AL. PROTOPOPESCUContravaloarea timbrului literar se varsă în contul ASPRO, nr. 45.10.80.12.108 BCR - sector 1, Bucureşti

ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESCediţia a Ii-a Cu o postfaţă de Vasile ANDRU

Editor: Călin VlasieConsilier editorial: Gheorghe Crăciun Redactor: Florin Şindrilaru Culegere computerizată: Doina Filip Tehnoredactare: Mana Crăciun Corectura: FlorinŞindrilaru Concepţie grafică copertă colecţie: Călin Vlasie Procesare grafică copertă: Viorel Mihart Ilustraţia copertei: Minai SturzuPiteşti - Braşov - Cluj-NapocaApărut: 2000Editat în România / Printed in RomâniaTiparul executat la tipografia Editurii PARALELA 45© Copyright Editura Paralela 45Piteşti 0300, str. Fraţii Goleşti 128-130; tel/ftx: 048-63.14.39; 048-63.14.92; 048-21.45.33; e-mail: ep45@pitesti.ro Braşov 2200, str. Paul Richter7, tel/fax:068-14.04.15; e-mail: ep45@deltanet.ro Cluj-Napoca 3400, str. Moţilor 83, tel/fax: 064 -19.62.54; e-mail: ep45@mail.dntcj.ro www.deurocon.sult.ro/ep45ISBN 973-593-195-8Colecţia DESCHIDERI Seria UNIVERSITASColecţia Deschideri este coordonată de Ion POP

IN CĂUTAREA GENEZEI1. "Mustrări de conştiinţă"într-o scrisoare datată Roma 1 oct. 1889, Duiliu Zamfirescu îi încredinţa lui Titu Maiorescu următoareaprofesiune de credinţă: "Dar efectul as upra mea a fost că în urma cetirii lui Disciple, m-am hotărât pentrutotdeauna să nu mai fac psihologie cu încercările mele. Şi mai întâi ce va să zică a face psihologie într -un roman?Ce însemnează titlul roman psihologic? [s.a.] E o vorbă goală, - fiindcă orice roman bun trebuie să fiepsihologic"1.Dincolo de tonul tranşant, cel puţin un fapt se cuvine reţinut ca foarte important pentru înţelegerea ulterioară afenomenului epic românesc: -dialogul teoretic cu privire la romanul de analiză psihologică nu î ncepe la noi maitârziu decât în alte literaturi europene, aşa cum îndeobşte susţin lucrările de specialitate. Chiar dacă dezbaterileîn jurul genului vor forma marea dilemă a secolului al XX -lea, în special a deceniilor interbelice, sesizarea de lafinele secolului trecut nu ne plasează în urma principalelor mutaţii teoretice europene privind arta romanescă."Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori (1884 - 1913), ed. adoua, Em. Bucuţa, Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944, p. 57. Teza naşterii rom anului de analiză ca reacţieîmpotriva naturalismului porneşte de la o consemnare a lui E. de Goncourt (Jurnal, tom. 7, 29 sept. 1887),dezvoltată de Michel Mansuy în ampla monografie Un modern -Paul Bourget, Besanşon, 1961, p. 459.5ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu__________________Şi, cum vom vedea, paragraful epistolar de mai sus nu e o intervenţie diversă, de natură să îndestuleze ocorespondenţă literară. încă înainte de apariţia Vieţii la ţară (deci înainte de 1894), Duiliu Zamfirescu se vaarăta cu deosebire frământat de noua pretenţie a romanului european, analiza psihologică, pretenţie formulată întermeni încă destul de neclari, cum era de aşteptat de la un reprezentant format al echilibrului clasic. Aşa seexplică desele confruntăr i pe această temă, pe care romancierul le propune în corespondenţa cu Titu Maiorescu,lacob Negruzzi ori Mihail Dragomirescu. Important este că la numai doi ani de la apariţia celebrelor Essais depsychologie contemporaine 1 şi chiar în anul în care autorul Discipolului publică manifestul său sub formă deReflections sur l'art du roman 2, un prozator român nu pregetă să -şi exprime punctul de vedere faţă cu nouldestin ce se pregătea romanului.Că prima replică românească este una profund polemică, e un fapt e xplicabil prin cele mai simple argumenteistoriste. în general istoria romanului modern este o istorie polemică. în ceea ce ne priveşte, reacţia lui DuiliuZamfirescu are semnificaţii mult mai adânci decât, să zicem, capricioasa inapetenţă pentru un anumit gen deroman cum este Discipolul lui Bourget. Riposta vine din interiorul fenomenului literar, de la un romancier cuharul povestirii dar şi al conceptualizării, receptiv la marele realism al secolului al XlX -lea, bun cunoscător al luiTolstoi, Dostoievski, Stendhal, Balzac. în această privinţă e de revizuit şi opinia că în cultura românească tipulde scriitor-eseist e o descoperire exclusiv interbelică, deci târzie. Duiliu Zamfirescu este primul nostru romanciercapabil să disocieze între realismul tolsto ian şi romantismul stendhalian, între naturalismul lui Zola şiprofunzimea psihologică a lui Dostoievski, şi prin aceasta a fost poate cel mai avizat teoretician al romanuluinostrudin veacul trecut.

Dar mai mult decât atât, Duiliu Zamfirescu era un ideol og al specificului naţional în artă , ceea ce ne aduce însituaţia prestigioasă de a constata că modernul proces al prozei de analiză primeşte de la început replica unorrealităţi artistice profund româneşti. Exponent al unui punct de vedere tradiţionalist în materie de roman, el nucomite greşeala de a-şiPaul Bourget, Essais de psychologie contemporaine, Paris, 1887.Paul Bourget, în Etudes et Portraits, I, Paris, Ed. Alphonse Lammere,1889.Cf. Al. Dima, Opiniile estetice ale lui Duiliu Zamfirescu, în voi. Studiide istorie a teoriei literare româneşti, E.P.L., Bucureşti, 1962.în căutarea genezeiapăra acest punct de vedere cu probe pe care literatura română nu le produsese. Multă vreme va contesta fărănuanţă conceptul de analiză psihologică, dar nu din perspectiva balzacianismului ori a naturalismuluicrepuscular, vârste pe care, în definitiv, proza românească nici nu le împlinise:"E curios - îi va scrie Duiliu Zamfirescu lui Titu Maiorescu - cum s-a adunat într-un făgaş nefiresc credinţa celormai mulţi dintre noi că societatea românească n -are caracter. Credinţa e falsă; după cum e falsă credinţa că noinu avem o arhitectură, un stil al nostru. Negreşit că trăsăturile distinctive ale acestei societăţi nu sunt aşa deevidente ca cele englezeşti bunăoar ă; negreşit că zidirile din trecut lasă foarte puţine semne de ceea ce au pututfi, dar, totuşi, sunt. Nu se poate să nu fie. Căci ce alta este caracterul în psihologie sau în arhitectură dacă nudezvoltarea într-o direcţie constantă şi consecventă? Dacă l uăm în liniamente mari dezvoltarea poporului nostruşi a societăţii noastre, trebuie să recu noaştem că obârşia, întâmplările politice, nevoile de apărare, naturapământului, clima, au imprimat ceva constant şi consecvent sufletelor româneşti - caselor sau cocioabelor în careau locuit românii. Nu se poate să nu fie aşa." 1

Pagină testamentară care ne obligă să vedem în gestul de respingere al lui Duiliu Zamfirescu adresat primuluiroman psihologic "experimental", un fapt de creatoare reflecţie asupra destin ului modern al romanului nostru.Presimţind parcă marea aventură speculativă în care va intra romanul european şi mai cu seamă noul fetişismterminologic ("Ce însemnează titlul roman psihologic? E o vorbă goală..."), creatorul lui Tănase Scatiu chemaromanul românesc la răspunderile sale formative şi specifice.Despre inflexibilitatea teoretică a prozatorului avem probe convingătoare. Deşi în 1909 Mihail Dragomirescu îlelogiase (strategic?) tocmai pentru capacitatea de analist , un an mai târziu Duiliu Zam firescu se vede nevoit săse apere împotriva unui studiu care, recunoscându -i priceperea descriptivă de a sesiza "psihologia lucrurilor", îicontesta harul1 Către Titu Maiorescu, Roma, noiembrie (18) 95, în voi. Duiliu Zamfirescu, Scrisori inedite,ediţie îngrijită, cu note şi studiu introductiv de Al. Săndulescu, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1967, pp. 175 -176.2 Mihail Dragomirescu, "îndreptări", roman de Duiliu Zamfirescu, în "Convorbiri critice", 1909, pp. 302 -306, cf. voi. Duiliu Zamfirescu, Scrisori inedite, op. cit., p. 81.7ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Pwtopopescu__________________de pătrundere a sufletelor omeneşti'. Scrisoarea de protest către mentorul "Convorbirilor critice" este o pertinentăprelegere ce sintetizează numeroasele aserţiuni ale romancierului în chestiunea analizei psihologice, dezvăluindmai exact temeiul clasic platonician al acestora: "Este ştiut, este aforism estetic, că psihologia lucrurilorneînsufleţite este mai grea de înţeles şi de redat decât a celor vii, pentru cuvântul elementar că lucrurile tac, pecând fiinţele vorbesc (s.a.). D-voastră, care sunteţi estet şi critic, ştiţi mai bine decât d -1 Răsmeriţă căsentimentele estetice pe care le produc în noi fiinţele vii sunt de ordin aristot elic (obiectul artei este imitaţiuneanaturei), pe când sentimentele estetice pe care le produc fiinţele neînsufleţite [sic!] sunt de ordin platonician(curat subiective, în înţeles că frumosul nu stă în operă, ci în noi înşine). Acesta este un postulat de la careplecând ajungem neapărat la dovada făcută că scriitorul care pricepe psihologia unei pietre sau a unei porţi vechişi o redă în scris, nu se poate a priori să nu priceapă psihologia unei cucoane cu nervi (s.a.). O dă cu mai mult saumai puţin talent; asta este o altceva.Dar o înţelege.""Evident, autorul speculează cu ostentaţie academică tocmai pentru a rezolva cu cât mai multă autoritate un litigiuteoretic în care se angajase şi altă dată, convins de nemurirea punctului de vedere al secolului a i XlX-lea care eraşi al său. în fond, problema la care sunt mobilizate conceptele poeticii antice este cea a raportului dintre percepţieşi reprezentare artistică, atunci când obiectul îl constituie sufletul omenesc. Or, Duiliu Zamfirescu stabilise o dat ăpentru totdeauna poziţia şi drepturile de investigaţie ale scriitorului faţă cu obiectul, după acele reguli aleraţionalismului care indicau exact până unde are acces artistul şi de unde anume încep treburile fiziologiei ori alepsihologilor "vechi", de tipul lui Zola. Pretextul distincţiilor i -1 oferise nuvela lui Caragiale, O făclie de Paşti:"în mai toţi autorii care au studiat lumea direct, se poate constata lucrul următor: pe atât pe cât ei ne dau pe om înafară, lucrurile merg bine şi autorul poate dovedi un mare talent de descriere; de îndată ce intră înlăuntrul firii,apare cazul [s.a.], e un lucru studiat, te interesează, poateM. Răsmeriţă, Duiliu Zamfîrescu ca prozator, în "Convorbiri critice", 1910, pp. 528 - 534, 621 - 628, cf. Duiliu

Zamfirescu, Scrisori inedite, op.cit., p. 81.Către Mihail Dragomirescu, Galaţi, 4/17 noiembrie 1910, în voi. DuiliuZamfirescu Scrisori inedite, op. cit., p. 74.în căutarea genezeichiar din punct de vedere psihologic să fie adevărat, dar e un caz. un lucru care s-a întâmplat dar nu se poateîntâmpla."Cazuri pentru Duiliu Zamfirescu sunt, de pildă, personajele lui Dostoievski, ale căror "mustrări de conştiinţă" lesocotea drept nişte deprinderi periculoase şi inadecvate pentru romanul românesc. Merge până acolo încât, într-oscrisoare către Sextil Puşcariu, exagerând el însuşi fapte de domeniul anecdotei, se arată foarte circumspect culiteratura autobiografică, punând pe seama lui Goethe şi Musset adevărate cataclisme civice: "D -voastră ştiţi câtesuiciduri s-au urmat după publicarea lui Werther; cîţi oameni slabi de înger, au luat câmpii pe vremearomantismului lui Musset; ce ferment au aruncat în societatea rusească romanele lui Dostoievski; cât este de[primejdioasă] literatura lui d'Annunzio etc." 2. în treacăt fie spus, Werther se tradusese şi la noi cu mai bine dejumătate de secol înaintea avertismentului lui Duiliu Zamfirescu (în 1842, traducerea lui Gavril Munteanir), şirepercusiunile fuseseră mult mai puţin cutremurătoare. Dar ceea ce surprinde în aces t comentariu este nuatitudinea refractară a prozatorului, ci fineţea şi pă trunderea timpurie a disocierilor: cunoaştere directă -cunoaştere intuitivă, imagine exterioară - imagine interioară a sufletului uman, fe nomen logic — accident etc.într-o formă refractară, literatura română ia astfel act de conceptele unei "primejdii" care, nu ştim în ce măsură opândeau îndeaproape, dar la care romanul european migălea cu speranţă.Ar mai fi de notat că cel puţin în ceea ce priveşte romanul, la sfârşitul secolu lui al XlX-lea, Maiorescu şi DuiliuZamfirescu nu reprezentau "cele două ireductibile poziţii". Cu toate controversele care apar între critic şi scriitor,despre o atitudine absolut divergentă în chestiunile de teorie a romanului nu vom putea vorbi nici d upă 1900. Ede ajuns să cităm răspunsul lui Maiorescu, la a cărui autoritate Duiliu Zamfirescu făcea apel în 1898:"împărtăşesc cu totul părerea d -tale asupra şi în contra lui Bourget. Fără îndoială, scopul scriitorului este «de a-ţida iluzia despre realitatea vieţii». [E citat chiar autorul Vieţii la ţară.] Tocmai de aceea el nu trebuie să -ţi deaanaliza psihologică subCătre Titu Maiorescu, Roma, 11 octombrie 1889, în voi. DuiliuZamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori, op. cit., p. 59.Către Sextil Puşcariu, Roma, 30 iunie 1905, în voi. Duiliu ZamfirescuScrisori inedite, op. cit., p. 255.Cf. N. Munteanu, Aspecte şi direcţii în romanul românesc de la primeleînceputuri până azi, Bucureşti, 1937 (extras).ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu__________________formă de analiză. Căci analiza unei realităţi nu este însăşi realitatea, prin urmare nici iluzia ei posibilă, ci ooperaţie reflexivă, raţională asupra realităţii ca a unui obiect străin şi supus. Analiza e necesară scrii torului, darnumai ca o lucrare pregătitoare în ascunsul cugetului său, din care nu trebuie să apară nimic sub forma eiparticulară, ci care trebuie să dispară sub iluzia realităţii." 1

2. Ce este "Lydda"?Deşi criticul şi scriitorul par acum pe deplin înţe leşi, acesta din urmă schiţează un ultim gest de retractare:bizarul roman epistolar Lydda. Ce este în fond această târzie şi neconsacrată înfăptuire literară, sau mai degrabăce nu este ea? în primul rând nu este un roman cu aspiraţii realiste şi cu atât mai puţin un roman "poporan". H.Sanielevici îl socotea chiar un "galimatias filosofic"2. Sociabil în sensul clasicismului prin manevrarea epistolei,orgolios tot în sens clasicist prin valorificarea jurnalului intim, Lydda este o confesiune şi o analiză machetatăromantic, pe un triunghi tipologic ale cărui vârfuri se topesc în simbol. 1

Către Duiliu Zamfirescu, 25 sept. / 7 oct. 1898, în voi. Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori, op. cit.,p. 348.2 Cf. H. Sanielevici, Duiliu Zamfirescu şi poporanismul, în voi. Cercetări critice şi filosofice, ed. a doua, Ed.Cultura Naţională, Bucureşti, 1925, pp. 153 -170.3 Cea mai avansată încercare de definire critică a acestui roman aparţine lui G.C. Nicolescu şi se intituleazăPrimul roman de idei românesc: "Lydda" de Duiliu Zamfirescu, apărut în "Revista Fundaţiilor", 13, serienouă, nr. 4, aprilie 1946, pp. 772 - 784. "în felul acesta, Duiliu Zamfirescu este cel care de dciiă ori la scurtinterval aşază romanul românesc în ritmul romanului eu ropean - istoricul literar socoteşte Viaţa Ia ţară un primmoment -, iar Lydda, cu toate defectele lui tehnice, prin ceea ce reprezintă el însuşi ca înălţime şi frumuseţe degândire, prin problematica ce o pune ca tip de roman şi prin poziţia ce o ocupă în cadrul epicii noastre, în care osimplă privire asupra perioadei contemporane operei acesteia este edificatoare, merită să fie consideratca unul din cele mai însemnate pietre de hotar." (loc. cit., p. 784).10In căutarea genezeiFără a merge la identificări1, vom spune că romanul este finalul simbolic al dialogului cu Maiorescu. "Vocile"

aparţin lui Mircea M., tânăr aflat la instrucţie în patria lui Leopardi, care poartă o încordată corespondenţă(Scrisorile romane), şi bătrânului filosof Filip A., aflat în pragul crizei spirituale. Subiectul îl formeazăfascinanta Lydda, o pictoriţă englezoaică. Fireşte că se poate opera până foarte departe cu detaliul"autobiografic".Noi vom rămâne în planul ideal plăsmuit de prozator, traducând idealitat ea personajului feminin prin însuşisimbolul artei, cu care cei doi, entuziastul Mircea şi scepticul Filip, se confruntă succesiv printr -o răvăşitoarepasiune. Experienţa erotică îi desparte definitiv pe cei doi protagonişti. Tânărul va dispărea în plină t răire aconcertului "artistic", bătrânul va eşua în lumea abstractă a ideilor. Personajele Lyddei fiinţează chiar pedimensiunea împotriva căreia scriitorul luptase toată viaţa: subiectivitatea. Şi nu orice fel de subiectivitate, ciacea formă supremă de l ibertate lăuntrică, proclamată de Platon (pe care bătrânul Filip îl citează îndelung şi cuevlavie) - ideea. Tentativa eroilor lui Duiliu Zamfirescu nu era total lipsită de precedent. Cele trei personajereprezintă trei puncte de vedere diferite (realitate a - Mircea, arta — Lydda, filosofia - bătrânul Filip), care seconfruntă cu absolutul (moartea), din una şi aceeaşi perspectivă (echilibrul sufletesc). Autorul îl constrânge pesupravieţuitorul Filip la acele momente de căinţă interioară extrem de potrivi te sieşi. Legea care îl face părtaş laeşecul personajelor sale este timpul cu devenirea lui implacabilă. Sensurile romanului se concentrează într -oreflecţie a lui Filip: "O parte din viaţă mi -am petrecut-o căutând o explicare a lumii, care să nu se schi mbe; dartoate s-au schimbat şi toate se vor schimba, lăsând întotdeauna viaţa nedomirită".în zilele în care cuvintele personajului văd lumina tiparului, veacul al XX -lea începuse în realitate. Rupturadintre Duiliu Zamfirescu şiCf. M. Gafiţa, Duiliu Zamfirescu, E.P.L., Bucureşti, 1969: "...insul din roman reprezintă o insurecţie împotrivatipului uman maiorescian şi chiar împotriva celui reprezentat de scriitor însuşi, după modelul maiorescian. Ecurios - se va uimi cu candoare Duiliu Zamfirescu, prima o ară afirmând deschis revolta sa interioară continuă -cum noi ne înţelegem în fond asupra tuturor impresiilor literare şi cum în formă adesea ne despărţim. Romanulepistolar Lydda este expresia acestei despărţiri informă, de un fond care nu mai putea fi ac um părăsit, dar faţă decare autorul era, cum se vede, nesatisfacut: un fond falsificat, abătut de la albia primă - va demonstra romanul însubstanţa sa." (op. cit, pp. 579 şi urm.).11ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - AL Protopopescu__________________Maiorescu era şi ea o dramatică realitate. Conflictul din roman se adeverea în viaţa de toate zilele, conflictul realavea o formă romanescă nouă. Şi unul şi altul acceptaseră, în fond, despărţirea de secolul al XlX -lea, chiar cupreţul "complicării sufleteşti". Soarta romanului intrase deja în mâinile altei generaţii care deocamdată nu aveadecât un nou teoretician: Ibrăileanu, atent la personajele "egoiste" de tipul celora ale lui Vlahuţă ori TraianDemetrescu. în răspunsul său, Maiorescu conceda la rându -i: "Fără îndoială, complicările sufleteşti ale societăţiiînalte sunt o problemă din ce în ce mai interesantă în proporţie cu creşterea culturii, şi ele îşi vor afla înfăţişareafirească în literatura noastră" 1. Ultimii eroi ai lui Duiliu Zamfirescu îşi mărtur iseau şi ei cu o frenezie altă datăcontestată pasiunile, îşi analizau simţirile şi îşi judecau idealurile, fără sfială pentru "psihologie" şi "teorii".Rechizitoriul propriei conştiinţe trans format direct în pagină de roman ne spune că proza noastră de analizăinterioară obţinuse primele adevăruri de la principalul ei adversar. Revelaţia insului ca univers, cu "acea parteendocardică" a sa, descoperirea contemplaţiei şi a expediţiilor lăuntrice, dar mai cu seamă descoperirea naturiitragice a acestor noi aventuri, în care moartea nu mai e eveniment (ca la Scatiu), ci proces (ca la Filip), ne fac sătrecem peste stângăciile tehnice ale unei asemenea cărţi de început. Lydda este chiar romanul mustrărilor deconştiinţă, sau convertirea unei negaţii într -un fapt al genezei. E, în orice caz, primul document care infirmăpreviziunile autorului: "Dar nu vom întâlni niciodată la români tipuri ca ale lui Dostoievski: un Rascolnicov e cuneputinţă la noi, printre fii de ţărani ajunşi. [...] Un fiu de ţăran ajuns, l a noi, regulă generală reia caracterul latin,devine boieresc, semeţ, un adevărat parvenit; crime groaznice cazuri, mustrări de conştiinţă [s.n.] nu se văd lanoi decât pe cale cu totul excepţională." 2 Adversarul s-a transformat în precursor.Titu Maiorescu, în chestiunea poeziei populare, în Critice (II), E.P.L., Bucureşti, 1967, p. 490.Duiliu Zamfirescu către T. Maiorescu, din Bruxelles, Josef II, 76, 22 februarie 1893, publicată în "R.F.R.", an II,nr. 10, oct. 1935, p. 132. _12în căutarea genezei3. Un reper modern: BourgetDeşi stăruia să susţină aceasta, Paul Bourget nu este totuşi un revoluţionar. El este un fondator, mai importantpoate ca eseist decât ca romancier. Sunt rare cazurile când inovaţia teoretică şi resurecţia artistică aparţin înexclusivitate aceluiaşi scriitor. Bourget însuşi a preluat şi a propus literaturii progresul materiilor pozitive, întrecare prima a fost psihologia. Dar istoricii literari nu pregetă în a -i recunoaşte rolul de catalizator al unei noidirecţii romaneşti şi chiar mai mult: "în general Bourget nu are de ce se plânge. El este maestrul romanuluipsihologic [s.n.], iar tinerii scriitori care simt că vântul se schimbă, se şi îndepărtează de naturalism, pentru aadopta viitoarele sale formule." 1 E ceea ce Alphonse Daudet remarca înaintea lui E. de Goncourt ("Journal", 29Sept. 1887). Cu Discipolul (1889) se încheie o întreagă epocă pozitivistă ce nu putea altfel sfârşi decât printr -un

roman. în ordine istorico-literară, confruntările se fac îndeobşte la nivelul rupe rii romanului de naturalism, deşiavatarurile fenomenului sunt mult mai numeroase şi mai încâlcite. Dar Bourget însuşi a ţinut mult la disputa cunaturalismul, încercând să-1 promoveze pe Stendhal drept un precursor al analizei psihologice. Acestea sunt, d epildă, şi coordonatele pe care le urmează Michel Raimond în capitolul său Criza romanului naturalist, undedistincţia apare netă: "Naturalismul şi psihologismul nu sunt numai două şcoli opuse, dar şi două tendinţecontradictorii"2. Direcţia luată prin Goncourt şi Bourget, susţine criticul, deschide o veritabilă criză: "aceea de aezita între pictura străzii şi pictura dormitorului, între pictura exteriorului şi cea a interiorului." 3 împotrivainsuficienţelor naturalismului protestase încă Huysmans în 1883 , la numai câţiva ani după apariţia manifestuluilui ZolaMichel Mansuy, Un modern - Paul Bourget, Besanşon, 1961, p. 459. Există, evident, şi opinii contrare. Aşa, depildă, Leon Endel, autorul unei remarcabile sinteze, The Psychological Novei (1900 - 1950), Ed. Rupert Hart-Davis, London, 1955, susţine că însemnătatea lui Eduard Dujardin în evoluţia romanului psihologic este maimare decât a lui Bourget. Se pare însă că în ierarhiile cercetătorului, operează un anume gust saxon pentrunaturile artistice mai "reci", şi mai aride, cu un accent în plus "pro domo", de vreme de Doroty Richardson esteaşezată pe acelaşi plan cu Proust şi ca valoare, şi ca influenţă.Michel Raimond, La crise du roman, Librairie Jose Corti, Paris, 1966, p. 45. ' Ibidem, p. 27.13ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescu(1880) care îl scutea sentenţios pe romancier de prea multe îndatoriri deodată: "Am spus că romanul naturalisteste, pe scurt, o anchetă asupra naturii fiinţelor şi lucrurilor [...], imaginaţia nu are rost, in triga puţin intereseazăpe romancierul care nu se îngrijorează de expoziţiune, nici de legături, nici de deznodământ" . Dar "naturafiinţelor şi lucrurilor" nu oferă decât o materie confuză şi inertă, căreia, propriu artei, este să -i dea o formăspecifică. Iată de ce, cele mai multe simptome în anii 1885 -1890, tind să convingă romanul de această diferenţăîntre interioritate şi exterioritate, "între excesele opuse ale corpului fără suflet şi sufletele fără corp" 2. Suntnumite de fapt extremele crizei ce se va instaura între naturalism şi psihologism la finele secolului al XlX -lea.De la L'Irreparable la Le Disciple, operele lui Bourget ne dau posibilitatea să urmărim mai mult decâtdezvoltările psihologiei experimentale între 1870 - 1890. Prin ele descoperim un mediator între ştiinţă şiconştiinţă, a cărui persoană, tinde sub influenţa noilor teorii psihologiste să -şi anexeze toate contradicţiile văditesau obscure ale fiinţei. E poate exagerat, sau, în orice caz, pretimpuriu să afirmăm că "Bourget observa î nnaturalist sau în moralist chiar partea incon ştientului", ori că "era incapabil să releve în fapte, atitudini, cuvinte,ambivalenţa motivaţiilor şi complexitatea conştiinţei". 1 E mai adevărat să vedem în el un lector care se adreseazăîn chip expert sufletului uman, sau, mai simplu, "îşi imaginează emoţiile altora cu aceeaşi intensitate cu care noivedem formele şi culorile..." 4. Acest "născut pentru analiză' 0 este adesea mai interesant când explică modul încare s-a născut analiza. In această privinţă t rebuie urmărit chiar în ipostaza de critic literar.Cum observam şi mai sus, cel dintâi dintre romancieri căruia i se adresează este Stendhal, sub un titlutestamentar, L'esprit d'analyse, cu care prilej, demersul consacră cel puţin o terminologie specială : "Procedeul luiStendhal este solilocviul [s.n.]"6. Şi mai subtilă este observaţia de structură asupra operei stendhaliene, văzută cao succesiune de "so-lilocvii". Stendhal - zice Bourget - a întrezărit "acest mariaj posibil al124.Emile Zola, Le roman experimental, Charpentier, 1880, pp. 123Michel Raimond, op. cit., p. 45.Michel Raimond, op. cit., p. 270.Michel Mansuy, op. cit., p. 356.Ibidem, p. 356.Paul Bourget, Essaiys de psychologie contemporaine, op. cit., p. 276.14în căutarea genezeiimaginaţiei cu ancheta psihologică" 1, şi a avut - fapt care îl plasează deodată pe creatorul lui Julien Sorel înmiezul romanului modern -"gustul analizei fără alt scop decât analiza însăşi" 2. Legat de aceasta (şi de afirmaţianoastră de la începutul capitolulu i), se pare că Bourget este cel care foloseşte pentru prima oară expresiamonolog interior, în romanul Cosmopolis, fără a bănui gloria la care va ajunge acest procedeu în romanulsecolului următor. Nu mai puţin semnificativ pentru trusa teoretică a romanul ui psihologic este titlulmanuscrisului pe care Greslou i -1 oferă, în Discipolul, lui Adrein Sixte: Contribution â l'etude de lamultiplicite de Moi. Chiar dacă romancierul nu va întreprinde un atare studiu, importantă este intuirea noiicomplexităţi a eului, din care romanul de analiză îşi va face un subiect şi o îndeletnicire. La această pluralitateinterioară se referă Bourget când, numindu -1 pe Stendhal "observator al inimii umane", încearcă să descifrezefluxul "solilocviilor" şi al analizei în opera s a: "Literatura de observaţie, pe măsură ce se orientează într -odirecţie sau alta, îşi schimbă metoda, schimbând obiectul" 4. Formulare menită să definească dinamica prozei deintrospecţie al cărei "obiect" mobil este însuşi sufletul uman.Perspectiva teoretică asupra analizei psihologice se dezvoltă riguros (şi adesea uimitor) în următoareleNouveaux essais de psychologie contemporaine (1892), unde Bourget continuă să se socoată un novator dar şi

un urmaş îndatorat tradiţiei: "Probabil că spiritul de anali ză s-a dezvoltat mult din antichitate prin obiceiulconfesiunii, încât noi suntem datori cu disciplina catolică a acestei puteri care ne -a permis să renovăm artaromanului şi a poeziei intime" . Sentimentul inovaţiei se însoţeşte aici cu o clară deschidere istorică. Eseistul careîşi formase în ceea ce priveşte proza de analiză un instrumentar critic fundamental în datele sale moderne ("artăsemnificativă", "solilocvii", "monolog inte rior", "multiplicitatea eului" etc), se aplică de astă dată unui obiect m aiIdem, Etudes et Portraits, I, op. cit., p. 266. " Ibidem, p. 267.3 Cf. M. Raimond, op. cit., p. 257, care la rândul său trimite la R.W. Saever, Le monologue interieur dans leroman modern.4 P. Bourget, Etudes et Portraits, I, op. cit., p. 272.5 Idem, Nouveaux essais de psychologie contemporaine, Ed. Alphonse Lemerre, Paris, 1892, p. 278.15ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu__________________propriu şi mai reprezentativ ca gen: lui Henri -Frederic Amiel, pe care îl şi cuprinde într -o pregnantă definiţie:"instrument cotidian al morţii" .Prototipul analistului modern este definitiv fixat şi denunţat în interesele sale intime. Admirator al lui Stendhal şiBenjamin Constant, Bourget nu avea cum să -şi dea seama că, explicând mecanismul vis ului în pagina deliteratură, anticipa de fapt spectaculoasa libertate pe care teo riile despre memorie şi intuiţie aveau să o confere încurând romanului. Cele trei etape ale combustiei onirice despre care se vorbeşte în Nouveaux essais...:asimilarea realului, prelucrarea inconştientă a percep ţiilor şi emanaţia simbolică 2, vor constitui şi procesul debază al romancierului de analiză. Destul că acum "pozitivistul" Bourget nu mai vede în spiritul de analiză doarun reflex ştiinţific al psihologiei ci o fa cultate artistică: "spiritul de analiză e la om o facultate înnăscută şi nudobândită; dar această facultate nu mai este astăzi de excepţie, ea sporeşte în jurul nostru şi explică atâteadiferenţe între literaturile de azi şi de altădată"'. Constatarea îl aduce în contradicţie cu propriul său exemplu,Amiel, care afirmă că "analiza omoară spontaneitatea". Bourget răspunde printr -un paradox care va constituiînsuşi actul de legitimare al analiştilor de peste veac: numai prin autoanaliză riguroasă omul poate ajunge "lasingura spontaneitate de care e capabil" . Lucru curios însă, Bourget va lăsa jurnalul său şi manuscrisele unuimoştenitor, fără dreptul de a fi publicate, socotind drept o manie detestabilă obiceiul de a publica jurnaleintime...5

4. Noul fetişism - EULDescoperirea eului ca subiect nu este un fapt care ţine de timpurile moderne ale epicii. Experienţa mistică a luiIgnaţiu de Loyola este socotită deja o veritabilă demonstraţie de autoanaliză. Chiar dacă anti -1 Ibidem, p. 290.2 Ibidem, pp. 274 şi urm.3 Ibidem, p. 277.4 Ibidem, p. 276.5 Cf. M. Mansuy, op. cit., pp. XIII - XIV.6 R.-M. Alberes, Metamorphose du roman, Ed. Albin Michel. Paris. 1966. p. 211.16în căutarea genezeichitatea a cunoscut biografia fără să cunoască însă autob iografia, Tudor Vianu de pildă îl recunoaşte ca părinte alconfesiunii pe Sf. Augustin', personaj din prima vârstă a creştinismului. îndelungata şi complexa istorie a"literaturii subiective", cu mulţimea ei de forme şi factori (memorii, autobiografii, corespondenţă, jurnale)ajunge la finele secolului al XlX-lea, cel puţin în faţa unei opţiuni capitale: aceea dintre conştiinţă şisubiectivitate. Marele crez al conştiinţei era obiectivitatea, adică pre tenţia de a nu fi niciodată fascinată de nimic,niciodată anexată vreunei lumi interioare sau exterioare, dirijată de un eu mai mult cerebral decât afectiv, maidegrabă juridic decât narcisist. Literatura de confesie dă curs tendinţei opuse a eului de a se aşeza între paranteze,de a se dovedi despotic şi acaparant cu sine însuşi, până la eclipsarea liniei obiective. Georg Lukâcs, în Teoriaromanului, numeşte aceasta "izolarea epică a eului", subliniind că fenomenul depăşeşte puterile subiectivităţiiprimare care urmăreşte romanul încă din timpul epop eii, obligându-i eroii să fie deopotrivă indivizi şidestine comune. Atent mai cu seamă la dezvoltările romaneşti ale conştiinţei în eroi şi teme "problematice",esteticianul se mai arăta sceptic în 1920, faţă de ofensiva subiectivităţii în roman: " Interioritatea izolată nu eposibilă şi nici necesară decât în momentul în care ceea ce îi separă pe oameni a devenit o prăpastie de netrecut,când zeii au murit, încât nici sacrificiul, nici extazul nu Ie mai poate dezlega limba sau forţa taina..." 2.Este adevărat că pentru exemplele clasice ale literaturii subiective, în care lucrarea aparţine încă "eului empiric",interesul pentru interior nu vine numaidecât dintr -o aversiune faţă de lumea exterioară. Dacă la Amiel decoruleste aproape nul, în jurnalul f raţilor Goncourt, dexteritatea portretistică vine dintr -o reală curiozitate istorică. ŞiMontaigne, şi Rousseau, atunci când se înfăţişează ca persoane particulare, au în vedere raţiuni umaniste ce numai ţin doar de inimă. Deşi "intim" prin definiţie, nic i un jurnal nu se justifică prin repulsie faţă de realitate.Solipsismul literar, chiar atunci când neagă universul, îl poartă în sine ca pe un1 Cf. Tudor Vianu, Figuri şi forme literare (Din psihologia şi estetica literaturii subiective), Ed. Casa

Şcoalelor, Bucureşti, 1946, pp. 202 - 208. Georg Lukâcs, La Theorie du roman, Ed. Gontier, Paris, 1963, p. 60.în legătură cu această poziţie a lui Lukâcs, cităm o excelentă definiţie a lui L. Goldmann din Introduction auxpremiers ecrits de Lukâcs: "Romanul este .pentru Lukâcs principala formă literară a unei lumi în care omul nu -i nici la el acasă nici de tot străin." (p. 171).17complement al negaţiei sale. Ca amintire. In cele mai acute manifestări ale subiectivităţii, pierderea obiectuluimerge până acolo încât subiectul (eul) să poată cunoaşte exact ce a pierdut. De aceea mai toate operele de până la1900 (şi multe de după) care propun ca teatru viaţa autorului, vor fi în primul rând document şi apoi "roman".Oricât de subiective ar părea însemnările lui St endhal despre Goethe, oricât de sumară imaginea lui Gide despreProust, secvenţele respective din jurnalele lor nu mai denotă un interes intim. E ceea ce Tudor Vianu constată şiîn alte cazuri: "Nici pentru fraţii Goncourt aşadar, jurnalul nu mai este un d ocument al retragerii din viaţă, citocmai al unei atitudini deschisă către viaţă, totuşi nu din motive de fortificare a energiilor combative, ca laStendhal, ci din curiozitate artistică şi din zel memorialistic." 1

La 1900, "eul empiric" este încă un simp lu punct de vedere care se ignoră adesea făcând gesturi eroice. Sau, un"ego bifrons", cum îl defineşte Charles Paul Mauron , străduindu -se să concilieze între două grupe de exigenţe— cele ale realităţii şi cele ale dorinţelor profunde, într -o adaptare creatoare. Psihanaliza va fi cea care va duce ladescoperirea, dar mai ales la inventarea eului. Noua ştiinţă pretinde să i se recunoască ceea ce acesta (eul)reproşează realului: concreteţea.5. Vocabularul psihanalizei"A explora inconştientul, a munci în subsolul spiritului cu metode special însuşite, aceasta va fi sarcinapsihologiei în secolul care se deschide. Nu mă îndoiesc că marile descoperiri care ne aşteaptă vor fi la fel deimportante pe cât au fost în secolele precedente cele ale ştiinţelor fizi ce şi naturale." sunt cuvintele lui RomainRolland, care, în Peguy, continuă imaginea despre începutul secolului său: "niciodată pasiunile spirituale nu furămai surescitate. Niciodată temeliile înseşi ale exigenţei nu au fost repuse în discuţie într -o măsură maineaşteptată. [...] Lumea gândirii e bulversată..." 3

1 Tudor Vianu, op. cit., p. 208.2 Charles Paul Mauran, Des metaphores obsedantes au mythe personnel -Introduction a la Psychocritique,Librairie Jose Corti. Paris. 1963, voi. I,P-31.3 Romain Rolland, Peguy, Ed. Albin Michel, Paris, 1944, 1, pp. 42 - 43. in' 18în căutarea genezeiFactorii noii tulburări moderne sunt după opinia romancierului: filozofia lui Bergson, psihopatologia lui PierreJanet şi pragmatismul lui William James. (Şi Camil Petrescu, în Teze şi antiteze, îi citează cam în aceeaşiordine.) Pentru trimiterile care ne interesează imediat privind evoluţia psihologiei, se pare că aventura începusemai de mult chiar, în 1893, când tânărul Sigmund Freud înmâna profesorului său Josep h Breur studiul intitulatMecanismele psihice ale fenomenologiei hysterice. în istoria psihanalizei epoca va purta numele de "catharsis -ul preanalitic". Perioada următoare 1895 - 1905 va fi botezată chiar cu numele lui Freud, care elaboreazăprincipalele sale teorii despre refulare şi libido, despre interpretarea visului şi hipnoză, punând în circulaţietermeni şi ipostaze senzaţionale. E epoca în care majoritatea conceptelor clasice despre viaţa interioară semodifică, accentul trecând asupra proceselor in conştiente ale psihicului, asupra conflictelor şi a resorturilorsubliminale, ce pun în joc mecanismele vieţii mentale şi afective, demonstrând mai ales importanţa trecutului înpsihologia individului.Rigurosul edificiu al eului se ruinează brusc sub pres iunea unor categorii şi noţiuni ezoterice. Din multitudinealor, o importanţă reală măcar pentru terminologia prozei de analiză, dacă nu şi pentru metabolismul propriu -zis alromanului psihologic, îl are această etajare freudiană a psihicului. Astfel în Das Unbewusste (1915) el creeazăbazele teoriei despre inconştient, văzut ca un ansamblu de limitaţii şi atitudini anarhice, achiziţionate de eu, încursul dezvoltării sale, atitudini care se răsfrâng asupra tuturor reacţiilor conştiente. Vorbind despre fun damentulvieţii inconştiente şi al "fantasmelor conexate", Freud pune de fapt la cale o nouă opoziţie între subiectivitate şirealitate, cu prioritate pentru acea producţie iluzorie a inconştientului în care existenţa e privită ca un scenariuimaginar de "evenimente arhaice reale".Nu numai valorile sunt extrem de obscure dar şi termenii se vor dovedi extrem de echivoci, ceea ce poate explicaîntr-un fel cariera lor mai mult literară. 1 S-ar putea spune chiar că adevărata materie a psihanalizei moderne oformează tocmai îndelungata revizuire (şi contestare) a freudismului. Nu întâmplător Jung, principalul revizuitor,ajunge în Psihologie şi religie să se întrebe: "în ce constau factorii inconştienţi? Nu ştim în ce anume pentru cănoi nu le percepem decât efec tele. Bănuim că sunt de o natură psihică comparabilă cu cea a1 Cf. J. Laplanche et J.B. Pontalis, Vocabulaire de Ia Psychanalyse (sur la dir. de Daniel Lagache), P.U.F.,Paris, 1967.19conţinutului conştient, dar noi nu avem nici o certitudine asupra ac estui subiect."1 Depozit, protecţie, participare

mistică etc, inconştientul rămâne o necunoscută, la care modificările de terminologie nu adaugă nimic. în primasa lucrare, L'Automatisme psychologique, apărută cam în acelaşi timp cu Les Donnees immediates. .. a lui H.Bergson, P. Janet propune în loc de inconştient denumirea de subconştient, care are de asemenea o soartă maiclară în literatură decât în psihologie.Dar prin contribuţia tuturor psihanaliştilor, eul ajunge să desemneze un teritor iu mobil şi elastic, căruiaromanul simte că i se poate adresa cu conştiinţa deplinei libertăţi de aprofundare. Fiindcă toţi vorbesc desprepsihic ca despre un domeniu al relativităţii. Freud vede în inconştient un emiţător care pulverizează semnaleale unei memorii integrate. Perspectiva lui Janet e eminamente energetică; spiritul se caracterizează prin forţă şitensiune. Distincţia fundamentală a lui Jung, stabilită în Metamorphoses de l'âme et ses symboles, lărgeşte şi maimult orizonturile, făcând sesizabilă influenţa conjugată a lui Bergson, Janet şi James: "Noi nu avem la dispoziţiedecât două forme de gândire: gândirea dirijată şi visul sau fantoma."" Spre deosebire de Freud, Jung priveşteînlăuntrul sufletului mai încrezător în sănătatea omului . Deşi nu afirmă la tot pasul aceasta, el este mai aproapede interesele artei moderne decât Freud. Jung disociază şi defineşte cu atenţie şi delicateţe, atenuând parcăviolenţa vocabularului psihanalitic: "Eu înţeleg prin eu (s.a.l - scrie în Types psychologiques - un complex dereprezentări format pentru mine însumi, centrul câmpului conştienţional"". '"înţeleg prin conştiinţă punerea înconexiune cu eul a conţinutului psihic." 4 Tot el defineşte atitudinea externă prin latinescul persona, iar ceaintimă prin anima! arhetip cu implicaţii şi comprimări intime, pe care ulterior, îl va completa cu un nominativ dealt gen, animus. Dar despărţirea de postulatele psi hologiei clasice se petrece mai tranşant la nivelul acestordisocieri caline: "Eul nefiind decât centrul câmpului conştienţional, nu se confundă cu totalitatea psihicului.Acesta nu e decât un complex printre multe altele. E locul, aşadar, să distingem între le Moi şi le Soi, le Moinefiind decât1 CG Jung Psychologieetreligion,Ed.Buchet -ChaStel, Paris, 1958 p 83. » Idem MÎtamorphoses de l'âme et sessymboles, Ed. Georg. Geneve,3 \Tern, Ty6p7es psychologiques, Ed. Georg, Geneve, 1950. p. 478.4 Ibidem, p. 440.5 Ibidem, p. 428.20In căutarea genezeisubiectul conştiinţei mele, pe când le Soi e subiectul totalităţii psihicului, înţelegând aici şi inconştientul." 1

Pornind de la acest dublet, animus -anima, Henri Bremond va generaliza în sferă pur artistică. în primul termense va cuprinde activitatea conştientă, discursivă, demonstrativă a spiritu lui creator, în al doilea, sfera va fi unamai subtilă şi mai muzicală, mai secretă şi mai infidelă cu logica.Jung nu explică nici geniul nici actul creator, dar ca om de ştiinţă mai face o promisiune importantă scriitoruluimodern: "Nu există decât viaţă individuală; în ea singură rezidă sensul intim"". Spre deosebire de Freud, elrezistă tentaţiei de a-1 reduce pe artist la un caz patologic. Romancierul va şti că vocaţia subiectului său nu duceinevitabil spre clinică. Noţiunea de inconştient sau subconş tient, prin faptul că există, nu mai poate fi confundatăcu negativul conştiinţei, ori cu o "forţă repulsivă" cum credea Freud. Dar romanul de analiză este avertizat chiarde "demonicii" lui povăţuitori, psihanaliştii, asupra primejdiei care îl pân deşte: reificarea inconştientului,conceput nu ca un dinamism vital apt de creaţie şi integrare, ci ca o maşinărie ineducabilă ce funcţionează în omfără consimţământul său. Marii analişti ai secolului XX, nici chiar atunci când impută eului misterul cel maiadânc, nu se vor cuprinde niciodată până la capăt în cercul implicat. De altfel e greu de afirmat cât, şi până unde,această literatură teoretică a condiţionat romanul de analiză. Destinele au fost mai degrabă paralele şi nu o datăapropierile succed faptelor prin osteneala criticilor literari. Pierre -Jean Jouve se fălea în 1931 că ar fi scris primulroman despre materia psihanalitică, dar declaraţia e stimulată mai mult de entuziasmul lui A. Breton ladescoperirea freudismului. Rene Lalou în Le roman franşais depuis 1900, e de părere că "psihanaliza a furnizatromancierilor câţiva termeni coloraţi (complexele şi refulările, de exemplu) mai mult decât metode ştiinţifice'".Un alt cercetător crede că lui Proust, de pildă, nu i -a slujit la nimic această "asurzire sistematică propusă defreudism, prin care faptele cunoscute devin obsesii şi idei fixe, complexe şi sechele intravenoase" 4.1 Ibidem, p. 479.2 Idem, Aspects du drame contemporaine, Ed. Georg, Geneve, 1948, p. 130.3 Rene Lalou, Le roman franţais depui s 1900, coli. Que sais-je?, nr. 49, P.U.F., Paris, 1963, p. 23.4 Cf. Fernand Baldensberger, La litterature franţaise entre les deux guerres (1919 - 1939), Ed. Sagittaire,Marseille, 1943, pp. 69 - 70.21ROMANUL rainvji^wvj^.

Adevărul e că romanul psihologic constă într-un proces de acumulare foarte îndelungat şi complex, ce se refuzădatărilor sau anexărilor senten ţioase. După 1900, raporturile incontestabile ale literaturii cu psihanaliza constituieun fapt de climat novator mai general.6. Mutaţii: spre o estetică a profunzimiiCineva observa, nu tocmai în glumă, că dacă Emma (Bovary) nu ar fi rezistat să mărturisească adevărul că senumeşte Gustave (Flaubert) - şi nu invers - romanul psihologic ar fi avut un certificat precis de naştere. Dar şi

aşa, chestiunea reprezintă o vanitate franceză nu fără argumente, însă fără un consens al comentatorilor. Estechiar de mirare cât de repede s -au pronunţat adversarii introspecţiei în propria ei patrie. în 1927, Bourget, celatât de admirat la sfârşitul veacului trecut, era contestat cu asprime: "Cât despre Paul Bourget, - scrie HenriMassis - de la care unii scriitori n-au înţeles nimic altceva decât o prea puţin stimabilă lecţie tehnică, la Bourget,zic eu, în care contemporanii săi vedeau mai ales un psiholog şi un moralist, nu există nimic de romancier..." 1. înacelaşi an, Jean Prevost publica Essai sur l'Introspection, unde iluziile analiştilor erau spulberate şi persiflate.Psihologii naivi, susţine Prevost, au inventat o "faculte de l'ăme" numită "memorie" care ţine cont de toateamintirile, şi nu lasă neexplicate decât uitările. Succesorii n -au sesizat contradicţia şi au fost tentaţi să suprimetermenul de memorie, dar iluzia a supravieţuit cuvântului. Teza lui Prevost e că memoria deformeazăintrospecţia, socotită un simplu amuzament, fiindcă nu poate fi ştiinţific organizată, nici nu poate izolaelementele psihice pentru a le considera în stare pură. Polemica este până la capăt clară şi intransigentă:"Mimetismul literar a produs, el însuşi, un mare număr de persoane făţarnice, care nu numai că se credeaucapabile de viaţă interioară, dar mai credeau că o şi pot exprima sau crea. Aceste fantome ale sufletului nu par afi întrebuinţat decât umbrele cuvântului" . Autorul se răfuieşte mai ales cu ma nifestele teoretice ale analiştilor:"...cea mai mare parte a psihologilor uniţi prin1 H. Massis, Reflections sur l'art du roman, Librairie Pion, Paris, 1927, pp.16-17.2 Jean Prevost, Essai sur l'Introspection, Sans Pareil, M.C.M. XXVII,(1927), p. 60.22în căutarea genezeiafectare ştiinţifică, repetă locurile comune în limbaj tehnic. Cea mai mare parte a capitolelor de introspecţie dincărţile de psihologie sunt un spaţiu de ierbar ofilit al literaturii subiective" 1. Admiţând că singura cunoaştere desine posibilă e cea a corpului, Prevost infirmă gândirea interioară limitată la "meditaţia mută", care eşueazătocmai prin lipsă de sinceritate faţă de noi înşine. Autocontemplarea orbeşte şi deformează, aprinzând ocuriozitate vicioasă faţă cu proprii le ei metehne. Concluzia este ma» exagerată decât demonstraţia: întreliteratură şi psihologie nu poate exista nici o legătură fiindcă cele două discipline nu uzează de aceleaşi reguli.Autoanaliza ca şi extazul, conchide eseistul, e o abrutizare, susţinân du-1 pe Paul Valery care vedea în viaţainterioară un "teatru de reziduuri".Dar nu prin aceste reacţii, răzleţe totuşi, se exprimă orgoliul francez al romanului psihologic. Unui istoric literarca Rene Lalou, în amintita lucrare Le roman franşais depuis 1900, îi place să afirme că de la Princesse deCleves până la Liaisons dangereuses, Franţa a furnizat numai versiuni psihologice ale unui singur tip de roman.Trecând în revistă "romanele individului" el e de părere că spre 1900, Paul Bourget făcea figură d e "maestru alromanului psihologic". Le Disciple refăcea într-o manieră mai pronunţat analitică Le Rouge et le Noir al luiStendhal. Contemporanul lui Bourget, Eduard Jaloux e socotit un ""prinţ al nuanţei" iar romanele sale LeDernier Jour de la Creation, Le Chute d' Icare ori L'Agonie de l'Amour, veritabile lecţii de scufundare însine. Lista şi caracterizările urmăresc satisfacerea aceleiaşi ambiţii de proprietate, chiar dacă uneori sunt citateopere eterogene. Emile Clermont va fi şi el un protagonist a l refugiului interior cu Amour promis şi Histoired'Isabelle. L'Ordination (1912) al lui Julien Benda va fi socotit un "erethisme de l'esprit". Commentaire deMarcelle Sauvargeot e un Adolphe al literaturii feminine. Maurice Barres aproape că nici nu poate fi numitromancier din pricina cultului pentru eu. Romanul lui cel mai bine construit este şi cel mai cunoscut: La Collineinspiree. în fine, Eduard Estaunie cu Les Choses voient apare ca romancier al voluptăţii sistematice, JacquesChardonne drept un moralist al intimităţii subtile şi al modulaţiilor imperceptibile, şi aşa mai departe, până lamarele prag, proustian, după care unicul impuls extern recunoscut este cel al impresionismului englez, sesizabilmai ales în romanul feminin (Claude de Genevieve Fouconnier, ori Coquillage de Clarisse Francillon).Ibidem, p. 64.23ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu_______Fernand Baldensperger în La litterature franţaise entre ies deuxguerres (1919 - 1939) e mult mai circumspect cu precursorii. Singurul admis alături de Proust este Alain -Fournier cu Le Grand Meaulnes (1913). Argumentul îl constituie acelaşi sentiment al perimării teoriilor clasice:"Psihologia, subtilă la vremea sa, dar mai ales mecanică, practicată de generaţia lui Paul Bourget, se esto mpa înfaţa acestei prezentări plastice, coloidale, s-ar putea spune, a sufletelor omeneşti foarte maleabile" 1. Deşiîncearcă să dezvinovăţească romanul Sodome et Gomorrhe al lui Proust că ar fi "un cartier al freudismului", F.Baldensperger înregistrează evoluţia romanului psihologic după simp -tome şi motive adesea psihanalitice. Listaromanelor care sunt "fit&s du sang", după formula lui Montherlant, este copleşitoare."în general, vârsta romanului psihologic se modifică în funcţie de criteriul după care este definit. Luând dreptprincipiu fundamental al ana lizei temporalitatea, Georges Poulet reface legătura cu secolul lui BenjaminConsant: "Cu cele câteva linii ale lui Adolphe, începe deci romanul modern. în romanul secolului al XVIII -leadurata era întotdeauna pur succesivă. Ea se anula cu măsură. Chiar la Prevost sau Rousseau, trecutul nu apărea înpovestire decât sub formă de reminiscenţe, iar acestea, ca toate elementele acţiunii, îşi luau locul provizoriu în

defileul lucrurilor..."3.Mult mai decis în periodizare este Leon Endel, autorul unei importante sinteze, The Psychological Novei (1900- 1950), care nici măcar nu se grăbeşte să oprească destinul romanului psihologic la cel de -al doilea războimondial. Când fixează data de naştere a romanului an alitic între 1913 - 1915, autorul englez are deopotrivă învedere anul elaborării primului volum din  la recherche du temps- perdu (1913) dar şi data la care apareprimul volum din Pilgrimage (1915) alIn căutarea «enezeiFernand Baldensberger, op. cit., p. 38.Sub un generic ce împrumută titlul lui J. de Lacrettelle, Croisieres en eaux troubles, F. Baldcnsbergerîntocmeşte o lungă listă de grămătici ai subconştientului, din perioada de criză a romanului analitic. Astfel, înL'Innocent de Ph. Heriat, descoperă tema incestului, ca şi în Le Battement de coeur de A. Rivallet, în Luce, deJ. de Lacrettelle, o întreagă demonstraţie freudistă în L'Obsede de R. Fauche, în Rien que ton corps de MmeRamoz ilustrarea "complexului Electra" propus de Jung ş.a.m .d. Georges Poulet, Etudes sur le Temps humain,Ed. Pion, Paris, 1949, p. 233.

24"viguroasei feministe" Dorothy Richardson: "între 1913 - 1915 s-a născut romanul psihologic modern - ceea ceîn scrierile englezeşti a început să se numească the stream-of-conscionsness novei (s.n.) sau romanulmonologului mut şi interior, iar în scrierile franţuzeşti romanul analitic modern, care, neconceput ca gândirefluentă, a prins însăşi atmosfera minţii" 1. în general mişcările în timp ale lui Endel sunt mai convingătoa refiindcă sunt mai puţin complicate: "...raţionalismul şi raţiunea au cedat cu mult înaintea introspecţiei şisentimentului. Dacă clasicismul a fost intelect şi repaos, romantismul era autoobservaţie şi flux. Eroul romantic aînceput prin a-şi contempla inima şi a sfârşit prin a-şi contempla mintea"2. Nici nu se putea o mai exactă definirea eroului de tip stendhalian, de pildă, chiar dacă Leon Endel pregătea paradoxul pentru a justifica judecata căromanul psihologic a fost fondat "în mod accidental" de r omanticul Samuel Richardson, care avea "conştiinţamorbidă a fiecărui gând şi simţământ în întregul flux şi reflux al minţii" 1. Refugiul în romantism e un mod de aamplifica geneza romanului psihologic pe care urmaşii lui Goethe l -au ignorat, subestimându-şi singuridrepturile asupra suferinţelor tânărului Werther. Se pare însă că romanul german a fost întotdeauna în căutare destructuri şi nu de mobilităţi. Mai degrabă clinicieni ai istoriei decât ai propriului suflet, Thomas Mann,Wassennann ori Hesse sunt elogiaţi mai mult pentru curaj şi devotament, dragoste şi suferinţă, decât pentrunuanţă şi ambiguitate psihică. De aceea devine edificator pentru spiritul romanesc german, un simplu articolintitulat Sfârşitul romanului psihologic, apărut în martie 1938 în revista "Geist der Zeit". Atrăgând atenţiaasupra progreselor deplorabile făcute de subiectivitate în epoca ultimelor decenii, articolul conchidea: "Noiiubim mai mult pe Gions decât pe Proust, pe Neill Gunn decât pe Virginia Woolf...", incluzând pe li stareprobaţilor şi pe Zola, şi pe Dostoievski, pentru unica lor aprehensivitate psihologică 4.Impasul de ordin cronologic nu poate fi rezolvat decât prin acceptarea unei dialectici în timp a procedeelor deanaliză psihologică pe care romanul şi le -a asumat, rafinat şi aprofundat, fără a acorda prioritate1 Leon Endel, The Psychological Novei 1900 - 1950), Ed. Rupert Hart-Davis, London, 1955, p. 11. " Ibidem, p. 106.3 Ibidem, p. 28.4 Cf. Maurice Boncher, Le roman allemand (1914 - 1933) et la crise de I'esprit, Paris, 1961, p. 126.25

Fin

Lllui ţăreROMANUPSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu

uneia sau alteia din opere. Dacă mai adăugăm că romanul analitic nu este numaidecât un gen epic autonom,apărut şi perimat într-un anumit interval istoric, ci o formă de resurecţie literară modernă, suferind aproximativaceleaşi modificări ca şi poezia secolului al XX -lea, atunci înţelegem de ce un R. -M. Alberes preferă să indiceperioade mai cuprinzătoare. Istoricul preocupat de concurenţa "forţelor de cr eştere" ale romanului, cu cele de"opoziţie" (prin care vom înţelege raportul dintre tradiţie şi ino vaţie în naraţiunea universală), plasează opera de'"cucerire a adâncimii" în jurul anului 1925 având mai ales în vedere efectul postum al creaţiei prousti ene: "Dupăprimul volum din în căutarea timpului pierdut (1913), în decursul unui deceniu apar operele capitale ce

îndepărtează romanul de suprafaţa vieţii şi marchează cufundarea lui în adâncuri. Ulysse de Joyce (1922),Garden-party de K. Mansfield (1922), Doamna Dalloway de Virginia Woolf (1925). Procesul lui Kafka,început în 1913, este publicat, neterminat, în 1925. [...] Ei inventează simultan, fiecare în felul său, romanul carescapă viziunii comune şi convenţiilor povestirii; simultan, ei explorează materia existentă cu ochi noi" 1.în concluzie: dacă în privinţa premiselor romanului psihologic există o mai mare divergenţă de păreri, în cepriveşte mutaţia valorilor romaneşti sub directa influenţă a psihologiei şi filosofiei moderne, comentatorii sunt îngeneral de acord că deceniul 1913 - 1925 reprezintă un spaţiu formativ. Ceea ce se schimbă şi se afirmă în acestspaţiu este însăşi viziunea scriitorului asupra artei romanului. Dacă până la 1900 romancierul se întreba cumpoate deveni realitatea esenţi ală, acum el se frământă pentru a face esenţa reală. Romancierul care căuta înrealitate un model, descoperă în propria sa personalitate o materie. Printr -un melancolic paradox, eşecul devinesursă a valorii. Forţând prin Stendhal, Flaubert ori Balzac rig iditatea lumii exterioare, romanul descoperă, prinProust, Joyce ori Woolf, melodioasa fluiditate interioară. Acum roman cierul este pe deplin convins că omul fiindîn esenţa sa subiectiv, formele romanului trebuie să reprezinte în primul rând principiile subiectivităţii.Subiectivitatea, ca întreg spiritul, nu are formă însă are structuri. Detec tarea şi luminarea structurii subiectivedevine condiţie a obiectivitătii romaneşti. Intre 1900 - 1913 însăşi noţiunea de frumuseţe se asociază ideii deprofunzime sufletească, realismul transformându -se într-o chestiune de esenţă interioară. De vreme ce nutoată realitatea e1 R.-M. Alberes, Istoria romanului modern, E.L.U., Bucureşti. 1968, pp.195 - 196, (trad. L. Dimov). 26In căutarea genezeiromanescă, e de la sine înţeles că nici romanul nu -şi poate îngădui luxul de a fi de la un capăt la altul realitatebrută. Realitatea devine romanescă în măsura în care suportă expansiunea conştiinţei asupra sa. Dintr -un geneminamente reprezentativ, romanul tinde să se transforme într-un gen interpretativ. Considerând memoria şitimpul incompatibile, romancierul modern obţine din separaţia lor o perspectivă dialectică. Romane ca încăutarea timpului pierdut ori Ulysse, Muntele vrăjit ori Procesul nu mai fac din subiectivitatea personajuluiun secret subordonat destinului social. în vreme ce la 1857 Emma Bovary lupta să ascundă lumii o întreagăepopee interioară, în 1922 Leopold Bloom, micul agent din Dublin, e în stare să facă, dintr -o simplă tresărirelăuntrică, o epopee. Dacă la 1850 erau necesare interminabile inventare şi percheziţii fiscale pentru a afla undetaliu din viaţa suavei verişoare Bette, în 1913 este suficient parfumul unei gladiole pentru a reconstitui întreagaviaţă a lui Swann.Integrarea concretului în viaţa interioară a personajului devine lege. Se exprimă astfel nu un refuz al lumiiexterioare, nici evaziunea din faţa istoriei, ci capacitatea multiplă a eului de a dialoga cu formele multiple alerealităţii. însăşi solitudinea personajului scufun dat în sine apare ca fapt social. Dacă acceptăm distincţia întretipicul general şi tipicul individual, de ce nu am accepta că ambele categorii pot fi obiective sau subiective?Scriitorul nu poate fi un "obiect printre obiecte". Din model exterior, viaţa devine substanţă interioară a nara -ţiunii. Propunând de fiecare dată o optică narativă, particulară, un punct de vedere al autorului (şi nu al faptelorrelatate), naraţiunea se compune într -un complex de consecinţe şi nu de cauze. Sensibilizând puţin lucrur ile, amputea spune că în locul romancierului care arăta curiozitate pentru realitate şi încredere în formele ei, s -a născutanalistul care manifestă admiraţie pentru substanţă şi îngrijorare pentru formă. Zice undeva R. Humphrey despreromancierul secolului trecut: "Autorul e mereu omniscient: aceasta este baza întregii lui arte romaneşti"'. Chiaraceastă "omniscienţă" este cea care îl separă pe modern de vechi. Romancierul actual, exploratorul deprofunzimi, nu se mai pretinde un atoateştiutor. Dimpotrivă , el cercetează şi ia amprente celor mai obscurestraturi ale conştiinţei, pentru a afla ceva. între, "le tout savoir" al lui Balzac şi "tout dire" al lui Gide e odiferenţă de epoci. Pentru Balzac1 R. Humphrey, Stream of Conscionsness in the Modenr Nov ei, Berkley, Los Angeles, 1955, p. 63.27ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescurealitatea e cea care îl informează cu privire la valorile ei, pe când Gide ori Proust sunt cei care informeazărealitatea despre ceea ce este ea capabilă să producă î n spirit. De aceea, o aserţiune ca aceasta, cum că "romanuln-a fost niciodată o experienţă a societăţii în particular"' fără alte menţiuni, pare destul de neadevărată. Nici celmai acerb analist nu-şi propune examenul interior cu deplină uitare pentru p osibilităţile de generalizare aleconcluziilor sale. Dimpotrivă, iată ce spune însuşi Proust: "...fiindcă realitatea adevărată este interioară, ea poatesă emită chiar dintr-o impresie cunoscută, frivolă sau mondenă, când este de o certă profunzime şi lib eră deaparenţe; de aceea eu nu fac nici o diferenţă între arta elevată, cu idei nobile, care nu se ocupă decât de dragosteşi arta imorală sau futilă, între cei care fac psihologia savantului sau a unui sfânt, mai curând decât a unui om delume" .Acelaşi raport subtil cu realitatea îl are în vedere şi D. Richardson când explică mecanismul transfigurăriiimpresioniste: "în timpul scrierii, ea [scriitoarea, n.n.] trăieşte aparent un aspect nou şi străin [s.a.] de realitateape care o observă, aspect având limbajul său propriu şi convingător pentru cei care văd în actul scrisului,mijlocul cel mai sigur de a descoperi adevărul gândurilor unei fiinţe"". Noul roman confruntă cititorul cu

experienţa psihică şi mentală directă, dar ne propune să -! luăm drept un fenomen de "obiectivitate", de îndrumarecătre altceva decât starea pur mentală. E un proces de "exteriorizare a interiorităţii", obiec tivat chiar prin suportulsău - limbajul. Imaginea eului care rezultă nu mai este o intenţie globală fiindcă "roman ul psihologic şi uneoridrama tind chiar să dizolve persoana, să o disperseze în momente, în acte succesive sau în aspectele şi măştilesale. Eul apare aici ca o oscilaţie între aceste fragmente şi eforturile de reunire a ceea ce a fost zdrenţuit" 4.Romanul omului interior se alcătuieşte pe o asociaţie între istoricitatea fundamentală a vieţii şi interioritateaanimatoare a faptelor, dând prioritate duratei asupra cronologiei, asociativului asupra raţio nalului, multipluluiasupra unităţii. "Vechile forme r omaneşti sunt în prezent distruse nu ?.tât dintr -o pornire de anarhie sau pentru aîndepărta tot ceea ce este formă, ci cu scopul de a proba că viaţa este aşa192-193.28In căutarea genezeifundamental, aşa de organic structurată în toate manifestările ei , încât orice efort de a-i impune o formă estesuperfetatorie. Convingerea noului romancier este, dimpotrivă, că dacă se exprimă autentic pe el însuşi, opera vapurta unitatea inerentă a conştiinţei, care este mai coerentă decât orice unitate artificial im pusă cursului său detehnicile literare"1.în legătură cu acest "hamletism al anilor '25", Benjamin Cremieux citează ca factori: refuzul realului,"ferfeniţarea" eului şi risipirea persoanei. Un alt estetician conchide: "De la începutul secolului până în z ilelenoastre, romanul reflectă diversele interpretări moderne ale vieţii psihice: stream of conscionsness, bergsonism,psihanaliză, Gestalt psihologic etc. Pentru romancierul novator, psihologia adâncurilor este în acelaşi timp,formă, mijloace tehnice ş i teme"'.Problema teoretică a romanului psihologic tinde să se sustragă formulării, după modelul propriului ei obiect. închip aproape miraculos un personaj îi redă coerenţa absolută: Proust, acest Don Quijote al Timpului cum a şi fostcaracterizat.7. Proust în căutarea lui Don QuijoteCe-ar trebui să ne amintim mai întâi din năstruşnicile isprăvi ale lui Don Quijote, pentru a înţelege aceasta:încăierarea cu morile de vânt, lupta cu turmele de oi sau duioasa năzărire a lighenaşului luat drept coif eroic?Dinspre toate faptele de vitejie ale fericitului hidalgo vine una şi aceeaşi supremă povaţă: fiecare e liber să vadăîn lucrurile lumii reale ceea ce propria lui oglindă interioară îi arată. Dar nu avem oare aici însuşi principiul intimal operei lui Proust, care întemniţat în camera căptuşită cu plută, face adevărate vrăji, reînviind ţărmurile însoriteale Balbecului, pădurile de la Combray, grădini şi catedrale, toate înfiripate adesea doar din aburul unei ceşti cuceai?Aşa cum în voia mârţoagei lui Don Quijote stă tot secretul aventurii sale, tot aşa în voia memoriei lui Prouststă întreg înţelesul Van Meter Ames, Aesthetics of the Novei, New York, 1966. p. 206. B. Cremieux, Inquietude et recontruction. Essai sur Ia litteratured'apres-guerre, Paris, 1931, pp. 28 - 29. Michel Zeraffa, Personne et personnage (Le realisme romanesque de1920 â 1950), Ed. Kinncksieck, Paris, 1969, p. 466.29acestei uimitoare aventuri romaneşti a secolului nostru. Ca şi prestigiosul personaj al lui Cervante s, Proust nu-ialtceva decât tot un "cavaler rătăcitor", pornit în căutarea timpului pierdut. Care din utopii e mai mare, e greude spus. Pe amândoi îi uneşte aceeaşi "demnitate meta fizică", amândoi trăiesc aceeaşi titanică încleştare cuşinele. Rătăcirile lor sunt două moduri geniale de "a bate câmpii". Se întâlnesc peste secole doi fauni ai proprieilor individualităţi, gata să sacrifice oricând un minimum de realitate pentru maximum de iluzie. Printr -oteribilă fecunditate imaginativă pentru Prous t, ca şi pentru Don Quijote obiectul e mereu altceva. E însăşiaparenţa. Ei au încetat de mult să vadă cu ochii şi să pipăie cu simţurile. Don Quijote, acest mare savant alrealităţii, e în stare să prefacă pe loc o jupâniţă de han în "luminăţia sa"; Prous t nu osteneşte niciodată săidealizeze cu amintirea o Odettă minoră şi snoabă ori să mângâie cu voluptate o Albertină absentă.Dar marea operă a "deşertăciunii" începe la amândoi cu închi puirea niciodată potolită că propriul lor eu este defiecare dată altceva. Cine vorbeşte aici, ca în alte nenumărate împrejurări - "dar adoptasem alt punct de vedere înfelul meu de a mă bucura de fiinţe şi peisaje. Toate castelele de pe pământ ale cărei ducesă, principesă, vicontesăera doamna aceasta cu blană care înfrun tă timpul urât, mi se părea că le purta cu ea, după cum unele personajesculptate pe faţa unei porţi ţin în mâna lor catedrala pe care au clădit -o, sau cetatea pe care au apărat -o. Darnumai ochii minţii mele puteau vedea aceste castele, aceste păduri în m âna înmănuşată a doamnei în blănuri,vara regelui. Cei ai trupului meu nu deosebeau, în zilele în care trupul era ameninţător, decât o umbrelă..."' -Proust despre Don Quijote sau invers?Nu urmărim cu orice preţ, după moda demitizărilor creatoare, o imagin e cât mai prăfuită a lui Proust.Dimpotrivă, această aparentă "deposedare" a proustianismului de valori ce păreau descoperiri senza ţionale alesale, îl face cu atât mai durabil. Un "vântură lume" al aparenţei absolute se întâlneşte cu un alt mare "vântură

lume" al timpului iluzoriu; un cucernic, cu un inocent - două spirite ce nu ascultă de legea faptelor ci de cea aposibilului. "Lumea posibilului mi s -a părut întotdeauna mai deschisă decât aceea a contingenţei reale, sedestăinuie Proust traducând1 M. Proust, în căutarea timpului pierdut, Ed. Minerva, col. B.P.T., Bucureşti, 1971, voi. Captiva I), trad.Radu Cioculescu, revăzută de Eugenia Cioculescu, p. 38.30în căutarea genezeiparcă soarta lui Don Quijote, asta te ajută să cunoşti sufletul, dar te la şi înşelat de indivizi"1.Don Quijote e tentat mereu să spună "eu fac cât o sută"; eul lui Proust este deja un miriapod fantastic. Amândouăconştiinţele sunt eroice şi abisale. Zice Unamuno când îl surprinde pe Don Quijote făcând tumbe despuiat:"frumos este ceea ce este de prisos". Cele mai multe isprăvi ale eroului par gratuite. La Proust însă totul e deprisos, fiindcă totul e Trecut. Până şi fraza lui a luat o înfăţişare nestrunită, cu creşteri şi tentacule prisositoare.Ceea ce împlinesc cei doi rătăci tori sunt două lucruri de prisos: Visul şi Amintirea, sfidând prezentul şi evidenţa.Pe chipul nici unuia nu se poate citi nici groază nici veselie, reacţii pe care, să ne amintim, Proust i le reproşa luiDostoievski. Don Quijote rătăceşte cu credinţa că r ezideşte Lumea, celălalt hidalgo crede că rezideşte Timpul.Care utopie e mai mare? Şi într -un caz şi în altul, aceeaşi sublimă dorinţă individuală e convertită în autentic.Don Quijote este o îndărătnică vietate care se îmbălsămează în fiecare zi, Proust este de mult o Mumie aTrecutului care luptă să se însufleţească zilnic.

