului comun al contenciosului administrativ , când paguba este cauzatã printr-un act administrativ ilegal sau printr-un refuz nejustificat 23 .

4.5. Primul-ministru. Poziţie juridicã şi atribuţii

Primul-ministru conduce Guvernul şi coordoneazã activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile ce-i revin fiecãruia. De asemenea, primul-ministru prezintã Parlamentului declaraţii şi rapoarte cu privire la politica Guvernului şi rãspunde la întrebãrile ori interpelãrile care îi sunt adresate de cãtre deputaţi şi senatori. Atribuţiile primului –ministru sunt detaliate în Legea 90/2001, modificatã şi completatã, cu privire la organizarea şi funcţionarea Guvernului şi a ministerelor: reprezintã Guvernul în relaţiile cu Parlamentul, Preşedintele României, Înalta Curte de Casaţie şi 23 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 432

25

Justiţie, Curtea Constituţionalã, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autoritãţi şi instituţii publice, cu partidele şi alianţele politice, sindicatele, cu alte organizaţii neguvernamentale, precum şi în relaţiile internaţionale; convoacã şi conduce şedinţele Guvernului, cu excepţia situaţiilor prevãzute de lege24; este vicepreşedintele Consiliului Suprem de Apãrare a Ţãrii şi exercitã toate atribuţiile care derivã din aceastã calitate; poate constitui, prin decizie, consilii, comisii şi comitete interministeriale, pentru rezolvarea unor probleme operative; semneazã hotãrârile şi regulamentele adoptate de Guvern şi contrasemneazã decretele emise de Preşedintele României, în cazul în care Constituţia prevede obligativitatea contrasemnãrii acestora ş.a.

4.6. Membrii Guvernului

Guvernul este un organ colegial (format din mai multe persoane – membrii Guvernului). Pot fi membri ai Guvernului persoanele care au cetãţenia românã şi domiciliul în ţarã, se bucurã de exerciţiul drepturilor electorale, nu au suferit condamnãri penale şi nu se gãsesc în unul din cazurile de incompatibilitate prevãzute de Legea nr. 161/200325 privind unele mãsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnitãţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei. Guvernul este alcãtuit, în afara primului-ministru, din miniştri şi din alţi membri stabiliţi prin lege organicã (de organizare a Guvernului). Este vorba de miniştri-delegaţi, cu însãrcinãri speciale pe lângã primul-ministru, precum şi de miniştrii de stat. Guvernul, cu avizul Curţii de Conturi, poate înfiinţa organe de specialitate (subsecretariate şi secretariate de stat) în subordinea sa.

5. Administraţia publicã centralã de specialitate

5.1. Ministerele. Organizare, atribuţii, acte. Responsabilitatea ministerialã

Ministerele reprezintã o categorie distinctã de organe, în cadrul sistemului autoritãţilor administraţiei publice, având rolul de a organiza exercitarea şi a executa în concret legile în anumite domenii şi sectoare de activitate, fiind, prin aceasta, organe de specialitate de resort . Ministerele şi miniştrii se aprobã de cãtre

24 Alineatul respectiv are în vedere situaţia când la şedinţa Guvernului participã Preşedintele României şi acesta prezideazã şedinţa.25 publicatã în Monitorul Oficial nr. 279 din 21.04.2003

26

Parlament, prin acordarea votului de încredere asupra Programului de guvernare şi întregii liste a Guvernului, la învestiturã. Responsabilitatea ministerelor se “întinde” pe întreg teritoriul ţării, fapt pentru care ministerele sunt autoritãţi centrale ale administraţiei publice. Ministerele sunt organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, care realizeazã politica guvernamentalã în domeniile de activitate ale acestora. Ministerele se organizeazã şi funcţioneazã numai în subordinea Guvernului. Ministerele cuprind, de regulã, în structura lor organizatoricã urmãtoarele compartimente: birouri, servicii, direcţii, direcţii generale şi departamente. Ministerele pot înfiinţa în subordinea lor organe de specialitate şi pot avea în subordine servicii publice deconcentrate, care funcţioneazã în unitãţile administrativ – teritoriale. Conducerea ministerelor se exercitã de cãtre miniştri, ajutaţi de unul sau mai mulţi secretari de stat. Atribuţiile miniştrilor   : organizarea, coordonarea şi controlul aplicãrii legilor, ordonanţelor şi hotãrârilor Guvernului, cu aplicarea limitelor de autoritate şi a principiului autonomiei locale a instituţiilor publice şi a agenţilor economici; iniţierea şi avizarea unor proiecte de acte normative; fundamentarea şi elaborarea propunerilor pentru bugetul anual, înaintarea acestora Guvernului României ş.a. Ministrul îşi exercitã atribuţiile de conducere prin instrucţiuni şi ordine. Miniştrii, în calitatea lor de membri ai Guvernului, rãspund atât politic, dar şi civil, contravenţional, disciplinar sau penal, dupã caz, potrivit dreptului comun.

5.1.1. Ministerul Administraţiei şi Internelor

Conducerea M.A.I. se exercitã de cãtre ministru, iar activitãţile în domeniul administraţiei publice sunt coordonate de ministrul delegat. Principalele atribuţii ale ministerului în domeniul administraţiei publice sunt urmãtoarele: îndrumã şi controleazã activitatea prefectului pentru îndeplinirea Programului de guvernare; iniţiazã proiecte de acte normative în domeniul serviciilor publice deconcentrate; îndrumã şi sprijinã autoritãţile publice locale şi aparatul propriu al acestora în aplicarea prevederilor legale şi îndeplinirea atribuţiilor; în colaborare cu autoritãţile administraţiei publice locale, elaboreazã şi monitorizeazã strategii şi programe de dezvoltare a infrastructurii urbane şi a serviciilor de gospodãrie comunalã ş.a. M.A.I. îndeplineşte atribuţii în domeniul ordinii şi siguranţei publice.

5.2. Alte autoritãţi centrale de specialitate ale administraţiei publice

27

În sistemul administraţiei publice existã şi organe centrale de specialitate, altele decât ministerele (secretariate, agenţii, autoritãţi, comisii, oficii, institute, birouri etc.), care sunt organizate şi funcţioneazã în subordinea Guvernului26 sau a ministerelor ca instituţii publice, cu personalitate juridicã. Se înfiinţează prin hotãrâri ale Guvernului şi au o structurã proprie, iar conducãtorii lor sunt asimilaţi, dupã caz, cu secretarii de stat, subsecretarii de stat sau directorii generali din ministere. Conducãtorii organelor centrale specializate, altele decât ministerele, emit ordine, instrucţiuni, norme metodologice. Aceste autorităţi îşi desfãşoarã activitatea pe întreg teritoriul ţãrii, prin servicii deconcentrate. Exemple : Autoritatea Naţionalã de Reglementare în Domeniul Energiei, Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spãlãrii Banilor, Agenţia Nuclearã, Agenţia Naţionalã a Funcţionarilor Publici ş.a.

5.3. Autoritãţile autonome ale administraţiei publice centrale

Autoritãţile administrative autonome pot fi constituite numai prin legi organice, fiind exceptate acele autoritãţi înfiinţate direct prin Constituţie (Consiliul Suprem de Apãrare a Ţãrii, Serviciul Român de Informaţii, Curtea de Conturi, Avocatul Poporului, Serviciile Publice de Radio şi Televiziune şi Consiliul Legislativ). Între autoritãţile centrale autonome, înfiinţate prin legi organice, menţionãm Consiliul Naţional al Audiovizualului, Banca Naţionalã, Fondurile Proprietãţii Private etc. Autorităţile de mai sus sunt organe executive, pentru că activitatea lor se desfăşoară se desfãşoarã pe baza legii şi în vederea executãrii ei.

6. Administraţia publicã localã

6.1. Consideraţii cu privire la organizarea administraţiei publice

locale

Administraţia publică locală este totalitatea autoritãţilor cu competenţã generalã sau specialã, chemate sã satisfacã cerinţele şi interesele generale ale populaţiei unei unitãţi administrativ – teritoriale (judeţ, comunã, oraş). Administraţia publică locală este organizată şi funcţionează la nivelul unităţilor administrativ-

26 vezi Mircea Preda, Op. cit., p. 182.

28

teritoriale ale României : comune, oraşe27 şi judeţe. Administraţia publicã localã - în cadrul unitãţii administrativ – teritoriale -, îşi realizeazã sarcinile prin servicii proprii sau deconcentrate cu atribuţii corespunzãtoare la nivelul comunei, oraşului şi al judeţului. Între administraţia publică centrală şi cea locală există unele delimitări determinate de PRINCIPIUL AUTONOMIEI LOCALE. În comune şi oraşe, administraţia publicã localã se realizeazã prin consiliile locale şi primarii aleşi conform legii, aceste instituţii alcãtuind autoritãţile administraţiei publice locale, prin care se realizeazã autonomia localã. La nivelul judeţelor, consiliile judeţene, în calitate de autoritãţi ale administraţiei publice, realizeazã autonomia localã în judeţe. Din cele de mai sus rezultă că prin administraţie publicã înţelegem activitatea pe care o desfãşoarã autoritãţile administrativ – teritoriale organizate pe baza principiului autonomiei locale.

6.2. Principiile de bazã ale organizãrii şi funcţionãrii administraţiei publice locale

Din prevederile corelate ale Constituţiei, Legilor nr. 215/2001 a administraţiei publice locale şi 67/2004, rezultă că organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale are la bazã urmãtoarele principii: 1. PRINCIPIUL AUTONOMIEI LOCALE ; 2. PRINCIPIUL DESCENTRALIZÃRII ; 3. PRINCIPIUL DECONCENTRÃRII SERVICIILOR PUBLICE ; 4. PRINCIPIUL ELIGIBILITÃŢII AUTORITÃŢILOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE ; 5. PRINCIPIUL LEGALITÃŢII ; 6. PRINCIPIUL CONSULTÃRII CETÃŢENILOR ÎN SOLUŢIONAREA PROBLEMELOR LOCALE DE INTERES DEOSEBIT.

6.2.1. Principiul autonomiei locale. Ca o consecinţã a aplicãrii principiului autonomiei locale (consacrat expres de Constituţie şi de Legea nr. 215/2001), autoritãţile comunale/orãşeneşti nu sunt subordonate faţã de vreo autoritate judeţeanã sau centralã. Între consiliul local, respectiv primar, pe de o parte, şi consiliul judeţean, pe de altã parte, nu este nici un raport de subordonare. Nu existã raporturi de subordonare nici între consiliul local/primar, pe de o parte, şi prefect, minister, departament central, pe de altã parte. În relaţiile cu organele locale, organelor centrale, respectiv judeţene, le revin doar urmãtoarele drepturi: de a le organiza activitatea; de a le da îndrumãri; de a executa controlul general asupra diferitelor activitãţi cu caracter economico-financiar, juridic,

27 În condiţiile legii, unele oraşe au fost declarate municipii, pe baza unor criterii speciale.

29

organizatoric, cultural etc.; de a solicita anularea actelor ilegale.Conform Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, autonomia locală este dreptul şi capacitatea efectivã a autoritãţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivitãţilor locale pe care le reprezintã, treburile publice, în condiţiile legii. Acest drept se exercitã de cãtre consiliile locale şi primari, precum şi de cãtre consiliile judeţene, autoritãţi ale administraţiei publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Colectivitatea localã reprezintă totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ-teritorialã. Autonomia locală este numai administrativă şi financiară şi este exercitată pe baza şi în limitele prevăzute de lege. Autonomia localã conferã autoritãţilor administraţiei publice locale dreptul ca, în limitele legii, sã aibã iniţiative în toate domeniile, cu excepţia celor care sunt date, în mod expres, în competenţa altor autoritãţi publice. Pentru realizarea autonomiei locale, autoritãţile administraţiei publice din comune, oraşe şi judeţe elaboreazã şi aprobã bugete de venituri şi cheltuieli, având dreptul ca, în condiţiile legii, sã instituie şi sã perceapã impozite şi taxe locale. Autonomia localã reprezintã atât un drept, cât şi o obligaţie pentru autoritãţile reprezentative ale colectivitãţilor locale, care au misiunea de a gestiona şi rezolva toate problemele populaţiei din raza lor administrativ-teritorialã.

6.2.2. Principiul descentralizãrii. Descentralizarea se caracterizeazã prin aceea cã rezolvarea problemelor de interes local nu se face de funcţionari numiţi de la centru, ci de cãtre cei aleşi de corpul electoral sau desemnaţi de aceştia28. Autoritãţile locale nu sunt subordonate ierarhic celor centrale, iar actele lor, chiar dacã nu sunt conforme cu legea, nu pot fi anulate de acestea din urmã (în cadrul sistemului administrativ), ci de cãtre autoritãţi din afara acestuia – din sfera puterii judecãtoreşti, ori în cadrul unui sistem jurisdicţional special constituit. Descentralizarea administrativã constã în recunoaşterea personalitãţii juridice unitãţilor administrativ-teritoriale, existenţa autoritãţilor publice care le reprezintã şi care nu fac parte dintr-un sistem ierarhic subordonat centrului, dar care sunt supuse unui control special (tutelã administrativã). Elementele specifice descentralizãri administrative care caracterizeazã administraţia publicã din România sunt urmãtoarele29: rezolvarea problemelor locale care intereseazã comuna, oraşul sau judeţul este datã în competenţa autoritãţilor administraţiei publice locale; persoanele care alcãtuiesc aceste autoritãţi (consilierii locali, consilierii judeţeni,

28 Mircea Preda, Curs de drept administrativ, Partea generalã Casa Editorialã “Calistrat Hogaş”, Bucureşti, 1995, p. p. 287-28829 Mircea Preda, ibidem, p. p. 298-301

30

primarii) sunt aleşi de cãtre locuitorii localitãţii sau judeţului, iar ceilalţi funcţionari publici, din serviciile publice ale acestor autoritãţi sunt desemnaţi de cãtre respectivele autoritãţi; raporturile dintre autoritãţile administraţiei publice locale din comune şi oraşe şi autoritãţile administraţiei publice la nivel judeţean se bazeazã pe principiile autonomiei, legalitãţii, responsabilitãţii, cooperãrii şi solidaritãţii în rezolvarea problemelor întregului judeţ. În relaţiile dintre autoritãţile administraţiei publice locale şi consiliul judeţean, pe de o parte, precum şi între consiliul local şi primar, pe de altã, nu existã raporturi de subordonare; între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii consiliilor judeţene, pe de altã parte, nu existã raporturi de subordonare; imposibilitatea autoritãţii centrale de a anula actele (chiar şi cele ilegale) ale autoritãţilor locale descentralizate. În acest sens, nici o autoritate a administraţiei publice centrale (Guvern, ministere) nu are competenţa sã anuleze, sã modifice sau sã suspende un act adoptat sau emis de consiliul local, consiliul judeţean sau de primar, aşa cum ar putea-o face, de pildã, Guvernul cu un act emis de un ministru sau de prefect. La rândul sãu, nici prefectul, ca reprezentant al Guvernului pe plan local, care are rolul sã “vegheze ca activitatea consiliilor locale şi a primarilor, a consiliilor judeţene şi a preşedinţilor consiliilor judeţene sã se desfãşoare în conformitate cu prevederile legii”, nu poate anula sau suspenda un act adoptat sau emis de autoritãţile administraţiei publice locale, ci cel mult sã solicite acest lucru unei autoritãţi din sfera altei puteri a statului – instanţei judecãtoreşti; fiecare dintre unitãţile administrativ-teritoriale (comunã, oraş, municipiu, judeţ) dispune de un patrimoniu propriu, distinct de cel al statului şi de un buget propriu, pe care le gestioneazã în condiţiile legii, în vederea satisfacerii intereselor şi trebuinţelor locale.

6.2.3. Principiul deconcentrãrii serviciilor publice. Deconcentrarea administrativă este o treaptã, situatã între centralizare şi descentralizare administrativã, fiind o “centralizare atenuatã” sau “o slabã descentralizare”.30 Conducãtorii instituţiilor deconcentrate sunt numiţi de cãtre miniştri, au competenţa sã rezolve problemele din domeniul respectiv care apar în unitatea administrativ-teritorialã, iar actele emise de ei sunt supuse controlului administrativ ierarhice. Numirea sau eliberarea din funcţie a conducãtorilor acestor servicii se face numai cu avizul consultativ al prefectului. Deconcentrarea serviciilor publice nu vizeazã în mod obligatoriu transferarea tuturor activitãţilor de la nivel central, la cel judeţean sau local (ceea ce nu este nici

30 Mircea Preda, op. cit., 1995, p. 301

31

necesar nici oportun). La nivelul unitãţilor administrativ-teritoriale sunt organizate servicii publice ale organelor centrale, care au, de regulã, dublã subordonare: pe verticalã - organului central, iar pe orizontalã - prefectului. În categoria acestora intrã direcţiile sanitare, direcţiile de statisticã, inspectoratele şcolare ş.a.m.d. Autoritãţile administraţiei publice locale, care presteazã servicii de interes local, sunt consiliile locale şi primarii, ca unitãţi autonome, precum şi consiliile judeţene. Sunt şi o seamã de instituţii publice care presteazã servicii cãtre populaţie. Ele se înfiinţeazã prin lege sau potrivit legii, de Parlament, Guvern, ministere şi alte autoritãţi de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi de cãtre consiliile judeţene sau locale. În aceastã categorie intrã, între altele, instituţii de învãţãmânt, dispensare, policlinici, spitale, biblioteci etc. Alte tipuri de servicii publice sunt cele prestate de regiile autonome de construcţii, transport, comunicaţii, salubritate etc. şi care se înfiinţeazã prin hotãrâri de Guvern sau ale consiliilor judeţene sau locale. În sfârşit, unele asociaţii şi fundanţii, care pot fi înfiinţate şi de persoane particulare, fãrã scop lucrativ sau non-profit, intrã, de asemenea, în cadrul unitãţilor care presteazã unele servicii publice.

6.2.4. Principiul eligibilitãţii. Acest principiu nu este formulat expres de Constituţie dar este cuprins în prevederile Legilor nr. 215/2001 şi nr. 67/2004, care privesc administraţia publicã localã şi respectiv alegerea autoritãţilor administraţiei publice locale. Dat fiind natura lor juridicã, aceste autoritãţi nu sunt ale statului şi, ca urmare, nu exercitã nici una din puterile statului. Raţiunea de a fi a consiliilor locale şi judeţene precum şi a primarilor constã numai în a administra/gestiona treburile unităţilor administrativ – teritoriale în care sunt alese, de a sluji şi rezolva interesele colectivitãţilor respective, într-un cuvânt, ale electoratului. Aşadar, puterea lor nu este determinatã de puterea statului, nu derivã din aceasta, ci din mandatul ce le-a fost încredinţat de alegãtori, în numele cãrora acţioneazã şi pe care-i reprezintã. Pentru ca acţiunile autoritãţilor alese sã fie eficiente şi sã producã efecte juridice, acestea trebuie recunoscute de stat - în calitatea sa de reprezentant al întregii naţiuni. În virtutea recunoaşterii lor de cãtre stat, recunoaştere care este condiţionatã de valabilitatea scrutinului electoral, primarii, consiliile comunale şi judeţene sunt încadrate în ordinea juridicã a statului, acţiunile lor fiind considerate a fi în conformitate cu legea.

6.2.5. Principiul legalitãţii. Legalitatea înseamnã respectarea cu stricteţe a unei norme de drept. La starea de legalitate se ajunge fie prin respectarea unei dispoziţii legale de bunãvoie, fie prin aplicarea silitã a legii de cãtre forţa de constrângere a puterii

32

publice. Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale prevede, în mod expres principiul legalitãţii, cãruia trebuie sã i se subordoneze organizarea şi funcţionarea tuturor autoritãţilor administraţiei publice locale. Principiul legalitãţii se aplicã în administraţia publicã localã, privitã în toatã complexitatea sa. În consecinţã, toate aspectele organizatorice şi funcţionale, respectiv consacrarea structurilor organizatorice ale autoritãţilor administraţiei publice locale, componenţa, modul de constituire, atribuţiile, competenţele şi modul lor de funcţionare, la care se adaugã actele pe care le emanã, ca şi raporturile şi relaţiile lor cu alte autoritãţi publice sau structuri organizatorice din ţarã şi strãinãtate, trebuie sã fie în strictã conformitate cu legea (cu prevederile Constituţiei, dar şi cu cele ale legilor şi ale celorlalte acte normative în vigoare).

6.2.6. Principiul consultãrii cetãţenilor în soluţionarea problemelor de interes deosebit. Legea administraţiei publice locale obligã la consultarea locuitorilor, prin referendum, în situaţia oricãror modificãri ale limitelor teritoriale ale judeţului. Problemele de interes deosebit din unitãţile administrativ-teritoriale şi subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor pot fi supuse, în condiţiile legii, aprobãrii locuitorilor, prin referendum local. Referendumul local se poate organiza în toate satele şi localitãţile componente ale comunei sau oraşului ori numai în unele dintre acestea. În cazul referendumului la nivel judeţean, acesta se poate desfãşura în toate comunele şi oraşele din judeţ ori numai în unele dintre acestea, care sunt direct interesate. De regulã, referendumul are un caracter consultativ, de aceea rezultatul sãu nu este obligatoriu ci doar orientativ. Problemele supuse referendumului local se stabilesc de consiliile locale sau judeţene, dupã caz, la propunerea primarului, respectiv a preşedintelui consiliului judeţean.

7. Autoritãţile deliberative comunale şi orãşeneşti – consiliile locale

7.1. Consiliul local. Consideraţii generaleConstituţia României, precum şi dispoziţiile Legii nr. 215/2001

privind administraţia publicã localã, stipuleazã cã autoritãţile administraţiei publice locale prin care se realizeazã autonomia în oraşe şi comune sunt consiliile locale şi primarii aleşi în condiţiile legii.

7.2. Alegerea consiliului local

33

Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autoritãţilor administraţiei publice locale31 reglementeazã regimul alegerilor atât pentru consiliile locale şi judeţene, cât şi pentru primari, astfel cã prevederile referitoare la consiliile locale, pe care le tratãm în prezenta secţiune, sunt valabile şi celorlaltor douã categorii de autoritãţi ale administraţiei publice locale. Consiliile locale se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. numãrul membrilor fiecãrui consiliu local se stabileşte prin ordin al prefectului, în funcţie de populaţia comunei sau a oraşului, raportatã de Institutul Naţional de Statisticã şi Studii Economice, la data de 1 iulie a anului care precede alegerile. Potrivit Constituţiei şi Legii nr. 67/2004, o persoanã fizicã trebuie sã îndeplineascã, cumulativ, urmãtoarele condiţii pentru a fi ales consilier: sã aibã drept de vot; vârsta de cel puţin 23 de ani; cetãţenia românã; domiciliul în comuna respectivã sau în respectivul oraş; sã nu le fie interzisã asocierea în partide politice; dacã candideazã independent, trebuie sã îndeplineascã şi condiţia listei de susţinãtori. Legea nr. 161/2003 privind unele mãsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnitãţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei prevede incompatibilitatea funcţiei de consilier cu alte funcţii sau calităţi : funcţia de primar sau viceprimar; funcţia de prefect sau subprefect; calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract individual de muncã în aparatul propriu al consiliului local respectiv sau în aparatul propriu al consiliului judeţean ori al prefecturii din judeţul respectiv; funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, manager, asociat, administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la regiile autonome şi societãţile comerciale de interes local, înfiinţate sau aflate sub autoritatea consiliului local ori a consiliului judeţean respectiv sau la regiile autonome şi societãţile comerciale de interes naţional care îşi au sediul sau care deţin filiale în unitatea administrativ- teritorialã respectivã ş.a. O persoanã nu poate exercita în acelaşi timp un mandat de consilier local şi un mandat de consilier judeţean. Starea de incompatibilitate intervine dupã validarea celui de-al doilea mandat. Propunerile de candidaţi pentru consilierii locali (şi primari) se fac pe circumscripţii electorale de cãtre partidele politice sau alianţele politice (instituite potrivit legii partidelor politice), alianţele electorale sau organizaţiile cetãţenilor aparţinând minoritãţilor naţionale, care participã la alegeri, cel mai târziu cu 30 de zile înainte de data alegerilor. Acestea pot propune o listã de candidaţi în fiecare circumscripţie electoralã pentru consiliul local (şi consiliul judeţean). Se pot 31 Legea nr. 67/2004, pentru alegerea autoritãţilor administraţiei publice locale, publicatã în M.Of. nr. 271/2004.

34

propune şi candidaturi independente, în condiţiile Legii pentru alegerea autoritãţilor administraţiei publice locale însã, nu se admit liste de candidaţi independenţi pentru funcţia de consilier. Candidaţii independenţi pentru funcţia de consilier trebuie sã fie susţinuţi de minim 1% din numãrul total al alegãtorilor înscrişi în listele electorale permanente. Biroul electoral de circumscripţie examineazã întrunirea condiţiilor prevãzute de lege atât pentru lista de candidaturi, cât şi pentru candidaţi, înregistrându-le pe cele care sunt legale. Campania electoralã începe cu 30 de zile înainte de data desfãşurãrii alegerilor, şi se încheie în ziua de sâmbãtã care precedã data alegerilor, la ora 7.00. Nerespectarea regulilor cu privire la desfãşurarea campaniei electorale reprezintã contravenţie. În campania electoralã, candidaţii, formaţiunile politice, alianţele şi cetãţenii au dreptul sã-şi exprime opiniile în mod liber şi fãrã nici o discriminare, prin mitinguri, adunãri, utilizând televiziunea, radioul, presa şi celelalte mijloace de informare în masã. În timpul campaniei electorale se asigurã candidaţilor, în mod nediscriminatoriu, spaţii corespunzãtoare pentru a se întâlni cu alegãtorii. Primarii sunt obligaţi ca, pânã la declanşarea campaniei electorale, sã stabileascã, prin dispoziţii, locurile speciale pentru afişaj electoral. Aceste locuri vor fi situate în zone frecventate de cetãţeni, fãrã stânjenirea circulaţiei pe drumurile publice şi a celorlalte activitãţi din localitãţile respective. Mijloacele folosite în campania electoralã nu pot contraveni ordinii de drept.

Votarea are loc într-o singurã zi, ea începe la ora 7 şi se terminã la ora 21. La desfãşurarea operaţiunilor de votare pot asista observatori strãini şi observatori interni, acreditaţi în acest sens. Alegãtorii vor vota numai la secţia unde au fost înscrişi în listele electorale. Dupã încheierea votãrii, preşedintele biroului electoral al secţiei de votare procedeazã la anularea buletinelor de vot rãmase neîntrebuinţate şi la deschiderea urnelor, în prezenţa membrilor biroului. Preşedintele va citi cu voce tare, la deschiderea fiecãrui buletin, lista de candidaţi care a fost votatã sau, dupã caz, numele şi prenumele candidatului independent sau al candidatului pentru funcţia de primar votat şi va arãta buletinul de vot celor prezenţi. Buletinele nule (care nu poartã ştampila de control a secţiei de votare, buletinele de alt model decât cel legal aprobat, buletinele care nu au ştampila “votat” sau la care ştampila este aplicatã pe mai multe patrulatere sau în afara acestora) nu intrã în calculul voturilor exprimate. Dupã numãrarea voturilor, preşedintele biroului electoral al secţiei de votare încheie câte un proces–verbal, în douã exemplare. Procesele - verbale se vor semna de preşedinte şi membrii biroului electoral al secţiei de votare şi vor purta ştampila acesteia Pentru consiliul local, consiliul

35

judeţean şi pentru primar se întocmeşte câte un dosar care va cuprinde: procesele-verbale şi contestaţiile privitoare la operaţiunile electorale ale secţiei, precum şi buletinele nule şi cele contestate. Dosarele sigilate şi ştampilate se vor înainta biroului electoral de circumscripţie de cãtre preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, cu pazã militarã, în cel mult 24 de ore de la încheierea votãrii. biroul electoral de circumscripţie procedeazã la totalizarea voturilor exprimate şi la atribuirea de mandate. În acest scop, biroul electoral de circumscripţie consemneazã, pe întreaga circumscripţie, separat pentru fiecare listã de candidaţi sau candidaţi independenţi, numãrul de voturi obţinute. Alegerile pentru consilieri (cât şi pentru primari) sunt valabile, indiferent de numãrul alegãtorilor care au participat la vot. Atribuirea mandatelor se face de cãtre biroul electoral de circumscripţie în ordinea înscrierii candidaţilor pe listã şi începe cu lista de candidaţi pentru care au fost exprimate cele mai multe voturi. Candidaţii înscrişi pe liste, care nu au fost aleşi sunt declaraţi supleanţi în listele respective. În caz de vacanţã a mandatelor de consilieri aleşi, supleanţii vor ocupa locurile devenite vacante, în ordinea în care au fost înscrişi pe liste. Biroul electoral de circumscripţie încheie un proces-verbal pentru consiliul local, privind toate operaţiunile electorale, centralizarea voturilor şi constatarea rezultatelor alegerilor. Procesele-verbale se semneazã de cãtre preşedinte şi ceilalţi membri ai biroului electoral de circumscripţie şi vor purta ştampila acesteia. Procesul-verbal, împreunã cu întâmpinãrile, contestaţiile şi procesele-verbale pentru care au avut loc alegerile, primite de la birourile electorale ale secţiilor de votare, formând câte un dosar încheiat, sigilat şi semnat de membrii biroului electoral de circumscripţie, se înainteazã consiliului local, în vederea validãrii, potrivit prevederilor Legii nr. 215/2001, cu modificãrile ulterioare.

