‚ Structura şi conţinutul eseului

Prin cele două romane ale sale – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) şi Patul lui Procust (1933) – ca şi prin estetica privitoare la această specie, Camil Petrescu a înnoit romanul românesc interbelic prin sincronizare cu literatura universală.

IPOTEZARoman modern de analiză psihologică, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de

război este o scriere în care arta analizei câştigă unul din succesele ei cele mai mari.” (Tudor Vianu, Arta prozatorilor români)

ARGUMENTARERoman psihologic prin temă, conflict (interior), prota-

gonist (o conştiinţă problematizată) şi prin utilizarea unor tehnici ale analizei psihologice, romanul lui Camil Petrescu este apreciat de critica vremii drept o „monografie a îndoielii” (C. Ciopraga), „monografia unui element psihic, ...gelozia” (G. Călinescu) sau „povestea studentului în filozofie Ştefan Gheorghidiu, care odată cu războiul trăieşte agonia şi moartea iubirii lui” (Tudor Vianu). Tudor Vianu apreciază „exactitatea aproape ştiinţifică în despicarea complexelor sufleteşti tipice”, faptul că „analiza sa se aplică asupra marilor pasiuni umane, în care lămureşte elementele constructive, în treptata lor însumare”.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman modern de tip subiectiv, deoarece are drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent şi subiectiv, fluxul conştiinţei, momoria afectivă, naraşiunea la persoana I, luciditatea (auto)analizei, anticalofilismul, dar şi autenticitatea definită ca identificarea actului de creaţie cu realitzatea vieţii, cu experienţa nepervertită, cu trăirea intensă.

Romanul este scris la persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu, care trăieşte două experienţe fundamentale: iubirea şi războiul.

Naraţiunea la persoana întâi, cu focalizare exclusiv internă/ viziunea „împreună cu” presupune existenţa unui narator implicat (identitatea între planul naratorului şi al personajului). Punctul de vedere unic şi subiectiv, al personajului-narator care mediază între cititor şi celelalte personaje, face ca cititorul să cunoască despre ele atât cât ştie şi personajul principal. Însă situarea eului narativ în centrul povestirii conferă autenticitatea, iar faptele şi personajele sunt prezentate ca eveniment interioare, interpretate, analizate . Reprezentarea epică neutră a unor evenimente exterioare (în romanul tradiţional) face loc reprezentării unei proiecţii subiective în planul conştiinţei naratorukui (în romanul modern, psihologic, de tip subiectiv).

Textul narativ este structurat în două părţi precizate în titlu, care indică temele romanului şi, în acelaşi timp, cele două experienţe fundamentale de cunoaştere trăite de protagonist: dragostea şi războiul. Dacă prima parte reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale eşuate (dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela), partea a doua, construită sub forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmăreşte experienţa de pe front, în timpul primului război mondial. Prima parte este în întregime ficţională, în timp ce a doua valorifică jurnalul de campanie al autorului, articole şi documente din epocă, ceea ce conferă autenticitate textului.

Unitatea romanului este asigurată de unicitatea conştiinţei care analizează efectele celor două experienţe în plan interior şi de două artificii de compoziţie: primul capitol şi scena dintre cele

www.referat.ro

două părţi ale romanului, cântecul de la răspântie de drumuri (topos simbolic), care contopeşte „chinurile iubirii mele de oraş şi chinurile adunate, ca o drojdie, în sufletul ăsta obştesc de răspântie”.

Romanul debutează printr-un artificiu compoziţional: acţiunea primului capitol, La Piatra Craiului în munte, este posterioară întâmplărilor relatate în restul Cărţii I. Capitolul pune în evidenţă cele două planuri temporale din discursul narativ: timpul narării (prezentul frontului) şi timpul narat (trecutul poveştii de iubire). În primăvara lui 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prhovei, Ştefan Gheorghidiu asistă la popota ofiţerilor la o discuţie despre dragoste şi fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat la tribunal. Această discuţie declanşează memoria afectivă a protagonistului, trezindu-i amintirile legate de cei doi ani şi jumătate de căsnicie cu Ela.