' Ibidem, p. 27.31

IIVIZIUNI ASUPRA METODEI1. "De ce nu avem roman?"Refăcând legătura cu frământările romanului românesc, enunţate ia început, trebuie observat că ceea ce la 1900putea să pară o simplă confruntare sentimentală între romancier şi critic avea să se transforme după 1920 într -unveritabil proces al romanului. Termenii sub care se dispun "forţele de opoziţie" sunt cuprinşi într -un titluemblematic pentru epocă: creaţie şi analiză, subiect consacrat de Ibrăileanu prin una din sintezele capitale despreroman ale literaturii noastre. Cele două decenii interbelice de aprinse discuţii teoretice dar şi de mare rodnicieepică, reprezintă cea mai importantă perioadă din istoria romanului românesc, în care geneza şi apogeul aproapecă se suprapun. Acesta e motivul pentru care o privire strict istorică devine inadecvată. Opinia noastră e că înceea ce priveşte evoluţia romanului românesc e dificil de întocmit ierarhii cronologice reale şi mai ales de stabilito dată a genezei. Nu numai pentru că istoria genului e scurtă în raport cu a altor literaturi, dar şi pentru că aceastăsumară întindere în timp prezintă destule lacune şi incertitudini valorice.Arbitrarul începe chiar cu rom anul lui Nicolae Filimon, a cărui apariţie (1863) e oficializată didactic în act denaştere al speciei. Trecând peste insuficienţele inerente ale Ciocoilor vechi şi noi ca roman, va trebui săobservăm că, în privinţa epicului, ca de altfel şi a dramaturgie i originale, perioada 1830 - 1865, este cea maitributară "misterelor", "fiziologiilor" şi vodevilelor pariziene, pe de o parte; pe de altă parte nu32Viziuni a;deiputem ignora faptul că la 1705, literatura română era în posesia uneia dintre cele mai am biţioase alcătuiri epice,Istoria ieroglifică, în care toate elementele de structură aspiră .la condiţia romanescă. Dacă e să privim totuşi îndevenire, trebuie să acceptăm în evoluţia romanului românesc o succesiune de "geneze", fiindcă şi Istoriaieroglifică a lui D. Cantemir (după care a urmat un adevărat vid literar, până la Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu) şi Tainele inimii eternul fragment al lui Kogălniceanu, şi Geniu pustiu al lui Eminescu, reprezintă totatâtea încercări de "geneză ratată". Tot aşa , dar cu o nouă exigenţă artistică, se poate spune (şi s -a afirmat) căadevăratul roman românesc începe cu Ion şi cu Pădurea spânzuraţilor ale lui Rebreanu. Concluzia e căsituările prea rigide ori minimalizează, ori nu exprimă exact realitatea literară. I ată:în 1927, Minai Ralea publică în "Viaţa românească" un articol cu titlu simbolic, care va mai fi auzit în epocă: Dece nu avem roman? Era însă 1927, anul în care o atare întrebare putea să pară perfect justificată? Să nu uităm căpână la această dată apăruseră destule romane importante, unele fundamentale. Sadoveanu publicase Şoimii(1904) şi Strada Lăpuşneanu (1921); de la apariţia lui Ion al lui Rebreanu trecuseră şapte ani, iar de laPădurea spânzuraţilor, cinci; Hortensia Papadat-Bengescu tipărise romanele sale sui-generis, Sfinxul(1920), Femeia în faţa oglinzii (1921) şi romanul-roman, Balaurul (1923); în fine, apăruseră primele volumedin La Medeleni (I - 1925, II - 1926) de Ionel Teo-doreanu, Diplomatul, tăbăcarul şi actriţa (1926) al luiCarol Ardeleanu, Domnişoara din strada Neptun (1921) şi Omul descompus (1925) ale lui Felix Aderca,romane nu toate de primă mărime, dar care ar fi putut îndestula o privire de ansamblu. Mai mult, în 1927(articolul lui Ralea apare însă în aprilie) vor ieşi de sub teasc alte câteva romane care pot oricând infirma alarma

criticului: Concert din muzică de Bach al Hortensiei Papadat-Bengescu, întunecare al lui CezarPetrescu, Ciuleandra lui Liviu Rebreanu şi ultimul volum al Medelenilor lui I. Teodoreanu. (Vezi nota 1, p.34.)Adevărul e că M. Ralea, care era un elevat "amator" în critica literară, punea această întrebare din cu totul alteraţiuni decât cele bilanţiere. Pe filosoful şi psihologul artei îl pasiona însăşi concurenţa pe ter en autohton a celordouă forţe romaneşti: realismul rustic de tip tradiţional şi noua fenomenologie a romanului, pentru careprozatorul român părea necopt. Cum se ştie, discuţia nu începe cu M. Ralea (Maiorescu şi Ibrăileanu o iniţiaserăîncă la sfârşitul secolului trecut); dar33ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Pwtopopescu__________________am ales ca punct de plecare eseul său din 1927, tocmai pentru a vedea cum, intrând programatic în dezbatereanaliza şi psihologismul, realismul însuşi, ca metodă prim ită întotdeauna cu politeţe, începe să fie privit cuexigenţă. Se declanşează, cu alte cuvinte, un proces de elucidare care, cel mai adesea, se înfăţişează ca dilemă.Cumpătarea şi nevoia de echilibru a criticii întâmpină ofensiva spiritului manifest al ro mancierului. Vecheaambiguitate (creaţie şi analiză) se complică cu o nouă indistincţie: cri ticul îşi asumă condiţia de romancier ca G.Ibrăileanu, E. Lovinescu ori G. Călinescu, părăsind magistratura pentru aventură, în timp ce roman cierul, precumCamil Petrescu, M. Sebastian ori Anton Holban se decide să -şi apere aventura cu cele mai suple postulate,devenind romancier-eseist, deopotrivă de autoritar.2. Răspunsul "complexelor specifice"Fiind un eseu de ideologie literară, răspunsul lui M. Ralea apare ca o sinteză a frământărilor ce diferenţiazăromanul românesc de după 1920, de versiunile lui anterioare. Nu ne vom aştepta la nişte teze numaidecâtrevoluţionare, ci la acea arhitectură de caracteristici proprie eseistului, caracteristici ce pot fi uneo ri puse laîndoială pentru argumentaţia lor mecanicistă. în jurul conceptului de specific naţional sunt dispuse metodicforţele de inerţie şi tendinţele de inovare ale romanului ro mânesc, fără sfială pentru adevărurile comune. înaintede război, observă M. Ralea, preluându-1 evident pe Ibrăileanu, nuvela şi schiţa erau genurile convenabile aleprozatorilor noştri. După 1920, "cu tenacitate conştientă, urmărind o idee oarecum preconcepută, toată lumea s -aîndreptat spre roman"1. Se confirmă că neliniştea autorului nu era nicidecum de ordin cantitativ. Ceea ce -1preocupă este acel renăscut "duh al imitaţiei'", care1 Mihai D. Ralea, De ce nu avem roman?, în "Viaţa românească", an XIX,nr. 4, aprilie 1927, pp. 82 şi urm. Parte din opiniile articolului vor fi reluateun an mai târziu de N. Davidescu, care se arată însă mai puţin sceptic decâtM. Ralea: "Această repede eflorescentă a romanului este un indiciu hotărâtal unei atât de repezi închegări a vieţii noastre sociale moderne. Tipurileliterare trebuie să-şi aibă corespondentul lor în viaţă şi faptul că ele auputut fi definite în scris însemnează că pot fi definite şi în viaţă. (...)Romanul ţine de «comedie de moravuri» şi de «teatrul de caractere»".(Anul literar, în "Universul literar", an XLIV, nr. 4, 22 februarie 1928).34Viziuni asupra metodeiispiteşte o vocaţie incertă a prozatorului român. Teza lui M. Ralea este în general defetistă, cu unele accenteexagerate referitoare la aşa -zisele complexe de ordin etnico-artistic. Nevoia de a consacra şi în "mica noastrăliteratură" romanul, susţine el, e condiţionată de succesul european al genului. Ca odinioară antichitatea care acunoscut geniul tragediei ori feudalismul care s -a desfătat cu epopeea, Europa secolelor moderne trăieşte epocaromanului. Cum era şi de aşteptat, împărtăşind evoluţionismul lui F. Brunetiere, criticul aruncă în joc argumentede psiho-sociologie a culturii, ce conduc însă la concluzii infirmate de dez voltarea imediată a romanului.Trecând indiferent peste Filimon, Slavici, Duiliu Zamfirescu, Rebreanu, criticul conchide că "de aceea nu avemastăzi decât numai nuvelă", fiindcă nu am avut epopee, ci numai baladă. Acceptând chiar că scriitorii noştri n -augăsit nici o "sursă populară prealabilă pentru roman" ne întrebăm: să fi f ost oare atât de străină şi vană trudacronicarilor faţă cu viitoarele interese artistice ale romanului?De ce nu am importat de timpuriu roman? se întreabă autorul. "N -am importat de la început roman, mai întâifiindcă e un gen mult mai greu care presupun e o anumită cultură după cum vom vedea, şi în al doilea rând,fiindcă structura societăţii noastre era de aşa natură încât se opunea la import." între cauzele care au zădărnicitînrădăcinarea genului (dezvoltarea târzie a gustului burghez, primitivitatea t iparului, ignoranţa tehnică ascriitorilor), M. Ralea mai preia de la Thibaudet un motiv mai mult cochet decât serios: "lipsa femeii cititor...",socotind şi în această privinţă romanul românesc sabotat de unicul public pe care ar fi putut să -l aibă încă deacum o jumătate de veac. O jumătate de veac în urmă înseamnă 1874, când, dacă nu vrem să recunoaştemîncercările lui Bo-lintineanu, Al. Pelimon ori Pantazi Ghica, e totuşi greu de acuzat până într -atât absenţapublicului feminin, având în vedere că pe lâ ngă invazia de "romanţuri" traduse, între 1840 - 1860 erau dejatălmăcite romane prestigioase ca Werther al lui Goethe, Călătorie în jurul camerei mele al lui Xavier deMaistre ori Adolphe al lui B. Constant, acesta din urmă tradus chiar de... o femeie (El ena Drăghici)1, toate

pretinzând un lector educat.Abia când începe să definească specia, Ralea devine convingător, fiindcă abia atunci înţelegem exact despreabsenţa cărui gen de roman este vorba. Afirmând că "romanul e legat de apariţia conştiinţe i",1 Cf. un extras fără altă importanţă, Nic. N. Munteanu, Aspecte şi direcţii în romanul românesc de la primeleînceputuri până azi, Bucureşti, 193735ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescuexegetul lui Bergson şi Proust pledează tocmai pentru po vestea individualităţilor fără viaţă publică, fărăstrălucire, a individualităţilor retractile, într -un cuvânt: "a persoanelor fără importanţă istorică dar cu maresemnificaţie morală. Romanul e povestea vieţii şi a sufletului individualităţilor private [s.a.] cele maicaracteristice". Având prea puţin simţul "individualităţii private" adică al vieţii interioare, romanul românesc aretendinţa să-şi transforme eroii în personalităţi, ratându -i capersonaje.Cu aceste observaţii ale criticului se poate privi în viitor: "Când oamenii deosebiţi vor fi aşa de mulţi încât istorianu va fi silită să se grăbească să -i confişte, romanul va putea apărea foarte uşor". Pledoaria înaintează decis spreromanul psihologic, recunoscând capacitatea noastră de a realiza scene rural-colective, cu personaje care suntcaractere combative, dar care resimt inabilitatea şi lipsa de experienţă în analiza lăuntrică. Caracterul tare,"imperialist" tinde să se manifeste întotdeauna în exterior, fiindcă "el nu se poate conţine". In fin e concluzia, pecare o vom întâlni întocmai şi la G. Călinescu, dar cu alte consecinţe, este că "apariţia individualităţii nu e încăun fenomen românesc curent".întâmplarea face ca Ralea însuşi să trăiască în particular şocul pe care romanul românesc îl v a simţi la întâlnireacu colosul epic proustian. La un an de la publicarea volumului A l'ombre des jeunes filles en fleurs (distins la10 noiembrie 1910 cu premiul Goncourt), apare în "Viaţa românească" 1 o scrisoare-eseu trimisă de Ralea dinParis, în care e sesizabilă nu numai nesiguranţa în situarea lui Proust (alături de Regnier şi Zola), dar şi oanumită lipsă de aprehensiune pentru stilul stufos al romancierului, căruia tânărul critic îi contesta tocmaiesenţialul: rolul de novator al romanului europea n. Dar el va reveni în câteva rânduri asupra subiectului,transformând injustiţia într -o autentică pasiune. In 1923, publică tot în "Viaţa românească" (revistă careinaugurează la noi discuţiile despre proustianism şi care timp de aproape un deceniu, încep ând din 1920, seinteresează consecvent de opera marelui romancier, anume parcă pentru a ispăşi "stigmatul" poporanist ), unarticol consacrat1 M. Ralea, Scrisori din Paris, în "Viaţa românească", an XII, nr. 8,octombrie 1920, p. 291.2 Cf. M. Ralea, Marcel Proust, în "Viaţa românească", an XV, nr. 8-9, august - septembrie 1923, pp. 195 - 207." Apar mai ales traduceri din foiletoanele la zi ale criticilor francezi, care la rândul lor se străduiau să recuperezeo îndelungată lipsă de receptivitate . 36Viziuni asupra metodeilui Proust, în care viziunea este complet schimbată iar judecata exact orientată spre predecesorii analişti înrudiţica temperament, Amiel, Stendhal, Flaubert. în fine, în 1927, când înregistrăm întrebarea rechi zitorială adresatăromanului românesc, apare în volumul Interpretări, amplul studiu Marcel Proust, cu care M. Ralea se afirmădefinitiv ca exeget al operei proustiene.Interpretarea sa, referinţă principală în critica românească, pe care aproape toate comentariile ulterio are o vorurma în liniile generale, îşi află soliditatea în cele trei puncte de vedere din care este privită creaţia lui Proust:filosofic, sociologic şi estetic, domenii intime ale filosofului român. în totul, viziunea este una "clasică", şi nicinu putea fi altfel la vremea când era elaborată. Paradoxul şi răsturnările au început mult mai târziu să operezeasupra romanului. Dar eseistul "Vieţii româneşti" vine cu o observaţie care trece peste toate exegezele epocii şipe care critica mai nouă a transforma t-o din particularitate a textului în instrument de lucru asupra lui:subtilitatea. Termenul cuprinde şi exprimă acea "inextri cabilă ţesătură de forţe artistice proustiene" (vocaţiadetaliului, fluiditatea memoriei, eterogenitatea observaţiei), cuprinde ş i indică în acelaşi timp, munca şirezultatele "ochiului cu faţete de furnică" al lui Proust. Apelul final al criticului de a ne adapta la subtilitate ca lao condiţie naturală a existenţei, e poate cea mai preţioasă concluzie care decurge din contactul cu epopeearetrospecţiei.Prin prisma acestei noi necesităţi trebuie să receptăm şi întrebarea din 1927, "de ce nu avem roman?". Ceea celipsea naraţiunii noastre nu erau în primul rând "femeile -cititor", "răutatea de suflet", ori rivalităţile îndelungateîntre familii, ci individualitatea privată, adică subtilitatea întrupată în fiinţă. Ca o nouă infirmare, chiar în acelan, romanul românesc va da poate cea mai mare probă de subtilitate din istoria sa, printr-o "mare europeană",autoarea Concertului din muzică de Bach. Meritul lui M. Ralea este că, propunând o confruntare întreconştiinţa epică naţională cu cele mai înalte forme analitice ale romanului universal,Astfel, notăm: Jaques Riviere, Marcel Proust el la tradition classique (nr. 2, aprilie 1920, p. 344); EdmondJaloux, Asupra prihologiei lui Marcel Proust (nr. 3, martie 1923, pp. 468 - 469); Benjamin Cremieux.Compoziţia în opera lui Marcel Proust (nr. 6, iunie 1924, pp. 442 - 443; Ramon Fernandez, Notă asupra

esteticii lui Proust (nr. 7-8, iulie-august 1928, pp. 195-196) şi altele.37ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu__________________el a sesizat implicit soluţia de progres. In privinţa romanului psihologic, atitudinea sa este de directivă.3. Ibrăileanu şi sistemul opoziţiilor complem entareGen prin excelenţă ideologic, romanul atrage îndeosebi naturile critice înclinate spre ideologie. In acest sens sepoate spune că şansa teoretică a romanului românesc s -a numit Ibrăileanu. Şansa cu atât mai însemnată pentruromanul de analiză care a avut în îndrumătorul "Vieţii româneşti" un mare nostalgic după secretele şi legilepsihologiei, într-un moment în care romanul însuşi năzuia cu febrilitate la ele. Evoluţia concepţiei sale estetice dela Psihologia de clasă (1894) la Creaţie şi analiză (1926) este însăşi istoria ieşirii romanului de sub zodiamicului evidenţialism agrar şi afirmarea lui ca instituţie a conştiinţei şi a com plexităţii spirituale.înaintea prefeţei din 1896 la Bel-Ami, în care una din constatări se referă la plusul de rafina ment dobândit deMaupassant prin apropierea de Bourget ("psihologul", fiindcă Maupassant nu avea ce învăţa de la Bourgetromancierul), prima încercare a criticului asupra unui roman se petrece în seria de studii grupate sub titlulPsihologia de clasă, publicată în "Evenimentul literar", începând cu nr. 2 din 1893. E vorba de Intim al luiTraian Demetrescu, temerară încercare de jurnal, care -i oferă criticului un nimerit prilej de a verificainflexibilitatea legilor psiho-sociale ale determinismului, preluat e cu patos de la Spencer, Taine, Guyau şiDobrogeanu-Gherea. Observăm de pe acum dispunerea polară a terme nilor cu care Ibrăileanu va operaconsecvent: mediu social cu reflexul său epic de mai târziu creaţia şi mediu fizic cu corespondentul literar ultimanaliza. Ca şi Dobrogeanu-Gherea ori Raicu Ionescu-Rion, Ibrăileanu pledează la acea vreme pentru romanulrealist, supralicitând fenomenul "oglindirii": "Concluzia este că viaţa sufletească nu -i decât oglindirea realităţii încreier şi că această realitate e întrupată mai ales în mediul social" . Cu acest mulaj teoretic, criticul se apleacăasupra unui fragil obiect confesiv care încearcă să trăiască din nuanţă şi gingăşie psiholo gică. Nici nu bănuia peatunci energicul ideolog că bietul autor -personaj,1 G. Ibrăileanu, Psihologia de clasă, în "Evenimentul literar", nr. 2, 27decembrie 1893. 38Viziuni asupra metodei"îndopatul cu Schopenhauer şi Lamartine" din Intim, căutându-şi departe de lume singurătatea pentru a -şinumăra bătăile inimii, era cel puţin în intenţii un viitor Emil Codrescu, încă naiv, inabil si nevertebrat, la finelesecolului al XlX-lea.Dar punctul de vedere din care Ibrăileanu amenda încercările de introspecţie ale lui Traian Demetrescu, ca şitribulaţiile intimiste ale lui Dan, se întemeia pe o concepţie preocupată de psihologia socială a autorului şi nu declarobscurul personajelor. Psihologie care, conform tezelor deterministe, viza armonia absolută între scriitor şimediu. Erau reflexele pozitivismului energetist care transferau în artă postulatele lui Lamarck, W. James şiGuyau, pretinzând scriitorului (şi eroului) o subiectivitate activă şi voluntară, sub dictatura căreia personajultrebuie să experimenteze şi să corecteze mediul în datele sale generale. Recunoscâ ndu-i lui W. Jamestoate drepturile de avangardist al psi hologiei ("William James este ultimul dintre psihologii care au venit cu oconcepţie proprie în ştiinţa sufletului şi au imprimat o direcţie nouă întregii psihologii..." ), Ibrăileanu realizeazăîn 1924, pe baza comparaţiei, prima cercetare mai detailată a fenomenului Proust. Până la acea dată însă,preocuparea sa de căpătâi o constituie "psihologia artistului", în care privinţă Turgheniev apare ca cel mai finanalist al veacului al XlX-lea, analiza lui Bourget e taxată "doctorală şi pedagogică", Daudet e un "trepidant", iarconfesiunea lui Goncourt, "suprasaturată" de culoare şi nuanţă. Mai mult chiar, referindu -se la unul dinepisoadele din Ape de primăvară, în care bătrânul Turgheniev recapituleaz ă o dragoste de tinereţe, criticulexclamă la descoperirea "unui caz rar" de "memorie afectivă".Este limpede că până la război Ibrăileanu nu acorda "literaturii psihologice" vreun înţeles special. Dimpotrivă,traducea noţiunea prin valorile psihologiei co lective pe care aceasta era aptă să le ilustreze. De unde concluziafundamentală pentru întreaga sa gândire estetică: "Şi dacă literatura «pur» psihologică se învecheşte şi ea cuvremea, prin partea ei1 O cercetare autorizată a raporturilor dintre es tetica lui Ibrăileanu cu energetismul, precum şi cu principiilepsiho-fîlosofîce ale lui W. James şi J.M. Guyau (L'Art au point de vue sociologique, 1887) întreprinde Al. Piruîn monografia G. Ibrăileanu (Viaţa şi opera), E.P.L., Bucureşti, 1967, cap. Concepţia esteticii, pp. 233 - 258.2 G. Ibrăileanu, Scrisorile lui William James, în "Viaţa românească", an XVI, nr. 11, noiembrie 1924, p. 27.39ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescu__________________socială şi prin evoluţia sufletului uman [s.n.] în schimb literatura socială, prin elementul ei psihic, este ceva maitrainică decât s-ar părea. în realitate nu există o literatură psihologică şi alta socială, cum nu există nimicabsolut în lumea aceasta. Există o literatură mai psihologică şi alta mai socială [s.n.]. Uneori, oricât am dozaelementele, este cu neputinţă să hotărâm în ce categorie este opera..." 1. în ceea ce priveşte romanul, criticul nu sepregătea să renunţe la orice disociere, ci anunţa premisele unei definiţii a romanului total, prin prisma căreiaavea să-şi pună aceeaşi întrebare: de ce nu avem roman?" Condiţia capitală fiind originalitatea specific naţională,

izvorâtă din convingerea urgentă că "nu putem avea orice literatură, ci numai pe aceea care se potriveşte curealităţile noastre" ."Un Anatole France, sau un Marcel Proust ne este interzis. Nu că nu putem avea talente mari native; nu că nuputem avea inteligenţe superioare native [...], observatori ai sufletului propriu şi ai sufletului altora.E altceva. N-avem condiţiile naţionale [s.a.] pentru un France şi pentru un Proust" . Aceasta era credinţacriticului în 1925, cu un an înainte de a publica Creaţie şi analiză, în care elogiul lui Proust nu va fi câtuşi depuţin drămuit. Dar sensul eseului din 1926 se bănuieşte de pe acum : Ibrăileanu îl explică cu migală pe Proustpentru a indica la ce anume nu trebuie să râvnească romanul românesc. "A avea însă un France sau un Proust eimposibil - scrie în Influenţe străine şi realităţi naţionale - căci noi nu suntem lipsiţi de un. Franc e sau de unProust, pentru că nu se permite concurenţa francezilor France şi Proust, ci pentru că nu avem condiţiile decultură, de civilizaţie, de structură socială şi poate nici spiritul specific potrivit". Fraze identice va scrie şi câţivaani mai târziu în Modă şi originalitate (1928), când propaganda proustia -nismului se înteţise în publicisticanoastră, Hortensia Papadat-Bengescu fiind deja socotită un discipol, iar Camil Petrescu unul în devenire. Cu1 G. Ibrăileanu, înainte şi după război, în voi. Spre roman (studii şiarticole), antologie, prefaţă şi bibliografie de M. Ungheanu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 183.2 Idem, Romanul social, în "însemnări literare", nr. 6, 10 martie 1919, p. 13.3 Ibidem, p. 13.4 Idem, Influenţe străine şi realităţi naţionale, în "Viaţa românească", an XVII, nr. 2, februarie 1925, p. 266.'5 Ibidem, pp. 266 - 267 40Viziuni asupra metodeiv i/,iuni asupra metodeiaceeaşi înţelegere pentru educaţia şi orizontul universal al scriitorului "izolat", Ibrăileanu rămâ ne neclintit încredinţa că "e mai util pentru economia universală estetică să avem pe lângă un France sau Proust, nu încă unFrance şi un Proust, ci un Creangă şi un Sadoveanu, şi chiar scriitori mai mici, numai să fie o notă originală înliteratura lumii'"'. Perspectivă ultimă a circuitului de valori literare, pe care timpul a con firmat-o în întregime.Scriere de maturitate, Creaţie şi analiză este o operă tipică de sistem. Chiar dacă aparent abordează doarproblemele romanului, ea ni -1 restituie pe Ibrăileanu total, după ce ne face să-l înţelegem deopotrivă ca om şi caestetician. Ultimul şi cel mai intim resort al magistralului eseu se întemeiază chiar pe acest conflict întrepredilecţie şi necesitate, între aspiraţiile gustului propriu şi nevoile colec tive ale unei literaturi. A-l iubi dintotdeauna pe Proust, dar a-l alege definitiv pe Tolstoi, este o dramă a omului transformată în responsabilitatecritică. Fire prin sine însăşi antinomică, criticul a fost în viaţa de toate zilele un contemplativ care a tânjit dupăacţiune, ceea ce în scris a făcut ca estetul să se exprime ca ideolog. "Natură plină de contraste", cum îlcaracterizează un contemporan, el îşi încheie de fapt cariera critică prin această arhitectură de contraste carepornesc şi se întorc la titlul eseului, Creaţie şi analiză.O lectură atentă ne-ar da posibilitatea să reprezentăm până şi grafic seria de opoziţii care se dezvoltă din dubletultitular. Ceea ce cu o formulă inspirată pare poziţie "fertil ambiguă"", este de fapt un sistem de dublete care,pornind de la condiţia optativă a romanului modern, între epic şi analiză, vizează mai amplul raport între tradiţieşi inovaţie. Majoritatea exegeţilor lui Ibrăileanu, atunci când nu au instituit ca sen tinţă si concluzie a studiuluifraza prin care criticul proclama analiza inferioară creaţiei, au propus imaginea unui teoretician duplicitar, care,în numele unei anumite "democraţii" estete, conciliază între - extreme. în primul caz criticul modern este pus subsemnul îndoielii, în al doilea, i se respectă aversiunea de mai multe ori mărturisită pentru încadrările rigide. înamândouă cazurile însă semnificaţia reală a studiului este frustrată.Dinamica polarităţilor aparent antinomice pe care criticul o declanşează încă din titlu este mult mai complexă, şinumai criza firească de terminologie estompează pe alocuri modernitatea şi insolitul judecă -1 Idem, Modă şi originalitate, în "Viaţa românească", an XX, nr. 1, ianuarie 1928, p. 118.41ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Pwtopope'SCU

ţilor. Adevăratele concepte ale lui Ibrăileanu sunt Tolstoi şi Proust, două moduri romaneşti a căror flexiunecritică durează până când Proust devine "tolstoian" iar Tolstoi "proustian". "Metodul" eseului constă în e -xaminarea contrastelor doveditoare de interfer enţe, aşa eum se întâmplă încă de la dispunerea termenilorfundamentali: comportism (creaţie) şi analiză: "analiza ajutând la creaţie, aceşti termeni nu se pot opune radicalunul altuia"1. Seria dubletelor interferenţe ce se deschide se bazează aşadar pe o poziţii neradicale. Le vom numi,în consecinţă, opoziţii complementare, specifice pentru întreaga gândire teoretică a studiului. Anti nomia este"neradicală" nu numai în ceea ce priveşte conţinutul noţional al termenilor ci funcţionalitatea lor romanescă:"Creaţia şi analiza se găsesc împreunate, în diverse proporţii, la orice prozator de talent. în romanul eminamentede analiză Adolphe, există şi strictul necesar de creaţie. în povestirile lui Maupassant, operă eminamente decreaţie, există şi strictul necesar de analiză"2. Complementul care determină caracterul romanului, încadrându -1creaţiei sau analizei este proporţia, care la rândul ei este variabilă în funcţie de obiect.Nu vom rezuma toate diatezele prin care trece această serie a opoziţiilor comple mentare, programată încă de laînceput. Vom atrage doar atenţia că întreg sistemul de reducţii al lui Ibrăileanu are ca finalitate rezultanta

imaginilor diverse. Este aproape pasionant de urmărit cum, pe măsură ce el descoperă diferenţele, le şisacrifică pentru a ilustraasemănările de esenţă.Divergenţele care demonstrează consens şi contradicţiile dove ditoare de contiguitate sfârşesc prin a anulaopoziţia iniţială. Distrugând şi ultimul dublet, creaţie şi analiză, conceptele îşi livrează unul altu ia conţinutulpână la substituţie: "Analiza lui (Proust) este sui-generis. Ea este creaţie...". Prin contaminări consecutiveintrospecţia proustiană apare ca "povestire a sufletului", lipsa subiectului şi a intrigii denotă o intrigă şi unsubiect subiacente, locul lumii externe l-au luat "lumile sufleteşti", "metodul" proustian nu este confesiunea("Proust nu se spovedeşte"), introspecţia nu e subiectivism, ci, ca şi natura în A la recherche..., e "foarteobiectivă", "o straşnică obiectivitate de chimist a l1 G. Ibrăileanu, Creaţie şi analiză, în voi. Studii literare, Ed. CarteaRomânească, Bucureşti, 1930, p. 3.Ibidem, pp. 3-4. 3 Ibidem, p. 12.42Viziuni asupra metodesufletului"1. Printr-o procedură fecundă (anticipare de structuralism sui-generis), termenii se relevă unul pecelălalt, devenind pe rând şi reciproc, unul esenţa celuilalt."Energetistul" Ibrăileanu, convins de menirea balzaciană a romanului de a schimba lumea, ţine însă la victoriafinală a literaturii obiective şi se reculege lapidar: "Cr eaţia e superioară analizei. Artă literară [s.a.] fără analizăpoate să existe. Fără creaţie nu" 2 Tolstoi, "prinţul romancierilor", îl întrece pe Proust în "ierarhia psihică, moralăşi socială a faptelor din opera sa". Proust îi este superior romancierului rus prin "ierarhia estetică". întrepsihologism şi sociologie, pendulul teoretic oscilează sensibil când la "deficitul de substanţă", când la "deficitulde artă". Sub semnul relativităţii, Ibrăileanu recomandă soluţia romanului "hibrid", ceea ce e o impor tantă ideede echilibru şi complexitate, căreia i se circumscrie întreaga sa concepţie romanescă. Romanul, scrie el, "e,aşadar, un gen hibrid, ori compozit, care presupune, la creator, concepţia multilaterală a realităţii, fireşte înprimul rând, concepţia epică"3.Această idee a romanului poliform este deseori accentuată, în ciuda oricărei concurenţe între creaţie şi analiză.Că Ibrăileanu nu era un iconoclast al evidenţialismului epic, putem constata şi din următorul alineat consacratconceptului de armonie romanescă, unde "psihologismul" trece drept dominantă, înaintea "sociologiei": "Unpsihologism şi o sociologie moderate, o detaşare sceptică de propriile -ţi idealuri [...] şj un simţ ar tistic extrem,pot dărui minunea unei opere de artă perfectă, por nită din ambele concepţii despre realitate. Aceste opere de artăîn cure operează armonic ambele concepţii sunt cele mai încântătoare." [s.n.]4

Polivalenţa, complexitatea şi armonia sunt cele trei principii esen ţiale ale concepţiei lui Ibrăileanu despreroman, şi nu acele accente de prioritate pe care de obicei critica le supralicitează, ignorând metoda cri ticului de apune în acord concepte care la prima vedere se resping. Ibrăileanu a construit o veritabilă dialectică a formelorrefractare, gândind incompatibilitatea dintre creaţie şi analiză ca fenomen de solidaritate ro manescă. Dar oultimă şi definitivă "opoziţie complementară", în care însuşi destinul său se va cuprinde, abia acum seprefigurează. în 1926,1 Idem, Ultimele două tomuri ale lui Marcel Proust (Anexe), în voiScriitori români şi străini, Ed. Viaţa românească, Iaşi, 1926, p. 307. ~ Idem, Creaţie şi analiză, op. cit., p. 37.3 Ibidem, p. 58.4 Idem, p. 64.43ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - AL Protopopescu__________________anul în care vor apărea aproape toate articolele sale despre Proust, 1 deşi Tolstoi era aşezat în jilţul de onoare alromanului, înaintea "astronomului Căii Lactee din sufletul nostru", în anul acela Ibrăileanu termina de citit unuiprieten, în intimitate, prima versiune a Adelei...4. Urbanismul lui Lovinescu; analiză şi lirismArticolul din 1911 al lui E. Lovinescu, intitulat simptomatic Criza actuală a literaturii noastre, este în dublu sensprogramatic. în el distingem în primul rând rădăcinile întregii concepţii viito are a criticului despre evoluţiaprozei româneşti; în al doilea rând, este o anticipare a procesului pe care spiritul critic modem îl va intentaromanului în anii următori primului război. E în fond încercarea de răspuns la aceeaşi chestiune, de ce nu avemromani, sesizată aici de Lovinescu cu mai bine de un deceniu înaintea lui M. Ralea şi Camil Petrescu.Netăgăduind înclinarea prozei noastre pentru anecdotica faptelor minore şi sentimentale, Lovinescu semnalaincapacitatea acesteia de a depăşi copilăria e pică a gesturilor pitoreşti şi idilice: "...nu poate fi nici o îndoialăpentru nimeni că nu putem trăi - literaliceşte - până la nesfârşit în lumea haiducilor, a hoţilor de cai, în care seplimbă unii scriitori... Nu putem asculta mereu poveştile lui moş G heorghe ce pufăie din lulea, în lumina scăzutăa amurgului, îşi drege glasul spre a începe o veche poveste de demult, sâsâind -o, lungind-o şi neisprăvind-oniciodată... Nu putem face singura noastră hrană sufletească din această literatură ce abia se înche agă la câtevarudimente de sentimente omeneşti luate în vădirea lor cea mai primitivă..." 2.

1 Cf. P. Nicanor et Co., Â la recherche tu temps perdu, în "Viaţa românească", an XVIII, nr. 1, ianuarie1926, pp. 126 - 127; D. Benjamin Cremieux desp re Proust, idem, pp. 129 - 130; G. Ibrăileanu, Creaţie şi analiză,idem, nr. 2-3, pp. 214 - 251; P Nicanor et. Co., idem. Pentru cetitorii lui Proust, nr. 9, p. 376, plus volumulScriitori români şi străini, unde sunt reproduse eseurile cu referinţă la Pro ust, William James, Scrisori şi Ultimeledouă tomuri ale lui Marcel Proust.2 E. Lovinescu, Criza actuală a literaturii noastre, în "Convorbiri literare", an XLV, nr. 12, 1911, pp. 1403 -1404. (Articolul va fi reprodus în Critice, III, ed. I, 1915 şi în bună parte în Istoria literaturiiromâne44Viziuni asupra metodeiLiniile generale ale teoriei privitoare la evoluţia epicii de la rural la urban sunt cu claritate trasate de pe acum,accentul căzând pe nevoia de interioritate şi sub tilitate psihologică a unei literaturi, care nu trebuie să semărginească la propria ei sfătoşenie. "Ea trebuie să mai răsfrângă şi alte bătăi de inimă, alte gânduri mai înalte,alte griji, alte năzuinţe, alte spe culaţii intelectuale şi sufleteşti, alte n uanţe, alte subtilităţi de simţire. Fără a cădeaîn rafinare, în ceea ce unii se grăbesc a numi decadenţă [s.a.J. pentru a scăpa de urmările remuşcării, literaturaunei ţări civilizate nu se poate ţărmuri pentru totdeauna la întâmplările lui Cozma Răcoare, la poveştilemucegăite ale lui moş Gheorghe sau ale lui cuconu Andrieş."Obiectivele, ca şi delimitările, sunt precise şi concrete. Incriminând senilitatea artistică a sămănătorismului,criticul nu împărtăşeşte nici evo-luţionismul "pas cu pas" al lui Ibr ăileanu, nici defetismul lui Ralea. La 1911,convingerea formată a lui Lovinescu era un factor mobilizator de avangardă epică. Soluţia sincronizării cu"largile şuvoaie ale cugetării apusene" se configurează tot acum, nu ca "salt" cu orice preţ, cum insinu a ideologul"Vieţii româneşti". Lovinescu cerea activarea şi valorificarea grabnică a unor virtuţi latente ale literaturii,respingând ferm orice idee a aşa -zisei spiritualităţi retrograde, în vederea căreia Ibrăileanu, Ralea, Xenopol şi,până târziu, G. Călinescu vor prescrie un meticulos tratament curativ. "Cum, - se întreabă autorul articolului - pelângă aceste revărsări ale vieţii fizice nu se mai află nimic altceva în ţara noastră? [...] nu mai sunt cercetători aitainelor firii [...]? Nu mai sunt oar e şi minţi gânditoare, cugete curate, suflete în care se îmbină atâtea jocuritainice de sentimente, atâtea năzuinţe dezinteresate? [...] în ţara noastră sufletele nu s -au subţiat încă pentru a fideschise la toate adierile înnoirii, la toate progresele cu lturii, la toate ademenirile idealului?"Tezele lui Lovinescu asupra romanului sunt definitiv întemeiate şi în acest cadru teoretic se va mişca până lasfârşitul carierei sale critice. Pasul de la "pufăitul" şi "sâsâitul" lui moş Gheorghe la "jocurile tain ice desentimente" va defini în 1928 conceptul de evoluţie de la rural la urban, prin reorientarea observaţiei de "larevărsările vieţii fizice" la "palida frunte". Va constitui creşterea literaturii de la naivitate lirică la maturitateobiectivă. Sistemul se configurează cu o simplitate şi precizie neîntrecute în epocă, încât orice anchetă devineprisositoare. Cele două direcţii evolutive sunt: "o evoluţie, în primul rând, în ce priveşte ma -contemporane, IV, Ed. Ancora, Bucureşti, 1928, cap. XXX, Contribuţia "Sburătorului" la epica urbană şi laobiectivare).45ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al, Protopopescu__________________terialul de inspiraţie, de la rural la urban, cu înjghebarea solidă a unei literaturi urbane; şi, în al doilea rând, cu oimportanţă mult mai mare, o evoluţie normală de altfel şi comună tuturor literaturilor în procesul lor dematurizare, de la subiect la obiect sau de la lirism la adevărata literatură epică" 1.în ceea ce priveşte locul şi condiţia romanului psihologic în cadrul acest ui sistem, lucrurile se clarifică la fel deoperativ tot prin intervenţiile autorului care, în Istoria literaturii române contemporane (IV, 1928), anunţă încapitolul Poezia epică urbană că prezenţa "urbanului" impune o lume "de o psihologie mai complexă" şi că"aduce cu sine chiar psiho logia". Concluzia este că "numai o literatură urbană poate da o literatură psihologică" 2.Vom vedea altundeva că G. Călinescu va reacţiona (implicându -1 şi pe Camil Petrescu) la această pretenţie deemancipare citadină. Acum e suficient să subliniem că Lovinescu însuşi se delimita de concepţia integratoare alui Ibrăileanu.Nu ar mai fi prea multe nuanţe de descifrat în noul exclusivism lovinescian, care în principiu nu poate ficontestat. Chiar dacă acceptăm că există o com plexitate psihologică rurală, artisticeşte la fel de fertilă, romanulpsihologic ca gen este un produs citadin. Lovinescu mai adaugă la aceasta şi o precizare regionalistă (replică la'"spiritul critic în cultura românească"), definind literatura moldovean a drept "agrară şi lirică", spre deosebire deliteratura munteană şi, în parte, cea ardeleană, care au vocaţia urbanismului obiectiv. El nu pregetă să evidenţiezerolul pe care 1-a avut sub direcţia sa "Sburătorul" în afirmarea citadinismului epic, în speţ ă a romanuluipsihologic. Revista a determinat evoluţia Hortensiei Papadat -Bengescu, dezbrăcând proza acesteia de lirismul şiimpresionismul Apelor adânci (Anonymus Notarius, în schiţa sa autobiografică va face mai târziu trimiteridirecte la reaua îndrumare a debutului prozatoarei), a urmărit evoluţia inversă a lui F. Aderca de la obiectiv la'autoanaliză şi proustism psihologic" [sic!] şi a dat "pe de-a-ntregul" literatura psihologică a lui Ticu Archip. înrealitate nu toate cele trei realizări sunt la f el de mari, cum nu la fel de adevărate sunt toate iniţiativele criticepornite tot din spiritul "Sburătorului": trecerea roma nului lui G. Călinescu la "epica autobiografică", alături de E.

Relgis,Idem, Istoria literaturii române contemporane, IV, Evoluţia "prozei literare", ed. cit., p. 6.Idem, Istoria literaturii române contemporane (1900 - 1937), Ed. Socec, Bucureşti, 1937, p. 390.

46Viziuni asupra metodeisubestimarea lui Gib Mihăescu ori situarea lui Dan Petraşincu, după curioase circumstanţe acor dateanalfabetismului stilistic ("Procesul de posesiune a limbii [scriitorul e italian] şi al meşteşugului se afirmăsigur.")1, printre "cei mai ascuţiţi psihologi ai generaţiei noi". Nici chiar această autocaracterizare a romanului luiE. Lovinescu nu decurge dintr-o lucidă conştiinţă a faptelor: "Fără alte interferenţe cu viaţa, romanul e strictpsihologic, analitic, şi într -un ton prea eseistic, în lipsa faptelor se discută cu prea multă pertinenţă didacticăintenţia lor"2.Dar mai toate opiniile critic ului privind proza de analiză ca fenomen al "urbanismului" literar pornesc şi seîntorc la romanul Hortensiei Papadat -Bengescu, în traiectoria căruia "înregistrăm traiectoria literaturii româneînseşi, în procesul ei de evoluţie de la subiectiv la obiectiv." Aici îşi are "sediul" o distincţie specificIovinesciană prin care ni se transmite o perspectivă modernă asupra unui raport mult contro versat. E vorba deraportul dintre analiză şi lirism, examinat şi de Ibrăileanu care sancţiona excesul de "po ezism". Problema fiind asubiectivităţii, Lovinescu pune capăt unei confuzii care se manifesta ca frână în evoluţia prozei noastre. înaceasta constă şi marea sa contribuţie privind romanul de analiză - în distincţia dintre subiectivitatea epidemică ascriitorului care tinde să invadeze şi să falsifice obiectul reprezentării epice şi operaţia însăşi de analiză asubiectivităţii sufleteşti. în primul caz subiectivitatea este un agent corosiv şi se numeşte lirism, în al doilea,procesul de adâncire psihologi că a subiectului este fenomen de obiectivare, întreg capitolul consacrat scriitoareiîn Evoluţia prozei literare se dezvoltă pe aceste discriminări succesive, pe parcursul cărora Lovinescu îşirevizuieşte entuziasmul cu care întâmpinase primele scrieri. î n 1919 -1920". într-o notă de subsol el se aratădestul de intolerant cu suspiciunile lui M. Ralea care se îndoia că "lirismul psihologic" al scriitoarei e opromisiune de "roman psihologic obiectiv". Concert din muzică de Bach este chiar proiecţia artistică aprerogativelor sale teoretice şi criticul îi face realmente o primire ceremonioasă.Poziţia lui Lovinescu faţă cu romanul psihologic apare întrucâtva singulară în critica românească prin decizie.Este poate singurul critic modern fără "dilemă", deşi s e mişcă exclusiv pe un teren al contro -1 Ibidem, p. 315.2 Ibidem, p. 292.3 Cf. "Sburătorul", I, nr. 17 - 18, 19 august 1919, pp. 377, 401, 425, şi nr. 50, 51, 52, aprilie -mai 1920, pp. 537,553, 569.47ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescu__________________verselor. G. Călinescu o spune cu eleganţă, dar şi cu subtilitate păgână, la moartea criticului: "Lăsându -se, ca şiIbrăileanu, incinerat, E. Lovinescu a evitat (...) putinţa ca ţeasta lui, ca a unui Yorick, să cadă în mîinile vreunuiHamlet"1.5. "Antiproustianismur contradicţiilui G. Călinescu: polemică şiMarele triunghi teoretic din jurul romanului interbelic se îm plineşte prin G. Călinescu, care înaintea oricăruipunct de vedere aduce cu sine modul pasionant de înscenare a ideii. î n fond, la sfârşitul deceniului al treilea, cândgândurile călinesciene încep să conteze, romanul ro mânesc era în posesia tuturor punctelor de vedere. Ba s -arputea spune, judecând după erudiţia speculativă a dezbaterilor, că îşi ştia mai bine viitorul de cât trecutul. Darproblema majoră era transformarea puţinului trecut într -un viitor propriu. Prin Ibrăileanu romanul românescdobândise conştiinţa specificului naţional, prin Lovinescu şi iluştrii lui "cenaclişti" îşi mutase sediul în oraş,promovând simţirea, ideea şi conştiinţa drept categorii obiective, "europenizarea" lui fiind în linii mari un faptîmplinit în toate direcţiile prin Hortensia Papadat -Bengescu, Camil Petrescu şi Li viu Rebreanu.G. Călineseu intră în for ca spirit refractar, înfăşurat în roba cu ciucuri de aur a lui Balzac, de la deviza căruiapare de neclintit. "Totul este fundamental la Balzac..."', decretează criticul, pregătit să sanc ţioneze orice derogarede la unica extravaganţă admisă, cea a realismului. Metoda incriminată este, f iresc, introspecţia cu protagonistulei, Proust. Aproape întreg rechizitoriul şi programul de respingere sunt conţinute în articolul publicat în martie1933 în "Viaţa românească", revistă care în deceniul anterior se ocupase cel mai insistent de proustiani sm. (La 1ianuarie 1933, G. Călinescu alături de M. Ralea preluase conducerea "Vieţii româneşti" din mâinile luiIbrăileanu, bolnav şi retras, căruia în acelaşi an i se decernează premiul "Fundaţiei" pentru romanul Adela.) îl1 G. Călinescu, Meditaţii în jurul lui E. Lovinescu, în "Vremea", an XVI,nr. 760, 1944, p. 2.Idem, Câteva cuvinte despre roman, în "Adevărul literar şi artistic", anXIX, nr. 918, 1938, p. 1. 48Viziuni asupra metodeivom cita fără economie, ca pe cel mai energic manifest antiproustian din literatura noastră:

"Proust face victimele cele mai numeroase. E de ajuns un stil opac, umbrit, o exprimare discontinuă şi voalată, oatenţie mai mare către stările de conştiinţă şi avem de -a face cu un proustian. D-na Papadat-Bengescu eproustiană, d-1 Camil Petrescu e proustian.Prin aceste formule departe de a se aduce un elogiu se refuză co rectarea timbrului personal al fiecărui autor. Darceva mai mult, prous-tianismul. e socotit nu ca un caz, ci ca o metodă, ca o descoperire tehnică de stânga , faţă decare restul rămâne perimat. Ori scriem ca Proust ori murim. Balzac, Tolstoi, Dostoievski, depăşiţi! Mai rămâneceva din Stendhal!Asemenea critică este deprimantă pentru o literatură nouă ca a noastră, pentru că pe de o parte ea afirmăinutilitatea efortului faţă de neprevăzut şi pe de alta ne constrânge la o gândire care nu ne este încă proprie.Căci este Proust o formulă ce poate fi imitată cu folos? El este un caz. Dacă am avea şi noi îndărătul nostrucâteva sute de ani de civilizaţie şi o limb ă ca acea franceză, dacă am avea astm şi am sta închişi într -o odaiecăptuşită cu plută, dacă am avea şi noi acea sensibilitate a rimei sau a proteului fără ochi, dar cari simt lumeaîntr-un chip pentru care noi nu avem vorbe. Metoda lui Proust derivă în c hip necesar dintr-un conţinutintransmisibil, dintr-o complexitate a emoţiilor anormale, dintr -un suflet devenit dureros de prea multe foi şi deprea multă conştiinţă de sine. O analiză a nuanţelor de posesiune în simplul act al contemplării unei femeidormind, iată o realitate sufletească pe care n -o poate provoca nici o metodă, într -o ţară în care am părăsit de atâtde puţină vreme iarba pentru a ne culca în pat.Popor nou şi sănătos, care de abia acum începem să percepem viaţa, nu ne putem impune, fără r iscuri, să simţimcu o mână încă bătătorită de sapă fiorurile epidermei mişcate pe sidef. Noi vom putea fi tolstoieni, balzacieni[s.n.], adică scriitori preocupaţi de sensul lumii şi de forma exterioară a omenirii, şi nu vom fi încă în stare deintrospecţie până ce nu vom cânta bucuria de a trăi şi a cunoaşte. Tipul firesc de roman românesc estedeocamdată acela obiectiv" 1.' Idem, Camil Petrescu, "Patul lui Procust", în "Viaţa românească", an XXV, nr. 3, martie 1933, pp. 208 - 209.(Reprodus fragmentar în G.49ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu__________________Fondul problemei descinde din Ibrăileanu, argumentele de sociologie nu diferă de ale lui Ralea, cei vizaţi suntevident Lovinescu şi Camil Petrescu (care de asemenea nu se înţelegeau într-o chestiune comună), iar regia deansamblu a ideilor este tipic călinesciană. în sensul că fiecare opinie aparent radicală îşi asigură strategicrecursul. Intoleranţa la proustianism nu duce cum ne -am fi aşteptat la un program de autonomie absolută aromanului, ci la o redirijare a lui spre Tolstoi şi Balzac. Un sfert de veac mai târziu, G. Călinescu însuşi va fiacela care va protesta -s-a spus: "despovărându-se" de obsesia formulei — împotriva propriilor păreri: "S -a pusodată întrebarea asupra metodei de adoptat în roman, dacă de pildă trebuie să fim balzacieni, stendhalieni,tolstoieni, prous-tieni. Chestiunea ni se pare cu totul greşită. Romanul aparţine cîmpului artei ca şi poezia undenimeni nu vrea să fie eminescian ori mace-donskian, dorind să rămână cât mai original" 1.Cu o credinţă nestrămutată în arsenalul balzacian, întreaga concepţie despre roman a criticului se încheagă dintr -un şir de reacţii oscilând între restricţie şi liberalism artistic, reacţii nu o dată condiţionate de moment, fapt ce nua trecut neobservat în epocă. Exact la o lună de la publicarea manifestului citat, Mihail Sebastian preia alertat în"România literară" "cazul «Vieţii româneşti»", acuzându -1 cu o violenţă puţin obişnuită pe G. Călinescu că"posedă la maximum ştiinţa acomodărilor". "Spiritul cel mai oscilator, criticul cel mai instabil, politicianul literarcel mai savant. Este singurul intelectual român care poate fi pus cu succes pe patru coloane, spre a dovedi căasupra aceluiaşi lucru gândeşte mereu altfel, după cum e primăvară, vară, toamnă sau iarnă..." 2.Dar nu trebuie să păşim peste sferturi de secol, nici să apelăm la sesizări autoritare pentru a dovedi instabilitateaunor convingeri critice. Simpla alăturare de texte, uneori chiar din acelaşi "anotimp", est e elocventă. înseptembrie 1932, G. Călinescu pleda ferm pentru romanul evidenţialist: "Romanul este expresie directă a vieţii,fără acţiuni personale şi fără obligaţiuni de originalitate temperamentală şi verbală, şiCălinescu, Ulysse, E.P.L., Bucureşti, 1967, sub titlul Romanul românesc faţă cu Proust, antologie şi studiuintroductiv de Geo Şerban).1 Idem, Reflecţii mărunte asupra romanului, în "Viaţa românească", an X, nr. 6, iunie 1957, p. 8.2 M. Sebastian, Cazul "Vieţii româneşti", în "România literară", an II, nr. 63, 29 aprilie 1933, p. 2.50Viziuni asupra metodeica atare cere în primul rând o mare experienţă de viaţă" 1. O lună mai târziu, tot în "Adevărul literar şi artistic",criticul afirmă contrariul: "Condiţiunile preliminare pentru ca un scriitor să poată crea sunt intensitatea percepţieişi puterea de analiză a senzaţiilor [n.b.]. Oricâte fapte ar conţine o operă, nedescompuse în stări, ele rămânsimple anecdote, adevărate, dar fără semnificaţie artistică. [...] Când autorul e pus în nece sitatea de a descrie, elnu face aceasta pentru a determina faptele, ci pentru a le simboliza substratul sufletesc, utilizând aşadar nu datelepentru date, ci ritmica de imagini care actualizează emoţia. [...] Cu cât ne urcăm în straturile mai de sus alesufletului lui, remarcăm această predispoziţie literară către analiza faptelor în ceea ce au ele mai semnificativ dinpunct de vedere interior" .

în cronica literară la Rusoaica lui Gib Mihăescu, scrisă în vara lui 1933, analiza psihologică este osânditărăspicat, contestându-i-se, în dezacord cu Lovinescu, orice perspectivă obiectivă: "Nu analiza, care e în fond unlirism, nu simularea complicaţiei sufleteşti pot desăvârşi un gen. [...] încât dispreţul multora dintre publiciştiinoştri pentru tot ce nu este chin de a multiplica între oglinzi aburul unui suflet banal, reprezintă ultimeleprejudecăţi ce confundă romanul cu foaia de observaţie clinică"'. Un an mai târziu, şi nu într -o singurăîmprejurare, criticul sancţionează prejudecăţile pe care le susţinea. Pe cititor îl avertizează din vecinătatea luiIbrăileanu că "dacă în roman cauţi numai împletirea faptelor şi deci, într -un fel, satisfacerea curiozităţii, multeopere de adâncime şi de analiză rămân neînţelese. [...] sunt ape mari în întindere şi ape mar i în adînc"4."Cronicarul nostru literar" este mustrat pentru "fixism" şi tabieturi didactice, între care şi pretenţia ca romanul săfie neapărat epic: "Pentru cronicarul român genurile îşi au legile lor fixe. [...] Şi fiindcă e vorba acum de roman,acest fel de compunere trebuie să fie neapărat epic, să dea impresia de viaţă, să fie autentic, să nu fie liric şi câteşi mai câte. [...] Romanul modern este în fond o posibilitate largă pentru scriitor de1 Idem, în "Adevărul literar şi artistic", an XI, nr. 616, 1932, p. 7.2 G. Călinescu, C. Stere, "Lutul", în "Adevărul literar şi artistic", an XI, nr. 620, 1932, p. 1.3 Idem, Gib. I. Mihăescu, "Rusoaica",; în "Adevărul literar şi artistic", an XII, nr. 653, 1933, p. 7. ,/''■■4 Idem, Ionel Teodoreanu, "Qblia", în "Viaţa românească", an XXVI, nr. 1, ianuarie 1934, p. 114.51— -ROMANULPSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescua-şi exprima sufletul în integritatea lui. Nici o graniţă şi nici o condiţie nu i se pot pune în afară de aceea de lasine înţeleasă, a calităţii literare" .Asupra contradicţiilor lui G. Călinescu privind definiţia romanului, am stăruit altădată. 2 Ele constituie unfenomen real şi numai cine nu vrea să le recunoască ca atare, le socoteşte diminuatoare cu orice preţ. în realitat etoată această instabilitate de opinie nu provine nici dintr -o labilitate de gust, nici dintr -o optică duplicitară.Dimpotrivă, disponibilitatea şi fervoarea opţiunilor se nasc dintr -un gust extrem de sensibil, liber să se mişte peun orizont artistic nelimitat. în plus, neaparţinând unui organism teoretic unitar, judecăţile alternative rezultădintr-o activitate de cronicar literar, zilnic obligat să se sintetizeze şi să se desfăşoare în funcţie de obiect. Că G.Călinescu 1-a pătruns pe Proust, ca şi pe Balzac, nu e nici o îndoială, de vreme ce, scriind despre influenţa lui înromanul lui Italo Svevo (La conscienza di Zeno), accentuează tocmai asupra progresului de ordin tehnic pe careliteratura romancierului francez 1 -a determinat în mişcarea romanescă europeană. Nu altceva susţine nici în multdiscutata cronică literară din 1939, Camil Petrescu, teoretician al romanului 3, când previne că "nu trebuie sămergem prea departe pe povârnişul analogiilor, şi urmărind pe docţii esteţi germani să ne în chipuim că romanulîn substanţa lui s-a schimbat prin Proust. S-a schimbat (şi numai pentru Proust, căci imitarea exemplului edetestabilă) compoziţia romanului." în aceste limite acceptă ca legitimă şi apropierea lui Camil Petrescu deProust, concedând că ceea ce "e viabil în Proust este obiectiv şi organic" iar trăirea concretului şi absolutizareaeului un simplu "album de senzaţii". Aici îşi află însă locul celebrul paragraf prin care G. Călinescu infirmăteoria discriminărilor lovinesciene şi ca -milpetresciene totodată, privind diferenţele de spiritualitate între ruralşi urban: "Ecuaţiile acestea ţăran - om rudimentar, orăşean - fiinţă complexă dovedesc o judecată falsă şi unsnobism caracteristic naţiei noastre de rurali". Disocierile duc la generaliza rea că "literatura nu e în legătură cupsihologia ci cu sufletul uman. Sufletul e veşnic acelaşi, cunoaşterea ştiinţifică înaintează Ar fi ciudat ca odată cuschimbarea filozofiei să se1 Idem, "Adevărul literar şi artistic", an XIII, nr. 728, p. 9.2 Cf. Al. Protopopescu, Contradicţiile lui Ulysse (I, II, III), în "Tomis", an III, nr. 3, 4, 5, 1968, şi AdrianMarino, Când Ulysse debarcă la Tomis..., în "Contemporanul", nr. 26, (1133), 28 iunie 1968.3 G. Călinescu, Camil Petrescu, teoretician al romanului, în "Viaţa românească", an XXXI, nr. 1,ianuarie 1939, pp. 81 - 88.52Viziuni asupra metodeischimbe şi datele psihologiei, adică sufletul uman şi eroii lui Balzac să rămână anacronici." Pentru pătrundereapsihologică, susţine G. Călinescu, vom consulta cu mai mult folos opera savanţilor psihiatri, dispensându -ne deştiinţa de amator a lui Zola. Prima datorie a scriitorului este să cunoască viaţa, lucru pe care îl va imputa şi luiCamil Petrescu în capitolul din Istoria literaturii... aşa cum o făcea în general cu un deceniu mai devreme: "S -arpărea că scriitorul român nu-şi trăieşte viaţa, şi în cele mai multe cazuri chiar aşa este. Romancierul nostru esteun literat, un meşteşugar care ia o temă, cum ia fierarul un fier..." 1. Fiind o scriere tipic realistă, demonstraţie aunei idei printr-o experienţă, prima obligaţie a romanului e de ordin documentar: "Unde nu e document, nu eartă, deoarece, ca suprarealitate, romanul documentează neapărat, simulând o ordine istorică fictivă, adăogată.Când un roman nu te documentează, nu există" 2.Dar, numai cu câţiva ani înainte G. Călinescu ripostase tocmai la mania documentaristică a romancierilor noştri."Prozatorul român, constata el, este încă dezorientat", fiindcă "se crede obligat să creeze caractere şi să deaopere compacte în două volume ca d. Rebreanu, spre a da impresiunea vieţif, adică se lasă convins de a intra în

formula romanului rusesc: "Sub viaţă se poate ascunde foarte adesea documentul'şi ne-am găsi ameninţaţi săsocotim scriitor de valoare pe Remarque..."3.Teoretician al romanului factologic, cazul lui G. Călinescu apare adesea complicat şi de un vădit accent subiectivpe care nici unul din criticii -romancieri nu şi l-au trădat până într-atât. Misiunile romanului sunt văzute înstringentă dependenţă cu tiparul balzacian, prevăzut cu subiect şi compoziţie geometrică, ce fac din el oîntreprindere pozitivă şi raţională. Pe cât de schimbătoare este atitudinea, pe atât de rigid e obiectul literarpreconizat. Refuzând ideea de "metamorfoză " a romanului, criticul domină cu mobilitatea propriilor sale opinii.Caracteristică rămâne totuşi pledoaria pentru balzacianism, în vreme ce aversiunea (cu intermitenţe) pentruanaliza psihologică trece în contul temperamentului polemic. Aşa se explică şi entuziasmul cu care îl întâmpinăpe Rebreanu, socotit ctitor al romanului românesc, cu aluzii minimalizatoare la "cutare care a ajuns să aibă uncuţit analitic dintre cele1 Idem, Romanul şi viaţa modernă, în "România literară", an I, nr. 2, 1932, p. 1.2 Idem, Câteva cuvinte despre roman, loc. cit., p. 1.3 Idem, în "Adevărul literar şi artistic", an XIII, nr. 730, 1934, p. 9.53ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -AL Pmtopopescumai tăioase", ori la "altul care, în sfârşit a împământenit pe Proust în Români a".Pledând pentru Ion şi Răscoala, G. Călinescu schiţează la rându-i o pregnantă panoramă epică a momentului,punând în discuţie destinul romanului românesc prin aceleaşi criterii de sociologie literară întâlnite la Ibrăileanuşi Ralea. El nu se mai întreabă: de ce nu avem roman?, ci deduce verdictul din scrisul lui Rebreanu. Genul deroman astfel conceput, aparţine unui postrealism moderat prin care criticul respinge teoria urbanismuluilovinescian: "Ion, Răscoala sunt în fond romane ţărăneşti. Asta ne d uce înapoi la sămănătorism. Năzuinţanoastră este, ni se spune, să creăm romanul vieţii de oraş, a vieţii complexe, singură în stare să mulţumeascăspiritele alese şi să ne recomande cercurilor universale. D. Liviu Rebreanu povesteşte lucrurile în planul î ntâi,exterior, anume scriitori români vor căderea la fundul negru de adâncime, obscur al subconştientului, vorermetismul şi substanţialitatea în proză, vor, într -un cuvânt, romanul proustian." Dar faptele par ostile teoriilor,fiindcă societatea românească nu a ajuns la acea complexitate pe care Lovinescu o întrezărea totuşi în lumeaoraşelor. Scriitorul şi personajul, susţine G. Călinescu, sunt deopotrivă exponenţi ai patriarhalităţii rurale, indivi -dualităţi elementare, "fără vieţi somptuoase" şi fără v oluptatea opiului. De vreme ce "un individ elementar nusubtilizează" (altundeva G. Călinescu afirmă că între un ţăran sănătos şi Kant nu e nici o diferenţă despiritualitate), lecţia lui Proust este total inadecvată spiritului românesc. Ca şi Ralea, criti cul crede că individulromân "nu este de-ajuns de individual" şi nici nu vede posibilitatea individualizării lui într -o epocă de socializarea cunoştinţelor. De unde concluzia titulară pentru conceptul călinescian de roman: "Romanul de analiză eprematur, fiindcă în individualitatea noastră nu găsim, ca şi ruşii, decât problemă de colectivitate" 1.Convingerea datează de la finele anului 1935, când literatura ro mână înregistrase aproape toate marile romaneale individualităţii problematice: Pădurea spânzuraţilor (1922), Concert din muzică de Bach (1927) şi Drumulascuns (1933) Ultima noapte de dragoste... (1930) şi Patul lui Procust (1933), Adela (1933) şi Rusoaica(1933), O moarte care nu dovedeşte nimic (1931) şi Ioana (1934), şi, chiar în cursul anului 1935, apăruserăLogodnicul de Hortensia Papadat-Ben-Idem, Liviu Rebreanu, în "Adevărul literar şi artistic", an XIV, nr. 783, 1935, pp. 1 -2.54Viziuni asupra metodeigescu, întâmplări în irealitatea imediată de M. Blecher, Donna Alba de Gib Mihăescu, Maitreyi de MirceaEliade, Tinereţe de Lucia De-metrius, Interior de C. Fântâneru, Proces de Ion Biberi şi altele, toate romane aleexperienţei individuale şi ale complexului interior.Deviza "înapoi la sămănătorism" apare, fireşte, ca un gest de inconformism . Fiindcă adevărata vocaţie aromanului care îl frământă pe G. Călinescu nu era nici întoarcerea, nici saltul spre forme epice neasimilate.Dimensiunea care formează axul său teoretic este vitalitatea romanului românesc. Cât priveşte gestul nocturn dea gândi cu ţeasta lui Yorick în mână - intimitate de spirit atribuită pustnicului ieşean - G. Călinescu îl face adeseala lumina zilei.6. Tudor Vianu despre avatarurile subiectivităţiiTemperament publicistic frigid, Tudor Vianu a abdicat timpuriu de la major itatea controverselor critice aleepocii, devenind prin aceasta marea deziluzie a lui Lovinescu care -i prevestea o carieră tumultuoasă. De la sineînţeles că nici interjecţiile din jurul romanului modern nu au reuşit să tulbure mai mult spiritul său înclin at sprecontemplaţie şi simetrie.Sinteză relativ târzie, Arta prozatorilor români (1941) apare atunci când aventura romanului interbelic eraîncheiată, relieful general al fenomenului nemaifiind umbrit de detaliile răscolite cu fantezie resurecţională. Cutoate acestea, pentru întemeietorul stilisticii, romanul a constituit în permanenţă una din ideile trăite, nu însuprafaţa aparenţelor şi experienţei perisabile, ci în orizontul vast al conceptelor estetice inte gratoare. Atâtstudiul Generaţie şi creaţie, Contribuţii la critica timpului (1936), cât şi sinteza despre H. Bergson (1939) sunt

edificii estetice solide, plasate în mijlocul unei epoci furtunoase tocmai pentru a nu lăsa să pustiască moda şiexaltarea de care romanul, ca şi poezia, nu a fost întot deauna ferit.Dar în ceea ce priveşte elevarea analitică a romanului, literatura română a avut în Tudor Vianu un foarte subtil şirafinat cugetător asupra principalei sale rădăcini - memorialistica. în străfundul acestui spirit a locuit întotdeaunaun fericit Augustin cu nostalgia confesiunii şi a me ditaţiei asupra ei. Ceea ce 1-a preocupat a fost nu naraţiuneaca laborator, ci viaţa profundă cu melodia ei imperceptibilă, nu memoria ca abatajROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescu__________________tehnic, ci răstimpurile inefabile aie destinului uman. în reflecţii clare şi calme, ele însele sustrase tehnicismuluiepatant al vremii, Tudor Vianu a investigat îndelung avatarurile subiectivităţii, dornică să se realizeze artistic.Astfel în Paginile de memorialistică, anterioare studiilor sistematice din Idei şi forme literare (1946) găsimmagistrale judecăţi lite rare topite cu discreţie în confesiune şi arpegiu intim. "Din câte răstimpuri este făcutăviaţa noastră, - se întreabă undeva criticul - prin ce evenimente se articulează ea în fragmente mai mult sau maipuţin distincte? Dar există oare astfel de fragmente, sau viaţa este mai degrabă un continuu melodic, un flux careizvorăşte necontenit şi nu poposeşte niciodată într -o etapă de oarecare fixita te?" Răspunsul, preconizat a fi o notăintimă, capătă valoare de postulat pentru istoria interioară şi structura romanului psihologic: "Există de fapt douătipuri de memorii, unele care au o structură oarecum spaţială, arhitecturală, altele care au o factu ră purtemporală, muzicală. Prima varietate este mai des reprezentată. Cea de -a doua, aparţinând unei concepţii noi atimpului, este aceea a lui Marcel Proust în A la recherche dn temps perdu, cea mai de seamă operămemorialistică a vremii noastre" 1.Lipsa de ostentaţie terminologică şi accesibilitatea formulărilor nu trebuie să ne dezinformeze cu privire lamodernitatea judecăţilor. Tudor Vianu aduce lucrurile la matca lor printr -o simplificare structurală careordonează ansamblul în unităţi artistice esen ţiale, disciplinare providenţială pentru teoria romanului modern,tentată mereu să se complice şi să sofisticheze după exemplul propriului său obiect. Disocierile sunt riguroase şicomunicate în stil aforistic.Format într-o epocă de încrucişare a curente lor filozofice şi estetice, Vianu are perspectiva limpede a procesuluide psihologizare a întregii gândiri modeme, prin transformarea idealismului post -kantian în psihologism: "Totulse psihologizează la un moment dat: logica, estetica, morala, teoria cun oaşterii. Toate problemele puse de acestediscipline filosofice şi de altele sunt studiate cu mijloacele psihologiei şi soluţiile sunt aşteptate de la observareaconştiinţei individuale şi a chipului în care se înlănţuie fenomenele ei. Psihologia devine ps ihologism. întregulcâmp al cercetărilor psihologice era dominat de marea personalitate a luiTudor Vianu, Problemele memorialisticei, în "Famila", seria IV, nr. 9-10, 1941, reprodus în Opere, voi. I.Antologie, note şi postfaţă de Gelu Ionescu (ediţie îng rijită de Sorin Alexandrescu, Matei Călinescu şi GeluIonescu), Ed. Minerva, Bucureşti, pp. 99 - 101. 56Viziuni asupra metodeiWilhelm Wundt, care făcea să profite lucrările sale de noile câştiguri ale fiziologiei moderne şi de metodeleexperimentale introduse de către Fechner"1. Deşi târzii (Idei trăite apare în 1958 în "Viaţa românească") şi nudirect legate de romanul psihologic, aceste teze au menirea să ne orienteze în epoca formativă a genului,explicându-i stimulii şi procesul. Ca tânăr studios, ple cat la Viena anului 1920 să studieze psihologia, cum aflămtot din memoriile sale, Vianu se situează printre primii cărturari români, specialist al fenomenelor artei moderne,ea însăşi o zonă de interferenţă a pozitivismului cu metafora. Faptul că erudiţia sa nu a acţionat imediat în planulconcret al criticii este desigur o pagubă pentru romanul nostru interbelic (criticul fiind mai sensibil la creştereapoeziei), dar faptul se explică prin aceeaşi răbdare pentru orizonturile şi formele ample, prin "pornir ea -mărturisită de autor - de a îmbrăţişa ansambluri largi, mai puternică în mine decât tendinţa de a mă limita şi de amă specializa."Cu un gust fenomenologic format la şcoala lui Nietzsche, Bergson şi Brentano, Tudor Vianu se ataşează deromanul de investigaţie lăuntrică al lui Thomas Mann, fiind primul care atrage atenţia asupra operelor acestuia.La Paris, imediat după război, îi citea pe Gide şi pe Proust, alături de Tolstoi şi Dostoievski, enunţând mai târziuconvingeri dobândite atunci: "Marcel Proust a renovat formula romanului contemporan şi a îmbogăţitcunoaşterea psihologică a omului, coborând în interstiţii, în spaţiile microscopice neexplorate mai înainte depsihologi şi romancieri" . Ca şi în prefaţa la prima traducere românească a marelui roman, Vianu descifreazăproustianismul pe baza analogiilor dintre analist şi biologii moderni, semnalând rolul psihanalizei freudiene înaprofundarea excursiilor interioare ale romancierului.Lui Tudor Vianu i se datorează prima interpretare filosofico -es-tetică a prozelor de început ale HortensieiPapadat-Bengescu, vizavi de care critica întârzia să depăşească imaginea fluxului liric. Titlul recenziei din 1919(la Ape adânci), O ideologie feminină, stă la baza întregii viziuni lovinesciene asupra Hortens iei Papadat-Bengescu, socotită creatoare a unei "ideologii pasionale". Cunoscător autorizat al mecanismelor esteticiisubiective şi pornind de la observaţiile lui Charles Maurras (LeIdem, Idei trăite, op. cit., p. 109. Ibidem, p. 124.