7.3. Constituirea consiliilor localeConstituirea va avea loc în termen de 20 de zile de la data

alegerilor32. Convocarea consilierilor pentru şedinţa de constituire se face de cãtre prefectul judeţului. La aceasta participã prefectul sau reprezentantul sãu, precum şi primarul nou ales, chiar dacã procedura de validare a sa nu a fost finalizatã. Şedinţa este legal constituitã, aşa cum prevede legea, în condiţiile când consilierii aleşi sunt prezenţi în proporţie de minimum 2/3. Atunci când şedinţa este legal constituitã, este deschisã de prefect sau de

32 În prealabil, dupã stabilirea rezultatului votãrii, respectiv dupã stabilirea numãrului de consilieri prevãzut de lege pentru consiliul local, sunt eliberate certificate prin care se dovedeşte alegerea fiecãrui consilier. Dupã îndeplinirea acestei proceduri, este posibilã constituirea consiliului local, ca autoritate, format din consilieri aleşi.

36

reprezentantul acestuia, iar lucrãrile acesteia sunt conduse de consilierul cel mai în vârstã, asistat de doi consilieri dintre cei mai tineri. Se constituie grupurile de consilieri potrivit Statutului aleşilor locali (în funcţie de partidele sau alianţele politice pe ale cãror liste au fost aleşi), iar secretarul unitãţii administrativ-teritoriale prezintã preşedintelui de şedinţã şi asistenţilor acestuia, dosarele consilierilor declaraţi aleşi şi pe cele ale supleanţilor, primite de la biroul electoral de circumscripţie. Se alege o comisie de validare, formatã din 3 – 5 consilieri, care va funcţiona pe întreaga duratã a mandatului şi care verificã legalitatea alegerii fiecãrui consilier. Validarea sau invalidarea mandatelor se face în ordine alfabeticã prin votul deschis al majoritãţii consilierilor prezenţi la şedinţã. Persoana al cãrui mandat este supus validãrii sau invalidãrii nu participã la vot. Consilierii care lipsesc motivat de la şedinţa de constituire, pot fi validaţi sau invalidaţi în lipsã. Consiliul este legal constituit dupã validarea mandatelor a cel puţin douã treimi din numãrul consilierilor . Dupã validarea mandatelor, consilierii depun jurãmântul. Dupã depunerea jurãmântului, preşedintele de vârstã, care a condus şedinţa, declarã consiliul legal constituit şi propune alegerea unui preşedinte de şedinţã, prin votul deschis al majoritãţii consilierilor în funcţie, pe o perioadã de cel mult 3 luni. Preşedintele de şedinţã conduce şedinţele consiliului, supune votului hotãrârile în proiect (asigurã numãrarea voturilor şi anunţã rezultatul votãrii), semneazã hotãrârile adoptate, asigurã menţinerea ordinii şi respectarea regulamentului de desfãşurare a şedinţelor, supune votului orice problemã care intrã în competenţa de soluţionare a consiliului, iar, dacã este cazul, aplicã sau propune consiliului aplicarea sancţiunile prevãzute de Statutul aleşilor locali. Consiliul local alege din rândul membrilor sãi pe viceprimar (viceprimari), prin vot secret, în baza propunerilor de candidaţi fãcute de grupurile de consilieri sau de cãtre primar. Dupã constituire, consiliul local îşi organizeazã comisii de specialitate, pe principalele domenii de activitate. Pot fi membri ai acestor comisii numai consilierii. Consilierii locali, ca şi ceilalţi aleşi locali (primarul şi consilierii judeţeni), îndeplinesc o funcţie de autoritate publicã şi sunt în serviciul colectivitãţii locale. Consilierii rãspund dupã caz, civil, administrativ sau penal, pentru faptele sãvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le revin.

7.4. Atribuţiile consiliilor localeAlege viceprimarul sau viceprimarii, dupã caz, din rândul

consilierilor; aprobã bugetul local, împrumuturile, virãrile de credite şi modul de utilizare a rezervei bugetare; stabileşte impozite şi taxe locale, precum şi taxe speciale, în condiţiile legii ; administreazã domeniul public şi domeniul privat al comunei sau

37

oraşului; hotãreşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publicã a comunei sau oraşului, dupã caz, precum şi a serviciilor publice de interes local; hotãrãşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privatã a comunei sau oraşului; înfiinţeazã instituţii publice, societãţi comerciale şi servicii publice de interes local; asigurã condiţiile materiale şi financiare necesare pentru buna funcţionare a instituţiilor şi serviciilor publice de educaţie, sãnãtate, culturã, tineret şi sport, apãrarea ordinii publice, apãrarea împotriva incendiilor şi protecţia civilã, de sub autoritatea sa, urmãreşte şi controleazã activitatea acestora; hotãrãşte cu privire la asigurarea ordinii publice; înfiinţeazã şi organizeazã târguri, pieţe, oboare, locuri şi parcuri de distrac-ţie, baze sportive şi asigurã buna funcţionare a acestora ş.a.

7.5. Funcţionarea consiliilor localeConsiliul local îşi exercitã mandatul pentru o perioadã de 4 ani ,

de la data constituirii pânã la data declarãrii ca legal constituit a noului consiliu ales (perioadă care se poate prelungi, în caz de război sau catastrofă). Consiliul local se întruneşte în şedinţe ordinare lunar, la convocarea primarului, sau în şedinţe extraordinare, la cererea primarului sau a cel puţin o treime din numãrul membrilor consiliului. Consiliul poate fi convocat de îndatã, în caz de forţã majorã şi de maximã urgenţã, pentru rezolvarea intereselor locuitorilor comunei sau oraşului. Şedinţa este principala formã de lucru a consilierilor şi reprezintă forma juridicã prin care consiliile locale realizeazã atribuţiile ce le revin prin lege, în calitatea lor de autoritãţi administrative, autonome şi deliberative. Şedinţele consiliului local sunt, de regulã, publice. În cazuri cu totul deosebite, prin votul majoritãţii consilierilor, este posibil ca desfãşurarea unor şedinţe sã aibã loc cu uşile închise. Dezbaterile din şedinţele de consiliu se consemneazã într-un proces – verbal semnat de consilierul care conduce şedinţele de consiliu şi de secretarul unitãţii administrativ-teritoriale.

În executarea atribuţiilor ce la revin, consiliile locale adoptã hotãrâri care, fiind acte administrative, sunt obligatorii şi executorii, în mãsura în care respectã legea. Hotãrârile consiliilor locale sunt normative sau au caracter individual. Hotãrârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor la cunoştinţa publicã, iar cele individuale, de la data comunicãrii. Hotărârile se adoptã, de regulã, cu votul majoritãţii membrilor prezenţi, în afarã de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altã majoritate.

38

Un consiliu local poate fi dizolvat dacã, într-un interval de cel mult 6 luni, a adoptat cel puţin 3 hotãrâri care au fost anulate de instanţa de contencios administrativ prin hotãrâre judecãtoreascã rãmasã definitivã şi irevocabilã. Dizolvarea consiliului local se dispune prin hotãrâre de Guvern, la propunerea motivatã a prefectului, bazatã pe hotãrârile judecãtoreşti rãmase definitive şi irevocabile. Consiliul local se poate dizolva şi de drept, în cazul în care nu se întruneşte timp de trei luni consecutiv sau nu a adoptat în trei şedinţe ordinare consecutive nici o hotãrâre, precum şi în situaţia în care numãrul consilierilor se reduce sub jumãtate plus unu şi nu se poate completa prin supleanţi. Suspendarea de drept a mandatului de consilier intervine numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv. Încetarea de drept a mandatului de consilier se constatã de consiliul local, prin hotãrâre, la iniţiativa primarului sau a oricãrui consilier, în urmãtoarele cazuri: demisie; schimbarea domiciliului într-o altã unitate administrativ-teritorialã; imposibilitatea exercitãrii mandatului pe o perioadã mai mare de 6 luni consecutive, cu excepţia cazurilor prevãzute de lege; constatarea cã alegerea s-a fãcut prin fraudã electoralã sau prin orice altã încãlcare a legii; condamnarea la o pedeapsã privativã de libertate, prin hotãrâre judecãtoreascã rãmasã definitivã; punerea sub interdicţie judecãtoreascã; pierderea drepturilor electorale; lipsa nemotivatã de la 3 şedinţe ordinare ale consiliului; deces.

8. Primarul şi viceprimarul

8.1. Alegerea, validarea şi mandatul primarului

Primarii, autoritãţi executive, prin care se realizează autonomia localã în comune şi oraşe, sunt aleşi conform Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autoritãţilor administraţiei publice locale. Mandatul primarului, care este de 4 ani , poate fi prelungit, prin lege organicã, pe timp de rãzboi sau catastrofã. În vederea alegerii primarului se depun candidaturi separate de cãtre partide, alianţe politice, alianţe electorale, organizaţiile cetãţenilor aparţinând minoritãţilor naţionale, ori candidaturi independente. Pentru funcţia de primar, candidaţii independenţi trebie sã prezinte o listã de susţinãtori, care trebuie sã cuprindã minimum 2% din numãrul total al alegãtorilor înscrişi în listele electorale permanente. Centralizarea rezultatelor votãrii pentru funcţia de primar se face de biroul electoral de circumscripţie, candidatul care a întrunit majoritatea voturilor exprimate fiind declarat primar. Dacã nici unul dintre candidaţi n-a întrunit majoritatea, în cel mult douã sãptãmâni se organizeazã un nou tur de scrutin, la care participã doar

39

candidaţii clasaţi pe primele douã locuri. Învingãtor în acest tur de scrutin este declarat candidatul care a obţinut cel mai mare numãr de voturi. În caz de paritate de voturi a cel puţin doi candidaţi la funcţia de primar, se declarã balotaj şi se organizeazã noi alegeri, în acelaşi termen – de douã sãptãmâni –, la care vor participa candidaţii care s-au aflat în situaţia de balotaj. Chiar dacã alegerile pentru funcţia de primar au loc concomitent cu cele pentru consiliul local, biroul electoral de circumscripţie încheie procese-verbale separate, în care consemneazã rezultatul alegerilor pentru consiliul local şi, respectiv, pentru primar.

Biroul electoral de circumscripţie, funcţie de rezultatul votului, elibereazã certificatul doveditor al alegerii primarului; procesul-verbal, încheiat de acelaşi birou care consemneazã acest fapt, se înainteazã, pentru validare, în cel mult 48 de ore, la judecãtoria în a cãrei razã teritorialã se aflã localitatea pentru care a fost ales, iar în cazul primarului general al Capitalei, dosarul se înainteazã la Tribunalul Municipiului Bucureşti. Validarea alegerii primarului se face în termen de 20 de zile de la data alegerilor. Rezultatul validãrii se prezintã de cãtre un magistrat sau un delegat al prefectului, în şedinţa de constituire a consiliului local sau, dupã caz, într-o şedinţã extraordinarã a acestuia. Urmează depunerea jurământului de către primar. Legea nr. 161/2003 prevede funcţii şi calitãţi incompatibile cu funcţia de primar (aplicabile, în acelaşi timp, viceprimarului, primarului general şi viceprimarului municipiului Bucureşti, preşedintelui şi vicepreşedintelui consiliului judeţean): funcţia de consilier local; funcţia de prefect sau subprefect; calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract individual de muncã, indiferent de durata acestuia ş.a. Mandatul primarului poate înceta de drept şi înainte de termenul stabilit de lege, în urmãtoarele împrejurãri: deces; demisie; schimbarea domiciliului într-o altã unitate admnistrativ-teritorialã; imposibilitatea de a-şi exercita funcţia de primar pe o perioadã mai mare de 6 luni consecutiv, cu excepţia cazurilor prevãzute de lege; constatarea, prin hotãrâre judecãtoreascã rãmasã definitivã dupã validarea mandatului, cã alegerea s-a fãcut prin fraudã electoralã sau prin orice altã încãlcare a legii; condamnare definitivã la o pedeapsã privativã de libertate; punere sub interdicţie judecãtoreascã; pierderea drepturilor electorale; atunci când, în exercitarea atribuţiilor ce îi revin prin lege, a emis 3 dispoziţii cu caracter normativ într-un interval de 3 luni, care au fost anulate de instanţa de contencios administrativ prin hotãrâre judecãtoreascã rãmasã definitivã şi irevocabilã ; ca urmare a rezultatului unui referendum local organizat ca urmare a cererii adresate, în acest sens prefectului de locuitorii comunei sau ai oraşului, ca urmare a nesocotirii de cãtre primar a intereselor generale ale colectivitãţii

40

locale sau neexercitãrii atribuţiilor ce îi revin potrivit legii, inclusiv a celor pe care le exercitã ca reprezentant al statului. În cazurile în care primarul a fost arestat preventiv, mandatul acestuia se suspendã de drept.

8.2. Atribuţiile primarului

Primarul nu-şi exercitã atribuţiile în nume propriu, ci în numele comunitãţii/colectivitãţii care l-a ales, pe de o parte, şi al statului care l-a abilitat şi i-a recunoscut drepturile şi obligaţiile ca fiind de interes public, pe de altã parte. Primarii nu-şi pot exercita atribuţiile ce le sunt recunoscute decât în limitele prevãzute de lege ori prin hotãrârile consiliilor locale, deoarece natura juridicã a instituţiei primarului este de autoritate executivã. Toate atribuţiile (competenţa) primarului pot fi exercitate în mod legal, producând efecte juridice obligatorii numai în limitele unitãţii administrativ-teritoriale în care a fost ales. Primarul poate delega viceprimarului (dupã caz, viceprimarilor), prin dispoziţie scrisã, în termen de 30 de zile de la validare, executarea unor atribuţii. Unele atribuţii nu pot fi delegate viceprimarilor. Toate atribuţiile (competenţa) primarului pot fi exercitate în mod legal, producând efecte juridice obligatorii numai în limitele unitãţii administrativ-teritoriale în care a fost ales. ATRIBUŢII : asigurã executarea hotãrârilor consiliului local. În situaţia în care apreciazã cã o hotãrâre este ilegalã, în termen de trei zile de la adoptare îl sesizeazã pe prefect; poate propune consiliului local consultarea populaţiei, prin referendum, cu privire la problemele locale de interes deosebit şi, pe baza hotãrârii consiliului local, ia mãsuri pentru organizarea acestei consultãri, în condiţiile legii; întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar, exercitã funcţia de ordonator principal de credite şi verificã, din oficiu sau la cerere, încasarea şi cheltuirea sumelor din bugetul local, comunicând, deîndatã, consiliului cele constatate; ia mãsuri pentru elaborarea planului urbanistic general al localitãţii şi îl supune spre aprobare consiliului local; asigurã întreţinerea şi reabilitarea drumurilor publice, proprietate a comunei sau a oraşului, instalarea semnelor de circulaţie, desfãşurarea normalã a traficului rutier şi pietonal; exercitã controlul asupra activitãţilor din târguri, pieţe, oboare, locuri şi parcuri de distracţie şi ia mãsuri pentru buna funcţionare a acestora; rãspunde de inventarierea şi administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi domeniului privat al comunei sau al oraşului; asigurã respectarea drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale cetãţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României,

41

a hotãrârilor şi ordonanţelor Guvernului ; asigurã ordinea publicã şi liniştea locuitorilor, prin intermediul poliţiei, jandarmeriei, poliţiei comunitare, pompierilor şi unitãţilor de protecţie civilã, care au obligaţia sã rãspundã solicitãrilor sale, în condiţiile legii ş.a.

8.3. Actele primarului

Primarul, în calitate de autoritate executivã şi de reprezentant al persoanei juridice (comunã sau oraş), emite dispoziţii. Dispoziţiile devin executorii dupã ce sunt aduse la cunoştinţã publicã sau dupã ce au fost comunicate persoanelor interesate. Dispoziţiile primarului sunt fie cu caracter normativ, fie cu caracter individual. Actele cu caracter normativ au o sferã mai redusã, fiind emise în împrejurãri excepţionale (inundaţii, cutremure, alte catastrofe naturale, epidemii, epizootii, înzãpeziri etc.). Cele mai multe dispoziţii emise de primar au caracter individual. Prin acestea se rezolvã unul sau mai multe cazuri concrete de interes local, dar şi de interes general, cu scopul de a crea, modifica sau stinge, dupã caz, unele drepturi şi obligaţii, ori de a dispune sau interzice o activitate din aria atribuţiilor ce-i revin primarului, potrivit legii. Dispoziţiile genereazã efecte juridice doar dupã ce au fost aduse la cunoştinţa persoanelor interesate fie prin comunicare, fie prin publicare, dupã caz.

VICEPRIMARII   : La comune, oraşe şi sectoarele municipiului Bucureşti sunt

câte un viceprimar, iar la municipiile reşedinţã de judeţ şi la municipiul Bucureşti, 2 viceprimari. În toate situaţiile, viceprimarii sunt aleşi dintre consilierii locali, cu votul secret al consilierilor în funcţiune. Mandatul acestora este valabil pe durata mandatului consiliului local, dar poate înceta şi înainte de termen, în aceleaşi împrejurãri ca şi mandatul primarilor. Schimbarea din funcţie a viceprimarului se poate face de consiliul local, la propunerea motivatã a unei treimi din numãrul consilierilor sau a primarului, prin hotãrâre adoptatã cu votul a 2/3 din numãrul consilierilor în funcţie. Viceprimarul exercitã atribuţiile ce îi sunt delegate de primar, în condiţiile Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001.

9. Secretarul, serviciile publice locale şi aparatul propriu de specialitate

9.1. SecretarulFiecare comunã, oraş sau subdiviziune administrativ-teritorialã

a municipiilor are un secretar salarizat din bugetul local. Secretarul

42

comunei, oraşului sau al subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiilor este funcţionar public de conducere, cu studii superioare juridice sau administrative. În mod excepţional, în funcţia de secretar al comunei poate fi numitã şi o persoanã cu alte studii superioare sau cu studii liceale atestate prin bacalaureat. Numirea secretarului se face de cãtre prefect pe baza propunerii consiliului local, la iniţiativa primarului, pe bazã de concurs sau de examen. ATRIBUŢIILE SECRETARULUI   : participã, în mod obligatoriu, la şedinţele consiliului local; coordoneazã compartimentele şi activitãţile cu caracter juridic, de stare civilã, autoritate tutelarã şi asistenţã socialã din cadrul aparatului propriu de specialitate al consiliului local; avizeazã proiectele de hotãrâri ale consiliului local, asumându-şi rãspunderea pentru legalitatea acestora; avizeazã pentru legalitate dispoziţiile primarului; asigurã comunicarea cãtre autoritãţile, instituţiile şi persoanele interesate a actelor emise de consiliul local sau de primar, în termenul prevãzut de lege; legalizeazã semnãturi de pe înscrisurile prezentate de pãrţi şi confirmã autenticitatea copiilor cu actele originale ; ş.a.

9.2. Serviciile publice locale şi aparatul propriu de specialitate al autoritãţilor administraţiei publice localeAparatul propriu de specialitate al consiliului local este

constituit din specialişti şi personal ajutãtor pentru realizarea hotãrârilor adoptate de consiliul local, ca şi a atribuţiilor ce le au comisiile sale de specialitate. Funcţiile publice ale aparatului propriu sunt grupate în anumite compartimente organizatorice funcţionale, cu diverse denumiri (birou, serviciu, direcţie, direcţie generalã, departament, inspecţie sau chiar compartiment), între acestea existând raporturi juridice de subordonare şi de cooperare, dupã caz. Toate compartimentele sunt subordonate însã consiliului local, respectiv primarului.

În unitãţile administrativ-teritoriale existã servicii publice organizate la nivel naţional (denumite serviciile deconcentrate ale unor ministere, departamente centrale) şi servicii publice organizate la nivel local şi judeţean. În funcţie de nevoile locale, de resursele financiare etc., consiliile locale au posibilitatea şi chiar obligaţia de a organiza servicii publice de interes local, care exprimã, în ultimã instanţã, interesele colectivitãţii respective (gospodãrie comunalã, de administrare a spaţiului locativ, de transport local, de întreţinere a drumurilor).

Instituţia primãriei reprezintã o dispoziţie nouã cuprinsã în îmbunãtãţirile aduse legislaţiei anterioare. În acest sens, se prevede cã “primarul, viceprimarul, respectiv viceprimarii, secretarul comunei, al oraşului sau al subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiului, împreunã cu aparatul propriu de

43

specialitate al consiliului local, constituie o structurã funcţionalã cu activitate permanentã, denumitã primãria comunei sau oraşului, care aduce la îndeplinire hotãrârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivitãţii locale”.

10. Consiliul judeţean10.1. Componenţa şi constituirea consiliului judeţean

Potrivit Constituţiei României, consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice judeţene, organizat la nivel de judeţ pentru coordonarea activitãţii consiliilor comunale şi orãşeneşti, în vederea realizãrii serviciilor publice de interes judeţean. Consiliul judeţean se compune din consilierii aleşi prin vot direct, universal, egal, secret şi liber exprimat. Numãrul consilierilor fiecãrui consiliu judeţean se stabileşte prin ordin al prefectului, în funcţie de populaţia judeţului existentã la data de 1 iulie a anului care precede alegerile33. Cazurile de incompatibilitate a calitãţii de consilier al consiliului judeţean cu alte funcţii publice, sunt aceleaşi cu cele consacrate pentru consilierii locali. Organizarea alegerilor, cu unele aspecte specifice determinate de nivelul unitãţii administrativ-teritoriale, este asemãnãtoare cu cea pentru alegerea consiliului local. Încetarea mandatului de consilier judeţean înainte de termen are loc în aceleaşi cazuri ca şi pentru consilierii locali. Încetarea mandatului de consilier judeţean se constatã, aşa cum prevede legea, prin hotãrârea consiliului judeţean. La constituirea consiliului judeţean se aplicã, în mod corespunzãtor, prevederile de lege referitoare la constituirea consiliilor locale (incompatibilitãţi, convocarea şedinţei, validarea alegerilor, depunerea jurãmântului, încetarea mandatului, formarea de comisii etc.). Drepturile şi îndatoririle consilierilor judeţeni sunt asemãnãtoare cu cele ale consilierilor locali.

10.2. Atribuţiile consiliului judeţean

Prin Legea nr. 215/2001 este determinatã şi competenţa consiliului judeţean, în funcţie de necesitãţile judeţului, competenţa fiind teritorialã, materialã şi temporalã. Competenţa consiliului este teritorialã în sensul cã el îşi exercitã atribuţiile numai în limita unitãţii administrativ-teritoriale în care funcţioneazã. Competenţa materialã, aşa cum prevede şi legea, este circumscrisã la coordonarea activitãţii consiliilor locale “în vederea realizãrii serviciilor publice de interes judeţean”. Competenţa este deci

33 Pentru judeţele care au o populaţie de pânã la 350.000 de locuitori se aleg 31 de consilieri judeţeni, între 350.001 şi 500.000 de locuitori – 33 de consilieri, între 500.001 şi 650.000 de locuitori – 35 de consilieri, iar peste 650.000 de locuitori – 37 de consilieri.

44

generalã, dar limitatã la serviciile publice de interes judeţean. Competenţa este temporalã, în sensul cã se referã la durata unui mandat stabilit potrivit legii. ATRIBUŢII : coordoneazã activitãţile consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor în vederea realizãrii serviciilor publice de interes judeţean; aprobã bugetul propriu al judeţului, împrumuturile, virãrile de credite şi modul de utilizare a rezervei bugetare; stabileşte impozite şi taxe, precum şi taxe speciale, în condiţiile legii; hotãreşte repartizarea pe comune, oraşe şi municipii a cotei din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat sau din alte surse, în condiţiile legii ; administreazã domeniul public şi privat al judeţului; aprobã construirea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor, podurilor, precum şi a întregii infrastructuri aparţinând cãilor de comunicaţii de interes judeţean; ; hotãreşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publicã a judeţului; hotãreşte cu privire la vânzarea, concesionarea şi închirierea bunurilor proprietate privatã a judeţului ; asigurã condiţiile materiale şi financiare necesare în vederea bunei funcţionãri a instituţiilor de culturã, a instituţiilor şi serviciilor publice de educaţie, ocrotire socialã şi asistenţã socialã, a serviciilor publice de transport de sub autoritatea sa, precum şi a altor activitãţi, în condiţiile legii; ş.a.

10.3. Funcţionarea consiliului judeţean

Consiliul judeţean se alege pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege organicã, în caz de rãzboi sau de catastrofã. Consiliul judeţean îşi exercitã mandatul de la data constituirii pânã la data declarãrii ca legal constituit a consiliului nou ales. Având un caracter colegial consiliile judeţene îşi realizeazã activitatea într-un cadru deliberativ. Ca urmare, activitatea lor se desfãşoarã în şedinţe ordinare, care se întrunesc o datã la douã luni, la convocarea preşedintelui consiliului judeţean. Legea reglementeazã posibilitatea întrunirii şi în şedinţe extraordinare – care se pot convoca “ori de câte ori este necesar”, atunci când apar probleme urgente, care nu pot fi amânate pânã la şedinţa ordinarã, şi care se referã la adoptarea de mãsuri imediate pentru prevenirea, limitarea sau înlãturarea urmãrilor calamitãţilor, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau epizootiilor, precum şi pentru apãrarea ordinii şi liniştii publice. Aceste şedinţe se convoacã la cererea preşedintelui sau a cel puţin unei treimi din numãrul membrilor consiliului sau la solicitarea prefectului, adresatã preşedintelui consiliului judeţean. Şedinţele consiliului sunt legal constituite dacã este prezentã majoritatea consilierilor în funcţie. Dispoziţiile legale aplicabile consiliilor locale

45

în ceea ce priveşte desfãşurarea şedinţelor în limba oficialã a statului, prezentarea de cãtre secretarul general al judeţului a procesului-verbal al şedinţei anterioare şi modul de întocmire a dosarului special al şedinţei sunt aplicabile şi în cazul consiliilor judeţene.

Pentru realizarea sarcinilor ce-i revin, consiliul judeţean aprobã hotãrâri cu votul majoritãţii membrilor prezenţi. Hotãrârile sunt fie normative, fie cu caracter individual. Hotãrârile se semneazã de preşedinte sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele consiliului judeţean care a condus şedinţa şi se contrasemneazã pentru legalitate de secretarul general al judeţului. Consiliul judeţean se dizolvă de drept dacă : nu se întruneşte timp de 6 luni consecutiv sau nu a adoptat, în 3 şedinţe ordinare consecutive, nici o hotãrâre, precum şi în situaţia în care numãrul consilierilor se reduce sub douã treimi şi nu se poate completa prin supleanţi. Mandatul de consilier judeţean încetează în aceleaşi cazuri ca şi cel de consilier local.

10.4. Preşedintele consiliului judeţean

Consiliul judeţean alege dintre membrii sãi, pe durata mandatului, preşedintele şi doi vicepreşedinţi ai consiliului. Preşedintele reprezintã judeţul în relaţiile cu celelalte autoritãţi publice, persoane fizice şi juridice din ţarã şi din strãinãtate, precum şi în justiţie. Preşedintele şi vicepreşedinţii se aleg cu votul secret al majoritãţii consilierilor în funcţie. Eliberarea din funcţie a preşedintelui consiliului judeţean se face prin votul secret a cel puţin 2/3 din numãrul consilierilor în funcţie, la propunerea a cel puţin 1/3 din numãrul acestora, dacã a emis, în decurs de 3 luni, cel puţin 3 dispoziţii care au fost anulate irevocabil de instanţa de judecatã, întrucât au contravenit intereselor generale ale statului ori ale judeţului sau au încãlcat Constituţia şi legile ţãrii. Preşedintele consiliului judeţean îndeplineşte, în condiţiile legii, urmãtoarele atribuţii principale: asigurã respectarea prevederilor Constituţiei, punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotãrârilor şi ordonanţelor Guvernului, a hotãrârilor consiliului judeţean şi a altor acte normative; asigurã aducerea la îndeplinire a hotãrârilor consiliului judeţean şi analizeazã periodic stadiul îndeplinirii acestora; conduce şedinţele consiliului judeţean; coordoneazã şi controleazã activitatea instituţiilor şi serviciilor publice de sub autoritatea consiliului judeţean; exercitã funcţia de ordonator principal de credite; întocmeşte proiectul bugetului propriu al judeţului şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului judeţean; emite avizele, acordurile şi

46

autorizaţiile date în competenţa sa prin lege ş.a. În exercitarea atribuţiilor sale, preşedintele consiliului judeţean emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual, care devin executorii dupã aducerea la cunoştinţã publicã şi, respectiv, comunicarea lor persoanelor interesate.

10.5. Secretarul general al judeţului

Fiecare judeţ are un secretar general salarizat din bugetul acestuia. Secretarul general este funcţionar public de conducere şi are studii superioare juridice sau administrative. Numirea secretarului general al judeţului se face de Ministerul Administraţiei şi Internelor, la propunerea preşedintelui consiliului judeţean, potrivit legii. Numirea se face pe bazã de concurs sau de examen, dupã caz. Atât secretarului general al judeţului, cât şi celui al municipiului Bucureşti, le sunt aplicabile, în mod corespunzãtor, dispoziţiile Legii nr. 215/2001 privitoare la secretarul comunei ori al oraşului.

10.6. Aparatul propriu al consiliului judeţean şi serviciile publice

ale judeţului

Pentru realizarea atribuţiilor ce-i revin prin lege, consiliul judeţean dispune de un aparat propriu, alcãtuit din personal de specialitate (altul decât consilierii aleşi), şi care este salarizat de consiliu. În componenţa acestuia intrã funcţionari publici, cu profesii diferite, ingineri, jurişti, economişti etc., numiţi în funcţiile din organigramã prin dispoziţia preşedintelui consiliului judeţean. Aceste funcţii sunt grupate în birouri, servicii, oficii, direcţii etc. între care sunt statornicite raporturi juridice, toate fiind însã subordonate consiliului judeţean şi preşedintelui acestuia. Aparatul propriu are rolul de a pregăti proiectele de hotărâri, de de decizii, de dispoziţii şi alte acte care urmeazã sã fie supuse aprobãrii consiliului judeţean, delegaţiei permanente ori preşedintelui acestuia. Spre deosebire de aparatul propriu al consiliului judeţean, „serviciile publice ale judeţului“ sunt înfiinţate prin hotãrâre, de cãtre consiliul judeţean, în probleme care intereseazã toate sau unele dintre consiliile locale din judeţ şi cetãţenii acestuia, cum sunt: serviciile judeţene de drumuri, cele de transport, de construcţii, de termoficare etc. Asemenea servicii publice de interes judeţean se organizeazã fie sub formã de regii autonome, fie ca instituţii publice şi au statut juridic specific, stabilit prin lege. Personalul serviciilor publice de interes judeţean, ca şi aparatul propriu al consiliilor judeţene, sunt la dispoziţia cetãţenilor

47

din judeţ, în virtutea faptului cã realizeazã un complex de servicii publice.