Întocmai ca la Proust, un eveniment exterior )aici, discuţia de la popotă) declanşează rememorarea unor întâmplări sau stări trăite într-un „timp pierdut”, dar spre deosebire de fluxul memoriei involuntare proustiene, în cartea lui Camil Petrescu evenimentele din trecut sunt ordonate cronologic şi analizate în mod lucid, fiind vorba d ememoria voluntară. La Proust, personajul-narator retrăieşte trecutul, la Camil Petrescu, aceasta analizează şi interpretează trecutul.

„Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală” este fraza cu care debutează abrupt (concentrează intriga) cel de-al doilea capitol, Diagonalele unui testament, dar şi retrospectiva iubirii dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela. Tânărul, pe atunci student la filozofie, se căsătoreşte din dragoste cu Ela, studentă la Litere, orfană crescută de o mătuşă. Iubirea bărbatului se naşte din admiraţie, duioşie: „Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită”, dar, la o autoanaliză lucidă, naratorul mărturiseşte că mai ales din orgoliu: „Începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.” „Vanitatea de a fi iubit de o femeie frumoasă devine la el stimulul pasiunii.”

După căsătorie, cei doi soţi trăiesc modest, dar sunt fericiţi. Echilibrul tinerei familşii este tulburat de o moştenire pe care Gheorghidiu o primeşte la loartea unchiului său avar, Tache. Ela se implică în discuţiile despre bani, lucru care lui Gheorghidiu îi displace profund: „Aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra acestor discuţii vulgare”. Mai mult, spre deosebire de soţul său, Ela este atrasă de viaţa mondenă, la care noul statut social al familiei îi oferea acces. Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză ,atrimonială, al cărei moment culminant are loc cu ocazia excursiei de la Odobeşti, prilejuită de sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena. În timpul acestei excursii se pare că Ela îi acordă o atenţie exagerată unui domn G., care, după opinia personajului-narator, îi ve deveni mai târziu amant. După o scurtă despărţire, Ela şi Ştefan se împacă. Înrolat pe frontul românesc, Gheorghidiu cere o permisie, ca să verifice dacă soţia îl înşaţă, fapt nerealizat din cauza izbucnirii războiului.

A doua experienţă în planul cunoaşterii existenţiale o reprezintă războiul, iar „Absolutul morţii eclipsează absolutul iubirii.” Imaginea războiului e demitizată, în descendenţăstendhaliană. „Dacă istoria e interesată de marile bătălii (...), romanul reflectă mai curând aspectele neglijate şi neglijabile ale războiului: frigul, durerile de stomac, întâmplările comice şi

Dumitru Micu, În căutarea autenticităţii, Ed. Minerva, Bucureşti, 1992.

Dumitru Micu, op. cit.

absurde (...) contează mai mult pentru un romancier, sunt adică mai autentice, decât planul complet al bătăliei.”

Frontul înseamnă haos, mizerie, măsuri absurde, învălmăşeală, dezordine. Ordinele ofiţerilor superiori sunt contradictorii, legăturile dintre unităţi sunt aleatorii. Din cauza informaţiilor eronate, artileria română îşi fixează tunurile asupra propriilor batalioane. La confruntarea cu inamicul se adugă frigul şi ploaia.

Se observă diferenţa dintre romanul tradiţional de război (Război si pace de Lev Tolstoi) şi romanul modern: „renunţarea la ierarhia de semnificaţie a evenimentelor exterioare sau, în orioce caz reducerea ei drastică, cultivarea în consecinţă a evenimentului comun, banal, cotidian.”8

Operaţiunile încep cu atacarea postului vamal maghiar. Ştefan Gheorghidiu şi unitatea lui pătrund în localitatea Bran, cuceresc măgura cu acelaşi nume, apoi Tohanul Vechi, comuna Vulcan, trec Oltul, se opresc pe dealurile de dincolo de râu, înCohalm şi se îndreaptă spre Sibiu.

Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului-narator faţă de celelalte aspecte ale existenţei sale: „Atât de mare e depărtarea de cele întâmplate ieri, că acestea sunt mai aproape de copilăria mea, decât de mine cel de azi... De soţia mea, de amantul ei, de zbuciumul de-atunci, mi-aduc aminte cu-adevărat, ca de o întâmplare din copilărie.”

Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu ilustrează absurdul război şi tragismul confruntării cu moartea. Viaţa combatanţilor ţine de hazard, iar eroismul este înlocuit de spaima de moarte care păstrează doar instinctul de supravieţuire şi automatismul: „Nu mai e nimic omenesc în noi”. Individul se pierde, se simte anulat în iureşul colectiv. Drama colectivă a războiului pune în umbră drama individuală a iubirii.

Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasa, la Bucureşti, dar se simte detaşat de tot ce îl legase de Ela. Obosit să mai caute certitudini şi să se mai îndoiască, o priveşte acum cu indiferenţă „cu care priveşti un tablou” şi se hotărăşte să o părăsească: „I-am scris că îi las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi ..., de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul.”

Ştefan Gheorghidiu, personajul-narator reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care trăieşte drama îndrăgostitului de absolut. Filozof, el are impresia că s-a izolat de lumea exterioară, însă în realşitate, evenimentele exterioare sunt filtrate prin conştiinţa sa. Gândurile şi sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscute de cititor, decât în măsura în care se reflectă în această conştiinţă. În acest sens, Ela este cel mai „misterios” personj, prin faptul că tot comportamentul ei este mediat de viziunea personajului-narator. De aceea cititorul nu se poate pronunţa asupra infidelităţii ei sau dacă e mai degrabă superficială, decât spirituală. „Nu Ela se schimbă (poate doar superficial, dându-şi arama pe faţă, cum se spune, abia după căsătorie), ci felul în care o vede Ştefan. În acerst caz putem afirma că singurele evenimente veritabile nu sunt acelea obiective, ci acelea din conştiinţa lui Gheorghidiu. Numai pe acestea le putem povesti fără riscul de a greşi.”9

Prin introspecţia şi monologul interior, tehnici ale analizei psihologice, Ştefan Gheorghidiu percepe cu luciditate, alterând sau interferând, aspecte ale planului interior/ fluxul conştiinţei (trăiri, sentimente, reflecţii) şi ale planului exterior (fapte, tipuri umane, relaţii cu alte personaje).

Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Ed. Gramar, Bucureşti, 1998.8 Ibidem9 Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Ed. Gramar, Bucureşti, 1998.

Relatarea şi povestirea sunt înlocuite în poza modernă cuanaliza şi interpretarea, de unde impresia de epic evenimenţial sărac în favoarea analizei. Masa de la unchiul Tache este prezentată ca o scenă balzaciană: aşezarea personajelor, interesul pentru moştenire, portretul bătrânului avar şi arivistului linguşitor Nae Gheorghidiu.

Stilul anticalofil pentru care optează romancierul susţine autenticitatea limbajului. Scriitorul nu refuză corectitudinea limbii, ci efectul de artificialitate, ruptura de limbajul cotidian pe care o provoaca emfaza din limbajul personajelor din romanul tradiţional. De aceea banalizează, de pildă, obiectul şi limbajul în care se poartă discuţia de la popotă (capitolul I). Personajul-narator comentează astefel conversaţia ofiţerilor: „Platitudini, poncife din cărţi şi formule curente ...”. Aceasta nu este doar o critică la adresa pretenţiei de cultură a ofiţerilor, ci mai ales a unui „mod neautentic de a vorbi”10, teatralizat, mimetic, dar fals.

CONCLUZIEUltima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman modern, psihologic,

având drept caracteristici: unicitatea persepectivei narative, timpul prezent şi subiectiv, memoria afectivă, naraţiunea la persoana I şi autenticitatea trăirii.

10 Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Ed. Gramar, Bucureşti, 1998.