57

ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopop'eseuromantisme feminin), criticul valorifică lirismul mobil şi "oarecum lax" al scriitoarei prin cauzalităţi superioarelamentaţiei şi instinctualităţii.Asupra "ideologiei feminine" va reveni şi cu prilejul întâmpinării altui debut, în recenzia la Colecţionarul depietre preţioase al prozatoarei Ticu Archip. 2 Memorabile sunt şi distincţiile din 1920 urmărind definireametodei analitice a Hortensiei Papadat -Bengescu. Mai sever cu Sfinxul decât cu prima scriere, şi infinit maisobru decât Lovinescu, Tudor Vianu diferenţiază felul analitic al prozatoarei de cel al lui Bourget. 3 Disociind şifaţă cu metoda analitică a lui Stendhal, el descoperă tehnica dispoziţiunilor, căreia i se circumscriu definitiv toatescrierile de început: "Chiar datorită faptului că d-na H.P.-B. nu organizează niciodată caractere sau acţiuni, ciprezintă numai dispozitiuni opera sa se caracterizează muzical. Dispoziţiunea e o stare vagă, difuză, aparţinândexclusiv timpului, şi ca urmare apropiată de inspiraţ ia şi emo-ţiunea muzicală. Un suflu muzical străbate întreagăopera d-nei H.P.-B."4. Viziune modernă, nedepăşită până azi de exegeza bengesciană.Fundamentale pentru estetica prozei de analiză vor fi cele două sin teze cuprinse în amintitul volum, Idei şiforme literare, intitulate Din psihologia şi estetica literaturii subiective şi Sinceritatea în literaturasubiectivă, unde Tudor Vianu realizează o savantă monografie teoretică a eului empiric pe care se întemeiazăintrospecţia. Operând pe exemple ilustre , pe genuri şi metode varii, de la Plotin şi Sf. Augustin, la Gide şi A.Maurois, autorul cataloghează toate formele de individualism confesiv în funcţie de cauzalităţi, forme deexpresie şi trăsături artistice, urmărind cu minuţie opera de selecţie, înlăn ţuire şi periodizare a eului pe careromanul de analiză o preia de la submultiplii lui, memoriile, autobi ografia, confesiunea, jurnalul intim. Acelaşimobil umanist este descifrat încă în formele elementare ale scriitorului de aplecare asupra sinelui: "S -ar puteavorbi deci despre dubla rădăcină a psihologiei moderne, căci dacă printr -una din finalităţile sale anchetaintrospectivă a omului modern este făcută din nevoia retragerii din viaţă, printr -o altă finalitate, dupăIdem, O ideologie feminină, Noua feminitate, în "Sburătorul", an I, nr. 3. 1919, p. 67.2 Cf. Tudor Vianu, Ticu Archip, "Colecţionarul de pietre preţioase", în "Gândirea", an VI, nr. 3, 1926, pp. 137 -139.3 Idem, Hortensia Papadat-Bengescu, "Sfinxul", în "Sburătorul", an II, nr.23, 1920, pp. 353-354.4 Ibidem, p. 355. 58r umanu asupra metodeicum ne-o dovedeşte Stendhal, ea se alimentează tocmai din trebuinţa de a o stăpâni"1. în jurnalul intim ca"reservatio mentalis", ni se înfăţişează obârşia romanului de observaţie interioară.în fine, formele superioare de investigaţie psihologică sunt studiate din perspectivă stilistică în capitoleleconsacrate romancierilor dintre cele două războaie în Arta prozatorilor români. Unul din cei doi "ctitori airomanului nou", Hortensia Papadat -Bengescu revine în preocupările cri ticului sub semnul "ingenioaselor şiabundentelor analize ale lui Marcel Proust"", Pădurea spânzuraţilor, al lui Liviu Rebreanu, este analizat prinprisma substratului obsesional al proceselor lui Bologa, iar în legătură cu Gib Mihăescu autorul afirmă:"Pătrunderea psihologică a lui Gib I. Mihăescu este una din cele mai de seamă în generaţia sa. Folosindconvenţia literară a romanului confesiune, scormonirea psihologică ia la el formele autoanalizei"'. Cercetândprocedeele autointerogării psihologice şi harurile de "analist incisiv", Tudor Vianu vede în Patul lui Procust allui Camil Petrescu "prima influenţă identificabilă a lui Marcel Proust" 4.Generalizând asupra mutaţiilor de fizionomie artistică pe care romanul românesc le-a suferit între 1920 - 3940,criticul are conştiinţa exactă a inovaţiilor romaneşti petrecute într -un "proces literar în care excelentul seamestecă cu mediocrul, un proces în curs de desfăşurare"' 1.Prin Tudor Vianu romanul profunzimilor, cu tot siste mul de cauzalităţi sufleteşti care determină emanciparea luistructurală, intră între construcţiile senine şi armonioase ale Heladei.1 Idem, Din psihologia şi estetica literaturii subiective (Jurnale intime), în voi. Idei şi forme literare, op.cit., p. 204.2 Idem, Arta prozatorilor români, Ed. Contemporană, Bucureşti, 1941, p. 342.3 Ibidem, p. 382.4 Ibidem, p. 278. ' Ibidem, p. 367.59ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescu7. O "dedicaţie" a lui Paul Zarifopolîn 1928, Ionel Gherea intră î n discuţia despre proustianism co-miţând aceeaşi eroare pe care Ibrăileanu nu aputut-o evita (şi din pricina influenţei lui C. Dobrogeanu -Gherea), în 1894 când discuta despre Intim al luiTraian Demetrescu. Judecându-1 pe Proust prin prisma personajelor s ale, eseistul îl acuza pe autor de întregsnobismul din saloanele Verdurinilor şi, firesc, de "esteticism" 1. Recunoscând "dantelarea minu nat de fină şi deminuţioasă" a retrospecţiei, Ionel Gherea îi mai reproşa incomprehensiv lui Proust abaterea de la "e xperienţacurentă"". într-o operă care nu era altceva decât un grafic excesiv de scrupulos al fiecărei secunde de viaţă,

"experienţă ultra-curentă", cum exact a înţeles mai apoi Ibrăileanu. între altele, se pare că Ionel Gherea îl urma înunele stângăcii pe Paul Souday3, spre deosebire de Ibrăileanu care găsise în articolele lui B. Cremieux un repermult mai rafinat. Vigilent şi subtil, Paul Zarifopol nu scapă prilejul unuia din "micile atacuri" , şi declanşeazăpolemica sub maliţioasa candoare a unei dedic aţii, lângă titlul eseului Gusturi şi judecăţi (O notă despreProust)6, ca replică la articolul lui Ionel Gherea, Cu prilejul Timpului regăsit, publicat în revista lui Ibrăileanula începutul anului 1928.Eseul lui Zarifopol debutează de -a dreptul deconcertant: "De la un capăt la altul, Proust se desfăşoară ca un geniual infectului. Infectul diavoleşte complet" 7. Aşa şi continuă, cu imaginea abominabilă a ro -Ion Gherea, Snobismul lui Proust în România, în "Adevărul literar şi artistic", an IX, seria II, nr. 468, 1929, p.7.2 Idem, Cu prilejul "Timpului regăsit", în "Viaţa românească", an XX, nr. 1, 1928.3 Cf. Paul Souday, Marcel Proust, Ed. Kra, Paris, 1927.4 Cunoscutul eseu Du cote de Marcel Proust va apărea ceva mai târziu la Ed. Lemarget, Paris , 1929.5 Scrisori către Ibrăileanu, ed. îngrijită de M. Bordeianu, Gr. Botez, i. Lăzărescu, Dan Mănucă şi Al.Teodorescu, cu o prefaţă de Al. Dima şi N.I. Popa, E.P.L., Bucureşti, 1966, p. 287.6 Paul Zarifopol, art. cit, în "Adevărul literar şi artisti c", an IX, seria II, nr. 453, 1929.7 Ibidem, p. 1. 60Viziuni asupra metodeimancierului "scrufulos", "buhav", "clorotizat de viciu", care "îşi face trebuinţele încuiat ermetic", "băiat cuschelet de zgârciuri şi carne de melc", "ruine de organism" topit e în "gelatina preorganică" etc, încât textuldevine realmente greu de suportat.Dar verva neagră a lui Paul Zarifopol joacă aici o mică farsă critică, cu recul precis. Maestrul paradoxuluiîntoarce de astă dată lucrurile pe dos (şi le lasă o vreme aşa) r făcând din suavul Proust, un adevărat strigoi, şipentru a sfida, cu imaginea lui terifiantă, zelurile moral artistice. (Cinismul "ideilor gingaşe" ale lui PaulZarifopol e o splendidă problemă literară). Toată "magia putreziciunii" (memoria lui Proust cu noaşte în realitateun fenomen de descompunere) va sfârşi cu concluzia că "originalitatea lui Proust e o minunată grozăvie înliteratură. E respingător şi admirabil".Paradoxul îşi reintră în normal nu pentru a repara ravagiile pri cinuite de o lentilă pestilentă, ci pentru oexcepţională demonstraţie disociativă, asupra căreia ne atrage atenţia însuşi criticul: "Am scris aceastăspovedanie cu intenţia pur metodologică. Am scris pur şi simplu, ce mi -a venit să-mi spun mie însumi, când amcunoscut cărţile lui Proust. [...] Nu aş fi îndrăznit să spun publicului gustul şi dezgustul meu pentru Proust, dacănu aş fi crezut că pot lămuri deosebirea dintre gusturi şi judecăţi". Nici C. Dobrogeanu -Gherea nu a fost uitat("se cuvine criticului să nu piardă din ochi deosebirea delicată între reacţiile sale instinctive şi natura, întregvăzută, a obiectului cu toate efectele ei"), dar ceea ce primează acum este delimitarea între Proust, toxicul"degustat" după canoanele criticii psiho -sociologice, dintotdeauna repudiat e de Paul Zarifopol, şi Proust descifratcu instrumente superioare impresiei. Agra vând cu ostentaţie metafizica impresiilor, care în cazul de faţă neinformează cu o imagine purulentă a lui Proust, falsă şi posibilă în acelaşi timp, criticul îndeplineşte mai multelucruri deodată: compromite ca priciile impresionismului, purifică şi izolează obiectul literar de propria lui"otravă" (fiecare operă conţine reziduuri senzoriale, notează Paul Zarifopol, ce se transmit lectorului) şi cusenina inteligenţă a celor două lucruri dovedite, îşi înfrânge adversarul prezumtiv. Profilul scriitorului rezultăclar, concis şi exact.Dar raporturile între Paul Zarifopol şi romanul de tip proustian rămân în continuare complicate, cum complicatse dovedeşte şi traseul foiletonului de mai sus, unde a fost nevoie de un orgolios sacrificiu de gust pentru izbândaunei idei drepte. E, în cele din urmă, complicaţia61ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescu__________________firesc ivită la întâlnirea unui gust rebel şi ambiţi os de critic literar, cu o memorie rebelă şi titanică de romancier.Trebuie spus de la început, Proust nu a fost o pasiune a lui Paul Zarifopol, aşa cum nu a fost singurul scriitorprivit unilateral pentru ca aforismul să pară întreg. Cum însuşi mărturiseş te în răspunsurile la ancheta"Adevărului literar şi artistic" la care participase şi Ibrăileanu: "Proust este un inovator pe care -1 admir mult, darcare în total nu-mi place. Nu mă pot împrieteni cu literatura care nu amuză, [s.a.]. Groază am de aşa-numiţii«psihologi» în literatură. Sunt tipuri care îşi greşesc meseria, care nu pot să aleagă între expresia ştiinţifică şi ceaartistică - în ei stăpâneşte nedumerirea unui joc hibrid al naturii. Psihologismul literar îmi e fizic antipatic - adicătragedia franceză, Proust în ultimele şase -şap-te volume (negreşit, la dânsul se întâlnesc şi aici, oaze mântuitoare)dar mai grav decât orice e imposibilul Stendhal, încarnarea supremă a urâtului literar... Ce mare nenorocire căProust alunecă [...] la fiecare pas a proape, către tonul de docent psiholog, sau sociolog" 1.Confruntând acest răspuns cu elogiul lui Proust, mai înainte citat, e cazul să ne întrebăm: manifestantipsihologist sau "toană"? Şi una şi alta, după cum vom vedea că se întâmplă şi cu ironia exagera tă cu careîntâmpină romanul Climate al lui Andre Maurois, socotindu -1 pe autor un "Proust tăiat şi îndreptat, limpezit şinetezit, un Proust expeditiv"' 2, pentru ca la puţin timp să revină si să deplângă lipsa de receptivitate a publicului

la "glumă"3.Versiunea lui Proust macabru şi "an -estetic", nu era chiar o şotie de critic dispus să vadă lucrurile în răspăr. Dinsenzaţia de lâncezeală şi vâscozitate a retrospecţiei lui Swann, Paul Zarifopol face o problemă gra vă dedegenerescentă a romanului, pe car e o abordează ca atare încă în 1926, anul fertil în preocupări proustiene, cuprilejul unei recenzii la Creaţie şi analiză. Şi mai circumspect decât Ibrăileanu, criticul reduce inovaţiaromancierului francez la un fenomen de exacerbare a detaliului insigni fiant, interpretând tehnica acestuia ca peun fel de impudoare a memoriei. Câtă vreme această inflexibilitate de gust are ca argument ex -1 Răspunsul d-lui Zarifopol la întrebările "Adevărului literar şi artistic", an VII, 1926, nr. 279, p. 1.2 P. Zarifopol, Romanul perfect. Andre Maurois - "Climats", în"Adevărul", nr. 13876, 17 martie 1929, p. 1.3 Idem, Maurois, publicul şi criza glumei, în "Adevărul", nr. 13916, 5 mai 1929, p. 1.62Viziuni asupra metodeicesul de generalităţi ştiinţifice din roman, invazia de "exemple" teo -retizante, judecata apare rezonabilă şi utilăpentru înfrângerea unor prejudecăţi mondene. Aici Paul Zarifopol se situează cu mărturisită ab negaţie lângăIbrăileanu, profitând de disocierile acestui a pentru ca, îngroşând nuanţele, să -1 surghiuneze pe analist dincolo dehotarele romanului. Locul analistului, conchide el, este în aforism, în portretul moral abstract şi în eseulpsihologic, lăsând să se înţeleagă că, deşi "psiho logizarea" are cota ei socială interesantă, ca procedeu romanesce un fenomen de diletantism care "dezvoltă mahalagisme avantajoase despre suflet".Pe această particularitate Paul Zarifopol îşi întemeiază o sancţiune nedemonstrabilă: "opera lui Proust indică prinexcelenţă descompunerea romanului: în locul acestei forme de artă, vom avea carnetul de note «interesante» şivariate fără margine"1.Inconformismul criticului exprimă o stare de spirit mai generală. Pe Paul Zarifopol îl enervează "monopolul"francez asupra romanului de analiză şi-1 mâhneşte eşecul învăţaţilor nemţi care au încercat să -şi revendice operade adâncire psihologică (Die psychologische Vertiefung).Singurul francez scutit de vină în acest proces de "degradare literară" e moralistul La Rochefoucauld, pe care î l şidisculpă de acuzaţiile lui Gide, în numele aceleiaşi pasiuni a eseistului român pentru judecata sintetică şiantididactică.Pe această suită de distincţii alergice este construit şi cel mai amplu studiu Despre metoda şi stilul lui Proust,publicat în "Viaţa românească", în numărul imediat următor sintezei lui Ibrăileanu. Mai puţin iritat, PaulZarifopol dezvoltă cu rafinament idei unanime despre proustianism, nerenunţând totuşi să deposedeze de glorieparagrafele teoretice prea generoase. Pornind de l a vechea lui convingere că romanul e complet destructurat şiripostând unui "bergsonian ortodox" (Ramon Fernandez), criticul schiţează un Proust superior propriei salemetode, mai aproape de ideal decât de cronologie. "E mai exact cred, să zicem că în proc edarea lui Proust timpuleste indiferent; cuprinsul memoriei e distribuit în blocuri de imagini, şi aceste blocuri aparţin toate, aproape înacelaşi grad, unui trecut definitiv închis. [...] Timpul lui Proust e mort prin definiţie; pentru dânsul, problematimpului actual, a duratei, cum seIdem, Creaţie şi analiză, în "Adevărul literar şi artistic", an VII nr 286 1926, p. 1.63ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu__________________zice, nici nu se pune, deşi în treacăt el vorbeşte interesant de timpuldurată"1.în ansamblul dezbaterilor din epocă privind metodologia analitică, acţiunea lui Paul Zarifopol este una deneutralizare. Ea nu provine ca la Ibrăileanu dintr -o afinitate contradictorie, ci dintr -o reală nepredilecţie. E, cumobservăm, consecinţa întâlnirii între o inteligenţă căreia îi place să scapere trufaş cu o memorie care, cum spuneaIbrăileanu, "se deşartă" planturos. Se confruntă un critic intempestiv cu un mare "târâie -brâu" al temporalităţii,un intolerant cu un maniac, un mofturos şi un cusurgiu cu un romancier comod şi manierat. Sugestia demoderaţie vine de la un spirit care şfichiuie peste un roman ce se dezmiardă. Paul Zarifopol e criticul "defectelorperfecte", romanul psihologic fiind defecţiunea ultimă a ideii de epic.8. Generaţia a treia în faţa romanuluiA treia generaţie maioresciană, numită astfel de E. Lovinescu în Titu Maiorescu şi posteritatea lui critică(1943), este o generaţie "de teren". Contemporană în sensul cel mai strict cu principalele mişcări moderne aleliterelor româneşti, ea trăieşte şi supraveghează din interior febra şi metamorfozele romanului interbelic. Câmpulsău de operaţii îl constituie deceniul 1930 - 1940, cu prelungirile de rigoare, când pole mica între formele vechi şinoi ale artei era definitiv tranşată în favoarea spiritului novator. Problema care se punea nu mai era de stimulareci de prevenire a excesului. Promoţiei lui Pompiliu Constanţinescu şi Per -pessicius, a lui Şerban Cioculescu şiVladimir Streinu îi revine oficiul de selecţie şi fixa re a valorilor, mai mult decât cel al prelegerilor şi clari -ficărilor abstracte. Spontani şi anticanonici sunt toţi nişte diagnosticieni. Forma tipică de manifestare este cronicaşi foiletonul fără complicaţii şi procese inutile. Sesiunea teoretică a roman ului fiind în linii mari încheiată, criticaîşi face un program de operativitate din varietatea experienţelor de epocă. E de la sine înţeles că cel mai

efervescent moment al romanului nu este pentru critică un anotimp al sintezelor. Din expertiză şi ating erenemijlocită cu cerneala crudă, a treia generaţie "s -a născutIdem, Despre metoda şi stilul Iui Proust, în "Viaţa românească", an XVIII, nr. 4, aprilie 1926, pp. 63 - 64.64Viziuni asupra metodeiestetică, cum te naşti cu ochi albaştri" 1 şi a fost de la sine maioresciană într -un front literar care împlinea înlimbaj modern postulatele marelui pontif.Cel mai prodigios şi acut reprezentant al ei, Pompiliu Constan -tinescu, a însemnat pentru romanul modernromânesc infinit mai mult decât putem înţelege pri ntr-un cronicar de o punctualitate fanatică. Nu au stat în fireacriticului marile amenajări documentare, după cum nimic din rutina dascălului de liceu nu a răzbit în nerviiarticolului său. Dar dacă cineva, decupând, ar pune cap la cap, preludiile şi para ntezele generalizatoare dincronicile despre roman, ar descoperi cu uimire un masiv corp teoretic în care nici o opinie nu tinde s -o frângă pecealaltă, nici un capriciu sau indispoziţie de moment nu dezorientează judecata. Urmaş recunoscut ca atare deEugen Lovinescu, cronicarul literar al revistei "Vremea" este un teoretician ferm al romanului de idei şi deanaliză psihologică, căruia îi revine meritul de a se fi pronunţat la timp şi cu lărgime de zare asupra celei maitinere pleiade de romancieri analiş ti. Discernământul şi luciditatea, întrunite într -un gust exemplar, fac ca"diagnosticele" sale să fie şi azi de neclintit. Sau mai exact spus, abia azi se confirmă unele intuiţii pe care, dinimediata apropiere, criticul era nevoit să le susţină cu oareca re exces de elocvenţă.Iată-1 de pildă în 1936, pledând cu superlative pentru un debut în materie, întâmplări în irealitatea imediată deM. Blecher2, pentru ca un an mai târziu, sastisit de atâtea formule literare şi programe, să revină la "accidentul"M. Blecher, cu prilejul recenziei la noul roman, Inimi cicatrizate: "Umană, autentică până la un fel de jupuire aconştiinţei, neliniştită şi lucidă în acelaşi timp, de o demnitate de tragedie antică, experienţa cuprinsă în romanuld-lui Blecher afirmă definitiv marile sale însuşiri de scriitor. Aş dori acestei cărţi cât mai mulţi şi înţelegători, câtmai variaţi cititori; nu obişnuiesc să recomand direct, nici chiar acele opere pe care le laud integral; dar de dataaceasta îmi fac mai mult decât o datorie p rofesională atrăgând atenţia asupra volumului d -lui M. Blecher'".E. Lovinescu, Titu Maiorescu şi posteritatea lui critică, Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1943, p. 322.2 Pompiliu Constantinescu, M. Blecher: "întâmplări în irealitatea imediată", în "Vremea", an IX, nr.429, 15 mai 1936, p. 11.3 Idem, M. Blecher: "Inimi cicatrizate, în "Vremea", an X, nr. 471, 17 ianuarie 1937, p. 4.65ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Pwtopopescu _______________Că Pompiliu Constantinescu nu era un obişnuit al entuziasmelor rapide, se ştie. Dar pentru a înţelege câtvalorează excepţionala anticipare de mai sus, e poate bine să amintim că, deşi promovator al romanuluipsihologic, criticul nu-şi îngăduie orice generozitate cu genul predilect. Oricâ tă satisfacţie îi producedescoperirea lui Anton Holban ca romancier de analiză, el se comportă extrem de sever cu metoda autorului, camostentativă mai ales în Ioana. Elogiul se însoţeşte cu observaţia aspră că impresia de "analiză chimică" şi delaborator persistă peste marginile necesarului. Procedeul i se pare didactic "în sensul unei abuzive raţio nalizări,al unei prea vădite căutări de certitudini". "După lectura romanului rămâi pe masa de operaţie cu două cadavre,disecate în cele mai ascunse fibre intime...". Concluzia însă revine sub semnul unei mo derne propensiuni pentruromanul de analiză: "Preţuim în Ioana d-lui Holban un efort excepţional de analiză psihologică, o conştiinţăautentic chinuită de tragismul vieţii şi o înclinaţie organică spre e xperienţele mari morale; subtilitatea sa deanaliză îl fixează printre fruntaşii tinerilor noştri prozatori" 1.Fără şovăieli dar şi fără pragmatisme, Pompiliu Constantinescu este, în generaţia sa critică, unul dintre cei maiconsecvenţi şi nesofisticaţi ad epţi ai romanului subiectiv de tip analitic. La polul opus lui G. Călinescu, eldezvoltă estetica urbanismului lovinescian într -un foarte exigent examen al romanului de tip obiectiv: "Romanulsocial, dacă nu se ridică la crearea de tipuri reprezentative, c ade în document sau cronică, în simbol facil şi înpitoresc, în cel mai bun caz. Socialul, în roman, nu este decât o atmosferă, un cadru, accentul căzând pe creaţie.[...] Câte din romanele noastre sociale (şi avem o recoltă abundentă) n -au rămas simple cronici din chiarmomentul apariţiei?"2

Campania pentru romanul psihologic face parte dintr -un program estetic bine precizat, încă la începutuldeceniului al patrulea, când criticul constata nu prea bucuros că "romanul nostru nu excelează la studiul analitical cazurilor de conştiinţă". Constrâns să citeze doar excepţiile (Hortensia Papadat -Eengescu, Camil Petrescu cuprimul volum din Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război, Felix Aderca şi în parte MătuşaMatilda al d-rei Stahl), el găseşte domeni ul "aproape1 Idem, Anton Holban: "Ioana", în "Vremea", an VIII, nr. 372, 20 ianuarie1935, p. 9.2 Idem, F. Aderca: "1916" (roman), în "Vremea", an IX, nr. 441. 14 iunie1936, p. 10. 66virgin". Explicaţiile ocolesc eterna problemă sociologică a competi ţiei dintre sat şi oraş şi nici nu cad înprozelitism proustian. Mai îngăduitor decât Ibrăileanu şi Lovinescu, Pompiliu Constantinescu îl încurajează peprozatorul român să recurgă la confesiuni şi sinceritate, echivalente cu luciditatea: "Ispita de a se i dealiza într-o

confesiune nu este un criteriu legitim de a condamna un gen anatemizat de Brunetiere ca o falsă «lite raturăpersonalistă». E o eroare de dogmă clasicizantă şi un scrupul de moralist, care confundă confesia artistică cu unact de ispăşire creştină"'.Opiniile deloc oscilante, cum observam, se circumscriu unei gân diri teoretice unitare, ale cărei linii directoareerau trasate încă în 1927, printr -o curajoasă amendare a concepţiei maioresciene a "romanului poporan".Maiorescu, afirmă criticul, a ridicat la rang de lege o categorie de tranziţie a romanului nostru, transformând ointenţie justă a evolu-ţionismului într-o teorie falsă: "Pe o proprie insuficienţă de orientare literară sau de gustlimitat, a teoretizat prima formă a romanului nostru : aceea a categoriei psihice a individului exponent al claseisociale.Romanul modern respiră prin autonomia categoriei psihice de cea socială; forma lui cea mai înaltă, epopeeaproustiană, deschide calea romanului pur, instrument de adâncire în misterul e ului uman. Emancipat desociologie, romanul românesc va intra în categoria universală, prin autonomia internă a personajelor" .Previziunea precoce, dar incontestabilă, din Consideraţii asupra romanului românesc (1928) fusese sugeratăîncă din 1926, în Problema romanului românesc, articol de învederată orientare lovinesciană, şi confirmările eivor fi cu satisfacţie enumerate în eseul Romanul subiectiv, apărut, însă, cu aproape trei decenii mai târziu. Cazsingular, cu unicul indiciu al descendenţei lovin esciene, întreaga activitate critică a lui Pompiliu Constantinescufaţă cu romanul românesc se desfăşoară ca pledoarie manifestă pentru romanul de analiză psihologică, în bazaunui program clar enunţat în 1935, pe care îl cităm ca replică la manifestul ant ipsihologic al lui G. Călinescu."Este interesant de remarcat că roma nul nostru social, de complexitate epică şi creaţie obiectivă, nu s -a realizatdecât în puţine opere. D. Rebreanu, prin Ion, Pădurea spâzuraţilor şi Răscoala, d-na Hortensia Papadat-Bengescu prin Concert din muzică de67ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescu__________________Bach şi Drumul ascuns (şi acestea saturate de psihologism) s -au realizat în concurenţă cu starea civilă pe o scarădestul de redusă. Confesia idealistă sau a utobiografică, drama individului ce se observă lucid, cufundat înabsolutul stărilor de conştiinţă şi în experienţele ascunse ale subconştientului, afirmă o superioritateindiscutabilă a romanului de analiză faţă de fresca epică [s.n.].Romanul social a decăzut în cronică, în pamflet facil, în conven ţionalism psihologic, în naivitatea moralizatoareşi fotografie de duzină. A imagina existenţe exterioare eului său, a trăi în mitomania epică este atât de dificilpentru scriitorul naţional. Ficţiunea cu apare nţă de autenticitate este un stadiu prea rar atins de romanul nostru.Contemplarea în sine, obiectivarea în funcţiune a eului, travestirea autobiografiei prin sim bolul confesiunii aurealizat câteva opere de o nebănuită maturitate a spiritului. [...] Pre ferăm epicul trucat, din proza de astăzi,analismului sincer, uman al câtorva scriitori cu puţină audienţă publică, dar cu atât mai preţioşi. Preferinţanoastră pentru romanul interior este încurajată şi de câteva opere de valoare necontestabilă" 1.Problema nemaiavând nevoie de nici o altă precizare de relief, numai un amănunt de situaţie literară ar mai puteavorbi în plus despre pasiunea lui Pompiliu Constantinescu pentru romanul psihologic. Celebra sa aversiune şivorbele de ocară îndreptate împotriva lu i Ibrăileanu nu s-au muiat decât o dată, şi în faţa unui singur argument:romanul de analiză Adela.în acest climat de deschidere şi receptivitate la noile tehnici de investigaţie ale romanului se vor mişca aproapetoţi criticii generaţiei.Caligraf şi nu ideolog, Perpessicius se sustrage de obicei cu me tafora de la dezbaterile intempestive asuprametodei. Mai în largul său când vine vorba de salcâmii înmiresmaţi ai Medelenilor, el are naivitatea să invocefenomenul proustian chiar cu un asemenea prilej (r ecenzia la volumul Drumuri), aşezând fragila evocare aOlguţei sub strivitoarea lespede a lui Proust. Nu este singura cumsecădenie critică a celui care în 1923 debuta încronica literară a periodicului "Spre ziuă", timorat de gândul că "întotdeauna romanul a fost în viaţa noastrăliterară un coşmar, sau mai bine unchiul din America, despre care vorbesc toţi, pe care -l1 Idem, Octav Şuluţiu: "Ambigen", în "Vremea'", an VIII. nr. 386. 19 mai1935, p. 7. 68Viziuni asupra metodeiaşteaptă şi care nu trebuie să vină niciodată"1. Fireşte că unchiul din America a venit chiar sub privirile criticuluişi istoriografului literar mult mai sensibil la litera înflorită a ceaslovului şi a letopiseţului decât la coşmarele luiŞtefan Gheorghidiu şi Maxenţiu. Chiar şi atun ci când se decide să scrie (şi pentru a fi în ton) ceva despre Proust,Perpessicius alege formula recensământului sentimental, numărând onorific amicii români din intimitatearomancierului francez. Aceasta nu -1 face însă câtuşi de puţin refractar pe autor ul Menţiunilor, la "poeziatramvaielor", a "cetăţii înfăşurată în enigme" şi la misterul capitalei pe care le descoperă fascinat în scrisulHortensiei Papadat-Bengescu. Structural liric, Perpessicius nu depăşeşte ca critic al epicii romantismului luiStendhal, încât, atunci când vine vorba despre experienţa modernă pe el putem conta numai ca simpatizantarhidisponibil.Cu totul altfel stau lucrurile cu maiorescianismul deloc cuvios al lui Şerban Cioculescu, care a regretatîntotdeauna că "marele Caragiale" nu a scris roman. O foarte subtilă şi interesantă remarcă, strecurată într -un

bilanţ literar din 1933 (numit şi de Pompiliu Constantinescu "anul ro manului"), ne pune în legătură cu viziuneajunimistă a criticului asupra romanului modern. Este nouă şi înd răzneaţă interpretarea evoluţiei roma nului prinprisma "purismului" estetic, pe baza echivalentului poezie pură - roman pur. "Valoarea unui roman modern,după cum am mai observat, este în funcţiune de limita din ce în ce mai mare, către infinit, a preo cupărilor Iaoriginea lor străine de simpla povestire. Romanul însumează aşadar o serie de adiţiuni variate, în progresieneîngrădită de considerentul purităţii. [...]Epic la origine, romanul a anexat treptat prin înmulţirea dialourilor ceva din procedeele dramatice şi s-a arătatdeschis tuturor emoţiilor de esenţă lirică (culoare, ritm, vibraţie sentimentală)" 2.Avizat asupra metamorfozei romaneşti, criticul nu acreditează ide -ea sincronizării perfecte a romanuluiromânesc, care, dezvoltându-se după legi proprii, nu poate admite influenţa nici unei direcţii străine, deci nici alui Proust. Dar fenomenul esenţial care se desfăşoară în faţa criticii tot mai mult atrasă de tehnica romanuluiconstituie "o nouă faţă a formei fără fond". Poziţia lui Şerban Ciocul escu este moderată, cu acceptarea tem -1 Idem, înflorirea romanului, în voi. Menţiuni critice, seria I, 1928, în voi. Opere, II, E.P.L., Bucureşti, 1967,p. 27.2 Şerban Cioculescu, Romanul românesc 1933, în Aspecte literare contemporane (II, Aspecte epice),Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 264.69porară a încercărilor dibuitoare în vederea unui ''standard mai ridicat deproducţie".De la acest nivel se comportă faţă cu romanul de analiză ca un justiţiar comprehensiv, veritabil critic moder n,fără stagnări şi repulsii, dimpotrivă, uneori cu un tact nerăsplătit până la capăt de analiştii promovaţi. Larubrica sa din revistele "Adevărul" şi "'Revista Fundaţiilor Regale" sunt cercetaţi în studii ample şimeticuloase Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Anton Holban, Gib Mihăescu, Mircea Eliade,Octav Şuluţiu, Ion Biberi, ceea ce ar însemna cam întreg romanul nostru de analiză psihologică. Disocieriledevin proaspete şi nuanţate tocmai atunci când criticu l arbitrează litigii de metodă, ca de pildă apetenţa criticilorpentru romanul de analiză, discriminările anacronice între arta "sănătoasă" şi cea "morbidă sau degenerată amodernilor" ori influenţa lui Proust în Patul lui Procust şi Rădăcini. Punctul său de vedere este de fiecare datăde partea noului şi a intuiţiilor primenitoare. "Rostul literaturii nu este însă acela de a proiecta automatismulvieţii morale, care e lipsit de semnificaţie fenomenologică, ci de a descoperi mobilele inconştiente alecomportărilor, raţiunile ascunse ale actelor şi simţirii omeneşti." [s.n.]Sancţionând optica strâmbă şi vizuală a psihologismului de tip rinascentist, Şerban Cioculescu îndeplineşte undublu oficiu; pe de o parte legitimează fără şovăieli noua arheologi e psihologică, în a cărei preocupare nu intrăvaliditatea fizică şi psihică a personajelor supuse tracţiunii epice după legile clasicismului, în al doilea rând,încearcă o ameliorare a complexelor de impopularitate pe care le suferă romanul modern din pri cinaprejudecăţilor încremenite. în ambele ipostaze criticul face figură de junimist al modernismului.Deşi Lovinescu îl suspecta de influenţă "cioculesciană" în pro blemele romanului, Vladimir Streinu este maiaproape de G. Călinescu decât de spiritualul biograf al lui Caragiale. De formaţie şi idealuri apro piate lui ŞerbanCioculescu, el se repliază în formula restrictivă a romanului roman2, îngrijorat de "întorsătura pe care formulaautobiografică a dat-o romanului". Fenomenul mai larg suspectat de cri tic este contaminarea lirică a unordomenii literare interzise efuziunii şi pastei' Idem, Romanul Hortensiei Papadat -Bengescu, în "R.F.R.", an V. ni. 11, 1 noiembrie 1938, p. 414. VladimirStreinu, Romanul roman, în "R.F.R.", an II, nr. 10, 1 octombrie1935. 70Viziuni asupra metodeisufleteşti. De urmările subiectivităţii cotropitoare se resimt în primul rând eseul, socotit buchet de idei liricizateşi epica demecanizată în romanul analitic. El va reveni asupra anomaliilor lirice din roman într -un studiu detipologie literară, socotindu-i pe cerebralii moderni drept descendenţi ai romanticilor Adolphe şi Werther, tipuricu raţiunea împovărată de sentimentalism: "Cu alte cuvinte, personajele literare câte pot face parte din familiaAdolphe, Werther sunt pe linia normală a vieţii, aspirând la erotism, servind adică voinţa transcendentă, ale căreiafirmări categorice doresc să fie, dar în acelaşi timp, din punctul de vedere al rezultatelor ultime, ţin şi de linianefirească, sentimentalismul nemăsurat, alimen tat din el însuşi până la copleşirea conştiinţei, abătând uşor şichiar oprind de la îndeplinire însuşi procesul erotic" 1. Examinând "eror fundamentalis" care alimentează aceastăimitaţie, Vladimir Streinu, ca şi G. Călinescu, acuză romanul psihologic de d egenerescentă, asemuindu-ireflexele interioare schemelor de investigaţie ale foiletonului poliţist. Neabsolvin -du-i de deviaţiile psihologice şieseistice nici pe Proust, Camil Petrescu ori Hortensia Papadat -Bengescu, criticul cere o reaşezare a valorilorepice: "Cu aceste lămuriri elementare, a socotit superioară noua ţinută a prozei epice faţă de comportareaobişnuită a romancierului, care traduc prin acte externe mişcări de conştiinţă, vine ca o strictă obligaţie logică săpreferăm pe Sax Rohmer sau Aga tha Christie lui Tolstoi. E destul de ridicol, dar aici ajung prelungirile mintaleşi demonstrative ale unei mici, la origine, deviaţii estetice" 2. Opiniile care aparţin unui respectabil punct devedere, cu prestigiu mai ales în timpul lui Balzac, suferă d e pe urma sofismului formal al analogiei dintre

romanul analitic şi cel poliţist. După cum prea ocazional este şi exemplul literar pe traseul căruia criticul seîntoarce la ideea echilibrului, cu credinţa că frumuseţea "etern actuală" a romanului roman constă în "dreaptacumpănire, adică în sinteza creaţiei, a dinamicii interioare cu aceea exterioară"'. Ceea ce, precum un cerc care seînchide, ne aduce înapoi la Ibrăileanu, după pasionantul proces al unui sfert de veac, în care cele două concepte,creaţie şi analiză, silindu-se fiecare să obţină de parte -i probe cât mai convingătoare, au sfârşit cu întemeierearomanului modern românesc, conferibil universalităţii.Sigur că numărul intervenţiilor şi al depoziţiilor care însoţesc cea mai fertilă discordie teor etică din istoriaromanului nostru este cu mult1 Idem, Cerebralii, în "Universul literar", an XLVII, nr. 45, 1938, p. 9.Ibidem, în voi. Pagini de critică literară I, E.P.L., Bucureşti, 1968, p. 371. 3 Ibidem, p. 373.71ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu__________________mai mare. Cum n-am urmărit însă o epuizare strict documentară a fap telor, lucru aproape imposibil de realizat înhăţişul şi fluctuaţia de păreri ale epocii, ne -am oprit asupra principalelor puncte de vedere care prezi deazămişcarea noastră epică dintre cele două războaie, perioadă for mativă şi afirmativă a romanului de analizăpsihologică. Cu centrul de rigori teoretice în sistemul opoziţiilor complementare al lui G. Ibrăileanu, esteticaromanului analitic se bifurcă prin E . Lovinescu şi G. Călinescu în două concepţii care se dispun simetric şiantinomic sub termenii de analiză şi creaţie. Derivând din modul de necesitate al lui E. Lovinescu, urbanismul,naraţiunea de adâncire subiectivă obţine nuanţe şi aspecte de direcţie prin contribuţiile lui Tudor Vianu, M.Ralea, Pompiliu Constan-tinescu, Şerban Cioculescu cărora li se alătură nu întotdeauna ocazional, Octav Şuluţiu,C. Fântâneru, P. Comarnescu, Pericle Martinescu şi alţii.Chiar frontul critic de rezistenţă al "romanul ui poporan" reprezintă în cazul de faţă o forţă eminamenteconstructivă care cheamă în subsidiar romanul volutelor interioare la îndatoriri de specificitate artistică pe careacesta tinde uneori să le escamoteze cu virtuozitate speculativă. Echilibrul roma nesc pentru care pledeazăIbrăileanu, condiţia vitalităţii pe care o pune imperios G. Călinescu, mobilitatea de spirit şi energia realistă pecare le pretinde Paul Zarifopol, în fine, exhaustivitatea reprezentării exis tenţiale reclamată de Vladimir Strein usunt tot atâtea funcţii romaneşti fundamentale, cărora romanul de analiză trebuie să le găsească echi valenteproprii, în diateza sa de la epic la arheologie sufletească. Cum observa Tudor Vianu, confruntările de gust şiprincipii în jurul noului născut capătă o desfăşurare procesuală, în cadrul căreia scriitorii, roman cierii de meserie,nu vor juca câtuşi de puţin un rol pasiv.9. Romancierul-eseist sau un nou mod de "spânzurare a lirei în cui"E. Lovinescu nu a supraestimat niciodată meritele de iniţia tivă ale criticii literare. "Teoria rămâne însă, negreşit,teorie - notează resemnat în unul din capitolele consacrate contribuţiei "Sburătorului" - adică cu o acţiune foartelimitată asupra creaţiei artistice"'. Criticului însuşi, dintr -oEugen Lovinescu, Istoria literaturii contemporane, voi. II {Evoluţia "prozei literare"), Ed. Minerva, Bucureşti,1973, p. 210.72Viziuni asupra metodeineţărmurită stimă pentru dreptatea scriitorului profesionist, îi place să întâmpine şi să provoace controversedirecte CM romancierii, şi astfel se explică de ce polemicile cu Camil Petrescu, Felix Aderca ori Ion Biberi suntmai degrabă nişte dezbateri de nuanţă asupra unei chestiuni de modernitate unanim însuşită.Lovinescu a intuit o realitate specifică epocii. Scriito rul, în speţă romancierul, nu mai este materia primă acriticii, ci o forţă vie şi recalcitrantă, după cUm romanul modern nu mai e un depozit amorf de realitate, ci ununivers fuzionar de energii spirituale în stare să se conţină nu numai ca artă, ci şi ca program. Imagineascriitorului specializat şi clement, făcut să îndure şi să urmeze sfaturi, e o îndepărtată figură ro mantică;diviziunea muncii pe sectoare şi genuri precise de creaţie, e un inocent nărav al clasicismului. Noul romancier eun avangardist informat şi emancipat, nu o dată în stare să pună în inferioritate şi, la nevoie, să remorchezeatelajul greoi şi precaut al criticii. Insistăm în jurul lui E. Lovinescu pentru că întreg sistemul său de valoripromovate se bazează pe această mutuală înţe legere a primatului creatorului. "Călit la şcoala trecutului şi cuaderenţe încă vii în culturile dispărute, criticul reprezintă o forţă reacţionară, afirmă criticul, aşa că în artă,principal, progresul nu se poate realiza printr -însul, ci prin artişti"1. Văzând în participarea nemij locită ascriitorului la seminarul teoretic al romanului o manifestare evoluată a sincronismului, autorul lui Bizurecunoaşte comprehensiv că "critica are nevoie de astfel de brusce irupţiuni în sânul ei, de deschideri de fere streşi de uşi, prin care aerul viu să aducă zbuciumul căutării de sine în forme noi sau cel puţin să creeze aceaatmosferă de înţelegere sau numai de combativitate necesară oricărui progres" 2.Fără nimic diletant sau ocazional, prezenţa romancierului -eseist între 1920 - 1940 este un fenomen almodernizării literaturii. E o trăsă tură modernă, pentru că cei mai efervescenţi vor fi tocmai autorii celor maiîndrăzneţe experienţe epice, iar subiectul dezbaterii, aproape fără excepţie, se va roti în jurul ideii de metodă.Ceea ce s-a schimbat este doar o chestiune de psihologie socială a scriitorului. Preocupările lui se complică înitinerarii conceptualizante, nu pentru că ar avea mai puţin talent decât romanticii înaintaşi, nici pentru că în

epoca automobilului şi a cinematografului nervozitatea şi irascibilitatea au crescut. Lepădându -se însă deprejudecăţi, el a devenit un factor de progres şi orientare a1 Ibidem, p. 384.2 Ibidem, p. 385.73ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - AL Protopopescu__________________publicului, la fel de susceptibil şi de "neînţeles" ca şi geniul veacului al XlX -lea. Spre deosebire de aceasta însă,când se supără pe diplomaţia academic ticăită a criticii, ori pe lipsa de receptivitate a publicului, ro mancierulmodem nu se izolează în ivoriu, ci îmbracă salopeta ponosită a cronicarului literar, cu aceeaşi dezinvoltură cucare criticul, exasperat în taină de ineficienta sfaturilor sale, se apucă să împletească romane. Noul mod de"spânzurare a lirei în cui" (prelucrare lovinesciană a t extului eminescian) duce la modificarea ("urbanizarea")întregii fizionomii literare a momentului interbelic.Frecvenţa şi frenezia intervenţiilor este însă deconcertantă, încât orice încercare de introducere a unei "chei"organizatoare e ca şi imposibilă datorită unui paradox de situaţie. Nu mulţimea punctelor de vedere privitoare lamodalităţile analitice ale romanului e cea care dezorientează, ci prolixitatea de nuanţă în jurul unui punct devedere obsedant: modelul Proust. în aceasta constă şi prima de osebire dintre tabloul, oricum mai sistematic şistructurat în funcţie de o idee directoare al criticii profesioniste, şi verva romancierilor -eseişti, însoţităîntotdeauna de circumstanţa virtualităţii. Deliberând în problema formelor de analiză, critica nu ajunge la Proustdecât după examinarea multilaterală a me todicii şi specificităţii artistice, mai mult chemată de autorii înşişi;romancierii de analiză pornesc invariabil de la Proust pentru a -şi desfăşura demonstraţia nu o dată sclipitoare înintuiţii libere.Curiozitatea face ca nu prozatorii să fie totuşi cei care reacţionează primii la proustianismul epatant. Deşi FelixAderca îşi revendică întâ ietatea propagandistului proustian (înfuriat pe somnolenţa literară a lui Lovinescu şi aCapitalei ) se pare că cel dintâi care consemnează senza ţiile provocate de întâlnirea cu "muşuroiul" proustian esteB. Fundoianu, în 1922, din care desprindem o pregnantă caracterizare: "în Proust sunt tot atâtea mici amănunte,câte furnici în pământul proaspăt şi găur it dimineaţa. Să le ghicesc - e o imagine agreabilă dar să mă plec cupântecul pe pământ, să le număr, asta ar fi o adevărată halucinaţie. Când îl citeşti pe Proust, întâlneşti, aproape înfiecare frază, abundentă şi greoaie, un"Până în 1922 nimeni nu auzise de acel creator parizian (deşi onoarea Capitalei noastre a fost totdeauna de a sesocoti în intelect, limbă şi moravuri, cât mai ca la Paris, aici, la Dunăre...", Felix Aderca, Proust în conştiinţaromânească, Mărturisiri şi amintiri, în "Cuvântul", an VIII, nr. 2724, 20 noiembrie 1932, p. 3.74Viziuni asupra metodeimuşuroi" . Cam în acelaşi timp, Ovid Densuşianu, în articolul A fi român publicat în "Vieaţa nouă" 2, dar maiales Coca Irineu în Marcel Proust şi romanul subconştientului, apărut în "Ideea europeană"1, chiar înainteapoetului lingvist, dovedesc interes pentru arta romancierului francez. Eseul poetei bănăţene e fără cusur.Reacţiile scriitorilor merg spre o critică "de model", cu tendinţe de fetişizare. Pornind de la Proust, şi întorcându -se la etalon, majoritatea opiniilor au în vedere propriile interese artistice. Excepţie fac câţiva prozatori obiectivi,în frunte cu Liviu Rebreanu şi Cezar Petrescu, care, deşi admiratori ai lui Balzac şi Dostoievski, nu se arată delocrefractari la preferinţele confraţilor. Găsind nici "prea agreabilă", nici "uşoară" lectura romanului A larecherche..., autorul Răscoalei recunoaşte într-o discuţie cu Felix Aderca pe tema romanului poliţist, că "dinProust orice scriitor are foarte mult de învăţat..." . în rest, majoritatea intervenţiilor poartă mai mult sau mai puţinvădit semnele pledoariei pro-domo. în fond, această varietate "prodomistă" nu -i altceva decât un stimabil reflexde apărare a specificului şi originalităţii individuale, pe care romancieri atâ t de "specific naţionali" ca Rebreanuori Sadoveanu nu mai găseau necesar să -1 întreprindă, preferând să aline cu înţelegere insomniile vecine. în oricecaz, curiozitatea materializată în eseu pentru mecanismele intime ale retrospecţiei proustiene indică o preocuparetemeinică de metodă şi sistem, sau, altfel spus, pentru lichidarea confuziei între etnic şi estetic. Şi în aceastăprivinţă avem ocazia să cotăm o mare excepţie: Hortensia Papadat -Bengescu care, aniversată de toată lumea încalitate de creator de metodă, avea o adevărată oroare pentru discuţiile despre postulat.în fine, ceea ce îi uneşte pe toţi analiştii interbelici, peste gradul de valabilitate şi sistematizare al reflecţiilor lor,este efortul comun de a determina romanul românesc să depăşea scă "fenomenul de împotmolire" în care îlsurprinde începutul secolului al XX -lea. Prin aceasta, Camil Petrescu şi Hortensia Papadat -Bengescu, AntonHolban şi Mircea Eliade,1 B. Fundoianu, Arta Iui Marcel Proust, în voi. Imagini şi cărţi dinFranţa, Ed. Socec, Bucureşti, 1922, p. 142.2 Ovid Densuşianu, A fi român..., în "Vieaţa nouă", an XIX, nr. 10 -11, decembrie-ianuarie 1922- 1923.Coca Irineu, Marcel Proust şi romanul subconştientului, în "Ideea europeană", an IV, nr. 107, decembrie1922.Felix Aderca, De vorbă cu D-l Liviu Rebreanu..., în "Rampa", an XVIII, nr. 5252, 19 iulie 1935, p. 1.75ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu__________________

Mihail Sebastian şi Ticu Archip sunt toţi, indiferent de termenii afectivi în care se af lă cu criticul, nişte"lovinescieni". Ca şi în cazul criticii, con semnarea şi ierarhizarea vederilor teoretice nu poate urma nici criteriulcronologic, nici al minimei variabile de concepţie.Răspunderea pe care ne-o asumăm în această împrejurare este doa r de înregistrare a faptelor printr -un raport dearmonie ce ar putea să ne indice cât de necesară şi profundă este teorema romancierului în funcţie depersonalitatea sa artistică şi de contribuţia originală la profilul literar al romanului modern. în acest sens, câtevadin dificultăţile procedurii le -am anunţat mai înainte, fiindcă Hortensia Papadat -Bengescu este un ctitor aproapenul ca didact, Camil Petrescu este un teoretician mai fantezist în convingeri decât izbuteşte să fie în creaţiaoriginală , Mihail Sebastian, "copilul" prea timpuriu îmbătrânit al criticii, ajunge realmente epuizat la romanulcare pentru el nu mai avea nici o taină, în fine, sensibilitatea excesivă a lui Anton Holban îneacă adeseainteligenţa eseistului ca şi pe cea a romancierului .Cf. Camil Petrescu, De ce nu avem roman?, în "Viaţa literară", an II, nr. 54, 1927.76III ALbazată pe iubire, chiar instinctivă. Statul nu cere iubire, ci numai de votament şi disciplină omului; pe cândneamul presupune o dragostefrăţească.Apostol devine om: în sânul neamului, individul îşi regăseşte eul său cel bun, în care sălăşluieşte mila şidragostea pentru toată omenirea. Numai într -un eu conştient poate trăi iubirea cea mare, universală -«religiaviitorului»"1.Acesta este certificatul de naşt ere, cel mai cuprinzător şi mai exact, al personajului cu care începe viaţaromanului nostru modern. Ezităm încă să -1 numim cu drepturi depline roman psihologic, deşi majoritateacomentatorilor din epocă nu au în această privinţă nici o reţinere. în frunte a lor se situează E. Lovinescu care în1928 declara: "Aceasta e Pădurea spânzuraţilor, cel mai bun roman psihologic..."". (Mentorul "Sburătorului"îşi va revizui în câteva rânduri entuziasmul. în Compendiul din 1937, romanul apare doar "unul din cele ma ibune romane psihologice române", după ce, surprinzător, în 1934 răspunzând la o anchetă organizată de revista"Azi", sub întrebarea Ce rămâne din Liviu Rebreanu' , criticul se opreşte la Ion, socotind Pădureaspânzuraţilor o carte depăşită de romanele ult erioare ale Hortensiei Papadat -Bengescu). Dimpotrivă, găsindromanul superior lui Ion "ca vioiciune de analiză", Mihail Dragomirescu vede în Pădurea spânzuraţilor o carte"halucinantă", rezultat al unei "psihoze" şi nu al unei "psiheze" 4. Pompiliu Constantinescu semnalează nouaorientare a conflictului din lumea externă, în tenebrele conştiinţei bolnave a lui Apostol Bologa 5. Cujudicioasă perspectivă fixează locul romanului Şerban Cioculescu: "Fără îndoială, la data apariţiei, Pădureaspânzuraţilor revoluţionează romanul nostru analitic, prin studierea migăloasă a psihologiei individuale.ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC ~/l/. Protopopescu1 Liviu Rebreanu, Caiete de creaţie, în Opere, voi. V, ediţie critică de Nicolae Gheran; Addenda de CezarApreotesei şi Valeria Dumitrescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 353. Citatele din Pădurea spânzuraţilorfără altă indicaţie, se fac după aceeaşi ediţie şi volum.2 Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, voi. II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973, p. 264.3 Cf. "Azi", an III, nr. 1, ianuarie 1934, pp. 952 - 958.4 Mihail Dragomirescu, De la misticism la raţionalism, (1925), în Referinţecritice, Addenda la Opere, V, ed. cit., p. 717.Pompiliu Constantinescu, Liviu Rebreanu, în Opere şi autori, Ed. Ancora, Bucureşti, 1928, p. 115. 78tezistă a cauzei externe care a produs-o. Veşnicul frământat se justifică şi justifică în cele din urmă totul. Ca unresort bine pus la punct el se declanşează cu promptitudine la semnalul autorului, pentru a face văzută cauzaexcitaţiei. în plasa unor stricte cauzalităţi, orice urmă de hamletism tenebros e lichidată.Personaj de manevră morală şi nu de psihologie hieroglifică, Apos tol Bologa, cum observă însuşi autorul înCaiete, "a vrut totdeauna ca sufle tul Iui să fie în concordanţă cu gândul, gândul cu vorba şi vorba cu fapta. Seînsufleţea repede, dar îşi măsura apoi însufleţirea întorcând -o pe toate părţile. Astfel, orice însufleţire se mairăcea. Era sigur, însă, că numai aceea e veritabilă care rezis tă tuturor examenelor minţii, rece, care şi dupăcontactul cu judecata îşi păstrează căldura"'. Acest har proce dural, practicat întocmai de erou, anulează orice elande sangvinitate. Idealul său este chiar tripla "concordanţă" între suflet, gând şi faptă, în vederea unui echilibruetic pe care numai "însufleţirea" îl pune uneori în primejdie. Dar şi însufleţirea "îşi ia măsura", sub controlulraţiunii ce conferă o adâncime nepsihologică situaţiilor.Se mai poate vorbi în acest caz de frenezia subiacentă a personajului? E adevărat, există în Pădureaspânzuraţilor un episod amenajat cu vădit tact didactic de romancier, tocmai pentru a spori misterul eroului.Ne referim la scena revelării divine a copilului Apostol, menită să sugereze un fond congenital şubred şiîmpovărat. Probabil că pe aceasta se întemeiază unele trimiteri la Freud, îngroşate cu zel profesional de D.Paulian şi Em. Constantinescu care susţin că "Bologa este un caz tipic freudian. El este împins aici dedeclanşarea forţelor frenetice a le inconştientului" . Nu este exclus ca Rebreanu să fi aplicat aici chiar una din

tezele complexualităţii infantile ale celebrului psihiatru vienez. Dar aerul demonstrativ al experienţei are exactefectul opus. Fiindcă exaltarea religioasă pe care preşcola rul o parcurge cu suspectă docilitate nu provine dintr -oiniţiativă interioară. E un secret al artei lui Rebreanu de a converti în valori reale, fenomene pe care realitatea nule conţine, nici nu le suportă.Virtual un "echilibrat", Apostol îşi începe exis tenţa romanescă abia din clipa primului simptom de năruire aechilibrului etic. Acesta, ca şi următoarele, nu provine din reţeaua cu magneţi a subconştientului, ci din1 Liviu Rebreanu, Caiete de creaţie, op. cit., p. 353.2 D. Paulian şi Em. Constantine scu, în "Convorbiri literare", an LXXIII, nr. 5, mai 1940, citez după Opere, ed.cit., p. 728.80Liviu REBREANU - un cetăţean al Eului[...] Astăzi însă analiza ei psihologică ni se pare oarecum primară" . Un "roman care ar fi putut să fie politic darcare di" instinct creator a rămas un roman de analiză" 2, vede şi G. Călinescu în tragedia lui Apostol Bologa. înfine, rezumăm un excurs ce s -ar putea încă prelungi, cu cla sificarea lui Tudor Vianu, care în Arta prozatorilorromâni vede în "ctitorul" Rebreanu un "analist al stărilor de subconştienţă, al învălmă şelilor de gânduri, alobsesiilor tiranice, Pădurea spânzuraţilor este construită în întregime pe schema unei obsesii, dirijând destinuleroului din adâncimile subconştientului" 3.întorcându-ne la principiul schematizat de autor, după care ur mează să funcţioneze artisticeşte Apostol Bologa,un lucru se cere discutat chiar împotriva unor accente autorizate de mai sus. Este într -adevăr Pădureaspânzuraţilor un roman al "stărilor de subconştienţă", iar A postol Bologa un erou dirijat din "adâncimilesubconştientului"? până unde îl putem socoti pe filosoful -locotenent un produs al dicteului şi al anarhieisubliminare, un halucinat cu psihologie indescifrabilă, la care, e adevărat, Rebreanu năzuia?Că Apostol Bologa nu era preconizat a fi un somnambul al întune cimilor, reiese chiar din crochiul autorului. Elnici nu este .măcar o individualitate, un eu autonon şi izolat, cum îi place psihologiei moderne să lanseze înroman. Personajul nu apare proiectat "dec ât în funcţie de...", ca "părticică din Eul cel mare...". El îşi pierde dincapul locului independenţa pentru a intra definitiv în sistemul de cauzalităţi al psihologiei referenţiale, care nuadmite ceaţa şi devălmăşia străfundurilor, ci pretinde argument aţia riguroasă a fiecărui act. Cele trei argumentecare vor condiţiona devenirea lui sunt expuse canonic de Rebreanu: statul, neamul şi iubirea.Apostol Bologa intră de la început în trei laturi ale unei psihologii geometrice, cu precise repere sociale. I naceastă serbie a punctelor de referinţă va trăi şi în roman, fiecare gest ori criză a sa primind în cele din urmămotivaţia precisă a condiţiei extern -obiective. Că nu este un personaj cartezian, e o altă chestiune. Dar impresiade derută obscură în care romancierul îl aduce adesea, se soldează cu descoperirea aproapeŞerban Cioculescu, Liviu Rebreanu: "Pădurea spânzuraţilor", în"R.F.R.", an III, nr. 2, februarie 1936.G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent,Ed. Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1941, p. 650. Tudor Vianu, op. cit., p. 276.79Liviu REBREANU - un cetăţean al Euluiafară, adică de la un doctrinar tendenţios cum e popa Groza. Interio -ritatea, câtă există, rămâne o expresie aexteriorităţii agresoare. Ameninţat cu haosul, personajul luptă să -şi organizeze cât mai riguros viaţa, în funcţie decele trei criterii-simbol, stabilite: statul, neamul şi iubirea, între care nici unul nu are un conţinut pur afectiv.Subiectivitatea din ce în ce mai hărţuită în evenimente externe nu ia niciodată vreo hotărâre până nu -şi găseşte unpunct de sprijin în unul din factorii condiţionali, tentată mereu să -i respecte pe toţi deodată. O aspiraţieomenească spre plenitudine sfârşeşte în dilemă şi zbu cium. Fără vocaţia izolării egolatre, Apostol se dovedeşteincapabil să se conţină. Conformaţia sa este a unui ecran în permanentă alarmă. Veghea se accentueazăparoxistic, procesul de elucidare desfaşurându -se exclusiv prin raportare la context. Cum toate cele trei elementeale cauzalităţii exterioare, ele însele intrate în conflict prin război, sunt de factură socială, gestul esenţial alpersonajului stă în eroismul cu oare îşi pune interiorul sufletesc la dispoziţia cetăţeanului. Cu psihologia eroică aacestui eu cetăţenesc începe destinul romanului modern de analiză la noi, şi ar fi fost, în definitiv, nefiresc săînceapă altfel, din plasma şi nervii unui popor tânăr şi viguros.2. Despre lumina reflectorului: simbolism psihologicExistă la începutul Cărţii întâi din Pădurea spânzuraţilor, unepisod, de fapt un capitol-cheie, din acelea cu care tematologii îşi rezolvă de obicei toate treburile. E vorba dedistrugerea reflectorului inamic, care tulbură şi umileşte cu fascicolul obsedant de lumină, liniştea tranşeeloraustro-ungare. Să notăm mai întâi că scenele efective de război aproape lipsesc din cartea lui Rebreanu,confirmând observaţia că nu ne aflăm în faţa unui roman "de război" ci "din război". Nimicirea reflectorului esteuna din puţinele secvenţe "de luptă". Nu întâmplător misiunea îi revine lui Bologa. Cu excepţia gestuluiinaugural cu care "juratul" improvizat mângâie ştreangul lui Svoboda, este şi singurul act agresiv al său. Şiacesta îndreptat împotriva unui obiect. Războiul rămâne pentru Apostol o situaţie tipică şi nu una subiectiv -excepţională, cum pare.

In vederea redobândirii unei lumi mai normale (scutirea de a merge pe frontul antiromânesc), Bologa se decidesă-şi asume stârpirea reflectorului. E mai puţin important, fiindcă e previzib il, deznodământul din cancelariageneralului Karg. O exasperare tulbure la ivirea biciului lumi -81ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - AL Pwtopopescu__________________nos îl ţine treaz, noapte de noapte, pe locotenentul sârguincios. Nopţi în şir stă la pândă, aşteptând clipa prielnicăbombardării uriaşului focar de lumină.Sunt momente de acumulare şi de tensiune analitică: "Bologa nu îndrăznea să se uite la ceas, de frică să nu -şipiardă nădejdea în apariţia reflectorului. Era sigur însă că a trecut miezul nop ţii. «Mai este vrerne» îşi zicea dince în ce mai amărât. Singurătatea îl strângea de gât. Re flectorul nu s-a arătat niciodată înainte de miezul nopţii;de obicei pe la două vine; deci nu i -a trecut vremea, poate să spere. Dacă însă n -ar apărea deloc, atunci...". înplină încordare, lumina de pe celălalt front începe să izvorască, dar nu eruptiv şi zguduitor cum ar fi fost firescpentru un om crispat de aşteptare, ci şi mângâietor. O stranie voluptate a otrăvii lumi noase cuprinde sufletul luiApostol. Este un apogeu al artei lui Rebreanu în această scenă. "Lui Bologa, dezmierdarea razelor tremurătoareîncepe să i se pară dulce ca o sărutare de fecioară îndrăgostită, ameninţându -1, încât nici bubuiturile nu le maiauzea. In neştire, ca un copil lacom, întin se amândouă mâinile spre lumină, murmurând cu gâtul uscat:-Lumina !... Lumina !..."E greu de numit, oricît am solicita bibliografia, un moment analitic mai rafinat. Pagina se cere reprodusă încontinuare: "Chiar în clipa aceea însă, parcă le -ar fi retezat un paloş de călău, razele muriră, şi ochii lui Bologa seumplură de întunerec. Nu-şi dădea seama ce s-a întâmplat. Tunurile băteau mereu, rar, cum poruncise dânsul.«Mi se pare c-am spart reflectorul», se gândi atunci, mirăndu-se cum a putut face el asemenea ticăloşie şibucurăndu-se că a făcut-o [s.n.]... '...întunerecul şi tăcerea înfăşurară pe Apostol cu un linţoliu aspru, în vreme ce ochii lui, cu pupilele largi, sechinuiau într-o aşteptare fără scop. în fundul sufletului însă simţea clar cum pâlp âie dragostea de lumină, blândă,mângâietoare......Va să zică şi-a atins ţinta şi se poate prezenta în faţa generalului. Va să zică nu va mai trebui să meargă cudivizia pe frontul românesc, asta e aproape sigur. Atunci de ce nu se bucură cum s -a bucurat când i-a venit ideeasă zdrobească reflectorul?..."Ceea ce ar fi putut rămâne un simplu fapt divers de front, începe să se dezvolte, printr -o subtilă şi neexageratăamplificare psihologică, în eveniment -simbol. Reacţia paradoxală a lui Apostol faţă cu pro pria faptă îşiprelungeşte ecourile peste întreaga lui psihologie, devenind chiar82LIVIU REBREANU - un cetăţean al Euluiprincipiu de funcţionare al unei naturi contradictorii în tragică oscilaţie. Nu e vorba de nici o solicitare asubstratelor neguroase, chiar dacă în delirul luminos al personajului există ceva pervers şi indefinibil. Aceastănuanţă în plus de patos intraductibil îl promovează pe Apostol Bologa între acele "personaje -mituri" de careromanul nostru avea atâta nevoie.Criza lui Bologa în faţa luminii ucise e, ca s-o numim într-un fel, de natură "blagiană". El însuşi seautoanchetează prin extensie simbolică, ignorând contingenţele. Lumina nimicită cu violenţă, din calcule ce sevor dovedi meschine, încetează de a mai fi lumina concretă a un ui instrument vrăjmaş, reflectorul. în întunericulgros care urmează dezastrului, odată cu interiorizarea bruscă a lui Apostol, amintirea ei devine obsedantă."Călăului" luminii i se pare deodată că a ucis, cum ar spune poetul, "ultimul strop din lumina cr eată în ziuadintâi". Rechizitoriul interior care se declanşează este similar şi simetric cu procesul legat de condamnarea luiSvoboda. Cervenco contribuie şi el la orientarea definitiv simbolică a sensurilor: " - N-am putut închide ochiitoată noaptea, murmură căpitanul abătut. îmi pare rău c -aţi nimicit reflectorul, nu ştiu de ce... Aţi ucis lumina,Bologa." Deşi episodul e părăsit în acest capitol de autor, ecoul lui însoţeşte ca un acompaniament surd întregulzbucium al lui Apostol, până în clipa finală, când potrivindu-şi singur ştreangul, ochii lui "însetaţi de luminarăsăritului", vor zbura "spre strălucirea cerească". Aceasta este de fapt marea "crimă" a lui Bologa în roman,pentru care Rebreanu îl pregătise încă din Caiete..., unde dăm peste o ultimă însemnare: "Ieşind de la popotăClapca [sic!] se vede dinspre front lumina reflectorului şi se aude bubuit de tun:- Lumina vine de-acolo...- Lumina vine cu forţa...Omul e născut barbar şi trebuie să -1 sileşti să se lumineze." Pe echivocul şi jocul de n uanţe al afirmaţiei, "luminavine cu forţa", e construit acest magistral capitol de analiză, dacă nu tot romanul. Liniile esenţiale alepersonajului cu voluptatea autoflagelării pornesc de aici, adică din interpretarea paradoxală a unui act ce putearămâne un solfegiu epic anonim al romanului. întreg destinul lui Apostol Bologa pendulează între entuziasmulideii (condiţionat de realitate de a zdrobi reflectorul) şi suferinţa (ideală) pentru victima lui, lumina.Semnificaţiile episodului sunt linii de forţă pentru configuraţia umană a eroului, resorturile intime ale uneipsihologii dizarmonice fiindLiviu Rebreanu, Caiete de creaţie, op. cit, p. 354.

83ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu__________________deplin luminate. Structură prin excelenţă conflictuală, Apostol Bologa va trăi din tragica incompatibilitate dintredorinţă şi act, fiindcă la el există o profundă neînţelegere între aspiraţie, participare şi semnificaţie. Divergenţacelor trei predicate ale destinului provine din conflictul conc eptelor externe în funcţie de care fiecare semanifestă. Aspiraţiile transilvănea nului sunt legate de neam, actele sale depind de stat, printr-o insolubilăcontradicţie dintre ele, semnificaţiile morale nu pot ajunge decât prin sacrificiu la idealitatea p e care Apostol onumeşte iubire. Ceea ce rezultă în planul propriu -zis artistic al romanului este un personaj convulsionar urmăritîntr-un proces de psihologie referenţială.Apostol Bologa nu este ceea ce s -ar numi un personaj "proteic", cu feţe multiple î n rotaţie. El este numai oconştiinţă flotantă a cărei instabilitate îşi cunoaşte bine itinerariul. Un ilustru şovăitor care aspiră la împăcareprin necontenită "zgribulire morală", cum numeşte Rebreanu reflexivitatea lui contorsionată. Ceea ce Apostolştie (e mult!): "Eu însumi, deşi sunt o fire excesiv de şovăitoare, de data aceasta am conştiinţa pe deplinîmpăcată, absolut pe deplin...". Simţământul echilibrului e însă prematur şi iluzoriu legat de execuţia luiSvoboda. Romancierul 1-a născut pentru convulsie şi şovăire între impulsul interior şi condiţia exterioarăobiectivă. E o concepţie romanescă pe care Apostol şi -o însuşeşte ca filosofie, înaintea deznodământului: "Viaţaomului nu e afară, ci înăuntru, în suflet... Ce -i afară e indiferent... nu există... numai sufletul există... Când nu vafi sufletul meu, va înceta de a mai fi tot restul..." Tot el revine şi -şi corectează micul paragraf idealist, prin acestsistem de cauzalităţi psihologice asupra căruia am mai stăruit: "Şi totuşi restul hotărăşte soarta sufletului meu...Şi restul depinde de alt rest... Pretutindeni dependinţă... Un cerc de dependenţe în care fiecare verigă semândreşte cu independenţa cea mai perfectă!...". Soarta lui se clădeşte pe această tristă ironie a ind ependenţeipărelnice. "Basmele echilibrelor" cum insinuează sceptic pretorul care -l anchetează, răscolesc o conştiinţămobilă care în locul medaliei primeşte ştreangul. Bologa îşi construieşte chiar o con cepţie din această şovăială:"Când şovăie, îl explică Rebreanu în Caiete..., îşi aduce aminte c-a citit undeva că în forma embrionarăinima e alături de creier. Ce fericire să fie aşa în toată viaţa." 1

Pierzând conturul "hârtiei de model", conştiinţa lui Apostol intră într -un nou proces de modelare. Mult maicircumstant cu formele vremelnice de echilibru pe care le dobândeşte, el descoperă de fiecare dată o1 Ibidem, p. 34l.84LIVIU REBREANU - un cetăţean al Euluiforţă ascunsă care minează convingerile abia cucerite. în acest caz vom vorbi cu infinit mai multă dreptate despreo didactică sufletească decât despre psihologie. Rebreanu nu suscită tărâmurile şoaptei decât în măsura în careacestea se dovedesc a fi sediul oficializat al erorii sociale.3. "Internaţionala tipologică" sau subconştient ul din afarăDin perspectiva tradiţiei pe care Pădurea spânzuraţilor o are în spate ca roman, Klapka, Cervenco şi Gross suntnişte sfetnici obişnuiţi; prin prisma aspiraţiilor romanului, ei sunt cu totul altceva. Sunt nişte voci, în înţelesul pecare îl poate conferi un roman nestăpân totuşi pe noţiuni de polifonie şi proteism. Identitatea de sfetnic urmeazăo îndrumare care ne întoarce la C. Negruzzi şi la siluetele din jurul nebulosului Lăpuşneanu; cea de voce, indicăo experienţă de ordin tipologic care de la Dostoievski şi Proust a devenit blazon al romanului modern. Carte dehotar între două epoci distincte, Pădurea spânzuraţilor este un prolog modern al romanului românesc şi prinaceastă nouă funcţionalitate a caracterelor care nu mai sunt constrânse să acţioneze în virtutea mecanismelorrigide ale clasicismului inchizitorial.Numai faptul că le mai întâlnim umblând singure prin povestire, cu încă o brumă de contur în alcătuire, ne obligăsă le respectăm ca "persoane" concrete. în realitate, şi Klapka , şi Gross, şi Cervenco reprezintă nişte componenteale unui tip uman unic şi complex. Acest tip este Apostol Bologa. Din extraordinara dezvoltare spirituală apersonajului central, excede o forţă încorporatoare, pe care autorul, dintr -o scrupu-lozitate clasică justificată, omai distribuie în mod echitabil personajelor angajate, dar pe care, din instinct novator, o recuperează prin eroulprincipal. Cu cât le examinăm mai atent ca individualităţi autonome, cu atât ele devin mai evident faţete alemonolitului. Mai mult, toate trei tipurile sunt construite, fiecare, pe câte o dominantă psihanalitică, ceea ce abiaacum ne dă dreptul să vorbim despre o anume subiacentă a romanului şi despre mireasma lui slavă. Găsim pe oaltă pagină a Caietelor..., la care ne întoarcem cu insistenţă, sub o sjbhiţă topografică a\85ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu__________________frontului unde se petrece acţiunea, următorul tabel: "Internaţionala urii -Gross / crimei - Varga / iubirii -Cervenco" .Semnificaţia şi ordinea în care aceste personaje intră în ecuaţia cărţii nu vor rămâne acestea. Mai cu seamăordinea abordării lor are, cum vom vedea, importanţa ei. Primul dintre tipurile "secundare" care este adus înscenă este Klapka. Fizionomia şi rolul său în para bola războiului sunt cele mai clare. Căpitanul ceh, cu careBologa face cunoştinţă lângă spânzurătoarea lui Svoboda, are misiunea artistică de a zdruncina conştiinţa

"nietzscheniană" a tânărului locotenent. O face chiar în noaptea execuţiei dezertorului ce h, cu acea eficacitate cucare o idee limpede despre umanitate şi violenţă se impune în faţa unei conştiinţe imature. De aceea el şi disparedin prim-planul romanului, imediat după "brânciul" moral dat "inocentului" rezervist.Cu ce îl zdruncină Klapka pe Apostol? Cu frica. Este prima şi cea mai "sănătoasă" reacţie a omului în faţarăzboiului. Cu toate spaimele sale, cehul reprezintă nivelul umanităţii normale, în contact cu atrocitatea şi crima.El e definiţia groazei (are o mai mare experienţă de război) pe care şi-o concretizează în imaginea obsedantă a"braniştei cu spânzurători". Laşitatea sa e de fapt un mare dispreţ pentru "moartea eroică", ceea ce se înţelege şidin încercarea disperată din final de a -1 salva pe Bologa de la spânzurătoare. în rest, partitura celui cu deviza "înrăzboi nu trebuie să cugeti, ci să lupţi" se rezumă la analiza nedisimulată a propriei laşităţi.în ierarhia forţelor psiho-morale care acţionează asupra lui Apostol, Klapka o reprezintă pe cea mai simplă şilogică. Dar tocmai această simplă eficienţă iniţială i -o va reproşa lucid Bologa, într -un monolog care e şi cea maiexactă situare: "«Klapka?... Poate că ar fi fost mai folositor un militar viteaz, ale cărui cuvinte să zguduie şi săconvingă sufletele militarilor din juriu. .. Klapka» Cine ştie dacă nu Klapka e pricina prăbuşirii?! El a venit cupădurea spânzuraţilor şi i -a picurat în inimă îndoielile... Viaţa e un povârniş cu un capăt în cer şi cu celălalt înneant. Omul trebuie să facă imense sforţări să stea în picioare, i ar când a început prăvălirea, nimeni nu -i maipoate reda echilibrul." Personaj linear şi inhibat, cu o ineficientă expansiune sufletească în final, Klapkareprezintă atât de fireasca expresie a spaimei într -un război. Treaptă pe care Apostol o depăşeşte re pede, nu fărăa şi-o subsuma.Ibidem, p. 352.86Liviu REBREANU - un cetăţean al Eului"Internaţionala urii" împotriva războiului concentrată în Gross se memorează dintr -un singur dialog cu Bologa,după lichidarea reflectorului: " - Bravo, filozofiile! Ai mai omorât câţiva oameni pentru otinichea...- Ascultă, Gross! răspunde Bologa deodată jignit. Când vei înceta tu de a executa ordinele, atunci să faciimputări altora! până atunci, puţinămodestie...- Eu execut ordinele, adevărat, zise pionierul mereu b atjocoritor. Eu săvârşesc sau ajut barbaria, dar cu greaţă,amice! Nu cu entuziasm, ca alţii!... Eu nu caut să mă disting!" în sfatul care se încinge la popotă, îndată dupăspânzurarea lui Svoboda, replicile lui Gross se rânduiesc într -o adevărată prelegere despre om şi umanism, cuinflexiuni "socialiste" pe care Rebreanu le avea consemnate din vreme în Caietele de creaţie. îl surprindem înipostaza patetică a proletarului eminescian, pledând în numele unei teorii antropocentriste: " - Nimic nu e maipresus de om! [...] Dimpotrivă, omul e mai presus de orice, mai presus chiar de întreg universul! [...] Toţi soriiuniversului nu pot avea altă menire decât să încălzească trupul omului care adăposteşte grăuntele divin alinteligenţei. Omul e centrul universului, fiindcă numai în om materia a ajuns la conştiinţa propriului său eu, aajuns să se cunoască!" Ripostând agnos ticului Varga, Gross declară statul drept o instituţie ucigaşă iar războiul o"internaţională a crimei", pe care numai ura o poate stârpi. "Răzvrătirea universală" la care visează e încă o ideedestul de anarhică, dar activă. Nihilismul său nu exclude însă omorul. Ura va fi de asemenea o coordonatăsentimentală a lui Bologa, topită însă într -un complex de nuanţe sufleteşti şi abstracţiuni indivi duale mai aproapede "greaţă" decât de revolta universală. Pitoresc întrucâtva, dar de mare rezonanţă artistică este ucraineanulCervenco. Formula personajului, superioară întregii distribuţii, aproape că o egalează pe cea a lui ApostolBologa, dezvăluind pasiunea fructificată a lui Rebreanu pentru romanul rus. Aici, numele lui Dostoievski e deneocolit. Pregnanţa ceremonioasă a lui Cervenco în Pădurea spânzuraţilor se datorează şi faptului că el estemai mult decât un partener tipologic, e un emul şi în multe privinţe un ideal al lui Apostol. E în orice caz cel mai"artistic" dintre tipurile romanului. Apariţia hieratică, menonitul care merge în lupte "numai cu un băţ de trestie,cântând întruna cântece bisericeşti", se desprinde în sfatul ofi ţeresc de la popotă în chip de apologet al suferinţeica hu Lir. E suficientă solemnitatea psalmică a replicilor, pentru a înţelege în ce pnstă asceza sa87ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescu__________________mistică. "Patria e moartea..." murmură el pen tru a-şi relua, ca un Zosima izbăvit, tânguirea: " - Suferinţă netrebuie, multă, imensă... Numai în suferinţă creşte şi rodeşte iubirea cea mare, cea adevărată şi biruitoare..."Drept urmare îl găsim "suferind cu pasiune" în clipa când "capătă" un glonte î n inimă. Dealtfel, după ApostolBologa, el este unul din perso najele cel mai minuţios pregătite de romancier în vederea programului interior pecare urmează să-1 interpreteze. Sub o notă datată 17.XI.1921, găsim un paragraf care ar urma să explicefilosofia ucraineanului: "Sufletul trăieşte după moartea individului, dar nu ca individualitate conştientă, ci caenergie psihică difuză. Toate manifestările psihice respiră în atmosferă, unde vagabondează ca nişte atomi deenergie animistă. Reconstituirea acestei energii psihice împrăştiată este baza şi explicaţia fenomenelor spiritiste -teofizice." Spre folosul cărţii, Rebreanu nu şi -a mai împovărat personajul cu aceste speculaţii spiritualistemulţumindu-se să-1 arate psalmodiind aplecat pe Biblie în numele sacrificiului. Pe teza metapsihică de maisus va dezvolta însă alt roman, Adam şi Eva.