11. Prefectul, subprefectul şi comisia judeţeanã consultativã

11.1. Consideraţii cu privire la instituţia prefectului.

Instituţia prefectului este reglementatã, în prezent, de Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului34. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local, el conducând serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ – teritoriale. Prefecţii în funcţie alcătuiesc Corpul prefecţilor. Subprefecţii în funcţie alcătuiesc Corpul subprefecţilor (acestea vor fi înfiinţate începând cu 1 ianuarie 2006). Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, la propunerea Ministerului Administraţiei şi Internelor, în urma unui concurs. Ca regulă, la încetarea exercitării funcţiilor deţinute, prefecţii şi subprefecţii fac parte din Corpul de rezervă al prefecţilor şi subprefecţilor. Prefectul este înalt funcţionar public. Pentru a putea ocupa această funcţie, persoana trebuie să îndeplinească o serie de condiţii: de vârstă (minim 30 de ani) de de studii şi vechime în specialitate, de absolvire a unor programe de formare şi perfecţionare în administraţia publică. O condiţie obligatorie este depunerea jurământului, în faţa Guvernului, respectiv a primului – ministru. Exercitarea funcţiei de prefect încetează de drept în caz de: demisie; săvârşirea unor acte sau fapte de natură să compromită deminitatea lor în funcţie şi societate, sau participarea la acţiuni politice; intervenire a unuia din cazurile de incompatibilitate sau conflict de interese prevăzute pentru funcţionarii publici, ori dacă sunt membri ai unui partid politic (această prevedere se va aplica începând cu data de 1 ianuarie 2006); imposibilitate de a-şi îndeplini atribuţiile mai mult de trei luni consecutiv; condamnare, printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă la o pedeapsă privativă de libertate; pierderea drepturilor electorale; punere sub interdicţie judecătorească, în condiţiile legii; destituire; obţinerea calificativului nesatisfăcător; deces. Constatarea încetării de drept a exercitării funcţiei de prefect se face de către Ministerul

34 Publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 658 din 21/07/2004

48

Administraţiei şi Internelor, care propune numirea altei persoane în funcţia vacantă.

ATRIBUŢIILE PREFECTULUI (conform art. 24 din Legea nr. 340/2004): asigură, la nivelul judeţului sau, după caz, al municipiului Bucureşti, realizarea intereselor naţionale, aplicarea şi respectarea Constitutiei, a legilor, a ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului, a celorlalte acte normative, precum şi a ordinii publice; acţionează pentru realizarea în judeţ, respectiv în municipiul Bucureşti, a obiectivelor cuprinse în Programul de guvernare şi dispune măsurile necesare pentru îndeplinirea lor, în conformitate cu competenţele şi atribuţiile ce îi revin, potrivit legii; conduce, prin compartimentele proprii de specialitate, activitatea serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale; acţionează pentru asigurarea climatului de pace socială, menţinerea unui contact continuu cu toate nivelurile instituţionale şi sociale, acordând o atenţie constantă prevenirii tensiunilor sociale; stabileşte, împreună cu autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene, priorităţile de dezvoltare teritorială; verifică legalitatea actelor administrative adoptate sau emise de autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene, cu excepţia actelor de gestiune; asigură, împreună cu autorităţile şi organele abilitate, pregătirea şi aducerea la îndeplinire, în condiţiile stabilite prin lege, a măsurilor de apărare care nu au caracter militar, precum şi a celor de protecţie civilă; dispune măsurile corespunzătoare pentru prevenirea infracţiunilor şi apărarea drepturilor şi a siguranţei cetăţenilor, prin organele legal abilitate. Prefectul îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege şi însărcinările stabilite de Guvern. Totodată, prefectul, în exercitarea atribuţiei cu privire la verificarea legalităţii actelor administrative ale autorităţilor administraţiei publice, locale ori judeţene, prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, aceste acte, dacă le consideră nelegale, cu excepţia actelor de gestiune. Actul atacat este suspendat de drept. ACTELE PREFECTULUI: Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, prefectul emite ordine cu caracter individual sau normativ, în condiţiile legii. Ordinele cu caracter normativ emise de prefect se publică, potrivit legii. Ordinul prefectului, care conţine dispoziţii normative, devine executoriu numai după ce a fost adus la cunoştinţă publică. Ordinul prefectului, cu caracter individual, devine executoriu de la data comunicării către persoanele interesate. Ministerul Administraţiei şi

49

Internelor poate propune Guvernului anularea ordinelor emise de prefect, dacă le consideră nelegale sau netemeinice.

11.2. Subprefectul şi aparatul de specialitate al prefectului

Pentru îndeplinirea atribuţiilor şi prerogativelor ce îi revin potrivit legii, prefectul este ajutat de un subprefect. În municipiul Bucureşti prefectul este ajutat de doi subprefecţi. Numirea şi eliberarea din funcţie a subprefecţilor se fac în condiţiile legii, prin decizie a primului-ministru, la propunerea prefectului şi cu avizul Ministerului Administraţiei şi Internelor. Ca şi prefectul, subprefectul este înalt funcţionar public. Pentru a putea ocupa funcţia de subprefect, persoana trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi cele cerute pentru prefect, cu precizarea că vârsta minimă trebuie să fie de 27 de ani. Încetarea de drept a exercitării funcţiei de subprefect, ca şi constatarea acestei încetări intervin în aceleaşi cazuri şi modalităţi ca şi pentru prefect. Subprefectul îndeplineşte atribuţiile care îi sunt date prin acte normative, precum şi cele delegate prin ordin al prefectului, în principal, în următoarele domenii: integrarea europeană; relaţiile cu sindicatele şi patronatele; respectarea legilor şi a celorlalte acte normative; asigurarea ordinii publice şi apărarea drepturilor cetăţenilor. În lipsa prefectului, subprefectul îndeplineşte, în numele prefectului, atribuţiile ce îi revin acestuia.

13.3. Comisia judeţeanã consultativãÎn fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti se organizeazã o

comisie consultativã, care este compusã din: prefect şi preşedintele consiliului judeţean; subprefect şi vicepreşedinţii consiliului judeţean; secretarul general al prefecturii şi secretarul general al judeţului; primarul municipiului reşedinţã de judeţ, respectiv primarul general, vice-primarii şi secretarul general al municipiului Bucureşti; primarii oraşelor şi comunelor din judeţ, respectiv primarii sectoarelor mu-nicipiului Bucureşti; şefii serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte orga-ne centrale organizate la nivelul judeţului sau al municipiului Bucureşti; şefii compartimentelor din aparatul propriu de specialitate al consiliului ju-deţean, respectiv al Consiliului General al Municipiului Bucureşti; conducãtorii regiilor autonome de interes judeţean, ai sucursalelor regiilor autonome de interes naţional şi ai societãţilor naţionale din judeţul respectiv sau din municipiul Bucureşti; conducãtorii altor structuri organizate în judeţ sau în municipiul Bucureşti. Comisia consultativã dezbate şi îşi însuşeşte prin consens programul anual orientativ de dezvoltare economicã şi socialã al judeţului (municipiului Bucureşti), pe baza Programului de guvernare acceptat de Parlament. În cadrul reuniunilor comisiei

50

consultative pot fi convenite şi alte acţiuni ce urmeazã sã fie întreprinse de prefect şi de serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale altor autoritãţi ale administraţiei publice centrale de specialitate organizate în judeţ, pe de o parte, şi de consiliul judeţean şi serviciile publice de sub autoritatea acestuia, pe de altã parte, în scopul armonizãrii mãsurilor prevãzute în Programul de guvernare, cu atribuţiile şi responsabilitãţile locale.

CAPITOLUL 5

COLECTIVITÃŢILE LOCALE ŞI MIJLOACELE DE ÎNFÃPTUIRE A AUTONOMIEI LOCALE

1. Concepţii asupra colectivitãţilor localeAsupra originii şi rolului colectivitãţilor locale existã douã

concepţii diferite35 : a) colectivităţile locale sunt nişte comunitãţi naturale, anterioare statului şi bucurându-se din partea acestuia de recunoaşterea unor drepturi. Aceste colectivitãţi se autogestioneazã, bucurându-se de o veritabilã autonomie, limitatã doar de controlul statului. Guvernul rezolvã problemele cu relevanţã la nivel naţional, iar colectivitãţile locale se pot ocupa de problemele care sunt esenţiale pentru viaţa comunitãţii respective. Exemplu: administrarea localã britanicã; b) colectivităţile locale sunt circumscripţii teritoriale, rezultate din necesitatea împãrţirii teritoriului statului pentru o mai bunã administrare. Puterea centralã exercitã o strictã supraveghere asupra acestor entitãţi, prin instituirea unei tutele administrative. Conducerea organelor locale este asiguratã de funcţionarii numiţi de la centru sau, dacã aceştia sunt substituiţi de aleşii locali, puterile acestora din urmã sunt limitate. Exemplu : organizarea francezã.

Organizarea sistemului administraţiei publice în România, centratã pe raporturile dintre autoritãţile centrale şi cele locale, combinã elementele corespunzãtoare mai multor regimuri administrative: 1) Regimul de centralizare administrativã, decurgând din caracterul unitar şi suveran al statului, se reflectã în organizarea autoritãţilor administraţiei publice centrale (Guvern, ministere şi alte organe de specialitate) şi a serviciilor desconcentrate ale acestora. Atât la nivel central, cât şi judeţean existã autoritãţi organizate potrivit principiului subordonãrii

35 Ioan Alexandru, Structuri, mecanisme şi instituţii administrative, vol. I, p. 182.

51

ierarhice. Guvernului i se subordoneazã direct ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei centrale, precum şi prefectul, iar ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei centrale li se subordoneazã serviciile lor desconcentrate în unitãţile administrativ-teritoriale. Conducãtorii acestor servicii se subordoneazã la nivel judeţean şi prefecţilor, ca reprezentanţi ai Guvernului. 2) Regimul de descentralizare administrativã este consacrat prin prevederea constituţionalã conform cãreia administraţia publicã, în unitãţile administrativ-teritoriale, se întemeiazã pe principiile descentralizãrii, autonomiei locale şi deconcentrãrii serviciilor publice (art. 120 din Constituţie)36. Autoritãţile administraţiei publice, prin care se realizeazã autonomia localã în comune şi oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi în condiţiile legii. Consiliile locale şi primarii funcţioneazã în condiţiile legii, ca autoritãţi administrative autonome şi rezolvã treburile publice din comune şi din oraşe (art. 121). Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea activitãţii consiliilor comunale şi orãşeneşti, în vederea realizãrii serviciilor publice de interes judeţean. Consiliul judeţean este ales şi funcţioneazã în condiţiile legii (art. 122). 3) Regimul de deconcentrare administrativã presupune cã unii dintre reprezentanţii autoritãţilor centrale la nivelul local au competenţe sã ia decizii fãrã aprobarea acesteia, fiind totuşi supuşi controlului ei. În sistemul nostru administrativ, într-o astfel de situaţie se gãsesc serviciile ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei centrale. Conducãtorii acestora sunt numiţi de cãtre miniştri, au competenţa sã rezolve problemele din domeniul respectiv, care apar în unitatea administrativ-teritorialã, iar actele emise de ei sunt supuse controlului administrativ ierarhic. 4) Regimul de tutelã administrativã semnificã controlul exercitat de autoritãţile centrale asupra celor locale, şi urmãreşte sã alinieze politicile locale celor naţionale, de ansamblu, pentru ca interesele regionale sã nu afecteze interesele generale. Acest control este compatibil cu principiul autonomiei locale. Guvernul exercitã conducerea generalã a administraţiei publice (art. 102 din Constituţie). În acest scop, în cadrul sãu s-au instituit structuri adecvate (Ministerul Administraţiei şi Internelor), care exercitã şi atribuţii de control asupra activitãţilor autoritãţilor locale. Totodatã, prefectul, ca reprezentant al Guvernului în judeţe şi în municipiul Bucureşti, poate exercita un control asupra legalitãţii actelor administrative adoptate sau emise de autoritãţile administraţiei publice locale şi judeţene, prin sesizarea instanţei de contencios administrativ.

36 vezi Constituţia României revizuitã, publicatã în M.O. nr. 767 din 31 octombrie 2003.

52

2. Domeniul public şi domeniul privat ale statului şi ale unitãţilor administrativ-teritoriale

Domeniul public cuprinde totalitatea bunurilor care constituie obiectul dreptului de proprietate publicã al statului sau al unitãţilor administrativ-teritoriale, bunuri care, potrivit legii sau prin natura ori destinaţia lor, sunt de uz sau interes public. Prin bunuri de uz public se înţeleg bunurile de folosinţã generalã, adicã bunurile care pot fi folosite în acelaşi timp, în mod actual sau eventual, de toţi membrii societãţii (drumurile şi parcurile publice, spre exemplu). Bunurile de interes public sunt cele destinate funcţionãrii serviciilor publice (clãdiri, instalaţii, echipamente ş.a.) ori cele care, prin importanţa social-economicã, valoarea culturalã sau istoricã etc. (resursele naturale, muzeele, colecţiile de artã. monumentele ş.a.) fac parte din avuţia naţionalã şi servesc intereselor generale ale societãţii sau pe cele ale colectivitãţii locale37. În mod generic, sfera bunurilor proprietate publicã este stabilitã de art. 3 din Legea nr. 213/199838. Potrivit dispoziţiilor alin. 1 ale acestui articol: “Domeniul public este alcãtuit din bunurile prevãzute în art. 136, alin. 3 din Constituţie39, din cele stabilite prin anexa care face parte integrantã din prezenta lege40 şi din oricare alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unitãţile administrativ-teritoriale prin modurile prevãzute de lege”. Subiectele dreptului de proprietate publicã, conform art. 136, alin. 2 din Constituţie, sunt: statul sau unitãţile administrativ-teritoriale. Prin urmare, persoanele fizice şi celelalte persoane juridice nu pot deţine, cu acest titlu, bunuri care, potrivit legii, naturii sau destinaţiei lor, sunt de utilitate publicã. Bunurile proprietate publicã de stat sunt date Guvernului în administrare generalã, iar, în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra acestor bunuri, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, cu excepţia cazurilor când prin legi speciale s-ar dispune altfel. În calitate de persoane juridice, comunele, oraşele şi judeţele au în proprietate publicã, potrivit legii, bunurile de uz sau interes public local sau judeţean, dupã caz (art. 3 din Legea nr. 37 Marian Nicolae, Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publicã şi regimul juridic al acesteia, “Dreptul” nr. 6/1999, p. 8.38 vezi Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publicã şi regimul juridic al acesteia, publicatã în M.O. nr. 448 din 24 noiembrie 1998.39 “Bogãţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorialã, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organicã, fac obiectul exclusiv al proprietãţii publice”.40 În anexã se precizeazã cã enumerarea bunurilor pe care aceasta o conţine are un caracter exemplificativ.

53

213/1998). Aceste bunuri se aflã în administrarea generalã a consiliilor locale, judeţene sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti. Consiliile locale sau judeţene reprezintã unitãţile administrativ-teritoriale în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra acestor bunuri, putând da, în acest scop, mandat scris primarului sau preşedintelui consiliului judeţean, pentru fiecare caz în parte. La rândul sãu, acesta poate desemna un alt funcţionar sau un avocat care sã-l reprezinte în faţa instanţei. În toate litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanţã, titularul acestui drept va sta în nume propriu. Acesta rãspunde, în condiţiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii. De asemenea, neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage revocarea dreptului de administrare.

În funcţie de subiectul dreptului de proprietate publicã, domeniul public poate fi: naţional, judeţean şi local. Domeniul public naţional (al statului) este alcãtuit din bunurile prevãzute în art. 136, alin. 3 din Constituţie, din cele stabilite la punctul 1 din Anexã, precum şi din alte bunuri de uz sau interes public naţional, declarate ca atare prin lege. Domeniul public judeţean este alcãtuit din bunurile stabilite la punctul II din Anexã şi din alte bunuri de uz sau de interes public judeţean, dacã sunt declarate ca atare prin hotãrârea consiliului judeţean, dacã nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional. Spre deosebire de bunurile din domeniul public al statului, care pot fi declarate ca aparţinând proprietãţii publice de stat numai prin lege (deci, nu şi prin act administrativ, cum ar fi o hotãrâre de Guvern), în cazul domeniului public de interes judeţean pot intra bunuri ca urmare a unei hotãrâri a consiliului judeţean. Domeniul public local (al comunelor, oraşelor şi municipiilor) este alcãtuit din bunurile stabilite la punctul III din Anexã şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotãrâre a consiliului local, dacã nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public naţional sau judeţean.

REGIMUL JURIDIC AL BUNURILOR APARŢINÂND DOMENIULUI PUBLIC: Pe lângã caracterele juridice ale dreptului de proprietate indiferent de forma sa – drept complet, exclusiv, absolut şi perpetuu – dreptul de proprietate publicã prezintã şi caractere juridice specifice : INALIENABILITATEA, IMPRESCRIPTIBILITATEA, INSESIZABILITATEA. Bunurile proprietate publicã sunt inalienabile, neputând fi înstrãinate şi nici grevate de sarcini reale. Ele pot fi date în administrare, concesionate sau închiriate în condiţiile legii. Aceste bunuri nu pot fi dobândite de cãtre alte persoane prin uzucapiune şi nici prin efectul posesiunii de bunã-credinţã asupra bunurilor mobile, nu pot face obiectul executãrii silite şi asupra lor nu se pot constitui

54

garanţii reale. Toate actele juridice încheiate cu încãlcarea regimului juridic al bunurilor din domeniul public – inalienabilitate, imprescriptibilitate şi insesizabilitate – sunt lovite de nulitate absolutã.

CONŢINUTUL DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ   : Conţinutul dreptului de proprietate publică este stabilit prin articolul 2 din Legea nr. 213/1998: “Statul sau unitãţile administrativ-teritoriale exercitã posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcãtuiesc domeniul public, în limitele şi în condiţiile legii”.

MODURILE DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII PUBLICE   : Potrivit art. 7 din Legea nr. 213/1998, acestea sunt urmãtoarele: pe cale naturalã ; prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii (Ordonanţa Guvernului nr. 12/1993); prin expropriere pentru cauzã de utilitate publicã (Legea nr. 33/1994); prin acte de donaţie sau legate acceptate, în condiţiile legii, dupã caz, de Guvern, consiliul judeţean sau consiliul local, dacã bunul în cauzã intrã în domeniul public (Decretul nr. 478/1954 privitor la donaţiile fãcute statului); prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unitãţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauzã de utilitate publicã prin hotãrâre a Guvernului, a consiliului judeţean ori a consiliului local; prin alte moduri prevãzute de lege, cum ar fi: prin lege (art. 645 C. civil); este cazul bunurilor prevãzute de art. 135, alin. 4 din Constituţie sau al bunurilor culturale mobile descoperite ca rezultat al cercetãrilor arheologice sau în mod fortuit şi care sunt ale proprietãţii publice, indiferent de regimul de proprietate asupra terenurilor din care acestea au fost recuperate (Ordonanţa Guvernului nr. 68/1994); prin contracte civile sau comerciale, cum sunt vânzarea sau schimbul, când sunt fãcute pentru cauze de utilitate publicã (art. 55 din Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 republicatã); prin accesiune sau încorporare (art. 448 şi urmãtoarele din Codul civil); prin trecerea bunului din domeniul public al statului în domeniul public al unei unitãţi administrativ-teritoriale sau invers (art. 9 din Legea nr. 213/1998).

MODALITĂŢILE DE ÎNCETARE A PROPRIETĂŢII PUBLICE   : prin pieirea bunului; prin trecerea acestuia în domeniul privat, care se face dupã caz, prin hotãrâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau a consiliului local, dacã prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel.

Domeniul privat cuprinde totalitatea bunurilor care constituie obiectul dreptului de proprietate privatã al statului sau al unitãţilor administrativ-teritoriale, bunuri care nu fac parte din domeniul public (art. 4 din Legea nr. 213/1998). Subiectele dreptului de proprietate privatã asupra bunurilor ce aparţin domeniului privat

55

sunt: statul şi unitãţile administrativ-teritoriale. Potrivit art. 44, alin 2 din Constituţie, proprietatea privatã este garantatã şi ocrotitã în mod egal de lege, indiferent de titular. Dreptul de proprietate al statului sau al unitãţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul lor privat este supus regimului juridic de drept comun, dacã legea nu dispune altfel (art. 5 din Legea nr. 213/1998).

3. Administrarea patrimoniului statului şi a unitãţilor administrativ-teritoriale

Bunurile aparţinând domeniului public, nu sunt utilizate sau exploatate în mod direct de cãtre titularii lor, dar, potrivit articolului 136, alin. 4 din Constituţie, deşi sunt inalienabile, pot fi, în condiţiile legii, date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice, ori pot fi concesionate sau închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţã gratuitã instituţiilor de utilitate publicã.

3.1. Darea în administrare a bunurilor domeniului public. Darea în administrare se face prin acte administrative cu caracter individual, dupã caz, hotãrâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau a consiliului local, în funcţie de apartenenţa bunurilor care fac obiectul dãrii în administrare (art. 12, alin. 1 din Legea nr. 213/1998). Potrivit legii, pot fi date în administrare bunuri din domeniul public regiilor autonome, prefecturilor, autoritãţilor administraţiei publice centrale şi locale ori altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local. Dreptul de administrare nu poate avea ca titular persoane fizice sau persoane juridice de drept privat. Dreptul de administrare poate avea ca obiect orice bunuri care fac parte din domeniul public naţional, judeţean sau local. Titularul acestui drept poate sã posede, sã foloseascã bunul şi sã dispunã de acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Ca drept real, dreptul de administrare cuprinde atribute similare cu cele ale dreptului de proprietate. În condiţiile actului constitutiv, titularul dreptului de administrare poate deţine şi folosi bunul, poate sã culeagã în deplinã proprietate fructele şi productele acelui bun. Titularul unui astfel de drept poate chiar dispune, în anumite limite, de bunul dat în administrare. De exemplu, pot fi transmise fãrã platã bunuri aflate în stare de funcţionare (cu excepţia clãdirilor) şi care nu mai sunt necesare instituţiei publice care le are în administrare, însã pot fi folosite în continuare de altã instituţie publicã. Modurile de încetare ale dreptului de administrare sunt : revocarea dreptului de administrare, dacã titularul sãu nu-şi exercitã drepturile sau nu-şi executã obligaţiile nãscute din actul de transmitere ; transmiterea, fãrã platã, a bunului în administrarea altuia, dacã folosinţa sa nu mai este necesarã administratorului central (art. 1 din Hotãrârea Guvernului nr. 841/1995); trecerea bunului în administrarea altuia

56

se face prin hotãrâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau a consiliului local.

3.2. Concesionarea bunurilor domeniului public. Regimul general al concesiunilor este reglementat prin Legea nr. 219/1998, ce a fost modificată prin Legea nr. 528/2004 pentru modificarea şi completarea Ordonantei Guvernului nr. 16/2002 privind contractele de parteneriat public-privat, precum si a Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor. Conform acestor reglementări, pot constitui obiectul concesiunii: a)activitati si servicii publice de interes national sau local, in schimbul unei redevenţe; b) alte servicii, in schimbul unei remuneraţii; c) bunuri proprietate publica ori privata a statului, judetului, orasului sau comunei, in schimbul unei redevenţe , cu exceptia concesiunii de lucrari, asa cum este ea reglementata de Ordonanta Guvernului nr. 16/2002 privind contractele de parteneriat public-privat cu modificările şi completările ulterioare. Atribuirea concesiunii de activitati si servicii publice de interes national si local si de bunuri proprietate publica ori privata a statului, judetului, orasului sau comunei (este vorba de categoriile menţionate la literele a şi c) se face in baza unui contract prin care o persoana, denumita concedent, transmite pentru o perioada determinata, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, denumita concesionar, care actioneaza pe riscul si pe raspunderea sa, dreptul si obligatia de exploatare sau de efectuare a unei activitati ori a unui serviciu public de interes national sau local ori a unui bun in schimbul unei redevenţe. Atribuirea concesiunii de servicii (este vorba de cele menţionate la litera b) se face in baza unui contract prin care o autoritate publica, denumita concedent, transmite pentru o perioada determinata, de cel mult 49 de ani, unui investitor privat, denumit concesionar, care actioneaza pe riscul si pe raspunderea sa, dreptul si obligatia de a presta servicii in numele sau, remunerarea pentru serviciile prestate constand fie din sumele obtinute din dreptul de exploatare a serviciilor, fie din acest drept insotit, in completare, de remuneraţie. Principiile care stau la baza selectarii ofertantilor si a incheierii contractelor de concesiune sunt: transparenţa, tratamentul egal pentru toti ofertanţii, proporţionalitatea, nediscriminarea, libera concurenţă. Initierea concesionarii are la baza un studiu de oportunitate efectuat, in prealabil, de catre concedent. In baza studiului de oportunitate se elaboreaza caietul de sarcini al concesiunii. Atribuirea concesiunii unui bun, a unei activitati sau a unui serviciu public se realizeaza prin licitatie publica, prin negociere directa sau dialog competitiv. Titularul dreptului de concesiune poate sã posede, sã foloseascã bunul şi sã dispunã de acesta, în condiţiile

57

legii şi ale contractului de concesiune41. Încetarea contractului de concesionare are loc în urmãtoarele situaţii: a) la expirarea duratei stabilite în contractul de concesiune; b) în cazul în care interesul naţional sau local o impune, prin denunţarea unilateralã de cãtre concedent, cu plata unei juste şi prealabile despãgubiri în sarcina concedentului; c) în cazul nerespectãrii obligaţiilor contractuale de cãtre concesionar, prin rezilierea unilateralã de cãtre concedent, cu plata unei despãgubiri în sarcina concesionarului; d) în cazul nerespectãrii obligaţiilor contractuale de cãtre concedent, prin rezilierea unilateralã de cãtre concesionar, cu plata de despãgubiri în sarcina concedentului ; e) în cazul dispariţiei, din cauzã de forţã majorã, a bunului concesionat sau în cazul imposibilitãţii obiective a concesionarului de a-l exploata, prin renunţare, fãrã plata unei despãgubiri. Sumele încasate din concesionarea bunurilor proprietate publicã se fac, dupã caz, venit la bugetul de stat sau la bugetele locale. Contractul de concesiune cuprinde douã pãrţi: partea legalã sau reglementarã, alcãtuitã din clauzele stabilite în mod unilateral, prin lege sau de cãtre concedent, şi care sunt prevãzute în caietul de sarcini, şi partea negociatã, alcãtuitã din clauzele convenite de pãrţi în completarea celor din caietul de sarcini şi fãrã a contraveni obiectivelor concesiunii, stabilite prin caietul de sarcini. Calitatea de concedent o au, în numele statului, ministerele sau organele de specialitate ale administraţiei publice centrale, pentru bunurile proprietate publicã a statului, iar în numele judeţului, oraşului sau comunei, consiliul judeţean, consiliul local sau instituţiile publice de interes local, pentru bunurile proprietate publicã a judeţului, oraşului sau comunei. Calitatea de concesionar o poate avea orice persoanã fizicã sau persoanã juridicã de drept privat, românã sau strãinã. Actele emise cu încălcarea prevederilor legale referitoare la concesiune pot fi atacate pe cale administrativa şi/sau in justiţie. Autoritatea contractantă este competenta sa solutioneze contestatiile inaintate pe cale administrativă. Acţiunea in justitie se introduce la sectia de contencios administrativ a tribunalului in a cărui circumscripţie se afla sediul autoritatii contractante, împotriva hotararii tribunalului se poate declara recurs la sectia de contencios administrativ a curtii de apel. La expirarea termenului de concesiune concesionarul este obligat sa restituie, în deplina proprietate, liber de orice sarcina, bunul concesionat, inclusiv investiţiile realizate, in conformitate cu prevederile contractului de concesiune.

3.3. Închirierea bunurilor din domeniul public. Închirierea bunurilor proprietate publicã se face prin licitaţie publicã şi se aprobã, dupã caz, prin Hotãrâre a Guvernului, a consiliului

41 Marian Nicolae, Op.cit., p. 18.

58

judeţean sau a consiliului local. Contractul de închiriere trebuie sã cuprindã clauze de naturã sã asigure exploatarea bunului închiriat potrivit specificului acestuia. Contractul de închiriere se poate încheia, dupã caz, cu orice persoanã fizicã sau juridicã, românã sau strãinã, de cãtre titularul dreptului de proprietate sau de administrare. Sumele încasate din închiriere se fac venit la bugetul de stat sau la bugetele locale, dupã caz. În situaţia în care contractul de închiriere se încheie de cãtre titularul dreptului de administrare, acesta are dreptul sã încaseze din chirie o cotã-parte, între 20-50%, stabilitã prin actul de aprobare a închirierii.

3.4. Darea în folosinţã gratuitã a bunurilor din domeniul public. Statul şi unitãţile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosinţã gratuitã, pe termen limitat , persoanelor juridice fãrã scop lucrativ, care desfãşoarã activitãţi de binefacere sau de utilitate publicã, ori serviciilor publice. Cât priveşte modalitatea concretã de realizare a acestui drept de folosinţã, şi regimul sãu juridic, se aplică regulile referitoare la drepturile de administrare42.

PRECIZĂRI PRIVITOARE LA BUNURILE APARŢINÂND DOMENIULUI PRIVAT AL STATULUI ŞI UNITĂŢILOR ADMINISTRATIV-TERITORIALE: Domeniul privat al statului şi al unitãţilor administrativ-teritoriale cuprinde bunurile aflate în proprietatea acestora şi care nu fac parte din domeniul public. Bunurile aparţinând domeniului privat se aflã în circuitul civil, ele sunt supuse dreptului comun, dacã legea nu prevede altfel. În consecinţã, aceste bunuri pot fi concesionate, închiriate sau date în locaţie de gestiune în modalitãţile şi condiţiile prevãzute de lege. Bunurile ce fac parte din domeniul privat, de interes local sau judeţean, pot face obiectul cumpãrãrii şi vânzãrii, numai în baza hotãrârii consiliilor locale sau judeţene. Vânzarea, ca şi concesionarea, închirierea şi locaţia gestiunii se fac prin licitaţie publicã, organizatã în condiţiile legii.

4. Bunuri şi lucrãri

4.1. Administrarea bunurilorConstituie patrimoniul unitãţilor administrativ-teritoriale

bunurile mobile şi imobile care aparţin domeniului public de interes local, domeniului privat al acestora, precum şi drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial. În calitatea lor de persoane juridice, unitãţile administrativ-teritoriale au un patrimoniu distinct, ceea ce le conferã posibilitatea de a participa, în nume propriu, la

42 Marian Nicolae, Op.cit., p. 29.

59

raporturile juridice civile şi, în acelaşi timp, de a dispune de o bazã materialã corespunzãtoare, în scopul rezolvãrii problemelor şi gestionãrii treburilor publice ale colectivitãţilor locale. Bunurile mobile şi cele imobile formeazã obiectul patrimoniului unitãţii administrativ-teritoriale, în mãsura în care acestea aparţin domeniului public, respectiv domeniului privat de interes local. Unitãţile administrativ-teritoriale, în calitate de persoane juridice de drept public, sunt proprietare ale bunurilor domeniului public de interes local sau judeţean, iar ca persoane juridice civile au în proprietate bunuri din domeniul privat. Legea nr. 215/2001 reglementeazã competenţa de “a dispune” ce aparţine unitãţii administrativ-teritoriale, ca titular al dreptului de proprietate, prin reprezentantul sãu, consiliul local sau judeţean. Consiliul local sau judeţean este autoritatea deliberativã care administreazã domeniul public şi privat al comunei, oraşului, judeţului, iar primarul, respectiv preşedintele consiliului judeţean, în calitate de autoritate executivã, exercitã drepturile şi asigurã îndeplinirea obligaţiilor ce revin unitãţii administrativ-teritoriale în calitate de persoanã juridicã civilã. Actul de administrare se emite cu privire la un bun sau la patrimoniu în întregul sãu, în scopul folosirii sau întrebuinţãrii lui.

4.2. Lucrãrile publice4.2.1. Consideraţii generaleConsiliile locale sau consiliile judeţene pot contracta prin

licitaţie efectuarea de lucrãri şi servicii de utilitate publicã, în limita sumelor aprobate prin bugetul local, respectiv judeţean. Lucrãrile de construcţii şi reparaţii de interes public, finanţate din bugetele comunelor, oraşelor sau judeţelor se executã numai pe baza unor documentaţii tehnico-economice avizate sau aprobate, dupã caz, de consiliul local sau de consiliul judeţean şi numai în baza unei licitaţii publice, în limitele şi în condiţiile prevãzute de lege. Expresia “lucrãri de construcţie şi reparaţii de interes public” poate fi definitã ca o activitate în care sunt incluse lucrãri de construire, reconstruire, consolidare, modificare, extindere, reparare sau desfiinţare a construcţiilor; lucrãri de construire, reparare, protejare, restaurare, conservare, precum şi orice alte lucrãri ce urmeazã a fi efectuate la construcţii reprezentând monumente istorice, arheologice, de arhitecturã, lucrãri de construire, reconstruire, consolidare, modificare, extindere, reparare privind cãile de comunicaţie, parcuri, pieţe etc

4.2.2. Amenajarea teritoriului şi urbanismulPrin “amenajare” înţelegem un ansamblu de lucrãri prin care

elementele unui sistem tehnic sunt dispuse şi utilizate astfel încât

60

sistemul sã corespundã, în condiţii cât mai bune, scopului pentru care a fost realizat. Scopul de bazã al amenajãrii teritoriului îl constituie armonizarea la nivelul întregului teritoriu a politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale, stabilite la nivel naţional şi local pentru asigurarea echilibrului în dezvoltarea diferitelor zone ale ţãrii, urmãrindu-se creşterea coeziunii şi integrãrii spaţiale, la nivel naţional, regional şi judeţean. Urbanismul are o strânsã legãturã cu amenajarea teritoriului. Cuvântul urbanism vine de la latinescul urb, urbis, care înseamnã oraş şi reprezintă întreaga activitate de construire a centrelor populate, de la datele planificate şi elaborarea schiţelor şi detaliilor, a documentaţiilor tehnico-economice pentru investiţii, pânã la realizarea şi controlul aplicãrii actelor respective. Scopul principal al urbanismului îl constituie stimularea evoluţiei complexe a localitãţilor, prin realizarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung. Consiliul local aprobã, în condiţiile legii, documentaţiile de amenajare a teritoriului şi urbanism a localitãţilor, stabilind mijloacele şi mãsurile necesare realizãrii acestora. Documentaţiile de urbanism şi amenajare a teritoriului privind comuna, oraşul şi judeţul cuprind un complex de acte, respectiv: planul de amenajare a teritoriului ; planul urbanistic general ; Planul urbanistic zonal ; Planul urbanistic de detaliu ; Regulamentul general şi regulamentul local de urbanism. Autorizarea executãrii construcţiilor se face de cãtre consiliile judeţene sau locale, dupã caz, în funcţie de categoria de lucrãri şi tipurile de construcţii, cu respectarea documentaţiilor de urbanism şi amenajarea teritoriului.

A. 4.2.3. Organizarea serviciilor publice de gospodãrie comunalã

Serviciile publice de gospodãrie comunalã reprezintã ansamblul activitãţilor şi acţiunilor de utilitate şi de interea local, desfãşurate sub autoritatea administraţiei publice locale, având drept scop furnizarea de servicii de utilitate publicã, prin care se asigurã: alimentarea cu apã; canalizarea şi epurarea apelor uzate şi pluviale; salubrizarea localitãţilor ; alimentarea cu energie termicã produsã centralizat ; alimentarea cu gaze naturale ; alimentarea cu energie electricã ; transportul public local ; administrarea fondului locativ public ; administrarea domeniului public. Activitatea de exploatare a reţelelor tehnico-edilitare, care presupune supraveghere, întreţinere, reparaţii, modernizãri etc., este organizatã în cadrul regiilor autonome şi a societãţilor comerciale. În funcţie de necesitãţi, prin hotãrârea consiliului local (judeţean), se pot înfiinţa şi alte servicii publice de gospodãrie comunalã, având ca obiect alte activitãţi decât cele prevãzute mai

61

sus. La organizarea, funcţionarea şi dezvoltarea serviciilor publice de gospodãrie comunalã, interesul general al cetãţenilor este prioritar. Aceste servicii se realizeazã prin intermediul unui ansamblu de construcţii, instalaţii tehnologice, echipamente funcţionale şi dotãri specifice, denumite sisteme publice de gospodãrie comunalã.

5. Finanţele publice locale

5.1. Consideraţii generale

Finanţele publice locale ale comunelor, oraşelor şi judeţelor cuprind relaţiile financiare privind formarea, repartizarea, administrarea şi utilizarea fondurilor publice locale, precum şi responsabilitãţile autoritãţilor administraţiei publice locale şi ale instituţiilor publice implicate în acest domeniu. Atribuţiile consiliului local şi ale celui judeţean, cu privire la finanţele publice ale comunelor, oraşelor şi judeţelor, se realizeazã prin compartimentul propriu al acestuia, respectiv serviciul (sau biroul) de buget finanţe, care are o serie de atribuţii şi sarcini de naturã a înlesni autoritãţii deliberative – consiliul – sã-şi exercite în mod corespunzãtor atribuţiile în materie, conferite de lege. Finanţele locale sunt administrate conform principiului autonomiei locale, consacrat de Carta Europeană a autonomiei locale şi de Constituţia României. Aplicarea în practicã a acestui principiu se realizeazã prin capacitatea efectivã a colectivitãţilor locale de a avea resurse financiare proprii şi de a dispune de ele, în interesul lor. Autonomia localã, în concret cea financiarã, presupune o preocupare mai mare din partea administraţiilor publice locale şi judeţene, pentru asigurarea unui grad de autofinanţare ridicat, pentru obţinerea unor resurse proprii, suficiente şi pentru identificarea de noi surse de venituri. Resursele financiare ale unitãţilor administrativ-teritoriale se constituie din impozite, taxe şi alte venituri fiscale, venituri nefiscale, venituri de capital, cote şi sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale, transferuri cu destinaţie specialã de la bugetul de stat şi venituri cu destinaţie specialã. Bugete locale reprezintã bugetele de venituri şi cheltuieli ale unitãţilor administrativ-teritoriale. Fiecare comunã, oraş, municipiu, sector al municipiului Bucureşti, judeţ, respectiv municipiul Bucureşti, întocmeşte bugetul local, în condiţii de autonomie, potrivit legii. Între aceste bugete nu existã relaţii de subordonare.

5.2. Veniturile bugetelor locale

62

Veniturile bugetelor locale se formeazã din impozite, taxe, alte venituri şi din venituri cu destinaţie specialã, precum şi din cote şi sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale şi din transferuri cu destinaţie specialã de la bugetul de stat. Ordonanţa Guvernului nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale a fost abrogată de Codul Fiscal pentru anul 2003, cu modificările ulterioare, care conţine un titlu special dedicat impozitelor şi taxelor locale. Pentru funcţionarea unor servicii publice locale sau judeţene create în interesul locuitorilor, consiliile locale şi judeţene stabilesc taxe speciale, potrivit legii. Cuantumul taxelor speciale se stabileşte pentru a acoperi cel puţin sumele investite şi cheltuielile curente de întreţinere a acestor servicii (art. 38 din Legea nr. 215/2001). Taxele speciale se încaseazã numai de la locuitorii care se folosesc de serviciile speciale prestate. Din impozitul pe venit, încasat la bugetul de stat la nivelul fiecãrei unitãţi administrativ-teritoriale, se alocã lunar o cotã de 36% la bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor, pe teritoriul cãrora îşi desfãşoarã activitatea plãtitorii de impozite, 10% la bugetul propriu al judeţului şi 17% într-un cont distinct, deschis pe seama consiliului judeţean pentru echilibrarea bugetelor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţului. Sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi transferurile cu destinaţie specialã din bugetul de stat se aprobã anual, prin Legea bugetului de stat, pe ansamblul oricãrui judeţ, respectiv al municipiului Bucureşti. Din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, aprobate anual, o cotã de pânã la 25% se alocã bugetului propriu al judeţului, iar diferenţa se repartizeazã pe comune, oraşe şi municipii, de cãtre consiliul judeţean, prin hotãrâre, dupã consultarea primarilor. Sumele încasate din concesionarea sau închirierea unor bunuri aparţinând domeniului public sau privat, de interes local sau judeţean, constituie venituri ale bugetelor locale. Sumele încasate din vânzarea unor bunuri aparţinând domeniului privat al unitãţilor administrativ-teritoriale constituie venituri ale bugetelor locale. Sumele încasate din valorificarea bunurilor confiscate se fac venit la bugetul local, în funcţie de subordonarea instituţiilor care au dispus confiscarea acestora, în condiţiile legii, după deducerea cheltuielilor legate de activitatea de valorificare. Cât priveşte impozitele locale, conform Codului fiscal pentru anul 2003 cu modificările ulterioare, acestea sunt: impozitul pe clădiri, impozitul pe teren, impozitul pe spectacole.

5.3. Cheltuielile bugetelor locale

63

Cheltuielile pentru investiţiile publice şi alte cheltuieli de investiţii finanţate din fondurile publice locale ale judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor, dupã caz, şi ale instituţiilor şi serviciilor publice de subordonare judeţeanã şi localã care se finanţeazã, potrivit legii, prin bugetele locale şi din împrumuturi, se cuprind în proiectele de buget, în baza programului de investiţii publice al fiecãrei unitãţi administrativ-teritoriale, întocmit de ordonatorii principali de credite, care se reprezintã ca anexã la bugetul iniţial şi, respectiv, rectificat şi se aprobã de cãtre consiliul local, judeţean şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, dupã caz. Consiliile locale, judeţene şi C.G.M.B. pot aproba contractarea sau garantarea de împrumuturi interne şi externe, pe termen scurt, mediu şi lung, pentru realizarea de investiţii publice de interes local, precum şi pentru refinanţarea datoriei publice locale. Împrumuturile externe se vor contracta direct sau se vor garanta de cãtre autoritãţile administraţiei publice locale numai cu avizul comisiei de autorizare a acestor împrumuturi, ale cãror componenţã şi funcţionare se aprobã prin hotãrâre a Guvernului. Autoritãţile administraţiei publice locale pot beneficia şi de împrumuturi externe contractate sau garantate de stat, în condiţiile legii.

5.4. Elaborarea, aprobarea şi executarea bugetelor localeProiectele bugetelor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale

şi proiectele bugetelor instituţiilor publice finanţate de la bugetele locale se întocmesc de către ordonatorii principali de credite. După întocmirea proiectului de buget local sau judeţean, acesta este publicat în presa locală. În termen de 15 zile de la publicare se pot face contestaţii la proiectul de buget. După expirarea acestui termen, proiectul de buget se supune aprobării Consiliului local sau judeţean după caz, în prima şedinţă a acestuia, însoţit de raportul primarului sau al preşedintelui Consiliului judeţean şi de eventualele contestaţii înregistrate. Forma finală a proiectului de buget se adoptă prin votarea pe articole. Proiectele de buget se adoptă în termen de maxim 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a Legii bugetului de stat.

5.5. Finanţele instituţiilor şi serviciilor publice

Finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes local se asigurã: a) integral din bugetul local, în funcţie de subordonare; b) din veniturile extrabugetare şi din subvenţii acordate de la bugetul local, în funcţie de subordonare ; c) integral din veniturile extrabugetare. Pentru funcţionarea unor servicii publice locale, create în interesul

64

persoanelor fizice şi juridice, consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, dupã caz, stabilesc taxe speciale. Cuantumul taxelor speciale se stabileşte anual iar veniturile obţinute din acestea se utilizeazã integral pentru acoperirea cheltuielilor efectuate pentru înfiinţarea serviciilor publice locale, precum şi pentru finanţarea cheltuielilor de întreţinere şi funcţionare a acestora. Taxele speciale se încaseazã numai de la persoanele fizice şi juridice care se folosesc de serviciile publice locale pentru care s-au instituit taxele respective.

6. Activitãţi tradiţionale ale administraţiei publice

Spre deosebire de sarcinile cu caracter general ale administraţiei publice (pe care le gãsim la toate autoritãţile administraţiei luate individual, sarcini de concepţie şi sarcini de direcţie)43, mai existã şi sarcini specifice, cu un obiectiv precis privind organizarea unor servicii prin care se urmãreşte satisfacerea unor nevoi de care beneficiazã membrii colectivitãţilor locale în domeniile social, cultural, educativ etc., dintre care putem menţiona atribuţiile în domeniile evidenţei funciare, ale stãrii civile, autoritãţii tutelare, asistenţei sociale, cele notariale, de asigurare a ordinii şi liniştii publice etc. Toate aceste servicii, aflate în beneficiul populaţiei, sunt denumite în mod curent activitãţi tradiţionale ale administraţiei publice, deoarece sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri şi au sfera de cuprindere cea mai mare din totalul atribuţiilor existete la nivelul unitãţilor administrativ-teritoriale.

6.1. Evidenţa funciarã. În baza Legii cadastrului şi a publicitãţii imobiliare nr. 7/199644 şi a O.G. nr. 1/1992, elaboratã în temeiul Legii nr. 68/1991 privind registrul agricol, sunt aplicabile în România urmãtoarele mijloace de evidenţã funciarã: cadastrul funciar general; cartea funciarã; registrul agricol. Cadastrul funciar general este sistemul unitar şi obligatoriu de evidenţã tehnicã, economicã şi juridicã, prin care se realizeazã identificarea, înregistrarea, reprezentarea pe hãrţi şi planuri cadastrale a tuturor terenurilor, precum şi a celorlalte bunuri imobile de pe întreg teritoriul ţãrii, indiferent de destinaţia lor şi de proprietar. Cadastrul general se organizeazã la nivelul fiecãrei unitãţi administrativ-teritoriale: comunã, oraş, municipiu, precum şi la nivelul întregii ţãri. La nivelul fiecãrui judeţ şi al municipiului Bucureşti se organizeazã oficii de Cadastru şi publicitate imobiliarã. Cartea funciarã este alcãtuitã din trei pãrţi: descrierea imobilelor;

43 Alexandru Negoaţã, ªtiinţa administraţiei, Bucureşti, p. P. 56-58.44 publicatã în M.O. nr. 61/1996, modificatã şi completatã prin O.U.G. nr. 41/2004 (M.O. nr. 509/2004).

65

înscrierile privind dreptul de proprietate; înscrierile privind dezmembrãrile dreptului de proprietate şi sarcini. Dreptul de proprietate şi celalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciarã pe baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil. Publicitatea imobiliarã, întemeiatã pe sistemul de evidenţã a cadastrului general, are ca obiect înscrierea în cartea funciarã a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeaşi localitate. Aceastã activitate, este îndeplinită de Agenţia Naţionalã de Cadastru şi Publicitate Imobiliarã şi oficiile organizate în teritoriu. Registrul agricol este docmentul oficial de evidenţã primarã unitarã, cu caracter tehnico-operativ, în care se înscriu date pentru fiecare gospodãrie a populaţiei care posedã teren sau animale în localitatea respectivã, indiferent de domiciliul pe care îl are.

6.2. Serviciile publice comunitare de evidenţã a persoanelor. Starea civilã constituie ansamblul elementelor care determinã capacitatea juridicã a unei persoane fizice, în societate, stat şi familie. Constatarea oficialã a evenimentelor care intervin în timpul existenţei omului se face prin actele de stare civilã.45

Evenimentele care pot caracteriza starea civilã a unei persoane se înfãţişeazã ca fapte juridice intervenite independent de voinţa persoanei (naşterea şi decesul), sau ca acte juridice executate cu voinţã, subiectul exprimându-şi şi consimţãmântul sãu în acest sens (cãsãtoria46, adopţia47). Actul de stare civilã poate avea atât înţelesul de manifestare de vonţã a persoanei fizice, cât şi de înscris autentic, întocmit în scopul dovedirii stãrii civile. Sunt cunoscute trei categorii de acte de stare civilã: de naştere, de cãsãtorie şi de deces. Toate aceste categorii de acte de stare civilã sunt acte autentice. Pentru ca o persoanã fizicã sã aibã o stare civilã, aceasta trebuie sã fie înregistratã în registrele de stare civilã. Ţinând seama de necesitatea activitãţii permanente a serviciilor de stare civilã, primarul asigurã funcţionarea acestora, în condiţii optime. Legea desemneazã calitatea primarului ca ofiţer de stare civilã. Operaţiunile care se efectueazã în cadrul instituţiei de stare civilã sunt urmãtoarele: înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilã (naştere, cãsãtorie, deces); înscrierea menţiunilor de stare civilã (pe marginea actelor de naştere, cãsãtorie şi deces) cu privire la modificãrile intervenite în starea civilã a persoanei; eliberarea certificatelor de stare civilã, pe baza înregistrãrilor şi a 45 Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilã (M.O. nr. 282/1996) modificatã şi completatã prin Legea nr. 23/1999 (M.O. nr. 35/1999) şi Legea nr. 94/2004 (M.O. nr. 326/2004); Metodologia pentru aplicarea dispoziţiilor acesteia (M.O. nr. 318 bis/1997).46 Gabriela Lupşan, Dreptul familiei (note de curs), Editura Fundaţiei „Chemarea” Iaşi, 1996, p.p. 14-51.47 Ibidem, p. P. 124-149.

66

menţiunilor înscrise în registrele de stare civilã; reconstituirea şi întocmirea ulterioarã a actelor de stare civilã; anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilã şi a menţiunilor. În subordinea consiliilor locale se înfiinţează servicii publice comunitare de evidenţã a persoanelor. De asemenea, se înfiinţeazã în subordinea consiliilor judeţene, servicii publice comunitare judeţene de evidenţã a persoanelor. Coordonarea şi controlul metodologic al serviciilor publice comunitare se asigurã, în mod unitar, de Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor. La nivel local, activitatea acestor servicii publice comunitare este coordonatã de secretarul general al judeţului sau al municipiului Bucureşti, respectiv de secretarul municipiului, sectorului municipiului Bucureşti, oraşului şi comunei.

6.3. Serviciile publice comunitare pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor. În cadrul aparatului propriu a prefecturilor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti funcţionează serviciile publice comunitare pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor.48 Acestea asigurã întocmirea, pãstrarea, evidenţa şi eliberarea paşapoartelor simple. Pentru eliberarea paşapoartelor respective, serviciile publice comunitare din cadrul prefecturilor trebuie sã conlucreze permanent cu serviciile publice comunitare locale de evidenţã a persoanelor. Paşapoartele diplomatice şi cele de serviciu se elibereazã numai anumitor persoane, având calitãţi speciale.

6.4. Serviciile publice comunitare pentru situaţii de urgenţã. Serviciile publice comunitare pentru situaţii de urgenţã, se organizeazã în subordinea consiliilor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti.49

Aceste servicii publice se împart în douã categorii: a) Serviciile publice profesioniste se înfiinţeazã în subordinea consiliilor judeţene, a C.G.M.B. şi ale consiliilor locale ale sectoarelor acestuia, prin preluarea de la fostul Minister de Interne a structurilor unificate ale inspectoratelor de protecţie civilã, a grupurilor şi brigãzilor de pompieri militari; b) Serviciile publice voluntare se organizeazã în subordinea consiliilor locale prin unificarea serviciilor publice de pompieri civili şi a formaţiunilor de protecţie civilã din subordinea acestora. Serviciile publice comunitare pentru situaţii de urgenţã sunt supuse unei duble subordonãri: faţã de administraţia publicã localã, coordonarea activitãţii acestora fãcându-se de cãtre preşedintele consiliului judeţean şi de primarul general al municipiului Bucureşti, respectiv

48 Anton Trãilescu, op. cit., p. p. 98-99.49 Anton Trãilescu, op. cit., p.p. 99-100.

67

de primarii localitãţilor; faţã de administraţia publicã centralã, coordonarea acestor servicii publice se face de cãtre Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţã.

6.5. Asigurarea ordinii şi liniştii publice. a) Atribuţiile autoritãţilor administraţiei publice locale şi ale prefectului. Consiliul local (comunal, orãşenesc) are iniţiativa şi hotãrãşte, cu respectarea legii, în probleme de interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autoritãţi publice. Printre atribuţiile principale ale consiliului local se numãrã şi asigurarea ordinii publice şi a respectãrii drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale cetãţenilor. Consiliul local are obligaţia de a asigura apãrarea ordinii publice prin adoptarea de mãsuri care sã conducã la o normalã funcţionare a aparului propriu, a instituţiilor şi agenţilor economici care funcţioneazã sub autoritatea lor, la menţinerea liniştii cetãţenilor şi la respectarea drepturilor acestora. Primarul unitãţii administrativ-teritoriale, în calitate de autoritate executivã, este cel care asigurã ordinea şi liniştea locuitorilor, prin intermediul Poliţiei comunitare şi cu ajutorul jandarmeriei, poliţiei, pompierilor şi protecţiei civile, care au obligaţia sã rãspundã solicitãrilor sale, în condiţiile legii. Prefectul, ca reprezentant al Guvernului, are ca principalã atribuţie şi asigurarea realizãrii intereselor naţionale, respectarea legilor şi a ordinii publice. În oraşe, municipii şi în sectoarele municipiului Bucureşti, prefectul desemneazã împuterniciţii care pot constata contravenţiile prevãzute ca urmare a încãlcãrii ordinii şi liniştii publice. b) Atribuţiile specifice organismelor de specialitate. 1) Jandarmeria. La nivel local, serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, prin organele de poliţie şi, în special, ale jandarmeriei, sunt cele care au obligaţia concretã de a pune în aplicare mãsurile privind asigurarea ordinii şi liniştii publice. Prin adoptarea Legii privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, rolul principal în asigurarea ordinii şi liniştii publice revine unitãţilor de jandarmi, din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor. Principalele atribuţii ale Jandarmeriei Române sunt: asigurã, împreunã cu alte autoritãţi publice abilitate, ordinea cu ocazia întrunirilor şi manifestaţiilor; asigurã, împreunã cu poliţia şi alte structuri ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, restabilirea ordinii publice în cazuri de tulburare gravã a acesteia ş.a. 2) Poliţia Comunitară. Organizarea şi funcţionarea ei este reglementată prin Legea nr. 371/2004. Poliţia comunitară pentru ordine publică este înfiinţată prin reorganizarea Corpului gardienilor publici, ca serviciu public local specializat, la nivelul comunelor, oraşelor, municipiilor şi sectoarelor municipiului

68

Bucureşti. Poliţia comunitară îşi desfăşoară activitatea în baza unui Regulament-cadru de organizare şi funcţionare, se înfiinţează prin hotărâre a Consiliului local şi se subordonează primarilor. ATRIBUŢIILE POLIŢIEI COMUNITARE: asigură ordinea şi liniştea publică în zonele şi locurile stabilite în planul de pază şi ordine publică; asigură paza obiectivelor şi bunurilor de interes public şi privat stabilite de Consiliul local; supraveghează parcările auto, şcolile, zonele comerciale şi de agrement, pieţele, cimitirele; constată contravenţii şi aplică sancţiuni contravenţionale în caz de tulburare a liniştii publice sau de încălcare a prevederilor legale referitoare la curăţenie, comerţ stradal, protecţia mediului; asigură ordinea cu ocazia adunărilor publice, mitingurilor; ş.a. Personalul Poliţiei comunitare se compune din: funcţionari publici – cărora li se aplică Statutul funcţionarilor publici; personal contractual- căruia i se aplică legislaţia muncii.

6.6. Atribuţiile notariale. Constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum şi exerciţiul drepturilor şi ocrotirea intereselor în conformitate cu legea, este asiguratã persoanelor fizice şi juridice prin activitatea notarialã. În prezent, aceastã activitate este reglementatã de Legea notarilor publici şi a activitãţilor notariale nr. 36/199550, potrivit cãreia, activitatea notarialã se realizeazã de notarii publici, prin acte notariale şi consultaţii publice notariale, în condiţiile acestei legi. Actele notariale pot fi efectuate şi de misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, precum şi de alte instituţii, în condiţiile şi limitele prevãzute de lege. Secretarii comunelor şi ai oraşelor unde nu funcţioneazã birouri ale notarilor publici vor îndeplini, la cererea pãrţilor, urmãtoarele acte notariale: legalizarea semnãturilor de pe înscrisurile prezentate de pãrţi; legalizarea copiilor de pe înscrisuri, cu excepţia celor sub semnãturã privatã.

6.7. Atribuţiile de autoritate tutelarã şi de protecţie a copilului.

A. Atribuţii de autoritate tutelarã. Constituţia României, Codul familiei şi convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, stipuleazã cã, în toate deciziile care îi privesc pe copii, interesele acestora trebuie sã fie luate în considerare cu prioritate. Legislaţia noastrã stabileşte mãsuri şi pentru ocrotirea persoanelor majore, puse sub interdicţie, ori care nu sunt pe deplin capabile de a-şi apãra interesele şi de a-şi administra personal patrimoniul. Normele legale de ocrotire a acestor categorii de persoane fizice, minore sau majore, se pun în aplicare de serviciile de autoritate tutelarã, de a cãror bunã funcţionare rãspund autoritãţile 50 publicatã în M.O. nr. 92/1995.

69

administraţiei publice locale. Prin autoritate tutelarã se înţelege un ansamblu de atribuţii, o funcţie a autoritãţilor executive ale administraţiei publice locale. Atribuţiile de autoritate tutelarã se exercitã de cãtre primarii municipiilor, oraşelor şi comunelor. Aceştia asigurã funcţionarea seviciilor de autoritate tutelarã din cadrul primãriilor. Formele prevãzute de Codul familiei, prin care se realizeazã ocrotirea unor categorii de persoane sunt: ocrotirea pãrinteascã; tutela minorului; ocrotirea interzisului prin tutelã; curatela minorului; curatela persoanei majore. Responsabilitatea în acest sens, aparţine autoritãţii tutelare.

B. Mãsuri de protecţie a copilului. Cadrul legal pentru respectarea, promovarea şi garantarea drepturilor copilului este reglementat de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului51. principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile si deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritatile publice si de organismele private autorizate, precum si în cauzele solutionate de instantele judecatoresti. Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legatura cu drepturile si obligatiile ce revin parintilor copilului, altor reprezentanti legali ai sai, precum si oricaror persoane carora acesta le-a fost plasat în mod legal. De asemenea, orice act juridic emis sau, dupa caz, încheiat în acest domeniu se subordoneaza cu prioritate principiului interesului superior al copilului. Legea reglementează o protecţie specială pentru copilul lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea parintilor sai. INSTITUTII SI SERVICII CU ATRIBUTII ÎN PROTECTIA COPILULUI: Institutii la nivel central: Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului, organ de specialitate al administratiei publice centrale, cu personalitate juridica, aflat în subordinea Ministerului Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei; Avocatul Poporului, care realizează Apararea drepturilor si libertatilor copilului în raporturile acestuia cu autoritatile publice cu scopul de a promova si de a îmbunatati conditia copilului. Institutii si servicii la nivel local: în subordinea consiliului judetean si, respectiv, a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucuresti functioneaza Comisia pentru protectia copilului, ca organ de specialitate al acestora, fara personalitate juridică; Directia generala de asistenta sociala si protectia copilului, institutie publica cu personalitate juridica, înfiintata în subordinea consiliului judetean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucuresti.