Acestea sunt cele trei personaje -teorii, de fapt, trei moduri pasive ale conştiinţei de care Bologa ia actasimilându-le. Sunt chiar trei experienţe ale sale, parcurse în ordinea profunzimii lor, de la groaza lui Klapka, larevolta lui Gross şi de aici la extazul lui Cervenco, cu care cercul se închide fără soluţie. Printr -o rigoare desimetrie, conţinutul tripticului psihologic răspunde triadei so ciale de referinţă. Laşitatea lui Klapka se manifestăîn raport cu exigenţele statului, ura lui Gross, împotriva statului şi în numele ideii de neam, în timp ce martiriulduhovnicesc al ucraineanului vizează transcendenţa mistică. Toate com ponentele sunt în felul lor "cetăţeneşti",chiar dacă la o ultimă analiză par pornite tot din străfunduri. Subterana însă e ambiguă; tipurile luiRebreanu nu sunt nici măcar duplicitari. Prin schematismul lor, agravat pe alocuri de arguţie, aproape că parparodiaţi în sens tragic. Această tehnică a versiunilor tipologice e cel mai important lucru învăţat de autorulPădurii spânzuraţilor de la Dostoievski. Aşa cum ceva din Rascolnikov descoperim în toţi ceilalţi posedaţi airomancierului rus, tot aşa, în Bolo ga îi regăsim topiţi şi pe Klapka, şi pe Cervenco, şi pe ceilalţi. Am puteaexemplifica cu un atare moment de absorbţie, memorabil prin concreteţea lui neretuşată. E vorba de veghea luiApostol la căpătâiul lui Cervenco, unde fascinaţia suferindului depăşe şte simplele semnificaţii camaradereşti,devenind revelaţie: "Apostol Bologa se apropie de patul

LIVIU REBREANU - un cetăţean al Euluilui Cervenco în vârful picioarelor. Căpitanul, foarte palid, cu faţa în sus, avea ochii verzi ţintiţi în tavanul cugrinzi. Obrajii lui erau uscaţi, cu pielea lucioasă, întinsă pe oase, şi atât de albă, că barba cafenie, resfirată pesteînvelitoarea sură, părea neagră. In ochi ii ardea o lumină cu pâlpâiri de suferinţă şi exaltare şi umilinţă, ca niştetrainice respiraţii sufleteşti.Bologa se opri la vreo trei paşi de pat, dar bolnavul nu întoarse privirea spre dânsul, parcă n -ar fi auzit nimic dince se petrece pe lumea asta. [...] Şi Bologa stătu acolo, în faţa bolnavului, aproape un ceas, fără să scoată o vorbă,sorbindu-i privirile din ce în ce mai însetat, ca şi cum din ele ar fi vrut să -şi adune un mănunchi de sprijin. N -ar fifost în stare să-şi lămurească simţămintele din clipele acelea, dar sufletul i se bucura ca pătruns de o tainănemărginită."Tipurile, pe care până odinioară le numeam "secundare", se dovedesc a fi valenţe ale unei structuri umane ce -şirefuză linearitatea. Ele formează, dacă vreţi, adevăratul subconştient al lui Apostol Bologa, un subconştient -satelit, pe care autorul îl ţine încă pe afară sub fo rma unor întruchipări planetare, neînchipuindu -şi că acestea potexista de la început în străfundurile eroului său. într -o viziune care respectă încă aritmetica tipologică, romanuldescoperă secretul eroului construit după legea nisipurilor mişcătoare.4. Obsesia tematicăForţarea visteriilor neguroase abia de aici începe. După N. Iorga şi G. Călinescu, toată lumea a sesizat adiereablestemului şi a morţii peste opera lui Rebreanu, dovada neconstituind -o, din păcate, numai scrieri de primămărime. Dar şi în acestea, ne referim la Ion, Pădurea spânzuraţilor or Răscoala, apariţiile "brutei" (N. Balotă)sunt o realitate. Nu mai vorbim de obsesia morţii ce formează întregul roman al lui Apostol Bologa, într -omanieră care retează naturalismului aproape orice ca le de infiltrare. Am constatat că una din cele mai crudescene ale acestei scrieri, e cea a convertirii mistice a copilului năsăudean. Dar ce are de -a face aceasta cuvivisecţia şi instinctualitatea dezlănţuită? Până şi cele două atârnări în ştreang, amând ouă aparţinând de fapt luiBologa, jn ciuda vizualităţii fidele, par nişte versiuni simbolice ale răstignirii mii*. % Se cuvine aşadar să privimceva mai "monumental" nu numai arhitectura operei, ci şi decoraţia ei sumbră. E mai mult decât o metaforă înconcluzia

MANULPSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescului IM. Balotă că "Rebreanu e un arhitect din stirpea acelor meşteri arde leni care au zidit case-cetăţi sumbre, darînfruntând veacurile" .Operă a sintezelor şi edificării lăuntrice, Pădurea spânzuraţilor nu este şi a tempestelor intravenoase. O atarecarte va fi Ciuleandra. Despre psihologismul acut al acestui roman s -a scris mult şi cu serioase rezerve.Interesant este că critica mai nouă (N. Manolescu, S. Damian, Lucian Raicu) a încercat o reorienta re asimbolurilor clinice ale scrierii, ce a dus chiar la citarea Străinului lui Camus. Lucian Raicu e de părere că felulîn care Puiu Faranga înnebuneşte după crimă e adevărata temă a romanului (şi nu felul cum personajul a ajuns lacrimă) iar tratarea ei e "admirabilă"2. întrebarea care se pune e dacă există într -adevăr două "teme" ale cărţii saudacă nu cumva e vorba de unul şi acelaşi proces care e şi temă principală a operei lui Rebreanu, nu numai aCiuleandrei: modul în care actul, în aparenţă inexplicabil, îşi redobândeşte logica printr -o minuţioasărevalorificare a subtextului psihic. în această privinţă, autorul apare ca un romancier mult mai sistematic decâtreiese din eterna scindare de manual, între monograful rural şi "citadinul" temerar. S -ar putea vorbi chiar de oschemă în baza căreia fiinţează romanul lui Rebreanu. Tot ceea ce urmează să i se întâmple personajului său erodul unui fond sufletesc obscur care se afirmă punând în primejdie chiar pe purtătorul lui. Acesta poate fi numitşi "subconştient", însă într-o accepţie foarte relativă, câtă vreme resorturile Iui sunt demonstrabile până în celmai mic amănunt, cum am văzut în cazul lui Apostol Bologa. Dar fiindcă am pomenit numele lui, va trebui să

observăm că între Pădurea spânzuraţilor şi Ciuleandra există importante similitudini de structură.Şi într-un caz, şi în altul, ispăşirea actului originar urmează trasee comune. Ambele romane se deschid cuimaginea-şoc a omuciderii. (Ca şi Adam şi Eva, de altfel, care se deschide cu veghea Dafinei la căpătâiulagonicului Toma Novac, împuşcat din gelozie.) Părtaş la spanzuratoarea lui Svoboda, Bologa este vinovat maiales pentru superficialitatea cu care acceptă necesitatea crimei. Puiu Faranga o ucide pe Mădălina, de asemenearatând în prima instanţă adevăratul motiv al crimei. Fireşte, raporturile sentimentale ale celor doi faţă cu victimasunt diferite, deşi o sumă sufletească finală nu indică cine ştie ce diferenţă între subcon ştientul lui Apostol care emai mult conştiinţă şi conştiinţa personajului1 N. Balotă, Rebreanu şi universul violenţei, în voi. Labirint, Ed.Eminescu, Bucureşti, 1970, p. 186.Lucian Raicu, op. cit., p. 186. 90LIVIU REBREANU - un cetăţean al Euluidin Ciuleandra care până la urmă e mai mult subco nştient. Uimitoare este potrivirea dintre senzualitatea fanaticăîn sens naturalist care marchează crima lui Faranga şi demenţa riguroasă cu care este executat dezertorul ceh.Aici începe valorificarea acelui fond sufletesc anonim, "disculparea" personaje lor constând în cele din urmă întransformarea călăului în victimă a propriului său demonism. Substituţie şi circuit specifice romanului modern,suficiente pentru a ne face o idee despre intuiţiile avansate ale lui Rebreanu. Poate aşa se explică şi de ce a utorulţinea atât de mult la Ciuleandra, cum aflăm dintr-o scrisoare către un amic: "Din cât am scris până azi, amslăbiciunea să ţin mai mult la Ciuleandra asta. Mi-a fost totuşi mai frică de soarta ei ca de a tuturor celorlaltecărţi ale mele."1. Aceasta este în fond cea mai estetă carte a sa, în care programul romanesc reiese clar din chiarschematizarea orbitei interioare a eroului. Problema e cea a mântuirii omeneşti prin propria patimă devenită - cala Ion, Apostol, sau Liana din Jar - instrument de autoanulare, după ce a fost mod de acţiune al personajului înexterior.Ca şi în Pădurea spânzuraţilor, analiza propriu-zisă se concentrează asupra procesului de reactivare a uneiexperienţe reziduale care, prin creşteri anormale, invadează şi răpune între aga personalitate. în cazul de faţăpătimaşul dans argeşean, ciuleandra, are aceeaşi funcţie simbolică pe care a avut -o lumina reflectorului îndestinul lui Apostol Bologa. E ceea ce s -ar putea numi obsesie tematică, specifică simbolismului psiho logic alromanului lui Liviu Rebreanu. Obsesia tematică nu este în întregime nici fenomen clinic, nici artificiu artistic.Nu este o banală manifestare maladivă, fiindcă nu este un simplu proces de degradare fi zică şi mai ales deedificare morală. Eroziunea nervoa să a lui Puiu Faranga, ca şi individualitatea spasmodică a lui Apostol, aredrept revers o anume transcendenţă etică. Printr -o dialectică morală consecvent inter pretată de autor ca fatalitate,personajul intră exact în vârtejul existenţial din care şi -a procurat victima. Este eterna "crimă şi pedeapsă" şi nuîntâmplător, cel mai frumos moment al romanului este acela în care Puiu Faranga, asemenea unui Zorba fascinat,dansează dement în celula sa,dansul care i-a răvăşit sufletul.Că nu e vorba doar de un funciar caz patologic se poate vedea şi din faptul că rolul medicului Ursu în roman eaproape nul, pacientul fiindLiviu Rebreanu către I. Simionescu Râmniceanu, (30.1.1928), Bucureşti), în Horia Oprescu,Scriitori în lumina documentelor, Ed.Tineretului, Bucureşti, 1968, p. 222.91ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -AL Protopopescu__________________adevăratul etiolog care explică mersul "bolii". E drept, ca şi în Pădurea spânzuraţilor, Rebreanu se simte datorsă-şi încarce personajul cu efecte n ăprasnice ale eredităţii, cu premature obsesii erotice şi simptome de f adismcamuflat. "Germenul crimei a fost în mine, constată Puiu Faranga, m -a urmărit până m-a învins." Datorităacestor detalii, prima parte a romanului (prima "temă"?) e inferioară dez nodământului. E în aceastăscrupulozitate explicativă şi ceva din firea ardeleanului meticulos care se teme să lase vreun lucru neclarificat,dar mai mult din mentalitatea romanului raţionalist unde faptele decurg cu metodă unele din altele. Nu numai înCiuleandra analiza pare prea organizată în jurul obsesiei -sim-bol. Cu precădere în acest roman al relaţiilorintime însă se simte zelul de a desena rădăcinile cu acelaşi cărbune cu care a fost desenat şi trunchiul copacului.Grija lui Policarp Faranga de a î mbunătăţi ereditatea sleită a rasei seamănă foarte bine în artificialismul ei cuînsământarea mistică a lui Apostol. Retrospecţia de erotoman a lui Puiu şi laitmotivul zăpezii sunt la fel derigide. Antiteza cu Andrei Leahu, ţăran sănătos care -şi părăseşte nevasta nici gândindu-se la crimă, dar care eincapabil să 'ţopăie" un pas din "şuleandră", e prea evident programată şi demonstrativă. Mai mult, insistenţaromancierului în a înfăţişa criza drept consecinţă a unui altoi nereuşit poate simplifica întreag a semnificaţie aromanului printr-o perimată teză psiho-socială. Ceea ce continuă să domine compor tamentul autorului faţă cupersonajele sale este acelaşi determinism psihologic pe care îl sesizam la început. Fiecare act al lor estecondiţionat social înainte de a fi explicabil psihologic. De la Ion la Toma Novac, eroii lui Rebreanu luptă să -şicapete independenţa, adică să obţină o indivi dualitate perfect autonomă. Procesul e tragic fiindcă revelaţialibertăţii nu se dobândeşte decât în momente de apogeu , cum e moartea. Sau cum observă Puiu Faranga, numai

în clipe de cumplită suferinţă omul izbuteşte să fie singur. Cea mai pregnantă imagine a Lianei din Jar constă deasemenea în momentul dobândirii singurătăţii, premergător sinuciderii. Dureroasa victorie a subiectivităţiieliberate este simbolic plasată de autor chiar în timpul unei sindrofii sufocante.Ca pretutindeni în opera marelui romancier, monografia latenţelor ieşite la lumină dezvoltă ea însăşi o latentăforţă artistică, elementaritatea ca temă u mană impunându-se tocmai prin elementaritatea analizei. G. Călinescuobservă fenomenul în legătură cu alt personaj "dilematic", iredentistul Titu Herdelea care în viziunea autoruluinu era nicidecum un primar: "Incertitudinile lui Herdelea sunt artistice prin mediocritatea92personajului. Şi asta e un semn de putere creatoare" 1. Obsesia-temă, ciuleandra, propusă chiar de protagonistîntr-o manieră care putea să pară o stângăcie didactică, are efecte salvatoare pentru întreg montajul psihologic.Observaţia că veridicitatea absolută în romanele lui Rebreanu rezultă adesea din extraordinarul neplauzibil sepoate formula aici în funcţie de alt criteriu, şi anume de cel al modernităţii. Rebreanu este mo dern tocmai cândeste mai naiv şi mai elementar în mij loacele sale regizorale. "Rudimentari" în înţeles absolut sunt şi Kafka, şiCamus, fiindcă parabola nu-i altceva decât un mod de a întoarce metafizica la iniţialele ei primare. Să dăm unexemplu care ne spune şi că autorul avea destule cunoştinţe despre pe trecerile lui Menipp, despre saturnalii oridespre raporturile dintre sacru şi violenţă: "în orice caz eu şi azi cred că singură ciuleandra, din câte jocuricunosc, poate să explice extazul dansului, al dansului ca o manifestare a adoraţiei supreme, ba chi ar al dansurilorreligioase care se sfârşeau prin mutilări sau sacrificii..."Pe acest subiect se scriu azi tratate de psihanaliză. în Ciuleandra, aserţiunile aparţin însă lui Puiu Faranga careîşi începe astfel prelegerea despre dansul terifiant. Orice al t roman ar fi dat, probabil, faliment în chingile uneiatari eseistici cu galicisme, cum e până la capăt discursul etnografic al eroului. La Rebreanu se întâmplă cu totulaltceva; un fapt destul de contrariant pentru un maestru al secvenţelor luate pe viu, cum îl recomandă Ion şiRăscoala. Romancierul creează un mediu epic absolut artificial, destinat să fie laborator de autoanaliză al luiFaranga. Ca şi în cazul lui Bologa, se întâmplă că tocmai "eul" personajului să devină elementul cel mai anonimdin roman, sub aceeaşi hărţuială a "factorilor".5. Analiza canonicăDar cât de canonică este analiza lui Rebreanu, se vede cel mai bine în Adam şi Eva. Un pronunţat aer deconvenţionalism are şi analiza din Pădurea spânzuraţilor, Ciuleandra ori Jar, unde sensurile morale sunt înpermanenţă dirijate în sfera ideilor superioare. E o trăsătură care ne va indica întotdeauna obârşia transilvană aromancierului, în drumul pe care romanul său îl urmează invariabil de la dilema morală la idealitate socială.Romanul a fost primit de critică, tot din cauza magistralelor1 G. Călinescu, Istoria literaturii..., op. cit.,p. 649.93ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - AL Pwtopopescu__________________precedente "ţărăneşti", cu aceeaşi deferentă rezervă. în realitate, ne aflăm în faţ a uneia din cele mai complicate şispectaculoase întreprinderi roma neşti din câte a încercat romanul psihologic interbelic. Toate problemele care aufrământat conştiinţa estetică a romancierului, binele şi răul, adâncul şi suprafaţa sufletului, fantasticu l şiaventura, naturalismul şi demonicul, carnalul şi seraficul, le găsim topite în această expediţie horoscopică, ţesutăîn stil de erudit medieval.Circumspecţi cu natura artificioasă a scrierii, toţi comentatorii ei, de la Lovinescu şi Perpessicius la T udor Vianuşi G. Călinescu au stăruit cu soluţii diferite în jurul unei observaţii comune: arbitrarul romanului. Problemaarbitrarului la Rebreanu este mult mai complexă şi am văzut că ea se pune şi în legătură cu psihologia "anexată"a lui Apostol Bologa, ori a lui Puiu Faranga. Convertirea arbitrarului în realitate sufletească este adevăratapreocupare a analizei sale, chiar şi atunci când ajunge să propună examinarea lichidului rahidian. Fiindcăarbitrarul nu-i decât pse-udonismul artistic al subconştien tului subversiv care emite la suprafaţă veştiindescifrabile şi-şi mână personajele în ispite tulburi. Nesatisfăcut parcă de uneltirile "moderate" ale hăului dincărţile anterioare, Rebreanu se hotărăşte în Adam şi Eva la o desconspirare totală, ce face di n scrierea sa oHalima a genunilor omeneşti.Operă autentică de psihanaliză, această exhibare prin mit a fost pe drept şi la timp aşezată între reflexeleevaziunii metafizice care leagă Sărmanul Dionis şi Avatarii faraonului Tlâ ai lui Eminescu, de DomnişoaraChristina a lui Mircea Eliade. Ca punct extrem de înrudire Tudor Vianu indică precis poemul maghiaruluiMadâch. Se pare însă că cel puţin virtualităţile teoretice ale romanului sunt mult mai profunde şi mai vechi.Reţinem în acest sens constatarea din 1936 a lui Şerban Cioculescu, care aşază la originea romanului metafizicaplatoniciană. O adiere platoniană trece peste toate romanele lui Rebreanu, îndârjit să rezolve veşnica neînţelegereîntre "virtute" şi ideal. Adam şi Eva ne îndrumă însă cu insistenţă spre lămuririle lui Socrate către Kebes, privindnemurirea sufletului.Cum a ajuns Rebreanu aici? Nu e însă prima oară când "subterana" încearcă să spulbere întunericul peşterii cufeştila lui Platon. Vorbind despre structurile "dialogale" ale romanelo r lui Dostoievski, M. Bahtin susţine cădezvoltarea romanului şi a prozei artistice a suferit influenţa decisivă a două genuri din domeniul serios -ilarului:a dialogului socratic şi a satirei menippee■. Se pare că trăsătura care distinge dialogul platonian 94

LIVIU REBREANU - un cetăţean al Euluide toate formele similare ale antichităţii, propunându -1 unei moderne cariere literare, constă în faptul căvorbitorul se găseşte întotdeauna într -o situaţie limită. Efortul lui duce direct la acea înnobilare a vic timei (cazulcondamnatului Socrate) care i -a pasionat nu numai pe Dostoievski, Camus ori Sartre ci şi pe romancierul român.Prin această vamă antică trece firul care îl leagă pe Rebreanu de marele prozator rus, mai mult decât prin bolgiilesângelui.Să ne gândim la Apostol Bologa. El este în sensul cel mai strict o conştiinţă "dialogizată". Nu numai prin zig -zagul confruntărilor cu sine însuşi, ci şi cu "vocile" cu care se află asociat. Dar, ca şi Puiu Faranga, el este înesenţă un personaj socratic prin se ninătatea finală cu care ia locul victimei, conştient de prestigiul (divin) almorţii. Această superioară erijare din romane duce, ca şi în cazul personajului platonian, la o totală discreditare alumii concrete care dă sentinţe. Duce implicit la o minimal izare a atrocităţii înfăptuite de un Rascolnikov ori unPuiu Faranga. Profunzimea cu care vinovatul îşi asumă pedeapsa în Pădurea spânzuraţilor ori Ciuleandra"discretează" în parte şi victima iniţială, Svoboda ori Madeleine, preluându -le destinul într-o interpretaresuperioară.întorcându-ne la Adam şi Eva, ne aflăm în plină "maieutică" a morţii şi a traiectelor pe care le urmează sufletuldupă moarte. Dostoievski însuşi are, în privinţa "dialogurilor morţilor" şi a metamorfozelor, precursori iluştri înSeneca (Prefacerea în dovleac), Apuleius (Măgarul de aur), în Fenelon, Fontenelle ori Cyrano de Bergerac, lacare însă gluma însoţeşte masca tragică. Ceea ce îşi propune Rebreanu în Adam şi Eva nu este câtuşi de puţin oexcavare masivă de subconştient şi cu atât mai puţin o întruchipare frumoasă a adevărului care este moartea.Negreşit, în marele carnaval metapsihic al lui Toma Novac se pune la încercare un adevăr fundamental, o"problemă finală", dar în numele unei convingeri foarte simple a lui Rebreanu, care rezumă întreaga substanţă aromanelor sale. Şi anume, că imperfecţiunea şi iadul carnal profanează orice existenţă. De aici mulţimea crimelorşi schingiuirilor care abundă în zborul sufletului prin lumile succesive. Mobilurile car e declanşează masacrulsunt, în fiecare din cele şapte existenţe, aceleaşi care îl duc la moarte pe Apostol şi îl zdruncină pe Faranga:condiţia socială a fiinţei şi iubirea, ambele dirijate din străfunduri. Consecinţele lor se fac văzute încă din primareîncarnare a lui Toma Novac. După ce împlineşte pe scurt tot ritualul brahman, eroul ajunge la curtea"erotomanului" rege Arjuna,95ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu__________________unde cere de lucru. Suveranul se îndură şi îi dă muncă dest ul de uşoară. Mahariva - căci aşa se numeşte în primaversiune transexistenţială eroul lui Rebreanu - urmează să usuce, dimineaţa şi seara, hainele ucenicilor. Dar,sfidând "condiţia socială" cerească, Mahariva se apucă s -o râvnească pe fecioara Navamalika , selecţionată înharemul stăpânului, ceea ce -1 aduce cam în situaţia lui Apostol şi Faranga. Aflându -ne însă pe tărâmul basmului,Rebreanu îşi îngăduie să înfăţişeze astfel stricarea cărnii: "O mână îşi înfipse degetele în pletele lui Mahariva şi -idădu capul pe spate, în vreme ce alte degete osoase îi frământau încheieturile fălcilor, silindu -1 să caşte gura. Uncleşte rece îi apucă limba pitită în dosul dinţilor de jos şi, cu o smucitură scurtă i -o rupse din rădăcină. Valuri desânge bol-boceau în gura lui Mahariva, zvârcolindu-se într-un horcăit înfundat." După care urmează jupuirea deviu. La capătul carnagiului, sufletul, bucuros de cele întâmplate trupului, îşi ia tălpăşiţa uşurat: "Sufletul avusensaţia unei uşurări înălţătoare. [...] Conştiinţa pură de-acuma parcă plutea fulgerător spre planuri tot mai înalte,ca şi când ar fi încercat să ocolească un destin." E transfigurată (şi strămutată în simbol) voluptatea suferinţei luiCervenco, frenezia horeanului nebun din Ciuleandra, ori pacea lascivă cu care Liana îşi contemplă trupul înoglindă, înainte de a se sinucide.Nu exagerăm dacă spunem că în Adam şi Eva Rebreanu aproape epuizează domeniile psihanalizei. Fiecarecapitol se deschide cu parfum de pastorală pentru a sfârşi în căscaturile subconştient ului. Romancierul lucreazămai puţin cu principiile metapsihicei, cât cu temele psihologiei infernale, rafinate prin credinţa socrateană că înHades cutreieră sufletele "care au părăsit trupurile fără să fie pe deplin curăţate". Sufletul muribundului TomaNovac, înainte de a se desprinde definitiv, rătăceşte, datorită resturilor care îl însoţesc, pe meleaguri sumbre sprea se izbăvi. Cum ar spune Socrate, în tot acest purgatoriu, el se întruchipează în caractere cu aceleaşi moravuri caîn viaţa lui de mai înainte. Moravurile sunt chiar temele psihicului care duc la dezechilibrul necesar purificării. Olungă şi zbuciumată carantină etică, aceeaşi care formează şi timpul celorlalte romane amintite.Vămuirea începe, cum am văzut, cu lecuirea lui Mahariva de gelozie. Urmează întruparea egipteană in Unamonucare, unit prin faşă cu sora sa Neferura, se îndrăgosteşte de Isit, femeia faraonului: "Femeia asta mi -e străină,deşi e sora şi soţia mea, iar Isit, deşi mi -e străină, parc-ar fi adevărata mea soră şi soţie!" Problema este aincestului şi a adulterului,96

LIVIU REBREANU - un cetăţean al Euluica păcate necesare pentru a primi răsplata morţii. Unamonu moare săgetat şi din nou "sufletul izbucni ca dintr -oîncleştare purificatoare". Un Apostol Bologa din toate p unctele de vedere este al treilea reîncarnat, Gungunumcare ezită între vocaţia înaltă de scrib al Babilonului şi obsesia erotică, amplificată în scene lubrice de -a lungul

capitolului Hanema. Izbucnind războiul el speră în îngăduinţa regelui Iluma -Ilum (ca Apostol în generalul Karg),însă acesta, după ce îl obligă să asiste la toate crimele şi torturile la care sunt supuşi prizonierii, îl înjunghie,lăsând neîmplinită dragostea "intelectualului" pentru Hamma. Tema capitolului, replică băsnită la Pădureaspânzuraţilor, o formează complexul lucidităţii. Nu vom mai conspecta în continuare. Romanul merită însă ocercetare aparte, cu instrumente specializate, fiind una din cele mai interesante cărţi din literatura noastră.Alcătuirea canonică a analizei ne obligă la câteva consideraţii generale, asupra modului în care aceasta serealizează. Mai exact spus, e de examinat codul literar sub care se propune psihanaliza. Prima întrebare ţine degenul scrierii. Este Adam şi Eva o carte fantastică? A nega înseamnă a da l oc la confuzii. Dar şi a accepta căintenţia lui Rebreanu a fost doar de a realiza un apolog fantast cum e O mie şi una de nopţi ar fi insuficient.Chiar dacă este dovedit că toate formele fantasticului îşi au sediul în subsolul freudian al psihicului. Un lucru efoarte important aici şi anume poziţia cititorului. Cum sintetizează Ţzvetan Todorov, fan tasticul nu este în celedin urmă decât o chestiune de ezitare a cititorului. Cu cât complicitatea imaginativă a cititorului faţă cupersonajele şi întâmplări le e mai perfectă, cu atât distincţia real -fantastic este mai imposibil de realizat.Fantasticul se dezvoltă în funcţie de prezump -ţiozitatea lectorului. Intuind procesul, Rebreanu s -a îngrijit ca el săfie cel care supraveghează distanţa dintre cititor şi întâmplări. A preconizat în acest sens un soi de prozodieromanescă, ale cărei etape şi artificii sunt de natură diversă, mergând de la pitagoreismul metapsihic alnumerelor, până la geometria fixă a capitolelor. între un prolog şi un epilog eseistic se c uprinde basmul propriu-zis. Romanul în întregime respectă schema metrică a părţilor, printr -un început şi un sfârşit în care Toma Novacevoluează cu identitate concretă. E, desigur, în arhitectonica roman cierului o propunere făţişă adresată lectorului,de a participa precaut la arbitrarul fantastic de care vorbeam.Adam şi Eva nu intră apoi în categoria tradiţională a literaturii fantastice fiindcă, în vreme ce specia presupuneîn primul rând capriciu.97ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescu__________________libertate şi utopie imaginativă, romanul lui Rebreanu este o construcţie riguros guvernată de "teza" psihologistă.Strict orientate în funcţie de temele demonstraţiei, peripeţiile onirice prin care trece fantoma sufletului lui TomaNovac, nu se explică prin aşa-numitul "pandeterminism" fantastic. Convenţionalismul lor era tocmai aceastăfuncţie de a înlesni şi de a dirija traducerea fenomenului psihic în conformitate cu principiul psihanalitic propus.E o modalitate de a descifra psihologia pri n simboluri, ca în cazul complexualităţii incestuale a lui Unamonu, învederea căruia se desfăşoară ritul însoţirii imature cu sora Neferura.Fireşte că o altă mulţime de trăsături pledează pentru contingenţa romanului cu fantasticul. Cea mai importantăse referă la dezvoltările şi variantele monstruoase prin care se exprimă noptatecul libido freudian ("le diableamoureux"), în vederea "fericitului" dezastru fizic care estemoartea.Suntem în faţa temei predilecte a lui Rebreanu, care am văzut că nu pretin de întotdeauna travestiul miraculos. înacest sens, nici plăsmuirea din Adam şi Eva nu are acea ambiguitate şi semnificaţie informă pe care o capătănălucile venite din sferele suprarealităţii. în virtutea unei precise expertize psihice, analiza se rezumă doar la ointensificare, simbolic-statutată a evenimentului şi reacţiilor.Concluzia e că ceea ce lipseşte deformărilor aparent fantastice din roman este chiar supranaturalul. Altfel nu s -arexplica de ce, în plină irealitate temporală, Toma Novac reîntru chipat în Axius cugetă ca un personaj foartecunoscut nouă: "«Gloria militară nu se cucereşte privind triumfurile altora ci luptând!» îşi zise Axius... Nusimţea însă nici o chemare pentru viaţa ostăşească. Vru să se apuce de altceva şi îşi dădu seama, cur ând, că nici oactivitate nu-1 ispiteşte. Avea dorinţe vagi, nelămurite. îi lipsea parcă mereu ceva şi întrebări tot mai ciudate îiapăreau în suflet." Boala care se profilează este, în versiune modernă, prestigioasa "angoasă", iar mobilul eiaceeaşi tulbure fixaţie erotică, provizoriu numită Servilia. Axius este de fapt anxiosul tipic, plasat în latinitate.Prin epuizarea spaţiilor şi timpului, prin experienţe succesive la care este supus sufletul volant al eroului,Rebreanu realizează o adevărată sociolo gie a libido-ului. Demonstraţia constă în degradarea fatală a materieiexistenţiale prin propriile ei dorinţe, degradare ce anunţă supe rioritatea sufletului în stare pură.Reîntâlnim, în plurală confruntare a psihicului cu mediul, con cepţia fundamentală a lui Rebreanu. Anticipândrolul de furnizor alsubconştientului, romancierul îi recunoaşte atotputernicia printr -o exhaustivă examinare a efectelor în planulsocial. Ceea ce părea decor fantast în Adam şi Eva, e de fapt flexiune concret -istorică, pe parcursul căreia fiinţase ratează (se dezvinovăţeşte?) prin una şi aceeaşi ordonată lucrare a subconştientului.6. "N-am venit ca un spărgător de drumuri..."Din această perspectivă, clasarea lui Rebreanu la rubrica realis mului obiectiv încetează de a mai f i cel maisimplu lucru. E adevărat că romancierul nu a râvnit niciodată alt titlu în locul aceluia de apostol al realităţii şi cădespre psihologie a vorbit mai mult cu respect decât cu autoritate. Fapt sigur este că nu 1 -a pasionat niciodatăprizonieratul subiectiv al analizei de tip apusean, preferinţele sale mergând spre contorsi onaţii răsăriteni ai luiDostoievski care nu înţeleg autocontemplaţia fără act. 1 se potriveşte în acest sens o contestaţie a autoruluiDemonilor, care. se ştie, nu a suferit n iciodată cuvântul "psihologie": "Lumea îmi zice psiholog; - se plângea

Dostoievski - nu-i adevărat, sunt numai realist în sensul cel mai curat al cuvântului, fiindcă redau adâncurilesufletului omenesc"1. Cea incriminată aici este optica subiectivă a anali zei realizată prin asediu egolatru. AutorulCiuleandrei nu este nicăieri tentat să-şi descarce sufletul la persoana întâi şi prin aceasta romanul nostru deanaliză care privea cu admiraţie narcisismul proustian, are un începutoarecum nescontat.Trebuie însă corectată în multe privinţe şi noţiunea de "obiec tivitate" cu care romancierul e invariabil taxat, dacăaceasta se rezumă la aşa-zisa "indiferenţă" a autorului faţă de ceea ce fac şi gândesc per sonajele sale. Rebreanunu este un "indiferent", după cum nu este nici un monopolist care -şi transformă eroii în pieţe rentabile dedesfacere a intimităţii şi afectelor. Fidelă cauzalităţilor psihologice, analiza se des făşoară în dublă relaţie cucontextul concret social şi interiorul arheologic al sufletului, într-o strânsă interdeterminare. De la "eul cetăţean"la erupţiile subconştientului viforos, romancierul urmăreşte o amplificareDostoievski. Swi^^ri şi Dostoievski, Ed. Priboi, Moscova, 1883, p. 373.note din caietele intime ale lui F.M.99ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - AL Protopopescu__________________activă a conştiinţei, în numele unei intuiţii vitale pentru viitorul romanului — pluralitatea fonică a vieţii.Conştiinţa ca univers fuzionar - iată ce-1 deosebeşte pe Rebreanu, de precursorii săi Slavici ş i Duiliu Zamfirescu.Asistăm în consecinţă la o secţionare a caracterului clasic în segmente psihice, a căror manifestare face caansamblul romanesc să nu mai însemne şi linearitate. Noul dinamism al "vocilor", cu sorgintea în dialogurileplatoniene, urmăreşte procesul tragic prin care lumile abisale ale fiinţei se concretizează în fapte şi realităţiexterioare, ceea ce constituie în cele din urmă raţiunea oricărui roman psihologic. Poziţia şi soarta exterioară alelui Apostol Bologa, Puiu Faranga, ori Toma Novac nu pot fi explicate decât în urma unui dramatic dialog alinteriorului cu legile din afară. Cunoaşterea şi descifrarea umbrelor subterane aduce cu sine imensa dorinţă depurificare, imposibil de realizat decât prin sacrificiu. Acesta este sensul ultim al morţii obsedante carestăpâneşte romanele lui Rebreanu. Nu există la prozatorul român, decât poate în Răscoala, moartea în accepţietolstoiană, ca accident istoric. Termenul propriu pentru sfârşitul lui Bologa şi Ion, al Lianei şi al l ui Toma Novaceste mântuirea. Marea dimensiune a operei lui Rebreanu este tragicul. în cadrele unui psihologism sprijinit încăpe conexiuni simbolice (epice şi caracteriologice), conştiinţa "dialogizată" din Pădurea spânzuraţilor a devenitîn Adam şi Eva, Ciuleandra ori Jar, autentic dialog cu subconştientul. Romanul românesc şi -a pierdut, chiarînainte de a şti, integritatea clasică, netăgăduindu -şi însă specificul spiritual şi uma nismul. Merit pe careRebreanu însuşi ezita să şi -1 asume. "N-am venit ca un spărgător de drumuri - declară el. Nu credeam că cu mineîncepe altă lume..." . In realitate cu el începea "altă lume" a romanului nostru, cea a profunzimilor.1 Cu Liviu Rebreanu despre trecut şi puţin despre viitor (M. Sebastian) in "Rampa", an XVIII, nr. 5368,1935, p. 1.100IVHORTENSIA PAPADAT-BENGESCU"ÎNJOSIREA" ROMANULUI1. Conştiinţa universalităţiiLa sfârşitul deceniului al treilea, Hortensia Papadat -Bengescu era convinsă de "universalitatea" operei sale. într -oscrisoare cu destule amărăciuni provinciale (Constanţa, noiembrie 1929), autoarea Concertului din muzică deBach se destăinuia unui confrate: "Da! E drept că mi -ar place mult să fiu tradusă (bine) 1. încă de la primelefragmente aş fi dorit să ştiu ce ecouri ar putea trezi şi aiurea [s.a.]. Dar se cer [s.a.] scriitori specific naţionali maiales, şi iată că tocmai universalitatea mea mă deserveşte. Se cer, mai ales, demersuri practice, ce -mi suntexcluse" . Trei luni mai târziu va apărea temerarul manifest Mărturie pentru marea europeană HortensiaPapadat-Bengescu, cuprinzând între altele semnăturile lui Liviu Rebreanu şi Camil Petrescu 1.Se referă probabil la antologia Sarinei Cassval, Contes roumains d'ecrivains contemporains, apărută în 1931,unde romanciera figurează cu ver siunea franceză a nuvelei, Funerailles.Hortensia Papadat-Bengescu către Camil Petrescu (14 noiembrie 1929, Constanţa), în voi. Camil Baltazar,Scrisori, studii şi documente, E.P.L., Bucureşti, 1965, p. 15.Mărturie pentru marea europeană Hortensia Papadat -Bengescu - de Liviu Rebreanu, Camil Petrescu,Mihail Sebastian, Ticu Arhip, Felix101ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu__________________Cum printre iniţiatorii campaniei se afla chiar destinatarul scrisorii de mai sus (Camil Baltazar ), e de înţeles câtde eficace vor fi fost tânguirile autoarei.Surprinzătoare, întrucâtva, afirmaţia "tocmai universalitatea mea mă deserveşte", trebuie înţeleasă cu precauţie.Nu era prima oară când romanciera se plângea de impopularitatea cărţilor sale. Sufragiile criticii au depăşitîntotdeauna apetitul comun pentru o astfel de literatură care, până şi unui avizat ca Perpessicius i se părea

"hermetică". Convins de dificultatea "criptografiei", Lovinescu făcea la 1919 nu numai operă de descoperire, cişi de îndrumare a cititorului, faţă cu această "întorsătură a spiritului care cerea o iniţiere". în natura ei "exoterică"nu se poate pătrunde decât printr -o "infiltrare lentă"1.Prin prisma acestei inaccesibilităţi de substanţă, şi nu de formulă, trebuie în ţeleasă în primul rând discriminareaautoarei între scriitorii "care se cer" şi universalitatea care o deserveşte. "într -adevăr, constată prozatoarea, amînceput a scrie, expresie cât mai simplificată a felului cum gândeam de complex, armonie cât mai regle mentată ajazului meu frenetic de simţiri. Atunci - e precis - se scria aşa fel [s.a.] pentru întâia oară, şi puţini m -au admis.Acum [...] se scrie cât mai dinadins aşa. O deschidere, pesemne, de vaduri, înapoia cărora multă lume nouă îşiaşteaptă drumul. Ar părea logic ca acum să interesez pe mai mulţi, dar plac mereu unora puţini. Ce neşansă! Şice noroc!"2

Ceea ce printr-o formulă stereotipă s-ar numi clară conştiinţă de sine, constituie mai mult o remarcabilă sesizarea dinamicii moderne pe care o înre gistrează proza românească după 1920. Hortensia Papadat -Bengescu rămâneun scriitor "dificil", oricâtă experienţă în universalitate am invoca. "Neşansa" şi "norocul" la un loc sunt atribuitevalorii absolute, pe care o originalitate greu raportabilă îi spo reşte mereu misterul. Romanciera este cea dintâiconştientă de "fatalitatea" noutăţii ei, care, observă Lovinescu, se manifestă nu o dată ca sigiliu şi impediment("noutatea care accentuează neplăcut noutatea"). Adevăr cu care ne confruntăm .zilnic, nu num ai când e vorba deJoyce, ci şi de Homer. în artă nu există adevărată noutate care să nu regenereze şi ca impediment.Aderca, I. Pelz, Camil Baltazar, în "Tiparniţa literară", an II, 1930, nr. 2-3(ianuarie, februarie).E. Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, în Epiloguri literare, Ed.Librăriei Al. Stănculescu, Bucureşti, 1919, p. 8. 2 Hortensia Papadat-Bengescu către Camil Baltazar, loc. cit.,p. 15. 102HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU - "înjosirea" romanuluiEste o trăsătură a capodoperei şi nu a experiment ului imprecis. Fiindcă, oricât ar părea de curios, romanulHortensiei P^Dadat-Bengescu nu este experimental în nici un sens, chiar dacă "atunci se scria aşa fel pentruîntâia oară". Pare mai degrabă un capăt al evoluţiei romanului decât un început, într -atât lipseşte impresiaincertitudinii şi a căutărilor spec taculoase.2. Spre o metafizică a simţurilorConceput ca fenomen de elevare şi nu ca act, erosul în viziunea primelor scrieri nu acceptă atributele acţiunii.Bineînţeles că primul exclus este simţămâ ntul practic de care este dominat bărbatul. Acest rol şi -1 asumăMamina, una din participantele la taclalele feminine din Femei, între ele: "...se pare că la bărbaţi elementulfinal, scopul realizării, nu lipseşte niciodată. Aşa spun ei cel puţin, când vor besc unii cu alţii. Cele mai poetice,cele mai imaginare iubiri, amorul unei statui, al unei pânze, sau al femeii imposibile, o urmărire uşoară şipasageră ca cea de care povestişi, nu se poate desface de un rezid al elementului posesiei. E mobilul, fie in iţial,fie final, de la care pleacă iubirea pentru a se completa prin sentiment, sau pleacă de la sentiment spre el. Femeia,dimpotrivă, rătăceşte bucuros pe drumuri foarte lungi sau foarte scurte, fără nici un scop. [s.a.] în iubirile mari eaajunge la sfârşit numai ca la o cedare mai mult adăugată celorlalte, cedarea voinţei, cugetării, timpului, energiilorei totale, ca la o desperare supremă a nebuniei de a dărui." (Femei, între ele).De la acest moment eseistic încolo, toate reflecţiile din prozele de început vizează să consacre un tip defeminitate fără scop şi chiar fără destinaţie. Destul de greu de pătruns acest conflict vizibil între gratuitate şifrenezie organică, între abstracţie şi febră senzorială cu care Hortensia Papadat -Bengescu îşi înzestrează primeleeroine. într-o alăturare imposibilă, avem de-a face cu o metafizică a simţurilor a cărei protagonistă ideală şiidealizată arde din toate fibrele pentru "amantul din eter". Tipul de "fecioară tare" - viitoarele "fecioaredespletite" - este osândit alături de masculinitatea agresivă: "Specimenul acesta de «fecioare tari» îmi plac totaşa de puţin ca şi ingenuele falsificate. [...] Eu, cu o dureroasă perfecţie de exagerare a sensibilităţii, am avuttotdeauna în faza asta o jenă pentru ceea ce ig noram din viaţă şi o stânjenire, din obscurul ei103ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu__________________presentiment [...] Acele care adoptă, pentru trecerea acestei deza vantajoase punţi, atitudini masculine, sfruntaregălăgioasă, sporturi violente şi flirturi îmi sunt cu atât mai inamice cu cât lucrează la distrugerea sacrei feminităţi[s.a.], a farmecelor ei fragile, prin abdicarea puterii ce rezidă în însăşi slăbiciunea feminină, care e ca o coardăsubţire, mereu întinsă, gata să se rupă, dar prin elasticitatea ei - pururi învingătoare." (Femei, între ele).O nouă expresivitate, cea a simţurilor, este examinată şi slăvită pretutindeni. Armonia mişcărilor (Dansul),muzica (Cazino-muzică), vigoarea silvestră (Dorinţa), extazul panteistic (O pasăre) sunt tot atâtea prilejuri deexaltare şi adoraţie. Amintita suită epistolară Lui Don Juan în eternitate este în esenţa ei o scriere polemică.Simbol al virilităţii nesăţioase, imaginarul personaj devine ţinta unui suav rechizitoriu al amorului teres tru. "Ceoribil lucru e iubirea! afirmă la un moment dat Bianca. Dezgustător ca febra eruptivă." (Lui Don Juan îneternitate). Feminitatea virginală se confruntă în versete vaporoase cu "principiul masculin al universului".Colorată, locvace, cel mai adese a fastidioasă, prozatoarea destăinuie mici taine ale feminităţii orgolioase cu aerulcă celebrează. Fascinată de o "viaţă extravitală", mereu în căutarea amorului exemplar, Bianca e prototipul

femeii oscilând între celestitate şi "lalelele sângerate ale do rinţelor". Tentaţia autoconsacrării e când subînţeleasă,ca în Sephora, când mărturisită făţiş ca la Bianca Porporata: "Când mă gândesc... Juan, la Desdemona, la Julieta,la Marguerita, mă simt cuprinsă de îndoială. Sunt eu în stare de suferinţe aşa de cel ebre?" De altfel trimiterea lapersonaje ilustre şi la mitologie erotică apare frecvent în desenul stilizat al femeii. Ciudata doamnă Ledru dinFemei, între ele este confruntată cu înţelegerea ei pentru Macbeth, Electra, Othelo. Mamina apare o clipă ca oPenelopă fidelă şi destoinică. Spre o atare mistuire legendară ţinteşte şi Alisia din Pe cine a iubit Alisia? înbovarismul ei disperat, Adriana Praja îşi imaginează pasiunea pentru superficialul flautist Milu Horăscu, princelebrul cuplu Aida - Radames (Romanul Adrianei). Dar "calvarul închipuirii" atinge apogeul în portretulManuelei din Femeia în faţa oglinzii. Fiinţă prin excelenţă idolatră, ea este ce s -ar putea numi prin analogie,tipul femeii "de prisos". Despre o atare protagonistă a spleen-\x\ui care veşnic "se pregătea pentru iubire", darniciodată nu ajunge la ea, G. Călinescu ar spune, ca şi despre eroii lui Anton Holban, că totul s -ar fi lămurit dacăeroina s-ar fi măritat cu Vâlsan. Evident că ceea ce o frământă pe noua introspectă este tot cult ulHOKltUNCMi-v i"amorului care îşi consumă în el singur toată substanţa, şi e fecund numai prin existenţa lui". "Nişte cărţi poştalecu reproduceri după tablouri celebre devin un prilej scontat de substituiri ilustre: "Era Iahveh, singurul,adevăratul, rabinul suprem, era unicul, divinul..... Un scutur de ardoarefrânse fiinţa Manuelei. Aşa trebuie să -şi fi sfărâmat iubirea el, Tereza, Cecilia, toate martirele pasiunii lui divine.Şi în cutremurul ăsta Manuela îşi serba, întârziat, Crăciunul. (Femeia în faţa oglinzii). Un alt capitol IcoanaFecioarei, este în întregime afectat acestui "misticism erotic" prin care femeia Hortensiei Papadat -Bengescu îşicaută expresia divină. în faţa icoanei, sufletul Manuelei "atins de vestea cea bună a amorului", se u mple deambiţia de a deveni arhetip al feminităţii şi al dragostei biblice. "Ne aflăm încă în plină epocă de optimism şievlavie a prozatoarei pentru misterul feminin. Solidară cu specia, ea crede în capacitatea de sanc tificare a femeiiprin dragoste. Chiar şi în clipele de vifor lăuntric, eroina acestei epoci se visează "icoana -femeie", "Mamaiubirii", "Mireasa amorului". Ispita absolutului se confundă cu fervoarea şi furtunile sânge lui, fără a amplificasemnificaţia gestului erotic. Cu conştiinţa supe riorităţii şi cu patimile orgolios intelectualizate, eroineletripticului feminin râvnesc un loc în şirul marilor martiri ai existenţei şi cugetului. în felul lor, Bianca, Myriam,Alisia, Adriana, Manuela sunt nişte apostoli ai iubirii ideale, şi nu nişte femei în înţelesul veridic pe care ni -1 vorreleva romanele. Ele cultivă un fel de amor -problemă, a cărui ineficientă le înnobilează, dar nu într -atât, încât săpoată fi aşezate în rândul bărbaţilor "care văd idei". Sentimentul dilemei domină a ceastă permanentă"întindere elastică din sine către altceva". în reveria nimfelor lunare şi aerate, care populează opera de început,viaţa se traduce printr-o deşartă încredere a scriitoarei în transcendenţa simţurilor. Fecioarele despletite, cu carese deschide marele ciclu al Hallipilor, va pune definitiv capăthuzurului şi iluziei.Voluptatea autocontemplării va mai dura şi în romanul Balaurul (1923). Rod al unei "abnegaţiuni" maipregnantă în plan social decât literar, cartea nu este structural altce va decât jurnalul Manuelei, al Adrianei ori alBiancăi. Ea răspunde însă, aproape programatic, nevoii de "autenticitate" şi "experienţă", pe care generaţia sa oproclamă ca deviză. ldeea sacrificiului trece de la om la operă: "...mai totdeauna mi -a fost scris să pot observalucruri interesante plătind cu fiinţa mea. Nu m -am dat în lături. M-am oferit ca obiect de experienţă celor maidureroase, căci credeam într -o noimă. Am privit cât mai bine şi am suferit cât mai mult.105104cuROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Pwtopopes, ___M-am vârât în miezul cel mai activ şi obositor al împrejurărilor, crezând că trebuie să văd şi hotărâtă să notezcândva în limita puterilor mele ceea ce am văzut". 1 Sugestia experienţei şi a documentulu i revine tot mai desîmpotriva urzelei onirocrite. Cu cinci ani înainte de apariţia jurnalului de război autoarea recunoaşte: "Am înmine un excedent de impresii diverse" 2, şi nu ascunde efortul de a transpune "mai mult cu memoria vizualădecât cu sensibilitatea, acum cam alterată" 3. în 1920, după publicarea unui fragment din Balaurul îşi atribuielaude pentru acest debut "în realism" 4. Adevărul e că vocaţia impresionistă a estompei şi a irizării continuă să ostăpânească, încât, legat de o silue tă a Balaurului, scriitoarea notează cu erudiţia unui pictor de şcoală: "Literar,ea e un Portret, gen care pasionează pe literat, ca şi pe pictor. întâmplător mo delul pal, şters, cu toate aspecteleinterioare diminuate printr -o surdină interesantă a naturii, cu toate culorile învăluite în ceaţă subţire, care acoperăşi cele mai violente obicinuit evenimente - iubire, trădare, gelozie, moarte — în jurul ei, mi-a cerut o operaţieartistică, pentru mine savuroasă prin însăşi felul ei. Adică a pune o surdină expansiunii naturale, vivacităţiispontane, impulsivităţii ample, ce sunt armele mele fireşti, ochelarul meu extractiv obicinuit. Mi -am calmat totfocul treptat, pentru a lucra cu o cenuşă fină acest pastel, formându -mi o inimă primitivă pentru el, ca să n u-1zbucium, şi din spiritul observatorului păstrând numai o floare blândă, o delicată ironie sentimentală pentrumodelul care de altfel tocmai dacă am reuşit să -1 redau pal şi cam fad cum era, are dezavantajul de a nu faceefect şi a mulţumi mai mult port retistul decât criticul sau privitorul" 5.Greu de găsit în literatura critică o mai exactă fixare a tehnicii portretului impresionist, meşteşug superior la careajunge îndelungata audiţie a sufletului feminin.

' (1914 - 1920>'\2 Vezi nota precedentă.Idem.Idem.Idem. 106HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU - "înjosirea" romanului 3. "Component în descompunere"Fecioarele despletite (1926),. primul din ciclul Hallipa. este romanul descoperirii oraşului. într-o versiuneabandonată titlul său era chiar mai răspicat : Omul care a trecut1. Dintr-un alt proiect de titlu, de a'semeneaemblematic, a rămas un excepţional capitol: Cetatea vie. Scena-cheie a noului edificiu psiho-social, o aflămcătre finalul romanului, unde "omul care a trecut", bătrânul Hallipa, "cei care lucrase pământul şi purtase cizmetrainice de lut, acum cernut prin sita oraşului, cutreiera cu picioare de argilă în căutarea casei de închiriat."Romanciera era la acea dată definitiv intrată în sfera teoretică a urbanismului lovinescian, în cenaclul că ruia îşiva şi finisa romanul. încercările de promovare a oraşului pe scena epică sunt mult mai vechi în literatura noastrăşi s-ar cuveni reamintită experienţa neîmplinită a lui M. Kogălniceanu. Ca şi scriitoarea modernă, avea nu numaiun ochi format de sociolog, ci şi ironia ori simţul de observaţie necesare pătrunderii într -un mediu cu pârghii atâtde noi şi secrete. Tot la acest capitol merită consemnate vechile încercări ale lui Pantazi Ghica (Don Juanii dinBucureşti), I. M. Bujoreanu (Mistere din Bucureşti) ori Gr. H. Grandea (Vlăsia sau Ciocoii noi). Cu mulţi aniînaintea lui Cezar Petrescu şi chiar a autoarei Concertului din muzică de Bach, tabloul pestilentei morale aBucureştilor ispiteşte câteva condeie mijlocaşe de felul lui Radu Cosmin (Babilon, 1921) ori CorneliuMoldovanu (Purgatoriu, 1922).Fecioarele despletite constituia un prim grafic minuţios al acestui dezechilibru reciproc şi universal pe care îlproduce oraşul în viaţa omului patriarhal şi patriarhalul dezrădăcinat în existenţa improvi zată a cetăţii vii. Temăunică şi fundamentală a romanului bengescian. Anti cipând, vom nota o admirabilă scenă din Rădăcini,simbolică pentru această dezordine reciprocă ce se livrează sistematic, la întâlnirea dintre fiinţă şi oraş. E vorbade repetata scenă de tramvai a alienatei Aneta Pascu. Tulburată de fluorescenta oraşului eroina tulbură la rându -iorarul bulevardelor, cu fantezia aberată a unei logodne imaginare. "închirierea" socială a proaspătului orăşean dăla iveală întreaga viaţă flotantă a adâ ncimilor.Const. Ciopraga, Hortensia Papadat-Bengescu, Ed. Cartea Românească. Bucureşti, 1973, p. 145.107— illj^

ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescu__________________Romanul "fecioarelor despletite" se desfăşoară între două scene tip, menit e a concretiza "deschiderea"devoratoare a oraşului către sat. Momentul iniţial şi premisele tragicei observaţii le aflăm în imaginea lui Mini,sosită ca excursionistă sentimentală la "moşia fermecată" de la Prundeni. Ordinea rurală pe care o descoperă îngospodăria lui Hallipa e un preludiu al viitoarei destrucţii: "Vacile fiind în staule model, caii în boxe de lux,păsările în coteţe mai curate ca o colivie şi florile parcă artificiale prin disciplină nu -i mărturisiseră nimic dinsecretul pe care poate îl cunoşteau". Rigida armonie rustică conţine sugestia crepusculului pe care "neştiutoarea"Mini îl presimte în "unicul semn al tulburării" -porţile vraişte ale moşiei: "Mini gândi că pe acest domeniuîncremenit unicul semn al turburării erau acele porţi des chise pretutindeni. Era gata să facă reflecţia banală căacele porţi deschise arătau că a intrat acolo un oaspe nou: necazul; dar înlocuise cugetarea cu alta tot aşa debanală, dar mai exactă: necazul trăieşte cu oamenii în pace şi într -o zi nu mai vrea pacea şi izbucneşte: atunciîncepe răscoala înăuntru până când nu mai încape şi izbeşte uşile în lături ca să iasă la văzul şi auzul tuturor, săse amestece şi să se încurce cu zvonul şi răutatea lumei". Conacul Hallipilor are ceva din lugubrul WutheringWeights, al romanticei Emily Bronte, până în clipa când se deschide catastrofal prin gălăgia simţurilor stârnite devenirea "feministelor" Nory, Mini şi Lina.Martor al echilibrului precar, Mini devine un exeget al dramei ce angajează deopotrivă materia şi su fletul. "LuiMini cele două locuinţe ale fiecărei fiinţe, casa de zid şi casa de simţire, îi păreau deopotrivă de concrete."Porţile deschise ale moşiei anunţă exodul şi consecinţele lui, spre "cetatea vie". Scena limită o aflăm la capătulromanului unde ipostazele dezrădăcinării se succed pe fundalul urbei organizate. Refrenul descompuneriiacompaniază rătăcirea citadină a Elizei şi a lui Doru Hallipa: "Aşadar, nu aveau domiciliu stabil. Mini îi petrecuîn căutarea lor, cu un gând bun, pereche totodată gat a pentru un cuib şi nomadă. Nici ea nu -i mai confunda acumcu trecutul. îi păreau acum doi oameni oarecari în Cetate, la un moment al vieţii, care cerea adăpost şi umblândrătăcitori pe străzile oraşului, cu pasul nesigur al acelei lecţii anume, pe când tu rburarea lor lăuntrică şi-opetreceau în mersul lor pribeag. [...]Pieriră. Mini se gândea acum la devenirea Hallipilor, la completa lor dezmembrare, la dărâmarea casei lorfamiliale.108

Erau risipiţi în Cetatea vie, sub formă de indivizi separaţi, piese despărţite dintr-un tot descompus pentru a

deveni fiecare un resort iniţialde activitate nouă."în numele romancierei (şi al lui Lovinescu!) Mini devine un subtil psihosociolog care examinează mutaţia.Leonora a ajuns în spital. Mika -Le rătăceşte acum prin "dedalurile traiului ei". Elena Drăgănescu stăpâneşte olocuinţă somptuoasă dar "prea nouă", deci inaccesibilă încă. Bătrânul Hallipa se târâie dezorientat pe asfalt încăutarea chiriei. "Tradiţia era nimicită - notează autoarea - şi poate totuşi Doru Hallipa, cel ca o epavă, încă maipăstra tradiţia... Totul e că Doru Hallipa era încă un purtător de serie sănătoasă, un adept al tradiţiei patriarhale,prefăcut acum de oraş şi de actualitate, dar în care sălăşluia o rezistenţă a formulelor care dispăreau . Era uncomponent chiar în descompunere." [s.n.]Mini este cel dintâi personaj din literatura noastră cu ştiinţa şi vo luptatea citadinismului. întreg romanul va fi deaici încolo o monografie psihologică a acestui "component în descompunere" care este or aşul. Apologia îiaparţine: "Vezi Cetatea vie în jurul nostru cum ne îmbră ţişează! [...] Forţa care mă uimeşte!... şi viaţa asta carevibrează în Cetate, căreia îi simt acum pulsul aici la grumazul mâinii." Noua dialectică determină în planultehnicii literare o nouă dialectică a impresiei.Dar 'componentul în descompunere" nu este doar o definiţie a realităţii abordate - oraşul; chiar modul deinvestigaţie rornanescă inaugurat de Hortensia Papadat -Bengescu care, după opinia lui E. Lovinescu, setranspune încă abuziv în protagonista Fecioarelor despletite. Faptul ni se pare nu numai firesc pentru unpersonaj pregătit atâta vreme în "cuptoarele emoţiei", ci şi un salt artistic pregnant realizat în interiorulimpresionismului fulgurant. Mult discutatul proce s de obiectivare - nu este - spre folosul organicităţii operei - unact resurecţional care ar anula experienţa feministă din vremea patosului egolatru. Modului totalnepredicativ de percepere a realităţii umane prin impresie, practicat în scrieril e de iniţiere i se adaugă acum unsuport filozofic dedus din însăşi natura realităţii umane. E vorba de acea fărâmiţare şi ciocnire de negaţiiînregistrată la diferite nivele - socio-psihic, biologic etc. - ce face ca procesul de compunere al unei situaţii să fieconsecinţa unor operaţii prealabile, de dezagregare. Locul clişeului voalat este luat de observaţia sincopată darprecisă, în prelungirea căreia extazul şi contemplaţia se transformă în analiză, senzaţia "in fapt, detaliul înansamblu.109ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescu__________________Cu o destoinicie pe alocuri demonstrativă, Mini din Fecioarele despletite primeşte mandatul unei atariîntreprinderi introspective, de venind prin excelenţă o disociativă, atentă la "acel centru de lumină care creşte, semăreşte, se apropie, se desfăşoară, lărgeşte orizontul, cuprinde tot şi pe tine deodată". Pe parcurs, romanciera îiva retrage această învestitură dirijorală şi nu o va mai acorda nimănui. în Concert din muzică de Bach oriDrumul ascuns reacţiile şi confruntările între perso naje se produc fără intervenţia dictatorială a cuiva din afară.Deocamdată, eroina descinde la "moşia fermecată din Prundeni" cu ţeluri şi in strumente bine pregătite în vedereadislocării patriarhale.Ceea ce trebuie reţinut de aici este faptul că analiza, ca procedeu literar, preia chiar de la obiectul ei, aceastănatură dinamică şi polivalentă. Componenta psihică a fiecărui personaj rezultă dintr -o operaţie preliminară de"descompunere", pe care Mini o mai subsum ează subiectivităţii ei, dar care, în celelalte romane, va deveni unfenomen perfect natural. Asistăm nu numai la năruirea edificiului social, ci şi la de -structurarea tipului umanvăzut atâtea veacuri de scriitori ca monadă inexpugnabilă.Şi Duiliu Zamfirescu examinase destinul familiei patriarhale, chiar pe drumul crepusculului, însă cu acea evlaviea caracterului apretat, care nu îngăduie scormonirea adâncurilor. Romanciera Hallipilor, prima în literaturanoastră, va sfida toată pedagogia bunului simţ c e reglementa (în numele clasicismului) raporturile dintre personajşi autor. Ea intră în fortăreaţă sigură că marile fracturi sociale şi morale sunt consecinţa unor nereguli extrem demici şi anonime ce se produc în străfunduri şi nu pot fi sesizate cu och iul liber. Depistarea lor necesită din capullocului demontarea armoniosului personaj în fracţii şi subdiviziuni, fără nici un pic de milă pentru coerenţa luisufletească ori fizică. Aspect atât de evident încât, la un moment dat, autoarea intervenea cont rariată: "Arată aşade rău oamenii mei? Ei sunt totuşi oameni - aşa cum sunt în majoritatea lor -numai că priviţi când nu se credobservaţi sau supuşi razelor Roentgen, care luminează interiorul" 1.Ceea ce distinge romanul psihologic în domeniul tipologiei clasice este nu mitul perfecţiunii fizionomice ci alfervorii fiziologice. Romantismul avea mai mult monştri şi arătări, dar la mai toţi sufletul contesta înfăţişarea.Pentru personajul romanului modern, fragmentarul,Apud Eugenia Tudor, Prefaţă la voi. Fecioarele despletite, E.P.L., Bucureşti, 1966, p. XI. (Cit. dintr-oscrisoare comunicată de 1. Negoiţescu). 110________________HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU - "înjosirea" romanuluidetaliul, vertebra sunt cele care hotărăsc adesea fizionomia gene rală. Depistarea focarelor subiacente alepsihologiei devine metodă, compo ziţia tipului uman constând într -o minuţioasă operă de "descompunere". Prinexcelenţă disolut, personajul analizei este un atare "component în descompunere" ca şi contextul social c are îlconservă - oraşul.4. Personaj şi funcţie romanescă

Mini este primul personaj autohton care lansează o poetică romanescă şi ultimul din repertoriul HortensieiPapadat-Bengescu care se ratează din prestigiu didactic. Prin intermediul lui se mai păstr ează încă legătura cu oestetică a romanului pe care Concertul din muzică de Bach o va depăşi definitiv. Mai desluşim în programarea"dreptei statui a mustrării", vanitatea autorului "omniscient", care simte nevoia să -şi domine actorii, să-i expliceşi să-i manevreze. O formă de virament artistic, de la romancier către operă, de care romanul modern, şi înspecial cel de analiză se va ocupa cu asiduitate înnoitoare. Cu gândul la viitorul abandon al acestui gen deintermediar, avem ocazia unei prime situări î n contextul experienţei moderne. Mini (ca şi precedentele apariţii)anunţă o direcţie narativă care, din fericire pentru originalitatea operei, nu se împlineşte. Ea face, într -adevăr,parte din rasa acelor "scafandri necuviincioşi ai fundului de suflet", c um spune prozatoarea, cu prototipul înpsihologismul proustian. O eventuală hipertrofie a sa în roman n -ar fi dus mai departe de o variantă feminină alui Swann. Ca şi memoria imperialistă a personajului din A la recherche..., ţinta sensibilităţii sale este „săgăsească acele proprietăţi aşa de subtile ale fibrelor identificate cu funcţiile spirituale respective, pentru a leputea apoi în voie asocia şi disocia" (Fecioarele...). Spre o atare dictatură subiectivă duc intervenţiile saleconceptuale, aparent naive, privind materialitatea şi spaţialitatea sufletului. Nu altfel evoluează Miriam, de -alungul ciclului Pilgrimage (1915) al lui Dorothy Richardson, care are o sensibilitate la fel de vorace ca şimemoria lui Swann. Cam acelaşi caracter sentenţios şi ir eversibil este conferit şi experienţelor lui Mini peterenul sufletesc şi social al celor care o înconjoară. Spre deosebire de Nori ori Lina, odată sosită pe latifundiilede la Prundeni, ea se transformă imediat într -un agent perspicace al unei autorităţi obscure, gata să scoată lalumină delicte, boli, nevroze, obsesii, secrete de familie, adultere etc. Ceea ce şi izbuteşte,111ROMANUL PSIHOLOGIC Ruiv- Al. Protopopescu

încât bejenia Hallipilor pare rodul exclusiv al perspicacităţii ei psi hologice.Dar, dintr-un instinct artistic mai puternic decât preceptul, chiar romanul Fecioarele despletite se elibereazătreptat din chingile comentariului, scapă prin acele fiinţe "interstiţiale", cum le numeşte cu oarecare disperareMini, de controlul oricărui spir it scientist. Lichidarea acestei "voci" de tip inchizitorial anunţă nu numai odesolidarizare de prousti -anism, ci şi o substanţială înnoire a metodologiei analitice, care tot datorită lui Proustajunsese nu numai la perfecţiune ci şi la rutină.Revoluţia stă în eliminarea oricărei jurisdicţii analitice şi suplinirea ei printr -o măiestrită tehnică a prim-planului.Mai simplu, e vorba de concedierea absolută a oricărei Mini, adică renunţarea conştientă la orice autoritateregizorală. Romanul pierde astfel ce va din idealitatea pe care personajul dictatorial o conserva, în schimbul uneişi mai preţioase autenticităţi profane. Personajul intră şi iese din scenă fără teamă că ar putea fi spionat, autoareaprelungindu-i cât mai mult iluzia că este o fiinţă inviola bilă. Simţindu-se asiguraţi şi indescifrabili, eroii nu maicaută cu orice preţ singurătatea şi contemplarea. De remarcat că ceea ce lipseşte începând cu Fecioareledespletite (exceptând-o, desigur, pe Mini) dar mai ales în Concert din muzică de Bach, Drum ul ascuns, oriLogodnicul este tocmai femeia în faţa oglinzii, preocupată să -şi facă o parteneră din propria făptură, să -şiconstruiască o viaţă socială dintr -un freamăt interior.Ca prototip analitic, Mini nu este însă o valoare definitiv refuzată. Dintr -un organism tipologic greoi şipretenţios, ea este convertită într -o forţă subtilă de infiltrare psihologică, pe care autoarea o distribuie cu rândulfiecărei siluete aflate în prim-plan. Cu alte cuvinte, Mini, ca simbol al capacităţii introspective, se t ransformăîntr-o funcţie romanescă pe care o îndeplinesc succesiv toţi ceilalţi protagonişti.Romanciera e scutită de orice intervenţie, iar atunci când totuşi se decide, o face mai ales sub formacontrapunctului ironic. Demersul teoretic a fost înlocuit p rin rol, iar livrescul prin firescul arguţiei. Drumulascuns va rezulta de aici ca un roman unic în literatura noastră, construit pe dialogul aproape mut dintre Coca -Aimee şi doctorul Walter.Avem prilejul să conchidem din nou asupra unei inovaţii care sin gularizează romanul Hortensiei Papadat -Bengescu în perimetrul prozei de analiză. Ne referim la această dublă suprimare a personajului natură-moartă,odată cu orice altă formă de tutelă a autorului asupra personajelor112________________HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU - "înjosirea" romanuluişi întâmplărilor din roman. Veritabilă reformă, dacă ne gândim că marele progres al prozei analitice consta pânăla acea dată tocmai în subsumarea tuturor intereselor epice unei subiectivităţi impudice şi expansioniste.Romanul proustian însuşi nu era altceva decât urmarea acestor tendinţe de revărsare ale eului. Nu în altă direcţievor acţiona ceilalţi analişti români, Camil Petrescu ori Anton Holban, Ibrăileanu ori M. Blecher, la careautoritatea manifestă a subiectului asu pra realităţii este totuşi supusă condiţiei de autenticitate absolută. Deşipremergătoare tuturor acestor eforturi, creatoarea Hallipilor eliberează temerar romanul analitic exact de ceea cepărea a constitui suportul lui: tutela subiectivă. Tiparul e trăd at în principala lui vocaţie - cea monologică.Pluralitatea interioară este con cretizată într-o confruntare de fenomene psihice independente şi accidentale carevin din direcţii diferite dar care nu se mai subordonează unui individ anume. Prozatoarea care în Ape adâncianunţa un studiu sistematic al tuturor capriciilor eului feminin sfârşeşte prin renunţarea la orice altă motivaţiedecât cea a propriei alcătuiri. Logica faptului şi coerenţa gesturilor sunt păstrate fără nici o motivare didactică.

Simpla lor derulare ("acte fără acţiuni") formează romanul. Procedeul o circumscrie acelui "tip motor" (M.Sebastian) pe care romanul psihologic interbelic îl cunoaşte prin Hortensia Papadat -Bengescu ca excepţie.5. Concertul romanescCapodopera romancierei, Concert din muzică de Bach (1927), este în primul rând un mit arhitectural, cu careromanul românesc intră la timp în categoriile moderne ale artei. Cum observa un reputat teoretician, unul dinsemnele după care îl recunoaştem pe romancierul secolului al XX -lea stă în această obsesie afigurei romaneşti,care decide în cele din urmă forma şi proporţiile romanului. în opţiunea sa, Hortensia Papadat -Bengescu nu aignorat o mai veche experienţă impresionistă, muzica, în legătură cu care, să ne amintim, Manuela avea m ereunostalgia disciplinei.Ideea de concert la autoarea Hallipilor reprezintă ceea ce catedrala reprezenta^ pentru autorul Timpuluipierdut, adică o clară idee de structură. Intr -o clipă de "măiestrie sufletească", Elena traduce, în numele autoarei,relaţia: "Sunetele clădeau geometria solidă a unor oraşe albe inundate de o lumină egală, ce se difuza repetat.Prin acele cetăţi113PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescu

rmrmiate, trecea radioasă. Portativul era un amfiteatru feeric pe care seproiect arhitectura marmoreeană a palatelor." (Concert...) Proust vizacertltlJdinile ochiului, Hortensia Papadat -Bengescu se adreseazătimpanujyj Echivalent rămâne efortul de depăşire a geometriei plane încare dospea romanul tradiţional. Romanul -linie cedează în favoarearomar>ului-sumă, amplitudinea corală a analizei înlocuind bilanţul univocal povestitorului. Sugestia polifoniei este accentuată prin trimitereaexpresă la stereofonicul Bach. Romanul cu neliniştea şi forfota lui adevenit 0 orga a cărej armonie suverană rezultă din dezordinea atâtorcanale înfierbântate. Pe linia noii dialectici a "componentului în des -comP%ere", organicitatea artistică vizează detaliul şi fragmentarul. Dinreacţii|e djverse şj reflexele unei psihologii în continuă disoluţie, viziuneaumu se mcheagă clară şi întreagă, aşa cum melodia reiese din frânturi desunet, Orj vitraiiui djn pachetul de raze. Pentru o cât mai uşoară descifrarea coreşpOnc[eriţeior5 romanciera se obligă să introducă şi în cel de aldoilea roman- un personaj din categoria lui Mini. Academic şi incolorinsa, Jvţarcian rămâne un. personaj întrucâtva exterior cadrului. El nu facea tcevcţ decât să garanteze în sensul cel mai propriu, ostentativ chiar, regiatehnic^ a conCertului. Un fel de conjuncţie din acelaşi aluat omenesc, peseama Căruia autoarea va explica noua conformitate care se stabileşteintre fenomenui omenesc, muzică şi configuraţia propriu -zisă aromanului Salonul devine astfel teritoriul unor neprevăzute revelaţii,unde o%pe|jj5 ţn mare parte dezrădăcinaţi de Ia Prundeni, "simţeau nevoiasa-şi cante cea maj buna partjtura nu numaj muzicală, ci şi omenească. Caşi sext^teie^ conversaţiile mergeau în tactul şi tonul cerut. Elena aveanegreşit mujt merit pentru aceste armonizări, dar pe drumul lui adevărat, eesne ca omu| să mearga Djne şj Ejena avea norocul de a trăi dupăinchnărjle ei» (Concert...)WVh această §enerală preocupare pentru armonie - iluzie provizorie a ecni ibr^] uj recâştigat în vacarmul metropolei -încep să se producă, unul cate urn^ " aceie accidente ce duc la răscoală în sentimente şi le amestecă, urca la cap pe

ce]e de )a mjma5 coboară la inimă pe cele din minte şi dezlanţn ie peste tot simţurile turbate". "Clădirea fiinţei" seprefigureazăa un ui ,aş pOrtatjv cu "muite etaje şi subsoluri ale conştiinţei". Ca notele unei co mpozjţij bjzare "acolo, în profunzimi",stările şi ideile "se j r ameninţător, unele peste altele. Reacţiile şi combinaţiile care au loc într^ "caturileconştiinţei" tulbură gradat şi ireversi bil suprafaţa,masca aderentă" a tuturor virtuţilor.._______HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU - "înjosirea" romanuluiDacă Fecioarele despletite e simbolul unei migraţii, Concert din muzică de Bach este prin excelenţă romanulinteriorului. Scenic, nici primul volum al ciclului nu se desfăşoară altundeva decât în sufrageria şi iatacul rustical Hallipilor, însă uşile şi porţile conacului sunt în permanenţă deschise. în romanul apogeului, interior înseamnămai mult decât odaie şi decor, înseamnă un spaţiu exemplar al uzurii, pe care autoarea Concertului... îl defineşteca pe "un cerc închis din care nu puteai scăpa". Preocuparea principală este de a descoperi motivele străfunde aledislocării patriarhale. Ancheta lui Mini pare a depista mobilul în strigoaica Mika -Le, agent ocult al discordiei.într-adevăr, imaginea "lăcustei fără talie" apasă mai multe destine ale romanului. Ea se naşte din amorul

clandestin al Lenorei cu un zidar italian, iar la cincisprezece ani se suie în patul cavernosului Maxenţiu,compromiţând mariajul acestuia cu Elena. Ceea ce îl va determina pe prinţul închipuit s -o promoveze în familiepe "regina făinii", Ada Razu. Dar Hortensia Papadat -Bengescu nu aspiră să restaureze tipul maleficuluishakespearian, deşi "felahina prismatică" rămâne până la urmă o apariţie clasică. Adevărata energie destructivăeste însă alta, mai abstractă şi mai generală: "tainica şi saşia meşteşugire a inconştientului" (Fecioarele...)Succesele funeste ale noii fatalităţi sunt experimentate pe unul din personajele apare nt invulnerabile. E cazulîncântătoarei Lenora "femeie cinstită de speţa cea mai bună" în ochii doctorului Rim. Pentru explicareadivorţului ei, care iese din ordinea lucrurilor, autoarea nu lasă nici o explicaţie decât "saşia meşteşugire ainconştientului". în această privinţă, nişte aver tismente serioase erau chiar aberaţiile fiicelor sale. Dar "corpuladmirabil al Lenorei nu putea avea nici o suferinţă - cugetă ispitit Rim - decât amorul!"Refularea, "proces interior precis şi oribil", cum îl defineşte autoarea, sfârşeşte cu o veritabilă isterie erotică,reactualizând unele "inconsecvenţe" anterioare, între care şi paternitatea necurată a Mikăi -Le, pe care Lenora odivulgă în faţa răbdătorului Doru Hallîpa ca pe un vicios pretext de evadare. Odată cu er ezia ei, putem spune cătoate personajele au dobândit zestrea nefastă, dezechilibrul, cu care se vor legitima la oraş. Validitatea sauinvaliditatea (psihică şi fizică) devin criteriile unor confruntări mai crâncene în subtextul lor decât la suprafaţă."Salonul-tip" se înfăţişează nu numai ca spaţiu fără ieşire, ci şi ca front. Un câmp de bătaie în miniatură pe carenu se desfăşoară cruciade napoleoniene dar unde se dezlănţuie şi se încaieră puzderii de nervi şi instincte.Concertul114115ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescuîn sine nu-i decât o campanie simbolică, aţâţând cu făgăduinţi de falsă nobleţe. Şubredele "echipaje" familialepar şi ele nişte rudimente ale unor trupe ultrarezumate, în interiorul cărora sângele adânceşte discordia. Seîncheie alianţe întâmplătoare şi se urzesc trădări, se folosesc şi se torturează prizonieri.Soneria de la uşa familiei Rim sună în prima pagină a romanului ca o alarmă. înăuntrul cazematei dosnice, Minidescoperă o Lină ursuză şi un Rim răvăşit de viciu. "Pap ugiul" Lică nu se mai strecoară ca rudă inferioară ci caneguţător viclean şi nărăvit. Eul nu suportă interiorul dar are acolo un fel de "balast" al egoismului său, pe Siafăcută cu Lina, la. care acum râvneşte bărbatul acesteia, Rim: "Când Lică îi dase se mnalul, Sia, fericită - atât câtştia să fie - luă din fugă un şal şi alergase Ia poartă. Se aşezase întâi amândoi în dreptul ferestrelor, apoi se trasemai la o parte lângă perete. Şi unul şi altul se simţeau mai bine afară. Lică era un plein-air-ist nărăvit. Nu puteasuferi adăpostul. 1 se părea că în casă e prizionier spionat." (Concert...) Cu un gest asemănător o va trage afarădin salon şi pe Ada Razu care, în volumul următor, va accepta bătaia în grajd ca pe o voluptate înviorătoare. El eagentul de legătură intre mizeria mahalalei şi promiscuitatea căpătuită. Canalie şi profesor de echitaţie, Licăocupă o bună parte din roman cu subversitatea sa de uzurpator, prilej pentru romancieră de a finisa magistralulchip al lui Maxenţiu.O clipă, ideea concertului pare a tempera şi dirija "circulaţia rea a sângelui". Mutat însă în casa Elenei, teatrulagravează "intoxicaţia", fiindcă snobismul acesteia va avea repercusiuni dezastruoase şi asupra credululuivestigiu care este Drăgănescu. Apariţia neprevăzută şi caricată a gemenilor Hallipa face ca îndelungata repetiţie apartiturii lui Bach să nu mai fie urmată firesc de premieră, ci de înmormântarea Siei care nu poate încheia altfelurmările prizonieratului sentimental din mansarda celor doi "viermuşi subterani" . Romanul se încheie fărăarmistiţiu, dar în acordurile corului funebru, cu un inegalabil capitol de caracterologie în care romanciera îşiîngăduie să fie mai stendhaliană decât anunţa.Pelicula cam intempestivă sub care rezumăm romanul nu e chiar un capri ciu de fantezie. E imaginea autoareidespre cele ce se petrec, de pildă, în palatul Borodin între Walter şi Aimee: "Ciocniri fără gest, fără sunet,netraduse nici în cuvinte, nici în atitudini, un fel de şah la rege plin de diplomaţie, întreprins de Aimee caregăsea că domnul consorte e prea autoritar, în care fata se substituia Lenorei, ceea ce -i constituia o distracţie şi unexerciţiu". (Drumul ascuns) De pe pluşul salonului se adună în116________________HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU - "înjosirea" romanuluirealitate victime ale măcelului purtat în alveole şi ţesuturi. Sia, am văzut, încheie tragic. "Vătămătoarea" Mika -Le, în urma unei aventuri, încearcă să se sinucidă. Maxenţiu pleacă aproape mineralizat şi fără nici o şansă înAlpi. în Drumul ascuns, Drăgănescu va sfârşi subit de inimă în timp ce feciorul i se va sinucide prematur,hipersexuata Le"nora e un pacient consacrat şi victima unui cancer uterin. Ana din Logodnicul, ale cărei crizeulceroase ocupă aproape jumătate din roman, nu este decât o varian tă a Siei, răpusă de mediocritateasentimentală a unui Costel Petrescu, personaj în construcţia căruia autoarea ezită îndelung dar fără rezultate.Salonul are un complement imediat, sanatoriul, unde romanul se mută definitiv în Drumul ascuns. în treacăt fiespus, fiecare volum îşi are "personalul" lui medical. Fecioarele despletite şi Concert... au pe Rim şi "practiciana"Lina care, multă vreme, nu-i decât o Laură caritabilă, implicată într-un altfel de război. Drumul ascuns sedesfăşoară pe marginea fişel or clinice ale doctorului Walter, iar în Rădăcini, îşi face apariţia doctorul Caro.6. Luciditatea goală

Roman al uzurpării, Drumul ascuns continuă "canonada" surdă din cărţile anterioare, într -o construcţie care seînfăţişează mai puţin ca reţea dar mai s ferică. în legătură cu aceasta consemnăm un sfat al lui Lovinescu, lalectura manuscrisului, despre "compoziţia valorosului ro man, care trebuie să aibă un centru şi o dezvoltareconcentrică" .Igliţele epice ("lucruri cu igliţă", zice romanciera) lucrează acum în jurul celor trei "echipaje" conjugale, preluatedin romanul anterior: Lenora - Walter, Elena - Marcian, Ada - Lică, accentul căzând pe noul triunghi constituitprin recăsătorirea convenţională a Lenorei şi în toarcerea fiicei sale de la Viena. Dec lin familial în trei versiunisau trei "sezoane morale" examinate cu o tensiune nouă: luciditatea. în acest sens, analiza din Drumul ascunsdiferă destul de simţitor ca perspectivă şi spiritualitate de experimentele anterioare. Fecioarele... şi Concert...sunt romanele simţurilor dezlănţuite unde introspecţia respectă înde aproape graficul disolut, zigzagul,fragmentarul unor sensibilităţi flotante.1 Eugen Lovinescu către Hortensia Papadat -Bengescu, (Fălticeni, 30 iulie 1920), în "Manuscriptum", an II,nr. 4 (5), 1971, p. 129.117ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu__________________Efortul organizator al lui Mini din primul roman rămâne, cum am văzut, o operaţie didactică şi exterioarăbusculadei senzoriale la care asistă. Mai ales în Concert..., observaţia urmează ritmul accidental al vieţii sub -terane, ce se alcătuieşte din erupţii şi fascicole. De unde impresia de incongruent şi chiar de ilogic, semnalată decritică.Protagoniştii Drumului ascuns nu mai sunt nişte frenetici, ci nişte indiviz i prin excelenţă sistemaţi. O anumităperseverenţă a viciului o au toate personajele Hortensiei Papadat -Bengescu, însă regula nu provine din raţiune, cidintr-o insanitate congenitală care canalizează temporar energiile. Ada Razu lucrează la perfectarea ad ulteruluiei, Lică are tenacitatea arivistului, Elena e o snoabă cu metodă, în ignoranţa sa Drăgănescu e un premeditat.Consecvenţa este însă a instinctului, nu a minţii şi conţine de cele mai multe ori absurdul. Astfel se explică şiultima căsătorie a Lenorei: "Lenora Hallipa, în dezastrul boalei ei de nervi şi al văduviei, se azvârlise de gâtul luiWalter, fie printr-un gest instinctiv de apărare împotriva boalei şi a văduviei, fie printr -un elan altemperamentului ei voluptos. Nu premeditase. Era felul e i de a-şi lecui saţiul ca şi nevoia de bărbaţi, tot printr -unul din ei. Aşa se aruncase de gâtul ofiţerului, primul ei bărbat, tot aşa de al moşierului Hallipa; instinctul oîndruma mereu cu simplitate spre vocaţia ei." (s.n.) (Drumul ascuns) Subordonarea biologică produce firescrupturi şi discontinuităţi în programul şi fizionomia eroilor. E de -a dreptul dramatic momentul în care Maxenţiu,scăpând din mâini masca la care trudise atât, se recunoaşte ofticos. La fel de tragică devine scena în care Lenorae silită să recunoască boala care îi măcina unica avuţie, feminitatea. Compor tamentul tuturor acestor sclavi aiinstinctului urmează inconştient capriciile şi bruştele schimbări de climă ale organismului.Drumul ascuns abordează însă un tip uman nou, meto dicul doctor Walter. Autoarea ne avertizează de la începutcă modul său de a acţiona decurge "din sugestia cuvintelor, nu din senzaţii". Aşadar o excepţie în această lumeaflată la discreţia fiorului şi a maladiei. Natura individului determină nemijlocit n atura romanului. Faţă cuConcert..., unde analiza psihologică ia aspectul de mişcare "browniană", ultimul volum al trilogiei se dezvoltăcoordonat. Noua disciplină analitică provine din ermetismul psihiatrului care dirijează cu eforturi orarulsanatoriului.Apariţia acestui "cerebral" este, categoric, o surpriză în romanul de tip polemic al Hortensiei Papadat -Bengescu.Trebuie însă observat că atât personajul cât şi romanul său nu suportă nici o trimitere la cerebralii din118

________________HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU - "înjosirea" romanuluiepocă ai lui Camil Petrescu ori Anton Holban. Mai întâi, pentru că au toarea perpetuează şi în cazul lui Walter oinfirmitate care este a întregii lumi investigate de romanul ei: lipsa oricărei transcendentalităţi. Deş i păstreazăaparenţa unui gest de umanitarism, acceptarea Lenorei ca pa cient şi soţie exprimă unul şi acelaşi lucru. Adică operfectă platitudine. Rigoarea lui Walter nu provine dintr -un potenţial spiritual sau măcar biologic, ci dintr -oimensă vacuitate. în cele din urmă, doctorul nu este decât un Lică epuizat ori un Rim care colecţionează pânze"din delicateţea unei conştiinţe încărcate". Spre deosebire de "muşteriul" Adei, care de asemenea îşi "lucraviitoarea siluetă socială" cu migală dar şi cu vervă trubadurescă, Walter este un rigid şi un mutilat. El poartă înbiografie pe planturoasa Salema care, în schimbul palatului, îl schilodeşte definitiv sufleteşte. Lipsindu -igratuitatea şi sentimentul farsei, care în adâncul sufletului lui Lică mai licăresc , Walter apare grav prin istovire.Cerebralitatea şi luciditatea sunt pentru prima oară într -un roman meterezele unui spirit pustiu. Această ordine avidului o va introduce personajul şi în viaţa Lenorei, ea însăşi pe cale de secătuire. Dar tocmai falsa fo rmă deautonomie, bazată, cum spuneam, pe totala inconsistenţă, va fi ameninţată odată cu apariţia Cocăi -Aimee. Deşiempirică, fiica Lenorei opune acestei fortăreţe goale o "luciditate" pe măsură, dincolo de care nu se ascundedecât tulburea ambiţie de par venire. Războiul rece care se declanşează între cei doi formează chiar conţinutulromanului, analiza excelând în nuanţă şi subtilitate. Finalul va consfinţi, previzibil, eşecul lui Walter şi funestavictorie a Cocăi-Aimee care ia locul mamei sale în - vederea unei reeditări a viciului ("cu prudenţă, fireşte cu

prudenţă"). Originalitatea analizei stă în această nouă afirmare a deşertăciunii, ca metodă şi aparenţă acerebralităţii.în concertul romanesc proiectat pe principiul unei ciclice rege nerări a viciului şi aberaţiei psiho-fizice, niciLogodnicul (1935), nici Rădăcini (1938) nu aduc aproape nimic nou, în afară de un anume schematism alinformului, care se refuză chiar din formulare. Ne referim mai ales la Rădăcini, fiindcă Logodnicul este undestul de rutinat roman burghez, în care analista fină nu poate fi recunoscută decât poate în descrierile insistenteale ulcerului. Poveste clasică în triunghi, dilema amoroasă a lui Costel Petrescu ("incolor, inodor şi insipid"),ezitând între vulgara Ninon Dragu ş i obtuza Ana, e în pragul melodramei. Ideile generale despre unul şi acelaşi"oraş al prăbuşirilor" rămân desigur în vigoare, dar tocmai generalitatea lor demonstrativă nu este suportată de119

ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Pmtopopescuromanul Hortensiei Papadat-Bengescu, căruia ti convin împletiturile şi mozaicul. Nici în mentalitatea autoareicartea nu trece drept roman de analiză: "în iarna 1934, declara ea, am scris (pentru prima oară la Bucureşti)romanul Logodnicul, acţiunea desfăşurându-se curgător, asupra unor personaje create, pe care le purtasem decâţiva ani în minte şi care-mi fusese sugerate de silueta fugară a unui necunoscut, zărit în umbra unei străzi" 1.(Fără a constitui un motiv verificat, părăsirea pro vinciei nu pare cine ştie ce pr ielnică pentru "marea europeană".Romanele scrise în capitală sunt net inferioare celorlalte.)O exagerare în cealaltă latură este Rădăcini, unde puţinătatea substanţei se înfăţişează ca hăţiş. Ar mai fi de spuscă, deşi citat mai ales în legătură cu acest roman, numele lui Proust este aici complet străin de digresivitateanemotivată şi arbitrarul cronologic, ştiut fiind că la prozatorul francez, diversiunea temporală are un rigurosstatut filosofic. Cum reiese însă din câteva interviuri ulterioare romanulu i, se pare că scriitoarea dobândise întretimp plăcerea conceptualizărilor şi a teoriilor generale, semn aproape sigur al epuizării. Epuizare explicabilă şiprin refuzul de a reînnoda firul cu drama lui Walter şi a Cocăi -Aimee, cum o sfătuia Lovinescu în s crisorile dinacea vreme. Spre deosebire de Camil Petrescu, Hortensia Papadat -Bengescu face parte dintr -o categorie de"nativi", căreia premeditările estete nu -i priesc. Ceea ce afirmă în dia logul din "Viaţa" despre romanul de analiză,care trebuie să fie "cercul închis al unei acţiuni, privită sub toate unghiurile de vedere" 2, este o foarte modernăidee de polivalenţă romanescă, pe care romanele ante rioare o exprimau implicit. Rădăcini, în care autoarea vederomanul de analiză exemplar, este mai degrabă o performanţă de devălmăşie decât de perspectivă plurală.Feminista Nory din Fecioarele despletite a devenit un fel de hermafrodit contradictoriu. Curiozitatea ei pentruDia, Aneta ori menajul Madonei are ca subiect chiar "improbabilitatea" sexului. Incurs iunile în copilăria"frigidei" întreţin sugestiile unui freudism ambiguu, nefruc tificat artisticeşte. Dia e o "practiciană" din speciaLinei Rim, fără dramă, deci fără o cauză romanescă precisă. Madona e o combinaţie între Lenora şi Coca -Aimee;de la prima moşteneşte destinul trupesc, inclusiv desca -(Hortensia Papadat-Bengescu) Anchetă printre scriitori, în "Rampa", an XVIII, nr. 5209, 26 mai 1935.întâlnire cu doamna Hortensia Papadat -Bengescu, în "Viaţa", an I, nr. 109, 19 iunie 1941. 120________________HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU - "înjosirea" romanuluilificarea feminină, de la a doua stilul coercitiv de căsnicie. Doctorul Caro e tipul amorezului excedentar, fărăegoismul rafinat al lui Walter. Palidă este şi parada episodică a lui Lică Trubadurul, a c ărui personalitateautoarea pare a o fi uitat complet. Augustul Marcian ori energica Mika -Le reapar clorotici şi devitalizaţi, aproapeinutili. Nu se justifică "grandioasa impresie" pe care Lovinescu mărturiseşte a o fi trăit la lectură, nici "delirul debucurie" a unor tineri discipoli ca Ieronim Şerbu şi Dan Petraşincu. în locul unor suflete defecte dar redutabile şitenebroase, sonda şi scalpelul pătrund precipitat prin pojghiţe şi fragmente sfărâ micioase. Rămânem la opinia căsingura virtualitate a romanului o constituie Aneta Pascu, acest Don Quijote feminin, la care (suntem pe terenulHortensiei Papadat-Bengescu!) aberaţia are resorturi glandulare reale. Iluzia complexităţii şi a "cercului închis"este doar o declaraţie a lui Nory, despre "spaţiul unu i destin care îi împletise laolaltă în ţesătura lui complexă"(Rădăcini).Cele câteva fragmente publicate din manuscrisul romanului Străina1 lasă să se înţeleagă că în proiectul autoareiera un roman al iubirii "luciferice". Nu ne putem pronunţa asupra val orii romanului urmărind doar fragmentelepublicate, dar putem intui riscurile abdicării de la secretele amorului necelest.7. îngerii lui Hipocrat?Nu există în opera Hortensiei Papadat -Bengescu nici un personaj mai însemnat care să fie perfect sănătos. Po ate"plain-air"-\stu\ Lică Trubadurul să pară o vreme mai zdravăn. Dar şi el dă timpurii semne de sadism, biciuindu -şi expert "prinţesa" în grajd, pentru ca în Rădăcini să fie demascat ca vechi alcoolic. Nomenclatorul bolilor esteprobabil epuizat, deşi simpla lor enumerare nu duce mai departe de impresia unui examen clinic exagerat, faptpentru care romanciera a şi fost în câteva rânduri amendată. Şi totuşi romanul său nu este un "roman al clinicii",nici chiar acolo unde ostilităţile se desfăşoară exclusi v pe coridoarele sa-1 Hortensia Papadat-Bengescu, (fragmente de roman), în "Kalende", nr. 4 -5, 1943; "Revista Fundaţiilor", an XIII,nr. 4, aprilie 1946; "Lumea", an II, nr. 35, 16 iunie 1946; "Viaţa românească", an XIV, nr. 6, iunie 1961 şi anXIX, nr. 3, martie 1966; "Ramuri", an II, nr. 4, aprilie 1965.

121ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescu__________________natoriului, ca în Drumul ascuns. Să nu uităm că şi sanatoriul lui Walter este la origine un palat. Celebrul lăcaş alSalemei Efraim, pe care doctorul-estet îl reconsideră într-un loc de introspecţie şi psiho-terapie, ştiinţă desprecare e sigur că reprezintă "partea cea mai puţin pozitivă a medicinii". Noua destinaţie pe care o capătă alcovul şisufrageria este simbolică pentru întreg cic lul. Salonul Lenorei şi al mitingurilor fe ministe de la Prundeni,salonul Elenei Drăgănescu şi al Concertului... devine în Drumul ascuns ceea ce era în realitate, adică un sediuoficializat al decrepitudinii. Cele trei acte din epopeea Hallipilor se desf ăşoară succesiv în trei edificii simbolice:conacul, blocul şi spitalul. Personajele care au ieşit pe porţile vraişte ale castelului rural, trec prin ateneul ad-hocal oraşului şi sfârşesc în rezerva cu miros de cloroform."Montarea" spectacolului, ca să f olosim un termen de teatru, este riguroasă şi sugestivă. Decorul simbolizeazăceea ce romanul îşi propune să ilustreze - un proces. Un proces lent şi ascuns, fără evenimente ră sunătoare oridiluvii, şi chiar fără conştiinţă. Personajele Hortensiei Papadat -Bengescu nu au idei - ele au trup şi simţuri. Cumam văzut, luciditatea lor reprezintă, în cel mai bun caz, un interes fizic. Or, pe un teren al lunecărilor exclusivmateriale, trebuie examinată chiar materia. Aceasta este boala, şi universalitatea ei în roman: o formă de mişcareimpusă de un examen uman fără alte mijlociri. Mutaţie negativă, dege nerescentă, dar mişcare echivalentăoricărei forţe epice. Personajele balzaciene aveau la îndemână caracterul ca o realitate concretă. Feno menologiidin stirpea lui Camil Petrescu vor trăi iluzia că esenţele se plimbă printre oameni şi vehicule. într -un caz, viaţa şiverosimilitatea romanului erau asigurate de simpla iscălire a unei poliţe cămătăreşti; în celălalt, evenimentul vaproveni din insomnie şi reflecţie . Romanciera Hallipilor s-a decis să coboare în străfundurile de unde se hrănescşi caracterul, şi ideea.Nu e nevoie de alte cunoştinţe medicale, nici de întreg lexicul psihanalizei, pentru a înţelege acest raport care sestabileşte între boala ca mişcare a materiei vii şi traducerea în planul mişcării romaneşti. Părăsit de Elena,cardiacul Drăgănescu are chiar revelaţia acestei materialităţi: "Roţile uzinei celei noi, încă nestrunite în angrenajenu se învârteau mai strident ca maşinăria din pieptul lui. La el gândurile păreau a se frământa în piept; în spaţiulstrâmt dintre stern şi coloana vertebrală încăpea un fel de moară cu aripi care fluierau, zgârâiau acolo roţi cuzimţi şi sirene subţiri filtrau usturos suflarea parcă deodată cu sufletul." (Drumul122________________HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU - "înjosirea" romanuluiascuns) în graficul descompunerii carnale se conţine întreg timpul şi spa ţiul "povestirii" unui destin. Cancerul,ftizia, ulcerul, isteriile, întreaga septicemie din roman se înfăţiş ează asemeni unui "tobogan", cum spuneautoarea, pe care fiinţele se rânduiesc cu o anumită voluptate a năruirii. Ar fi greşit să se confunde analiza cuminuţia descrierilor patologice. Dar şi mai greşit ar fi ca o hemoptizie sau o injecţie, descrise cu lu x deamănunte, să fie interpretate în exactitatea lor profesională. Dacă ad mitem corespondenţa stabilită anterior întreideea de dinamică romanescă şi cea de mişcare organică, interstiţială, atunci vom înţelege că perfec ţiuneaanalizei vine din această primară răsfrângere a vieţii minerale în viaţa sufletească şi invers. Legea meşteşugului odesprindem dintr-o cugetare a Cocăi-Aimee la căpătâiul Lenorei: "Toată răscoala conştientului şiinconştientului în spasmul trupului." (Drumul ascuns) Traseul instinctului spre suprafaţă este însă un defileucomplicat şi cel puţin la câteva tipuri se cuvine urmărit.Produsul cel mai grandios îl constituie Maxenţiu. Comparat la vreme cu figuri ilustre ale romanului modern, elînsuşi este expresia unor cuceriri moderne în materie de psihologie. Prin el, ca şi prin celelalte tipuri construitedupă acelaşi principiu, romanciera demonstrează că inconştientul nu mai înseamnă necunoscut, că nu mai estereziduu ci sursă, în fine că şi antinatura face parte din natură. Convinge ri cu care didacticismul unui LiviuRebreanu, de pildă, apare depăşit uimitor.Prinţul-mumie este o imensă proteză psihică întemeiată pe dis cordia semnalată mai sus, dintre foameainstinctelor şi chimia sabotoare a plămânilor, faţă cu care raţiunea se iro seşte numai pentru a ascunde ravagiullăuntric: "Ca un turist tragic", Maxenţiu peregrinează zilnic prin cavernele şi abisurile trupului său, cu grijă "catotul să rămână acolo, în subsoluri, ca nimic să nu evadeze" (Concert...). în ceea ce-1 priveşte, efortul dereprimare a realităţii se transformă în program. Refuzul adevărului începe cu imaginea castelului de la Plasele("plin de guzgani şi cucuvele"), pe ruina căruia "manechinul banal" îşi plăsmuieşte des cendenţa signorială.Astfel travestit social, el trudeşte zilnic şi cu disperare la travestiul trupului otrăvit de boală: "Singur în palatulsău. Maxenţiu, cu egoismul de bolnav, era mulţumit - dar cu acelaşi egoism îi era frică de singurătate. Frică deun spectru pe care oglinda i -1 desprindea în fiecare zi mai desluşit din propria lui imagine. De câtva timp,noaptea avea febră şi somnul îi era sufocant. Palmele arzătoare şi le răcorea pe cearceafurile proaspete de olandăfină, îndantelate bogat, şi uneori uşor123ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescu____________________pătate de buzele fierbinţi. Când descoperise întâi urmele acelor sărutări rozate, Maxenţiu trăise cele mai intenseore de desperare ale amorului cel mai mare, amorul de sine. [...]Aşa era tortura nopţilor febrile. Dimineaţa înt reagă era consacrată unei toalete minuţioase ce reconstituie peprinţul Maxenţiu aşa cum fusese mai înainte. Acelaşi tip borgian în care otrava era difuzată însă de un bacii mic,

de o virgulă sinistră văzută adesea de Maxenţiu în vis, proiectată pe un ciud at fond albastru, ca safirul uriaşgeamăn cu al Adei pe care-1 purta pe index, safirul de logodnă. [...]După ce-şi termina o toaletă complicată ca grima unui actor, începea să joace comedia tragică a vieţii de toatezilele, cu un program barbar de ostenel i mărunte şi zadarnice." (Concert...)Ritualul măştii este atât de profund, încât disimularea lui Maxenţiu încetează să mai fie un fenomen prinexcelenţă negativ. Toate câte ar putea decurge de aici — comic, disperare, narcisism, laşitate - capătă printr-ostranie rezonanţă, un conţinut eroic, pe care nici un alt personaj nu îl are. Deşi trăieşte în mijlocul unorfalsificatori pe măsură, disimularea lui are ceva magistral şi invincibil care îi întărâtă pe cei din jur. Norydestrămase de mult în faţa "bunei " Lina mitul princiatului, pe care Maxenţiu îl datora, în realitate, unui tatăparalizat şi mai ales sânului Zazei, ornat de "un cancer superb". La rândul ei Ada aflase, firesc, şi de alte necazuriale organismului nesăţios, fiindcă "după şase luni de regi m conjugal, pe terenul slab, boala prosperase". în ciudafragilităţii, prinţul îşi apăra din răsputeri iluzia şi nu precupeţea nimic pentru a o impune ca realitate. Dreptpentru care făinăreasa "îl ţâra la toate şedinţele sportive de antrenament", în spera nţa că snoaba ei pasiune pentruechitaţie poate grăbi ruina. Maxenţiu însă "trăia ceasurile unui efort tragic pentru ca resorturile lui toate să stea lapostul lor de funcţionare; ca nu cumva sărmanul corp, tot mai deznodat, să se desfacă din toate nituril e aşa cumavea senzaţia permanentă." (Concert...)Paiaţeria sumbră culminează cu o atare imagine a simulacrului eroic şi perfect, într -un portret care tinde sădevină fantast dintr-o senzaţională materialitate: "Prinţul se plimba pe pistă corect sau sta pe sprint rigid, cu ochiidilataţi, cu privirea ştearsă, manechin îmbrăcat în ţinuta de sportman, fără o greşeală de eleganţă, pe când toatăatenţia lui sta întoarsă înăuntru, cu grija ca nu cumva genunchiul să se înconvoaie brusc din neglijenţa unuiligament, ca nu cumva umerii să scapete şi toată păpuşa de panoptic să se prăvale undeva pe un loc de repaos pecare124________________HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU - "înjosirea" romanuluisensibilitatea lui istovită ar fi dorit totuşi să se poată întinde în căuta rea odihnei. Maxenţiu călărea cu o tensiunehalucinantă ca nu cumva să se rupă armonia dintre el şi cal şi, astfel, prin cea mai mică zvâcnire, să se rupă şiînăuntru ceva, într-un plămân vecinie ulcerat pe care -1 simţea în toracele lui pretutindeni, parcă şi la oricemişcare..." (Concert...).Scenă halucinantă, din a cărei tensiune rezultă nu numai splen doarea victimei văzută, ci şi conturul hipnotic aldemonicei Ada forţând din umbră. Inevitabilul, adică hemoptizia, se produce în virtutea unei logici car e nu maieste în exclusivitate a bolii. Naturalism? Mai degrabă reprezentare în planul organicului a acelui proces deacumulare şi tăinuire a răului ce nu poate sfârşi altfel decât printr -o hemoptizie. "Confesiune" a biologicului fărăintermediar. Că aşa stau lucrurile ne-o dovedeşte şi faptul că, odată cu zăgazurile cărnii, se rup şi celelalte diguriinterioare ale aparenţei. Golirea de substanţă e generală. Demolată sufleteşte, biata făptură străvezie "nu mai urape nimeni, nu se mai iubea pe sine. Totul era acum încetinit, palid, fără sânge. [...] Se credea un înger şi vorbeanumai de zbor." (Concert...) Criza mistică are în primul rând această semnificaţie a pierderii oricăreisubstanţialităţi trupeşti şi psihice. E o formă de anulare şi nu de elevare, c um ar putea să pară. Imponderabilitateaheruvimului închipuit demonstrează, dacă mai era nevoie, că disimularea nu era pentru el o distracţie. Refuzulrealităţii era unica lui realitate, iar mascarea lipsei de conţinut fizic şi sufletesc forma chiar conţi nutul acesteifiinţe. Dar "faza serafică" mai înseamnă ceva. O ultimă formulă a iluziei. Fiindcă muribundul se crede "îngerplutitor", dar nu dintr-o totală abulie. Printre înălţări la cer, el e conştient de ceea ce se întâmplă în jur şi chiarmai speră să-şi poată amâna exilul la Leysine cu acel disperat: "Am să merg şi eu la primăvară". Delirul angelice încă o formă de învelire a stricăciunii, atât de potrivită cu eroismul acestui savant al aparenţei care şi în ultimaclipă "se agaţă" de unica lui "artă" , disimularea. Prin costumarea în înger, manevră ultimă, marea operă demistificare ajunge la definiţia ei. Din sanatoriul elveţian Maxenţiu mai trimite primei Iui iubiri, Elena, scrisori"suprarealiste", în semn că încă e în stare să sfideze ordinea şi ad evărul.Nu sunt puţine aceste momente în care Hortensia Papadat -Bengescu devine cel mai cinic personaj al romanuluisău. Este încă o abatere de la regulă. Tradiţia romanului psihologic spune că autorul, direct sau indirect, e celcare se oferă analizei. Dimpotrivă, romanciera Hallipilor se sustrage pe toate căile pentru a face loc unor"subiecţi" demascaţi, până la125ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu__________________desfiinţare. Obiectivitatea se traduce aici prin cinism, ceea ce constitui e tot o formă a sincerităţii, dar a altui gende francheţe decât cel subiectiv care formează gloria lui Anton Holban ori M. Blecher. Acest itinerar aldezvăluirilor îl urmează toate personajele romanelor. Iniţial, toate sunt nişte fortăreţe consolidate. Ec hilibrulprovizoriu nu înseamnă însă decât un precar fenomen de refulare în cuprinsul căruia boala tăinuită e echi valentulmaterial al eroziunii psihice. Sau, cum subliniază autoarea, referitor la boala Laurei, un proces misterios care nue chiar o boală, "e o formă de transpoziţie a conştiinţei". (Fecioarele...) Virusul degradează valorile fizice, întimp ce "frânghiile diafane" ale nervilor plesnesc răvăşind psihologia. Relativa imobilitate exterioară ascunde unuriaş travaliu lăuntric. Viaţa se consumă între strădania de inhibare şi inevitabile accese defulatorii. Pe tiparul lui

Maxenţiu, baierele sufletului şi ale trupului se macină aidoma la toţi. Hemoptizia prinţului este o dezăgăzuiresimbolică pe care şi Lenora, Drăgănescu, Mika -Le, Ada ori Aimee o trăiesc în versiuni biologice asemănătoare.încetând să mai fie un scop în sine, boala în romanul Hortensiei Papadat -Bengescu este un complement şi oreflectare a procesului de eroziune umană, ales ca temă. Formele particulare de manifestare, oricât de var iate şiprecise, se circumscriu unei disperări vitale şi sociale cu sens mai general. S -ar părea că strădania deautomistificare - disimulare - a personajelor are ca unic resort nesaţiul erotic. Este în acelaşi timp, unicul suportal comunicării într-o lume unde până şi "îngemănarea" fraţilor Hallipa devine respingătoare. PersonajeleHortensiei Papadat-Bengescu nu au nici o altă imaginaţie decât a falsului şi a aparenţei rentabile.Excepţie de la acest statut face doar un singur personaj, amintit de mai mul te ori până acum, Aneta Pascu dinRădăcini. în general, comentariile critice nu-i acordă mai mult decât locul unui fenomen clinic'.1 Pompiliu Constantinescu abia o pomeneşte la capitolul "scrânteli erotice" (Romanciera femeilor, în"Spectacolul", an I, nr. 1, 19 martie 1939, pp. 10 - 11). Vladimir Streinu nu o trece cu vederea, dar o descrie cape un specimen teratologic: "un complex clinic monstruos", "subnormală", "mincinoasă şi patologică", "toantăfără leac" etc. (Rădăcini, în Pagini de critică literară, ed. cit., p. 190). Cel care afirmă deschis valoareapersonajului, înaintea lui G. Călinescu, este Şerban Cioculescu: "Cea mai puternică înfăptuire, de ordin realist şidin lumea micii burghezii, este studenta Aneta Pascu..." (Romanul Hortensiei Papadat -Bengescu, în Aspecteliterare contemporane, ed. cit, p. 380).126________________HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU - "înjosirea" romanuluiîntr-un roman în care numărul deviaţiilor sporeşte cu o Madonă ocultă şi "turmentată", o Cornelie ipohondră care"nici m> era bolnavă serios, aşa era felul ei să se usuce", cu "presupusa nevroză" a Diei, cu doctorul Caro,strategul care declanşa jocul inofensiv, "secret şi arzător", totuşi. Povestea ei de provincială rătăcită în metropolăne este relatată cu suficiente amănun te de ceilalţi. în plus, simptomele bolii sunt uşor de identificat în oricemanual de psihoterapie, la capitolul manifestărilor schizofrenice. Şi totuşi, pribeagă din Vaslui este altceva. Este,între altele, marea eroină a episodului din tramvai, de -a lungul căreia "boala" devine stare de graţie. Odată ajunsăîn Bulevard, ea nu mai ştie încotro s -o ia. Cu un buchet de flori în mână se urcă la întâmplare într -un tramvai.Percepţia dorinţei este cât se poate de normală. O logică pe care autoarea o refuză unor personaje mult mai"lucide", ca Lenora, Aimee, Mika-Le ori Nory. Euforia care o cuprinde în vehicul e cea a locului predilect: "osimţire de satisfacţie, cea a lunecatului pe şine, cea a unui loc predilect, ceva ca o căsuţă, o trăsură, a ei proprie".Refuzul interiorului nu e o confuzie, nici un mod de suspendare a fiinţei. Aneta simte brusc tramvaiul ca pe cevaal ei propriu. "însuşirea" exagerată a obiectului tinde să pară o aberaţie. Este, dimpotrivă, o afirmare accentuată aaspiraţiei interioare, menită să consacre, nu să o compromită. Ea se adresează chiar esenţei obiectului, lunecarea,vizând o îndestulare senzorială. "Toanta" nu alterează rea litatea din orgoliu metafizic, ci din arşiţă lăuntrică. Nudecretează moara de vânt drept ostaş dintr -o vanitate care ţinteşte promovarea propriei valori. Empirica AnetaPascu transformă tramvaiul în "ceva ca o căsuţă" din pură instinctualitate. Firesc dacă ne gândim că e vorba de ofemeie. Nefiind eroică şi patetică, "naivitatea" ei este numai senzuală. Ceea ce nu o împiedică să devină sublimă.Realitatea fiind în felul ei cucerită, Aneta Pascu continuă să săvâr şească o serie de acte menite a -i confirmasuveranitatea. Absentă coboară, şi tot absentă se lasă luată de iureşul care o urcă din nou în tramvai. Gestul serepetă de câteva ori, răstimp în care atenţia se transferă asupra buchetului cu flori. Comportamentul este identic.în ciuda aparenţei patologice, analiza ei nu face decât să mărească excesiv realitatea. Florile îşi au raţiunea lorsufletească, şi eroina se dedică, firesc, aspiraţiei interioare: "Se îngrijora cum va putea scoate bani din poşetă fărăa strica florile, de la care se scuturase o petală spre marea ei mirare! Dacă se scuturau florile ceva era cum nutrebuie să fie. Va purta de grijă să nu m ai cadă nici o petală, îi bătea inima tare din grija precumpănitoare: - Nicio petală nu127ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Pwtopopescu__________________trebuie să se scuture. Părea a fi o dorinţă votivă, un pariu propus în necunoscut, în nelămuritul a ceva."Obsesie? Posibil, dar obsesie a realităţii eficace. în acest sens trebuie înţeles profilul realist al personajului,propus de Şerban Cio-culescu. Ultimul vagon apare, previzibil, un vagon nupţial, în care împricinata răsplăteştesituaţia cu o monedă pe măsură: "De cinci... sau corespondentă? Conductorul sta în faţa ei. Aneta arăta spremâna prinsă cu buchetul ca şi cum o piedică suverană oprea cumpărarea unui bilet... N -avea mâinile libere... nuse putea ridica... Se ridică. Ce va face însă cu atâte a persoane amabile, musafirii ei!... Se uită surâzător sprefiecare, apoi alese pe o doamnă mai elegantă şi -i oferi jumătate din flori. [...]- Poftim! - desprinse alte flori şi le puse în mâna deschisă mecanic a unuia din domni, pe care -1 alesese dintreceilalţi! Acela sta ca tâmpit cu florile ţinute ca lumânări!- Nu face nimic! Sunt de la logodnicul meu! De la logodna mea, îl încuraja. Cei doi părură uşuraţi, mulţumiţi deexplicaţia care în cazul absurd [s.n.] era totuşi o explicaţie. Aneta mai avea câte va flori, le oferi taxatorului dupăo alegere rapidă între el şi wattman. Taxatorul primi să i le ţie în mână până când îşi căută în sfârşit banii dinpoşetă."Boala Anetei Pascu depăşeşte tot ceea ce ştim despre sangvinarii Hortensiei Papadat -Bengescu. "Subnormala"

este de fapt o "supra-nor-mală". Nu numai pentru că deţine cu exactitate realitatea obiectului, dar ea stăpâneşte şinatura propriului instinct pe care îl duce cu suavitate la victorie. Logodna imaginară este o realizare a utopiei şinimeni nu se gândeşte să o conteste. Domnii anonimi ţin florile "ca lumânări", iar conductorul însuşi o poartăprin remorcă de braţ, ca spre un altar închipuit."Boala", dacă există, de astă dată e o formă a seninătăţii senzoriale. Pentru prima dată febra biologică p roducehimera, nu ascunde deşertăciunea. Boala ei este şi o formă de asceză. Dorinţa înfrânge rezistenţa opacă amateriei prin reverie. Fiorul are gratuitate fără a exclude orice vervă sexuală. Autoarea însăşi o iubeşte în tainăpentru puterea ei sfidătoare. Dar se şi teme pentru soarta romanului său. Şi atunci, pune tramvaiul să treacă pestepicioarele Anetei Pascu, lecuind -o de metafizică şi aliniind-o astfel schilozilor fără evlavie.128

________________HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU - "înjosirea" romanului8. "înjosirea" romanuluiDe la iubirea paradisiacă la orgie, de la amorul -stare de graţie al Biancăi Porporata şi amorul -transă din Femeiaîn faţa oglinzii la Rădăcinile subterane, e o adevărată resurecţie de viziune.Iniţiativa care decurge din reaşezar ea raporturilor cu personajul se circumscrie unui fenomen mai profund dedesacralizare a romanului şi analizei. Constatarea ar putea să contrarieze dacă ne gândim la scurta istorie agenului. Până la 1920 romanul românesc nu avusese timp să "parvină", nici să se îmbuibe de prejudecăţi estete.Dar tocmai pentru că eroii, elita şi prestigiul îi lipseau, nostalgia lor ispitea cu eroizarea. Mai puţin Rebreanu, şimai mult Sadoveanu stau mărturie acestei tendinţe. Dar şi la autorul Pădurii spânzuraţilor tentaţia sanctificăriie sesizabilă. Şi Ion ori Puiu Faranga, dar mai ales Apostol Bologa şi Toma Novac aspiră la răstignirea de pominăşi la consacrarea legendară.Hortensia Papadat-Bengescu renunţă din vreme la tipul de samariteancă al Laurei din Balaurul. Nedeliberat, eacheamă romanul la o binecuvântată înjosire, înainte ca acesta să prindă gustul venerabilităţii. Primele experienţenu anunţau decât în parte decizia. în cele din urmă romanciera abandonează ceremonia egolatră şi se dedicălumii. O lume în fermentare şi dizolvare care nu de bunele maniere ale autorului şi de tămâiere avea în primulrând nevoie. "înjosirea" constă în sesizarea că adevărul şi omenescul trec prin obor şi periferie, aşa cum graţia şisuspinul îşi trag rădăcinile din "cuibul fatal" al subconştientului. De fapt nu Mini, ci romanciera e cea carereflectează "asupra realităţii unei nobleţi mahalageşti, o tradiţie a unei clase, oricare ar fi ea, şi care din cavităţileei păstrate intact, din buna ei stare şi purtare, ajunge a -şi forma o educaţie, fie ea chiar la un nivel inferior. Omahala care are valoare, demnitate, sculele ei de preţ şi chiar strămoşii ei..." (Fecioarele...).în acest sentiment al inferiorului constă în primul rând revoluţia de spiritualitate a romanului. Dar acesta estelucrul cel mai puţin proustian. Memoria titanică a scriitorului francez lucrează exclusiv pentru gloria şibunăstarea eului îndelung laureat în Timpul pierdut pentru biruinţele asupra concretului imediat. Acolo găsimceea ce numeam mai înainte îmbuibarea c u timp şi cu precepte. Sceptică şi, mai mult, cinică, Hortensia Papadat -Bengescu retează eului orice aspiraţie de căpătuială metafizică. De la vestala Porporata, la plebeiană Aneta,analiza urmăreşte degradarea şi alterarea umanului. Neexemplaritatea pers onajului e o129ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Pwtopopescu__________________consecinţă a socialului infest. Plăcerea prozatoarei este să vadă cum scăpată sufletul, cum îşi mărturiseştemizeria şi suferinţele, după ce a făcut totul ca să pară de viţă aleasă. Au dispărut elegantele, precauţiile şi tonulcorect, locul lor luându-1 frivolitatea, mahalagismul şi tertipul.Aceasta este urmarea definitorie la care ajunge procesul de de -sacralizare a romanului Hortensiei Papadat -Bengescu: lipsa oricărei idealităţi. Proustianismul - stăruim în a marca diferenţele pentru că ni se par exagerateapropierile - înseamnă fetişizare a eului. Analiza la autoarea Hallipilor e, dimpotrivă, curată "profanare" şidemistificare. Retrospecţile lui Swann şi Marcel sunt rodul unui egotism exacerbat. Papugiii şi snobiiConcertului... sunt doar nişte egoişti. Egotismul îl face pe individ să se vadă mare cât cosmosul; egoistul de genLică, Walter ori Aimee se rezumă cu precizie la beneficiul imediat. Modurile de abatere de la rea litate sunt înconsecinţă complet diferite. Ca şi fizionomia romanelor. Sintaxa proustiană a eului şi subsumarea tuturorfenomenelor unei subiectivităţi expansioniste duc la un soi de dictare romanescă. Ciclul Hallipilor este oinfernală coliziune de personaje.Neidealitatea se manifestă mai ales prin absenţa sentimentului de iubire, într-un roman care-şi procură materiadin pofta şi instinctele dezlănţuite. Prelegerile platoniene nu au nici un preţ în ochii romancierei, în afară deAfrodita zăludă din Rădăcini, şi, în parte, de Ana din Logodnicul, nici un personaj al Hortensiei Papadat -Bengescu nu iubeşte cu adevărat. Faur ilustru de realitate, eroul lui Proust face până şi dintr -o "Albertinedisparue" o prezenţă palpabilă. Ca să nu mai vorbim de opera de f asonare a acelei mediocre Odette de Crecy, pecare Swann şi-o închipuie o biblică Sephora. La Hortensia Papadat -Bengescu nu există Eros ci numai erotism.Chiar şi atunci când lasă impresia de captivaţie, ca Ada Razu, ele utilizează partenerul în afara ori căreiafectivităţi. Nici adulterul Elenei cu Marcian nu are alt resort decât snobismul acesteia.In condiţiile unei generale infirmităţi sufleteşti, disimularea e fenomenul compensatoriu. "Sub aparenţe

întortocheate, - defineşte autoarea fenomenul - sufletele simple se trudesc să ducă un trai complicat." Este, dacăvreţi, modul imun de a visa al unei lumi fără conţinut. Vis de bună seamă negativ, fără metafizică şi fără sacru,dar totuşi vis, în sensul unei substituiri a realităţii printr -o imagine ameliorată. E o variantă mai profană ametamorfozei, un mod specific de adaptare la climat al mediocrităţii umane. Legat de romanul modern, ReneGirard distinge două feluri de acord al eroului cu obiectul. Prin metamorfoza obiectului130________________HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU - "înjosirea" romanuluiconform dorinţei individuale şi prin deturnări succesive ale eroului în funcţie de obiect. Prima formă ar fiproustiană, e doua stendhaliană. în nici un caz "metamorfoza" Hallipilor nu se circumscrie primei categor ii.Maniera de "acomodare" a lui Lică ori Maxenţiu este mai degrabă stendhaliană, dacă nu cumva e chiar ocontribuţie locală la tehnologia tropismului, o reţetă a papugiului balcanic. Mania lor de a -şi făgădui o realitatemai bună ar fi putut fi un fapt pozitiv. însă traficul de realitate sufletească reprezintă întotdeauna un regres, pânăşi în sens fizic. "Transfigurarea" morală are pretutindeni o scadenţă tristă.Un merit al disimulării există totuşi. Capacitatea de a se sesiza neantul. Prinţul Maxenţiu e în această privinţă ungeniu. Dar a realiza dezastrul şi a nu -1 preîntâmpina decât cu minciuna, e ca şi cum ai aşeza vreascuri pestegenune. Raţionamentul frizează absurdul şi preludiul lui există realmente în romanul Hortensiei Papadat -Bengescu.Curiozitatea pentru "saşia meşteşugire a subconştientului" aduce cu sine modificări importante în personalitateaşi fizionomia tipurilor. Denunţat în mobilurile cele mai oribile, personajul face eforturi disperate de a salvaaparenţele. Am putea spune că între aut oare şi eroi se instaurează un raport de adversitate şi beligerantă, cuadevărat captivant. Romanciera, care nu -şi mai iubeşte personajul cu pasiune flaubertiană, îl spionează şi -1percheziţionează fără îndurare, în vreme ce acesta luptă să -şi ascundă păcatele şi infirmitatea. Burghez fragedîncă şi neînde-mânatec, orbit de fulgerele sângelui, el are totuşi nevoie de onoare, de reputaţie, depoziţie socială.Invaliditatea morală simte nevoia alibiului şi a travestiului, extraconjugalitatea furibundă pretinde măsuri desecuritate oricât de sumare. Apare în consecinţă convenţia ca normă a vieţii sociale. Formele automistificării suntnumeroase şi toate duc la alterare şi descalificare omenească.Prima şi cea mai veche este snobismul. Nu ne vom ocupa de vasta apariţie a snobului în romanul bengescian,subiect copios şi nu o dată abordat. Ne ispiteşte însă o întrebare: care este modul de manifestare a snobismului îndragoste? în această privinţă, literatura Hortensiei Papadat -Bengescu ne pune în faţa unei realităţ i oarecumparadoxale. Francheţea şi promptitudinea cu care eroii romanelor îşi satisfac vo luptăţile par a nu îngădui săvorbim despre snobism în ordine erotică. în sens foarte larg, snobismul reprezintă un dezacord între dorinţă şiposibilităţile individului de realizare. Dezacord care, în general, stârneşte dezgustul, mai ales că vizează o laturăunică: instrucţia personajului. Cu131ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - AL Protopopescu__________________snobul erotic, lucrurile stau puţin altfel. El nu mai este un personaj eminamente negativ, fiindcă dezacordul întreel şi obiectul pasiunii nu este niciodată compromiţător. De obicei, marii snobi în iubire sunt şi mari cerebrali,fiindcă în firea cerebralului e să reteze realitatea obiectului printr -o iluzie neconcretizabilă. Snob în dragoste esteMarcel de pildă, personajul lui Proust, care iubeşte o Albertină complet imaterială şi "dispărută". Snob, şi încă nuîntr-o latură, este Sandu din Ioana sau O moarte care nu dovedeşte nimic ale lui Anton Holban, care îşi litera-turizează păgubaş pasiunea. în fine, snoabă este şi gelozia lui Ştefan Gheorghidiu care descoperă întrunadecalajul între Ela pământeancă şi Ela "kantiană".Dar papugiii Hortensiei Papadat -Bengescu nu prea obişnuiesc să -şi clădească cu mintea himere pe care nu le potatinge. In înţelesul în care vorbeam mai sus, snoabe pot fi socotite cel mult Bianca, Myriam ori Manuela, careiubesc donjuani şi zburători, imitând Penelope şi Ofelii. Nu putem socoti snobi în dragoste pe Sia, pe Mika -Lecare nu prea stau pe gânduri când e vorba de amantlâc. Dimpotrivă; Ada Razu de pildă, îşi calcă pe blazon şi învăzul grăjdarului îşi potoleşte arşiţa alături de un "mahalagiu", ca şi ea, de altfel. Mai mult, dacă traiul lângăprinţul cavernos o interesează ca situaţie socială, făinăreasa nu-şi ascunde repulsia organică faţă de şubrezeniabiologică a lui Maxenţiu.Snobismul erotic presupune cel puţin fantezie, risipă pe care ari viştii din Concert din muzică de Bach nu şi-opermit. Ei sunt nişte mostre de snobism în pla nul căpătuirii sociale dar nu şi al celei naturale.O mare excepţie: Elena Drăgănescu, cea din Concert..., veritabil monument al snobismului, ale cărui ecouri nuputeau ocoli viaţa sentimentală. Am putea vorbi în cazul ei chiar de un hallipism erotic. Adulterul însoţit deacordurile pianului şi de pajiştile alpine din Elveţia este o autentică operă de parvenire sufletească. Elena este ceacare amenajează şi consacră noul sediu al amorului vinovat - salonul. Până şi Mika-Le se va pripăşi la o recepţiegenerală prefăcându-se a savura muzica din care nu pricepea o iotă. în ceea ce -o priveşte pe matroanaConcertului..., snobismul erotic decurge dintr -o imensă vanitate, căreia muzicianul Marcian îi răspunde fărăiniţiativă. Memorabilă pagină a gafei rămâne scen a finală a Concertului din muzică de Bach. E vorba de modulgreşit în care, mânată de propriile ei interese amoroase, Elena traduce drept "imn de slavă" coralul funebruintonat în memoria Siei.

132________________HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU - "înjosirea" romanuluiCeea ce nu simplifică problema situării romanului în context autohton. S -a spus: "precursori autohtoni nu-igăsim". Afirmaţia este adevărată numai în înţelesul strict în care nici descendenţi pe măsură nu putem identifica.Opera Hortensiei Papadat-Bengescu este însă atât de pregnant "autohtonă", încât e riscant să tăgăduim oriceînrudire. Această înrudire nu este de ordin concret genuistic, ci de un ordin mai general care vizează însăşi"matricea". Artisticeşte vorbind, premisele le aflăm încă în e poca fiziologiei şi a studiului de moravuri. Pasiuneaprozatoarei pentru portret spune cât datorează ea "fiziologiei" clasice. Am consemnat undeva mai înainte atenţiape care romanciera o acordă tehnicii portretistice. "Fiziologiile" lui M. Kogălniceanu, C . Negruzzi ori HeliadeRădulescu nu erau pentru vremea lor decât tot nişte "desenuri tragice". Spre această origine ne îndreaptă însăşinatura demitizatoare a analizei bengesciene. Declinul formei galante a romanului are la obârşie curio zitateaprofană a fiziologului pentru amănuntul banal şi lumea interlopă. Ironia, tonul caustic, caricatura şi pamfletul,procedee de vază ale anchetei întreprinse în genealogia Hallipilor, sunt chiar instrumentele "fiziologiei", genaflat la frontiera literaturii cu anato mia, psihologia, patologia, idealogia etc. Un argument în plus care ni -1recomandă ca pe un embrion al romanului de analiză. Cu mult înaintea Concertului din muzică de Bach,plaivazul scriitorului român descinsese în provincie şi în iarmaroc pentru a -şi selecta subiecţii. Dar "provinţialul"nu este singurul erou al "pripitei civilizaţii". Femeia şi viaţa conjugală, adică universul fundamental al HortensieiPapadat-Bengescu, constituiau una din temele predilecte ale fiziologiei.Cu mult înaintea Cocăi-Aimee existase "cocheta" lui Dimitrie Rallet de la 1841, ale cărei doctrine "sunt visurifluturătoare, plăcerile stratageme, pretenţiile formalităţii. N -are ţinere de minte decât numai un gând deşirat caperiile de toaletă, împrăştiat ca nopţile ei. Tot suspinul îi vine din pricina corsetului. Evantaiul o apără deconfuzii ca de gâze"1. înainte de Ada şi Lenora existaseră "femeia frumuşică" şi "frumoasa în paragină", damagalantă şi dama drăgălaşă din fiziologiile mijlocului de veac trecut. "Psychologie du mariage" îl preocupase şi peHeliade Rădulescu care prin 1843 sorta în "Albina" "trii feluri de femei". Romanul Hortensiei Papadat -Bengescueste, desigur, altceva decât vitrină şi trial.1 Dimitrie Rallet, Cochetărie, în "Foaie pentru minte...", nr. 22, 1 i unie 1841, p. 175 (apud Titus Moraru,Fiziologie literară Ed Dacia Clui 1972, p. 153). 'J'133ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescu__________________Dar moderna arheologie psihologică are la origine schiţa de grafit a fiziologului. Nu numai silueta femeiiversatile şi a "şalului afurisit" provin din vremea când caricatura realistă şi fiziologia încercau să spulbere iluziileromantismului. Dar însuşi "bădăra nul înavuţit şi boierit", din stirpea lui Lică, Maxenţiu, Rim, Walter, Greg, vinedin fiziologie, după ce a parcurs ipostazele succesive ale lui Dinu Păturică din Ciocoii vechi şi noi, Ierescu dinElena lui Bolintineanu, Alecu Şoricescu, eroul lui Ion Ghic a, ori Don Juanii din Bucureşti ai lui Pantazi Ghica.Curiozitatea pentru fenomenul psihic şi pentru suburbie are la bază gustul pentru viaţa fără sublim. Romanulcataloghează marţafoismul şi ifosul într -un nou "spital al amorului", mai puţin duhliu, dar n u mai puţin cusurgiu.Pedagogia cusurului este înlocuită cu analiza psihologiei lui, în baza aceleiaşi convingeri că "nu este răsur să n -aibă cusur". Ce altceva decât "răsură" este jigărita Mika -Le, ori şarlatanul de Lică? "Sentimentul cartierului",cum denumeşte Mini vocaţia tuturor personajelor din preaj mă împinge examenul uman spre limitele lui. Acestelimite sunt absurdul şi abisalul, unde abisalitatea înseamnă confirmare biologică a iraţio nalului. Problemaprecursoratului, adică cea a specificului nu se mai pune. Ea se conţine într -un element psiho-social cum nu sepoate mai indigen, teapa. Categorie umană autohtonă, la nivelul căreia ponoasele ascunse ale eului devinrealitate socială.134CAMIL PETRESCUANTI-TEZELE EULUI1. Antinomiile unui spirit văzute prin romanDacă la Liviu Rebreanu dezbatere interioară înseamnă mai întâi clarificare civică, dacă la Hortensia Papadat -Bengescu analiza este adesea morfologie vegetativă şi metabolism, la Camil Petrescu procesul interior areprecise premise filosofice. Nou şi singular nu numai în ordine ro mânească, fiindcă nu ne e la îndemână să citămîntre predecesori un fenomen mai evident de ratare a filosofului prin literatură, sau de victorie a scriitoruluiprintr-o exclusivă vocaţie recunoscută - cea filosofică. (Cu o exigenţă născută din afinitate, Camil Petrescuobservă această realitate la Eminescu: "E dificil să vezi în Rugăciunea unui Dac, în Mortua est!, în Glossa opoezie filosofică propriu-zisă. E cel mult o atitudine filosofică" 1.) Mai aproape de noi, conversiuneacugetătorului în literat poate părea un fapt curat, dacă avem în vedere pe un Huxley, Camus ori Sartre, la caredisciplinarea eroului de pe scenă se face conform unor ordine ale magistrului din sistem. Lucru mai greu deprobat în cazul lui Camil Petrescu, pentru motivul că scriitorul român îşi refuză conştiinţa literaturii. Ceea cepentru critică se va înfăţişa întotdeauna ca handicap, iar pentru personalitatea autorului ca o primă şi mare

antinomie. Camil1 Camil Petrescu, Eminescu şi esenţele, în "R.F.R", an VI, nr. 7, iulie 1939.135ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu__________________Petrescu nu accepta literatura, fapt în mai multe rânduri şi în mai multe feluri declarat: "Punctul meu de vedereeste tocmai pe dos, literatura es te o pierdere de timp şi filosofia este singurul lucru care merită să te ocupi de elmai aproape. [...] Şi lucrez deci cu enormă plăcere orice lucrare de ordin filosofic sau ştiinţific şi cu o realărepulsie orice intrusiuneliterară".1

Refuza apoi orice înţeles sau definiţie a procesului de creaţie: "Mărturisesc că nu înţeleg prea bine, nici ce esteproces şi nici ce este creaţie, şi asta nu de acum, ci de multă vreme. De lungă vreme îmi bat capul ca să ştiu cepoate fi acest proces, ce poate fi ace astă creaţie, pentru ca apoi să pot, în cunoştinţă de cauză, să lămuresc pentrualţii, ceea ce în fond nu sunt lămurit pentru mine însumi"". Procesul de creaţie nu trebuie confundat cu procesulde elaborare şi tehnica romanescă, fiindcă atât Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, cât şiPatul lui Procust sunt în primul rând două performanţe de arhitectură. Fapt asupra căruia autorul însuşi neprevine: "Din cele două romane, unul reprezintă o tehnică şi celălalt e pe alt plan" \ Procesul de creaţie esteînţeles ca participare adâncă şi complexă a unui subconştient filosofic "nu în sensul că s -ar crea ceva însubconştient, ci în sensul că acolo în subconştient se elaborează o dispoziţie pentru scris, o mobilizare interioarăa tuturor datelor care constituie structura noastră sufletească la un moment dat... orice noţiune streină de filosofiee expulzată de acest subconştient" 4.în fine, următoarea contestaţie se referă direct la specia romancie rului. "Nu sunt un analist al raţionalului, nu suntun analist al fanteziei",5 declară Camil Petrescu respingând şi ultima posibilitate de situare între două categorii larândul lor polare.Ce se afirmă în schimb? Se recunoaşte chiar vocaţia opoziţiei şi antitezei: "Lucrez cu predilecţie în opoziţie cuceva, întărâtat să opun propria mea viziune, unei viziuni insuficiente, eronate ori false cu totul..." . înainte de a fidialectică, decizia este dramatică, şi creaţia va1 Camil Petrescu, Procesul de creaţie al operelor proprii (conferinţă din 15 mai 1943), în "Manuscriptum", anIII, nr. 2 (7), 1972, p. 111.2 Ibidem, pag. 100.3 Ibidem, pag. 108.4 Ibidem, pag. 111. ' Ibidem, pag. 104.6 Idem, Addenda la falsul tratat, în Teatru, voi. 3, Ed. Fundaţiilor,Bucureşti, 1947, p. 493. 136CAMIL PETRESCU - Anti-tezele euluipurta de la un cap la altul pecetea acestui tulburător conflict. Viziunea eronată ori falsă şi viziunea opusăcoexistă în unul şi acelaşi personaj. Dar "viziune opusă" nu înseamnă şi "viziune exactă". Cazul inaccesibi luluiLadima va fi chiar legea romanelor.Pentru Camil Petrescu povestea clasicului ego bifrons e de mult încheiată. E încheiată şi aritmetica proustiană apluralităţii eurilor care se întrunesc şi conlucrează paşnic în una şi aceeaşi fiinţă. în locul retribuţiei şi fest inelorconsacrate de analistul clasic fiecărui secret cucerit în sufletul său, romancierul Ultimei nopţi de dragoste...retează orice iluzie şi certitudine legată de psihic. Se află în primejdie însăşi legitimitatea psihologiei şi aposibilităţii de cunoaştere a sufletului uman prin propriile lui mijloace.Conform cu întreaga logică a negării, romanul de analiză ia fiinţă ca antiteză. într -un plan general, cei care seînfruntă sunt chiar termenii originari: analiza şi psihologia. Principiul edificării sufle teşti care animainvestigaţiile Hortensiei Papadat -Bengescu, şi care va compensa sufe rinţele unui Anton Holban ori M. Blecher, edistrus. La Camil Petrescu, analiza funcţionează nu pentru a obţine fapte satisfăcătoare, ci pentru a demonstranevalabilitatea şi derizoratul faptului psihic; psihologia cu legile ei acuză de fiecare dată inadvertenţele analizei.Ruptură şi proces care anunţă o nouă vârstă a romanului. în premisele acestei opoziţii ne simţim în stare sărecunoaştem consecinţa fenomenologiei.2. Pornind de la antipsiholbgismul husserlianîntorcându-ne la studiul Husserl - o introducere în filosofiafenomenologică, notăm, cu privire la istoria fenomenologiei, conflictul timpuriu care se declanşează întreconcepţiile psihologiste ale cunoaşterii şi noua logică a esenţei. Husserl însuşi, precizează Camil Petrescu, acrezut o vreme, urmând crezul epocii, că psihologia poate rezolva pro blemele fundamentale despre esenţa formeicunoaşterii. Revoluţia s-a produs abia în clipa în care filosoful şi -a dat seama "de câtă lipsă de continuitate şi declaritate, este în însăşi fundarea în psihologie". în consecinţă, "scoaterea conţinuturilor logice şi deci a logiceiînsăşi din domeniul psihologiei a fost o întreprindere de mare răsunet, care a137ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescutransformat toată logica modernă şi e desigur cea mai des legată de numele lui Husserl" .

Controversa "psihologismului" vizează direct conceptele de adevăr şi fals, afirmare şi negare, generalitate şiindividualitate, cauză şi efect, în prelungirea cărora Husserl va demonstra că gândirea nu este doar o "întâmplarepsihică". Modul cum demonstrează pare a fi problema pre dilectă nu numai a filosofului, ci şi a romancieruluiromân. Metoda folosită de Husserl este de sorginte ma tematică: "reducerea la absurd". Cel incriminat este"scepticismul antropologic" care domină empirismul ştiinţific din jurul anilor 1900. Polemică prin excelenţă,fenomenologia afirmă că legile psihologiei nu au decât o valabilitate contingenţă. De ducerea adevărului dinconstituţia general omenească duce inevitabil la concluzia că dacă n -ar exista o asemenea constituţie, n -ar existanici adevăr. Că "evidenţa" nu este o necesitate interioară şi că esenţa ei constă în trăirea unei unităţi ideale, nu întrăirea unui dat individual concret. "Că evidenţa nu este natural -psihologică, subliniază autorul, o dovedeştefaptul că ea există acolo unde trăirea ei este în această formă imposibilă"".Cât de mult preţuiau aceste teze în ochii romancierului e uşor de înţel es dacă ne gândim la marea "reducere laabsurd" din Patul lui Procust, unde sensul analizei este tocmai de a dovedi că expertiza psiho logică nu are ovaloare peremptorie, că adevărul există undeva dincolo de existenţa fizică a omului (şi numai acolo), în fine, că"evidenţa" nu e cea natural -psihologică (Ladima/we întruna a o iubi pe inconsistenta Emilia, pare adesea naiv,pare ciudat, iar unora le pare de -a dreptul imbecil), ci că este tocmai acolo unde trăirea ei sub această formă esteimposibilă. Dar cu aceste raporturi ne vom ocupa mai amănunţit ceva mai târziu.Revenind la antitezele menite a denunţa vidul psihologiei, consem năm această cuprinzătoare caracterizare afenomenologiei: "continua afirmare a esenţei adevărurilor, ca o existenţă netemporală, supraindi-viduală;existenţa esenţelor, necondiţionate nici fizic, nici psihologic, a dus la ceea ce s -a numit «realismul platonic» allui Husserl, la o hi-postasiere a esenţelor, analoagă existenţei reale a ideilor..."".Retrogradarea psihologiei e un pro ces moderat şi prefaţat de atente disocieri atât în plan teoretic cât şi în romane.Astfel, în Addenda IaIdem, Husserl, în voi. Istoria filozofiei moderne, voi. III, (Perioada contemporană), "Societatea română defilozofie", Bucureşti. 1938, p. 380.2 Ibidem, p.386.3 Ibidem, p. 394. 138CAMIL PETRESCU - Anti-tezele euluifalsul tratat se mai afirma încrederea în psihologia ca structură restauratoare a întregului: "Noi credem într -unprircipiu de penetrabilitate şi de coordonare în structura psihologică aproape atât de strict ca o deter minaremorfologică. E ceea ce noua filosofie şi psihologie germană numeşte Die Gestaltteorie, adeseaGestaltpsychologie , şi care singură poate permite reconstituirea unei personalităţi din elementele disparate şiades contrazicătoare furnizate de istorie" 1. Să nu ne grăbim însă să vedem aici o concesie. Gestalt este numaiforma, nu şi substanţa investigaţiei la care ne poate conduce psihologia. E o simplă tensiune a conştiinţei pe careHusserl o admite printr-un termen înrudit (Gehalt), dar care se defineşte tocmai prin opoziţie cu conţinutul(Inhalt). Camil Petrescu prelucrează aici chiar concepţia husserliană despre percepţie ca unitate a unei conştiinţecare înglobează prezentul şi trecutul în baza tradiţionalei formule : "veritas est adequatio rei et intellectus".Pactul cu psihologia nu se produce în sensul tradiţiei, fiindcă "hipostasierea" preconizată nu este a unui grossuflet stendhalian, ci a unui ego pur, analog existenţei reale a unei idei. Ar mai fi poate de adă ugat căpsihanaliza, în ciuda carierei ei literare atât de spectaculoase în secolul nostru, reprezenta o adevăratămonstruozitate pentru autorul Sufletelor tari. De unde şi aversiunea faţă de teatrul lui Lucian Blaga. "Ştim,afirmă Camil Petrescu, că după publicarea experienţelor şi teoriilor freudiene un mare număr de scriitori, maiales dintre cei care ţineau să fie deschizători de orizonturi noi [...] s -au grăbit să traducă aceste teorii în opera deartă. Dar a întemeia opere de artă pe o teorie medicală e o profundă eroare. [...] Şi dacă atâta dezorientaredomneşte în medicina curent experimentală ce să mai zici de cea psihologică, unde dificultăţile sunt infinitsporite prin nesigurul ambelor discipline ştiinţifice?" 2

Autorul e definitiv al fenomenologi ei. A crede în realitatea ideii înseamnă în ultimă analiză a nu crede în viaţapsihică. Sau, cum afirmă A. de Waelhens în Phenomenologie et verite, "Tendinţa pe care o avem de a crede înrealitatea «ideilor» noastre ţine de imposibilitatea în care ne aflăm de a duce viaţa noastră psihologică, dacă nu înpresupunerea, vană1 Idem, Addenda la falsul tratat, în Teatru, voi. 3, Ed. Fundaţiilor, Bucureşti, 1947, p. 514.2 Idem, "Fapta" de Lucian Blaga, în voi. Teze şi antiteze, ed. cit., pp. 326 -327.139ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - AL Protopopescu__________________dar încercată, a inserţiei noastre într -o realitate oarecare..." . Aici va ajunge drama lui Gelu Ruscanu ca şi a luiAndrei Pietrarii. Şi tot de la această imposibilitate a edificării afective începe şi romanul lui Camil Petrescu carenu scăpa nici un prilej de incriminare a psihologismului tradiţional. Cităm dintr -o recenzie a autorului: "Pentrucei care, ca mine, au sila «poemelor în proză» ori a «explicaţiilor psihologice cauzale» (care niciodată nu suntdecât un simplu mod de a trişa în artă) ascuţimea şi proaspătul vederii descriptive [...] oferă o preţioasă şi puţinobişnuită lectură..."2.3. Trăire şi conştiinţă

Descalificarea relativismului psihologic porneşte şi se întoarce la o dis ociere capitală: trăire şi conştiinţă. Mairăspicat decât în orice altă parte, o aflăm enunţată într -o replică din Jocul ielelor. Când Praida îl întreabănedumerit care e revelaţia lui faţă de moartea (sinuciderea) tatălui, Gelu răspunde: "E deosebirea de la trăire laconştiinţă... Adică totul... drama... Câtă luciditate atâta existenţă şi deci atâta dramă." Ecu aţia, reluată în maimulte rânduri în Addenda, rezumă destinul tuturor eroilor lui Camil şi în primul rând explică geometria analiticăa romanelor. La o atare formulă şi exemplificare aspiră şi Ştefan Gheorghi -diu din Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război. Termenii puşi în discuţie nu sunt propriu -zis eu şi ea, cum apare la prima vedere. Maiales că, rememorând, Ştefan recunoaşte armonia şi îndestularea orgolioasă care au prefaţat însoţirea cu frumoasasa colegă de amfiteatru. Mai mult, nici ignoranţa Elei într -ale filosofiei lui Kant nu pare a diminua vervasenzuală a dialogului. Dimpotrivă, aceasta îl înflăcărează pe prepa ratorul ad-hoc să descifreze între douăîmbrăţişări, misterioase stihuri eminesciene. Maliţia Deputatului, referitor la situaţia lor, conjugală, nu e tocmaigratuită: "- Ciudat... De obicei amorul e cel care duce la filozofie... şi ce filozofie! La dumneavoastră văd cădrumul a fost dimpotrivă... filozofia v -a condus la amor'* (Ultima noapte...).A. de Waelhens, Phenomenologie et verite (Essai sur Heidegger), P.U.F..Paris, 1953, p. 53. ' Camil Petrescu, Notă despre romanul nostru feminin, în "R.F.R.'', an IV,nr. 2, februarie 1937, p. 402. 140CAMIL PETRESCU - Anti-tezele euluiNu ne aflăm prin urmare în faţa unui dezacord standardizat între femeia de serie şi bărbatul superior. Dacă ar fiaşa, toate tribulaţiile personajului n -ar mai avea nici un suport logic, şi în pr imul rând gelozia. Dar Ela este, dacănu o femeie de excepţie, în orice caz o femeie prin definiţie, cu deplina putere de seducţie şi fascinaţie. Ceea cecontribuie la faimoasa dezorientare a eroului. Ştefan va găsi insuficientă nu femeia de lângă el, ci p ropria luiproducţie psihică, va pune în discuţie nu fidelitatea ei, ci posibilitatea iubirii în genere: "Era, cum recunoaştechiar el, o suferinţă de neînchipuit care se hrănea din propria ei substanţă." Gelozia lui e o form ă deautomistificare, destinată să ducă la o gravă descalificare a valorilor psiho -sufleteşti. Dacă în final unele probe deinfidelitate pot părea indiscutabile, aceasta nu înseamnă altceva în limbajul autorului decât că ideea producerealitate, aşa cum realitatea produce idei. Gelozia şi zbuciumul analitic al personajului constituie o formă deartificializare a situaţiei, teren pe care teorema sufletească îşi pierde în permanenţă stabilitatea. Nevoia de adevărşi de autenticitate este în ultimă instanţă re zultatul unui scepticism care se adresează lumii afectelor: "De multeori seara la popotă, era destul un singur cuvânt ca să trezească răscoliri şi să întărâte dureri amorţite. Eîngrozitoare uneori această putere a unei singure propoziţiuni, în timpul une i convorbiri normale, ca să porneascădintr-o dată măcinarea sufletească, aşa cum din zecile de combinaţii cu şapte litere ale unui lacăt secret, unasingură deschide în interior. în asemenea împrejurări, nopţile mi le petreceam în lungi insomnii, uscate ş imistuitoare." (Ultima noapte...).Eroul e conştient de imboldul său nestăpânit de a altera realităţile psihice: "Sunt în stare să fac faţă, cu sânge receneobişnuit, chiar întâmplărilor extraordinare, pot transforma mici incidente în adevărate catastrofe , din cauzaunui singur moment contradictoriu." (Ultima noapte...). Dar tocmai această pornire deformatoare a spiritului ecea care va dovedi informul şi nesubstanţialitatea vieţii interioare. Cele dintâi exerciţii de separare a valorilorsentimentale de logică, nu au ca punct de referinţă pe Elena. Contrariat de comportamentul sufletesc al unchiuluisău, Nae Gheorghidiu, fiinţă eminamente glandulară ("mobilizat cu toate forţele sufleteşti"), Ştefan, cum maitârziu Fred Vasilescu, încearcă să descurce cu lo gica, o realitate pe care simţământul o falsifica. (Unchiul era înrealitate un individ veros.) "începusem, se confesează filozoful, să caut ca din scrisori şi din amintirile altora să -mi reconstitui întrebătoarea fiinţă sufletească a omului (formula amint eşte de Hortensia Papadat-Ben-141ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu__________________gescu) care influenţase prin incomparabila lui danie destinul vieţii mele. între nedumerirea dispreţuitoare pe caremi-o inspirase felul lui de a trăi şi se ntimentul imens de recunoştinţă şi de emoţionantă dragoste pe care i -1purtam acum, era un gol pe care nu numai sentimentalismul, dar şi logica voiam să -1 umple" (Ultima noapte...).Cum era de prevăzut, mobilizarea logicii duce la rezultate dezas truoase pentru aparenţele sentimentului. înlegătură cu acelaşi personaj, Ştefan trăieşte şi teoretizează pentru prima dată cu claritate, deziluzia psihologieidezinformatoare. Eseul lichidator merită consemnat ca manifest al romanului: "în ultimul timp, mai ales s criitoriiau speculat adevărul că nu există oameni «numai buni», sau «numai răi», că doar în melodramă se întâlnescastfel de varietăţi extreme. Şi s -a ajuns la o confuzie de trăsături morale, în care arbitrarul şi întâmplarea joacărolul esenţial. Un asemenea scriitor ar fi fost înclinat să vadă în durerea deznădăjduită a lui Nae Gheorghidiunuanţă de bunătate şi dovadă de suflet. Nu era decât exasperarea sentimentului părintesc pentru proge nitură,lipsită de orice semnificaţie morală deosebită.O explicaţie, în ordinul specific psihologic, a acestei bunătăţi, ar fi că oamenii ceilalţi nu există pentru noi decâtîn măsura în care le cunoaştem dorinţele, preferinţele, nădejdile, actele şi atitudinile în decursul vieţii... Mai alessentimentalismul e un indice scăzut de tot, nu departe de perversiune (dacă aceasta o fi existând) pe scară morală.în afară de conştiinţă, totul e o bestialitate, [s.n.] Şi sunt nenumăraţi oameni care în bucuriile, în tristeţile, însurâsurile, în pasiunile lor, în ideologia, în g enerozitatea, în dragostea, în indulgenţa lor, în gingăşia lor sunt

numai bestiali." (Ultima noapte...).Adevărul şi realitatea "în ordinul specific psihologic" au fost desfiinţate, odată cu tot calabalâcul de valori psiho -morale pe care le simulează. Disc ipolul fenomenologiei a decretat clar că tot ce nu intră în sfera conştiinţei nuintră nici în sfera umanului. De aici şi până la refuzul propriei vieţi afective nu mai e decât un pas. CamilPetrescu a prevăzut aceasta ca pe o acuzaţie de infirmitate ce i s-ar putea aduce eroului său (şi chiar i se aduce),încât, la capătul unui capitol, ticluieşte un dialog în care Gheorghidiu se disculpă avantajos:"- Nu, îi reproşează o doamnă din preajmă, atâta luciditate e insuportabilă, dezgustătoare. îmi închipui că eşti înstare nu numai să-ţi examinezi exagerat partenera, dar că în ultimele clipe ale îmbrăţişării să -ţi142CAMIL PETRESCU - Anti-tezele euluidai seama exact de ceea ce simţi, ca şi când ai asista la un spectacol străin...- Doamnă, e perfect adevărat ce bănuiţi, dar încheierea dum neavoastră — numai — e falsă. Atenţia şi luciditateanu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum de altfel atenţia sporeşte şi durerea de dinţi. Marii voluptoşi şicei care trăiesc intens viaţa sunt, neapărat, şi ultral ucizi" (Ultima noapte...).Replica e celebră deşi apare interpretată în fel şi chip. Este într -adevăr, itinerariul filosofic al dramei lui ŞtefanGheorghidiu. De-a lungul lui, personajul îşi repetă cu îndârjire postulatele: "Pentru mine însă, care nu trăi escdecât o singură dată în desfăşurarea lumii... singura existenţă reală e cea a conştiinţei." între cele două "oglinziparalele" el optează: "Lumea automată şi lumea conştiinţei deveneau independente una de alta şi îşi continuauseriile diferit." "Lumea automată" este chiar eul, iar trecutul de care se leapădă este chiar arhiva şi organismuleului, de care se ocupaseră apostolii temporalităţii. Romancierul nu ne spune cât de vaste sunt depărtările sprecare se mută conştiinţa izbăvită de întunecimile eulu i, dar e de bănuit că acestea vor fi aceleaşi spre care vorperegrina şi Ladima şi Fred Vasilescu, ca şi Andrei Pietraru ori Gelu Ruscanu. Aici nu mai e vorba de pătimirilelui Stendhal ori Proust, ci de o imunitate cucerită, pe care romanul modern o va de scoperi ceva mai târziu.în ultimă analiză, poate că gestul final de respingere nu se mai referă nici la minoratul "inteligenţei izvorâte dininimă", ci vine din aceeaşi oroare mărturisită de autor pentru limitare şi unilateralitate. Ela reprezintă o atareenergie specializată în unica direcţie a fiorului pământesc, o întrupare a psihologiei. Gheorghidiu o concediază cape un univers finit şi pauper. Odată cu renunţarea la "tot trecutul", personajul îşi refuză propriul roman. încotro ova lua cel izbăvit, nu ni se spune. Rămâne numai senzaţia că ne aflăm în faţa unei noi glaciaţiuni, ale cărei formeşi dimensiuni le vom descoperi în celălalt roman.4. "Patul lui Procust" - Eros şi ascezăOpera de contestare a valorilor bio -afective, concepută în Ultima noapte de dragoste... din perspectiva unuisingur individ, îşi sporeşte unghiurile într -o geometrie care vizează epuizarea soluţiilor existenţiale. Rechizitoriulunivoc este înlocuit cu un fel de "stereofonie", ca să folosim143ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu__________________un cuvânt la modă, obţinută prin interferenţa mai multor destine. Ceea ce mai putea părea intoleranţă în primulroman se transformă într-un veritabil asediu al filozofului la porţile biologiei. Un fel de dezvoltare cantitat ivă aantitezei. Locul confesiunii îl ia "dosarul de existenţe", senzaţia de procesualitate accentuându -se. Un formalismanalitic ce a dus la numeroase controverse şi interpretări privind natura şi sensurile romanului. De la analogia cuarhitectura proustiană şi până la comparaţia cu romanul poliţist, toate referinţele posibile s -au făcut. Construitpână în cele mai mici detalii pe antinomie, romanul pare rodul unei algebre irezolvabile. Interesantă în acest sensîncercarea de sistematizare a lui Marian Pop a, sub semnul aşa-numitului raport de "indeterminare" dintrepersonaje. Această indeterminare este reală, deşi resortul ei apare cât se poate de evident. Camil Petrescu nuexplică şi nu soluţionează relaţia dintre personaje, încât impresia ultimă este că " nu se înţelege". Aparent nu seînţelege de ce Doamna T. îşi reprimă atâta timp amorul pentru Fred, nici lipsa de iniţiativă a acestuia, altfelsportman întreprinzător. Nu se înţelege filantropia sentimentală a lui Ladima, cum nu se cunosc nici mobilurilesinuciderii.A urmărit scriitorul enigma cu orice preţ insolubilă? Greu de acceptat pentru un roman strunit cu ostentativărigoare imaginea unui templu făcut din ceaţă. Ar rămâne o gratuitate "prezenţa de sforar" a autorului (Ş.Cioculescu), necesară numai pentru a-şi face personajele neinteligibile. E cazul să ne întrebăm ce anume lipseştedin cifrul romanului pentru ca totul să ne pară clar? Ceea ce lipseşte este tocmai justificarea psihologică aactului: Romanul tradiţional ne-a învăţat cu motivaţia sufletească a oricărui act întreprins de personaj. Când nusunt complet lipsite de suport afectiv, reacţiile eroilor din Patul Iui Procust contravin flagrant cu aparenta lorstare psihologică. Nimic din ce întreprind ei nu este în acord cu dorinţa sufletească. Mai exact spus, nu se are învedere logica sentimentală. S-ar putea înţelege de aici că e vorba de un fenomen particular de disimulare. Nicivorbă de aşa ceva, la nişte indivizi care refuză cu asiduitate belşugurile fiorului şi ale emoţiilor, adoptândmartiriul sufletesc, ca Ladima, calea purificării ca Fred Vasilescu sau frigiditatea fascinantă ca Doamna T. Deşimai expusă decât ceilalţi, prin însăşi condiţia ei de femeie, aceasta îşi reprimă orice exces afectiv, începând cuconfesiunea. "Oroarea ei de exh ibiţionism, fie şi psihologic, fusese mai tare", constată autorul în finalul primuluisubsol, după ce încercase s -o ispitească la mărturisiri. Statutul feminităţii ei se