51 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 557/23.06.2004

70

6.8. Soluţionarea petiţiilor. Aceastã activitate este reglementatã prin Legea nr. 23/2002 pentru aprobarea O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activitãţii de soluţionare a petiţiilor. Autoritãţile şi instituţiile publice centrale şi locale sunt obligate sã organizeze un compartiment distinct pentru relaţii cu publicul, care sã primeascã, sã înregistreze, sã se îngrijeascã de rezolvarea petiţiilor şi sã expedieze rãspunsurile cãtre petiţionari. Indiferent dacã soluţia este favorabilã sau nefavorabilã, termenul de comunicare a rãspunsului este de 30 de zile de la data înregistrãrii (care poate fi prelungit de conducãtorul autoritãţii sau instituţiei, cu cel mult 15 zile, dacã sunt necesare cercetãri amãnunţite). Funcţionarii publici sunt obligaţi sã rezolve numai petiţiile care le sunt repartizate.

CAPITOLUL 6

SERVICIUL PUBLIC, FUNCŢIA PUBLICÃ ŞI FUNCŢIONARII ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

71

1. Noţiunea de serviciu public. Regimul juridic al serviciului public.

Administraţia publicã poate fi consideratã o totalitate de servicii publice menitã sã satisfacã nevoile cetãţenilor şi ale societãţii, în ansamblu. Administraţia îşi propune sã rãspundã unor nevoi variate, în domenii în care considerã cã iniţiativa particularã nu satisface aceste nevoi într-un mod suficient, din punct de vedere cantitativ, sau corespunzãtor, din punct de vedere calitativ. Cea care trebuie sã identifice domeniile care vor face obiectul acţiunii administraţiei este puterea politicã. Lista necesitãţilor populaţiei cãrora trebuie sã li se gãseascã o rezolvare prin intervenţia administraţiei publice variazã în funcţie de concepţia forţelor politice aflate la guvernare, de situaţia economicã şi socialã, de posibilitãţile financiare şi tehnice. Sintagma “serviciu public” este folositã în trei accepţiuni diferite52: în sens organic desemneazã un ansamblu de agenţi şi de mijloace pe care o persoanã publicã (o persoanã juridicã de drept public) le afecteazã pentru îndeplinirea unei anumite sarcini; în sens material sau funcţional ea se referã la o activitate de interes general, pe care administraţia este chematã sã o desfãşoare. La aceste douã sensuri se adaugã încã unul, acela care asociazã o activitate ce reprezintã un serviciu public unui anumit regim juridic, derogatoriu de la dreptul comun. Serviciul public este chemat sã satisfacã un interes public şi, trebuind sã rãspundã altor exigenţe decât activitãţile private, este supus unui regim de drept public (administrativ). Din cauza creşterii cererii de servicii publice diverse, operative, flexibile, cãreia statul nu i-a putut face faţã, acesta s-a vãzut nevoit sã încredinţeze organizarea şi funcţionarea unor astfel de servicii unor persoane private. Aceastã situaţie a avut drept consecinţã, pe de o parte, faptul cã activitatea statului, în realizarea serviciilor publice industriale şi comerciale, este supusã dreptului privat, civil şi comercial; pe de altã parte, o datã cu recunoaşterea de cãtre stat a drepturilor organizaţiilor private de a exercita servicii publice, acestea cad sub incidenţa regulilor de drept privat. Unele servicii publice (apãrarea naţionalã, ordinea publicã, reprezentarea internaţionalã ş.a.) nu pot fi realizate însă decât prin intermediul unor organisme statale. În concluzie, relaţia dintre regimul juridic al serviciului public şi dreptul administrativ a suferit modificãri. În mod tradiţional, cadrul de organizare şi de funcţionare al serviciului public a fost reglementat prin norme de drept administrativ. Astãzi, regimul derogatoriu al dreptului administrativ se mai aplicã doar în cazul “serviciilor administrative”, acele servicii care posedã în cel mai înalt grad caracterul de

52 Jean Rivero, Op.cit., p. 553.

72

serviciu public53, în mod excepţional şi ocazional fiind înlocuit de regimul juridic corespunzãtor procedeelor de gestiune private (contracte civile sau comerciale).

2. Clasificarea serviciilor publice şi principiile fundamentale ale serviciului public

Pornind de la criteriul formei de organizare, organizaţiile care presteazã servicii publice pot fi grupate în trei categorii: organe ale administraţiei publice, instituţii publice şi regii autonome de interes public54. Activitatea organelor administraţiei publice se caracterizeazã mai ales prin emiterea de acte administrative, în timp ce în cazul instituţiilor publice aceasta este mai redusã, activitatea lor fiind preponderent de naturã intelectualã, iar în privinţa regiilor autonome, emiterea de acte administrative este şi mai redusã, acestea funcţionând în scopuri economice. Mijloacele financiare necesare desfãşurãrii activitãţii organelor administraţiei publice şi a instituţiilor publice se asigurã de la bugetul de stat, iar regiile autonome de interes public îşi asigurã mijloacele bãneşti din veniturile obţinute prin activitatea proprie. Organele administraţiei publice şi instituţiile publice îşi desfãşoarã activitatea, de regulã, în mod gratuit, în timp ce regiile autonome, de regulã, contra cost. Dupã natura lor, serviciile publice pot fi împãrţite în trei categorii: tehnico-administrative, economice (industriale şi comerciale) şi socio-culturale55. Dupã gradul de extensie, distingem servicii naţionale (care sunt organizate la nivelul întregului teritoriu naţional) şi servicii locale (care pot fi judeţene, orãşeneşti şi comunale). Din punctul de vedere al raporturilor cu sectorul privat, deosebim: servicii monopolizate de stat; servicii pe care administraţia publicã le exercitã în paralel cu persoanele particulare autorizate; servicii publice exercitate de persoane private autorizate sub controlul unei autoritãţi a administraţiei publice. În funcţie de modul de gestionare, serviciile publice iau urmãtoarele forme: administrarea printr-o regie autonomã sau printr-o instituţie publicã; contract de concesionare pentru punerea în valoare a unui bun proprietate publicã, pentru efectuarea de lucrãri publice sau pentru satisfacerea altor nevoi colective; locaţia în gestiune; contractul civil; contractul comercial56. Principiile fundamentale ale serviciului public sunt:

53 Lamarque, L’application du droit prive aux services publics administratifs, 1960; cf. Jean Rivero, Op.cit., p. 561.54 Ioan Alexandru, Administraţia publicã. Teorii. Realitãţi. Perspective. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 292.55 Antonie Iorgovan, Op.cit., vol. II, p. 71.56 Antonie Iorgovan, Op.cit., vol. II, p. 71.

73

continuitatea serviciului public, egalitatea tuturor în faţa serviciului public, adaptarea acestuia la cerinţele sociale.

3. Regimul juridic al funcţiei publice

3.1. Coordonatele constituţionale ale funcţiei publiceTextul constituţional ne oferã câteva puncte de reper

importante pentru conturarea cadrului legislativ ce are ca obiect funcţia publicã. Articolul 41 consacrã dreptul la muncã şi protecţie socialã, precum şi libertatea de a munci. În articolul 73, la alineatul 3 sunt enumerate domeniile care vor fi reglementate prin lege organicã şi unde regãsim la litera j “Statutul functionarilor publici”, iar la litera p, “Regimul general privind raporturile de muncã, sindicatele, patronatele şi protecţia socialã”. Articolul 41 face referire, fãrã îndoialã, la toate categoriile de persoane încadrate în muncã. Din cauza folosirii însã a termenului de “salariaţi” la alineatul 2 al acestui articol, au apãrut opinii potrivit cãrora textul respectiv nu ar privi şi pe funcţionarii publici. O asemenea interpretare este exageratã, în condiţiile în care dreptul la muncã a devenit, dupã cel de-al doilea Rãzboi Mondial, unul dintre constantele actelor constituţionale şi a fost consacrat ca unul din drepturile fundamentale ale cetãţeanului. Pe de altã parte, distincţia conţinutã de articolul 73 relevã faptul cã legiuitorul nostru constituant a vãzut în raportul de funcţie publicã altceva decât în raportul de muncã. Ea vine sã arate cã natura juridicã şi, în consecinţã, regimul juridic este diferit în cazul funcţionarilor publici, respectiv al salariaţilor. În cazul primilor suntem în prezenţa unui regim juridic unilateral de drept public, în timp ce salariaţii sunt supuşi unui regim contractual de drept privat.

3.2. Concepţia noului Statut al funcţionarilor publiciPrincipiile care stau la baza exercitãrii funcţiei publice, potrivit

Statutului funcţionarilor publici - Legea nr. 188/199957 (legea-cadru în materie), sunt: legalitate, imparţialitate şi obiectivitate; transparenţã; eficienţã şi eficacitate; responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale; orientare cãtre cetãţean; stabilitate în exercitarea funcţiei publice; subordonare ierarhicã. Potrivit art. 2 alin. 1 din Statut, funcţia publicã reprezintã ansamblul atribuţiilor şi responsabilitãţilor stabilite în temeiul legii, în scopul realizãrii prerogativelor de putere publicã, de cãtre administraţia publicã centralã şi localã. Funcţionar public este persoana numitã într-o funcţie publicã. Funcţiile publice sunt prevãzute în anexa la aceastã lege. Anexa inventariazã funcţiile

57 Modificatã şi completatã prin O.U.G. nr. 82/2000 (M.Of.nr.293/28.06.2000), O.U.G. nr. 284/2000 (M.Of.nr.706/2000) şi Legea nr. 161/2003 (M.Of.nr.279/21.04.2003), republicatã în M.Of. nr. 251/2004.

74

publice generale şi pe cele specifice. La finalul anexei, se precizeazã cã funcţiile publice generale altele decât cele prevãzute se stabilesc cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, iar funcţiile publice specifice, altele decât cele menţionale în anexã, se pot stabili, tot cu avizul A.N.F.P., de cãtre autoritãţile şi instituţiile publice.

3.3. Condiţii de acces într-o funcţie publicã

Noul Statut al funcţionarilor publici, la art. 50, reţine cã poate ocupa o funcţie publicã peroana care îndeplineşte urmãtoarele condiţii generale: a) are cetãţenia românã şi domiciliul în România; b) cunoaşte bine limba românã scris şi vorbit; c) are vârsta de minimum 18 ani împliniţi; d) are capacitate deplinã de exerciţiu (nu au capacitate de exerciţiu deplină persoanele care nu au împlinit 18 ani precum şi alenaţii sau debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească); e) are o stare de sãnãtate corespunzãtoare funcţiei publice pentru care candideazã, atestatã pe bazã de examen medical de specialitate; f) îndeplineşte condiţiile de studii prevãzute de lege pentru funcţia publicã; g) îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice; h) nu a fost condamnatã pentru sãvârşirea unei infracţiuni contra umanitãţii, contra statului sau contra autoritãţii, de serviciu sau în legãtura cu serviciul, care împiedicã înfãptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni sãvârşite cu intenţie, care ar face-o incompatibilã cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea; i) nu a fost destituitã dintr-o funcţie publicã în ultimii 7 ani; j) nu a desfãşurat activitate de poliţie politicã astfel cum este definitã prin lege. Se admite, totodatã, ca, potrivit legii, numirea într-o funcţie publicã sã fie condiţionatã şi de îndeplinirea unor cerinţe speciale, cum ar fi cele referitoare la vârstã, aptitudini sau efectuarea unui stagiu de specialitate. Reţinem, totodatã, cã Statutul preconizeazã obligaţia declarãrii averii la numirea şi la eliberarea dintr-o funcţie publicã, declaraţia fãcându-se în condiţiile legii58.

3.4. Formarea, modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de funcţie

O datã întrunite condiţiile generale şi speciale ale ocupãrii funcţiei publice urmeazã învestitura, constând în actul juridic unilateral de autoritate provenind de la un organ de stat prin care unei persoane i se încredinţeazã spre exercitare o funcţie publicã în cadrul unei autoritãţi. Învestirea nu reprezintã un acord de

58 vezi Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, modificatã şi completatã prin Legea nr. 161/2003 (M.of.nr.279/2003).

75

voinţã, chiar dacã titularul funcţiei ar fi formulat o solicitare în vederea ocupãrii funcţiei, ci, dimpotrivã, este o manifestare de voinţã exclusiv a autoritãţii competente. În cazul funcţionarilor publici obişnuiţi, de care se ocupã în primul rând capitolul de faţã, învestirea se face prin numire. În cazul înalţilor funcţionari publici, numirea se face de cãtre Guvern, primul-ministru, ministrul administraţiei şi internelor, ministrul sau conducãtorul autoritãţii ori instituţiei publice. Ocuparea funcţiilor publice vacante se poate face prin promovare, transfer, redistribuire şi concurs. Numirea în funcţiile publice pentru care se organizeazã concurs, se face prin actul administrativ emis de cãtre: conducãtorii autoritãţilor sau instituţiilor publice din administraţia publicã centralã şi localã, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici pentru funcţiile de conducere sau, dupã caz, conducãtorii acestor autoritãţi sau instituţii, în situaţia funcţiilor de şef birou, sef serviciu şi a funcţiilor de execuţie.

Modificarea raporturilor de serviciu intervine prin delegare, detaşare, transfer, mutarea în cadrul altui compartiment al autoritãţii sau instituţiei publice sau execitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere. Delegarea se dispune în interesul autoritãţii sau instituţiei publice în care este încadrat funcţionarul public, pe o perioadã de cel mult 60 de zile calendaristice într-un an (pentru cel mult 90 zile calendaristice, numai cu acordul scris al acestuia). Pe timpul acestei mãsuri, funcţionarul în cauzã îşi pãstreazã funcţia publicã şi salariul. Detaşarea se dispune în interesul autoritãţii (instituţiei) publice în care urmeazã sã îşi desfãşoare activitatea funcţionarul public, pentru o perioadã de cel mult 6 luni în cursul unui an calendaristic (mai mult de 6 luni, numai cu acordul sãu scris). Pe aceastã perioadã funcţionarul public îşi pãstreazã funcţia publicã şi salariul (dacã salariul corespunzãtor funcţiei pe care este detaşat este mai mare, el are dreptul la acest salariu). Transferul poate avea loc între autoritãţile (instituţiile) publice, în interesul serviciului (numai cu acordul scris al funcţionarului în cauzã) sau la cererea funcţionarului public. Mutarea în cadrul altui compartiment al autoritãţii sau instituţiei publice poate fi definitivã (cu acordul scris al funcţionarului public) sau temporarã (pe o perioadã de maximum 6 luni într-un an, cu respectarea pregãtirii profesionale şi a salariului pe care îl are). Exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere vacante se realizeazã prin promovarea temporarã (pe o perioadã de maximum 6 luni) a unui funcţionar care îndeplineşte condiţiile specifice ocupãrii acestei funcţii, şi se dispune de conducãtorul autoritãţii (instituţieii) publice, cu avizul A.N.F.P.

76

Suspendarea raportului de serviciu, presupune o întrerupere a activitãţii funcţionarului public, de drept sau la iniţiativa acestuia, cu obligaţia autoritãţii (instituţiei) publice de a rezerva pe aceastã perioadã, postul aferent funcţiei publice. Acesta se va putea ocupa numai pe o perioadã determinatã, de un funcţionar public din corpul de rezervã sau, în cazul în care nu existã un astfel de funcţionar care sã îndeplineascã cerinţele specifice, în baza unui contract individual de muncã pe o perioadã egalã cu perioada suspendãrii raporturilor de serviciu. Raportul de serviciu se suspendã de drept atunci când funcţionarul public se aflã în una din urmãtoarele situaţii: este numit sau ales într-o funcţie de demnitate publicã, pentru perioada respectivã; este încadrat la cabinetul unui demnitar; este desemnat de autoritatea (instituţia) publicã sã desfãşoare activitãţi în cadrul unor misiuni diplomatice ale României ori a unor organisme sau instituţii internaţionale; desfãşoarã activitate sindicalã pentru care este prevãzutã suspendarea în condiţiile legii; efectueazã stagiul militar, serviciul militar alternativ, este concentrat sau mobilizat; este arestat preventiv; efectueazã tratament medical în strãinãtate; se aflã în concediu pentru incapacitate temporarã de muncã; carantinã, concediu de maternitate, forţã majorã; este dispãrut (mãsurã constatatã prin hotãrâre judecãtoreascã irevocabilã); alte cazuri expres prevãzute de lege. In termen de 5 zile calendaristice de la data încetãrii motivului de suspendare de drept, funcţionarul public este obligat sã informeze în scris conducãtorul autoritãţii (instituţiei) publice despre acest fapt. Raportul de serviciu se suspendã la iniţiativa funcţionarului public (în baza cererii scrise fãcute cu cel puţin 15 zile calendaristice înainte de data cînd se solicitã suspendarea) în urmãtoarele situaţii: concediu pentru creşterea copilului în vârstã de pânã la 2 ani (3 ani în cazul copilului cu handicap); concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstã de pânã la 7 ani (12 ani, în cazul copilului cu handicap, pentru afecţiunile intercurente); desfãşurarea unei activitãţi în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale, altele decât cele în care a fost desemnat de autoritatea (instituţia) publicã, în cadrul misiunilor diplomatice ori a organismelor sau instituţiilor internationale (când suspendarea are loc de drept); pentru participarea la campania electoralã; pentru participarea la grevã, în condiţiile legii.

Încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici are loc în urmãtoarele situaţii: a) de drept; b) acordul pãrţilor, consemnat în scris; c) eliberarea din funcţie; d) destituirea din funcţie; e) demisie; Raportul de serviciu înceteazã de drept: 1)la

77

data decesului funcţionarului public; 2)la data rãmânerii irevocabile a hotãrârii judecãtoreşti de declarare a morţii funcţionarului public; 3)dacã funcţionarul public nu mai îndeplineşte una din condiţiile prevãzute de art. 50 din lege, referitoare la cetãţenia românã şi domiciliul în România, capacitatea deplinã de exerciţiu şi studiile prevãzute de lege pentru funcţia respectivã; 4)la data comunicãrii deciziei de pensionare pentru limitã de vârstã ori invaliditate; 5)ca urmare a constatãrii nulitãţii absolute a actului administrativ de numire în funcţia publicã, de la data la care nulitatea a fost constatatã prin hotãrâre judecãtoreascã definitivã; 6)când funcţionarul public a fost condamnat printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã infracţiuni contra umanitãţii, contra statului sau contra autoritãţii, de serviciu sau în legaturã cu serviciul, care împiedicã înfãptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni sãvârşite cu intenţie, care ar face-o incompatibilã cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea sau prin care s-a dispus aplicarea unei sancţiuni privative de libertate, la data rãmânerii definitive a hotãrârii de condamnare; 7)ca urmare a interzicerii exercitãrii profesiei sau a funcţiei, ca mãsurã de siguranţã ori ca pedeapsã complementarã (de la data rãmânerii definitive a hotãrârii judecãtoreşti); 8)la data expirãrii termenului pe care a fost exercitatã, cu caracter temporar, funcţia publicã. Eliberarea din funcţia publicã se dispune de conducãtorul autoritãţii (instituţiei) publice, prin act administrativ, care se comunicã funcţionarului public (în termen de 5 zile lucrãtoare de la emitere), pentru motive neimputabile acestuia, în urmãtoarele cazuri: autoritatea (instituţia) publicã şi-a încetat activitatea ori a fost mutatã într-o altã locatitate, iar funcţionarul public nu este de acord sã o urmeze; autoritatea (instituţia) publicã îşi reduce personalul ca urmare a reorganizãrii activitãţii, prin reducerea postului ocupat de funcţionarul public; ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcţia publicã ocupatã de cãtre funcţionarul public, a unui alt funcţionar public eliberat sau destituit nelegal ori pentru motive neîntemeiate; pentru incompetenţã profesionalã în cazul obţinerii calificativului „nesatisfãcãtor” la evaluarea performanţelor profesionale individuale; funcţionarul public nu mai îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice; starea sãnãtãţii, fizice sau (şi) psihice, constatatã prin decizie a organelor competente de expertizã medicalã, nu îi mai permite funcţionarului public sã îşi îndeplineascã atribuţiile corespunzãtoare funcţiei publice deţinute. Destituirea din funcţie se dispune pentru motive imputabile funcţionarului public, ca sancţiune disciplinarã aplicatã pentru sãvârşirea repetatã a unor abateri disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a avut consecinţe grave, precum şi dacã s-a ivit

78

un motiv legal de incompatibilitate, iar funcţionarul în cauzã nu acţioneazã pentru încetarea acestuia, într-un termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii cazului respectiv. Funcţionarul public poate sã comunice încetarea raporturilor de serviciu prin demisie, notificatã în scris, conducãtorului autoritãţii (instituţiei) publice. Demisia nu trebuie motivatã şi produce efecte dupã 30 de zile calendaristice de la înregistrare.

4. Probleme de personal: selectarea şi formarea funcţionarilor

publici

4.1. Selectarea funcţionarilor publici

Actualul Statut al funcţionarilor publici prevede cã are calitatea de funcţionar public persoana numitã într-o funcţie publicã şi menţioneazã posibilitatea ca unele funcţii publice sã poatã fi ocupate prin contract individual de muncã, situaţie în care persoana care le ocupã nu mai are calitatea de funcţionar public. Doctrina de specialitate trateazã expres douã din procedeele de recrutare într-o funcţie sau demnitate publicã: numirea şi alegerea. Numirea în funcţii publice a funcţionarilor publici, se face în funcţie de categoria în care se încadreazã (înalţi funcţionari publici, funcţionari publici de conducere sau funcţionari publici de execuţie). Înalţii funcţionari publici sunt numiţi de cãtre Guvern, primul-ministru, ministrul administraţiei şi internelor, ministrul sau conducãtorul autoritãţii ori instituţiei publice. Numirea în funcţiile publice pentru care se organizeazã concurs se face de cãtre conducãtorii autoritãţilor (instituţiilor publice) din administratia publicã centralã şi localã. De asemenea, promovarea într-o funcţie publicã superioarã vacantã se face prin concurs sau examen. Alegerea este cel de-al doilea mod de recrutare consacrat de doctrinã, care face referire la noţiunea de funcţionari publici, în sens general. Categoriile de funcţionari publici aleşi exced însã preocupãrilor prezentului curs, care are în vedere nu funcţia publicã, în sensul sãu general, ci funcţionarul public de carierã din administraţie aleşi exced însã preocupãrilor prezentului curs, care are în vedere nu funcţia publicã, în sensul sãu general, ci funcţionarul public de carierã din administraţie, în accepţiunea pe care o consacrã şi actuala reglementare cadru, în domeniu. Ocuparea funcţiilor vacante, se face numai prin promovare, transfer, redistribuire şi concurs. Principiile care stau la baza desfăşurării concursurilor şi examenelor sunt: competiţia deschisã (asigurarea accesului liber a oricãrei persoane care îndeplineşte condiţiile cerute de lege), selecţia dupã merit, asigurarea transparenţei, tratamentul egal şi confidenţialitatea (datelor

79

personale ale candidaţilor). Candidaţii reuşiţi la concurs sunt numiţi funcţionari publici debutanţi, durata perioadei de stagiu fiind în funcţie de clasa în care se încadreazã: 12 luni pentru funcţionarii publici de execuţie din clasa I (studii superioare de lungã duratã); 8 luni pentru cei din clasa a II-a (studii superioare se scurtã duratã); 6 luni pentru cei din clasa a III-a (studii medii liceale). Funcţionarii publici debutanţi pot fi definitivaţi numai dupã terminarea perioadei de stagiu. Perioada de stagiu este etapa cuprinsã între data numirii ca funcţionar public debutant, în urma promovãrii concursului şi data numirii ca funcţionar public definitiv şi se desfãşoarã sub îndrumarea unui funcţionar public definitiv din cadrul aceluiaşi compartiment.

4.2. Pregãtirea profesionalã a funcţionarilor publici

Una dintre problemele principale de care se ocupã ştiinţa administraţiei o reprezintã formarea funcţionarilor publici. Înfiinţarea Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative, ca instituţie de învãţãmânt postuniversitar de 2 ani, a fost urmatã de apariţia a numeroase facultãţi şi secţii în noul profil „ştiinţe administrative”, atât în învãţãmântul de stat, cât şi în cel privat. Realizarea acestor cerinţe a determinat şi constituirea, în subordinea Guvernului, în baza prevederilor noului Statut al funcţionarilor publici, a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici59. Aceasta este condusã de un preşedinte cu rang de secretar de stat, numit de primul-ministru, fiind finanţatã de la bugetul de stat. Agenţia Naţionalã a Funcţionarilor Publici are urmãtoarele atribuţii: a) elaboreazã politicile şi strategiile privind managementul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici; b) elaboreazã şi avizeazã propuneri de acte normative privind funcţia publicã şi funcţionarii publici; c) monitorizeazã şi controleazã modul de aplicare a legislaţiei privind funcţia publicã şi funcţionarii publici în cadrul autoritãţilor şi instituţiilor publice; d) stabileşte criteriile pentru evaluarea activitãţii funcţionarilor publici; e) centralizeazã propunerile de instruire a funcţionarilor publici, stabilite ca urmare a evaluãrii performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici(s.n.); f) coloboreazã cu I.N.A. la stabilirea tematicii specifice programelor de formare specializatã în administraţia publicã şi de perfecţionare a funcţionarilor publici (s.n.); g) întocmeşte şi administreazã baza sa de date cuprinzând evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici; h) aprobã condiţiile de participare şi procedura de organizare a selecţiei şi recrutãrii pentru funcţiile publice generale, avizeazã şi monitorizeazã recrutarea pentru funcţiile publice specifice (s.n.)

59 Vezi şi H.G. nr. 109/2000 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici (M. of. Nr. 68/16.02.2000).

80

ş.a. În subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor s-a înfiinţat Institutului Naţional de Administraţie (I.N.A.), care elaboreazã strategia şi asigurã formarea şi perfecţionarea pregãtirii profesionale specializate în administraţie, pentru funcţionarii publici şi personalul angajat cu contract individual de muncã în cadrul autoritãţilor şi instituţiilor publice, pentru persoanele numite sau alese în funcţii de demnitate publicã sau asimilate acestora, din administraţia publicã centralã şi localã, precum şi pentru alte persoane interesate.

5. Drepturile şi îndatoririle funcţionarului public

5.1. Drepturile funcţionarului public

A. Dreptul la carierã al funcţionarului public. Noul Statut prevede cã funcţionarul public se bucurã de stabilitate în exercitarea funcţiei publice, el neputând fi suspendat sau eliberat din funcţie decât în condiţiile prevãzute de Statut sau de alte legi organice (art. 3, lit.f). Stabilitatea reprezintă acel drept prin care i se garanteazã funţionarului public cã nu va fi suspendat sau revocat decât pentru motive şi dupã o procedurã disciplinare, şi cã nu va putea fi transferat decât în interes de serviciu, într-o funcţie echivalentã în grad şi în salariu. Un alt element al carierei funcţionarului public îl reprezintã avansarea. Aceasta este determinatã de faptul cã organizarea serviciilor publice presupune o ierarhizare a personalului acestora. Funcţionarul public beneficiazã de dreptul de a promova în funcţia publicã şi de a avansa în gradele de salarizare. Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcţii superioare vacante şi se face prin concurs sau examen. Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se face anual, finalizându-se cu acordarea unuia dintre urmãtoarele calificative: „excepţional”, „foarte bun”, „bun”, „satisfãcãtor”, „nesatisfãcãtor”. B. Drepturile materiale ale funcţionarului public. Funcţionarului public îi sunt recunoscute şi garantate anumite drepturi de naturã materialã care, prin conţinutul şi semnificaţia lor, se disting de ceea ce pentru persoana încadratã cu contract de muncã înseamnã drepturile ei salariale. Retribuţia cuvenitã funcţionarului are o naturã juridicã şi caractere proprii, fundamentele distincţiei fiind urmatoarele60: 1) Salariul reprezintã contravaloarea muncii prestate, determinându-se prin acord de voinţã, între patron şi salariat. El este influenţat de legea cererii şi ofertei, de felul muncii prestate, de cantitatea şi calitatea acesteia ş.a., factori obiectivi şi subiectivi. Retribuţia funcţionarului public nu este stabilitã în considerarea unei anumite persoane, ci în mod general şi

60 E.D.Tarangul, Op. cit., p. 327 ş.u.

81

impersonal, nefiind supusã unei negocieri; 2) Retribuţia nu corespunde, spre deosebire de salariu, ideii unei contraprestaţii la munca prestatã, ci a preocupãrii de a permite funcţionarului sã aibã un standard de viaţã corespunzãtor funcţiei sale. Actualul Statut precizeazã cã funcţionarii publici au dreptul la un salariu, compus din: salariul de bazã, sporul pentru vechime în muncã, suplimentul postului şi suplimentul gradului. Funcţionarii publici beneficiazã de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii. Dupã încetarea raportului de funcţie publicã, funcţionarii publici au dreptul la pensie (unul din drepturile constituţionale ale cetăţenilor români). C. Dreptul la asociere sindicalã. Acest drept este recunoscut tuturor cetãţenilor, salariaţi sau funcţionari pulici, fãrã nici o deosebire. D. Dreptul la grevã. Actualul Statut recunoaşte funcţionarilor publici exercitarea dreptului la grevã, care trebuie sã se facã însã în condiţile legii. Dreptul la grevã trebuie sã se exercite în condiţiile asigurãrii normalei funcţionãri a serviciului public (cu respectarea principiului continuitãţii şi celeritãţii serviciului public). E. Dreptul la opinie. Este garantat de articolul 30 din Constituţie, intitulat „Libertatea de exprimare”, şi este primul dintre drepturile garantate funcţionarilor publici, prin articolul 25 din Statut. Funcţionarul, chiar în viaţa privatã, nu trebuie sã-şi exprime opiniile într-un mod care ar putea aduce prejudicii unei autoritãţi publice sau reprezentanţilor acestora, iar, pe de altã parte, nu trebuie sã facã din funcţie un instrument de propagandã. F. Dreptul la protecţie socialã. Acest drept este în strânsã legãturã cu dreptul la muncã, dupã cum rezultã şi din prevedrile constituţionale. Statutul stabileşte durata zilei de muncã, dreptul la diferite categorii de concedii; dreptul la condiţii normale de muncã şi igienã, dreptul la asistenţã medicalã, proteze şi medicamente, în condiţiile legii. În cadrul autoritãţilor şi instituţiilor publice se constituie comisiile paritare, în alcãtuirea cãrora intrã un numãr egal de reprezentanţi desemnaţi de conducãtorul autoritãţii sau instituţiei publice şi de sindicatul reprezentativ al funcţionarilor publici. Comisiile paritare sunt consultate la negocierea de cãtre autoritãţile (instituţiile) publice a acordurilor cu sindicatele (sau reprezentanţii funcţionarilor publici), participã la stabilirea mãsurilor de îmbunãtãţire a activitãţii autoritãţilor (instituţiilor) publice, urmãresc permanent realizarea acordurilor stabilite între sindicate (reprezentanţii funcţionarilor publici) şi respectivele autoritãţi (instituţii). G. Dreptul la perfecţionarea pregãtirii profesionale. Funcţionarul public trebuie sã urmeze cursuri de perfecţionare, beneficiind, pe durata acestora, de salariu şi alte drepturi.