144CAMIL PETRESCU - Anti-tezele euluicuprinde într-un anume rafinament al frigidităţ ii, sugerat prin strofe parnasiene: "/c* bas tous Ies hommespleurent / Leurs amities ou leurs amours. / Je reve aux couples qui demeurent. / Toujours." Remarcabilă sugestiea fenomenului glacial, dacă ne gândim că Doamna T. reprezintă un atare tip al parn asianismului erotic, înoglinzile căruia, marile focuri apar reci şi statuare. Romanul îşi găseşte în schimb "victima", în persoana Emiliei,spirit rudimentar, care nu face altceva decât "psihologie", demonstrând cât de precare pot fi concluziile acesteia."Indeterminarea" capătă astfel un conţinut precis: dorinţa şi suspi nul nu formează şi nu explică existenţaindividului, adevăratul sens al vieţii depăşeşte cercul strâmt al sangvinităţii. Introspecţia, laolaltă cu zbuciumaţiiei apostoli, părăseşte tărâmurile mănoase ale lirismului şi ale lamentaţiei, pentru a descoperi farmeculspiritualităţii austere. Făpturile romanului pornesc pe calea ascezei interioare sub amintirea ciudatului Domn D.care-i trimite ca ultim dar doamnei T., nu un buchet de flori cum obişnuia, ci un vas "un fel de strachină...".Adică un obiect. Din punctul de vedere al interpretării la care ne -am oprit, lucrurile dobândesc astfel partea lorde claritate.Simbolul din titlu, Patul lui Procust, nu este altceva decât neconfortabila viaţă psihică, cu limitările ei. Limitarece contravine dorinţei de integrare a eului în spiritul universal. Prima confirmare o aflăm nu de la personajulscontat (Ladima), ci de la discipolul postum al acestuia. Enigma lopingului fatal al sportmanului Fred Va silescuîncununează astfel procesul său de ascensiune metafizică: "Taina lui Fred Vasilescu mer ge poate în ceaUniversală, fără nici un moment de sprijin adevărat, aşa cum, singur a spus -o parcă, un afluent urmează legeafluviului" (Patul lui Procust). Una din "cheile" importante ale cărţii se află în această ultimă comparaţie.Traseul pe care mondenul Fred "afluează" spre Taina Universului este nu numai o direcţie "epică" principală, ciînsăşi calea ascezei. Denumirea de "afluent" este mai mult decât o m etaforă; e chiar condiţia tipologică a eroului.Tot o variantă a discipolului am urmărit şi în cazul lui Apostol Bologa din Pădurea spânzuraţilor. Romanul deanaliză în general operează cu acest tip de personaj preocupat de instrucţia sa spirituală. Cele care diferă de la uncaz la altul sunt obiectul şi mijloacele şcolirii lăun trice. Apostol Bologa, am văzut, este protagonistul consultaţieimorale, sfetnicii săi - Klapka, Gross, Cervenco, dar mai ales Svoboda - fiind în cele din urmă nişte "maniheişti"ai comportamentului istoric. Consacrarea145ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu__________________romanului lui Camil Petrescu nu are această unilateralitate şi stabilitate romantică. Ea nu se încheie nicăieri şiniciodată, nici chiar în moarte. Unica lui mistică este experienţa, principiu scump autorului. Procesul pe careeroul îl parcurge este unul de corecţie a propriei personalităţi, de Ia imaginea superficială şi exterioară asportivului agreabil, la imaginea interioară a frământatului de ad evărul absolut. Investigaţia aduce cu sineautorevelarea. înrudirea cu ceilalţi martiri ai lucidităţii din teatrul lui Camil Petrescu devine evidentă.Prima condiţie a discipolului pe care Fred Vasilescu o îndeplineşte este capacitatea de a se fascina. Autorulprofită nemijlocit de ea, trans formând nemijlocirea într -o importantă mijlocire romanescă. Fiind sin gurulpersonaj aflat sub directa observaţie a romancierului, aviatorul devine mai întâi discipolul scriitorului. Seducţiecare, înainte de a-şi arăta roadele, este aşezată pe serioase baze teoretice. îndrumările autorului către personaj,consemnate în mult discutatul subsol al romanului, alcă tuiesc un răspicat manifest upro-domo" al lui Camil. Sănotăm momentul "contractului": "Dacă vrei să -mi fii cu adevărat de folos, stăruie autorul, povesteşte -mi totul înscris. Mai mult decât întâmplarea însăşi, care nu poate fi mai extraordinară, orice ai spune, decât un război, m -arinteresa amănuntele, mai ales cadrul, atmosfera şi materialul întâmplării..." (Patul lui Procust).Sabotajul sentimentalismului începe chiar din acest subsol care, din punctul de vedere al lui G. Călinescu poate fiinutil, însă nu şi din al autorului care şi -a propus să ilustreze un proces complet de cizelare. "Coruperea"profanului aviator la dezbatere şi analiză, este un preludiu al viitoarei opere de edificare interioară. Fred însuşi neinformează îndelung asupra disponibilităţilor şi receptivităţii sale la nou: "Mă duc oriunde se deschide o stradănouă. Aştept perspectiva viitoare c u pasiunea cu care jucătorul filează cartea. [...] în viaţa mea am rămas cupasiunea şi neliniştea schimbărilor, a trecerilor." Dar raţiunea noului "imobilism" nu se referă la inimă şi lasimţământ. Aspiraţia şi flexibilitatea vizează categoria superioară a spiritului. Când spunem asceză ne gândim deobicei la stagnare şi reprimare, tocmai pentru că acordăm termenului un conţinut pur afectiv. în realitate, ascezareprezintă un proces activ de restructurare şi selecţie interioară, o conjuraţie a raţiunii împ otriva vacarmuluiinstinctual. Autorul îşi descoperă personajul apt pentru un atare sacrificiu, sau, mai exact spus, îl pregăteştepentru marea renunţare, promovându -1 ca anchetator al cazului Ladima. în patul Emiliei sau146CAMIL PETRESCU - Anti-tezele euluiaiurea, "superficialul" Fred adună şi confruntă date şi fapte cu speranţa elucidării suicidului. E ceea ce formeazătimpul romanului şi al contingenţei. în locul oricărei soluţii, se produce contaminarea. Ultimul său zbor coincidesimbolic cu un gest de sublimare şi abdicare de la toate bucuriile vieţii terestre. Ideea morţii lui Ladima e ceacare îl absoarbe până şi fizic, după ce 1 -a sustras pe rând de la surmenajul erotic din alcovul Emiliei, de ladeliciile echitaţiei şi ale văzduhului şi de la fa rmecul însoţirii cu Doamna T. "Viaţa omului acesta mă târăşte în

vremea care s-a scurs, recunoaşte la un moment dat Fred, cu propria mea viaţă, cum trage un fluviu apele râuluiafluent." Cea care stabileşte bilanţul denunţărilor e chiar Doamna T.: "Averea pe care a lăsat-o e destul de mare:un avion, automobilul, caii de curse, un teren destul de mare în apropierea oraşului... Dar asta nu dovedeştenimic... Era prea bun... avea remuşcări, ştia cât îl iubesc. Uneori îmi părea şi mie că în ceea ce simţea el p entrumine e şi altceva decât bunătate şi recunoştinţă de bărbat iubit fără limită... încercam să mă conving şi măloveam ca de o bară de fier..." (Patul lui Procust). Pentru femeia sublimă, lucrurile devin de neînţeles abia dinclipa în care constată că ea însăşi se cuprinde în această extremă indiferenţă a bărbatului. Autorul îi vine în ajutorcu o lămurire din cunoscutul său repertoriu antipsihologist: "Sufletul omenesc este alcătuit în afară de instincte şidintr-o funcţie creatoare de iluzii...". Insuf icient de convingător, pentru că imediat recurge la un paragraf dinJeams, cu adevărat sumbru în antivitalismul său: "Dar mai presus de toate ni se pare universul îngrozitor pentrucă pare indiferent faţă de orice fel de viaţă, la fel cu a noastră. Emoţie, ambiţie şi succes, artă şi religie, toate pardeopotrivă de străine planului lui." (Patul lui Procust)Am ajuns, poate simplificând excesiv, acolo unde autorul şi -a călăuzit personajul printr -un dialog istovitor.Adică în plină Taină Universală, căreia Fr ed Vasilescu i se conformează cu autoritate de erou existenţialist, ispităsurprinzător de timpurie pentru romanul românesc. Trecerea individului între cele neînsufleţite, încetează să maipară un simplu accident, dovedindu -se a fi vocaţie. Şi M. Sebastian (Accidentul), şi Anton Holban (O moartecare nu dovedeşte nimic) aspiră în subtext să obţină de la personajele lor consimţământul dispariţiei fericite. înaceste din urmă cazuri (fiind şi vorba de femei) sacrificiul rămâne cu re zonanţe exclusiv emoţionale. Eroul dinPatul lui Procust clasează definitiv semnificaţia sentimentală printr -o analiză severă a tuturor servitutilor la carecondamnă dorinţa pământească. Din rutină didactică147ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -AL Protopopescu__________________vom continua să-i spunem celei menite suprimării "viaţa psihică", deşi s -ar putea spune mai cuprinzător, viaţă.Spre această ambiţioasă cuprindere îndrumă ultimul subsol al romanului, în care sunt "reproduse" faimoaseletexte ale scepticismului vitalist, descoper ite de Fred printre caietele lui Ladima ("viaţa părea a fi numai unsubprodus fără nici o importanţă", o abatere de la destinaţia iniţială a universului).Patul lui Procust devine un roman al ascezei finalizate sau, mai aproape de termenii autorului, roman ul trăiriiunei idei. Numele pământesc al ideii este Ladima, dar adevăratul ei conţinut îl formează condiţia excepţieiumane.5. Tentaţia lui Hyperion"Ladima nu era un om, ni se atrage atenţia într -un comentariu din subsol. El nu putea fi numit, de pildă , membruîn nici un consiliu de administraţie. El nu putea fi numit nici director de bibliotecă la vreun Senat, nici la vreunmuzeu, nici ataşat de presă, ca atâtea zeci, în cine ştie ce capitală străină. Nici Eminescu, de pildă, n -a fost om.N-a putut fi făcut mai mult decât revizor şcolar..." (Patul lui Procust) Mitul infirmităţii sociale a geniului capătăaşadar referinţe cât se poate de transparente. Ar fi totuşi hazardat să spunem că Patul lui Procust nu-i decât oromanţare superioară a fenomenului emi nescian, în sensul încercărilor bine cunoscute în epocă. Se ştie, cugetulşi destinul marelui poet l -au frământat pe Camil, şi nu doar ocazional. îl iritau mai cu seamă vulgarizările şirăstălmăcirile de orice fel, şi faptul nu trebuie despărţit definitiv de altercaţiile cu Cezar Petrescu ori Lovinescu.După cum e notat că la apariţia grandiosului studiu a lui G. Călinescu, consacrat poetului, acesta trece peste maivechile neînţelegeri cu criticul, pentru a saluta o adevărată operă de restituire.Scriitor cu vocaţie dar şi cu evlavie pentru esenţe, Camil Petrescu evită toate primejdiile ficţiunii, propunând spredezbatere însăşi "ficţiunea". Printr -un procedeu nu foarte modern, Ladima există în roman doar ca proiecţieplurală în memoria martorilor. Până la un punct, ecuaţia romanului este cea a Luceafărului, dacă admitem că şiaceasta este tot o poemă-proces. Principala corecţie, care reprezintă şi o magistrală dezvoltare epică, priveşteraportul dintre personajul ideal (Ladima) şi rivalul său terestru (Fred ). "Pajul" modern nu mai rămâne unmediocru148

CAMIL PETRESCU - Anti-tezele euluiuzurpator, reuşind să se înalţe la propriu şi la figurat în văzduhurile translucide deschise de magistru. în rest,parabola emulaţiei se bazează pe termenii ştiuţi. Doamna T. şi Emilia reprezintă cele două extreme alefeminităţii, fiindcă, trebuie spus (apropo de "vocile" Luceafărului) şi în poem există cel puţin două Cătăline.Ingenua cu veleităţi stelare (în versiune romanescă Doamna T.) şi Cătălina carnală, "chipul de lut ", ipostaza subcare actriţa e îndelung filmată de romancier.E adevărat că noul Hyperion, Ladima, nu străluceşte, nici măcar vremelnic, în viziunea vreuneia din ele, încâtDoamna T. îi argumentează superioritatea, numai prin pasiunea pentru discipolul rec uperat în final de autor:"Fred Vasilescu nu bănuia că el însuşi, chiar prin ce avea mai bun în el, era un exemplu menit «să fie cenzuratprin moarte»."Rămân de discutat câteva chestiuni mai vechi legate de demnitatea "lucifericului" Ladima. Spre deosebir e deŞtefan Gheorghidiu din Ultima noapte... un adevărat martir al orgoliului, acesta din urmă apare de o stupefiantă

ignoranţă psihologică. Camil Petrescu nu s -a ferit să consume pe seama lui toate acele "inexactităţi de mit" careapasă în general asupra imaginii exemplare. Nu ne vom întreba ca Fred Vasilescu, cum se explică amorul luiLadima pentru rudimentara Emilia, ci vom întreba cum se explică excesiva importanţă dată de romancier acesteipasiuni aberante? Cum bine se ştie, aproape întreaga materie a cărţii o formează lectura şi comentariile în jurulscrisorilor poetului către actriţă. Toată această "dispoziţie" se varsă în contul făpturii literare a lui Fred, fiind înrealitate un mod de alarmare şi sensibilizare a aviatorului prea dedat cu voluptăţil e profane. E unul din şocurileimportante prin care conştiinţa acestuia este avertizată asupra derizoratului sentimental. Dar absurdul caredăinuie în bizara idilă mai sugerează şi altceva. E o formă de penitenţă afectivă la care individul de excepţie estedintotdeauna sortit. Făcut să rateze rea litatea, printr-o imagine mereu superioară ei, Ladima ratează, firesc, şi înlatura sentimentală. Obtuzitatea sa afectivă faţă de Emilia e tot o formă suverană de ignorare a biologicului.Femeia trivială, atâta timp omagiată în scrisori, ar fi avut posibilitatea să înţeleagă aceasta din poema titulară pecare Ladima i-o trimite cu incorigibilă inocenţă. Dar "semiprostituata" nu are criterii pentru a pătrundemanifestul elevaţiei unde ea se cuprinde, fireşte, la capi tolul "putrezimii" grăitoare. Rechizitoriul materialităţiijosnice are la-pidaritatea versului barbian deşi planul antitezei rămâne cel al genialităţii romantice:149ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescu__________________"Triunghiul Tău înscrie a lbatroşii Şi doare mlaştina cu viermii roşii, Mirajul frumuseţii nevalente, Când ochiulmeu spre crânguri, sus, atent e. Hrăniţi cu putrezime, de asemeni, Se -ngraşe nuferii suavi şi gemenii. Eu, plin debale şi vâscos, greu lupt Alăturea, din soare să mă -nfrupt."(Patul lui Procust)Adevărat e că Hyperionul eminescian creşte ceva mai intransigent şi trufaş, refuzând orice compromis. Daresenţa spiritului luciferic se păstrează. Iubirea pământească îi este inaccesibilă geniului, indiferent de valoareafemeii la care se referă. Nu e vorba aici de nici un beteşug sau neregulă naturală. El, geniul, deţine toateprincipiile iubirii plenare într -o formă deplin conştientă. Ceea ce -i scapă este acordul cu "obiectul" pasiunii, încâtîntreg procesul erotic devine o ch estiune de formalism spiritual. "Insuccesele" amoroase ale poetului vorbescdespre prestigioasa ineficacitate a esenţelor, sau, cu cuvintele romancierului, despre măreţia "netrăitei realităţi".în felul lui, Ladima este un "mim" sublim, ceea ce anchetatoru lui său, Fred, îi şi trece prin cap la un moment dat:"Totuşi parcă Emilia exagerează... Chiar aşa de pasionant, nu... Scrisorile sunt, aşa cu întorsături de scriitor... Areun aer degajat de om care nu prea pune la inimă. M -aş fi mirat. Sunt probabil scri sori obişnuite pe care ea şiValeria, din politeţe, le-au transformat în amor mare..." Activitatea lui nu este cum ar părea eros, ci atitudineerotică. (în aceasta constă şi marea frumuseţe a raidurilor cosmice pe care astrul le străbate în poemaeminesciană: plenitudinea ritualului erotic, străin oricărei înfăptuiri. Con cluziile de care eroul e conştient şiatunci când i se adresează Doamnei T.: "Doamnă, versurile mele nu v -au spus nimic, pentru că ele nu vorbescniciodată de dragoste, dar substanţa lor e ra, toată, iubirea aceasta eterată şi otrăvitoare...").Ultimele cuvinte încredinţate de Ladima unui prieten rezumă în proză replica finală a Luceafărului: "Mi -am dataceastă viaţă mizerabilă, pentru una infinită...". O va face cu propria lui mână, anunţân d noua nedumnezeire aHyperionilor moderni.150CAMIL PETRESCU - Anti-tezele eului6. Noua senzualitateEroul lui Camil Petrescu pătrunde în cetatea introspecţiei cu resorturi vătămătoare pentru "adevărul sufletesc".Gesturile lui, ca şi cele ale romancier ului, par a fi aceleaşi cu ale tuturor exploratorilor de suflete. Dar cât dedeparte suntem de buna credinţă şi devotamentul lui Proust pentru silozurile sufletului, în ciuda tuturorsimilitudinilor de metodă şi regie. Romanele lui Camil Petrescu mimează c ondiţia romanului psihologic. Aşacum aflăm dintr-o lapidară însemnare de laborator, ceea ce socotea autorul că trebuie să decurgă din roman estenu certitudine, ci "nesiguranţa oricărei amintiri" . Desenul tehnic al romanului, pojarul lui Ştefan Gheorghi diu oriapetitul spontan al lui Fred Vasilescu pentru retrospecţie pot justifica în parte impresia că ne aflăm în faţa unuiproustian. Cu condiţia să nu ne întrebăm niciodată unde ajung şi care este subtextul acestor "preluări" deexperienţă. La urma urmei , luate în parte, nici unul din personajele celor două romane nu uimeşte prin noutate şioriginalitate. Toate la un loc însă slujesc îndeaproape unei veritabile ambuscade pe care filosoful o organizeazăîmpotriva iluziilor literaturii, între care cea psiho logică nu e ultima. Trimiterilor la Saint -Simon, Prevost,Stendhal, Proust, Ii se pot adăuga şi altele (Gide, de pildă), fără ca natura proprie a prozei să apară epuizată.Camil Petrescu acceptă cu seninătate şi uneori cu ostentaţie o anumită modalitate na rativă tocmai pentru a puteainfirma mai bine sensurile modelului pentru a -şi putea consacra propriile crezuri. Retroex -cursiile lui Fred nu auca finalitate huzurul memorialistic ca la Proust, ci un deznodământ cu mult mai subtil şi tragic; rupturile de r itmşi interferenţă în scenariul romanului nu sunt rodul memoriei care se răsfaţă, ci opera aproape inchizitorială aautorului. "Lucrez mereu în opoziţie cu ceva", nu este doar o vorbă ambiţioasă. în Ultima noapte de dragoste...Camil face într-adevăr "roman sentimental", tocmai pentru a -şi izbăvi eroul de orice speranţă sufletească. înPatul lui Procust pune în mişcare nu mai puţin de patru tipuri de simţire, adevărate volume psihologice, pentrua demonstra cititorului netemeinicia credinţei în emoţie şi fior. Conceptele analizei sunt în general cele

tradiţionale, dar ele întâmpină pretutindeni tratamentul pieziş al filosofului \..__________________________1 Idem, Proiect de roman nerealizat (1934), în "Manuscriptum", an V, nr. 3 (16), 1974, p. 124.ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu__________________Iată-l de pildă pe Fred, în perioada "contaminării", descoperind, până la uimire şi dezolare, cât de complicat estesistemul acesta al "rela tivităţilor în iubire". Abnegaţia lui de "idealist" în formare se sprijină pe toată erudiţiafenomenologică a autorului care se abandonează complet eseului: "Determinismul psihologic e atât de mare,încât cu toată iluzia deosebirilor de structură, sunt incidente de asemănare, amănunte, care te îngheaţă". Uitâ ndde condiţia lui de scriitor ad-hoc, aviatorul care la începutul romanului primea încurajări de ordin ortografic de laautor, dă acum autorului înalte povăţuiri de tehnică analistă: "te câştigă prin pătrunderea lui nu autorul careprezintă în carte cazuri şi caractere groase, cam unanim cunoscute, ci anumite nuanţe considerate aproapesecrete, care sunt însă cu atât mai revelatoare, căci garantează ele singure pentru adevărurile generale, desuprafaţă." (Patul lui Procust).La data când îşi propunea să corecteze în roman vechiul statut al eului, fenomenologul îşi mărturisise deja înteatru dispreţul pentru întreaga raţiune a inimii. "Sunt bolnav, afirmă Andrei Pietraru, antici -pându-l pe Ladima.E de fapt o boală a trupului. Dacă printr -un aparat oarecare mi s-ar domoli zvâcnetul arterelor şi potoli bătăileinimii totul s-ar limpezi" . Năzuinţa spre acel "ego pur" ce animă investigaţiile eroului, înseamnă restructurare şiepurare psihică, nicidecum docu mentare şi colecţie de fapte sufleteşti. Eul este o es enţă primordială şi nu ocompoziţie aluvionară: "Va veni o clipă când eurile noastre dezbrăcate de orice, ca la începutul începutului, vorfi faţă în faţă..."2, proroceşte discipolul husserlian. Subordonarea fenomenelor psihice celor de ordin cognitivdevine postulat al noului personaj: "Pentru un asemenea per sonaj, decretează autorul, conştiinţa şi intelectual nusunt epifenomene, ci motive generatoare ale întregii vieţi sufleteşti, care nu e constituită din «elemente» ori«fundamente», intensitatea pasională fiind ea însăşi în funcţie de conştiinţă: într -un proces invers deci decât celsocotit normal. Câtă conştiinţă atâta pasiune, deci atâta dramă" 3.Ca urmare, mai evidentă în Patul lui Procust decât în primul roman, intelectualul -erou nu pregetă să infirmecuceririle predecesorilor într -ale adevărului sufletesc, aspirând la condiţia astrului "nemuritor şi rece". Iată -l peFred tăgăduind valoarea oricărei expresii a sensibilităţii: "Prietenii mei cred sincer că n -am inimă... Şi citeazăcazuri de autenticăIdem, Suflete tari, op. cit., p. 50. 2 Ibidem, p. 123.Idem, Addenda..., op. cit. p 512 152CAMIL PETRESCU - Anti-tezele euluiinsensibilitate pe care aş fi dovedit -o adeseori, refuzând de a crede celor în nenorocire. Partea de adevăr e căplânsul provoacă în mine o reacţie de mânie şi dezgust... Nu corespunde şi m -am gândit mult la asta- nici unuisentiment, nu dovedeşte nimic. Nu e nici o legătură între el şi sinceritatea emoţiei, sau mai bine între ele şivaloarea simţirii." Până şi Doamna T. se dovedeş te o sceptică în "eseul" ei despre "nefundamentarea" iubirii:"Poate că (iubirea) e singurul rost al unei vieţi mărginite comune, cum e viaţa noastră. Şi -mi place... dar ştiu cănu durează... că nu corespunde unei realităţi..."Destituirea programatică a valorilor consacrate de romanul psi hologic, destituire întreprinsă cu propriile luiinstrumente, nu ne mai dă dreptul să vorbim despre nici un fel de "analist involuntar". Deosebirea începe dinclipa în care concluziile anchetei nu mai fac bună propagandă emoţiei şi vertijului, avertizându -ne asuprainfidelităţii oricărui limbaj afectiv. Scepticism cât se poate de "neproustian", care prin natura lui contestatarăîndrumă spre altă generaţie literară decât cea a lui Proust. O generaţie a intoleranţei şi a gra tuităţii, în frunteacăreia Gide face figură de magistru. Nu cunoaştem exact câtă înrâurire poate exista aici, însă spre o atare înrudirene îndrumă sortilegiul de negaţii ce formează calea izbăvirii lui Ştefan Gheorghidiu, Ladima ori Fred Vasilescu."Comedia observaţiei"' cum excelent sesiza G. Călinescu în capitolul din Istoria literaturii..., jucată cu febrilitateşi tact teoretic, este, de fapt, "comedia vieţii interioare" menită a denunţa deşertăciunea întregului teatru sufle -tesc, întreprinderea, canonică şi nicidecum "involuntară", e izvorâtă din compasiunea filosofului pentru inocenţascriitorului.Hortensia Papadat-Bengescu spulberase iluzia etică şi manierele romanului, Camil Petrescu contesta oricevalabilitate a sensurilor pe care nervul şi celul a le conferă existenţei. Semnificaţia ultimă a acestui proces deautoseducţie se exprimă printr -un paradox: a vedea universul înseamnă a nu discerne. Ca urmare, tămăduireamarilor frământaţi din Ultima noapte de dragoste... ori Patul lui Procust vine din descoperirea că valorilesufleteşti, oricât de subtile, rezumă viaţa, nu o dezvoltă. Con cluzia cât se poate de primejdioasă pentru hedoniştiianalizei care abia reuşiseră să convingă veacul de rodnicia şi plenitudinea vieţii interioare.1 "Dar propriu-zis autorul nu dă observaţie observând ci oferă observaţie prin ingenuitatea cu care jucând febrilcomedia observaţiei se destăinuie pe sine însuşi" (G. Călinescu, Istoria literaturii române..., 1941, p. 659).153ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu__________________"Nu e asta", par a spune în gestul lor de renunţare şi Gheorghidiu, şi Fred, ca şi Andrei Pietraru ori GeluRuscanu.

în fond, ceea ce s-a schimbat e o chestiune de ierarhie a valorilor umane. Vechea frenezie a plasmei şi aepidemiei a fost înlocuită cu o senzualitate nouă, a valorilor abstracte. Revoluţie care, printr -o rară potrivire, încazul lui Camil Petrescu e în întregime vocaţie: "Pentru mine, în afară de neliniştea adevărului, această bucuriesenzuală a valorilor ascunse, a tradiţiilor inexplicabile a fost o continuă şi îmbolditoare preocupare în artă. Toatelucrările mele au astfel de puncte de plecare" 1.Camil Petrescu - scrisori inedite, publicate de Valeriu Râpeanu, în "Tribuna", an XV, nr. 6, 11 februarie 1971.154VIANTON HOLBANPRELUDII ALE PROCESULUI ABSURD1. Don Juan-ul dogmaticPe bună dreptate observa Nicolae Manolescu că e inutil a căuta personaje în romanul analitic al lui AntonHolban. Rutină căreia comentatorii nu prea i -au rezistat, luând de bune câteva indicaţi i didacte ale romancierului.Esenţial, în toate romanele (inclusiv cel al lui Mirel) nu există decât un singur tip, şi acesta este tipul erotic. Maiexact spus, tipul Veleitarului erotic, şi cu asta înţelegem prin ce iese el din seria clasică a amanţilor d e profesie,sau de ce pare mai mult "concept" decât făptură. Veleitarismul său nu este altceva decât tot o formă aactivismului modern ce a dus la scindarea şi disoluţia caracterului. Ca şi în alte împrejurări, spiritul teoretic atâtde dezvoltat la romancierul-eseist al veacului a descoperit repede prototipul "mitologic", în persoana iubeţuluiDon Juan. Freneticul erou reprezintă însuşi simbolul nestatorniciei şi al afectivităţii ambulatorii. Sandu din Omoarte care nu dovedeşte nimic (1931) recurge la imaginea lui ca la o idealitate insurmontabilă: "O timiditatedezastruoasă mă oprea să fac primul pas, să îndrăznesc să mă apropii de o fată fără recomandaţie prealabilă şiîndelungi preliminări, timiditate careNicolae Manolescu, Anton Holban, în Lecturi infidele, E.P.L., 1966, pp. 147-l68.fipMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu____________________- vedea, cu ciudă - îmi întârzia planurile, însă în acelaşi timp mă şi consola. [...] Şi exclamam ridicol... ridicol pecare-l credeam atenuat, deoarece îmi dam seama de prezenţa lui: «Nu voi fi niciodată un Don Juan»." (Omoarte...)Nici nu era de aşteptat ca un scriitor cu vocaţia "neregulilor" să ne ofere un Don Juan împlinit. Important este căezitantului Sandu nu-i lipseşte principala trăsătură a donju anismului, aspiraţia. Se mai adaugă la aceasta şisuccesul asupra Irinei, încât putem spune că premisele s -au îndeplinit. Virtual, Sandu este un Don Juan. Dinpăcate aşa va rămâne până la urmă, o virtualitate, chiar şi în celelalte romane, Ioana ori Jocurile Daniei unde ise oferă oarecari şanse de elucidare erotică. Dar pentru cuceritorul lui Anton Holban primul succes este şiultimul.Un Don Juan care se împotmoleşte, iată un lucru nefiresc. El însuşi este conştient de aceasta când exclamă:"Tragic început pentru un Don Juan". Nu atât tragic cât absurd. La acest nivel se declanşează conflictul, dateleafective intrând într-o competiţie de logică. în toate versiunile clasice, Don Juan reprezintă un principiu aleficacităţii. întorcând lucrurile complet pe d os, cugetătorii moderni (Camus, de pildă) sunt gata să vadă în el unsimbol al falimentului. Pentru că, zic aceştia, victoria personajului se reduce la una şi aceeaşi experienţă, repetatăcu acelaşi scop şi cu aceleaşi mijloace. Adică tocmai o rotiţă a abs urdului ce duce la golirea de sens a actului.Deşi nu-i lipseşte nimic din recuzita sufletească a seducătorului ("succesele mele mi se păreau indiscutabile"),Sandu se află şi el în pragul stagnării, deci al ratării. în ordine morală s -ar zice că e un câştig. Fiindcă ceea cepierde Sandu, instabilitatea trufaşă, e chiar "cusurul" lui Don Juan. Dar, deocamdată, pe Anton Holban, ca şi peeroul său, nu-l interesează morala. Vocaţia şi nostalgia lui rămâne mobilitatea. Deşi nu -şi pierde speranţa înevaziune şi periplu ("La braţ cu Irina, visam succese cu altele...") se mulţumeşte să descopere că se poate foartebine mişca în propriul său ţarc. în consecinţă, îşi atribuie libertatea de a versa sufleteşte cu imaginea"obligatorie" (Irina) după bunul său plac. Adic ă şi-o însuşeşte pentru a o abandona, o pierde pentru a o recuceri,satisfăcând în principiu condiţia fundamentală a donjuanului: schimbarea. Notăm din jurnalul lui Sanduconfirmarea: "îmi place variaţia şi recurg la toate minciunile ca s -o văd mereu alta, plângând, râzând, nenorocităsau veselă, in veşnică trudă. [...] O chinui pentru că nu sunt un temperament egal, şi, de o las calmă, ea sedistrează inconştientă cu alţii, uite, face uşurinţe.156ANTON HOLBAN - Pieiudii_aiepronp.niuiabsurd[Iată, în acest «face uşurinţe» una din stângăciile româneşti ale expertului în galicisme!] Iar dacă aş şti -odisperată, mi-ar părea rău şi aş chema-o înapoi. Tragicomedie...". (Omoarte...)Legea palmaresului se păstrează, odată cu mecanica disconti nuităţii. Doar fizic procesul îşi strămută datele dinexterior în interior. Irina devine un succedaneu, sugerând seria infinită de femei şi perindarea craiului ilustru. Unmotiv în plus pentru ca nici ea să nu mai poată fi discutată ca tip, ci drept o "cantitate" convertită în valoriantinomice: frumoasă - urâtă, deşteaptă - mediocră etc. De altfel, nici Sandu, în clipele lui cele mai generoase,

nu-i acordă mai mult decât rolul de "stimulator" al elocinţei sale ("rolul confidentelor din tragediile clasice").Noul Don Juan nu mai escaladează ziduri şi balcoane, ci îşi cheltuieşte energia într -un lanţ nesfârşit de substituirilăuntrice. Dorinţa urmează saţiului, iar îndestularea dezgustului, într -un joc în care Irina e râvnită şi concediată lanesfârşit. Totul în fortăreaţa strâ mtă a eului cu oroare de echilibru şi "fixare". Iluzia donjuanismului se păstreazăprintr-un sistem de echivalenţe pe care absurdul nu le produce prima oară. Se păstrează mai ales esenţa acesteifatalităţi: omul multiplică ceea ce nu poate sintetiza. în li mbajul autorului, aceasta este toana, sau cu un cuvântmai tare al lui Camil Petrescu, "crampa sufletească": "Nu eram nici copil, nici om întreg, şi transformarea aceastaaducea o stare nesigură, entuziasm, planuri, petreceri şi apoi şovăială, neîncredere, disperare [...]. Irina sufereatoate toanele mele." (O moarte...) Cu cât mai conştient de "smucirea" lui, cu atât mai bine pentru consistenţaabsurdului.Numai că suntem datori să observăm un fapt care ne întoarce la constatarea că Holban nu era un intuit iv (ca toţianaliştii clasici), ci un logician al vieţii sufleteşti. "Starea nesigură" a lui Sandu nu este totuşi o starediscreţională. Don Juan-ul clasic e un explorator niciodată nevoit să privească înapoi. El are la dispoziţieinfinitul. Personajul romanului nostru şi-a cucerit libertatea de a fi nestatornic, dar nu şi hazardul acesteinestatornicii. Cu toată aparenţa de amplitudine, Sandu se mişcă meschin (şi uneori penibil) între da şi nu, dramalui fiind de incertitudine. Aceasta pentru că este un lo gic şi nu un intuitiv. "Intuiţionistul" Proust mergea până înpânzele albe cu presupunerea. Sandu în schimb îşi precupeţeşte meticulos "dilema", pentru că nu are la dispoziţiedecât o alternativă: "Se poate, admiţând posibilităţile cele mai extreme, [ca Ir ina] să se fi omorât pentru minesau să se fi măritat pentru altul." (sa.)157ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. ProtopopescuRomanul se încheie în acest mister cu Urnite, şansa eroului său constând într -un număr cât mai mare de mişcăriposibile, într-o unitate dată de timp. Servitute nouă despre care el însuşi ne informează: "Caut. acum dinmemorie să refac scenele dintre noi, în toate nuanţele - căci mai cu seamă nuanţele pot trăda adevărul. [...] Voiforma o fiinţă statică compusă din sute de exclamări tr ădătoare, care s-au petrecut în timp." (O moarte...) Daraceasta este însăşi dogma care îl aduce pe lume pe Don Juan -ul dogmatic. Scutit de eveniment şi făcut ţiitor denuanţe, ameninţat la tot pasul cu abstinenţa şi dizgraţia, el nu mai are la îndemână (c a eroii lui Camil Petrescu)nici pilda transcenderii. Printr -o studiată ciudăţenie, tipul erotic luptă să supravieţuiască într -un roman ce păreafăurit anume pentru fericirea lui.De unde atâta neputinţă pe capul noului Don Juan? Un răspuns ne dă chiar ero ul, consternat de bicisnicia sa:"Tragic început pentru un nou Don Juan... Dar era prea târziu să mă opresc din drum. N -aş fi avut curajul - şi mi-ar fi părut prea umil - să provoc o explicaţie sinceră. Ca să fiu drept, mă obişnuiesc cu viaţa mea nouă şi -mi erafrică să nu rămân iar singur." (O moarte...) Frica de singurătate - iată o cheie neaşteptată pe care de astă datăpersonajul lui Anton Holban o furnizează Don Juan -ului suprem. Probabil că şi lui Heidegger, profesorulîngrijorării, i-ar fi plăcut această mărturisire prin care spaima necontenită a eroului ar fi trecut între concepteleexistenţei. Dacă n-ar fi decât această sugestie a insului infatigabil de teama de a rămâne singur, şi încă artrebui să preţuim compromisurile la care a ajuns prototi pul amantului în viziunea analis tului, împăcarea lui cueşecul, anunţă de fapt marea împăcare cu absurdul.2. "Streinul" lui Anton Holban şi dorinţa contrarăCititorul va băga de seamă că am făcut tot ce se poate pentru buna reputaţie literară a lui Sandu . Dacă nu cumvaam făcut prea mult, încercând să tălmăcim printr -o imagine ideală (totuşi) a nestatorniciei, ceea ce nouă ni seînfăţişează adesea ca apucătură. în cele ce urmează vom recunoaşte însă că rar se poate întâlni în cărţi un om maisucit decât acest Sandu. Romanul lui Anton Holban ridică serioase probleme de comportament al bărbatului,normalitatea lui fiind pe muche de cuţit. Pe cât se va putea, ne vom feri să -i punem în discuţie sănătatea, nu însăşi purtarea. Aceasta cu deplinul său consimţămâ nt, fiindcă, tot printr-o 158ANTON HOLBAN - Preludii ale procesului absurdtrează răsucire, plăcerea lui cea mai mare e să se poată autosancţiona. Şi -o împlineşte la fiecare pas şi fărămenajamente, cu o frenezie a chichiţei sufleteşti ce ne face să ne în doim de tradiţia atât de "pur franceză" amigalei sale. Dacă e adevărat că năpustirea cu nuanţe asupra sinelui e un nărav mai ales franţuzesc, cealaltăispită, a biciuirii sufletului, însoţită de "talentul morţii" cu care personajul se laudă a fi înzestrat , trimite spre cutotul alte zări. în calitate de martir al adevărului, el luptă să ne câştige încrederea aruncând asupră -şi grele vorbede ocară: "Sunt întotdeauna de o nervozitate extremă. Asta mă face ca să nu pot fi niciodată potolit. [...]Intelectual sar tot aşa de la un gând la altul. Când vorbesc, sunt deseori incoherent, fiindcă mintea mea, fugindprea repede, nu are timpul să întârzie şi să se explice faţă de ceilalţi. Astfel, nu mă pot niciodată bucura demoment. Nu pot savura pe încetul developa rea lui. [...] în muzică, trăiesc mai ales din aşteptarea notei următoare.Este ca şi cum la Luvru [sic!] în faţa Giocondei, ai tresări pentru Crivelli". (O moarte...).Am subliniat ultima frază ca pe o remarcabilă definire a strâm -bătăţii de simţire, pecetluită în toate gândurile şiactele eroului nostru. Cu o expresie (suportabilă) de argou s -ar putea zice că marea voluptate a personajului luiAnton Holban e de a fi întotdeauna în afară. Numai că, rămânând în termenii propuşi de el, acest Crivelli nu esuficient de mic pentru a face eroarea eroului catastrofală. Faptul că un individ optează pentru pictorul de

Magdalene, având în faţă însăşi minunea Renaşterii, nu denotă numaidecât prostie ori lipsă de instrucţie.Dimpotrivă, ne atrage atenţia asupra unei s ensibilităţi răzvrătite care nu izbuteşte niciodată să fie în rând cuoamenii, dar mai ales în rând cu sine. Aceasta este "nefericirea indispensabilă" a personajului lui Anton Holban:de a dori întotdeauna contrariul, de a -şi transforma propria conştiinţă în sursă a obstacolului. "Metamorfoză"copleşitoare, aflată la limita normalului, deşi e bine să nu ne îndepărtăm de înţelesul propriu al cuvintelor cu careeroul însuşi îşi califică supliciul: "O mică perversitate", zice el la început modului deloc cursiv de a-şi "utiliza" (etot termenul lui) iubita. Pentru ca în final să constate pe urmele lui Ştefan Gheorghidiu că toată luciditatea carecenzurează şi dislocă pasiunea "poartă numele de perversitate".Cuvântul "pervers" revine la tot pasul pentru a sancţ iona ravagiul dorinţei contrare asupra dorinţei de fapt. înIoana, îl vom surprinde din nou întrebându -se: "Cât e de mare perversitatea?!" Ori de câte ori Irina îi destăinuiemarea ei pasiune, Sandu se burzuluieşte şi i -o retează: "Atunci tot aşa de perver s, dar cu sufletul în acelaşi timpplin de părere de rău159pentru durerea ei, o povăţuiam să aibă voinţă, să mă uite şi să se distreze cu alţii. Imediat ce s -ar fi distrat, aş fisuferit." Sau: "Sau poate pentru că mă complac în disperarea mea şi pentru că, pornind de la câteva date reale,am întemeiat, sub pretenţia adevărului, o atmosferă care nu co respunde realităţii? Şi am perversitatea de a măhrăni din această bolnăvicioasă hrană după cum muştele se delectează pe hoituri?"Imaginea seninului Don Juan se tulbură, într-un chip ceva mai hâd, "uluitor de -personalizat mazochistic", cumobservă I. Negoiţescu1. Chestiunea, odată cu eroul romanului, tindea să intre pe mâna psiha nalizei încă dinRomanul Iui Mirel, unde răsfăţul micului inchizitor ascunde destule umbre. Lui Perpessicius îi aparţineconstatarea că Sandu nu este decât un Mirel matur la care calităţile, ca şi defectele, s -au dezvoltat monstruos .într-un sens care nu frizează numaidecât patologicul, mazochismul constă tocmai în aceast ă substituţie a uneicalităţi printr-un defect, cu condiţia deplină a decalajului valoric. Operaţie cu care eroul lui Holban nu osteneştesă se îndeletnicească mai ales teoretic. E suficient să -i reproducem teoremele, nu toate de o stilistică impecabilă:"...nu aveam nici o convingere de a schimba ceva ca să dau o viaţă vorbelor, sau poate aveam chiar indiferenţadupă unul din instinctele mele ciudate de a -mi fi brusc indiferent un fapt pentru care lucrasem şi care visasem anide zile, de a mă persecuta brusc, în miezul unor gânduri pe care Ie crezusem primordiale..." Pe Irina o torturează"cu plăcerea de a mă simţi şi a apărea caraghios, plăcerea egală cu aceea când fiind de obicei bun, faci fără nici opricină rău unui animal la care ţii, numai ca să te si mţi rău, să te dispreţuieşti şi să -ţi strici o reputaţie la carelucraseşi cu trudă şi de care te simţeai mândru."La originea acestui suflet care se satură tot timpul de bine, se află un spirit de feudal ghiftuit, gata să -şiincendieze feuda numai pentru a simţi gustul foamei. Unii psihanalişti văd în nefastul eroism un mod deurgentare a revelaţiei "divine", o anticipare a umilinţei în faţa puterii ab solute. In ceea ce-l priveşte pe AntonHolban, un comentator neidentificat de noi (N. C. Angelescu), dar citat de Al. Călinescu în Anton Holban -complexul lucidităţii, vorbeşte cu infinit mai multă dreptate despreI. Negoiţescu, Anton Holban (Istoria literaturii române, fragment din cap. 26), în "Argeş", nr. 1, ianuarie 1972, p.7.Perpessicius, Anton Holban: "O moarte care nu dovedeşte nimic", în Menţiuni critice, IV, Ed. Fundaţia pentruLiteratură, Bucureşti, 1938, p. 57. (Anton Holban o atribuie lui Şerban Cioculescu!) 160ANTON HOLBAN - Preludii ale procesului absurd"snobismul suferinţei"'. Dar aceasta e o chestiune mai largă ce angajează întreaga personalitate a scriitorului.Deocamdată e mai necesar să ob servăm că oricât zel ar depune în adâncirea hăului de sub el, Sandu are grijă sănu se arunce niciodată definitiv în prăpastie. E de ajuns ca Irina să întârzie la un rendez-vous ori să nu-i răspundăla o epistolă, pentru ca eroul nostru să se precipite în sens invers, gâfâind pe povârnişurile pe care trufaş lecoborâse. Spirit de conservare care nu prea intră în definiţia autoflagelării. Cochetăria cu i nfernul face ca însuşiromanul O moarte care nu dovedeşte nimic să semene a cochetărie subţire cu o aspră idee pravoslavnică. Ceea cetot I. Negoiţescu îi impută cu eleganţă: "Chinurile în care se contemplă Naratorul au poate şi ceva dinmazochismul kierke-gaardian; dar printr-o cumplită dezordine a sensibilităţii, triumfă estetic un spiritraţiocinant."în virtutea unei nobile răfuieli cu conceptele tipologiei clasice, eroul lui Holban refuză să se ştie om dintr -obucată. "Legând toate vorbele din timp de o lună te-ai crede într-un haos, ne avertizează el. Te -ai îndoi depretenţia noastră de a te crede organic şi de a -ţi da limite." (O moarte...) în numele aprehensiunii moderne pentrupluralitate, conştiinţa individului este scoasă la mezat şi căsăpită sava nt. Nu ca la Proust în miliarde de reflexe, cipur şi simplu în două entităţi care se resping necontenit şi se anulează. Mai ales prozele scurte - veritabilemarginalii ale romanelor - abundă în sentinţe psihologice menite a explica fluctuaţia şi recursul mazochist: "fireamea nu poate admite concluziile definitive, când se interesează de ceva"; "eu nu pot rămâne decât nenorocit, şiimediat ce sunt mulţumit, mă cuprinde dor de ducă şi gustul de noi dezastre" (Preludiu sentimental).Toată trudaşi neastâmpărul eroului se varsă în contul înfiinţării dublului, cum observa Al. Călinescu, termenul fiind folositîn altă accepţie decât cea a extinţiei fantaste. Paradoxul şi contrasensul din viaţa sufletească primesc un subiectprecis (şi nou pentru vremea lui), streinul: "Mă duc cu mine şi nu mă cunosc, se autoconsacră Sandu în stilul său

alarmant, cu toate că mă observ cu grijă migăloasă şi trudă inutilă.[...] Mă mir cum pot suporta să târâi cu mine,pretutindeni, pe mine streinul [s.a.]. Şi uneori acel strein e blâ nd, agreabil, dar alteori e odios cu egoismul lui. Şieu îl port mereu cu mine..." (O moarte...).Cf. Al. Călinescu, Anton Holban - Complexul lucidităţii, Ed Albatros Bucureşti, 1972, p. 173.161ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu__________________Se dovedeşte că dilema şi febra pustiitoare nu vizau altceva decât disjuncţia, atât de activa dorinţă contrară, cepărea a-l recomanda pe Sandu psihiatrilor, are, iată, un resort mult mai puţin fioros - scindarea personalităţii într -o sumă dinamică. Fenomen literar, prin urmare, şi nu "simptom", deşi Anton Holban îl examinează excesiv înrespiraţia "pacientului", înainte de a -l face principiu romanesc. într -un vis subliniat "cu metodă", survine şiimaginea "dublă" a Irinei: "Şi, la un moment dat - şi mă asigur că asta e nemaipomenit chiar şi în vis, - le-amvăzut pe amândouă deodată [s.a.]. Una roşie, dizgraţioasă, cealaltă neagră, înţepenită." Cromaticasimbolică se referă desigur la viaţa carnală şi moartea imobilă. Dar mai ales sugere ază noul efort la care estechemat introspectul, de a lupta cu fragmentul şi nuanţa: "Fac sforţări s -o reconstituiesc ca să pricep ce afăcut. Caut acum din memorie să refac scenele dintre noi, în toate nuanţele pot trăda adevărul. [...] Să afluadevărul după nişte frânturi de adevăr care pot fi interpretate în atâtea feluri."Fecunditate iluzorie, în pofida autorităţii eseistice cu care e teoretizată. Anton Holban nu este unprodigios decât în limitele alternativei, iar extrem ele între care pendulează rămân tensiuni emo ţionale şi nuidei. Streinul său nu este decât o valoare pur psihologică, iar "înstrăinarea" lui, o mişcare rebelă în cadrulelementar al afectului. Faptul că ne vorbeşte adesea de moarte ("Era pe timpul când în cepea să mă tulbureînţelesul morţii, la care nu mă gândisem până atunci decât cu uşurinţă..."), şi chiar îşi aduce partenera "însituaţie", nu înseamnă mai mult. Dimpotrivă, desele viziuni funeste ("Aşa de mult aş vrea să fi murit!", "moarteaIrinei n-ar putea fi decât mediocră"), lângă alte multe îngroşări de ton ("o pedepseam amarnic, o umileam, odispreţuiam") destinate, chipurile, să traducă oscilaţia, nu amplifică sensurile diatezei psihice. Dovadă că eroulnu are încă o filosofie a morţii (ci, în cel mai bun caz, o morală a ei) este acel final, poate a lunecat, cu care sedescotoroseşte de răspunderea eventualei sinucideri a Irinei.Dar chiar şi sub acest veşmânt pur emoţional, streinul lui Anton Holban (cum şi romanul ar fi putut mai simplusă se cheme) e o apariţie remarcabilă în proza noastră interbelică. înzestrat până la nevroză cu tehnica recululuisufletesc, el făgăduieşte romanului momente de fecundă nelinişte, aşezând între om şi realitatea sufleteascăobstacolul adevărului.162ANTON HOLBAN - Preludii ale procesului absurd 3. Gelozia sau tot despre du-te-vinoLucrurile nu se schimbă fundamental nici în următorul roman, Ioana (1934), pare -se cartea preferată a luiAnton Holban (vezi Testament literar). Nu se schimbă mai ales str uctura personajului care se cerceteazăpentru a se dovedi necercetabil şi se explică pentru a deveni inexplicabil, după un aspru ritual care ne -a fost făcutcunoscut în O moarte... Marea lui patimă rămâne tot deriva, "înstrăinarea" de adevărul incontestabi l, adică fricade organicitate. De teamă că nu s -a înţeles aceasta, eroul intervine din loc în loc cu rituoase luări aminte: "Am undor de ducă, o frenezie după orizontul îndepărtat, care îmi îmbolnăveşte toate fibrele şi mă face să mă simtnenorocit, orice s-ar întâmpla cu mine. Dar ajuns departe, de unde ştiu întrucât m -aş calma?" Nici o grijă înaceastă privinţă — sufletul său nu e croit să-şi afle tihna în lumea simţămintelor corecte şi stabile. Caracterul,adică acea sumă constantă de trăsături afect ive şi mentale care alcătuieşte chipul abstract al omului, e socotit unfaliment. De aceea Sandu continuă să ne alarmeze cu nesta tornicia sa funciară, cu zbuciumul indispensabil: "...euam planuri mari de a fugi", sau "să fiu destul de tare ca să plec, fă ră să mă reţie fiecare din vaietele ei!", sau "îmiplace să am impresia că după voie mă pot duce, întoarce, rămâne singur..." ş.a.m.d.Aşadar, acelaşi epuizant du-te-vino lăuntric, ce face din Ioana un roman al îndepărtărilor şi apropierilorsuccesive cum a fost şi O moarte... Cu deosebirea că oscilaţia nu se mai produce pe un teritoriu necauzal,complet necontrolabil, nici ca urmare a autoaţâţării fără motiv. Distanţarea Iui Sandu primeşte în cazul de faţăun subiect "concret": gelozia- Inconfort în care el se instalează cu faţa schimonosită de durere, dar cu bucuriaascunsă de a nu avea ostoi. De altfel, la un moment dat Anton Holban organizează un dialog între protagonişti,prea stângaci ca să nu înţelegem noua funcţie a geloziei:"- Gelozia (zice Ioana, deşi ar trebui s-o spună Sandu) este cea mai completă lecţie a vieţii. O experienţă vastă pecare o ai totdeauna la dispoziţie.- Numai producătoare de nelinişti, dar nu ştiu dacă îţi dă vreo certitudine.— Nu-i interesantă certitudinea, ci drum ul spre ea."De unde verva sumbră cu care Sandu preia rolul de încornorat, lăsându -ne impresia omului avid de gelozie.Totul pentru instituirea biva -163

.« g-c fă£\= S'qg r'ă'S Si S CL tr- S !^T—«te ^.-• te> C 2. ti.

£.£. IJ g; §: §' 3.distantă de la care obiectul dorinţei apare cu atât ma. măreţ. E mai mta, durerea şi apoi sărbătoarea eşecului, lacare eroul lui Anton Holban ne cheamă m toate cele trei romane, cerându -ne întruna să-l deplângem, darironizându-ne dacă am face-o.4. Despre telefon şi "verba dicendi"Tocurile Daniei este un roman despre telefon, adică despre comunicare. Prima propoziţie a cărţii este: "Cufrenezie m-am apropiat de Dania" Iar ultimele cuvinte ale eroului tot către ea: Plec într-o călătorie din carenu mă mai întorc niciodată. Cred că trebuie sâ-mi ,au rămas bun Şi să-ţi doresc astăzi pentru tot ce ţi se vaîntâmpla de acum înainte, căci nu vom mai avea nici un prilej să le transmit..." Pe scurt -un roman al înstrăinăriiîmplinite, cum au încercat sa fie şi celelalte. Cu o modificare foarte importantă în "caracterul" celui care seconfesează invariabil ca şi în precedentele. Sandu este acum un Don Juan deprimat, dispus "să se stabilească."Acum "nu mai există nimic pe lume decât Dania pe drumuri haluc inante, mereu în altă parte ..." (s.n.). Ea"trăieşte într-o lume abstractă, inaccesibilă". în consecinţă, personajul care odini oară Tăcea lux cu simţămintelelui lumeşti, se vede nevoit să -şi adune toate puterile pentru a escalada distanţa. Distanţă reală, materiala, pe carenu o mai poate parcurge decât cu cuvântul. Scenariul romanului, deseori fragmentat de "aducerile -aminte", ni-lînfăţişează pe Don Juan-ul de altădată înţepenit în una şi aceeaşi secvenţă: lângă telefon, aşteptând sau vorbindu -i'Daniei. La telefon sunt primele cuvinte sublimate de autor: "Bineînţeles, despărţirea dintre noi, la telefon, s-afăcut cu multa tristeţe. Nicicând prin spaţiu n -au plutit cuvinte mai tragice. De la Braşov, Dania nu mi -atelefonat'căci n-a putut rămâne deloc singură." Tot ceea ce se petrece în planul prezent al relaţiilor dintre cei doise referă la conversaţia prin telefon Dania se întoarce de la Braşov: "Un telefon neaşteptat: Eu sunt, Dania, m-am întors! Nu ştiam ce să spun şi nu se potrivea să fiu la telefon a tât de încurcat.""Dania pleacă" şi "Dania se -ntoarce" fără nici o conştiinţă a despărţirii: "eram destul de naiv ca să cred că Daniatrăia această plecare cu mare disperare... (Cât a lipsit Dania n -a dat nici o veste. Odată a vorbit cu Mady latelefon, dar cred că o impresiona mai ales distanţa de la care putea vorbi atât de uşor.)" Toate obsesiile lui Sandupornesc şi se întorc la166- p.v^^suiui aosurdcuvântul rostit. "Aş vrea ca înainte de a porni cu schiul Dania să pronunţe involuntar numele meu." Vi aţa peunde îl fascinează şi-l tulbură. O emisiune la radio devine eveniment: "Chiar înainte de plecarea Daniei înstrăinătate, am ştiut ziua şi ora când voi vorbi la radio. Un mijloc prodigios de a coresponda. Dania putea să -miaudă vocea, suflul, ideile , de la distanţă, din locul unde se afla... Dania avea să fie atentă la radio Bucureşti. Euaveam numai să mă bucur că ea mă asculta undeva, în timp ce ea putea să mă audă chiar, să discute cu surdulcare va sosi pe unde în viaţa ei de departe." Telefonul e un instrument "foarte potrivit" şi pentru firea Daniei. Elreduce la minimum adică la sunet realitatea pentru care eroina nu are nici un apetit. Cu toate acestea "minuteletreceau peste telefon cum ar trece peste doi oameni alăturaţi". La telefon spaţiul se anulează, necomplinindu-setotuşi cu nimic material: "spaţiul dintre mine şi Dania nu se poate umple niciodată, mereu o iau de la capăt, şi nupornesc mai departe de unde am rămas, truda lui Tantal în infernul care se numeşte viaţa mea".Romanul ajunge la adevărata lui problemă: nevoia şi dificultăţile de comunicare dintre cei doi oameni care seiubesc. Apropierile cărnii fiind date uitării, unica şansă care le rămâne este cuvântul. Sandu şi Dania fac zilniceforturi să se apropie şi să se cunoască prin vorbe. Dar cuvântul promite de fiecare dată o realitate care nu poatefi pipăită, consumă un timp care apare veşnic neconsumat, reduce un spaţiu care rămâne neparcurs. Absurdulîşi face loc printr-o aproximativ "kierkegaard"-eană cugetare a lui Holban, consemnată încă prin primul roman:"Mutismul cel mai sigur nu-i să taci ci să vorbeşti" zice autorul Predicilor. "Un om e tot aşa de misterios ca şiSfinxul, constată Anton Holban. Unul pentru că tace, celălalt pentru că vorbeşte" (O moarte...). Sandu dinJocurile Daniei nu face altceva decât să se convingă de această cinică rânduială a soartei. El vrea să o audă şi să -i vorbească Daniei cu speranţa că vorbele au miez, că viaţa poate fi găsită în cuvinte. Legat de telefon ca Sisif depovara lui, pândeşte zi şi noapte cuvintele. Zi şi noapte, cu o măiestrie a caznei sufleteşti pe care i -o cunoaştemdin celelalte cărţi, visează cuvântul care va topi pentru totdeauna timpul şi distanţa. Dar marele dezgheţ întârziesă se producă. La capetele podului de eter cei doi rămân nişte streini: "La telefon ne sfătuim să ne punem cândne vom vedea o mulţime de întrebări care ar fi făcut să ne cunoaştem mai bine. Dar apoi nu mă pricepeam cu cesă încep. Doi streini." Travaliul reîncepe, atenţia perso najului aţintindu-se paroxistic asupra acelor verba dicendiîn care sensul167ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Pwtopopescu__________________tremură şi se evaporă exasperant. Observaţiile se rotesc în jurul lui: "Dania mi -a telefonat", "Dania n-a dat niciun telefon", "mi-a spus", "nu mi-a vorbit" etc. Reflecţii peste reflecţii despre rostul cuvântului: ''Dania parcă aravea chiar frică de anumite vorbe". "începem conversaţia noastră stângaci, Dania nu mai păstra nimic dinfebrilitatea cu care mă chemase la telefon. Orice v orbă apărea de sine stătătoare, nu atrăgea nimic după ea.""Vorbeam împreună o oră la telefon... A doua zi aşteptam cu emoţie telefonul. Dar conversaţia începea ca şi cumnimic nu s-ar fi întâmplat... când în sfârşit, era timpul să -i vorbesc la telefon, aflam că nu vrea să ne întâlnim...

Cuvintele Daniei, mai simple, căpătau un prestigiu mai mare decât faptele mele...".Laitmotivul obsedant al romanului: "Va telefona Dania astăzi? Căci telefonul e mereu semnul cel mai sigurdintre noi". Fiinţa bărbatului se reduce toată la auz. însăşi logica şi fantezia lui depind de timpan: "Cum săconstruiesc pe Dania din auz? Nu -i văd figura şi mâinile când mă ascultă. Cum s -o refac întreagă, numai dupăvorbe?" Vechea pasiune a lui Anton Holban pentru măreţia sunetului o regăsim în urechea ciulită a lui Sandu:"Şi ce minunată va fi tovărăşia noastră prin spaţiu, vibrând la aceleaşi sunete. Vom izbuti să alungăm distanţadintre noi. Streinii care ne înconjoară şi pe care suntem obligaţi să -i suportăm vor dispare. Numai noi doi!"Şi din nou, pagini întregi despre telefon, despre miraculoasa pribegie a cuvântului: "Vorbind la telefon în faţaaltora, eşti o streină". "Şi telefonul meu e nepractic. Adică telefonul hotelului meu... La ora telefonului [...] amtot timpul urechea aţintită..." "Orice vorbă spune Dania, mai ales când nu se poate desluşi bine, capătă oimportanţă capitală, parcă depinde de acea vorbă toată fericirea mea. După încetarea convorbirii, orice calm estealungat până la o nouă convorbire." Tăcerea interlocuto arei stârneşte spaime subtile: "Ce pot să scot eu printelefon din aceste tăceri? Mă descopăr monologând comic. îmi dau seama că, închizând telefonul, eu nu voirămâne decât cu propriile mele cuvinte..."Freneticul iubitor de alternanţe a descoperit magia simultaneităţii: "A fi, în acelaşi timp, alături şi la distanţă. Aauzi o vorbă, declaraţia de dragoste care palpită pe urechea ta, şi a întinde mâna, zadarnic în aer. A trebui săînchizi ochii ca să uiţi că eşti singur. A -ţi atinge mâna ta, obrazul, ochii , ca să simţi carnea iubitei." AbsenţaDaniei transformă aparatul într -un obiect inert: "Acum telefonul de alături pare un cadavru. Nu se desprinde nicio emoţie din el. A redevenit o maşină uscată, fără168ANTON HOLBAN - Preludii ale procesului absurdmişcare. Poţi să te uiţi, înţepenit, ceasuri la el, nu se desprinde nici un semn. [...] Şi telefonul devine simbolul viual despărţirii tale, şi te înflori când din atâtea cuvinte calde, de întrebări febrile, de deznădejde sau de speranţe,nu mai rămâne decât un umil aparat negru, strein tare."Jocurile Daniei este un roman temerar, în care ni se dă până şi numărul de telefon al Daniei. Riscul circumscrieriiîntr-un simbol atât de "tehnic" sfârşeşte printr -o veritabilă performanţă analitică. Găselniţa -fiindcă povestea cutelefonul este totuşi un "trouvaille" - se potriveşte de minune tipului sufletesc experimentat de romancier. Altfelspus, streinul său şi-a găsit un modus vivendi foarte conform cu firea lui. Maestru al năzăririlor şi plăsmuitor derealitate sufletească, Sandu face din instrumentul civilizaţiei modeme un substitut al civilizaţiei sale interioare.Telefonul devine un fel de sculă "metafizică", destinată să traducă necruţătorul hamletism sufletesc. Polemica cumaterialitatea e pe jumătate rezolv ată de Fizică. Drăcovenia lui Edison îl scuteşte sau îl ajută pe convulsionarulSandu în marea lui plăcere de a gâtui realitatea pentru a o râvni vie. Prin cablurile de oţel sosesc la el exact aceleminime dovezi ale existenţei, suficiente pentru a reconst itui opusul. I se oferă, în sfârşit, o Danie prezentă şiabsentă în acelaşi timp, aproape şi îndepărtată totodată, vie şi impalpabilă. I se oferă mai ales streinului prilejulparticipării fără act, lângă un aparat care te scuteşte să baţi drumurile realită ţii, dar te obligă s-o ţii foarte bineminte.Telefonul - acest renghi al realităţii pe care personajul lui Anton Holban îl descoperă cu mărturisit nesaţ.5. Snobismul analizeiAm spus de mai multe ori în cuprinsul acestui capitol cuvântul snob. L-am legat mai ales de modul în carebărbatul se consacră femeii în romanul lui Anton Holban, adică de nepotolita lui aspiraţie spre altceva. într-adevăr, soarta iubitei în mâinile snobului erotic nu -i deloc uşoară. Dar nu mai puţin adevărat este că niciimaginea capriciosului Don Juan nu e mai tihnită. Fiindcă până la urmă, tot zbuciumul său seamănă a moft şi afrivolitate infantilă. Cum altfel am putea califica sofistica erotică a lui Sandu: "Dacă viitoarea dragoste va fi rea,Irina va fi bună; de va fi bună, Irina va fi rea. Depinde de cum va fi viitoarea: inteligentă sau proastă, frumoasăsau urâtă, serioasă sau uşuratică. De voi fi îndrăgostit vreodată169ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC-A/. Pwtopopescu__________________cu adevărat, voi găsi viaţa trecută ca o pierd ere de vreme copilărească. De nu voi fi îndrăgostit, fie că nu voi aveaprilejul să întâlnesc pe cineva care să -mi placă, fie că sunt eu incapabil de aşa ceva, voi crede că Irina a fostdragostea întreagă şi eu nu mi -am dat seama..." (O moarte...)Cum bine se vede, snobul este omul mijlocirilor. Prestidigitaţia sa afectivă sacrifică de fiecare dată obiectul dedragul medierii şi al referinţei. Fapt care n -ar ieşi într-atât din firea lucrurilor, dacă ar fi vorba despre un anumepersonaj al romanului. Dar ce ne facem cu acest gen de roman în care personaje nu există şi nici măcar distincţiaîntre autor şi protagonist nu se mai face? Nu ne rămâne decât să transferăm totul pe seama autorului, cum elînsuşi face, ori de câte ori are prilejul. Fiindcă adevărata "b oală" a lui Sandu din cele trei cărţi se dovedeşte a fichiar literatura. Printr-o imprudenţă care va să însemne blazon, Anton Holban îşi uzurpă eroul cu acest adevărspus pe şleau: "Şi literatura e de vină că nu ne împăcăm cu iubitele noastre. Trăim iluzi i şi realitatea apoi nu neplace. Irina nu seamănă cu cinstita Andromaca pentru care nu există slăbiciuni şi care rezistă fără greutateimprecaţiilor lui Pirus... Din pricina închipuirilor lui Racine, Irina, singură cu respiraţia veritabilă, mi se parebicisnică şi fadă." (O moarte...)

Caz rarissim de exploatare a tipului romanesc prin unica obsesie literară a autorului. Din pricina "închipuirilor luiRacine" şi Proust, bietului Sandu îi este răpită liniştea în trei versiuni analitice prea pline de conştii nţa analizei.Declaraţii peste declaraţii vin să confirme această nobleţe snoabă din care romancierul îşi durează cartea: "Mărecitesc. Aşa găsesc de identice unele motive cu ale lui Proust, că mi se pare inutilă această povestire, care nupoate fi decât o palidă copie a unui original magistral.De altfel, nici nu ştiu dacă mirajul lui Proust nu mă face din cauza unor asemănări exterioare, să -mi complicstarea sufletească. Poate că dacă n -aş fi citit Albertine disparue, în altfel (mai bine sau mai rău) aş f i suportatdispariţia Irinei. Proust ne îmbracă în o haină care nu ni se potriveşte." (O moarte...) O spusese înainte Gide, darnu chiar în pagina de roman, ci în Jurnal. Anton Holban îşi face un titlu de glorie din această râvnită înfeudare.Sandu mozoleşte întruna perna "din pricina unei influenţe literare". La rândul ei, Irina a devenit un instrument alexpertizei: "Această imagine îmi sugerează acum felul cum mă folosesc de Irina, persoană inofensivă, cu ocaziaunor chestiuni aşa de importante ca moarte a, viaţa, natura sau arta." (O moarte...)170______ANTON HOLBAN - Preludii ale procesului absurdConştiinţa mijlocirii, atât de specifică snobului, capătă o orientare "culturală" puţin obişnuită în roman.Introspecţia nu se mai adresează irealităţii pentr u a obţine confirmări. Printr -o întorsătură de spirit atât de scumpăscriitorului, analiza e cea care se încăpăţânează să ofere realităţii "modele": "Orice scriitor, - se spune în Ioana -cât de sincer ar fi, îşi aranjează suferinţele reale". "Aranjamentul " merge până foarte departe, adică până lasupîantarea definitivă a vieţii printr -o trăire literară a ei: "De ce scriu această carte? - se întreabă Anton Holban lacapătul Ioanei. De ce mă căznesc să refac atmosfera? Din manie de autor, care profită de exp erienţele lui intimeca să le dea în vileag şi să aştepte laude? Din nostalgie după vremuri care se duc?" Şi de asta, dar mai ales dinexagerarea că analiza realităţii poate înlocui realitatea însăşi. E în fond utopia subiectivităţii pe care toţi analiştiiau trăit-o într-un fel sau altul. Anton Holban a trăit -o cu exasperare, dar şi cu naivitate, dacă vrem să ne amintimde penibila scenă în care pisoiul Ahmed moţăie (neapărat) cu capul pe Albertine disparue, sau că stările erouluise schimbă după răcnetul asinului de la Cavarna. De ce să ne mai mirăm că pentru tul burătorul său frământ nuexistă niciodată "explicaţie limpede"? E impasul firesc la care ajunge vanitatea subiectivităţii de a da lecţiirealităţii, într-un roman care se vrea mai adevărat, decât adevărul. Situaţie care-l aduce pe analist, odată curomanul său, în pragul unui paradox dezastruos. Observaţia aparţine unui mărunt personaj din O moartecarenu dovedeşte nimic:"Pe de o parte te interesează chestiunile mari, ca moartea şi viaţa, iar pe de altă parte detailezi la infinit o biatăfiinţă umană, fără importanţă. Numai cei care n-au curiozităţi metafizice găsesc pe oamenicomplicaţi." (s.n.).Nici o replică nu ar putea salva definitiv romanul subiectivităţii despotice de la a ceastă "jignitoare" contradicţie.Anton Holban, prin tot ce a scris, a rămas în pragul dorinţei imposibile: a dori metafizicul cu mijloacele cele maipotrivite lui - viaţa sufletească. Ceea ce, pentru un timp, ar putea ţine loc de definiţie a Absurdului.171

VIIGIB MIHĂESCUMEMORIA VIITOARE1. Dispensă pentru un "materialist"Eroul lui Gib Mihăescu trece drept un mare căutător de ideal. Aşa pare a -l fi croit prozatorul în toate nuvelele şiromanele, aşa se-nţelege la prima lectură şi aşa l-au văzut întotdeauna criticii. Esenţială pentru această viziunerămâne formula "bovarismului" masculin lansată de G. Călinescu: "Rusoaica este un fel de Madame Bovary avirilităţii întrucât în Ragaiac sunt întrupate aspiraţiile oricărui bărbat" 1. Observaţia este reluată de Ov. S.Crohmălniceanu.2 Şi mai curând, într-o monografie (de fapt o interminabilă dare de seamă), cineva mergea foartedeparte cu iluzia, scoţându-l pe Gib Mihăescu "metafizician al amorului" 1. Luat de frumuseţea referinţei, ni -lrecomanda pe Ragaiac drept un Miron îndrăgostit de "frumoasa fără corp". Imprudenţă cum nu se poate maiprielnică întoarcerii lucrurilor în făgaşul lor. Adică la adevărul că individul erotic al literaturii lui Gib Mihăescunu tânjeşte (când tânjeşte!) după "frumoasa fără corp", ci cu corp. E lucrul cel mai simplu şi maiG. Călinescu, Istoria literaturii române..., op. cit., pp. 678 - 681.Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaiemondiale, I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 516.3 Mihai Diaconescu, Gib I. Mihăescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973, p. 229. 172GIB MIHĂESCU - Memoria viitoareevident, pe care se pare că nici romancierul nu l -a înţeles până la capăt. Dar din această "neînţelegere'" a ţeluluis-au născut admirabilele mijloace epice. S -a născut cu alte cuvinte o proză unică şi unitară, în care rolul principalîl joacă Materia.Sentimentul fundamental al personajului din toate cele patru sau cinci romane este nu aspiraţia spre femeia

vaporoasă şi imaterială, cum pare la prima vedere, ci spaima de imaterialitate. în bordeiul său de pe malulfluviului, eroul din Rusoaica trăieşte o adevărată teroare a inexistentului. Mihai Aspru, meticulosul anchetatordin Donna Alba, descoase realitatea până la ultimele ei sectoare numai pentru a pune mâna [sic!] pe f ăpturacoborâtoare din Ypsilanţi. Unealta cosmică a nefericitului Andrei Lazăr nu este în cele din urmă decât tot omaşină de cucerit realitate. Căzutul din lună se preface fermecat de "braţul Andromedei", deşi îl interesează multmai pământescul braţ al Z inei Coroiu. Şi aşa mai departe, fiecare personaj reface acest proces de identificare aconcretului după ce şi-a propus ca obstacol ficţiunea. Nuvelă sau roman, întreaga literatură funcţionează după unprincipiu riguros, ceea ce-i dă dreptul lui Nicolae Manolescu să vorbească despre Gib Mihăescu ca despre uncreator de stil epic.1 Ignorând extraordinara fantezie a "întorsăturii", prin care autorul Rusoaicei ne obligă să-irecunoaştem costiţa de romancier de senzaţie ("doamna Aventură" - marea nostalgie a "Don Quichotte-lui de peCerna"), acest stil poate fi tradus în schemă după regula oricărui mecanism. Termenii principali ai ecuaţiei (nereferim la romane, deşi multe nuvele se cuprind ca structură tot aici) sunt bărbatul disponibil şi femeiaindisponibilă. Subiectul analizei îl formează pretutindeni această indisponibilitate cu formele ei. Pentru că,trebuie spus de la început, Rusoaica pe care Ragaiac o aşteaptă nu este Himeră, ci ojfăptură care întârzie să seivească. Nu este o Fata Morgana, ci o femeie lăudată pentru trupul ei de marii scriitori ai stepei răsăritene. Estedeci o realitate obiectivă care întârzie să se obiectiveze. Obstacolul îl constituie distanţa, spaţiul, în înţelesul celmai pământesc.Şi mai puţin nălucă este Donna Alba. Ca şi Ragaia c, tânărul aspirant la magistratură luptă să -şi însuşească ofiinţă materială, în care sens întreprinde dosarul acestei materialităţi cu destule păcate. La fel, penibilul Negrişordin Femeia de ciocolată sau Mihnea Băiatu din Zilele şi nopţile unui student întârziat asaltează în douăversiuni mai şubrede' Nicolae Manolescu, Existenţa imaginară a lui Gib I. Mihăescu, prefaţă la La Grandiflora (I), E.P.L.,Bucureşti, 1967.173artistic, două suflete feminine socialmente inaccesibile. Eleonora îl iubeşte pe M odreanu, iar Adriana peuşuratecul Noel. Problema rivalului şi a concurenţei e o chestiune foarte interesantă la Gib Mihăescu.Ceea ce trebuie reţinut deocamdată este prezenţa unanimă a militantului erotic. Prezenţă destul de incomodăpentru romanul de dezbatere interioară. în marea familie a frământaţilor, acest tip de combatant se distinge prinfaptul că nu are de clarificat dileme intelectuale, ci de cucerit redute precis stabilite. Personajul, aparţinând deregulă romanului obiec tiv, de "devenire", este un intrus printre sedentarii introspecţiei. E, în orice caz, o primă"dispensă" pe care scriitorul obiectiv din stirpea lui Rebreanu (sau chiar Cezar Petrescu) şi -o acordă. O acordă defapt eroului său care posedă întotdeauna un surplus de energie fizic ă nu speculativă. (Vezi Ov. Papadima, Gib. I.Mihăescu sau arta ca formă a energiei)'. Este un individ activ (poate prea întreprinzător chiar, dacă ne gândimla Mihail Aspru din Donna Alba sau la "chiriaşul grăbit'" din Zilele şi nopţile unui student întâr ziat), şi nu unautoclaustrat. Un optimist şi nu un sceptic, convins de izbânda sa viitoare. De nimic nu este mai departe un ataretip uman, decât de poza "metafizicianului". (în treacăt fie spus, nici Gib Mihăescu nu avea cine ştie cepredispoziţie pentru răvăşitoarele probleme ale transcendenţei. în zelul cu care pehlivanul Mihnea vrea s -o deagata pe Arina, apucându-se să citească broşuri de popularizare a metafizicii, e destulă ironie autobiografică.)Toate câte decurg de aici pot părea fapte curioase p entru cel care se încrede prea mult în aparenţele cărţilor luiGib Mihăescu. Trăsătura dominantă a eroilor săi nu este visul şi închipuirea, cum îndeobşte s -a observat, cisimţul practic. Stau mărturie demersurile stendhaliene ale lui Mihai Aspru, verva in trepridă a lui Mihnea,fabulaţiile melodramatice ale lui Negrişor, ori raidurile nocturne ale lui Ragaiac - neastâmpăr general, prin care"militantul" se străduieşte să -şi atingă ţinta. Campania nu vi zează nicăieri o femeie abstractă (nici chiar înRusoaica, unde până şi titlul indică un "ideal" foarte localizat), după cum nici patima bărbaţilor nu e de totcucernică. Dimpotrivă, ceea ce ni se propune este un scrupulos efort de percepţie în care ochiul şi urechea devinprincipalele instrumente de confesiun e.1 în voi. Scriitorii şi înţelesul vieţii, Bucureşti, 1971, pp. 88 - 1174GlB MlHÂESCU - Memc2. Memoria viitoareNi se va obiecta: marea voluptate a bărbatului întruchipat de Gib Mihăescu este totuşi de a visa cuochii deschişi. Nu numai în roman ci şi în nuvele. Starea lui predilectă este extazul. Constatarea,excelent formulată, aparţine din 1935 lui Octav Şuluţiu care sesiza în scrierile prozatorului un abilelement epic: "aşteptarea transformată în elan" 1. Faptul aminteşte pe loc de personajul lui D ostoievskidin Nopţi albe, fiind poate cea mai dostoievskiană trăsătură a literaturii lui Gib Mihăescu. întrebareacare se pune este ce şi pe cine aşteaptă eroul nostru? Răspunsul cel mai cuprinzător, care îl are învedere pe obsedatul de materie (şi nu de fantasme), ar suna cam aşa: cea aşteptată este realitatea întoată plenitudinea ei. însuşi imboldul vegherii vine de la sesizarea unei "imperfecţiuni" sau a unei"incompletitudini" de ordin natural sau uman. O cât de sumară recitire a nuvelelor va confirm a

aceasta.într-o ipostază tipică, adolescentul din Ierni jilave stă cu nasul turtit de geam şi aşteaptă un "nor dezăpadă". Dorinţa e provocată de as pectul nefiresc al Ajunului cu moină şi neguri jilave: "Mai ales înMiazănoapte îmi pusesem toată nădejde a; de-acolo avea să vină mult aşteptatul nor de zăpadă. Mi -lînchipuiam enorm şi alburiu, cu chip de om." (Ierni jilave). Personificarea nu trebuie să ne inducă îneroare; cea aşteptată este Materia însăşi, adică Natura care întârzie să -şi intre în reguli. Nevoia deplenitate naturală revine frecvent, chiar dacă nu întot deauna într-o formă pozitivă. Frigul, Urâtul,Amurgul, Pustiul sunt concepte ale Naturalului pe care "materialistul" le strămută din realitate înconştiinţă, cu o subtilă tehnică a conflictului. Printr-un transfer simbolic întâlnit şi la Rebreanu,caporalul Robu din Soarele îşi primeşte moartea ca pe o împlinire solară: "Dar odată cu trăsnetulnăpraznic care urmă numaidecât, Robu simţi o lumină mare, grozav de mare, grozav de strălucito are,pălindu-l drept în frunte. Nu, în moalele capului. Nu, pretutindeni. O lumină intensă, zdrobitoare, cumn-a mai văzut în viaţa lui. O lumină atât de multă, atât de dulce şi atât de orbitoare!" (Soarele).Pe scurt, ceea ce domină aşteptarea personajul ui este un acut simţământ al concretului. Visul şiînchipuirea, atât de supralicitate, nu reprezintă decât o realitate anticipată. Adică o realitate deţinută încon-Octav Şuluţiu, Gib I. Mihăescu, în "Familia", seria a IlI-a, an II nr 7-8 noiembrie 1935, pp. 109- 111.175ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescu ________________ştiinţă, pe care timpul nu face altceva decât să o confirme. Glogovan din întâmplarea trece cu nevasta lui printr -un crâng bântuit de bandiţi. Gelozia care îl frământă îl d uce cu gândul la un posibil atac, căruia Fantoşa i -ar puteafi victimă. în final asistăm la împlinirea întocmai a viziunii sinistre. Doctorul Calomfir din Visul află despre ofrumoasă dansatoare care poartă numele fostei sale neveste, Natalia Alexandrovna. Investigaţia infructuoasăsporeşte febra căutării. în cele din urmă o regăseşte cu chip de pustnică zdrenţăroasă, născută parcă din dorinţalui de a o şti virtuoasă. Grigore Dănuţ, şeful staţiei Bobeni, îşi aşteaptă fata lui care trebuie să sosească cuacceleratul de la pension. Aşteptarea se transformă în elan prăpăstios şi şeful de gară şi -o imaginează pe Frosicavictima unei coliziuni. Aproape fascinat de năzărire, dă drumul unui tren care pleacă să -i împlinească presimţireafunestă.Fenomen obişnuit de premoniţie, s-ar zice, din care s-a născut nu numai literatură de primă mână. Dar nici înSemnele lui Dănuţ, cum nici în celelalte "semne", nu e vorba de nici o inspiraţie mistică. E adevărat că întrepreviziune şi fapt există o echivalenţă deplină. Nicăi eri însă, această capacitate a bărbatului de a preconiza pânăla perfecţiune nu apare ca însufleţire supranaturală. Problema conformităţii între cazul anticipat şi cazulîntâmplat - temă generală a prozei lui Gib Mihăescu - ne întoarce la frământările visă torului căruia realitatea parea-i prisosi. El ştie totul dinainte, timpul şi realul fiind nişte executori umili ai închipuirilor sale. O vrăjitorieexistă aici, dar vrăjile aparţin din nou "materialistului", care nu îndrăzneşte să dea târcoale nici măcarmiraculosului, darămite metafizicii.Cei mai mulţi au văzut în prospecţiunile onirice ale personajelor uneltirea încununată de succes asubconştientului. Octav Şuluţiu (cam confuz), Pompiliu Constantinescu (cam drastic) 1 şi, mai recent, NicolaeBalotă reclamă imperios instrumentele psihanalizei şi ale lui Freud. Ni se propune cu alte cuvinte tot o variantăliterară a refulării, neţinându-se cont de dorinţa niciodată împlinită pe care o reprezintă visul în accepţiefreudistă. Or, ceea ce uimeşte la proorocii egomani de tipul lui Glogovan, Dănuţ, Botoran (din Poarta de fier)ori Damian (din Aşteptarea) este tocmai neîndestularea cu vis, refuzul de a se consola cu năzărirea. Lipsa degratuitate, sesizabilă mai ales la aşa -zişii "idealişti" Ragaiac, Lazăr oriPompiliu Constantinescu, Gib I. Mihăescu: "Rusoaica", în "Vremea", an ^ VI, nr. 294, 2 iulie, p. 7. NicolaeBalotă, Gib I. Mihăescu, în voi. De la Ion la Ioanide. Ed.Eminescu, Bucureşti, 1974, pp. 182 - 243 176GIB MIHĂESCU - Memoria viitoareAspru, trebuie să ne pună pe gânduri. Odată declanşată viziunea, ei urmăresc realitatea până când aceastaînfiinţează o formă materială sau un fapt absolut coincident, până când materia le dă deplină dreptate.Realitatea care duce la vis mai poate fi o temă freudiană, visul care naşte realitate poate fi cel mult o operaţiefantastică. La Gib Mihăescu nu este nici măcar aşa ceva, pentru că lipseşte din închipuirea eroilor săi oriceintenţie de alterare a datului concret. în vreme ce obiectul fantas ticului îl formează ieşitul din comun, proiecţiileacestora vizează cu precădere comunul. Atât de comun, încât Rusoaica din fantezia lui Ragai ac apare ca sumăvalorică a feminităţii răsăritene. Lipseşte mai ales extra -umanul, domeniu important pentru toţi evazioniştii. Nise înfăţişează în schimb nişte oameni normali, în mintea cărora nu încolţeşte decât ceva posibil. Ceva şi altădatăîntâmplat, ceva cunoscut în ordinea lumii, care -l absoarbe pe individ din sfera generală a vieţii şi -l consacră caerou al acelui eveniment. Şeful de gară din Semnele lui Dănuţ ştie foarte bine ce înseamnă o catastrofă de tren şinu face altceva decât să aştepte împlinirea premiselor. Ragaiac ştie cum .trebuie să arate o Rusoaică frumoasă(ştie de la Andreev, de la Dostoievski şi din destulă exper ienţă personală) şi aşteaptă apariţia ei. Câtuşi de puţin

porniţi împotriva realităţii (cum se pretind căutătorii de absolut), indivizii lui Gib Mihăescu stau plini de stimă şiîncredere în preajma ei. Singura lor salvare este Materia - numai ea le poate oferi cele trebuincioase. Uneori cerenorm de la realitate, dar niciodată nu cer ceea ce realitatea nu conţine.între închipuirea lor şi fapt se stabileşte o cauzalitate de tip ra ţional. Legea care prezidează contractul este cea anecesităţii interioare. Glogovan din întâmplarea nutreşte simţăminte de gelozie pentru imaculata Fantoşa. Scenaimaginată, siluirea femeii, este cea în care el îşi pierde (cît de cât convenabil) exclusivitatea. Realitatea vine şi-iîndeplineşte temerile, pentru că realităţii îi vi ne foarte uşor să îndeplinească pofte care nu o depăşesc. "Visul","fantezia", "închipuirea" la eroii lui Gib Mihăescu nu depăşesc niciodată puterile şi faptele concretului. Printr -unparadox mai greu de acceptat, s -ar putea spune că nici nu au "închipuir e". Exigenţa şi ambiţia în unele cazuri(Ragaiac, Aspru) nu pot fi luate drept rătăciri. Meticuloşi şi tenaci, ei bat câmpii cu picioarele pe pământ.Plănuiesc în gând exact situaţii de care se tem sau plănuiesc femei şi împrejurări realizabile. Sunt, altf el spus,nişte practicieni riguroşi care ştiu foarte bine ce vor, şi ce anume li se poate întâmpla. Tot aşa de bine ca şi celcare a trăit aceste întâmplări şi căruia177UL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - AL Protopopescunimeni nu-i poate tăgădui amintirile. Vrând-nevrând ajungem tot la problemele de Timp şi Cunoaştere pecare romanul de analiză le -a avutdintotdeauna în definiţie.Gib Mihăescu face aici o sfidătoare surpriză. Cea sfidată este în primul rând Memoria, zeul proustian al tuturoranaliştilor. Zice introspectul clasic: trecutul este totul, nu e adevărat decât ceea ce se află în memoria mea.Trecutul nu există - pare a zice în răspăr eroul lui Gib Mihăescu - adevărul e în Viitor. Şi face totul ca să nedemonstreze că viaţa ne este veşnic datoare, c ă realitatea trebuie aşteptată sau silită să întrupeze dorinţelenoastre. Orgoliul subiectivităţii nu e mai mare la cel care îşi dă seama prea târziu de ce -a însemnat clipa trecută,decât la noul demiurg care pretinde a zidi lumea cu o clipă înainte de răs ăritul soarelui. Despre nesfârşiteleînţelesuri ale Timpului pierdut am mai vorbit în lucrarea de faţă. Acum avem ocazia să parcurgem o lumeprecedată deînţelesul ei.Dar mai este aceasta ordinea care trebuie să domnească în mintea unui "materialist", fie el şi cu derogare, cumam convenit? Să nu ne facem griji, câtă vreme planurile pe care eroii le înmânează realităţii spre executare nusunt decât vechi lucrări ale realităţii, pe care aceştia aspiră să şi le însuşească. In fond, ce râvneşte Ragaiac? OMarusia cu picioarele mai lungi, o Niculina cu vioară şi conservator, adică o femeie care să le întrunească petoate cele cunoscute şi eventual să le întreacă. De altfel, locotenentul însuşi ne învaţă cu asemenea calcule.Fiindcă, patima plenitudinii îl f ace mai degrabă meschin şi chiţibuşar, decât aerian şi lunatec. E de ajuns să -lvedem măsurând-o pe Marusia ca să înţelegem cât de puţin îi lipsea "himerei" pentru a fi realitate: "îi sărutamnăsucul ei obraznic şi-i simţeam pe genunchi căldura coapselor p line, îi mângâiam alene fluierele picioarelorsubţiri, singurele de care aveam regretul că nu sunt ceva, ceva încă mai lungi. Ca sa fie pentru mine rusoaicaîntreagă. Să semene, să se apropie de rusoaica întreagă din gândurile mele." De reţinut apoi finalu l romanului,unde imaginea femeii "ideale" este restituită şi reatribuită pe rând celora care au iscat -o. Amintirea pe care"paseiştii" analizei o fasonează după bunul plac nu -i altceva decât tot o experienţă susceptibilă de ameliorări.Şansă pe care eroul lui Gib Mihăescu o aşează mai la locul ei, adică în viitor. "Visul" se dovedeşte a fi premisă,"închipuirea" - Memorie proiectată în viitor. Sensul campaniei s -a schimbat. Exploratorul de tainiţe ale trecutuluimărşăluieşte acum înaintea realităţii cu iluzia că aceasta nu face altceva decât să -i îndeplinească178GIB MIHĂESCU - Memoria viitoareordinele. Cel mai neproustian dintre analiştii români rememorează Viitorul.3. Degradarea iluzieiSunt uşor de întrevăzut corecţiile de interpretare ce se impun după aceste preliminarii. Drama eroului nu estesetea de absolut, cu care ne-âu obişnuit apostolii conştiinţei, ci tot nepotolita sete de viaţă. E adevărat că "oceanulsingurătăţii" şi asceza îi cuprinde uneori cu ispita. Andrei Lazăr din Braţul Andromedei adună lunete în vedereaexilului cosmic, Negrişor din Femeia de ciocolată visează ferăstraie fabuloase şi ghilotine care să -l scape derivali, Mihnea Băiatu din Zii ele şi nopţile unui student întârziat înfulecă filosofie pentru a creşte în ochiiArinei. Surghiunit pe malul fluviului, Ragaiac speră că teancul de cărţi ar putea fi un leac: "Chemam în ajutorliteratura să mă scape de setea de viaţă!"Intr-un fel sau altul, toţi încearcă să -şi "estetizeze" viaţa, printr -o diversiune de la concret. Da r viaţa şi materia sedovedesc mai puternice decât evaziunea. "Vanitatea plăsmuirii", cum spune un personaj, se plă teşte iar cei careau încercat să golească realitatea de conţinut sunt pedepsiţi să umple golul cu propria lor căinţă. Dar a fi în loculNaturii, a-i suplini rostul şi puterile, nu-i o treabă tocmai uşoară. Atunci îi apucă spaima de realitatea care nu seconţine. Văzul şi auzul stau aţintite spre a prinde un cât de mic semn de îndurare din partea ei. Ajunge un petecde hârtie rătăcit prin buzunarele ponositului Preda Buzescu pentru ca Aspru să spere în coborârea zânei pepământ. Ajunge vestea că Rusoaica a fost zărită pe malurile fluviului, pentru ca tânărul locotenent să -şi înceapă

opera de recuperare a "trupului pierdut". Dar numai realitatea naşte realitate şi a te erija în ziditor e un supliciudacă nu o imposibilitate. Şi iată -ne în clipa în care închipuirea încearcă să se auto -răpună, în numele unei teribilenevoi de materialitate: "Nopţile - de când ştiu de existenţa Valiei, nu mai m -am dus la Niculina - mă zbuciumcumplit sub arşiţa viziunilor în somn şi aievea. Valia e pentru mine încă în stare de nebuloasă. îi pot înfiripa unşold, un braţ, mâna ei lunguiaţă pentru înfăptuirea căreia e deajuns să mă uit la mâna mea. Picioarele lungi deasemenea nu-s greu de reconstituit şi nici sânii ca două mingi de tenis, în săculeţul strâns de reţea. Gesturile deasemenea: zvâcnelile arcuşului, culesul păduchilor, care a rămas în ordinea intimelor ceremonii. Flutu -179ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - AL Protopopescurărea părului şi coloarea lui o văd: încâlceala lui şi plimbările mătăsoase pe care le face gâtul gol. Ochii îi văd deminune; îi surprind fixându-mă nu numai cu o privire de plăcere, de satisfacţie, ca pe Iliad, dar plini până -n fundde mirare, largi la exces, ca într -o mărturisire de surprindere, de adoraţie. Am certitudinea că aceasta ar fi fostprivirea ei pentru mine.Dar faţa îmi scapă. Pot s-o compun din bucăţi: buzele i le ştiu, fruntea, sprâncenele, obrajii, surâsul, bărbia,aluniţa, năsucul, Doamne! sunt atât de multe că până la urmă nu izbutesc să le aşez una lângă alta. când amdesăvârşit fragmentul unei tâmple, îmbinarea sprâncenelor, sau vreo bucată de profil, alcătuirea se năruie înpartea cealaltă. în totalitate, figura ei e veş nic estompată pentru mine; un văl înşelător o acoperă. Izbutesc să -ldau deoparte la o parte pe-alocuri iar niciodată de tot. [...]însuşiri [dacă nu e o greşeală de tipar, e perfect spus! n.n.] de imagini în toate chipurile se încrucişează prin capulmeu, ca vînturile la răspântii. în toate domneşte ea, peste toate stăpâneşte ea. O simt alături de mine, dimineaţacând mă scol şi când mâinile mele, singura realitate din ea, pipăie în gol aeriene forme. O văd pe -un scaun, lalumina lămpii, ca o mare pată bro nzată, cârpind atentă un ciorap, căci păduchii s -au sfârşit. Mănânc cu forma eila masă, şi când ordonanţa iese, îndrăznesc chiar să rostesc pentru ea câte -un cuvânt tare. în gând i-am scornittoate numele de desmierdare care se pot trage şi se pot combina cu cuvântul Valia. Cu năluca ei alăturiconstruiesc milioane de ipoteze: gesturi neaşteptate şi blânde la oricare din mişcările mele, chiar lipsite deeleganţă, răspunsuri cu totul neprevăzute la ritualul banal al galanteriilor, ingenuitate, virgină de or ice intenţie înexpresia cotidiană a noutăţii lăuntrice. încheg astfel în necurmată elaborare sute de situaţii idilice ori dramatice,pe care se proiectează umbre sinistre din afară..." (Rusoaica)Cineva ar putea spune că abia aici închipuirea îşi face de cap. Argumentul contestaţiei — faptul că Ragaiac nu avăzut-o cu ochii lui pe cazacă - e mai mult un nod în papură decât o exigenţă materialistă. în fond, nici nuinteresează dacă eroul a nimerit sau nu portretul Valiei. Fidelitatea faţă de model e o chest iune balzaciană demult clasată. Raporturile romancierului modern cu lucrurile şi fiinţele se complică, şi tocmai în aceasta constănoutatea literaturii lui Gib Mihăescu. în încercarea trufaşă a spiritului de a concura, cu sau fără succes, faptelemateriei. Mai mult fără, dacă avem în vedere "frica imensă" a eroului că ea, realitatea, nu -i va confirma ipoteza.Dar despre acest nărav al ipotezei, luat de toată lumea drept visătorie, ne -am propus să vorbim. în ce constă180-^«vinuiia vinoare"visul" lui Ragaiac? Constă în efortul desperat de a lichida năluca şi de a târî viziunea spre ceva aievea. Trudăcare nu mai este câtuşi de puţin de demnitatea "metafizicianului", bucuros să se ştie cât mai departe de uriaşulaievea. Nicăieri eroul lui Mihăescu nu susţin e că şi-a terminat treaba. Din contră, îndoiala îl chinuie şi -lînverşunează împotriva abstracţiei. Memoria şi experienţa sunt mobilizate să furnizeze date cât mai concreteconfruntării viitoare. Cea care urmează să -şi dea duhul este în fiecare clipă iluz ia, nu realitatea.Acesta este traseul întregii literaturi a lui Gib Mihăescu. Cum observa Nicolae Manolescu, procesul analiticurmăreşte "degradarea în trepte a închipuirii, până la a lua forma realităţii" 1. Opera de edificare a personajuluiurmează un drum perfect opus celui cu care ne -au fascinat căutătorii de "taine universale". Dacă pentru Ladimaori Fred Vasilescu destinul însemna "per aspera ad astră", pentru Ragaiac, Aspru ori Lazăr, principiul semodifică în "per astra ad aspera". Idealul constă aici în destrămarea vrajei, nu în sporirea ei; constă, de fapt, înrecâştigarea dreptului de a pipăi, de a vedea şi de a auzi. Visul sileşte realitatea să se afirme, necunoscutul setransformă în cunoscut, imaterialul se înfiripă, totul într -o diateză epică a cărei vocaţie părea a fi amăgirea.Himera care capitulează - iată tema prozei lui Gib Mihăescu. Rusoaica (1933) şi Donna Alba (1935) sunt celedouă mari romane ale acestei retroversiuni a iluziei.4. în căutarea Trupului pierdutRusoaica se deschide cu imaginea locotenentului Ragaiac, trimis cu detaşamentul de pază pe Nistru. în multeprivinţe cartea va rămâne până la capăt un poem alb al Spaţiului şi al Timpului de o fermecătoare elementaritate,ce ne rupe pentru o clipă din pedanteria apuseană. Pu ternicia tainei stă în vastitate şi singurătate. Istovitul deviaţă (cel puţin aşa se laudă) Ragaiac ştie ceva despre binecuvântarea infinitului, dar nu atât cât să ne copleşeascăcu speculaţiile. El exclamă "Fii slăvită sfântă singurătate" cu aerul molâului ră săritean din Turgheniev, maidegrabă solemn decât subtil. "Ascetismul matematic" în care eroul pretinde a se complace, este curând abolit,graţie unei oacheşe păzitoare de capre. IdilaNicolae Manolescu, op. cit., p. IX.

181pastorală este ridicată la rang mitologic, indicând o nefericită inerţie semănătoristă în scrisul lui Gib Mihăescu.Treburile grănicereşti nu izbutesc să -i umple timpul uriaş, asemenea fluviului. Ascetul care se fălea cuvoluptatea încremenirii începe repede să uneltească împotriva ei. Din ceea ce are la îndemână, adică mai nimic înafara priveliştii şi a cărţilor, născoceşte - conştient de năzdrăvănie - ...o Rusoaică frumoasă care ar trebui să i serefugieze în braţe: "Şi tocmai din peisajul acesta încremenit, la un semn magic al desti nului, avea să se întrupezeea. Rusoaica." [s.a.] O programează (foarte ruseşte) iarna ("printre tufişurile de chiciură, în cadru iernatic, în carepoate să-i stea bine unei rusoaice") şi -i împrumută tot ce ştia despre femeie de la Dostoievski, Andreev şiTurgheniev, fără să fie totuşi sigur că o va lua de soţie...Se-nţelege că tot demersul "metafizic" nu este până la urmă decât obşteasca dorinţă de femeie născută în bărbatulsinguratic. Dar dorinţa transformată în personaj e aşa de puternică, încât pluton ierii Gârneaţă şi Cebuc nuizbutesc să-l tămâduiască de ea, recomandându -l soldăţeşte celor două cumnate, Măriuca şi Niculina. Succesorulgradatului Mari-nescu în claia cu fân optează pentru Niculina, dar are de furcă cu bărbatul acesteia, banditulSerghe Bălan. Peripeţiile celor trei formează un captivant roman în care Niculina joacă rolul de Dalilăsemirustică, alături de negurosul Serghe, personaj cu inflexiuni dostoievskiene. Ca şi în alte împrejurări,romancierul dovedeşte o excepţională iscusin ţă în complicarea conflictului, convingându-ne că Ragaiac nu estesortit să iubească manechine imaginare. E mai degrabă un epicureu care se informează asiduu asupra plăcerilorpământeşti. Din efervescenţa lui erotică se acumulează acea Memorie care deva nsează şi întâmpină realitatea,fiind totodată concluzia trăirii ei. Rusoaica soseşte într-adevăr, sub numele de Valentina Andreevna Gruşina.Nimereşte însă în sectorul lui Iliad oare, îndrăgostit la rându -i, dar speriat, o expediază înapoi peste apă. Nea -pucând măcar s-o vadă, Ragaiac se năpusteşte asupra camaradului său: " - N-o chema cumva Sonia, ori Nataşa?fu ultima mea încercare de a zgudui măcar această realitate care se ridica tot mai solidă dinaintea ochilor meipentru a surprinde în dosu-i vanitatea unui cât de mic colţ deplăsmuire.- Nu, o chema Valia...- Atunci poate că a fost un adevărat...".Iluzia se mai ţine de un fir de păr, dacă nu s -a spulberat definitiv. Ultima nădejde că realitatea ar mai putea fiînşelată (cu numele eroilor lui182GlB MIHĂESCU - Memoria viitoare

Dostoievski) se dovedeşte deşartă. Aceasta se ridică "tot mai solidă" înaintea bărbatului, graţie Obiectivitătii cucare a fost preconizată. Eşecul fanteziei provine din "greşeala idealistului" de a nu fi trecut cu gândul dinc olo defruntariile posibilului. Formulându -şi petiţia în funcţie de puterile şi legile materiei, aceasta îi este satisfăcută.Mai mult ca sigur că - s-a spus - dacă autorul i-ar fi adus faţă în faţă pe Ragaiac şi pe fugară, acesta ar fi tăgăduitsupremaţia feminină a Valiei, ca şi pe cea a Marusiei sau a Niculinei. Logic aşa ar fi fost să se întâmple. Numaică această logică nu probează "bovarismul" incurabil ai personajului. Tăgada ar fi în cazul de faţă o lege simplă acunoaşterii. Odată epuizat obiectul investigaţiei, simţurile şi gândul pornesc în căutare de alte forme şi mărturiimai proaspete. Ceea ce teoretizează Ragaiac în "crivatul" Niculinei, transformat (romantic) în capcană:"Imaginea imensă a visului care se înfăptuieşte, a norocului care se apr opie, mă cotropeşte însă la primascuturare, e mai tare ca realitatea însăşi şi las iarăşi îndată, ca pe -un cadavru părăsit în pripă, după gâtuire, corpulacesta care emană totuşi cu atâta putere eforturile sângelui cald şi aprig, gândul trebuie să -mi alerge hoinar întruîntâmpinarea neaşteptatului, a aventurosului, a nemaicu noscutului, a eternului nou.""Groaza dezvăluirii" nu mai poate fi însă zădărnicită şi, într -un final simbolic (excesiv de romanţios), Materiatrimite semnul biruinţei sale asupra înch ipuirii: vioara Valiei plutind printre sloiurile Nistrului. Epilogul ni -lînfăţişează pe Ragaiac lecuit de reverie, în postura de peţitor al Marusiei şi de judecător ("ce nu mai poate fidecât trist obiectiv") al lui Iliad. " - Revino la fapte precise, Iliad!", îi strigă fostul discipol al Visului, nouluicandidat la visare. La consultaţia finală îi surprindem cu rolurile inversate: " - Da tu... cum o vezi... cam cum onăzăreşti... ştii aşa... şi în ansamblu?...", se interesează Iliad de Fantomă. " - Ce să văd... mă?" - e răspunsulizbăvitului de năzărire, Ragaiac.183ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - AL Protopopescu5. "Don Quichotte de pe Cerna"Simetriile de situaţie, de personaje şi de semnificaţie ale romanului Donna Alba (1935) cu Rusoaica suntnumeroase. Deosebirile ţin de mediul şi tonul povestirii. Liric, romantic şi pe alocuri idilic în Rusoaica, GibMihăescu devine, printr-un joc de cuvinte de care nu ne ferim, aspru şi caricatural în Donna Alba. Tot aşa desentenţios, dar nu mai savant, ultimul roman al prozatorului (Upercut şi Vămile văzduhului au rămas proiecte)este o lecţie stendhaliană despre lecuirea de donquijotism. în care sens, autorul îşi parodiază personajul cuprestigiosul pseudonim (în versiune franceză), constatând la capătul cruciadei: "Do n Quichotte de pe Cerna dedata asta nu s-a mai bătut cu morile de vânt. El a ştiut să ajungă la un liman cert şi glorios, care va da mai certă

semnificaţie avânturilor lui de până acum, în gol. Unde mai vedeţi ridicolul duios al nevoii lui de a crea planu rihimerice, care să se rezolve în cadrul unor acţiuni hilare? Don Quichotte de pe Cerna a procedat, dimpotrivă,după o tactică mai restrânsă, dar mai sigură, şi -a comprimat avânturile, rezervându -se unui final incomparabilmai grandios, pentru că pozitiv, Don Quichotte a încărcat în sfârşit pozitivul, a ajuns la hotarele realităţii, în cares-au închegat solid contururile instabile ale fantasticelor lui visuri de nebun."Pretinsa variantă dunăreană a cavalerului se numeşte Mihail Aspru. Deşi autorul îl băn uieşte mereu la un pas demetafizică, acesta se află tot timpul la un pas de catastrofa morală. Ros de complexe (sociale şi erotice), tânărulprovincial pus pe căpătuială descoperă după un deceniu că nu poate da uitării imaginea unei liceene diafane.Amintirea care-I mistuie e a Albei Ypsilant, fată de viţă, devenită între timp soţia unui magistrat cu antroponimvoievodal. Prilej cum nu se poate mai bun pentru Aspru de a "da lovitura". Romanul trăieşte de aici încolo dinstrategia arhicunoscută a arivistulu i care îşi învăluie meschinăria în melodramatice splendori sufleteşti. Devenitsecretar al lui George Radu Şerban, Aspru îşi fixează sediul într -o mansardă, adevărat stat -major al abjecţiei. Caşi în Rusoaica, unde conflictul ia proporţii prin jocul de int erese din jurul Niculinei şi al lui Serghe Bălan, înDonna Alba accentul se strămută pe războiul rece dintre Aspru şi Preda Buzescu. Prinţul scăpătat deţine de lafratele său, Tudor, fostul amant al Albei, nişte scrisori cu care o şantajează. Aspru află de existenţa documentelorcompromiţătoare şi face184Lii/iiiuna vinuare

totul pentru a "salva" reputaţia nu tocmai "Albei -ca-zăpada". II ademeneşte pe Preda prin cârciumi şl—1 îmbată,o utilizează, ca un proxenet de profesie, pe contesa de mansardă Irma et c.Tipurile care se iscă de aici sunt pregnante dar logica romanului şi a personajului central se clatină. Toatăretorica sublimului feminin din gura lui Aspru devine de neînţeles în prezenţa atâtor probe ale josniciei.Scotocind prin gunoaie, eroul contin uă să se închipuie în sfere; "Asta e, asta e... tot romanul spre care năzui DonQuichotte de pe Cerna, cum năzuia şi celălalt de la Mancha, veritabilul... Povestea, povestea... A te minţi înpoveste, a trăi în poveste... asta e suprema necesitate sufleteas că..." (Donna Alba).Poate că în mintea scriitorului a stat într -adevăr un atare tip uman, capabil de naivităţi geniale. A ieşit însă exactpe dos, un individ şi un roman al migalei ariviste. Eroul ar vrea să înţelegem că e victima unei conjuraţii lumeştiîmpotriva "metafizicii" sale: "Şi urnindu -mă greu, cu adevărat ca un om beat, în lumea asta a dimineţii, care nus-ar da de la nimic în lături pentru o boabă de fericire, fie ea chiar o felie de pâine, eu mă gândesc încă lafrumuseţea sfântă, haotică a donchişotescului meu vis, care s -a năruit în noaptea asta în bulgări grei de realitate.Şi pornesc, în sensul cel adevărat al secolului meu, să trag cu urechea la uşi şi să prind firul întâlnirilor secreteale Donnei Alba, cu nobilul declasat şi demodat din m ansarda obscură suspectă, în care mi -am găsit trist şidubios sălaş." (Donna Alba)Un Don Quijote pe calea perdiţiei, şi încă fierbinte mânat de "trompeta sângelui", iată un lucru mai greu deacceptat. în realitate, "Don Quichotte de pe Cerna" (ca şi Ragai ac) este antonimul donquijotismului. Orice sepoate spune despre personajul lui Cervantes, numai că era un fustangiu, nu. Aspru, ca şi Ragaiac ori Mihnea, areceva de copoi al senzualităţii. "Analiza" lui ("Analiză, analiză şi iar analiză", exclamă Aspru u ndeva) este maimult un ghies al simţurilor năuce, care, firesc, îşi "idealizează" prada. Adică îi caută toate păcatele pentru a oputea ierta de ele. Şi cum aceste păcate nu sunt puţine, romanul excelează în zugrăvirea chipurilor pălite de timpşi de viaţă. Lumea "crailor de curte veche", mai puţin enigmatică decât la Matei u Caragiale şi fără fastuldecrepit al Hortensiei Papadat -Bengescu, are totuşi culoare. George Radu Şerban este un "tomnatec şi putredindivid" din rasa doctorului Walter din Drumul ascuns. Preda Buzescu, un Maxenţiu ceva mai. balzacian, e"crepuscularul" cel mai profund din roman. Raoul, beizadea cu pasiuni185ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Pwtopopescu__________________canine, i-ar fi plăcut cu siguranţă şi lui G. Călinescu. în fi ne, chipurile de femei, Irma, contesa ajunsă pringanguri, Aurica, "individă cu graţiile tarifate", placida Voicuţa întregesc acest tablou al insanităţii sufleteşti.Teapa de care vorbeam la autoarea Hallipilor se afirmă cu vigoare şi în acest roman, care şi-a propus totuşialtceva. Se confirmă, însă, că adevărata menire a literaturii lui Gib Mihăescu este (în sensul cel mai propriuetimonului) vulgarizarea metafizicului.6. Anti-UtopicaO anumită "vulgaritate" de concepţie se simte în toate lucrările proza torului. Faptul are mai multe explicaţii.Prima şi cea mai importantă îl priveşte direct pe autor. Gib Mihăescu nu era un spirit excesiv de îngrijit şi cu atâtmai puţin un filosof. Aceasta nu este, fireşte o condiţie obligatorie pentru un prozator, dar es te o chestiune deblazon a romanului de analiză. Anii grei de avocatură la Drăgăşani au îngreuiat şi mai mult opera de fasonare atalentului. Nu era nici măcar un scriitor "profesionist" şi lucrul se simte până şi în stil. (Pompiliu Constantinescu,care nu ierta pe nimeni, nu l-a iertat nici pe Gib Mihăescu, întocmindu -i "lista".)Nu era apoi o minte speculativă, ceea ce pentru un analist e un deficit important. Spre romanul de analizăpsihologică s-au îndreptat în general savanţii nuanţei şi ai conceptului . Aşa se explică de ce pasiunileromancierului merg spre scriitorii "de forţă" şi spre povestitorii, îndeobşte ruşi, la care se adaugă, previzibil,Sadoveanu. De ochii lumii, romancierul recunoaşte că viitorul e al virtuozităţii psihologice, şi chiar îl ci tează

(fără nici o pretenţie eseistică) pe Proust. Pasiunea şi înţelegerea sa se în dreaptă spre Tolstoi, Dostoievski,Turgheniev, Leonid Andreev, Gorki. Dintr -un interviu: "N-am preferinţe pentru nimeni. Citesc pe toţi scriitoriimari deopotrivă. îmi place la fel Sadoveanu, din paginile căruia am prins primele impulsuri literare, ca şi peProust, pe care-l citesc cu pasiune. Prin temperamentul meu de moldovean sunt înrudit mai ales cu scriitorii ruşi.Consider şi acum pe Rascolnicov ca un sumum de artă către care se poate năzui în operele contimporane" 1.De vorbă cu d-l Gib Mihăescu (I. Valerian), în "Viaţa literară", an I, nr.32, 22 dec-l5 ianuarie 1927, p. 2. 186GIB MIHĂESCUCe înseamnă toate acestea pentru configuraţia romanului şi a eroilor? Deşi nu suntem adepţii tranzacţiilor om-operă, de astă dată recunoaştem în profilul spiritual al personajelor întreg "empirismul" autorului. Ambiţiileacestora sunt mari şi "metafizice" dar mijloacele pe care le au la dispoziţie sunt cât se poate de profane. în f ond,problema esenţială la care se reduce literatura lui Gib Mihăescu este raportul subiectiv -obiectiv, ca la toţianaliştii. Pentru rezolvarea lui, autorul recurge la ceea ce are metafizica mai popular în ea, adică la închipuire,într-o mentalitate iarăşi rudimentară, Visul este pretutindeni prea concret. Puţinătatea ştiinţei despresubiectivitate duce la o excesivă îngroşare a termenilor, după legea desenului naiv, unde tot tâlcul stă în relief. Senaşte de aici un erou peste măsură de procedurist, înt r-un roman canonic şi demonstrativ. Acest personaj nu esteun "idealist" frământat de transcendenţă, ci un vizionar erotic de obşte, care nu vrea altceva decât să devinăproprietar de realitate. înzestrat cu o mare senzualitate vizuală el este un practic cu frică de deşertăciune şi unobiectiv care se răzbună pe fantezie.Marile primejdii care ameninţă acţiunile sale nu sunt nici idealismul, nici fantasticul, ci parodia.Himericul şi năluca se învecinează dintotdeauna cu şotia şi râsul. Ar fi desigur excentric să susţinem că romanelelui Gib Mihăescu ne înveselesc. Deşi într -o traducere foarte "bergsoniană", veşnica speranţă a imaterialului de adeveni materie, şi a formei de a căpăta fond se cuprinde în mecanica râsului. încbipuiţi -vă un brav soldat trimispe frontieră, care toată ziua se ţine după ibovnice iar pe deasupra mai visează şi una nemaipomenită! Amrezumat într-un anume fel Rusoaica. Cu toate acestea e imposibil de râs pe seama lui Ragaiac tocmai pentru căel nu este un Don Quijote autentic. Comedia ficţiunii care se joacă în romanele lui Gib Mihăescu ("aceastăteribilă comedie" cum numeşte Alba povestea ei şi a lui Aspru) se salvează de data asta prin sentimentalismulfunciar al autorului. Emoţia e cel mai mare duşman al râsului şi, ca nişte adevăraţi primitivi ce se află, eroii săi seemoţionează din plin. Visul lor nu -i decât o stare de emoţie la întâlnirea cu realitatea preconcepută în toatăsplendoarea ei. în aceasta constă şi analiza propriu -zisă - în rezumatul ultrafavorabil făcut materiei,înaintea întâlnirii cu ea.E adevărat că, atunci când socotelile de viitor ale personajelor sunt prea exagerate, apare acel iz parodic,sesizabil şi în Donna Alba187ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Pmtopopescu_________________(dialogurile reale şi imaginare ale lui Aspru cu Alba sunt teribil de false), dar mai ales în Zilele şi nopţile unuistudent întârziat (1934). în cartea aceasta (socotită de unii cel mai bun roman al lui Gib Mihăescu) aspiraţiaspre împlinire se confundă cu dionisiacul de fundătură. Zvăpăiatul Mihnea Băiatu dă iama prin Bucureşti, fiindmustos fără rezultat şi locvace fără conţinut. în pragul caricaturii se află şi tipurile din primul roman, BraţulAndromedei (1930). Zina Coroiu şi un perpetuum mobile sunt cele două obsesii ale abulicului Andrei Lazăr.Aparatul imposibil îl compromite exact în clipa când urma să intre în posesia Zinei, şi eroul rămâne mofluz, într -un deloc "profund codru de neînţelesuri". Un singur amănunt e de reţinut şi din slaba carte ce a apărut imediatdupă Rusoaica, Femeia de ciocolată (1933): agresivitatea mentală a lui Negrişor asupra lui Modreanu. De altfelîn fiecare roman există un individ anume creat pentru a pune beţe în roate protagoniştilor. Serghe (şi într -un felIliad) în Rusoaica, Preda Buzescu în Donna Alba, Nae Inelescu în Braţul Andromedei. Personajul-obstacol ecel care aţâţă fantezia eroului principal, confesiunea acestuia fiind rodul rivalităţii şi al jocului de interese dintrecei doi.O ultimă problemă pe care o pune romanul lui Gib Mihăescu este aceea de încadrare. Ca şi primirea autoruluiprintre "materialişti", accep tarea scrierilor lui la capitolul analizei psihologice are nevoie de adnotări. Analiză, însensul aprofundării exagerate a stărilor, există p retutindeni, dar tot aşa de adevărat e că există şi multă mişcare desuprafaţă, peripeţie, "febrilitate" şi chiar "picaresc", cum s -a observat. Scriitorul obiectiv, de pură manevră epică,stă alături de introspectul arzător, riscând de fiecare dată ratarea cugetătorului prin omul de acţiune. Analiza emai mult o concesie făcută individului suprasaturat de faptă, care, deprins totuşi să întreprindă, procedează cuvisele cam cum procedează constructorul cu planurile arhitectului. Le înfăptuieşte sau le declar ă nerealizabile.Criteriul eficienţei, această sancţiune aplicată cu îndărătnicie "himerei", i -a pus pe comentatori în căutare deformule cât mai înalt duplicitare. Vom alege pe cea a "realismului halucinant", propusă de un maestru aldiagnosticului cum era Pompiliu Constantinescu. Tot aşa de potrivită, fiind tot aşa de imposibilă, ni se pare"realismul idealist" pe care Al. Dima îl aplica încă în 1928 lui Gide. Adică "teoria care proclama188potenţarea realităţii la un maximum de ideal" 1. Cu o mică răsturnare de termeni care ni-l recomandă mai

îndeaproape pe prozatorul român: teoria care proclamă potenţarea idealului la maximum de realitate. ÎI avem,desigur, în vedere pe acelaşi personaj care face de petrecanie iluziei în numele neîncrederii autorului ( notabene) în măsluirile imaginaţiei: "Imaginaţia - declara Gib Mihăescu împotriva tuturor celor care continuă să -lsocoată un Jules Verne al vieţii sufleteşti - nu are cuvânt decât într -atât cât să servească de ajutoarecombinărilor şi amplificărilo r, înlăuntrul fruntariilor [...] cari nu pot fi decât date riguroase ale observaţieişi experienţei. Dincolo de aceste fruntarii, mersul imaginaţiei e pură aberaţie. Fiind astfel dezonorată, e cât sepoate de facilă. Pe când adevărata ei contrib uţie în creaţia literară e aceea de trăsură de unire între realităţileeterne şi de nezguduit"2. an XLIV, n, 9, 26 "> -„ I, n, 2, 3,

189

VIIIMlRCEA ELIADEINTERIORUL FANTASTIC .r>1. Psihologia fantasticului sau fantasticul psihologiei?Aşadar, tot despre trăinicia realului. E singura, dar foarte im portanta explicaţie a pasului de la Gib Mihăescu laMircea Eliade. Ceea ce toată lumea speră să afle în primul, pare a se găsi la al doilea: convingerea că realitateapoate fi sfidată de pe tărâmuri şi cu in strumente străine ei. Vasta improbabilitate care domneşte peste proza deanaliză duce în această mereu posibilă înrudire între rătăcirile eseistului şi năzăririle autorului fantast. De altfel,întreaga literatură fantastică nu -i decât sesizarea şi exploatarea slăbiciunilor psihologice. In Clefs pourl'imaginaire ou PAutre Scene (1969), O. Mannoni se miră că "Freud n -a făcut loc imaginaţiei în aparatul săupsihic"1. Dar şi mai deconcertant pentru psihologie ar trebui să fie faptul că cea care obţine loc în acest aparateste halucinaţia, în strânsă relaţie cu dorinţa. Pesemne că bătrânul poet al psihanalizei găsea că face o concesieprea mare realităţii, primind în sistemul său Imaginaţia, care este totuşi o halucinaţie "critică". Dar tot aşa deadevărat este că dacă principiul realităţii respinge producţiile halucinatorii, acestea nu sunt niciodată suprimatede realitate. Iată una din1 O Mannoni, Clefs pour l'imaginaire ou l'Autre Scene, Ed. Du SeuilParis, 1969, p. 97. 190MIRCEA ELIADE - Interiorul fantasticrbiciunile pe care contează fantasticul: realitatea e obligată să creezeS ditii halucinaţiei şi chiar aşa şi face. Să luăm aceasta ca pe o definiţie"materializării" fantastice, din care s -ar putea înţelege de ce fantasticulu e până la capăt fantastic, sau la câte lucruri se pretează realitatea.Domenii aparent diferite şi ostile devin complementare printr -o cauză comună: luminarea subteranei. Eternulefort al psihologiei de a nu cădea în fantastic se soldează cu acest denunţ al fantasticului care n u-şi săseşte altsuport decât sufletul slab de înger. Cu menţiunea că, în cazul literaturii fantastice, coeficientul "ştiinţific" alpsihologismului scade simţitor. Fantoma, strigoiul, duhul, spectrul şi năluca; extraordinarul, ciudatul, bizarul,iraţionalul şi absurdul; Apariţia şi Amăgirea - toate aceste "nevrednice" concepte, vin şi uzurpă orgolioasa ştiinţăa Eului, facându-ne să ne întrebăm dacă nu cumva însuşi Proust va fi fost un preaînstărit depozit de vedenii. Totnoianul de garanţii ştiinţifice şi aluzii filosofice cu care ni se înfăţişează urmaşii lui Bergson se "compromite"prin înmărmuritoarea misiune a Stafiei la suprafaţă, care nu este alta decât misiunea subconştientului diavolesc.Iată de ce găsim necesar să ne referim la o specie literară c e nu părea a intra în vederile noastre, şi la MirceaEliade în special, care ilustrează până la sistem interferenţa. Problema fantasticului se află de mult pe mânapsihanalizei, în care privinţă există o foarte bogată şi modernă bibliografie 1. Nu ne vom ocupa însă de toatechestiunile câte se leagă de complicatul domeniu al ezotericului. Ceea ce ne interesează este o problemă enunţatădeja: condiţionarea psihologică a fantasticului, cu reversul ei iminent, degradarea psihologicului în iraţional şifantastic.Printr-o exagerare necesară aici, vom spune că orice roman fantastic este un roman psihologic indirect, după cumorice roman de investigaţie este un virtual manual de nălucire. Câteva curiozităţi decurg din acest parazitism alfantasticului pe seama necuratelor puteri ale sufletului şi nu mai puţin a sufletului care se dezlănţuie ca Arătare.Din punctul de vedere al psihologicului, fantasticul pur nu există (de vreme ce orice "ruptură" - conceptul luiRoger Caillois - se explică psihic); din punctul de v edere al fantasticului orice năzbâtie a nervilor şi emoţiei evalidată ca realitate. Fantoma şi Strigoiul devin astfel "personificări" ale tensiunii interioare. Formaliştii aufăcut din protocolul întâlnirii cupectrul un prilej de migăloase sort ări şi rubricaţii. Lucrurile pot fij ' ■-------------------------------------------------------------------------------------------

Of. Adrian Marino, Dicţionar de idei literare (A - G), cap. despre fantastic, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1972.191

ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescu__________________întoarse la constatarea simplă că orice sesizare fantastică (a "dublului", a fantomei etc.) nu este nimic mai multdecât o manevră a eului care ia act de sine. Deci tot un acces de putere al subiectivităţii, ca la toţi analiştii. Accesşi manevră care fac din relatarea fantastică o confesiune mijlocită simbolic. într -un fel, fantasticul nu-i decât oîntoarcere la psihologia romantică şi la povestitorii de vise ai secolului al XVIll -lea, înregistraţi de A. Beguin, elînsuşi un iscusit onirocrit.Pe seama voinţei de afirmare a subiectului, astfel învăluită în mister şi alegorie, s -au făcut şi se mai pot facedestule speculaţii. înaintea tuturor exegeţilor, Edgar Poe lămureşte din textul propriu -zis subordonareapsihologică a oricărei dezvoltări fantastice. La baza fiecărei năzăriri, afirmă simplu scriitorul, se află o stare şi unsimţământ. Iar la temelia tuturor simţămintelor, zice el î n Prăbuşirea Casei Usher, se află groaza. (Mai aproapede mentalitatea folclorică, prozatorii români atri buie transgresiilor fantastice un aer cu precădere moral. Paraginarealului la Gala Galaction, V. Voiculescu, Tudor Arghezi şi, vom vedea, chiar la Mi rcea Eliade, vizează noţiuneade păcat. Excepţie fac Eminescu şi, peste veac, suprarealiştii, care dau itinerariului un sens transcendent). Cumnu ne interesează să trecem mai departe de explicaţia psihologistă a lui Poe, ne vom rezuma să interpretămfantasticul ca pe un limbaj "secund" al psihologicului. în fond ce vrea să exprime toată această hărţuială culumea de dincolo? Exprimă aceeaşi pretenţie la nelimitare a eului ce i-a frământat pe toţi analiştii.Spunem probabil nişte lucruri foarte simple pentr u că evităm să le spunem pe cele aproape de neînţeles. Iată unulcare nu e un sofism. Graţie corespondenţei simbolice dintre starea afectivă şi Apariţia imposibilă, fantasticultinde să-şi piardă principalul său conţinut - imaginarul. îl pierde o dată din punctul de vedere al personajuluiimplicat în transa fantastă, personaj care niciodată nu va putea fi convins că n -a stat de vorbă cu Fantoma. Şi îlpierde a doua oară din punctul de vedere al cititorului care, oricât de credul, a înţeles că Apariţia e "fo rma" uneinereguli petrecute în sufletul revelatului. Un lucru e sigur şi el a fost stabilit de "formaliştii" fenomenului: formafantastică nu se naşte niciodată pentru a ne aduce un conţinut nou, ci pentru a ni -l aminti pe cel vechi. E goanadupă "reminiscenţe" a unui Eu care, exasperat de ima terialitatea sa, ne poartă prin funduri de pivniţe şi coclauriînnoptate. Adică tot o operă de recuperare, deci de "căutare a Timpului pierdut".192MIRCEA ELIADE - Interiorul fantasticUn roman slab al lui Mircea E liade ca cel de debut, Isabel şi apele Diavolului (1930), nu are alt merit decâtfaptul că demonstrează aceasta. La apariţie, autorul se afla în India, cartea fiind notată "aprilie-august 1929,Bengal". Cine era Mircea Eliade în acel moment se poate foarte bine înţelege din prefaţa lui Dumitru Micu launa din ultimele reeditări 1. Era un "medelenist" exaltat şi destul de confuz, care amesteca, cu zgomot şi uneori cusplendoare, ideea de generaţie cu egolatria, "fenomenul vital" cu depresiunea, înfrângerea cu renunţarea. Era maiales un intelectual obsedat de instrucţia spiritului, cu o mare poftă de a vorbi despre sine, într -un limbaj"existenţial" la modă. Poftă revărsată într -un locvace Itinerariu spiritual apărut în "Cuvântul" (1927), în multealte articole risipite şi adunate apoi în plachetele de eseuri Soliloquii (1932). Oceanografie (1934) ori Şantier(1935), ultima subintitulată "jurnal intim" şi "roman indirect", cum foarte bine ar putea fi numite şi celelalte.Dacă mai adăugăm la acestea volumele ese istice care au urmat, India (1934), Fragmentarium (1939), Insulalui Euthanasius (1942) şi, târziu, mult mai tihnitul volum de Amintiri (1966) publicat în colecţia CaieteleInorogului, avem imaginea unui "spirit universal" trădat mereu de natura sa morală. Conflict pecetluit în toateromanele care resimt această prestigioasă infirmitate a ideii prea generale, filtrată prin canalele prea strâmte alesângelui.Apele Diavolului debutează dezastruos, cu prelegerea despre izbăvire, ţinută de tânărul doctor la Po rt Said, nutocmai tinerei Frăulein Roth. Rolurile sunt distribuite în vederea controversei. Imberbul "su praom" se cocoşeştecu fraze repede adoptate din Nietzsche şi Apoca -lipsă, în faţa hârşitei miss Roth, un fel de metresă "estetizată"ad-hoc. "- Interesante sunt instinctele, nu formele de viaţă împrumutate" - zice companioana, trăgând lucrurilespre pământ. "O cruzime savuroasă e un aliment indispensabil unui anumit geniu feminin", adaugă tot ea. " —Vai, Frăulein Roth, ce greşit gândeşti", ripostează d octorul care se laudă cu o "autentică libertate, iar nu izvorâtădin aburii sângelui", pretinzându -se "steril şi străveziu".Bărbatul îşi construieşte didactic şi sentenţios poza descătuşatului luciferic: "Nu poftesc o viaţă inconştientă,instinctivă. [...] Nu vreau să fiu comun [...]. Libertatea mea e ascensiune; oriunde. Infernul e sus, aşa să ştiţi.Raiul e şi mai sus, dar el nu mă interesează." (Isabel...) De fapt, elCf. Dumitru Micu, Introducere la Mircea Eliade, Maitreyi, Nuntă în cer, E.P.L., Bucureşti, 1969.193ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescu__________________vrea să ne anunţe asupra reprimării dorinţei sexuale, ceea ce, cu cuvintele psihanalizei, se numeşte aphanisis, iarcu ale lui Schopenhauer, principiul Nirvana, căruia Mircea El iade îi dă, evident, târcoale. Tendinţa de a reduce lazero orice excitaţie internă sau externă, sugerează legătura profundă între plăcere şi neantizare. Cam asta ar fi"libertatea" despre care eroul vorbeşte necontenit şi pompos. E greu de spus ce anume s e impune mai mult dinIsabel şi apele Diavolului: dorinţa de suprimare sau exhaustivitatea viciului, în care privinţă doctorul se aratăpriceput. Egotismul său furibund e un nărav care contravine oricărei aspiraţii de purificare, trădând la fiecare pas

un mare apetit biologic. (Compensaţie pe care "omul cu ochelari", Mircea Eliade, nu a putut -o niciodată ascunde,şi despre care vorbeşte cu jale în ultimele Amintiri...).Miss Roth dispare o vreme (nici nu era necesară) şi zbuciumatul personaj revine la ceea ce-l doare, adică la"larvara" Isabel. Divagaţia erotică, şi aşa destul de scămoasă, se anină în tot felul de speculaţii faustico -moralizatoare, cu concepte mai mult sau mai puţin riguroase, clarificate din loc în loc prin penibileevanghelisme: "Fiecare vrea să supravieţuiască în urmaşi. Instinctul meu e abătut, e purificat. Vreau săsupravieţuiesc în creaturile duhului meu" etc. Obositoarea Miss Roth reapare, reapare şi Isabel, o vreme prinroman defilează ("nud") Tom (Gide e la modă în romanul deceniului al patrulea), se boicotează "feminismul" şi"europenismul", se discută despre suflet, despre psihologia sinelui, despre realitatea coşmarului şi despre"suprafiresc". Cu un cuvânt, se face un pedant exces de abstracţii dezarticulate. Prin gândul Isabelei trece"soldatul cu nr. 11.871" (Algie), cătană cu apucături pornografice, care o însămânţează (ca la Carte pe Fecioară)prin străduinţă necarnală. Isabel naşte, doctorul o ia de nevastă cu plod cu tot (purificarea), iar în final exclamăuşurat: "Diavolul nu mai mă poate întuneca de -acum. Pentru că am rod. S-a născut şi e viu, e viu şi e al meu...Nu mai sunt sterp, nu mai sunt blestemat, pentru că o fecioară s -a îndurat pentru mine. Iar pruncul meu e născutprin fecioară. Şi cât e de viu... şi cât simt că e almeu\" (Isabel...)Era deci vorba despre păcatul originar şi despre sterilitatea creatoare. în termeni mult prea complicaţi şi didacţi,romanul ("biografie ideologică, în care nietzscheanismul, morala gidiană şi mistica slavă a194MIRCEA ELIADE - Interiorul fantasticeroticii altoite pe egotism se strâng într -un exces de cazuistică"1) pune o problemă comună întregii literaturi a luiMircea Eliade - asceza2. Mitul ascezeiOmul analizei este prin definiţie un ascet. Dacă, bineînţeles, admitem că erosul n u e un păcat, fiind subiectultuturor analiştilor. Ne gândim nu numaidecât la celebrii profesionişti ai recluziunii ca Amiel ori Proust, ci la aceltip general de sensibilitate mereu răsfrântă în sine. pe care uneori o numim egotism, alteori introvertire. Atenţiaexclusivă pe care personajul şi -o atribuie sieşi poate avea cauze şi ţeluri diferite, dar foarte rar se întâmplă să iasădin sfera profanului. Am urmărit un atare proces de "renunţare" răsplătită filosofic în Patul lui Procust, deşitravaliul organizat în jurul eului din Rusoaica, Jocurile Daniei ori Adela se cuprinde în acelaşi program delimitare biologică, prin care se defineşte în cele din urmă orice activitate ascetică. Cum bine se ştie, termenul arede regulă un conţinut doctrinar. Romancierii sunt cei care i-au dat un înţeles mai "liberal", în orice caz maiomenesc şi mai logic. Orice roman de analiză decurge neapărat dintr -o îngrădire de ordin natural, moral saufilosofic, fiind o sărbătoare a prejudiciului biologic, recompensat spiritual. E o formă de valorificare aomenescului în alt sens decât cel fizic şi carnal.înainte de a transpune epic aceste deziderate, Mircea Eliade prelucrează îndelung conceptele "trăirii" şi ale"izbăvirii". Mai întâi sub influenţa tulbure a prelegerilor din Nae I onescu şi Papini, mai apoi prin adoptarea şiexplicarea vocabularului brahman. Ceea ce -l preocupă, ca pe toţi colegii de generaţie, este drumul spre"conştiinţa pură", strădanie a spiritului în dauna trupului. Procesul capătă titluri mai degrabă pitoreşti şi teribile,decât conţinute. Ca de pildă cel de "virilitate", proptis într -un serial din "Cuvântul" (nr. 8 -9, august-septembrie,1928), drept echivalent pentru "trăirea absolutului". "Sufletul, susţine foarte tânărul eseist, se apără nu numaiîmpotriva trupului, ci şi a sufletului născut din trup." ElCf. Pompiliu Constantinescu, cronica la Isabel şi apele Diavolului, în "Vremea", an III, nr. 120, 3 iulie 1930, p.5.195ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -AL Protopopescu__________________îşi cheamă generaţia la "armonia organică, echilibrul forţelor lăuntrice'" . pentru ca tot el să se arate sastisit înfaţa "avalanşei de spiritualitate, autenticitate şi viaţă interioară". în Moment nespiritual, se răzvrăteşte pepropria-i "fanfaronadă", propunând în locul vorbe lor "puţină luciditate, multă metodă şi enorm de multă muncă,asceză"".Despre beneficiile continenţei şi formele ei va vorbi pe larg în Soliloquii. "Dacă oamenii ar activa conformnaturii lor umane, calitativ deosebite şi ierarhic superioare tuturor celor lalte naturi - ei nu ar avea de ales decâtunul din aceste două drumuri: glorie sau asceză. Restul e biologie" 3. Sunt două drumuri ("cu corespondenţesemnificative între ele") prin care se poate realiza "o integrare a vieţii omeneşti în eternitate". (Tradu cerealiterară a corespondenţelor dintre glorie şi asceză o vom afla în romanul Lumina ce se stinge). La rândul ei,asceza este de două feluri: magică sau religioasă. Eseistul optează pentru cea dintâi, examinându -i condiţiile.Una din ele, "virginitatea e o putere inumană şi nelimitată tocmai pentru că se răzvrăteşte instinctului carecondiţionează şi limitează umanitatea". (Autorezumare a sensurilor din Isabel şi apele Diavolului.) "Peste tot şiîn toate timpurile, ni se spune mai departe, asceza implică o renunţare - fie la viaţă, fie la fructele ei." Renunţareanu înseamnă întotdeauna negaţie, ci integrarea şi dirijarea energiilor vitale. Ca în cazul sexualităţii care nu poatefi sancţionată fără urmări pentru omul sănătos. Orice "om natural" e dator cu disciplinarea şi "integrareasenzualităţii în conştiinţa şi voinţa" sa.

Eseul, rodnic în definiţii, face de pe acum din asceză un subiect pentru literatură. "Asceza - puritatea, virginitatea- e organic dependentă de sentimentul primitiv al durerii, al înf rângerii, al neputinţei; în alte cuvinte - cu păcatul.Asceza e în acest caz fie pedeapsă pentru păcate actuale, fie de sine - impusă tortură a răscumpărării de păcatuloriginar." (Din nou teza eroului din Isabel...) în fine, concluzia menită a tranşa lucr urile în favoarea umanului:"adevărata asceză ar fi [...] conştiinţa că faptele omului îşi au o valoare cosmică şi că infima lui prezenţă eindispensabilă unei rânduiri universale" .MlRCEA ELIADE - Interiorul fantastic1 Mircea Eliade, Itinerariu spiritual, în "Cuvântul", an III, nr. 874, 23 septembrie 1927.2 Idem, Moment nespiritual, în Oceanografie, Ed. Cultura poporului, Bucureşti, 1934.Idem, Soliloquii, p. 26. Ibidem, p. 45. 196Am semnalat insistent dorinţa lui Mircea Eliade de a confirma artistic aceste postulate în romanul de debut. Amrecunoscut totodată eşecurile artistice care decurg din zelul doctrinar al autorului. în viziunea noastră două suntromanele de reală profunzime analitică: Maitreyi (1933) şi Nuntă în cer (1939), reeditate de altfel împreună, în1969, printr-o judicioasă alegere. La celelalte romane "nefantastice", întoar cerea din rai (1934), Lumina ce sestinge (1934) ori Huliganii (1935), mai mult "ideologice" decât psihologice, ne vom referi ca la nişte do cumenteparticulare ale ideii de asceză, prin care ne -am propus să cuprindem literatura lui Mircea Eliade.Maitreyi este socotită capodoperă a romancierului şi unul din cele mai pure romane de introspecţie din literaturanoastră. E mai ales o carte plină de farmec şi p oezie, în înţelesul proporţionat în care analiza suportă lirismul.Comparaţia cu Adela lui G. Ibrăileanu se susţine şi din acest punct de vedere. Venind după Isabel şi apeleDiavolului, e în multe privinţe o reformulare superioară a acestuia: tragicul puri tăţii. Realizările sunt cu totulaltele. Dacă Isabel... lasă să se vadă cum rigoarea poate fi parazitară, Maitreyi dovedeşte că o anumită ignorarea ei poate duce la artă. Didacticisme există şi aici, dar în altă doză şi mai ales cu altă funcţionalitate ro manescă.Aşa cum sugestiile autobiografice stăpânesc pretutindeni textul, în ciuda paradoxului enunţat la un moment datde erou, conform căruia "jurnalul e mai întotdeauna un prost psiholog". în realitate, Maitreyi este jurnalul unuieuropean, confruntat cu mentalitatea şi spiritul hindus. Tânărul Allan, ajuns cu treburi inginereşti în India, esteoaspetele (şi aproape fiul adoptiv) al lui Narendra Sen, băştinaş cu îndeletniciri asemănătoare. Acesta are însăîntre urmaşi, pe Maitreyi, nubilă de o misterioasă şi tulburătoare frumuseţe. între cei doi se înfiripă idila cuscadenţă tragică şi romantică, ca în toate romanele cu care a fost comparat, Manon Lescaut, Paul et Virginieori Tristan şi Isolda. După dezvăluirea micuţei Chabu, Maitreyi se dă unui vânzător de legume, în vreme ceAllan apucă drumul pustniciei tămăduitoare.De o patetică simplitate, romanul este un poem al renunţării revelatoare. E în acelaşi timp un copleşitorrechizitoriu al superstiţiilor de tot felul care frâng şi împiedică drumul omului spre esenţele vieţii. Allan,europeanul lucid dintr-o rasă bine cunoscută nouă, devine analist dintr -un exces de senzualitate, şi devineabstract în faţa celei mai ample ma terialităţi. Amestec de frigiditate intelectuală şi elan biologic, proiectat197ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - AL Protopopescu__________________(de astă dată) cu un excepţional simţ al firescului. Asupra acestui dublu îndemn ne informează chiar personajulîn una din confesiunile sale: "mi -aduc aminte că strigau în mine două suflete; unu l mă îndemna către viaţa nouă,pe care nici un alb, după ştiinţa mea, nu o cunoaşte de -a dreptul din izvor, o viaţă [...] pe care prezenţa Maitreyieio făcea mai tonică şi mai fascinantă ca o legendă, către care mă simţeam atras şi dezarmat, şi celălalt su flet seîmpotrivea conspiraţiei din umbră a şefului meu pentru a -mi paraliza libertatea şi a mă implica într -o existenţă curigori şi mistere, unde petrecerile mele vor trebui excluse...". (Un atare tip conflictual, cu subiectivitatea scindatănu este o noutate pentru romanul interiorului. în Şantier, autorul îşi exaltă adesea natura "duală": "în mine sezbat de când mă ştiu, două mari şi seducătoare nostalgii: aş vrea să fiu în fiecare ceas altul, să mă scald în fiecarezi în alte ape, să nu repet niciodat ă nimic. Dar aş vrea, în acelaşi timp, să pot găsi un punct fix de unde nici oexperienţă şi nici un raţionament să nu mă poată deplasa" 1).Maitreyi este, aşadar, obstacolul real şi totodată experienţa care ispiteşte. Ea "trage" după sine jurnalul plauzibi lşi omenesc al europeanului fascinat, scutindu-ne - fapt rar pentru romanul psihologic - de a mai lua lucrurileexclusiv pe garanţia memoriei şi a inventivităţii ese istice. Nu merită să ne scape această observaţie: eroul dinMaitreyi (ca şi Codrescu din Adela lui Ibrăileanu) reprezintă o subiectivitate vasală şi prin aceasta neobişnuităîntr-o lume a dictaturii subiectului. Calea căreia i se consacră e cea a "virginităţii" şi purităţii eroice, conceptescumpe propovăduitorului de asceză. Pendulând între starea de graţie şi amănuntul umil care o prevesteşte,romanul înregistrează un joc aproape magic de -a lungul căruia carnalul şi materialul îşi pierd definitiv auto -ritatea. O pierd sub radiaţia conceptului indic de comunicare transumană pe care indianca îl opune setei dematerialitate a europeanului.Cu o voluptate izvorâtă din credinţă ancestrală, Maitreyi îşi de săvârşeşte opera de convertire, într -o scenăantologică pentru ceea ce numeam altundeva senzualitate metafizică. Iată clipa "orgisiacă" în acce pţie tagoreană:"Ea îmi ceru să lepăd sandalele şi să -mi apropii piciorul de piciorul ei. Emoţia celei dintâi atingeri n -am s-o uitniciodată. [...] Am ştiut că Maitreyi mi se dă toată în acea abandonare a gleznei şi pulpei, aşa cum nu se maidăduse vreodată. Scena de pe terasă o uitasem. Nimeni n -ar putea minţi atât de dumnezeieşte, ca să pot fi păcălit

de atingerea aceasta îmi spuneam. Mi -am ridicat fără voie piciorul sus peIdem, Şantier (Roman indirect), Ed. Cugetarea, Bucureşti, 1935, p. 219. 198MIRCEA ELIADE - Interiorul fantasticpulpe, până aproape de încheietura aceea a genunchiului, pe care o presimţeam halucinant de dulce, de fierbinte,pe care o ghiceam brună şi virgină, căci fără îndoială nici un trup omenesc nu se înălţase atât de departe în c arneaei. [...] Niciodată n-am ştiut [s.a.] mai precis ca atunci că posed ceva, că posed absolut."Să ne amintim consideraţiile lui Mircea Eliade pe marginea conceptului de renunţare. Romancierul îşi aduceeroul în situaţia în care asceza înseamnă "senzual itate disciplinată", înfrânare dirijată spre rit. Izgonit dinBhowanipore, "omul nostru", ca să -l numim astfel pe Allan, îşi revine în simţiri, semn că hotărârea bătrânuluitată fusese întemeiată, într -un bungalow din Himalaya, el cugetă la nepotrivirea di ntre împerecherea cerească şifructele pământului. "Eram însetat de concret, de viaţă nemijlocită, de prezenţă. Pe mine mă chinuie tocmaiamintirea ei carnală, tocmai aceea ce era viu şi imediat şi neînlocuibil în făptura ei, înlocuit fiind de o idee, de unmit. Nu voiam să mă consolez, cu o dragoste eternă şi cerească; dragostea mea cerea împlinire, vieţuire pepământ, nu pereche îngerească...".E sinceritatea omului care nu-şi poate încălca pravila, dar nu e o dovadă că orice cale spre puritate e abandon ată.Surghiunit în pustietatea aspră a munţilor, Allan descoperă o bizară muziciană, Jenie, care se pre tinde"căutătoare de absolut". Pribeagă, altminteri fiinţă temerară şi stranie, i se aruncă în braţe, pe baza poveştii dedragoste pe care i-o încredinţează. Dar, Allan o respinge lăsându -ne să înţelegem că a pierdut pentru totdeaunabucuria înfruptării. Ascetul străfulgerat de ideea necar -nalităţii asiate a ales o cale de reprimare mai potrivită cuvitalismul nostru şi europeana iubire de sine: Singurăta tea. Din ultimul capitol aflăm că, la rândul ei, frumoasabengaleză trece prin Purgatoriu.Maitreyi rămâne un roman al beatitudinii dezastruoase ce poartă fiinţa spre vastităţi necunoscute. Să luămaceastă cam "neînfrânată" frază drept o formulă a înfrânăr ii. Lipsa aproape ostentativă de peisaj şi acuarelă e obiruinţă a scriitorului dunărean. Printr -o armonioasă adâncire a tuturor valorilor romaneşti, pitorescul intră încontul cadrului spiritual abordat.Nuntă în cer nu a stârnit nici pe departe ecoul cel orlalte cărţi. De mirare, pentru că, cel puţin stilistic, este unadin cele mai bine scrise (condiţie pe care Isabel... ori Lumina ce se stinge nu o îndeplinesc), fiind şi cea maitributară lui Gide. Romanul pune mai întâi probleme de tehnică, pentru a rez olva însă idei personale. Astăzi l -amnumi "roman al199ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Pwtopopescu__________________romanului" sau "roman în roman". Conţinutul lui nu interesează. Sau mai exact spus, acesta e unul din mesaje:conţinutul să nu intereseze. Se anticipează, evident, o cauză a "noului roman", şi acesta cu rădăcinile în gidienelePaludes. Protagonistul este un scriitor care reconstituie un preludiu conjugal, încercând să -şi explice misterioasaşi aparent nemotivata dispariţie a iubitei. Aşad ar, Mavrodin povesteşte răbduriu lui Hasnaş, povesteşte şi iarpovesteşte ceva, împotmolind de la început procesul într -o serie de ceva: "Mă întreb, bunăoară, dacă nu cumvaîn ziua când am început să iubesc nu s -a întâmplat ceva lângă mine, ceva pe care eu nu l-am văzut sau pe care nul-am înţeles, şi prin ignorarea căruia m -am abandonat, fără luciditate, cu totul indispensabil, întâmplărilor. Tetrezeşti că ai devenit ceva aproape fără să-ţi mai aminteşti începuturile acestei transformări."Acest uriaş Ceva rămâne până la sfârşit subiect, temă, personaj şi semnificaţie, într -un cuvânt, Romanul însuşi.Formula adevărului existenţial, atât de prădată de conţinut, e aici la locul ei. Problema autenticităţii, în jurulcăreia autorul însuşi a făcut destulă risip ă de litere, capătă o magistrală haină artistică. Ceea ce -l frământă peMavrodin este omenescul cu toate valorile lui materiale şi abstracte, precum şi po sibilitatea de transcendere şiintegrare a omului într-o fiinţă cosmică, eternă. Proces de cunoaştere anunţat printr-un moto biblic ("...acum ve-dem ca prin oglindă, în ghicitură, atunci însă, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pedeplin...") din care se-nţelege că e vorba despre cunoaşterea (limitată) prin viaţă şi cunoaşterea (totală) prinmoarte. Dezbaterea, câtuşi de puţin didactică, se desfăşoară ca prefaţă amicală la o expediţie cinegetică. O simplă"tacla" cu aparenţe de intimitate derizorie, în interiorul căreia sensurile prind să rodească uimitor, până cândromanul ne apare exhaustiv printr-un exces de limitare.Această amăgitoare limită la care se opreşte retrospecţia lui Mavrodin o reprezintă amintirea Ilenei. Este vorbade fapt despre o falsă retrospecţie, pentru că, printr -o veritabilă demonstraţie de subtilitate epi că, romanul îşipierde orice idee de spaţiu şi timp, sau în orice caz se umple de ecoul uneia foarte generale.Mavrodin restaurează amănunte mai mult sau mai puţin banale ale unei iubiri obişnuite: o rochie, o excursie,ceasurile de intimitate etc. Pe marg inea lor însăila reflecţii calme, limpezi şi tandre, din care Ileana apare ca ofiinţă mai degrabă discretă decât excepţională. Povestea în sine200MlRCEA ELIADE - Interiorul fantasticeste admirabilă. în interiorul ei se produce o adevărată explozie de s ensuri, romanul continuând să funcţionezedupă legea prismei. Experi enţa eroului îşi pierde unilateralitatea printr -o abilă alterare a conceptelor de timp şispaţiu. în planul Trecutului se produce un întreg lanţ de rupturi. Un prim strat temporal în care se desfăşoarăexperienţa lui Mavrodin este cel al realităţii fizice încheiate: viaţa alături de Ileana până la dispariţia acesteia.