5.2. Îndatoririle funcţionarului public

82

E) Încãlcarea de cãtre funcţionarii publici, cu vinovãţie , a îndatoririlor de serviciu, atrage rãspunderea disciplinarã, contravenţionalã, civilã sau penalã , dupã caz. A. Obligaţia de îndeplinire a sarcinilor. Este cea mai importantă îndatorire a funcţionarului public. Constă în aceea de a-şi consacra activitatea profesionalã îndeplinirii atribuţiilor ce îi revin potrivit funcţiei încredinţate. Realizarea acestei obligaţii are douã finalitãţi: realizarea obiectivelor serviciului public şi satisfacerea intereselor publicului. B. Obligaţia de discreţie profesionalã. Aceastã obligaţie vizeazã toate faptele, informaţiile sau documentele de care funcţionarul are cunoştinţã şi care au legãturã cu serviciul sãu. Funcţionarul public este obligat să pãstreze secretul de serviciu, precum şi confidenţialitatea cu privire la faptele, informaţile şi documentele de care ia cunoştinţã în exercitarea sau cu ocazia exercitãrii funcţiei. C. Obligaţia de rezervã. Funcţionaru public este obligat, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, sã dea dovadã de rezervã în exprimarea opiniilor politice, care nu trebuie sã influenţeze în nici un fel imparţialitatea în exercitarea atribuţiilor ce îi revin (sã se abţinã de la exprimarea sau manifestarea publicã a convingerilor şi preferinţelor lor politice, sã nu favorizeze vreun partid politic şi sã nu participe la activitãţi politice în timpul programului de lucru). D. Obligaţia de imparţialitate. În articolul 16 din Legea fundamentalã se prevede cã „cetãţenii sunt egali în faţa legii şi a autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi discriminãri.” Astfel, funcţionarului public îi revine obligaţia de a manifesta imparţialitate în exercitarea atribuţiilor sale, astfel încât sã trateze la fel pe toţi cei care apeleazã la serviciul public respectiv. E. Obligaţia de subordonare faţã de superiorul ierarhic. Aceastã obligaţie rezultã din organizarea funcţiei publice, care este bazatã pe ierarhie. Funcţionarul fiind plasat în aceastã ierarhie, el poate primi de la superiorii sãi ordine pe care trebuie sã le execute, în caz contrar fiind pasibil de sancţiuni disciplinare. Actualul Statut prevede urmãtorul regim juridic al acestei obligaţii: a) principiul cã funcţionarul este obligat sã se conformeze dispoziţiilor date de cei ce ocupã funcţii publice de conducere; b) excepţia care intervine în cazul unor dispoziţii vãdit ilegale; c) procedura obligatorie de urmat în cazul în care funcţionarul a primit o dispoziţie cu caracter ilegal, şi anume: sesizarea superiorului ierarhic, în scris, asupra refuzului de a o îndeplini; dacã superiorul stãruie în executarea dispoziţiei ilegale, va trebui sã o formuleze în scris; în aceastã situaţie, funcţionarul este obligat sã o ducã la îndeplinire, cu excepţia cazului în care este vãdit ilegalã; funcţionarul va aduce la cunoştinţã situaţia, superiorului ierarhic al persoanei care a emis dispoziţia. F. Obligaţia de loialitate. Funcţionarul public trebuie să se abţină de la faptele care ar putea sã aducã prejudicii

83

persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici. G. Obligaţia de dezinteresare. Actualul Statut românesc prevede obligaţia de dezinteresare în aşa fel încât acoperã toate posibilitãţile prin care se poate ajunge la satisfacerea unui interes (a solicita, a accepta sau a face sã i se promitã). Totodatã, prevede ca destinatar atât pe funcţionar, cât şi alte persoane cu care acesta are legãturã, iar, din punct de vedere al materializãrii, poate viza daruri, dar şi alte avantaje. În scopul asigurãrii unui control eficient în privinţa respectãrii acestei obligaţii, la numirea, precum şi la eliberarea din funcţie, funcţionarul public este obligat sã prezinte, în condiţiile legii, declaraţia sa de avere, conducãtorului autoritãţii sau instituţiei publice. H. Aceastã obligaţie face parte din categoria celor ce privesc viaţa privatã a funcţionarului public. Moralitatea vieţii private a funcţionarului public nu trebuie sã fie dominatã de scandaluri sau de o conduitã necorespunzãtoate notorie.

CAPITOLUL 7

ACTELE ADMINISTRATIVE ŞI CELELALTE FORME DE ACTIVITATE A AUTORITÃŢILOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

1. Formele de activitate a autoritãţilor administraţiei publice

În cadrul formelor de activitate a administraţiei publice putem distinge douã mari categorii: 1) formele producãtoare de efecte juridice, cele care dau naştere, modificã sau sting raporturi juridice : actele administrative (de autoritate) ; contractele administrative (sau actele administrative de gestiune) ; actele administrative jurisdicţionale ; actele juridice efectuate de organele administraţiei publice în calitatea lor de persoane juridice de drept

84

privat (drept civil, drept comercial, dreptul muncii) ; faptele materiale juridice ; 2) formele de activitate care nu produc efecte juridice proprii, respectiv : operaţiunile tehnice materiale ; actele exclusiv politice ale organelor administraţiei publice

2. Trãsãturile, definiţia şi clasificarea actelor administrative de autoritate

Actele administrative sunt acte juridice (manifestãri de voinţã fãcute în scopul naşterii, modificãrii sau stingerii raporturilor juridice, de care legea leagã producerea acestor efecte juridice). Pentru a fi în prezenţa unui act administrativ, acesta trebuie sã întruneascã toate caracteristicile unui act juridic. Actele administrative reprezintã manifestãri unilaterale de voinţã. Astfel se disting de alte acte juridice, care sunt rezultatul acordului de voinţã a douã pãrţi, dintre care una este reprezentatã de un organ al administraţiei publice. Actele administrative sunt emise numai în realizarea puterii publice. Din aceastã trãsãturã a actelor administrative decurge faptul cã ele sunt obligatorii şi executorii. Actele administrative sunt obligatorii pentru organul emitent, atât timp cât nu au fost revocate sau abrogate. Apoi, actele administrative sunt obligatorii pentru toate subiectele de drept ce desfãşoarã o activitate care cade sub incidenţa prevederilor lor. În al treilea rând, actele administrative sunt obligatorii şi pentru organele superioare din punct de vedere ierarhic celor emitente. În aceastã privinţã, trebuie făcută distincţia între actele administrative normative şi cele individuale. Actul administrativ normativ al organului inferior este obligatoriu pentru organul superior pânã când acesta din urmã emite, la rândul lui, un act normativ cu un conţinut contrar celui al actului normativ emis de organul inferior. Deoarece noul act normativ are forţã juridicã superioarã, el îl abrogã pe cel al organului inferior. În cazul actelor individuale, acestea pot fi revocate sau anulate de cãtre organul superior. Cât timp nu au fost revocate sau anulate, organul superior trebuie sã le respecte. Prin caracterul executoriu al actelor administrative se înţelege cã acestea se executã din oficiu, fãrã a mai fi necesar sã intervinã instanţa judecãtoreascã pentru a-l învesti cu titlu executoriu. Prin intermediul actelor administrative se organizeazã executarea şi se executã în concret legile. Aceastã trãsãturã decurge din împãrţirea clasicã a funcţiilor statului (legislativã, executivã, judecãtoreascã). Dacã organul ce îndeplineşte funcţia legislativã edicteazã reguli de aplicare generalã – legile (Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţãrii – art. 61, alin. 2 din Constituţie), organele ce îndeplinesc funcţia executivã asigurã aplicarea acestor reguli

85

(Guvernul, potrivit programului sãu de guvernare acceptat de Parlament, asigurã realizarea politicii interne şi externe a ţãrii şi exercitã conducerea generalã a administraţiei publice). Pentru îndeplinirea acestei sarcini, organele executive desfãşoarã o activitate în baza legii şi pentru executarea legii , care îmbracã o formã juridicã specificã – actele administrative. Consecinţa o reprezintã forţa juridicã inferioarã a actelor administrative faţã de cea a legilor. Actele administrative reprezintã forma juridicã specificã a activitãţii organelor administraţiei publice şi au un regim juridic specific. Actele administrative reprezintã forma juridicã specificã prin intermediul cãreia se realizeazã activitatea organelor administraţiei publice şi de aceea ele sunt supuse unui regim juridic specific, având în centrul sãu Legea contenciosului administrativ şi conţinând reguli specifice privind forma, procedura de emitere, condiţiile de valabilitate şi controlul actelor administrative.

Pornind de la aceste trãsãturi, putem defini actul administrativ ca fiind actul juridic unilateral, emis în realizarea puterii publice, prin care se realizeazã executarea şi se executã în concret legile, care reprezintã forma juridicã specificã a activitãţii autoritãţilor administraţiei publice.

CLASIFICAREA ACTELOR ADMINISTRATIVE DE AUTORITATE   : Din punct de vedere al efectelor pe care le produc, actele administrative pot fi normative sau individuale. Actele normative conţin reguli generale de conduitã, impersonale şi de aplicabilitate repetatã, care privesc un numãr nedeterminat de subiecţi. Actele individuale reprezintã manifestãri de voinţã ale organului competent care creeazã, modificã sau stinge drepturi subiective sau obligaţii pentru una sau mai multe persoane determinate. În funcţie de conţinutul lor, actele administrative individuale pot fi grupate în patru categorii: acte prin care se stabilesc drepturi şi obligaţii determinate pentru subiectul cãruia i se adreseazã (ex., autorizaţia de construcţie), acte prin care se conferã un statut personal beneficiarilor (ex., diploma şcolarã, decizia de pensionare etc.), acte administrative de sancţionare, acte administrative jurisdicţionale. În funcţie de organul de la care emanã: Preşedintele Republicii emite decrete care pot fi normative sau individuale, Guvernul emite ordonanţe, care au caracter normativ, şi hotãrâri, care pot fi normative sau individuale, Miniştrii şi conducãtorii altor organe centrale de specialitate emit instrucţiuni, care au caracter normativ, şi ordine, cu caracter normativ sau individual, Consiliile judeţene şi locale adoptã hotãrâri normative sau individuale, preşedinţii Consiliilor judeţene emit dispoziţii cu caracter individual, prefecţii emit ordine,

86

normative sau individuale, primarul emite dispoziţii, cu caracter normativ sau individual.

3. Regimul juridic al actelor administrative de autoritate

3.1. Condiţiile de valabilitate ale actelor administrativeI. Actul administrativ trebuie sã fie emis de organul

competent în limitele atribuţiilor sale. Noţiunea de competenţã a unui organ administrativ desemneazã ansamblul atribuţiilor sale şi limitele exercitãrii lor. Atribuţiile organelor administrative reprezintã învestirea legalã cu anumite prerogative61. Competenţa organelor administrative este de mai multe feluri. Competenţa materialã se referã la sfera atribuţiilor unui organ administrativ. Aceasta este stabilitã prin lege şi, în funcţie de competenţa materialã, organele administrative pot fi organe cu competenţã generalã şi organe de specialitate. Competenţa teritorialã are în vedere limitele teritoriale în care pot fi exercitate atribuţiile conferite de lege. Organele centrale îşi desfãşoarã activitatea pe întreg cuprinsul ţãrii, organele locale numai într-o unitate administrativ-teritorialã sau în alte limite stabilite de lege. Competenţa temporalã desemneazã perioada de timp în care organul administrativ poate sã-şi exercite atribuţiile legale. II. Actul administrativ trebuie sã fie în conformitate cu conţinutul legilor şi al actelor normative cu forţã juridicã superioarã. Actul administrativ trebuie sã fie conform cu conţinutul normelor juridice cuprinse în aceste acte normative. Orice normã juridicã cuprinde o ipotezã, o dispoziţie şi o sancţiune. Organul administrativ trebuie sã emitã actul dacã sunt întrunite condiţiile de fapt prevãzute de ipoteza normei juridice sau sã se abţinã de la emiterea actului în absenţa acestora. Acesta trebuie sã adopte conduita corespunzãtoare dispoziţiei, aşa cum este prevãzutã în norma juridicã. Organul administrativ are obligaţia sã aplice sancţiunea respectând scopul, conţinutul şi modul de determinare ale acesteia, conform legii. III. Actul administrativ trebuie sã fie emis în forma şi cu respectarea procedurii prevãzutã de lege. Se au în vedere prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnicã legislativã pentru elaborarea actelor normative (M.Of. nr. 139/31 martie 2000). Pãrţile constitutive ale actului normativ sunt: titlul, formula introductivã şi, dacã este cazul, preambulul, partea dispozitivã, formula de atestare a autenticitãţii actului . Elementele structurale ale pãrţii dispozitive sunt articolul, alineatul şi enumerãrile din text, identificate prin utilizarea literelor alfabetului românesc. Sistematizarea conţinutului actului normativ presupune urmãtoarea ordine de prezentare a ideilor (art. 47): dispoziţii generale sau 61 Ilie Iovãnaş, Op.cit., vol. I, p. 38.

87

principii generale; dispoziţii privind fondul reglementãrii; dispoziţii tranzitorii; dispoziţii finale. Stilul de redactare al actelor normative trebuie sã fie concis, sobru, clar şi precis, care sã excludã orice echivoc, cu respectarea strictã a regulilor gramaticale şi de ortografie. În limbajul normativ, aceleaşi noţiuni se exprimã numai prin aceiaşi termeni, iar exprimarea prin abrevieri a unor denumiri sau termeni se poate face numai prin explicitare în text, la prima folosire. Forma scrisã a actelor administrative normative este o condiţie de valabilitate, ori de câte ori legea prevede obligaţia publicãrii lor. Actele administrative individuale pot îmbrãca fie forma scrisã, fie cea oralã. În unele cazuri însã, legea condiţioneazã valabilitatea actelor administrative individuale de forma scrisã. Condiţiile procedurale ce determinã valabilitatea actelor administrative sunt manifestãri de voinţã care nu produc efecte juridice proprii. În funcţie de momentul emiterii actului administrativ, ele se pot împãrţi în: anterioare, concomitente sau posterioare. Condiţiile procedurale anterioare sunt: avizarea, obţinerea acordului prevãzut de lege din partea altui organ, întocmirea unor rapoarte sau a altor acte de iniţiere a actelor administrative. Avizele reprezintã puncte de vedere fundamentate, pe care organul care vrea sã emitã un act le cere altui organ, compartiment sau funcţionar. Avizele pot fi: facultative, consultative şi conforme. Avizele facultative se caracterizeazã prin aceea cã organul care emite actul este liber sã cearã un aviz, iar dacã l-a cerut, este liber sã se conformeze sau nu acestuia. Avizele consultative sunt acelea în cazul cãrora organul emitent este obligat sã cearã avizul, dar nu este obligat sã se conformeze acestuia. Avizele conforme trebuie cerute de organul care vrea sã emitã un act administrativ, iar opiniile pe care le conţin sunt obligatorii. Acordul reprezintã consimţãmântul unui organ administrativ, dat în vederea emiterii unui act administrativ de cãtre un alt organ. Organul emitent nu poate emite actul fãrã acordul prevãzut de lege. Condiţiile procedurale concomitente emiterii actului administrativ sunt : cvorumul, majoritatea cerutã de lege pentru adoptarea actului şi motivarea. Cvorumul reprezintã numãrul membrilor prezenţi, necesar pentru ca organele colegiale sã poatã lucra valabil. De regulã, pentru a se desfãşura valabil şedinţa organului colegial, trebuie sã fie prezenţi cel puţin jumãtate plus unu din numãrul membrilor. Majoritatea cerutã de lege pentru adoptarea actului poate fi: relativã (jumãtate plus unu din numãrul membrilor prezenţi), absolutã (jumãtate plus unu din numãrul total al membrilor ce compun organul administrativ) şi calificatã (o majoritate mai mare decât cea absolutã, de regulã, de douã treimi din numãrul membrilor organului administrativ). Condiţiile procedurale posterioare emiterii actelor administrative:

88

aprobarea, confirmarea, comunicarea sau publicarea. Aprobarea reprezintã o manifestare de voinţã a unui organ superior, prin care acesta se declarã de acord cu un act emis deja de un organ inferior, care, fãrã aceastã manifestare de voinţã posterioarã lui, nu ar produce, conform legii, efecte juridice62. Confirmarea, în dreptul administrativ, are trei accepţiuni63: în primul rând, ea desemneazã înştiinţarea persoanei interesate în legãturã cu faptul cã organul emitent al unui act îşi menţine punctul de vedere exprimat anterior. În acest caz, confirmarea nu produce nici un efect şi nici nu condiţioneazã valabilitatea actului emis anterior; în al doilea rând, confirmarea poate acoperi un viciu al actului emis anterior. Aceastã confirmare reprezintã un act administrativ distinct de cel confirmat. În al treilea rând, confirmarea are semnificaţia unei forme procedurale, atunci când fãrã ea actul administrativ nu poate fi pus în executare. Publicarea actelor normative şi comunicarea actelor individuale constituie şi ele forme procedurale ulterioare emiterii actelor administrative, reprezentând modalitãţi de aducere la cunoştinţa celor interesaţi a conţinutului actului juridic. Actele individuale se comunicã celor interesaţi. Actele administrative cu caracter normativ devin obligatorii de la data aducerii lor la cunoştinţa publicã.

IV. Actul administrativ trebuie sã fie oportun. Oportunitatea se apreciazã în funcţie de câteva criterii: momentul adoptãrii actului, împrejurãrile în care urmeazã sã se aplice, mijloacele materiale pe care le antreneazã aplicarea, conformitatea cu scopul legii2.

3.2. Efectele juridice ale actelor administrative3.2.1. Producerea efectelor juridice ale actelor

administrativeRegula este cã actele administrative produc efecte din

momentul publicãrii sau comunicãrii. Ea cunoaşte douã excepţii. Prima este aceea a actelor cu efecte retroactive (cea mai importantã categorie o reprezintã actele administrative declarative, care nu creeazã drepturi şi obligaţii, ci constatã existenţa unor drepturi şi obligaţii nãscute anterior). A doua excepţie este constituitã de actele care intrã în vigoare la o datã ulterioarã, în baza unei dispoziţii a legii, în baza voinţei organului emitent (caz în care actul prevede data la care intrã în vigoare) sau în baza procedurii specifice a emiterii actului (actele administrative supuse aprobãrii sau confirmãrii).

3.2.2. Încetarea efectelor juridice ale actelor administrative62 Tudor Drãganu, Op.cit., p. 45.63 Ilie Iovãnaş, Op.cit., vol.I, p. 45.2 cf. Ibidem, pp. 50-51.

89

Actele administrative produc efecte juridice pânã în momentul scoaterii lor din vigoare de cãtre organul emitent, organul ierarhic superior al acestuia, instanţa de judecatã sau Parlament, prin acte juridice. De asemenea, un act administrativ poate sã înceteze a mai produce efecte juridice din cauza unor fapte materiale, de producerea cãrora legea leagã o astfel de consecinţã (moartea subiectului de drept, scurgerea timpului, executarea materialã a acţiunii prevãzutã de actul administrativ ş.a.). Legea nr. 24/2000 precizeazã ca element legislativ, abrogarea (scoaterea din vigoare) actelor normative sau a unor prevederi cuprinse în acestea, atunci când sunt contrare unei noi reglementãri de acelaşi nivel sau de nivel superior. Abrogarea poate fi totalã sau parţialã şi are totdeauna caracter definitiv.

3.2.3. Suspendarea actelor administrativeSuspendarea reprezintã operaţiunea juridicã prin care

înceteazã temporar efectele juridice ale actului administrativ. Suspendarea poate interveni în temeiul legii sau poate fi dispusã printr-un act juridic. Suspendarea prin act juridic poate fi dispusã de organul emitent sau de organul ierarhic superior. Instanţa de judecatã poate dispune suspendarea unui act administrativ, în condiţiile prevăzute de Legea contenciosului administrativ.

3.2.4. Revocarea actelor administrativeRevocarea reprezintã operaţiunea juridicã prin care organul

emitent sau organul ierarhic superior desfiinţeazã un act administrativ. Cauza revocãrii poate fi ilegalitatea sau inoportunitatea actului administrativ. Spre deosebire de suspendare, care determinã încetarea temporarã a efectelor actelor administrative, revocarea duce la încetarea lor definitivã. Totodatã, în timp ce suspendarea se hotãrãşte, de regulã, când existã îndoieli în privinţa legalitãţii sau oportunitãţii actului, revocarea se dispune atunci când existã certitudinea cã acesta este ilegal. EXCEPŢII DE LA PRINCIPIUL REVOCABILITÃŢII ACTELOR ADMINISTRATIVE : actele administrative jurisdicţionale, actele administrative de sancţionare, actele administrative pe baza cãrora s-au nãscut raporturi juridice civile, de muncã sau procesuale, actele care au generat drepturi subiective garantate de lege prin stabilitate, actele administrative care au fost realizate material.

3.2.5. Anularea şi inexistenţa actelor administrativeAnularea reprezintã operaţiunea juridicã ce constã în

manifestarea de voinţã a unui organ, care determinã încetarea efectelor juridice ale unui act administrativ. Anularea poate fi pronunţatã de organele superioare ale administraţiei publice şi de organele judecãtoreşti. Organele administrative superioare au drept de anulare ca o consecinţã a dreptului de control general. Un act administrativ nu poate fi anulat decât pentru cauze anterioare

90

sau concomitente emiterii lui. Anularea are un caracter retroactiv, astfel încât ea desfiinţeazã efectele juridice ale actului şi se considerã cã el nu a existat. Orice act administrativ, datoritã faptului cã emanã de la o autoritate înzestratã cu atribuţii de putere publicã, se bucurã de prezumţia de legalitate, pânã la proba contrarie. Existã însã situaţii când prezumţia de legalitate nu poate sã opereze, fiindcã încãlcarea legii este atât de evidentã, încât oricine o poate sesiza. Astfel de acte, lovite de o nulitate care înlãturã orice aparenţã de legalitate şi care nu beneficiazã de prezumţia corespunzãtoare, sunt numite acte inexistente. În cazul actelor inexistente, oricine poate refuza executarea lor fãrã vreo consecinţã juridicã.

3.2.6. Modificarea, completarea, rectificarea, republicarea actelor administrative normative

Modificarea unui act normativ constã în schimbarea expresã a textului unora sau mai multor articole ori alineate ale acestuia şi redarea lor într-o noua formulare. Completarea actului normativ constã în introducerea unor dispoziţii noi, cuprinzând soluţii legislative şi ipoteze suplimentare, exprimate în texte care se adaugã elementelor structurale existente . Rectificarea actului normativ intervine în cazul în care, dupã publicarea sa, se descoperã erori materiale în cuprinsul sãu şi se procedeazã la publicarea unei note cuprinzând rectificãrile necesare. Republicarea intervine atunci când actul normativ a fost modificat sau completat în mod substanţial şi are la bazã dispoziţia cuprinsã în actul de modificare, respectiv de completare. Interpretarea legalã presupune intervenţiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale şi se realizeazã printr-un act normativ interpretativ de acelaşi nivel cu actul vizat, prin dispoziţii interpretative cuprinse într-un nou act normativ, sau prin modificarea dispoziţiei al cãrei sens trebuie clarificat.

4. Celelalte forme de activitate a autoritãţilor administraţiei publice

4.1. Contractul administrativ (actul administrativ de gestiune)

Contractul administrativ reprezintã un act juridic specific dreptului administrativ, distinct faţã de actul administrativ, cât şi de actele juridice încheiate de organele administraţiei publice în calitatea lor de persoane juridice de drept privat. Se numeşte şi act administrativ de gestiune, pentru că una din pãrţi este un serviciu public (organ al administraţiei publice, instituţie publicã sau regie autonomã de interes public) şi prin încheierea acestuia se

91

urmãreşte utilizarea şi dezvoltarea proprietãţii publice a statului, judeţului sau comunei. Fiind un act juridic încheiat între douã pãrţi - un serviciu public şi un particular -actul administrativ de gestiune "are figura juridicã a unui contract" însã, spre deosebire de contractele de drept civil sau de drept comercial, pãrţile nu sunt egale. De aceea, în literatura de specialitate se foloseşte şi noţiunea de contract administrativ64. Contractul administrativ reprezintã un acord de voinţã, între organele administraţiei publice şi o persoanã fizicã sau juridicã de drept privat. Va conţine o parte reglementarã stabilitã printr-un act normativ (caietul de sarcini aprobat de organul administrativ), şi o parte negociatã. Organul administrativ va putea modifica în mod unilateral partea reglementarã a contractului, pentru motive excepţionale legate de satisfacerea interesului public. Prin încheierea de contracte administrative, organele administraţiei publice urmãresc realizarea unui interes general, prin intermediul prestaţiei unui particular, care primeşte în schimb o redevenţã. Concret, obiectul contractelor administrative poate consta în: concesionarea unor servicii publice, unitãţi de producţie ale unor regii autonome sau terenuri, diverse prestãri de servicii, executarea unor lucrãri de construcţii-montaj de interes public, achiziţii guvemamentale, închirieri de bunuri sau servicii publice, împrumut de stat (public). Spre deosebire de contractele civile sau comerciale, unde, în caz de reziliere a acestora în mod unilateral, partea care reziliazã datoreazã daune celeilalte pãrţi, contractele administrative prezintã particularitatea cã serviciul public este cel care precizeazã, încã în momentul încheierii actului, cazurile în care acesta (serviciul public) poate rezilia contractul în mod unilateral, fãrã sã suporte daune. Litigiile nãscute din interpretarea şi executarea contractelor administrative sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ.

4.2. Actele administrative jurisdicţionale

Este vorba de actul juridic emis de un organ cu atribuţii jurisdicţionale, anume abilitat de lege, care funcţioneazã în cadrul sau pe lângã o autoritate a administraţiei publice şi care soluţioneazã, pe baza unei anumite proceduri, un conflict juridic în care una din pãrţi este un serviciu public administrativ65. TRĂSĂTURI : este un act emis numai de autoritãţi ale administraţiei publice ; poate fi emis numai în situaţiile expres prevãzute de lege ; are ca scop (finalitate) soluţionarea unor litigii în care una din pãrţi este un serviciu public ; emiterea lui se face pe baza unei proceduri speciale care include şi principiile

64 A se vedea şi Valentin I. Prisacaru, Tratat de drept administrativ, 1996, pag. 250.65 Mircea Preda, Op. cit., p. 132.

92

independenţei autoritãţii care îl emite faţã de pãrţile aflate în conflict, precum şi cel al contradictorialitãţii ; este exceptat de la principiul revocabilitãţii (retractãrii) actelor administrative ; poate fi atacat în contenciosul administrativ general, dupã epuizarea cãilor administrativ-jurisdicţionale.

4.3. Actele civile şi de drept al muncii încheiate de autoritãţile administraţiei publice

Actele civile (ca şi cele comerciale) ale organelor administraţiei publice sunt emise de acestea în calitatea lor de persoane juridice de drept privat. Cele mai importante acte civile ale administraţiei publice sunt contractele. Aceste acte sunt încheiate de organele administraţiei publice cu persoane fizice sau juridice de drept privat şi cad sub incidenţa reglementãrilor dreptului comun în materie, Încheierea acestor acte se poate face numai de cãtre organul persoanei juridice, potrivit prevederilor Decretului nr. 31/1954. În cadrul contractelor civile, se respectã întru totul principiile egalitãţii pãrţilor şi acordului de voinţã. Dacã apar litigii legate de aceste acte juridice, rezolvarea lor este de competenţa instanţelor de drept comun. Actele de drept al muncii sunt emise de autoritãţile publice în calitatea lor de pãrţi ale raportului de muncã. Cel mai caracteristic şi frecvent act de acest gen este contractul de muncã pe care un organ al administraţiei publice îl încheie cu o persoanã fizicã pentru prestarea unei activitãţi remunerate. Ori de câte ori un organ din sistemul administraţiei publice emite sau participã la adoptarea unui act juridic ca parte a unui raport juridic de muncã şi nu ca autoritate învestitã cu atribuţii de putere, acel act este un act de drept al muncii şi nu un act administrativ .

4.4. Faptele materiale juridice

Faptele materiale juridice (faptele administrative) reprezintã acele fapte de a cãror existenţã legea leagã efecte juridice, dând astfel naştere, modificând sau stingând raporturi juridice, deşi faptele respective nu sunt expresia unei manifestãri de voinţã în scopul creãrii acestor efecte juridice. Dupã criteriul conformitãţii sau neconformitãţii lor cu legea pot fi licite sau ilicite. Faptele materiale juridice Iicite "sunt acele acţiuni sau inacţiuni sãvârşite ori nesãvârşite de un funcţionar public sau de un particular în executarea unei legi sau a unui act administrativ de autoritate"66. Acestea se caracterizeazã prin aceea cã, nefiind în contradicţie cu interesele generale ale societãţii, apar ca acţiuni permise. De

66 Ibidem.

93

pildã, distrugerea unei împrejmuiri de cãtre o echipã de pompieri pentru a stinge un incendiu este un fapt material juridic, ce produce o transformare în realitatea obiectivã, dar, fiind de importanţã minorã în raport cu interesul salvãrii imobilului incendiat, trebuie considerat ca fapt licit67. Faptele materiale juridice ilicite "sunt acele acţiuni sau inacţiuni sãvârşite ori nesãvârşite, contra legii, atât de funcţionarii publici, cât şi de particulari, care produc efecte juridice de drept administrativ"68. Aceste fapte atrag rãspunderea administrativã a celui care le-a sãvârşit, precum şi obligarea de a suporta paguba produsã unui terţ prin aceste fapte. Soluţionarea litigiilor izvorâte din fapte materiale juridice ilicite a particularilor, persoane fizice sau juridice, este de competenţa instanţelor judecãtoreşti de drept comun. Cazul tipic în acest sens, este sãvârşirea unei contravenţii.

4.5. Operaţiunile tehnice materiale ale autoritãţilor administraţiei publice.

Operaţiunile tehnice materiale sunt acele forme de activitate ale organelor administraţiei publice desfãşurate în vederea îndeplinirii de cãtre acestea a atribuţiilor conferite de lege, care nu produc efecte juridice proprii. Operaţiunile tehnice materiale sunt de o varietate infinitã sub aspectul continutului69. Spre exemplificare, o formã pe care o iau operaţiunile tehnice materiale este şi aceea a instrumentelor de prezentare şi motivare.

4.6. Actele exclusiv politice ale autoritãţilor administraţiei publice.

Aceste acte sunt manifestãri de voinţã ale autoritarilor administrative, dar ele nu sunt fãcute în scopul de a produce efecte juridice şi, de aceea, nu sunt susceptibile de asigurare a respectãrii lor prin forţa de constrângere a statului70. Actele cu caracter exclusiv politic sunt deosebit de variate: declaraţii, apeluri, moţiuni, mesaje, scrisori, declaraţii-apeluri etc., în raport de obiectul actului, de destinatar şi de scopul urmãrit.

CAPITOLUL 8

67 Ilie Iovãnaş, op. cit., p.p. 87-88.68 Ibidem, p. 283.69 cf. Ilie Iovãnaş, op. cit., p.p. 89-91.70 Ilie Iovãnaş, op. cit., p. 89.

94

RÃSPUNDEREA ADMINISTRATIVÃ

1. Consideraţii generale

Rãspunderea juridicã este acea formã a rãspunderii sociale constând în complexul drepturilor şi obligaţiilor conexe care, potrivit legii, se nasc ca urmare a producerii unor fapte ilicite şi care constituie cadrul în care se aplicã şi se executã sancţiunile juridice menite sã asigure restabilirea ordinii de drept. Răspunderea juridică administrativă, în urma încãlcãrii normelor de drept administrativ, poate fi: rãspunderea administrativ-disciplinarã, rãspunderea administrativ-contravenţionalã şi rãspunderea administrativ-patrimonialã.

2. Rãspunderea administrativ-disciplinarã

2.1. Noţiune şi trãsãturi caracteristice

Rãspunderea administrativ-disciplinarã este „situaţia juridicã care constã în complexul de drepturi şi obligaţii conexe, conţinut al raporturilor juridice sancţionatorii, stabilite, de regulã, între un organ al administraţiei publice sau, dupã caz, un funcţionar public, şi autorul unei abateri administrative71. Trãsãturile caracteristice rãspunderii administrativ-disciplinare sunt: intervine, de regulã, ca urmare a încãlcãrii unui raport de drept administrativ; presupune, în mod obligatoriu, vinovãţia fãptuitorului; subiect activ este întotdeauna o autoritate publică, de regulã, un organ al administraţiei publice; subiecte pasive pot fi atât persoane juridice, cât şi persoane fizice. Cele mai frecvente situaţii de angajare a răspunderii administrativ-disciplinare se întâlnesc în cazul funcţionarilor publici. Rãspunderea administrativ-disciplinarã a funcţionarilor publici se angajeazã atunci când aceştia nu-şi îndeplinesc obligaţiile ce decurg din calitatea lor de funcţionari publici, învestiţi printr-un act administrativ; sancţiunile aplicabile nu pot fi privative de libertate;

2.2. Abaterea disciplinarã şi sancţiunea disciplinarã

abaterea disciplinarã, adică încãlcarea cu vinovãţie de cãtre funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzãtoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduitã profesionalã

71 Antonie Iorgovan, Op. cit., 2002, p. 362.

95

şi civicã prevãzute de lege. Poate consta în neîndeplinirea (o inacţiune) sau îndeplinirea necorespunzãtoare (o acţiune) a obligaţiilor în raporturile de drept administrativ. În cazul funcţionarilor publici, constituie abateri disciplinare: întârzierea sistematicã în efectuarea lucrãrilor; neglijenţa repetatã în rezolvarea lucrãrilor; absenţe nemotivate de la serviciu; nerespectarea în mod repetat a programului de lucru; nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialitãţii lucrãrilor cu acest caracter; manifestãri care aduc atingere prestigiului autoritãţii sau instituţiei publice în care îşi desfãşoarã activitatea; refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu; încãlcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompaibilitãţi, conflicte de interese şi interdicţii stabilite prin legi pentru funcţionarii publici ş.a. Legislaţia noastrã nu admite cumulul sancţiunilor disciplinare (în sensul cã pentru o abatere disciplinarã, chiar dacã au fost încãlcate mai multe îndatoriri de serviciu, se poate aplica numai o singurã sancţiune disciplinarã), însã, permite cumulul sancţiunilor de naturã diferitã (disciplinarã şi penalã, disciplinarã şi materialã), dacã fapta sãvârşitã are relevanţã pe plan disciplinar, penal şi material, în acelaşi timp. La individualizarea sancţiunii disciplinare se va ţine seama de cauzele şi gravitatea abaterii disciplinare, împrejurãrile în care aceasta a fost sãvârşitã, gradul de vinovãţie şi consecinţele abaterii, comportarea generalã în serviciu a funcţionarului public, precum şi de existenţa în antecedentele acestuia a altor sancţiuni care nu au fost radiate, în condiţiile prevãzute de lege. Sancţiunile disciplinare care pot fi aplicate funcţionarilor publici sunt urmãtoarele: a) mustrarea scrisã intervine în cazurile în care funcţionarii publici sãvârşesc o primã abatere disciplinarã, fãrã intenţie, încãlcând o normã ce reglementeazã atribuţiile de serviciu sau o anumitã regulã de comportare în unitate, neaducând şi neputând sã aducã vreo pagubã materialã acesteia; b) diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadã de pânã la 3 luni reprezintã o sancţiune disciplinarã cu caracter precumpãnitor patrimonial, determinatã de comiterea unor abateri disciplinare care au avut drept consecinţã producerea unor pagube materiale unitãţii în care este încadrat funcţionarul public; c) suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, dupã caz, de promovare în funcţia publicã pe o perioadã de 1-3 ani se aplicã acelor funcţionari care repetã, cu intenţie, abateri grave de la ordinea disciplinarã din unitate, aducându-i acesteia prejudicii deosebite, în împrejurãri şi cu antecedente disciplinare ce indicã un grad ridicat de periculozitate; d) trecerea într-o funcţie inferioarã pe o perioadã de pânã la un an, cu diminuarea corespunzãtoare a salariului, se aplicã pentru abateri cu un grad foarte ridicat de periculozitate

96

şi eventual, grave prejudicii cauzate unitãţii; e) destituirea din funcţie este mãsura sancţionatoare extremã, cu caracter de excepţie, care se ia numai atunci când continuarea raportului juridic de funcţiune cu funcţionarul public care a sãvârşit o abatere disciplinarã nu mai este posibilã şi care are ca efect direct încetarea raportului de serviciu al celui în cauzã. Ea se aplicã funcţionarilor care, cu intenţie, sãvârşesc o abatere gravã sau încalcã în mod repetat obligaţiile de serviciu, inclusiv normele de comportare în unitate.

2.3. Constatarea abaterilor si aplicarea sanctiunilor disciplinare

Constatarea sãvârşirii unei abateri disciplinare de cãtre un funcţionar public se poate face din oficiu sau ca urmare a sesizãrii fãcute de un alt funcţionar public, de un organ al administraţiei publice, de un alt organ de stat sau de un cetãţean oarecare. Procedura propiu-zisã de constatare a faptei ce constituie abatere disciplinarã, denumitã şi cercetare prealabilã, începe prin dispoziţia datã de conducãtorul instituţiei privind cercetarea cauzelor şi împrejurãrilor procedurii încãlcãrii obligaţiilor de serviciu. De regulã, cercetarea o face şeful ierarhic al funcţionarului care a sãvârşit abaterea, însã aceasta poate fi încredinţatã şi unuia cu o funcţie superioarã sau oricãrui salariat desemnat în acest scop. Procedura presupune: ascultarea funcţionarului public care a comis abaterea disciplinarã; verificarea motivaţiei acestuia; analiza împrejurãrilor în care a fost comisã fapta ilicitã; clarificarea cauzelor determinante; luarea în considerare a antecedentelor disciplinare; stabilirea gravitãţii faptei; precizarea consecinţelor acesteia, inclusiv a eventualelor pagube aduse instituţiei; încheierea unui proces-verbal de ascultare sau de refuz a persoanei vinovate de a da relaţii în legãturã cu abaterea disciplinarã pe care a sãvârşit-o; consemnarea rezultatelor cercetãrii într-un referat sau raport de cercetare care, atunci când este cazul, se încheie cu propunerea de aplicare a unei anumite sancţiuni disciplinare. Sancţiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât dupã cercetarea prealabilã a faptei sãvârşite şi dupã audierea funcţionarului public în cauzã.

97

3. Rãspunderea administrativ-contravenţionalã

3.1. Contravenţia –definiţie, trãsãturi şi conţinut

Constituie contravenţie fapta sãvârşitã cu vinovãţie, stabilitã şi sancţionatã prin lege, ordonanţã, prin hotãrâre a Guvernului sau, dupã caz, prin hotãrâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti. Trãsãturile caracteristice care rezultã din definiţia contravenţiei sunt urmãtoarele: fapta este sãvârşitã cu vinovãţie; fapta este stabilitã şi sancţionatã prin lege sau alte acte normative expres prevãzute de legea-cadru. Legea sancţioneazã faptele sãvârşite cu oricare dintre formele vinovãţiei prevãzute de dreptul comun: intenţia (directã sau indirectã) ori culpa (prin uşurinţã sau neglijenţã). În cazul persoanelor juridice de drept public, stabilirea vinovãţiei se face în funcţie de competenţa stabilitã prin lege (drepturi şi obligaţii). Vinovãţia persoanei juridice de drept privat se determinã în funcţie de atitudinea reprezentantului legal, faţã de atribuţiile care revin societãţii comerciale (organizaţiei, fundaţiei etc.) respective, prin actul legal de constituire (Statutul). Pericolul social al contravenţiei este mai redus decât în cazul infracţiunii. Conţinutul constitutiv al contravenţiei are în vedere: obiectul juridic, latura obiectivã, subiectele şi latura subiectivã72. Obiectul juridic al unei contravenţii este valoarea socialã şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt vãtãmate sau periclitate prin fapte prevãzute de lege. Latura obiectivã a contravenţiei poate consta într-o acţiune, într-o inacţiune sau din fapte comisiv-omisive. Urmãrile unei fapte contravenţionale pot lua forma unor prejudicii materiale sau pot crea o stare de pericol pentru anumite valori sociale. Între faptã şi urmarea vãtãmãtoare trebuie sã existe un raport de cauzalitate. Subiect activ al rãspunderii contravenţionale este întotdeauna autoritatea care este împuternicitã sã tragã la rãspundere pe cei care încalcã anumite dispoziţii legale. Avem în vedere statul, mai precis o autoritate de stat sau a autonomiei locale, persoana juridicã de drept privat care realizeazã, în condiţiile legii, un serviciu public şi este învestitã cu atribuţii în acest sens, precum şi agentul constatator-persoanã fizicã ce are o împuternicire în acest sens, potrivit legii, deşi nu deţine o funcţie publicã. Subiect pasiv al rãspunderii contravenţionale este

72 Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. III, Sibiu 1998, pp. 103-104.

98

persoana fizică sau juridică care a sãvârşit contravenţia. Pentru a rãspunde administrativ-contravenţional, persoana fizicã trebuie sã aibã împlinitã vârsta de 14 ani. Fapta sãvârşitã de un minor sub 14 ani nu constituie contravenţie, iar între 14 şi 18 ani minorul poate fi sancţionat, însã minimul şi maximul sancţiunii se reduc la jumãtate din minimul şi maximul amenzii stabilite de actul normativ pentru fapta sãvârşitã. Minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate fi sancţionat cu obligarea la prestarea unei activitãţi în folosul comunitãţii. Latura subiectivã a contravenţiei constã în vinovãţia fãptuitorului, adicã în atitudinea sa psihicã faţã de faptã şi de urmãrile acesteia. Fapta prevãzutã ca fiind contravenţie se sancţioneazã indiferent de forma vinovãţiei fãptuitorului, chiar dacã este sãvârşitã fãrã intenţie, exceptând cazurile când prin actul normativ se dispune altfel.

3.2. Cauzele care înlãturã caracterul contravenţional al faptei

Cauzele care înlãturã caracterul contravenţional al faptei sunt acele stãri, situaţii sau împrejurãri a cãror existenţã face imposibilã realizarea uneia dintre trãsãturile esenţiale ale contravenţiei-vinovãţia, conducând la inexistenţa acesteia. În conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. 1 din Legea nr. 180/2002, caracterul contravenţional al faptei este înlãturat în cazul urmãtoarelor situaţii: legitima apãrare; starea de necesitate; constrângerea fizicã sau moralã; cazul fortuit; iresponsabilitatea; beţia involuntarã completã; eroarea de fapt; infirmitatea, dacã are legãturã cu fapta sãvârşitã. Nu rãspunde contravenţional nici minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani . Toate aceste cauze înlãturã caracterul ilicit (în cazul de faţã, contravenţional) al faptei comise şi în acelaşi timp are ca efect şi exonerarea fãptuitorului de rãspunderea contravenţionalã, deşi fapta a fost comisã. Prescripţia este şi ea o cauzã care înlãturã rãspunderea contravenţionalã şi implicit caracterul ilicit (contravenţional) al faptei.

3.3. Sancţiunile contravenţionale

3.3.1. Generalitãţi

Actuala reglementare cadru, Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor face atât distincţia între cele douã principale categorii ale sancţiunii disciplinare (principale şi complementare). A) Sancţiunile contravenţionale principale, sunt urmãtoarele: a - avertismentul; b - amenda contravenţionalã; c - prestarea unei activitãţi în folosul

99

comunitãţii; B) Sancţiunile contravenţionale complementare sunt: a - confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii; b - suspendarea sau anularea, dupã caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activitãţi; c - blocarea contului bancar; d - suspendarea activitãţii agentului economic; e - închiderea unitãţii; f - retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activitãţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv; g - desfiinţarea lucrãrilor şi aducerea terenului în starea iniţialã.

3.3.2. Sancţiunile contravenţionale principale

● Avertismentul constã în atenţionarea verbalã sau scrisã a contravenientului asupra pericolului social al faptei sãvârşite, însoţitã de recomandarea de a respecta dispoziţiile legale şi se aplicã numai în cazul în care fapta este de gravitate redusã.

● Amenda contravenţionalã este sancţiunea specificã ce se aplicã contravenientului, care constã într-o sumã de bani pe care trebuie sã o plãteascã, având un cuantum determinat între o limitã minimã şi una maximã, în funcţie de gradul de pericol social al faptei sãvârşite. Amenda are caracter administrativ. Sumele rezultate din amenzi contravenţionale, se fac venit la bugetul de stat, cu excepţia celor provenite din amenzile aplicate în temeiul hotãrârilor autoritãţilor publice deliberative locale sau judeţene, care se fac venit la aceste din urmã bugete.

● Prestarea unei activitãţi în folosul comunitãţii. Actualele reglementãri înlocuiesc, în toate cazurile, sancţiunea închisorii contravenţionale, cu cea a prestãrii unei activitãţi în folosul colectivitãţii. Sancţiunea prestãrii unei activitãţi în folosul comunitãţii se aplicã de judecãtoria în a cãrei razã teritorialã a fost sãvârşitã fapta contravenţionalã. Instanţa de judecatã primeşte procesul-verbal de la agentul constatator (când acesta apreciazã cã sancţiunea amenzii nu este îndestulãtoare) în termen de cel mult 48 de ore de la întocmire, pentru aplicarea sancţiunii corespunzãtoare. Aceastã sancţiune se aplicã prin hotãrâre judecãtoreascã rãmasã definitivã şi se pune în executare de instanţa care a pronunţat-o. O copie de pe dispozitivul hotãrârii, însoţitã de mandatul de executare emis în acest scop, se comunicã primãriei şi unitãţii de poliţie în a cãrei razã teritorialã îşi are domiciliul contravenientul, precum şi contravenientului. Consiliul local stabileşte prin hotãrâre, domeniile serviciilor publice şi locurile în care contravenienţii vor presta activitãţi în folosul comunitãţii. Potrivit prevederilor legii speciale, aceste activitãţi pot fi prestate în urmãtoarele domenii: întreţinerea parcurilor şi drumurilor, pãstrarea curãţeniei şi

100

igienizarea localitãţilor, desfãşurarea de activitãţi în folosul cãminelor pentru copii şi bãtrâni, al orfelinatelor, spitalelor, şcolilor, grãdiniţelor. Primarul cãruia îi revine obligaţia sã aducã la îndeplinire mandatul de executare, stabileşte de îndatã conţinutul activitãţii ce urmeazã sã fie prestatã de contravenient, condiţiile în care acesta executã sancţiunea, precum şi programul de lucru. Supravegherea executãrii acestei sancţiuni se asigurã de cãtre persoanele împuternicite de primarul localitãţii şi de poliţişti anume desemnaţi de unitatea de poliţie. În situaţia în care, cu rea-voinţã, contravenientul nu se prezintã la primar pentru luarea în evidenţã şi executarea sancţiunii, se sustrage de la executarea sancţiunii dupã începerea activitãţii sau nu îşi îndeplineşte îndatoririle ce îi revin la locul de muncã, judecãtoria, la sesizarea primarului, a unitãţii de poliţie sau a conducerii unitãţii la care contravenientul avea obligaţia sã se prezinte şi sã presteze activitatea în folosul comunitãţii, poate înlocui aceastã sancţiune cu sancţiunea amenzii. Legea nu admite cãi de atac împotriva hotãrârii instanţei judecãtoreşti prin care s-a dispus aceastã sancţiune contravenţionalã. Existã posibilitatea de a se face plângere numai împotriva mãsurilor luate cu privire la conţinutul activitãţii prestate, la condiţiile în care se realizeazã precum şi la modul în care se exercitã supravegherea.

3.3.3. Sancţiunile contravenţionale complementare

Persoana împuternicitã sã aplice sancţiunea dispune şi confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii. În toate aceste situaţii, confiscarea este caracterizatã ca o mãsurã de siguranţã sau o sancţiune contravenţionalã complementarã care, de regulã, însoţeşte sancţiunea principalã. În procesul-verbal încheiat, agentul constatator trebuie sã descrie bunurile supune confiscãrii şi sã ia mãsurile de conservare sau de valorificare prevãzute de lege, fãcând menţiunile corespunzãtoare în actul de constatare. Atunci când bunurile supuse confiscãrii nu se gãsesc în naturã, cum ar fi spre exemplu un bun furat şi vândut altei persoane neidentificate, contravenientul este obligat la plata în lei a contravalorii acestora. Agentul constatator este obligat sã identifice proprietarul bunurilor confiscate şi dacã acestea aparţin altei persoane decât contravenientul, va menţiona în procesul-verbal, dacã este posibil, datele personale a proprietarului sau va preciza motivele pentru care nu a fost posibilã identificarea acestuia. Suspendarea sau anularea, dupã caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de

101

exercitare a unei activitãţi: suspendarea exercitãrii dreptului de a conduce autovehicule pe timp de 1-3 luni are loc în cazul sãvârşirii uneia din contravenţiile prevãzute de art. 40 din Decretul nr. 328/1966, cu modificãrile ulterioare; retragerea ori anularea autorizaţiei reprezintã sancţiuni complementare ce pot fi aplicate o datã cu sancţiunea amenzii, în situaţia sãvârşirii cu intenţie sau din culpã, prin comisiune sau omisiune, a vreuneia din contravenţiile stabilite de art. 104 din Legea nr. 52/1994 privind valorile şi bursele de valori. Închiderea unitãţii este o sancţiune contravenţionalã complementarã care se aplicã atunci când se constatã încãlcãri grave ale normelor reglementate de actele normative şi a celor de convieţuire socialã. Astfel, în domeniul comercial şi al alimentaţiei publice şi în general, ori de câte ori se presteazã un serviciu public pe baza unei autorizaţii prealabile, se poate aplica sancţiunea retragerii autorizaţiei de funcţionare sau a suspendãrii ori opririi activitãţii întregii unitãţi, a unei secţii sau a unor instalaţii73. Oprirea activitãţii întregii unitãţi pentru o perioadã nelimitatã o putem considera ca o închidere a acesteia şi apreciem cã are loc atunci când se dispune retragerea autorizaţiei de funcţionare. Suspendarea activitãţii agentului economic, luând spre exemplificare, tot cazul unui local public, se poate dispune pe o perioadã cuprinsã între 10 şi 30 de zile pentru sãvârşirea unor contravenţii prevãzute de Legea nr. 61/1991 şi poate sã aparã ca o sancţiune complementarã la sancţiunea principalã a amenzii contravenţionale. Blocarea contului bancar se referã la dreptul societãţilor bancare de a proceda la închiderea contului unei persoane juridice, în caz de abateri repetate. Retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activitãţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv, este o sancţiune contravenţionalã complementarã prevãzutã pentru prima datã de o lege-cadru în materie. Cazurile şi modalitãţile de aplicare sunt cele reglementate de normele speciale din domeniul comerţului exterior. Desfiinţarea lucrãrilor şi aducerea terenului în starea iniţialã este prevãzutã ca sancţiune complementarã în domeniu, atât de legea-cadru, cât şi de Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executãrii construcţiilor şi unele mãsuri pentru realizarea construcţiilor (modificatã) ca act normativ cu caracter special. Această lege prevede că o datã cu aplicarea amenzii, se dispune oprirea executãrii lucrãrilor sau desfiinţarea contractului nelegal realizate, pentru încadrarea în prevederile autorizaţiei sau

73 Mircea Preda, Op. cit. P. 221.

102

readucerea terenurilor la starea iniţialã, dupã caz, pentru contravenţiile constatate în condiţiile acestui act normativ.

3.4. Procedura contravenţionalã

3.4.1. Constatarea contravenţiei

Constatarea contravenţiei se face printr-un proces-verbal încheiat de persoanele prevãzute în actul normativ care stabileşte şi sancţioneazã contravenţia, denumite în mod generic , agenţi constatatori. agentul constatator este persoana desemnatã prin actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei, cu competenţa de a constata sãvârşirea unei fapte ilicite, care se încadreazã în aceastã categorie, într-un anumit domeniu de activitate. Procesul-verbal de constatare a contravenţiei, trebuie sã cuprindã: data şi locul unde a fost încheiat; numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul constatator; datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupaţia şi locul de muncã al contravenientului; descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei, orei şi locului în care a fost sãvârşitã, precum şi arãtarea tuturor împrejurãrilor ce pot servi la aprecierea gravitãţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului normativ prin care se stabileşte şi se sancţioneazã contravenţia; indicarea societãţii de asigurãri în situaţia în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulaţie; posibilitatea achitãrii în termen de 48 de ore a jumãtate din minimul amenzii prevãzute de actul normativ, dacã acesta prevede o asemenea posibilitate; termenul de exercitare a cãii de atac şi organul la care se depune plângerea. Când contravenientul este o persoanã juridicã: denumirea, sediul, numãrul de înmatriculare în registrul comerţului şi codul fiscal ale acesteia, precum şi datele de identificare ale persoanei care o reprezintã. Procesul verbal de constatare a contravenţiei este un act administrativ prin care se individualizeazã fapta ilicitã şi contravenientul, şi nu un act administrativ jurisdicţional74. Lipsa uneia dintre elementele pe care trebuie sã le cuprindã procesul-verbal, considerate de lege esenţiale, atrage nulitatea actului respectiv (care se constatã din oficiu) şi se referã la: numele, prenumele şi calitatea agentului constatator; numele şi prenumele contravenientului, persoanã fizicã; lipsa denumirii şi a sediului, în cazul persoanei juridice; fapta sãvârşitã; data comiterii acesteia; semnãtura agentului constatator; obiecţiunile

74 I. Iovãnaş, Consideraţii teoretice cu privire la rãspunderea administrativã, Tezã de doctorat, Cluj-Napoca, p. 222.

103

contravenientului cu privire la conţinutul actului de constatare. Procesul-verbal se semneazã pe fiecare paginã de agentul constatator şi de contravenient, iar dacã acesta din urmã nu se aflã de faţã, refuzã sau nu poate sã semneze, se va face menţiune despre aceastã împrejurare, confirmatã de cel puţin un martor. În acest caz, procesul-verbal va cuprinde şi datele de identitate şi semnãtura martorului. Prin lege se interzice ca un alt agent constatator sã aibã calitatea de martor. Procesul-verbal poate fi încheiat şi în lipsa unui martor, însã se vor menţiona în mod obligatoriu motivele care au condus la aceastã împrejurare. Greşita încadrare a faptei nu atrage nulitatea procesului-verbal75. Procesul-verbal se întocmeşte în douã exemplare, originalul se reţine de agentul constatator, iar copia se remite contravenientului.

3.4.2. Aplicarea sancţiunilor contravenţionale

Dacã agentul constatator aplicã şi sancţiunea, iar contravenientul este prezent la încheierea procesului-verbal, copia de pe acesta şi înştiinţarea de platã se înmâneazã contravenientului, pe bazã de semnãturã de primire (fãcându-se menţiune în acest sens, în procesul-verbal). În cazul în care contravenientul nu este prezent sau, deşi prezent, refuzã sã semneze procesul-verbal, comunicarea acestuia (şi a înştiinţãrii de platã) se face de cãtre agentul constator în termen de cel mult o lunã de la data încheierii. Comunicarea procesului-verbal şi a înştiinţãrii de platã se face prin poştã, cu aviz de primire sau prin afişare la domiciliul persoanei fizice sau la sediul persoanei juridice contraveniente; operaţiunea de afişare se consemneazã într-un proces-verbal semnat de cel puţin un martor. Dacã actul normativ de stabilire a contravenţiilor menţioneazã în mod expres o asemenea posibilitate, contravenientul poate achita pe loc sau în termen de 48 de ore de la data încheierii procesului-verbal, jumãtate din minimul amenzii prevãzute în actul normativ; plata se face la CEC sau la trezoreria finanţelor publice şi are drept consecinţã încetarea oricãrei urmãriri. Termenul general de aplicare a amenzilor contravenţionale (6 luni) curge de la data sãvârşirii faptei, cu excepţia contravenţiilor continue, când se ia în calcul data constatãrii faptei.

3.4.3. Cãile de atac împotriva actelor de sancţionare a contravenţiilor

Exercitarea cãii de atac împotriva actelor de sancţionare a contravenţiilor şi de aplicare a sancţiunii, constã în plângerea care se poate face împotriva procesului-verbal întocmit, în termen de 15 zile de la data înmânãrii sau comunicãrii acestuia, dupã caz, de cãtre contravenient, dar şi de partea vãtãmatã ori persoana cãreia îi

75 Mircea Preda, Op. cit., p. 226.

104

aparţin bunurile confiscate (alta decât contravenientul). Plângerea suspendã executarea. În toate cazurile, plângerea se depune la organul din care face parte agentul constatator şi va fi însoţitã de copia procesului-verbal. Acest organ este obligat sã primeascã plângerea şi sã elibereze depunãtorului o dovadã în acest sens. Plângerea, împreunã cu dosarul cauzei, se trimite de îndatã judecãtoriei în a cãrei circumscripţie teritorialã a fost sãvârşitã contravenţia, care este obligatã sã o soluţioneze cu precãdere. Judecãtoria fixeazã termen de judecatã, fãrã a depãşi 30 de zile şi dispune citarea contravenientului sau, dupã caz, a persoanei care a fãcut plângerea, a organului care a aplicat sancţiunea, a martorilor indicaţi, a oricãror alte persoane în mãsurã sã contribuie la rezolvarea cauzei, precum şi a societãţii de asigurãri menţionatã în proces-verbal, dacã fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulaţie. Dupã ce verificã dacã plângerea a fost introdusã în termen, instanţa ascultã pe cel care a fãcut-o şi pe celelalte persoane citate prezente, administreazã orice alte probe necesare pentru verificarea legalitãţii şi temeiniciei procesului-verbal şi hotãrãşte asupra sancţiunii, despãgubirii stabilite şi a mãsurii confiscãrii. Hotãrârea poate fi atacatã cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, la secţiunea de contencios administrativ a tribunalului, motivele de recurs putând fi susţinute şi oral în faţa instanţei. Recursul suspendã executarea hotãrârii.

3.4.4. Executarea sancţiunilor contravenţionale

Procesul-verbal neatacat în termenul legal de 15 zile de la data înmânãrii sau comunicãrii, precum şi hotãrârea judecãtoreascã irevocabilã prin care s-a soluţionat plângerea, constituie titlu executoriu, fãrã vreo altã formalitate. Avertismentul se considerã executat prin atenţionarea oralã a contravenientului prezent la constatarea şi sancţionarea faptei ilicite sau prin comunicarea procesului-verbal în celelalte cazuri. Amenda contravenţionalã este pusã în executare de cãtre organul din care face parte agentul constatator (atunci când nu se exercitã calea de atac împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei, în termenul prevãzut de lege) sau instanţa judecãtoreascã (în celelalte cazuri). Procesul-verbal de constatare sau, dupã caz, dispozitivul hotãrârii judecãtoreşti prin care s-a soluţionat plângerea constituie titluri executorii. În concret, executarea se face asupra veniturilor sau a celorlalte bunuri ale contravenientului, în condiţiile prevederilor legale privind executarea silitã a creanţelor bugetare, dupã cum urmeazã: în cazul persoanelor fizice, prin reţinerea din salariu pentru contravenientul salariat sau prin înfiinţarea sechestrului asigurãtor asupra bunurilor şi procedura vânzãrii acestora dacã cel în cauzã nu este salariat; în situaţia persoanelor juridice, prin decontare bancarã.

4. Rãspunderea administrativ -patrimonialã4.1. Principii generalePrincipii constituţionale care se referã la rãspunderea pentru

daunele aduse persoanelor fizice şi juridice de cãtre stat, autoritãţi

105

publice sau funcţionari publici sunt : statul rãspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare sãvârşite în procesele penale; autoritãţile publice rãspund patrimonial pentu pagubele cauzate prin acte administrative sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, cu posibilitatea introducerii în cauzã a funcţionarului vinovat de încãlcarea legii; funcţionarul public împotriva cãruia s-a formulat personal acţiunea în justiţie, rãspunde solidar cu autoritatea publicã administrativã pentru pagubele produse în condiţiile precizate.

4.2. Condiţii specifice aplicabile rãspunderii administrativ –patrimoniale

Rãspunderea administrativ–patrimonialã poate interveni numai în cazul în care sunt întrunite urmãtoarele condiţii specifice: a) existenţa unui act administrativ ilegal (sau a refuzului nejustificat de a satisface o cerere privitoare la un drept). Acţiunea în justiţie împotriva administraţiei publice nu este posibilã decât pentru un act reclamat a fi ilegal, instanţa judecãtoreascã fiind singura în mãsurã sã confirme sau nu aceastã presupunere. Totodatã, acţiunea pentru repararea materialã ori moralã a unui prejudiciu nu este posibilã decât în situaţia în care paguba respectivã se dovedeşte în instanţã cã a fost creatã în aceste împrejurãri. Nu poate fi stabilitã rãspunderea administrativ–patrimonialã în condiţiile în care prejudiciul a fost cauzat printr-un act administrativ exceptat de la procedura contenciosului administrativ ; b) existenţa unui prejudiciu. În cazul admiterii plângerii, instanţa va dispune şi în legãturã cu daunele materiale şi morale solicitate ; c) raportul de cauzalitate între actul administrativ şi prejudiciu. Cercetarea şi analiza legãturii cauzale reprezintã o operaţie pe care o întreprinde instanţa de judecatã care are obligaţia sã constate dacã, obiectiv, actul administrativ ilicit a favorizat producerea prejudiciului reclamat ; d) culpa autoritãţii publice.

CAPITOLUL 9

CONTROLUL ACTIVITÃŢII ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

1. Controlul parlamentar asupra activitãţii administrative

1.1. Controlul exercitat de Parlament asupra activitãţii Preşedintelui României

Se exercitã în trei modalitãţi76: A) controlul de plină competenţă : numai în cazuri excepţionale Preşedintele 76 Tudor Drãganu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Universitatea Ecologicã “Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Drept, Târgu-Mureş, 1995, pp. 179-185.

106

Republicii poate declara mobilizarea generalã sau parţialã a forţelor armate, fãrã aprobarea Parlamentului, dar el este obligat sã supunã ulterior aceastã hotãrâre aprobãrii, acestui din urmã organ, în cel mult 5 zile de la adoptare. Tot un control de plinã competenţã este şi cel asupra mãsurilor luate de Preşedintele României, în caz de agresiune armatã îndreptatã împotriva ţãrii. Dacã Parlamentul nu se aflã în sesiune, el se convoacã de drept în termen de 24 de ore de la declanşarea agresiunii, pentru a se pronunţa asupra mãsurilor luate de Preşedinte ; B) sesizarea : în cazul sãvârşirii unor fapte grave prin care se încalcã prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie, în şedinţa comunã a Camerei Deputaţilor şi Senatului. Dacã propunerea de suspendare din funcţie este aprobatã, în cel mult 30 de zile se organizeazã un referendum pentru demiterea Preşedintelui. Tot un control de sesizare este exercitat de Parlament şi în ipoteza prevãzutã de art. 84 alin. 3. din Constituţie. Astfel, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţã comunã, pot hotãrî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltã trãdare, cu votul a cel puţin douã treimi din numãrul deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecatã aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Preşedintele este demis de drept la data rãmânerii definitive a hotãrârii de condamnare ; C) avize sau aprobări prealabile sau ulterioare : Preşedintele României poate cere corpului electoral sã se pronunţe prin referendum, numai dupã consultarea Parlamentului. Punctul de vedere al Parlamentului are natura unui aviz consultativ.

1.2. Controlul Parlamentului asupra activitãţii Guvernului

Guvernul rãspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate”77. Fiecare membru al Guvernului rãspunde “politic, solidar cu ceilalţi membri, pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia”. Aceastã rãspundere se poate stabili, fie la iniţiativa Guvernului, care declarã cã-şi angajeazã rãspunderea politicã în faţa Parlamentului, fie la iniţiativa organului legiuitor. Principalele procedee de control parlamentar asupra Guvernului sunt: întrebarea, interpelarea, ancheta parlamentarã şi moţiunea de cenzurã. Întrebarea vizeazã un aspect concret sau orientarea Guvernului într-o problemã determinatã a politicii sale. Întrebarea se formuleazã oral, iar cel chestionat poate rãspunde pe loc sau poate indica ziua când va comunica rãspunsul. Întrebãrile nu sunt urmate de dezbateri. Interpelarea conţine cererea adresatã Guvernului pentru a da explicaţii asupra politicii

77 M.Constantinescu, I.Muraru, op.cit., p. 248.

107

sale într-un domeniu de activitate. Ea se face numai în scris şi asupra rãspunsului au loc dezbateri, finalizate printr-o moţiune parlamentarã. Ancheta parlamentarã este organizatã fie prin intermediul unei comisii ad-hoc, fie al unei comisii permanente. În prima ipotezã, propunerea de constituire a unei comisii de anchetã trebuie fãcutã de cel puţin o treime din numãrul membrilor Camerei. Comisia de anchetã prezintã un raport, care este dezbãtut în Camera Deputaţilor. Ancheta parlamentarã are întotdeauna un obiectiv determinat, fiind temporarã şi specializatã, în raport cu mandatul stabilit. Moţiunea de cenzurã urmãreşte angajarea unei dezbateri parlamentare asupra politicii de ansamblu a Guvernului, în vederea demiterii sale. Adoptarea moţiunii de cenzurã atrage retragerea încrederii Parlamentului, ceea ce echivaleazã cu demiterea Guvernului. Ea se dezbate şi se supune la vot în şedinţa comunã a camerelor reunite, putând fi adoptatã cu o majoritate absolutã. Conform Constituţiei, Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul sã cearã urmãrirea penalã a membrilor Guvernului pentru faptele sãvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacã s-a cerut urmãrirea penalã, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecatã a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecatã aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

1.3. Controlul Parlamentului asupra unor servicii publice care nu fac parte din structura Guvernului

Controlul asupra activitãţii Serviciului Român de Informaţii este efectuat de Parlament în şedinţa comunã a celor douã Camere şi prin comisia parlamentarã permanentã competentã. Parlamentul, în şedinţa comunã a Camerelor, poate elibera din funcţie pe directorul Serviciului Român de Informaţii, la propunerea Preşedintelui sau a cel puţin o treime din numãrul total al deputaţilor şi senatorilor. Consiliul Suprem de Apãrare a Ţãrii prezintã anual Parlamentului o dare de seamã asupra activitãţii desfãşurate. În şedinţa comunã a celor douã Camere ale Parlamentului, acesta poate sã aprobe sau sã dezaprobe raportul Consiliului.

1.4. Controlul Parlamentului asupra administraţiei publice prin instituţia Avocatul Poporului

Conform Legii nr. 35/1997, instituţia Avocatul Poporului are drept scop apãrarea drepturilor şi libertãţilor cetãţenilor în raporturile lor cu autoritãţile publice. În activitatea sa, Avocatul Poporului este independent de orice autoritate publicã şi nu se substituie nici unei autoritãţi. Autoritãţile publice sunt obligate sã comunice şi sã punã la dispoziţia Avocatului Poporului informaţiile,

108

documentele sau actele pe care le deţin în legãturã cu cererile care au fost adresate Avocatului Poporului, acordându-i sprijin pentru exercitarea atribuţiilor sale. Numirea Avocatului Poporului se face pe o perioadă de cinci ani. Avocatul Poporului este numit de cele două camere ale Parlamentului, reunite în şedinţă comună. Avocatul Poporului are urmãtoarele atribuţii: primeşte şi repartizeazã cererile fãcute de persoanele lezate prin încãlcarea drepturilor sau libertãţilor cetãţeneşti de cãtre autoritãţile administraţiei publice şi decide asupra acestor cereri; urmãreşte rezolvarea legalã a cererilor primite şi cere autoritãţilor sau funcţionarilor administrativi în cauzã încetarea încãlcãrii drepturilor şi libertãţilor cetãţeneşti, repunerea în drepturi a petiţionarului şi repararea pagubei; reprezintã instituţia Avocatul Poporului în faţa Camerei Deputaţilor, a Senatului şi a celorlalte autoritãţi publice, precum şi în relaţiile cu persoanele fizice sau juridice ş.a. În cazul în care, în urma cercetãrilor fãcute, Avocatul Poporului constatã cã plângerea persoanei lezate este întemeiatã, el va cere în scris autoritãţii administraţiei publice care a încãlcat drepturile acesteia sã reformeze sau sã revoce actul administrativ şi sã repare pagubele produse, precum şi sã repunã persoana lezatã în situaţia anterioarã. Dacã autoritatea administrativã sau funcţionarul public nu înlãturã în termen de 30 de zile ilegalitãţile comise, Avocatul Poporului se va adresa autoritãţilor administraţiei publice superioare, care trebuie sã-i comunice în termen de 45 de zile mãsurile luate. În cazul în care autoritatea publicã sau funcţionarul public aparţine administraţiei publice locale, Avocatul Poporului se adreseazã prefectului, care trebuie sã-i comunice hotãrârea luatã în termen de 45 de zile. O modificare importantă adusă de noua lege a contenciosului administrativ, nr. 554/2004, este aceea că Avocatul Poporului poate introduce acţiune în contencios administrativ.

2. Controlul administrativ

2.1. Controlul administrativ internControlul administrativ intern se caracterizeazã prin aceea

cã se exercitã de cãtre funcţionari din interiorul organului administrativ, de cãtre conducãtorul acestuia sau de alţi funcţionari. Controlul intern poate avea un caracter general sau specializat. Controlul intern general are loc în virtutea subordonãrii ierarhice din interiorul organului administrativ. Funcţionarul ierarhic superior are drept de control asupra întregii activitãţi a funcţionarilor inferiori. Este general pentru cã se exercitã atât asupra actelor, cât şi asupra faptelor subordonaţilor şi urmãreşte

109

atât legalitatea, cât şi oportunitatea mãsurilor luate de aceştia. Auditul intern este o activitate organizatã independent în structura unei instituţii publice şi în directa subordonare a conducãtorului acesteia, care constã în efectuarea de verificãri, inspecţii şi analize ale sistemului propriu de control intern, în scopul evaluãrii obiective a mãsurii în care acesta asigurã îndeplinirea obiectivelor instituţiei publice şi utilizarea resurselor în mod economic, eficace şi eficient şi pentru a raporta conducerii constatãrile fãcute, slãbiciunile identificate şi mãsurile propuse de corectare a deficienţelor şi de ameliorare a performanţelor sistemului de control intern. Auditul intern este, deci, tot o formã de control intern, cu caracter general, situându-se însã, pe o treaptã superioarã controlului intern propriu-zis. Controlul intern specializat este un control financiar preventiv şi un control de gestiune. Controlul financiar preventiv este o activitate prin care se verificã legalitatea şi regularitatea operaţiunilor efectuate pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, înainte de aprobarea acestora. Obiectul controlului financiar preventiv îl constituie toate actele şi operaţiunile din care se nasc, se modificã ori se sting drepturi şi obligaţii patrimoniale pentru organe de stat, instituţii şi alte entitãţi publice78. Controlul financiar preventiv este de competenţa conducãtorilor direcţiilor, serviciilor sau compartimentelor financiar-contabile din ministere şi alte organe centrale de stat, respectiv din cadrul administraţiei publice locale şi al instituţiilor subordonate lor. Controlul intern de gestiune are ca obiectiv verificarea respectãrii normelor juridice privitoare la: integritatea, pãstrarea şi paza bunurilor şi valorilor de orice fel, deţinute cu orice titlu; utilizarea valorilor materiale şi casarea de bunuri; efectuarea încasãrilor şi plãţilor în lei şi valutã, în numerar sau prin cont bancar; întocmirea şi circulaţia documentelor de evidenţã primarã tehnico-operativã şi contabilã79. Controlul intern de gestiune se exercitã de cãtre un compartiment specializat, subordonat direct conducãtorului organului administraţiei publice.

2.2. Controlul administrativ externControlul administrativ extern este exercitat de cãtre organe

sau funcţionari din afara celor controlate. În funcţie de raporturile dintre organele de control şi organul controlat, distingem: controlul ierarhic, controlul tutelar şi controlul extern specializat. Controlul ierarhic este exercitat de organele ierarhic superioare celor controlate. El apare ca o consecinţã a raporturilor de subordonare dintre cele douã organe. Dreptul de control ierarhic, întocmai ca şi cel intern general, nu trebuie prevãzut expres de lege. Controlul ierarhic se exercitã asupra întregii activitãţi a organelor 78 Ioan Gliga, Dreptul finanţelor publice, Bucureşti, E.D.P., 1992, p. 23379 A se vedea I.Gliga, Drept financiar public, Bucureşti, Editura ALL, 1994, p. 304.

110

subordonate, atât asupra actelor, cât şi asupra faptelor. De asemenea, el are în vedere atât legalitatea, cât şi oportunitatea activitãţii organelor inferioare. Controlul tutelar este un control administrativ exercitat de organele centrale ale administraţiei publice asupra administraţiei publice descentralizate. Controlul tutelar are anumite trãsãturi caracteristice, care îl deosebesc de controlul ierarhic: în timp ce controlul ierarhic este exercitat de organul ierarhic superior, controlul tutelar nu este exercitat de un organ supraordonat ierarhic, deşi se aflã în sistemul administraţiei publice la un nivel superior de reprezentare a intereselor generale ale societãţii; tocmai pentru cã, în cazul controlului ierarhic, între organul de control şi organul controlat existã un raport de subordonare administrativã, el nu trebuie prevãzut expres de lege, în timp ce controlul tutelar trebuie expres reglementat prin lege; în timp ce organul de control ierarhic poate revoca sau anula actele organului inferior controlat, organul de control tutelar poate doar sesiza organul emitent, Guvernul sau instituţia de contecios administrativ, care se vor pronunţa prin acte definitive asupra legalitãţii sau oportunitãţii actelor controlate. Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, iar prefectul exercitã controlul asupra legalitãţii actelor administrative ale consiliului local, ale primarului, ale consiliului judeţean şi ale preşedintelui consiliului judeţean. Ministerul Administraţiei şi Internelor îndeplineşte printre alte funcţii şi pe acelea de îndrumare, sprijin şi control al autoritãţilor administraţiei publice locale şi al aparatului propriu al acestora, în aplicarea corectã a prevederilor legale şi în îndeplinirea atribuţiilor ce le sunt conferite de lege. Prin reorganizarea Corpului de control al primului-ministru din cadrul aparatului de lucru al primului-ministru, s-a înfiinţat ca instituţie publicã cu personalitate juridicã, Corpul de Control al Guvernului, aflat în subordinea Autoritãţii Naţionale de Control (aceasta din urmã, aflatã, la rândul sãu, în subordinea Guvernului). Sfera de competenţã a acestui organism de control este: controlul activitãţilor aparatului de lucru al Guvernului, a ministerelor şi celorlalte organe de specialitate, a autoritãţilor din subordinea acestora. Controlul administrativ extern specializat se caracterizeazã , întocmai ca şi controlul ierarhic şi controlul tutelar, prin aceea cã este exercitat din exteriorul organului controlat. Spre deosebire de controlul ierarhic însã, controlul extern specializat este efectuat nu de organe ierarhic superioare, ci de alte organe administrative. De aici decurg douã importante consecinţe80: acest control nu se exercitã asupra întregii activitãţi a organelor controlate, ci numai asupra anumitor aspecte precis determinate şi care se încadreazã în specificul activitãţii organului de control;

80 Ilie Iovãnaş, op.cit., vol. II, p. l14.

111

dreptul de control nu este subînţeles, ci trebuie prevãzut expres de lege. . Controlul extern specializat exercitat de organele administrative ce rãspund de activitatea dintr-un anumit domeniu sau ramurã se limiteazã la acte şi fapte ale organelor controlate, ce se încadreazã în profilul organului de control. Controlul extern specializat, exercitat de organe speciale de control, este înfãptuit de Autoritatea Naţionalã de Control şi Curtea de Conturi.

3. Controlul judecãtoresc asupra legalitãţii actelor administrative

3.1. Caracterizare generalãControlul judecãtoresc se exercitã numai asupra actelor

administrative şi a faptelor asimilate acestora, cu excluderea operaţiunilor tehnico-materiale, a actelor civile, comerciale sau de dreptul muncii, având în vedere doar acele manifestãri de voinţã în care organul administrativ apare ca subiect de drept învestit cu atribuţii de putere publicã şi nu ca persoanã juridicã de drept privat. Controlul judecãtoresc asupra actelor administrative constã numai în verificarea legalitãţii, nu şi a oportunitãţii acestora. Controlul judecãtoresc este un control ulterior adoptãrii sau executãrii actului administrativ, el verificând legalitatea unor mãsuri deja existente şi nu a unor mãsuri viitoare. Controlul judecãtoresc asupra actelor administrative are un caracter subsidiar. Faţã de controlul administrativ, care se exercitã asupra tuturor organelor administrative inferioare, fãrã excepţie şi fãrã termene, atât în privinţa legalitãţii, cât şi a oportunitãţii mãsurilor administrative, controlul judecãtoresc nu poate fi înfãptuit decât dupã ce s-a încercat restabilirea legalitãţii pe cale administrativã a reclamaţiei, sub forma recursului graţios sau ierarhic. Controlul judecãtoresc al legalitãţii actelor administrative este un control de plinã jurisdicţie. Aceasta, deoarece instanţele judecãtoreşti au competenţa de a constata ilegalitatea actelor, de a le anula, de a obliga organul emitent la luarea anumitor mãsuri administrative, precum şi de a acorda despãgubiri. Controlul judecãtoresc se desfãşoarã în baza unei proceduri specifice, bazatã pe contradictorialitatea pãrţilor şi independenţa judecãtorilor, declanşatã prin sesizarea instanţei de judecatã de cãtre partea vãtãmatã în drepturile sale printr-un act administrativ ilegal.

3.2. Contenciosul administrativ.

112

Contenciosul administrativ român este guvernat de Legea nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1154 din 07.12.2004. Conform art. 2 alin. 1 lit.e) din Legea nr. 554/2004, contenciosul administrativ reprezintă activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii, a litigiilor în care cel puţin una din părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Actul administrativ din a cărui emitere sau încheiere se naşte conflictul dedus instanţei de contencios administrativ este definit de aceeaşi lege ca reprezentând actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice. Autoritatea publică este, conform legii nr. 554/2004, orice organ de stat sau al unităţilor administrativ teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autorităţilor publice şi persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică ori sunt autorizate să presteze un serviciu public. Legea nr. 554/2004 introduce, ca element de noutate faţă de vechea reglementare, competenţa exclusivă a instanţelor de contencios administrativ cu privire la litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum şi orice litigii legate de aplicarea şi executarea contractului administrativ, cazuri în care aceste instanţe vor ţine cont de regula conform căreia principiul libertăţii contractuale este subordonat principiului priorităţii interesului public. Categoriile de acte care NU pot fi atacate în contenciosul administrativ: actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul; actele de comandament cu caracter militar; actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară. Cine poate fi titularul acţiunii în contencios administrativ? Conform art. 1 al Legii nr. 554/2004, pot fi subiecte de sezină (pot sesiza instanţa de contencios administrativ) următoarele categorii de persoane: 1) orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri. Această persoană se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea

113

dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată; 2) persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ individual, adresat altui subiect de drept (este vorba deci despre o acţiune introdusă de o terţă persoană); 3) Avocatul Poporului, dacă apreciază, ca urmare a controlului realizat în baza unei sesizări a unei persoane fizice, că ilegalitatea actului sau excesul de putere al autorităţii administrative nu poate fi înlăturat decât prin justiţie. Instanţa de contencios administrativ sesizată este cea de la domiciliul petentului. Persoana fizică ce a sesizat Avocatul Poporului dobândeşte, de drept, calitatea de reclamant, urmând a fi citată în această calitate; 4) Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării atribuţiilor prevăzute de legea sa organică, apreciază că încălcările drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenţei unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităţilor publice emise cu exces de putere va sesiza instanţa de contencios administrativ de la domiciliul petentului. La fel ca şi în cazul Avocatului Poporului, petiţionarul dobândeşte de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate; 5) autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal poate să solicite instanţei constatarea nulităţii acestuia. Este vorba numai de actele ce nu mai pot fi revocate întrucât au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice; 6) persoana vătămată în drepturile sale sau în interesele sale legitime, prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe ale Guvernului neconstituţionale se poate adresa instanţei de contencios administrativ în condiţiile legii nr. 554/2004; 7) Prefectul, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici şi orice persoană de drept public vătămată într-un drept sau, după caz, când s-a vătămat un interes legitim (este vorba de un interes legitim de natură publică).

Tutela administrativă . Tutela administrativă înseamnă dreptul conferit de lege prefectului de a ataca, într-un anumit termen, în faţa instanţei de contencios administrativ, actele emise de autorităţile administraţiei publice locale, dacă le consideră nelegale. Dacă este vorba de acte administrative individuale, dreptul prefectului de a le ataca în faţa instanţei de contencios administrativ se prescrie în termen de 6 luni de la data la care a cunoscut existenţa actului nelegal. Pentru motive bine întemeiate, prefectul poate introduce acţiune şi peste acest termen, însă nu mai târziu de un an de la data emiterii actului. Dacă însă este vorba de acte administrative normative, acţiunea poate fi introdusă oricând. De asemenea, şi Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici (ANFP) poate ataca în faţa instanţei de contencios

114

administrativ actele autorităţilor publice centrale şi locale prin care se încalcă legislaţia privind funcţia publică, în condiţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi ale Statutului funcţionarului public. Actul astfel atacat de prefect sau de ANFP este suspendat de drept până la soluţionarea cauzei. Excepţia de nelegalitate. Conform art. 4 alin. 1, legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. Dacă instanţa va constata că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, va sesiza instanţa de contencios administrativ competentă şi va suspenda cauza. Aşadar, excepţia de nelegalitate poate fi ridicată în faţa unei alte instanţe decât cea de contencios administrativ (deci în cadrul unui litigiu civil, comercial etc.) şi numai dacă de acel act administrativ unilateral depinde soluţionarea pe fond a respectivului litigiu. Singurul motiv pentru care instanţa în faţa căreia se ridică excepţia poate refuza sesizarea instanţei competente de contencios administrativ este acela că de respectivul act administrativ nu depinde soluţionarea fondului cauzei. Instanţa de contencios administrativ sesizată cu excepţia de nelegalitate a unui act administrativ unilateral de către instanţa civilă, comercială etc. în faţa căreia s-a ridicat această excepţie, se pronunţă asupra ei de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, iar soluţia pe care o dă poate fi atacată cu recurs, în 48 de ore de la pronunţare sau de la comunicare. Dacă instanţa de contencios administrativ constată nelegalitatea actului, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia va soluţiona respectivul litigiu fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.

Procedura prealabilă. Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice care a emis actul sau organului ierarhic superior (dacă acesta există), în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea în tot sau în parte a actului (aşa-numita plângere prealabilă). Pentru motive temeinice, plângerea prealabilă se poate introduce şi peste termenul de 30 de zile, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Poate să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept, în termen de 6 luni de la data la care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa actului. Plângerea prealabilă se soluţionează de către autoritatea publică emitentă

115

sau organul ierarhic superior (dacă acesta a fost sesizat) în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen. Procedura prealabilă nu este obligatorie în cazul: acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici; acţiunilor ce privesc cererile celor vătămaţi prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe; în cazul acţiunilor ce au ca obiect excepţia de nelegalitate. Obiectul acţiunii în contencios administrativ. Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă adresată autorităţii publice emitente sau dacă nu a primit nici un răspuns în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii sale (sau în alt termen prevăzut de lege, mai mare de 30 de zile), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă pentru a solicita: anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. Se poate, de asemenea, adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.

Instanţa competentă, termenul de introducere a acţiunii, documente ce trebuiesc anexate acţiunii. Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi litigiile care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora de până la 5 miliarde de lei sunt de competenţa tribunalelor administrativ-fiscale. Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi litigiile care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora mai mari de 5 miliarde de lei sunt de competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel. Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel; recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se judecă de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege specială nu se prevede altfel. Reclamantul poate opta între a se adresa instanţei de la domiciliul său ori instanţei de la domiciliul pârâtului. Cu privire la termenul în care poate fi introdusă acţiunea, regula este aceea că cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau

116

recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau, după caz, data comunicării refuzului de soluţionare a cererii (refuz considerat nejustificat decătre cel care introduce acţiunea); b) data expirării termenului legal de soluţionare a cererii (poate fi vorba atât de cererea propriu-zisă cât şi de plângerea prealabilă); data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative. În cazul actului administrativ unilateral, pentru motive temeinice, acţiunea poate fi introdusă şi peste termenul de 6 luni, dar nu mai târziu de 1 an de la data emiterii actului. Dreptul de a ataca ordonanţele sau acele dispoziţii din ordonanţe care sunt considerate neconstituţionale, precum şi actele administrative normative este imprescriptibil (ele pot fi atacate oricând). Reclamantul trebuie să anexeze la acţiune copia actului administrativ pe care îl atacă sau, după caz, răspunsul autorităţii publice prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale. Dacă reclamantul nu a primit nici un răspuns la cererea sa, va depune la dosar copia cererii, certificată prin numărul de înregistrare şi data înregistrării la autoritatea publică şi orice alt înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile.

Suspendarea executării actului. Suspendarea executării actului poate interveni în două modalităţi: 1) în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, o dată cu sesizarea autorităţii publice care a emis actul, în cadrul procedurii prealabile, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ, până la pronunţarea instanţei de fond. Instanţa sesizată cu cererea de suspendare va rezolva această cerere de urgenţă, cu citarea părţilor; 2) suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ atacat până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula o dată cu acţiunea principală sau prin acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii în fond (art. 15 alin.1). Faptul că reclamantul a introdus deja cerere de suspendare în cadrul procedurii prealabile, conform art. 14, iar această cerere i-a fost respinsă, nu constituie un impediment pentru a putea să reitereze cererea de suspendare o dată cu introducerea acţiunii în anulare.

Judecarea cererilor, soluţiile pe care le poate da instanţa, căi de atac. Cererile adresate instanţei de contencios

117

administrativ se judecă de urgenţă şi cu precădere. De asemenea, hotărârile vor fi redactate şi motivate de urgenţă, în cel mult 10 zile de la pronunţare. În cazul actului administrativ unilateral, instanţa poate, după caz: a) să anuleze în tot sau în parte actul administrativ; b) să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris; c) să oblige la despăgubiri pentru daunele materiale sau morale cauzate, dacă reclamantul a cerut acest lucru. În cazul contractelor administrative, în funcţie de starea de fapt, instanţa poate: a) dispune anularea contractului administrativ, în tot sau în parte; b) obliga autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit; c) impune uneia din părţi să-şi îndeplinească o anumită obligaţie; d) suplini consimţământul unei părţi, când interesul public o cere; e) obliga la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale şi morale. Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la pronunţare (pentru partea care a fost prezentă la termenul când s-a judecat fondul şi s-a pronunţat sentinţa) sau de la comunicare (pentru partea care nu a fost prezentă). Recursul, o dată exercitat, suspendă executarea hotărârii atacate şi se judecă de urgenţă.

Procedura de executare. Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care s-au admis acţiunile formulate potrivit dispoziţiilor legii contenciosului administrativ, constituie titluri executorii. Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care s-au anulat acte administrative normative, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Ele se publică în Monitorul Oficial al României sau, după caz, în Monitoarele oficiale ale judeţelor sau al mun. Bucureşti, la cererea instanţei care a soluţionat fondul litigiului ori a reclamantului. Dacă, în urma admiterii acţiunii, autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris, executarea hotărârii definitive şi irevocabile se va face: ori în termenul prevăzut în chiar cuprinsul hotărîrii, ori în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii (în lipsa prevederii, în cuprinsul hotărârii, a unui astfel de termen). Dacă nu se respectă termenele precizate mai sus, conducătorul autorităţii publice sau după caz, persoana obligată va fi sancţionată cu o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere. Dacă nici după aplicarea amenzii nu se execută sau nu se respectă hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă pronunţată de instanţa de contencios administrativ,

118

se va angaja răspunderea penală a conducătorului autorităţii publice sau a persoanei obligate, care vor fi sancţionaţi cu închisoare de la 6 luni la trei ani sau cu amendă de la 25 de milioane la 100 milioane de lei.

119