Acest plan al contingentului şi al tensiunii trupeşti aparţine în exclusivitate femeii stăpânită de raţiunea"rodniciei". Ca toate femeile care stârnesc în bărbat demonul analizei, Ileana nelinişteşte prin gingăşie terestră şirespect pentru datina pământească. E o Isabel mai puţin sacră şi o Maitreyi fără nimb magic, deci un personajmai verosimil. Singura ei curiozitate, e d e a deveni eroina romanului lui Mavrodin. La rândul său, eroul cuspaima "literaturizării" ar vrea să termine o carte cu titlul Nuntă în cer, în care adevărul să fie deasupraomenescului: "Voiam să spun, îi mărturiseşte el lui Hasnaş, cât de repede m -a furat arta mea, meşteşugul înpovestirea pe care o scriu. O am permanent prezentă pe Ileana când scriu, şi cu toate acestea cartea se desfăşoarăaltfel, farmecul minciunii mă cuprinde fără să -mi dau seama, şi deşi povestea a rămas aceeaşi, nici Ileana, nicieu, nici întâmplările nu mai sunt aşa cum au fost ele aievea. Uneori mă deprimă până la moarte neputinţa mea dea spune adevărul, neputinţa oricărui artist de a se mărturisi omeneşte, total, creştineşte...". Explozia de înţelesuridespre care vorbeam se referă chiar la acest raport dintre concret şi abstract, romanul intrând într -un magistraljoc de contradicţii şi substituţii. Toate la un loc vorbesc despre suprimarea căilor ce se împotmolesc în viaţarudimentară şi carnală. Dispariţia Ilenei, amintind de d ispariţia Irinei din O moarte care nu do vedeşte nimic,după ce ne-a făcut să retrăim graţia enigmatică a doamnei T. din Patul lui Procust, e o abdicare de la legileerosului pământesc, o trecere în sfera fertilităţii celeste. Prin antiteză, locul ei în fi nalul romanului îl ia o Lenaconformă cu ideea matrimonialităţii naturale.De cealaltă parte, scufundarea lui Mavrodin în propria sa relatare e tot un mod de sublimare şi abstragere dinlumea materialului. Autor şi personaj totodată (dublă profesie gideană ), eroul se consacră existenţei cosmice adispărutei, după un lung rechizitoriu făcut cotidianului şi cunoaşterii epidermice: "Posesiunea, cât ar fi ea deperfectă, nu înseamnă aproape nimic. Cel care a spus: amorul e o chestiune de epidermă - se referea, fărăîndoială, la aceste cunoaşteri inferioare ale trupului... Dar trupul poate revela mai mult. Dincolo de voluptate,dincolo de lut, este cu201ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescu__________________putinţă o regăsire desăvârşită în îmbrăţişare , ca şi cum ai cuprinde [...] o altă parte din tine, care te încheie, tecompletează, revelându-ţi altă experienţă a lumii, îmbogăţită cu alte, noi dimensiuni..."Sunt frazele noului Dionis care se iniţiază în tainele fericirii nepământene, dar momentul te oretic excesiv pe carel-am notat explică numai ecuaţia, nu şi valoarea romanului. Bine echilibrată, cu un ritm interior aproape deperfecţie, povestea este astfel ticluită încât să se poată servi sau să servească pe deplin postulatele. Romanul e opildă de analiză armonioasă a integrării fiinţei în armonia universală.3. Interiorul fantasticPrin prisma motivaţiei psihologice, personajul -cheie din Domnişoara Christina (1936) este Simina. "Copilulînfricoşător" este de altfel şi cel mai activ, în înţeles s trict epic. Un agitator care tulbură realitatea şi un agent careleagă semnele sosite de dincolo de ea. Conceput ca energie ocultă, gingaşul demon poartă însemnele psihanalizeimai mult decât pe cele ale mitului. E adevărat că un suport important al povest irii îl constituie eresul folcloric alstrigoiului. Simina e totuşi un personaj din afara lui, fiindcă mentalitatea folclorică nu acceptă în nici un cazamoralismul năprasnic întruchipat de ea. (Destul de stranie această predilecţie a lui Mircea Eliade pen tru copii cuvocaţia genunilor. Să fie atât de puternică influenţa lui Freud care vedea aglomerate în copil toate reziduurilelumii? Şi încă n-ar fi o explicaţie, pentru că medicul vienez vorbeşte totuşi despre un zăcământ latent şi cuexplozie întârziată. La vârsta când ar trebui să se joace cu păpuşile, eroina Iui Eliade este de o inacceptabilăprecocitate. Nu numai că exhibă pretimpuriu forţe monstruoase, dar stăpâneşte cu autoritate şi "subconştientul"celorlalţi)Dar să vedem pe scurt conţinutul romanu lui. Pictorul Egor şi arheologul Nazarie sosesc pe rând la conaculdoamnei Moscu situat undeva în Câmpia Dunării de jos. Primul răspunde la o invitaţie a Sandei, fiica mai mare aboieroaicei, prilej de a aşterne pe pânză peisaje cam -pestre. Profesorul face săpături prin apropiere, la Bălănoaia,în căutarea urmelor unei civilizaţii greco -traco-scitică. Să observăm că profesiile celor doi nu sunt întâmplătoare.Ele simbolizează două naturi umane opuse, două structuri perceptive diferite. Arheologul e omul păm ântului şi alpietrei, cu o sensibilitate pozitivă şi riguroasă. Extazul său se referă202MIRCEA ELIADE - Interiorul fantasticexclusiv la materie. El îşi va tămădui nopţile de insomnie şi nelinişte, adulmecând lutul şi Dunărea. Celălalt,Egor, e exponentul artei, nelipsit din proza lui Eliade. Natură, prin urmare, înclinată spre abstracţie şitransfigurare. Cuplu masculin funcţional şi antinomic, corespunzând pere chilor Mavrodin - Hasnaş din Nuntă încer, Cesare - Manoil din Lumina ce se stinge ori Alexandru Pleşa - Petru Anicet din Huliganii.Capitolul al doilea, pe care l -am numi "de fixare", e mult mai puţin inutil decât pare, şi de un rafinament aparte.în el se separă valorile, adică se stabilesc puterile şi vocaţiile celor vii aflaţi pe frontul real ului. De o partearheologul, un adevărat radar al concretului, care simte cum se loveşte de întuneric, de cealaltă pictorul ale căruisimţuri se dezinteresează şi pun la îndoială materia.Cina se transformă într-o ciudată captivitate, mai întâi agreabilă, apoi misterioasă şi în cele din urmădezastruoasă. Forţa care îi înlănţuie pe cei cinci colocatari decurge dintr -un portret al domnişoarei Christina,

fosta stăpână a latifundiilor, hăcuită de ţărani în timpul unei răzmeriţe. Spiritul ei plutitor dă semne de întrupareşi de agresiune asupra celor vii. In cele din urmă fantoma se decide (previzibil) asupra lui Egor, pe care îl atrageîn scena-tip a "iubirii cu moarta". Nenorocirile care urmează îl determină pe tulburatul oaspete să recurgă laputerile descântecului. într-o magnifică scenă nocturnă, pictorul înfige fierul în inima strigoiului, în vreme ceţăranii cu făclii dau foc conacului blestemat.Romanul a fost interpretat ca o prelucrare de folclor: "Romanul Domnişoara Christina creşte direct dinfolclorul românesc: o poveste cu strigoi, într -o lume căzută pradă blestemului, pe care un tânăr îl salvează,ucigând a doua oară strigoiul, cu un fier împlântat în inimă" 1. Se pare că Mircea Eliade ţinea şi la o altăinterpretare, de vreme ce idila su pranaturală dintre Egor şi strigoaică e adnotată tendenţios (şi în defavoareapoveştii propriu-zise), cu versuri din Luceafărul. Asupra acestui lucru vom reveni. Motivul duhului coborâtordin tablou e de recuzită în proza fantastică, după cum şi tema iubirii cu fiin ţa "de dincolo". Sunt, deci, subiectepentru cei preocupaţi cu metabolismul fantasticului în sine. Problema dominaţiei şi a capcanei în care cadeindividul, nu mai este însă o chestiune de mecanică fantastică. E un proces de psihologie pe care Mircea Eliad e îlabordează cu instrumentele magiei, în vreme ce Kafka, răzvrătit pe psihologie, îl va da pe mânaSorin Alexandrescu, Didactica fantasticului, studiu introductiv la voi. La ţigănci şi alte povestiri, E.P.L.,Bucureşti, 1969, p. VIII.203ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescuabsurdului. (Ce altceva este fantasticul decât o "explicaţie" a imposi bilului, un fel de "scuză" a absurdului?)Micuţa Simina este prin urmare energia care ordonează şi rezolvă cifrul psihologic al întâmplărilor halucinantede la conac. Sub îndrumare vădit freudistă, prozatorul a făcut din fragila eroină un sediu al cala mităţilor psihice.L-a făcut cu succes şi cu economie, pentru că numai unui copil de nouă ani putea să -i lipsească în aşa gradraţiunea, încât să se vadă că tot răul vine din simţuri. Şi cu economie, pentru că Simina e cea care îl scuteşte peautor de toată punctuaţia eseistică ce împovăra în Isabel... ori Lumina ce se stinge. Ea este dosarul viu alîntregului roman. Remarcabilă apare fineţea cu care prozator ul surprinde modificarea raporturilor dintre copil şicei din jur. Proces de-a lungul căruia fetiţa îşi pierde complet personalitatea infantilă, transformându -se într-oforţă de presiune deconcertantă. Arheologul este răpus de intuiţiile şi sensi bilitatea ei neobişnuită, deşipremoniţiile Siminei au la bază o nefasonată indiscreţie. Ea deţine până la exasperare tehnica insinuării. Ladejun, improvizează un vis, numai pentru a aduce din nou vorba de domnişoara Christina, pe care nici măcar nuo apucase în viaţă. Sub presiunea replicilor ei, d -na Moscu organizează un mic pelerinaj în salonul unde se aflăportretul defunctei, pictat de Mirea "în mărime naturală". în polemica estetă care se încinge (Egor găseşte maifrumoasă "sursa" decât tabloul), Simina inter vine din nou cu o aluzie aparent inocentă despre reîncarnare.Auzind dorinţa lui Egor de a mai picta o dată tabloul, devine instigatoare: " - Dar lui tanti Christina i-ar place sămai fie o dată pictată..."Ghiduşiile catastrofale ale fetei se ţin lanţ. Fie care din ele este o mică alegorie a dramei care mocneşte. Mai binezis a tramei ce invadează. Simina anticipează şi incită. Lui Egor îi "descrie" ursita (cunoaşte exact termenul),povestind un basm (mai mult inventat decât aflat de la doică) despre dragos tea dintre feciorul de cioban şiîmpărăteasa moartă. (Deţine, deci, şi tema romanului!) Tot ea îl informează despre apropiata descindere adomnişoarei Christina, recomandându -i cum anume să se poarte cu fantoma. Lucrurile se petrec aidoma, şicâteva capitole sunt consacrate materializării fantastice a iubirii cu moarta. înfăptuirea onirică este precedată însăde mult discutata scenă a pivniţei. Mica vrăjitoare îl atrage pe pictor în beci, unde îl supune unui uluitor ritualsado-ma-zochistic. îl obligă s-o îmbrăţişeze, îl amendează pentru ignoranţa erotică osândindu -l să-i sărutepantoful, îl dezbracă şi—1 sfâşie cu unghiile. Este momentul păcatului şi a pactului cu Diavolul, când toateisprăvile sinistre204MlRCEA ELIADE - Interiorul fantasticrevin la înţelesul lor omenesc. Aici romanul se tălmăceşte în afara oricărei incertitudini fantastice, printr -undesfrâu de ordin psihic.Egor este tipul bărbatului interiorizat şi abstract, inapt pentru dra gostea pământească. El a venit la conac pentru oeventuală logodnă cu Sanda, dar mediocritatea feminină a acesteia nu -l stimulează pe neiscusitul peţitor. Cu oisteţime care vine din consancvinitate, Simina presimte impasul. între ea şi Sanda există o tacită beligerantă,fiindcă la rândul ei, aceasta se ştie divulg ată în ochii pătrunzători ai "copilului -minune". Subtilitatea psihologicăa mezinei continuă să facă "minuni". Adică să dea pe faţă în forme mai mult sau mai puţin convenabile, mai multsau deloc alegorice, secretele trupeşti şi sufleteşti ale celor din ju r. Pe "obiectivul" Nazarie îl lichidează repede,obligându-l la recunoaşterea frumuseţii ei obiective. Nepracticul Egor nu poate fi însă înfrânt pe terenulevidenţelor. Pavăza lui este abstracţiunea şi viziunea care transfigurează realitatea. Este în multe privinţe unindivid mai redutabil dar în acelaşi timp şi mai vulnerabil. Simina, ea însăşi o esenţă crudă a adâncurilor,intuieşte că dincolo de metereze clocoteşte lava. Disponi bilitatea erotică a pictorului s -a lovit de acest ecran rigidpe care îl reprezintă Sanda. în faţa platitudinii şi convenţiei, subconştientul încins caută ocolişuri pentru a seexprima. Arta e unul din ele. Cu ochii la tabloul Christinei, oaspetele trăieşte fascinaţia feminităţii pe care Sandanu i-o oferise. Vigilentă, fetiţa car e se află de faţă, sesizează imediat cât de uşor dispare în viziunea artistului

hotarul dintre însufleţit şi neînsu fleţit, în aceasta, îşi spune ea, constă forţa dar şi slăbiciunea adversarului: încapacitatea de a lua metafora drept realitate, după ce a fost înzestrat cu harul de a transforma realitatea înimagine. Constatarea se transformă în frenezie, pentru că e într -adevăr o bucurie pentru un copil să vadă un ompăşind cu tot devotamentul pe tărâmul metaforei care este şi al copilăriei.între erudiţia magică a Siminei şi deriva imaginativă a pictorului se stabileşte un acord subtextual. Conflictulaparent dintre cei doi tăinuieşte de fapt o spontană solidaritate. E chezăşia nerostită a sângelui şi a cărnii care îşicaută limbajul. Simina nu face altcev a decât să ofere subconştientului oprimat al pictorului posibilitateaexprimării. îi oferă pe cea mai onorabilă dintre soluţii. închipuirea, care din întâmplare este şi apanajul copilărieisale. Din direcţii opuse, dar pe acelaşi traseu, cei doi convin să înlesnească tulburătoarea confesiune asubconştientului. Mitul şi metafora reprezintă o atare cale convenabilă spre care Simina vine cu candoare şisensibilitatea nativă a copilăriei iar Egor cu argumentul matur205ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Pwtopopescu _________________al fascinaţiei estete. Şi pentru ca pictorul să înţeleagă exact în ce constă reînfiinţarea domnişoarei Christina,"îngerul" îi mai aplică în pivniţă acea aprigă lecţie de senzualitate. De unde reiese că Egor nu este decât unrefulat, adică tot un ascet ca toţi ceilalţi, care-şi satisface dorinţele în afara realităţii.Mircea Eliade a încercat aici o amplificare didactă a procesului, împărţind personajelor partitura Luceafăruluieminescian. A încercat, de fapt, o înălţare a lucrurilor de la mobilul lor prea psihanalitic. în afară că e de prisos,iniţiativa dă loc la confuzii. în orice caz, dacă e să interpretăm romanul prin prisma poemei, trebuie să observămcă rolurile sunt inversate. Hyperionul e de astă dată femeie, fiindcă domnişoa ra Christina e cea care a trecutvămile şi-l cheamă pe neputinciosul pământean. Fapt de neadmis însă: personajul cosmic în ipostaza feminină eplin de nelegiuire (până şi socială), din care pricină nu se prea înţelege. De altfel, în final, autorul întoarc eromanul la înţelesurile lui iniţiale, îndrumându -l pe Egor să-şi desăvârşească opera de înfrânare după datinadescântecului. El înfige drugul de fier în inima strigoiului (exact în locul orgiei cu Simina), semn că neagrachemare a întunecimilor a fost li chidată. Focul se înalţă purificator peste conacul ispitelor diavoleşti.Domnişoara Christina e prin toate coordonatele sale o carte de analiză psihologică, dacă nu chiar un roman "depsihologie". Problematica lui nu diferă de a celorlalte creaţii analiti ce. Egor este un personaj din stirpea acestorabstinenţi eroici. El reprimă, cu autoritatea artistului, impulsurile primare ale naturii. Critica a observat căobişnuita "criză de semnificaţie" din cărţile fantastice în genere şi ale lui Mircea Eliade în sp ecial nu există. Nuexistă tocmai pentru că Domnişoara Christina nu este doar un roman fantastic. Apelând la schematismul mitic,prozatorul a salvat de la schematism un foarte clar proces psihologic: acela de a o înlocui pe Afroditapământească cu cea cerească. De fapt, toată literatura lui Mircea Eliade urmăreşte să -l umple pe om de aceastăînfumurare a vieţii "de dincolo".4. Parabola moralistuluiAutorul fantastic, căutătorul de insolit şi "suprafiresc", se do vedeşte a fi în cele din urmă un foarte cumi ntepovăţuitor de oameni. Ar fi, desigur, greşit să vedem în el un continuator al catiheţilor luminişti de 206MIRCEA ELIADE - Interiorul fantasticobârşie franceză. Nici veacul, nici formaţia intelectuală nu -i mai dădeau dreptul la povaţă şi zicalăduhovnicească. Dar gestul său este cu atât mai obştesc cu cât are în vedere o foarte vastă şi veche experienţăomenească, ori de câte ori vine vorba de cele cuvenite sau necuvenite omului. Romanul său reprezintă în primulrând un dosar al lugubrului şi al păcatu lui, dar un dosar întocmit întru tămăduirea lor. în fond, toată creaţia sa sereduce la această competiţie între bine şi rău. Că prozatorul nu e un maniheist e un lucru evident, dar forma şiconţinutul pe care le conferă el celor două orizonturi vrăjmaşe a le existenţei îi conferă în cele din urmăoriginalitatea.Ca şi la Camil Petrescu (dar pe alte căi) revolta vizează fărăde legile şi mistificările carnalului în dauna spiritului.Pentru demascarea lor, Mircea Eliade a instituit pretutindeni un personaj dem onic, pe care l-am semnalat ori decâte ori l-am întâlnit. Din nevoi artistice (nu totdeauna împlinite) demascarea este mai întâi "mascare". Submasca lui Manoil şi a Siminei, a Diavolului din Isabel... ori a Şarpelui se ascunde instinctul cu chip de balau rfabulos. După o schemă fără multe variaţii, acesta iese din peşterile umbroase şi strică liniştea sufletească aprotagonistului care face totul pentru a se izbăvi. De obicei acceptă trecerea de partea întunecată a lunii, unde, învirtutea metafizicii hinduse se află paradisul şi fericirea. Toate romanele, fără excepţie, dau impresia de fantasticşi miraculos, pentru că de fiecare dată vânzoleala terestră se termină cu "nunta în cer". Conform schemeiamintite, romanele moralistului fiin ţează pe aceste două perioade antagonice, fiecare cu valorile şi prejudiciilelor: viaţă - moarte, real - ireal, observaţie - vis etc.Ceea ce ne propun asceţii aflaţi pe calea consacrării e de fiecare dată o abstractizare a senzualităţii, deci un fel depedagogie a simţurilor, pare-se, o problemă intimă a autorului însuşi: "Numai excesul de abstract în care mă mişcpoate explica veşnica mea vagabondare în senzual", declară el undeva . Analiza procesului ia de regulă formaportretului interior în ale cărui contururi mişcătoar e se cuprind mai mult valori decât dimensiuni fizice: credinţă,cuget, sensibilitate, culpă, puritate etc. De aceea personajele lui Mircea Eliade nu simt propriu -zise "tipuri", cinişte euri "principiale", prin care se explică ce condiţii trebuie să îndepl inească omul pentru a deveni fiul

veşniciei. Demersul, didact în esenţă, cum sunt toate dezbaterile moraliştilor, necesită un mare efort regizoral dinpartea romancierului. Se poate vedea din Isabel şi apele Diavolului ce seM. Eliade, Şantier, op. cit., pp. 209 - 210.207ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu__________________întâmplă când conceptele nu sunt bine camuflate. Eşecul din această primă tentativă nu se mai repetă. Fiindcăcercetătorul de mituri şi religii s -a decis să ia măsuri radica le întru tăinuirea moralistului. A adoptat cu altecuvinte codul povestirii fantastice, care nu este altceva decât o camuflare excesivă a sensurilor etice (atât deexagerată, încât "traducerea" devine obligatorie!) şi totodată o fortificare "filosofică'" a lor.S-a născut de pe urma acestei iniţiative un număr de romane şi nuvele, foarte diferite ca valoare şi stil, dar de operfectă unitate ideologică. Problema existenţei exemplare a omului constituie centrul acestei literaturi.Fantasticul nu e decât o parabolă prin care moralistul îşi duce la bun sfârşit treburile. Un fel de comunicare"populară" şi "artisticizată" a erudiţiei, sau o ridicare la rang a amatorismului. Cu care prilej vom transcrie oimpresie neinfirmată nici chiar de cele mai ilustre lucr ări ştiinţifice ale autorului: autoritatea scrisului lui MirceaEliade rezultă în bună parte din asumarea riscurilor unui înalt diletantism.208

IXM. BLECHERUN POVESTITOR ÎN AVANGARDĂ1. "Conservatorismul" avangardistuluiPrima carte de proză a lui Max B lecher era să se numească Exerciţii în irealitatea imediată 1. Cum bine se ştien-a apărut aşa. Autorul a lichidat cuvântul fruntaş, înlocuindu -l cu mai băznitul întâmplări... (1936). Cuprefăcută cuminţenie, demnitatea "kierkegaard" -eană a titlului a fost serios şifonată. Cei mai mulţi au trecut însăcu vederea disarmonia, contând exclusiv pe resturile canonului absurd ("irealitatea imediată"), pe o ambiţioasărecenzie a scriitorului (Conceptul repetiţiei la Kierkegaard 2) şi, bineînţeles, pe opera care rec lamă înrudirea deproblemă cu filosofia existenţei. A rezultat de aici imaginea unui prozator ultramodern, despre care tot ce s -aspus apare îndreptăţit. Confruntat cu "ismele" zilei (existenţialism, suprarealism, onirism şi, dacă se poate,"delirism"), M. Blecher a fost declarat fiu al secolului XX prin excelenţă,Cf. Corespondenţă cu Saşa Pană şi Ilarie Voronca, în Vizuina luminată, ediţie întocmită şi cuvântintroductiv Saşa Pană, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1971, pp. 318, 320, 323 e tc. M. Blecher, Conceptulrepetiţiei la Kierkegaard, în "Vremea", an IX, nr. 431, 29 martie 1936.209ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu__________________şi comparat cu Kierkegaard, Kafka, Thomas Mann, Bruno Schulz, Robei! Walser, Robert Musil , Heimito vonDoderer, Hermann Broch ' etc.Unui singur lucru nu i s-a prea dat importanţă. Şi anume că, înainte de a fi un experimentalist şi un reformator,autorul întâmplărilor în irealitatea imediată este un desăvârşit Povestitor 2. Har câtuşi de puţin nou, dar carerăspunde de multe din succesele inovatorului. Constatarea, expediată de regulă prin finalul cronicilor, a fost defiecare dată redusă la o anume iscusinţă stilistică. (M. Blecher e dintre puţinii căruia critica vremii nu i -a întocmit"îndreptare"!) E şi aceasta o virtute a scrisului său, chiar mai mare decât s -a observat. Dar chestiunea trece pestedetaliile tehnice ale operei, vizând însăşi natura artistului. Se pare că romancierul a fost cel dintâi conştient deaceasta, când s-a decis să încalce regulile de armonie ale titlului recurgând la profanul întâmplări... Vorbapreluată din repertoriul sfatoşilor sfidează chiar genealogia ilustră de mai sus, atră -gându-ne atenţia că temeinicianaraţiunii nu a fost definitiv sacrificată aspiraţiilor sp re modernitate. Splendoarea speculativă a gândirii moderneeste silită să suporte încă din titlu amintirea unor îndătinate norme epice. Dublă înzestrare care explică de ceînainte de a fi extraordinară, opera lui M. Blecher e cât se poate de omenească, îna inte de a fi abisală, e perfectinteligibilă, e captivantă înainte de a fi abstractă şi cutremură cel puţin în măsura în care place. Calităţi pe care,să recunoaştem, nu le găsim întrunite nici chiar la cei mai dibaci psihologi. în locul altor speculaţii, iată cumîncep cărţile şi paragrafele prozatorului modern:"Mă văd foarte mic, în cămăşoaică până la călcâie, plângând disperat pe un prag de uşă, într -o curte plină desoare, a cărei poartă este deschisă spre o piaţă pustie, o piaţă în amiază, caldă şi tr istă, cu câini adormiţi pe burtăşi oameni culcaţi în umbra barăcilor cu zarzavat..." (cap. III din întâmplări...)."Eram un băiat înalt, slab, palid, cu gâtul subţire ieşind din gulerul prea larg al tunicei. Mâinile lungi atârnaudincolo de haină ca nişteM. BLECHER - Un povestitor în avangardă1 Cf. Ov.S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, voi. I, Ed. Minerva,Bucureşti, 1972, pp. 506 - 510; Georgeta Horodincă, M. Blecher: "Delir esenţial", în voi. Structuri literare,Ed.Eminescu, Bucureşti, 1970, pp. 41 - 80; Nicolae Balotă, M. Bleher şi realitatea imediată a creaţiei, în voi. De

la Ion la Ioanide, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1974, pp. 153 — 181.2 în studiul amintit, Nicolae Balotă surprinde importanţa "naratorul ui", termen prin care ni se indică însă totgradul de "şlefuială" al istorisirii.210animale proaspăt jupuite. Buzunarele plezneau de hârtii şi obiecte. Cu greu găseam în fundul lor batista pentru a -mi şterge ghetele de praf, când veneam în străzile din centru" (cap. X, întâmplări...)."începuse vremea teribilă de toamnă cu ploi mărunte şi dese ce împânzeau străzile cu o sită fină, într -o luminăcenuşie de subsol, cu răbufniri aspre de vânt într -un oraş pustiu, în după-amiezi aeriene şi infinit de fragede. ..Plaja era goală. Oceanul spăla valuri searbede cu spume galbene, leşioase. Plecam mai mult pe la ţară, pedrumuri înguste şi părăsite, prin dunele de vegetaţie iernatică, cu ierburi enorme ca săbii ieşite din nisip şi spiniuscaţi pe întinderi nesfârşite...De multe ori se opreau la hanuri de ţară cu crâşmăriţe rumene..." etc. (cap. XI, Inimi cicatrizate).Ce este nou aici în materie de metodă? Paragrafe simple, pe un ton tihnit şi familiar, sugerând moliciuneaînţeleaptă a marilor povestitori şi nicidec um verva admiratorilor lui Proust ori Joyce. Povestitorul aruncă răbduriimomeli în calea cititorului, ademenindu -l cu mereu reînnoita promisiune a anecdotei. Surpriza nu e deloc mică,fiindcă "avangardistul" pasionat de retorica lui A. Breton şi experimen tele confraţilor de la "Unu", stăpân peteoriile lui Freud şi esenţialismul poetic al lui Paul Valery, e complet străin de orice artificiu şi intenţie deepatare. El "deapănă" în cel mai dulce stil, surclasând dulcegăria printr -o neobişnuită solemnitate a enunţului şi ouimitoare precizie lexicală. în cele trei cărţi, starea de spirit fundamentală este a vechiului povestitor, preocupatsă se facă înţeles şi "popular".Dar pe acest fond "desuet" se pune la cale o subtilă ofensivă împotriva desuetudinii de gâ ndire şi conflictelorexterioare. în numele pasiunii pentru viaţă individuală, spectacolul îşi circumscrie valorile aceluiaşi universimprevizibil - Eul. Instinctele povestitorului "emerg", cum ar spune Blecher, spre coclaurul "suboceanic", undesenzaţia şi emoţia devin eroi de aventură şi unde peripeţia înseamnă "transă", "febră", "disperare". Substituţiaaproape că trece neobservată, fiind complet lipsită de extravaganţa obişnuită a reformatorilor. în faţa celor maihalucinante stări, avangardistul băzneş te molcom şi curgător, ca şi cum s -ar afla în faţa unor fiinţe şi "întâmplăride odinioară". (Să notăm că, încă de pe vremea elaborării Exerciţiilor, autorul îşi trata cartea ca pe o "fiinţăproteică"1).M. Blecher: "Cartea ia proporţii şi se plămădeşte ca o fiinţă proteică", în Corespondenţă..., op. cit., p. 320.211ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescu__________________Se obişnuieşte să se spună despre povestitorul de rasă că trăieşte ceea ce povesteşte. M. Blecher face în acestsens o solidară profesiune de credinţă: "Oralitatea şi ilogismul vieţii cotidiene nu mai sunt de mult pentru minevagi probleme de speculaţie intelectuală: eu trăiesc [s.a.] această irealitate şi evenimentele ei fantastice" 1. Iată-nela izvoarele cele mai omeneşti ale con ceptelor, unde analiza nu mai înseamnă "intelec -tualizare" a trăirii, ci trăirenemijlocită a ideii. Fără a fi un proustian, M. Blecher îşi face din paranteză şi digresiune o profesie nu mai puţinrentabilă. Cu toate acestea lipseşte ansamblului orice senz aţie de demagogie savantă prin care subiectivitatea îşialungă îndoielile de sine şi -şi proclamă şovăielile drept postulate. Aici intervine contribuţia funciară apovestitorului: în sancţiunea pe care faptul concret o aplică în permanenţă fanteziei. "Tot c e scriu a fost cândvaviaţă adevărată", declară artistul înspăimântat de ravagiul efemerităţii. "Şi totuşi când mă gândesc la fiecare clipăcare a trecut în parte, şi caut s -o revăd, s-o reconstitui [...] impresia care renaşte este înainte de toate aceea aefemerităţii vieţii..." (Vizuina luminată). Pierzându -şi încrederea în documentele decolorate ale memoriei,analistul devine un sceptic avid de fapte: "în ce constă atunci importanţa unei clipe în momentul când e încăprezentă? Să încercăm deci, o intensă trăire în clipa la care luăm parte, şi care se «petrece» în momentul actual,de vreme ce ştim că timpul îi va şterge cu totul însemnătatea. Ei, da, s -o trăim cu intensitate.... Dar, în ce constătotuşi însemnătatea ei? Ce sens are dansai" (Vizuina luminată).întrebări grave, din care creşte direct personalitatea literaturii sale. Multe din trucurile şi rutina psihologismuluipălesc sub presiunea acestor interogaţii. Se pune în discuţie însăşi responsabilitatea analistului, care, la adăpostuldeclaraţiilor de obiectivitate, se rezuma nu o dată la intima fantezie a stivuitorului de impresii. Pentru bunareputaţie a analistului s-a născut mai întâi naratorul scrupulos care nu dispreţuieşte faptele. Dimpotrivă, el,povestitorul funciar, e cel care prefaţează du pă "modă veche" ipotezele analistului cu "bucăţi de realitate"(expresia autorului) în stare cât mai neprelucrată. Aşază, cu alte cuvinte, analiza pe solida temelie a faptului brut.Şi tot după legile povestirii, evenimentul înfăţişat este mai întotdeauna divers şi "insignifiant". E un fel de aspune, căci în ochii analistului hipersensibil "totul semnifică". Vizuina luminată, jurnalul postum alromancierului, e un veritabil manual de iniţiere în arta "extracţiei" de semnificaţii. O artă orientată sever spr edocument şi probă.

M. BLECHER - Un povestitor în avangardănecruţătoare cu pornirile mistificatoare ale "memoriei afective". Aşa se face că, printr -o temeinică planificare,glosele analistului survin numai după ce povestitorul a pus punct evocărilor. Me todic şi chibzuit, acesta dezleagă

firul poveştii în stilul cel mai familiar:"îmi amintesc de o anumită după -amiază impresionantă şi de o întâmplare măruntă, aproape banală, care m -afăcut să mă gândesc îndelung la ceea ce se numeşte însemnătatea unei cli pe. ...Dar iată întâmplarea...".Asemenea formule de ritual narativ nu sunt "accidente", cum s -ar putea crede. Romanul lui M. Blecher este unpermanent dialog între povestitor şi interpret. Primul "redă" realitatea, analistul o tălmăceşte. (încă o abatere dela "univocitatea" analizei sufleteşti, abatere prin care romanul capătă suprafaţă fără să devină obositor.)Cele două "personaje", povestitorul şi analistul, se rânduiesc şi se substituie la cârma romanului, sugerând râvnaspiritului abstract de a pătrunde în lumea dovezilor materiale. Surpriza cea mare stă în modestia cu care subiectulîşi recunoaşte neputinţa în faţa vastei materialităţi, după ce analişti de vază ne obişnuiseră să -i admirămvictoriile: "Când evoc vreo amintire din acestea cu ochii înch işi şi ea renaşte cu intensitatea realităţii de odinioară[...] mă întreb adesea cu mare emoţie care poate fi sensul acestei continue iluminări interioare şi a câta parte dinlume o constituie dânsa, pentru ca răspunsul în mod inexorabil să fie întotdeauna la fel de descurajam...Este în fondul realităţii o neînţelegere de imensă amploare şi de grandioasă diversitate din care imaginaţianoastră extrage o infimă cantitate, atât cât îi trebuie pentru ca adunând câteva lumini şi câteva interpretări să -şiconstituie «firul vieţii». Şi firul acesta al vieţii ca o fină şi continuă şuviţă de lumină şi de visuri, fiecare om îlextrage din maternul rezervor al realităţii, [s.n.] plină de decoruri şi de întâmplări, plin de viaţă şi de vis aşa cumcopilul neştiutor apasă sânul mamei şi suge ţâşnitura de lapte caldă şi hrănitoare." (Vizuina luminată)Omagiu ferm adus plenitudinii materiale, prin care înţelegem de ce prezenţa Povestitorului, ca mesagercredincios al ei, nu e deloc cir cumstanţială.Ibidem, p. 317. 212213ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Pwtopopescu2. "Ruptura" nefantastică: persoană reală şi personaj abstractDubla specializare a autorului în povestitor şi analist corespunde unei disocieri de care luăm cunoştinţă în primafrază a romanului întâmplări în irealitatea imediată: "Când privesc mult timp un punct fix de pe perete mi seîntâmplă câteodată să nu mai ştiu nici cine sunt, nici unde mă aflu. Simt atunci lipsa identităţii mele de departe caşi cum aş fi devenit, o clipă, o persoană cu totul străină. Acest personagiu abstract şi persoana mea reală îmidispută convingerea cu forţe egale."Dispunerea termenilor este cât se poate de clară. Cea dintâi percepţie se referă la cadrul material (punctul fix depe perete) de care se leagă existenţa "persoanei r eale". Din acest univers originar ("maternul rezervor"), fiinţează"persoană cu totul străină", adică "personajul ab stract", într-o simetrică distribuţie, povestitorul şi analistul îşirepartizează sarcinile în roman. Primul va răspunde, evident, de peri peţiile "persoanei reale". Printr -un fenomende efracţie analog celuia care duce la apariţia personajului abstract, din coasta povestitorului se va înfiripaanalistul.Ar fi exagerat să susţinem că toate aceste operaţii preliminarii sunt tot atâtea inovaţi i. Exceptând creditulnescontat pe care analistul îl acordă povestitorului, toate celelalte demersuri se cuprind în frenezia pluralităţii şi amobilismului contemporan. Dar faţă de năstruşniciile din preajmă ale aspiranţilor la "mai -mult-ca-realitatea",scindarea eului de la care porneşte M. Blecher e o temeinică premisă a psihologiei aristotelice. Romanul seîntoarce astfel la echitabila lui dispută dintre "persoana reală" şi "personajul abstract", valori ale celui mai calmraţionalism în materie de psihol ogie. Nici măcar despre o dispută nu poate fi vorba, ci de o originară fraternitate,sugerând înrudirea ("imediatul") oricărei viziuni, cu realitatea materială care a produs -o. Ambiţia acestuipersonaj "dublu" e să convingă că materia "mediată" de povestit or şi "irealitatea imediată" edificată de analistsunt două fronturi contingente, inseparabile şi echivalente ale existenţei. Viaţa (ca şi romanul) înseamnăpendulare a fiinţei între cele două universuri complementare. Trecere reversibilă a "persoanei real e" în"personagiu abstract", ce va fi definită - nici nu se putea altfel - cu cuvântul de ordine: criză.214M. BLECHER - Un povestitor în avangardă3. Metabolismul crizeiLa creşterea şi descreşterea crizei se referă începutul canonic al întâmplărilor... Intensificarea raporturilor curealitatea ("când privesc mult timp un punct fix de pe perete...") are acest efect paradoxal -"pierderea identităţii"reale şi substituirea ei cu o personalitate nouă, abstractă. în termenii fizicii, s -ar numi "timpul unu" defuncţionare al mecanismului lăuntric. "în clipa următoare, constată autorul, identitatea mea se regăseşte, ca înacele vederi stereoscopice unde cele două imagini se separă uneori din eroare şi numai când operatorul le pune lapunct, suprapunându-le, dau deodată iluzia reliefului." Rapida destăinuire de cifru a romanului anunţă totodatăsevere măsuri ale "factologului" împotriva analistului petrecăreţ cu nuanţa.M. Blecher însuşi ţine la această reprezentare "mecanică" a eului. "Meşteşugarul" cu experienţă descrie precisdiferenţele şi caracteristicile fazelor. "Senzaţia de depărtare şi singurătate în momentele când persoana meacotidiană s-a dizolvat în inconsistenţă e diferită de orice alte senzaţii, când durează mai mult, ea devine o frică, ospaimă de a nu mă putea regăsi niciodată."Regăsirea identităţii coincide cu restaurarea realităţii: "Ea (odaia) revine la consistenţa ei anterioară iar obiectele

din ea se depun la locurile lor, aşa cum într -o sticlă cu apă un bulgăr de pământ sfărâmat se aşază în s traturi deelemente diferite, bine definite şi de culori variate. Elementele odăii se stratifică în propriul lor contur şi încoloritul vechei amintiri ce o am despre ele". Fireşte că cea care îl ispiteşte cu misterul este starea de disoluţie:"Senzaţia de îndepărtare a lumii e mai clară şi mai intimă..." Desprinderea de sine creează "problema": "Teribilaîntrebare «cine anume sunt» trăieşte în mine ca un corp în întregime nou, crescut în mine cu o piele şi nişteorgane ce-mi sunt complet necunoscute. Rezo lvarea ei este cerută de o luciditate mai profundă şi mai esenţialădecât a creierului."Să reţinem această subestimare a "cerebralităţii", pentru când va trebui să dăm totuşi un nume crizei. Cum sevede, autorul respinge unica soluţie a crizei de "idei", conştient că extraordinara "călătorie" nu e decât "o simplăexagerare a identităţii mele, crescută ca un cancer din propria -i substanţă": O aventură intimă şi totală aorganicului care ia act de limita sa, numită solitudine: "în câteva clipe de nelinişte, am parcurs astfel toatecertitudinile şi incertitudinile existenţei mele, pentru a reveni definitiv şi dureros în solitudinea mea."215ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Ai. ProtopopescuAceasta este definiţia crizei, şi multe lucruri n-ar mai fi de adăugat. Condiţionarea strictă a procesului îl scoate peM. Blecher în afara impresionismului care planează peste întreaga literatură de autoanaliză. Hipertrofia eu -lui(văzut ca "un picior al meduzei care s -a întins peste măsură" sau ca "o siluetă neagră înconjurat ă de o mareluminozitate") e mai aproape de mentalitatea expresionistă a figurii amplificate, decât de teoriile "fluxului".Fenomenologia impasului ţine de însăşi geneza ideii de epic. E forma elementară de sesizare a conflictului. Cucât ne adâncim în timp, cu atât evidenţa şi "materialitatea" piedicilor sporesc în calea eroului de povestire. Cealtceva este basmul popular decât o succesiune gradată de dificultăţi pe care voinicul le înfruntă în numelevictoriei morale? Schiţa, nuvela, povestirea, ca forme evoluate, îşi concentrează de asemenea tensiunile în jurulunei stări de impas a eroului, exploatând până la nuanţă natura şi semnificaţiile obstacolului.Nu vom stărui în atari analogii "prerafaelite", menite a aduce întâmplările... lui M. Blecher lângă eposulprimitiv. Deşi, cu puţină fantezie, multe secvenţe ("crize") ale periplului ar. putea fi reduse Ia ceremonialulbasmului. Iată, bunăoară, şocantul episod al primei expe rienţe erotice. în pofida unor accente "naturaliste",istorioara exprimă o mare puritate. Poate şi datorită francheţii cu care autorul "demitizează" mereu romanţatăcopilăriei. ("Oricât de departe îmi răscolesc amintirile, în adâncul copilăriei le găsesc legate de cunoaştereasexuală.") Episodul e greu de reprodus fără vulgaritate. Ce ea ce prozatorului nu i se întâmplă când rememoreazăingenuitatea vicioasă a copilăriei de mahala. în fond ar fi fost şi inutil, şi incredibil să regăsim în periferiiletârgului feeria purităţii de pe malurile Ozanei. Problema veridicului şi a "naturalului " se pune însă cu aceeaşiacuitate ca şi la ilustrul predecesor într -ale amintirilor din copilărie. Numai că, la copilul secolului capitalist,şotia poartă peceţile isterizării şi ale freneziei citadine, cum în realitate se întâmplă. El nu se mai despoaie lascăldat pe malul pârâului, ci prin pivniţe şi ganguri insalubre; nu mai învaţă descântece de la mama. ci"procedee" erotice de la ciraci ca Walter. Dar povestea rămâne neîntinată, fiindcă din acest crud respect pentrurealitate, lubricul tinde să devină hieratic. Urâtul carnal sublimează într -un apolog biologic cum se în tâmplă săgăsim şi la Creangă, sau chiar în literatura populară. Importantă e sintaxa naraţiunii, iar dacă vrem să -i"ameliorăm" mesajul, n-avem decât să recurgem din nou la recuzita bas mului.216M. BLECHER - Un povestitor în avangardăVom găsi în întâmplările puse cap la cap tot ceea ce formează farmecul unei poveşti. Rătăcirea puberului prinlocuri deocheate ("spaţii blestemate") e tot una cu răzleţirea mezinului de baştină ocrotitoare a părinţilor. Există"ispitirea" fetei de împărat, care la M. Blecher ia chipul pistruiat al Fridei, aşa cum există şi "răufăcătorul", înpersoana vlăjganului Walter. Găsim, în fine, ademenirea şi "momeala", "interdicţia" şi încălcarea ei. Găsim pânăşi "unealta fermecată", pana, pe care autorul însuşi şi-o aminteşte ca făcătoare de minuni. ("Din când în cânddesfăceam pana din ziar şi o priveam timp îndelungat: misterul ei era de nepătruns").Cu cât supunerea la "tiparele" naraţiunii e mai evidentă, cu a tât apare mai pregnant personalitatea modernului. îlrecunoaştem după supleţea cu care aşază nimbul şi legile poveştii pe cele mai aspre unghere ale realului. Aşa seexplică de ce un roman care anunţa din titlu teribile incursiuni în "iraţional" nu ajunge totuşi "un bal mascat alimaginaţiei". (Expresie cu care Balzac defăima orice tentativă de a depăşi marginile evidenţei.) Auspicii cât sepoate de "tradiţionale", în virtutea cărora putem restitui crizei înţelesul profan de "păţanie" a spiritului, pornit s ă-şi afle rostul dincolo de lumea dură a lucrurilor.4. "Spaţiul blestemat"Ca orice poveste, care se anunţă ca atare, şi peripeţia interioară a lui M. Blecher îşi pune mai întâi probleme de"itinerar". Pentru consacrarea eroului şi a suferinţelor lui, e n evoie de un spaţiu consacrat. în consecinţă, autorulîntâmplărilor... dă următoarele indicaţii: "...în această dispariţie subită a identităţii, regăsesc căderile mele înspaţiile blestemate [s.n.} de odinioară...".înainte de a vedea care anume sunt aceste "spaţii" să notăm că formula decurge din acelaşi pact al eseistului cunaratorul. Intenţiile descriptive ale acestuia sunt întâmpinate cu "conceptualizarea", de către analistuldispreţuitor, de "exterioare". Dintr -o realitate geografică oarecare, locul de vine categorie cu funcţii şi

semnificaţii dirijate. Acesta ar fi spaţiul blestemat - o natură conceptualizată: "Erau întotdeauna aceleaşi locuri -ne previne analistul înainte de a ne lăsa în voia evocării -în casă sau în grădină cari îmi provocau crizele. Ori decâte ori intram în spaţiul lor, acelaşi leşin şi aceeaşi ameţeală mă cuprindeau. Adevărate217ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescu__________________capcane invizibile, plasate ici colo în oraş, întru nimic deosebite de aerul ce le înconj ura - ele mă aşteptau cuferocitate să cad pradă atmosferei speciale ce conţineau. Un pas, un singur pas dacă făceam şi intram într -unasemenea spaţiu blestemat, criza venea inevitabil."La cea mai mică inabilitate un atare text s -ar fi putut degrada în "sindrom" şi anomalie. Lucrurile nu ajung acolotot datorită ingeniozităţii cu care sunt mereu călăuzite pe făgaşul povestirii. Pentru ceea ce i se întâmplă erouluiexistă răsunătoare diagnostice contemporane: "alienare", "depeizare" şi, de bună seamă, "criz a de identitate".Nici unul însă nu are puterea să spună, cât spune "spaţiul blestemat". E vorba, în fond, de "locul careademeneşte" şi care nu e câtuşi de puţin un mister modern. (Problema ispitirii sufletului e, într-adevăr, un subiectcomun analiştilor. Cei mai mulţi însă s-au străduit să facă din el o treabă cât mai încâlcită şi mai lipsită detemeiuri terestre. De unde atracţia în trecut, în moarte sau în braţele femeii -nălucă. Adică tot atâtea feluri despeculă cu imprecizia, pe seama credinţei că un de explicaţiile sunt mai puţine, "metafizica" e mai multă.Acuzaţie, cu care pot fi ofensaţi scriitori foarte mari. Fiindcă, unui cititor devotat lui Tolstoi şi Balzac, îi va venifoarte greu să accepte că lumea poate fi rezidită din aburii ceştii de ceai, sau că "taina universală" e o afacerepentru care merită să-ţi dai viaţa.)Evitând echivocul şi soluţiile transcendenţei, M. Blecher acuză direct pământul de vrăjitorii. Oricât de"psihanalitic" am vrea să-l interpretăm, corespondentul cel mai apropiat a l "spaţiului blestemat" tot înmentalitatea primitivă îl aflăm. (Nu e ultima oară când va trebui să vorbim despre patima romancierului pentruelementar.) Formula îndrumă insistent spre acel simbolism al locului ("id locus") cu care începe orice gramaticăa basmului. Locul "specializat", locul cu "funcţii", zona fastă şi nefastă, provin din formalismul epicului naiv.Sugestia captivităţii lui Harap Alb în fântână şi a genunilor ce se cască în faţa feţilor -frumoşi capătă onemaisperată folosinţă modernă.Şi încă un fapt care se explică acum. Graţie acestui formalism ("conceptualizare"), tradiţionala "criză de natură"din romanul interiorului se confirmă şi la Blecher, în ciuda invaziei de ""locuri" şi "peisaje". Ca şi în basm, undeelementele naturii sunt de regulă epuizate (vale, deal, pădure, stâncă, izvor etc.) fără nici o legătură cu ideea dedescripţie, "spaţiile blestemate" îşi pierd treptat contingenţa, devenind spaţii exemplare.M. BLECHER - Un povestitor în avangardăUnii comentatori au văzut în aceas tă mitologie a locului menit influenţa lui Kafka. Se poate. Deşi aceasta nuanulează raportările la mit, probabile chiar la autorul Castelului. Explicaţia foarte "psihică" pe care M. Blecher odă acestui ultragiu al sensibilităţii pare totuşi mai aproape d e emotivitatea (vezi episodul cu Clara) şi de duioşiacopilului de Humuleşti, decât de mecanismele reci ale absurdului. Mai ales că agresiunea "spaţiilor" asuprasufletului fragil nu e chiar atât de sinistră pe cât o recomandă romancierul. Lunecarea lui pr in locuri pricinaşe eplină de voluptate şi uimire. Vom înţelege mai bine aceasta când vom vedea cât de neglorioase (şi întâmplătoare)sunt spaţiile fermecate:"Unul din aceste spaţii se află în parcul oraşului", teritoriu care emana o "senzaţie bizară de inutilitate".(Recunoaştem geografia baco-viană a marasmului provincial.) Un alt loc al pierzaniei sufleteşti îl reprezentamalul cu zdrenţe hidoase de lut, pe care o fabrică de ulei zvârlea cojile de seminţe: "încă de departe şi cu multînainte de a ajunge la malul râului, nările mi se umpleau de mirosul cojilor putrezite. El mă pregătea pentru crizăca un fel de scurtă perioadă de incubaţie; era un miros neplăcut şi totuşi suav. Aşa erau crizele.""Spaţiul-capcană" este deci un spaţiu predilect. Atunci câ nd nu îl are, autorul îl inventează. Aşa cum face când sedeclară prizonierul unor locuri cât se poate de paşnice. Privaţiuni răsplătite pretutindeni cu incursi unea lăuntricăşi alte expediţii "în afară". Fiindcă "momentul suprem al crizei se consuma într -o plutire în afară de orice lume,plăcută şi dureroasă în acelaşi timp".Dar cinstea care i se face realităţii e de fapt un mod de a o duce la pierzanie. Reabilitarea marginilor ei, cu râpi şimolozuri transformate în locuri de pomină, toată petrecerea er oului cu lucrurile inutile vizează descalificareaconcretului: "Când intrai în adolescenţă nu mai avui crize, dar starea aceea crepusculară, devenise oarecumstarea mea naturală.Inutilitatea umplu scobiturile lumii ca un lichid ce s -ar fi răspândit în toate direcţiile, iar cerul deasupra mea,cerul veşnic corect, absurd şi nedefinit, capătă culoarea proprie a disperării.In inutilitatea aceasta care mă înconjoară şi sub cerul acesta pe veci blestemat umblu încă şi azi."Concluzie prea sumbră ca să mai pute m pune la îndoială înrâurirea propovăduitorilor de cataclisme interioareasupra scriitorului român. Cu riscul de a părea schematici, putem afirma că literatura lui M. Blecher dădezastrului un echivalent exhaustiv la nivelul vieţii individuale. Deşi nu218219ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu

face altceva decât să-şi pună cu obstinaţie problema sinelui, tragismul sincerităţii la eroul din întâmplări... oriInimi cicatrizate rămâne un fapt secundar. Gesturile, reacţiile şi interpretările depăşe sc această limită "de jurnal",îşi pierd rezonanţa privată, acuzând tragicul condiţiei umane.5. ElementariaNormal ar fi să recunoaştem aici unul din sacrificiile obişnuite în proza de analiză: destituirea romancierului decătre filosof. Dar în ciuda eloc venţei cu care se afirmă, filosoful nu întreprinde nimic care să nu stea şi în puterilepovestitorului. Toată subtilitatea primului se bazează pe experienţa celuilalt; toată autoritatea gânditoruluiprovine din interesul pentru "întâmplare" al naratorului. Fapt deloc minor, dacă avem în vedere că romanul deanaliză s-a născut din obidă pentru anecdotă şi că nu o dată valoarea lui se calculează în dreaptă proporţie cu artade a-l pierde pe drum pe povestitor. Tertip exclus cu ostentaţie de M. Biecher, care p are a demonstra cât de multeşi organizate idei se pot extrage din cele mai disparate şi insignifiante fapte. Fiinţa realului "cooperează" perfectcu omul ideii, iar armonia lor răspândeşte peste întreaga operă un aer de perfecţiune. Pentru că duplicitatea areun foarte convenabil numitor comun: elementarul. Ambiţiile fenomenologului vizează un obiect pe caremodestul povestitor îl stăpâneşte de minune: faptul divers, umilul, oarecarele. Altfel spus, în aspiraţia spreesenţă, filosoful primeşte o "materie p rimă" pe care naratorul o deţine din vocaţie: anonimul. Aşa se explică dece amănunte atât de neînsemnate ca ploaia, focul, întunericul, gustul florii de salcâm ori râpa de gunoi (toateconstituind capitole în cărţile lui Biecher) devin subiecte atât de re ntabile pentru roman, ori de ce idei foartepretenţioase ajung să se facă înţelese prin mijloacele cele mai simple.Concurenţa între exterior şi interior rămâne temă în toate cele trei cărţi. Dar în loc să opună realităţii o viaţălăuntrică predispusă la gigantism şi un eu cât mai fabulos (ca la Proust), romancierul propune o subiectivitateredusă la elementar: "Tot ce e capabil să se agite în corpul meu, se agită, se zbate şi se revoltă mai puternic şimai elementar decât în viaţa cotidiană." (întâmplări...)Pe de altă parte, nici vasta lume materială nu mai interesează prin formele ei excepţionale, eroice: "Ceea ce eramai comun şi mai cunoscut220M. BLECHER - Un povestitor în avangardăîn obiecte, declară autorul, aceea mă turbură mai mult. Obişnuinţa de a le vedea de atâtea ori isprăvise probabilprin a le uza pielea exterioară şi astfel ele îmi apăreau din când în când jupuite până la sânge: vii, nespus de vii."(întâmplări...) Misterul stă în elementaritate, drept pentru care sensibilitatea eroului aju nge la "dramă" înîmprejurări pe care nimeni nu le -ar lua în seamă: "Dacă în timp de ploaie mă feream să ating pietrele din cursulşuvoaielor de apă, o făceam pentru a nu adăuga nimic la acţiunea apei şi pentru a nu interveni în exercitareaputerilor ei elementare." (întâmplări...)Vechea magie a eului se încheie prin această aliniere a spiritului la cele materiale: "Eram ceva cert: lumea aveaun aspect comun al ei în mijlocul căruia căzusem ca o eroare... îngrozitor şi dureros prizonierat...".(întâmplări...) De unde senzaţia de fals, "decorativ" şi "spectacular", "teatral", "emfatic şi desuet" - toatedeterminări pe care personajul le atribuie vieţii: "Impresia de spectacular mă însoţea pretutindeni cu senti mentulcă totul evoluează în mijlocul unei repre zentaţii factice şi triste... Impresia generală şi elementară de spectaculardevenea o adevărată teroare îndată ce intram într -un panopticum cu figuri de ceară." (întâmplări...) Bâlciul,cinematograful, panorama sunt locuri predilecte de auto -investigaţie. (Una din cele mai tulburătoare pagini oreprezintă carnavalul infirmilor de la Leysin, descris în Vizuina luminată.)Peste tot acelaşi tragic conflict între iluzie şi esenţă. Dar, arătând cât de iluzorie poate fi realitatea, fanaticulesenţelor demonstrează implicit cât de aproape de realitate pot fi iluzoriul, imaginarul, adică viaţa interioară: "îndefinitiv nu există nici o diferenţă bine stabilită între persoana noastră reală şi diferitele noastre personagiiinterioare imaginare." (întâmplări...), sau "Poate chiar, aşa cum cred, nu este nici o diferenţă între lumeaexterioară şi cea a imaginilor mintale... Este cred aceiaşi lucru a trăi, sau a visa o întâmplare, şi viaţa reală cea detoate zilele este tot atât de halucinantă şi stranie ca şi aceea a s omnului" (Vizuina luminată).Se pune în cazul lui Biecher o problemă pe care G. Călinescu o descoperea la cel mai mare povestitor al nostru:adecvarea la obiect. La drept vorbind şi -au pus-o toţi analiştii, însă foarte puţini au reuşit să nu greşească, toc maiţinând cont de ea. întotdeauna prea îndatoraţi faţă de propriul "caz", l -au exagerat în. aşa măsură încât şi -au făcutdin exagerare (inclusiv stilistică) o metodă. Prezumţiosul Anton Holban e un exemplu; doctrinarul MirceaEliade, altul. După Hortensia Papadat-Bengescu, dar221ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu__________________într-o latură complet diferită, M. Blecher e analistul care deţine la perfecţie legile armoniei. Ca şi la autoareaConcertului din muzică de Bach, putem vorbi de un fonetism al stărilor subiacente, ce nu se mai bazează. însăpe gest şi comportament, ci pe o inteligentă exploatare a abstracţiilor. Trăirile fundamentale (nostalgie, disperare,dragoste) nu reies din declaraţii şi concepte (cu atât mai puţin din extraord inar), ci din subtilitatea cu care suntinterpretate faptele cele mai banale. Ceea ce fascinează în întâmplări... este nu observaţia, ci referinţa,demonstraţia, formularea. Muzicalitatea montajului eseistic provine din claritatea ideii reprezentate şi din tr-oimpecabilă tehnică a accentului. Respectând regula elementarului, descripţia este de cele mai multe ori săracă,

dar atunci când apare este definiţie. Nu există în proza lui M. Blecher adâncimi ameţitoare decât în măsura încare există fascinante limpezimi şi o exactitate extraordinară a comunicării.Marea dimensiune a acestei literaturi rămâne tragicul. Dar nu tragicul autobiograficului cum s -ar putea înţelegedin stăruinţa în experienţa şi decorul sanatoriului. Uimitoare este tocmai depăşirea "temelor eului", detaşarea desuferinţa personală, pentru înţelegerea unor rosturi mai generale ale fiinţei. Destul de "impersonal" cu ceea cenumeam altundeva fetişismul eului, autorul se arată conştient de orizonturile deschise când declară că ceea ce l -apreocupat a fost "bizara aventură de a fi om".M. Blecher se află în zguduitoarea situaţie a înotătorului care, nemaiavând nici o şansă de a scăpa de la înec,explică arta şi frumuseţea înotului. Moare la douăzeci şi nouă de ani, lăsând în urmă o carte de valoar euniversală: întâmplări în irealitatea imediată.222

XIN LOC DE DEFINIŢIE:'ADELA" ŞI MITUL UNICITĂŢII1. Mitul unicităţii"...cel mai bun roman de analiză pe care îl avem"', declară G. Călinescu la apariţia Adelei (1933); "un model deliteratură psihologică"2, recunoaşte E. Lovinescu. Superlativul criticului care nu izbutise cu Cartea nunţii efoarte important, dacă avem în vedere că opera a doi mari analişti, Hortensia Papadat -Bengescu şi CamilPetrescu, era practic înfăptuită. Recunoaşterea lui E. Lovi nescu e poate şi mai importantă pentru că vine de la unadversar care nici în necrolog nu -l vorbeşte numai de bine pe Ibrăileanu.Decizia autoritară şi unanimă a criticii ne pune în situaţia când a examina un exemplu în loc de a da o definiţienu-i tocmai o stângăcie. (în legătură cu primirea Adelei nu e de semnalat decât o excepţie: PompiliuConstantinescu3. Luptând din greu cu prejudecata că un critic nu trebuie să scrie literatură, cronicarul de la"Vremea" înşiră, printre elogii, păcate pe care Adela nu le are.)G. Călinescu, G. Ibrăileanu: "Adela", în "Viaţa românească", an XXV, nr. 5, mai 1933, p. 201.E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane (1937), p. 294. Pompiliu Constantinescu, "Adela".Fragmente din jurnalul lui EmilCodrescu, în "Vremea", an VI, nr. 293, 25 iunie 1933, p. 7.223ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Pwtopopescu__________________Singurul roman al lui Ibrăileanu este nici vorbă un "model' 1, dar unul lipsit tocmai de privilegiile modelului.Socotind deceniul care a trecut d e la elaborare până la tipărirea lui, vedem că, după ce nu a beneficiat de vreunprecedent autohton în materie de introspecţie, nici nu a mai putut înrâuri în vreun fel soarta romanului reflexiv,ajuns între timp la complicate formule. (O concentrare tipol ogică analogă Adelei vom întâlni, după mai bine detrei decenii, în romanul de debut al lui Al. Ivasiuc, Vestibul.)Conceput într-o epocă în care romanului românesc îi lipseau noţiunile de modernitate, Adela a apărut într-unmoment de apogeu al modernismul ui. Anticipând până la program adâncirile romanului mo dern, Ibrăileanu şi-adat la iveală opera atunci când romanul românesc trecuse, prin Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat -Bengescu şiCamil Petrescu, normele de universalitate. Ţinută în sertar pe când pu tea deschide drumuri, cartea a apărut atuncicând avea toate şansele să pară desuetă.Consecinţa? Adela primeşte premiul de proză în anul în care Camil Petrescu îşi publică Patul lui Procust... înplus, este declarată "model" o carte pe care autorul o retr age din orice competiţie cu calendarul "înve chind-o"prin toate mijloacele şi asumându -şi ca atare "inactualitatea" ei. "Adela nu e un roman autobiografic", ne previneIbrăileanu în "lămurirea" la prima ediţie, dar e un "jurnal" de prin "iulie -august 189...", ceea ce vrea să însemneşi mai puţin decât roman autobiografic. "Titlul ro manului, care e şi numele eroinei, este înadins ales uşor desuet,sau demodat...", precizează el, divulgându -şi intenţiile polemice. Abordând o dramă de Timp, criticul pregăte ştesingurului său roman un destin cât mai independent faţă de capriciile timpului, o existenţă artistică predispusăprin toate datele la singularitate. E ceea ce indică până la urmă califica tivul de "model", atribuit unui roman plinpână la ultima fibră de vocaţia unicităţii. Topind la un loc detaliile, cele de formă şi de fond, putem afirma căAdela nu e decât numele dat unei teribile sensibilităţi la unic.Procesul doctorului Codrescu a beneficiat de -a lungul vremii de toate interpretările posibile şi m ai alesimposibile. Personajul însuşi este un diagnostician priceput şi cam prăpăstios. Informat asupra nobilelor "boli"ale sufletului, el îşi aplică reţete aspre, unele autoofensatoare. (Asta pentru a respecta regula "jurnalului"!) Dar,din pricina sonorităţii psihologice a expertizelor, trece neobservat tocmai mobilul mai puţin ştiinţific alfrământului său. Mobil pe care, altminteri, tot eroul îl intuieşte cu224

în loc de definiţie: "ADELA" şi mitul unicităţiimaximum de rafinament: descoperirea prin cipiului unic în ordine universală pe care îl întruchipează fiinţa

umană. Conştient de opera de idealizare pe care o întreprinde, el lansează o memorabilă definiţie a propriuluiroman:"Admiraţia, unicitatea, idealizarea - mitul [s.a.] creat de inteligenţă şi imaginaţie pe instinctul brut - acopărrealitatea cu maldăre de flori şi atâta tot!"Observaţie sub care se poate cuprinde întreaga literatură de investigaţie interioară. Ce altceva este romanul deanaliză decât "un mit creat de inteligenţă şi de imagi naţie pe instinctul brut"? De inteligenţă la un Ladima şi maimult de imaginaţie la un Ragaiac, dar mit în înţelesul de întoarcere a fiinţei la condiţia sa unică şi esenţială înunivers. Sfidarea cauzei terestre la eroul lui Camil Petrescu, tot acel cavale rism absurd în aparenţă, repuneindividualitatea în drepturile ei absolute. Instituirea himerei drept principiu al realului la eroii lui Gib Mihăescuori evadarea în fantastic la Mircea Eliade sunt "construcţii" ale spiritului pe "instinctul brut". în pofi da tuturorimplicaţiilor biointelectuale pe care personajul lui Ibrăileanu şi le descoperă, drama lui are acest înalt resort,unicitatea. Echivalentul stabilit pentru aspiraţia spre unic este un fenomen capital, Moartea:"S-ar părea, reflectează el, că dor inţa de femeie unică şi spaima de moarte sunt forţe de sine stătătoare, care,căzute în inconştient, se odihnesc şi se fortifică, în timp ce şi conştiinţa, odihnită de ele, devine mai sensibilă laincitaţiile lor". Raportul dragoste - moarte e o temă predilectă a romancierului, la care ne vom referi mai târziu.Deocamdată să observăm că, asociind dorinţa de unicitate cu spaima de moarte, Ibrăileanu face din aceastăpropensiune omenească o chestiune cât se poate de naturală. Asociaţia există şi în romanele l ui Camil Petrescu,Anton Holban, ori Mircea Eliade, dar sub formă oarecum devitalizată şi mult abstractizată.Emil Codrescu trăieşte această febră a unicităţii la rând cu cele mai comune senzaţii: contemplarea unei pajiştiînflorite, a unui răsărit de lună , ori confruntarea Adelei cu chipul unei crâşmăriţe. "Credeam c -am pierdut pentrutotdeauna capacitatea de a uniciza o femeie", îşi comentează el revelaţia erotică. De altfel, unica, astfel subliniat,e şi numele dat de Ibrăileanu, în Amintiri, iubirii sale din adolescenţă . "Mărturiseşte, îşiG. Ibrăileanu, Amintiri din copilărie şi adolescenţă, în "Adevărul literar şi artistic", an XIX, seria a IlI -a, nr.891, 2 ianuarie 1938.225ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu__________________impune eroul romanului, că fineţea, că fineţea ei, distincţia ei, unicitatea ei [s.a.] îţi sunt preţioase ca tot atâteacauze care o fac mai intangibilă, mai inaccesibilă, aşadar mai dorită."2. Ce este analiza?între altele, ca orice roman de analiză, dar cu mult î naintea tuturor, Adela are un capitol consacrat crizei. înviziunea lui Codrescu, criza nu e altceva decât abolirea lumii înconjurătoare şi concentrarea ei în prototipulfeminin întruchipat de Adela. E, prin urmare, tot o "criză de unicitate". Respectând o bservaţiile personajului,putem alcătui o adevărată "fişă" a manifestărilor care formează obsesia unicului:1. "Fetişizarea tuturor obiectelor ei şi tot ce ţine de ea [...]"2. "Sentimentul că tot ce nu este ea, sau al ei, e fad."3. "Fiorul pe care mi-l dă cuvântul «Adela»". (Impresionism, desigur!)4. "Senzaţia de voluptate provocată de cuvântul «Ea», când o numesc astfel, oral sau mental, probabil pentru că,fiind contradictoriul lui «El», şi atât de femeiesc prin fizionomia lui, dimorfismul sexual concentrează întreagaconştiinţă asupra femeii, până la halucinaţie." (s.a.)5. "Persistenţa imaginii ei în conştiinţă, luminată de albastrul ochilor - când cetesc, când vorbesc cu cineva,când gândesc altceva - ca o formă a priori a cugetării, aruncând un văl de azur peste paginile cărţilor, pesteprivelişti, aşa cum proiectezi, oriunde ţi -ai întoarce privirile, rotundul soarelui apunând..."6. "Dorinţa arzătoare de a -i sacrifica totul şi mai ales libertatea mea."7. "Sentimentul de teroare faţă de fi inţa care singură poate da şi lua viaţa."8. "Dispariţia totală a trecutului, anihilat de existenţa ei, şi, cum nu pot plasa în viitor nici un vis cu subiectul«Adela» singura substanţă a cugetării mele - dispariţia şi a viitorului, totul reducându -se la prezent, care mi separe exhaustiv, dar, care, alcătuit din acţiuni fără scop, fără corelaţie în timp, nu are decât consistenţa unei dibuiriîn vis."9. "Şi, mai presus de toate, uimirea, veşnic nouă, în faţa eveni mentului extraordinar, incredibil, că ea existai"(s.a.)226în loc de definiţie: "ADELA" şi mitul unicităţiiSe-nţelege că în roman, toate aceste fraze se înlănţuie firesc. Citin -du-le, ai impresia, întărită la tot pasul deautosancţiunile personajului, că te afli în faţa unui "caz" excepţional , care trece prin chinuri mult prea ie şite dincomun. Există în acest sens un alt "formular" al eroului, cuprinzând viciile ce pândesc autoestimarea şi voinţa deunicitate:"Hm! Amor platonic?... Trubaduresc? Comunicare între suflete? («Androgin şi ginand ru»?) Autosofisticare!Ipocrizie! Strugurii acri! Ori (sau: şi) perversitate de blazat, în care iubirea şi actul final [...] s -au disociat. Oripretenţii impertinente de supraom, care vrea să -şi deşurubeze creierul de corp, să -l pună deasupra vieţii, să joaceun joc savant cu propriile lui sentimente, ca într -o partidă de şah jucată cu el însuşi. Platonism, oroare de materie,

supraom?"Una peste alta, cele două "liste" conţin cam totul despre romanul de analiză. Adică binele şi răul, adevărul şiimpostura, autenticul şi falsul. Dacă primul paragraf explică în ce constă efortul constructiv al omului care seinteriorizează, următorul arată câte primejdii ameninţă acest efort. Ca autor de jurnal intim din veacul trecut cumse pretinde, Codrescu ştie, evident, m ult prea multe despre aventura subiectivităţii. Cunoaşte în orice caz riscuriale egotismului la care romanul românesc nu va ajunge niciodată, dar pe care le previne. Ceea ce ne -ar putea facesă înţelegem, de ce, născut din fascinaţia analizei, celebrul eseu al lui Ibrăileanu sfârşeşte prin a afirma primatulcreaţiei.întorcându-ne, mai uşor ne-ar fi să arătăm câţi eroi şi romane sunt gata să cadă în păcatele mai sus enumerate.Oare nu de "platonism, oroare de materie şi supraom" se face vinovat Cesare din Lumina ce se stinge oridoctorul din Isabel şi apele Diavolului ale lui Mircea Eliade? Oare în neastâmpărul multiplului Sandu al luiAnton Holban nu e şi puţină "autosofisticare" şi "joc savant cu propriile sentimente"? înlăturând iro nia, nu existăpersonaj de analiză care să nu vrea "să -şi deşurubeze creierul de corp" şi să -l aşeze la temelia vieţii, nu neapăratdeasupra ei. E adevărat că literatura noastră cunoaşte şi cazul contrar când cel "deşu -rubat" şi aşezat deasupraraţiunii este trupul. Prin aceas ta Hortensia Papadat-Bengescu rămâne o miraculoasă excepţie.în esenţă, mitul unicităţii formulat de personajul lui Ibrăileanu, cu manifestările şi limitele sale, constituieexpresia definitorie a oricărui roman de analiză. Manifestările desprinse de Codre scu din auto-obser-vaţie au unmare grad de tipicitate, în ciuda (sau tocmai datorită) subiec tivităţii extreme pe care o acuză. "Fetişizarea tuturorobiectelor ei", care227ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescunu este mai puţin fetişizare a pro priului eu, e primul şi cel mai important simptom al reducerii la unu. îldescopeream, sau mai bine zis şi -l descoperea Proust, în puterea de a consacra fragmente de memorie. Tensiuneaprelungă întreţinută de numele femeii iubite sau "senzaţia de voluptate provocată de cuvântul «Ea»", sunt binecunoscute moduri de rezumare estetă a lumii. Le întâlnim la Ştefan Gheorghidiu din Ultima noapte dedragoste..., în declaraţiile epistolare ale lui Ladima, la Emanuel din Inimi cicatrizate ori în extazulîndrăgostitului de Maitreyi. "Persistenţa imaginii în conştiinţă", asociată rilkean cu "rotundul soarelui apunând"("El e pretutindeni ca un asfinţit", zice liturgicul poet), face parte din opera obligatorie de contracţie spaţială, dereducere a universului la un punct fix. când întrece măsura, această "persistenţă" începe săse cheme obsesie.Referitor la alterările pe care le suferă timpul în procesul analitic, Emil Codrescu posedă o noţiune pe cât deoriginală, pe atât de surprinzătoare. "Prezentul exhaustiv" de ca re vorbeşte el nu e în nici un caz o percepţie dinveacul al XlX-lea. E o foarte modernă idee despre elasticitatea timpului afectiv, echivalentă cu "trecutulexhaustiv" al proustienilor ori cu viitorul invadator al exploatatorilor de fantastic. Cât despre "uimirea, veşnicnouă, în faţa evenimentului, incredibil că ea existăV - iată o exclamaţie cu ale cărei implicaţii se va mândri oîntreagă generaţie a "autenticităţii" şi "experienţei".Probabil că nimic din ceea ce se cuprinde în dicţionarul analizei nu -i lipseşte personajului lui Ibrăileanu. Uimitorapare faptul că, deşi înzestrat cu toate instrumentele autoinvestigaţiei, el nu dispare în faldurile propriuluiechipament teoretic. Aici geniul romancierului devine cu atât mai evident, cu cât îl ştim ameninţ at din toatepărţile de erudiţia criticului. (Unele constatări de genul "fac prea multă psihologie" sau "fac psi hologiedescriptivă", sunt "scăpări" care amintesc înfrântele ispite ale didacticismului.) Perfecţiunea Adelei ca roman deanaliză vine din arta de a obţine maximul de generalitate, din cea mai intimă subiectivitate. Angajându -semanifest într-un proces personal, accentuând tot timpul caracterul accidental al trăirilor sale, Emil Codrescusfârşeşte prin a elabora statutul procesului analitic în genere.228în loc de definiţie: "ADELA" şi mitul unicităţii3. Inutilitatea psihanalizeiSocotit de cei mai mulţi întruchiparea purităţii, romanul a consti tuit, între altele, obiectul unui "studiupsihanalitic" (Justin Neumann), ce concurează în proporţii cartea propriu-zis. Din osârdia vraciului, neprihănitulEmil Codrescu rezultă drept un "suflet disociat, inactual abstract, bizar - din cauza nematurizării psihosexualităţiisale" . Poate că o atare parodie psihanalitică nici n -ar fi meritat amintită. Dar şi dacă n-ar fi existat impetuozitateade neofit a medicului-interpret, e bine să ne folosim de acest document pentru a mai izola romanul analitic de oprezumţie. Aceasta este chiar psihanaliza, ştiinţa eminamente bănuitoare, care se obligă să vadă peste tot, şi maiales în artă, catastrofa. Cu pre cădere romanul de investigaţie interioară, pentru că se adresează direct tărâmuluiimprobabil al sufletului, tinde să fie confundat cu un cifru sanitar în baza căruia adevărurile cele mai cruntedespre om sunt spuse într-un limbaj acceptabil. Operă de camuflaj, aşadar, şi de tăinuire a instinctelor rebele -acesta ar fi romanul de analiză".Departe de noi gândul de a osândi în bloc critica psihanalitică şi de a nu recunoaşte succesele moderne aleacestei discipline. Se ştie, asemenea "studii psihanalitice" abundă în critica apuseană a secolului, mai alesfranceză, şi mai mult ca sigur că iniţiativa doctorului Justin Neumann va fi avut în vedere un atare model

patronat de Freud. Oricum însă, încercările de acest ge n, chiar şi atunci când aparţin unui "estetizant al ţipătuluimuscular" ca G. Bachelard, suferă de un păcat comun: înstrăinează literatura de propria ei fiinţă. Când "cititorulîn semne" se ia însă în serios.ca medic, mai mult decât ca literat, exegeza aju nge la lucruri de-a dreptul hazlii. (întreacăt fie spus, nici mai recentul eseu Personalităţi accentuate în viaţă şi literatură [1968] al universitaruluigerman Karl Leonhard, cu toate apelurile la moderaţie, nu face deplină excepţie. După acelaşi procede u alsuspiciunii savante, eroii iluştri, de laDr. Justin Neumann, Studiu psihanalitic al romanului "Adela" de G. Ibrăileanu, Atelierele CarteaRomânească, Bucureşti, (f.a.), pp. 7 şi urm. Cât de ispititoare şi spectaculoase pot fi uneori speculaţiilepsihanalizei ne-o dovedeşte recent Nicolae Balotă, în studiul G. Ibrăileanu, romancier şi moralist, care reia, edrept, mai nuanţat, versiunea unui Emil Codrescu stăpânit de complexe incestuoase, lansată de acelaşi JustinNeumann în studiul amintit. Cf. N. Balotă, De la Ion la Ioanide, op. cit., pp. 130 - 146.229ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC-A/. Pwtopopescu__________________Hamlet la Hans Castorp, ajung virtuali clienţi ai balamucului, pentru că n -au închis cum trebuie o uşă sau nu le -aplăcut să meargă sâmbăta lachermeză.)întorcându-ne la ale noastre, trebuie spus că romanului românesc îi va prisosi întotdeauna perspicacitateapsihanalizei. Intuind aceasta, G. Călinescu punea faptul pe seama sănătăţii "implacabile" a ţăranului -erou,condiţie tipologică pe care romanul nostru n-ar avea sorţi s-o depăşească. Dar oare câte din romanele interbelice,mai bune sau mai obscure (Rebreanu şi Hortensia Papadat -Bengescu trebuie neapărat avuţi în vedere) nu seocupă tocmai de rezultatele surprinzătoare la care ajunge une ori ereditatea cea mai vânjoasă?Motivele pentru care psihanaliza, consultaţia de cabinet apar ca inadecvate sunt altele. Acolo unde romancierulromân s-a decis să exploreze "cazuri", individualităţi ieşite din serie, adică acolo unde psi hanalistului i se pare căi s-au ivit "subiecţii", exact acolo primatul cărnii şi al animalicului este mai puţin recunoscut. Dintr -o ambiţie pecare Lovinescu ar fi explicat -o de minune, tot ceea ce pare "ciudat", "anor mal", "irezolvabil" în comportamentuleroilor lui Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade ori M. Blecher se leagă de idee şi cuget, aspiră lametafizică şi respinge soluţiile carnale. Putem chiar afirma că romanul nostru analitic se înfăţişează ca ofensivă araţiunii împotriva oricărei sangvinităţi. (Rec hizitoriul carnalului la autoarea Hallipilor se cuprinde în cele dinurmă tot aici.) încât, interpelările "ultra -latente" duc mai întotdeauna alături de adevăr. Cazul lui Emil Codrescu,socotit drept un ghem de complexe ascunse, e tipic. Demonstrând deplin a lui validitate psihică nu facem altcevadecât să reafirmăm înalta condiţie de rob ai ideii, pe care personajul lui Ibrăileanu o ilustrează în consens cuaspiraţiile întregii noastre literaturi moderne. Dacă ceva lipseşte cu adevărat făpturii, lui Emil Co drescu, acelaeste chiar subconştientul4. "Viaţa în sine"Patima pentru unic se însoţeşte, ca în întreaga literatură de analiză, cu o mare voluptate a distincţiilor. în cazulAdelei lucrurile ajung la strălucire pentru că Ibrăileanu este, prin excelenţă, un spirit disociativ. Ar fi de ajuns săreamintim Creaţie şi analiză, aforismele din Privind viaţa sau Amintirile din copilărie şi adolescenţă, carenici nu sunt prdpriu-zis230în loc de definiţie: "ADELA" şi mitul unicităţii"amintiri", ci tot nişte operaţii subtile de separare a valorilor morale şi sufleteşti. Cât de subtile ne -o poate dovedichiar şi numai un atare paradox: "Mama mea este mai tânără decât mine" (s.a.), pe care psihanaliştii (tot ei!) îlexploatează în exagerată relaţie cu pasiunea cvad ri-genarului pentru Adela.Distincţia din care creşte conflictul romanului, în afară că aparţine unui învederat cititor al lui Darwin, Taine şiGuyau, este şi una statutară pentru romanul interiorului: Natură - Raţiune. Mai bine zis, ratarea Naturii de căt reRaţiune printr-un predicat comun, Amorul. Pentru că, notează Ibrăileanu în Privind viaţa, "Amorul reprezintă:invazia naturii în mijlocul civilizaţiei". Aceasta ar fi, schematizată la maximum, drama cuplului Adela - Emil,unde femeia întruchipând plinăt atea principiului natural este confruntată cu nostalgia bărbatului raţional pentrunatura fatalmente pierdută. Romanul trăieşte exclusiv prin rafinamentul cu care îşi precizează şi -şi separătermenii, adică lumea aproape vegetală a Adelei, de lumea "de dic ţionar" a doctorului.Să ne amintim: primul cuvânt al romanului este un toponim ("Bălţăteşti...") urmat de un "exterior" foarte general.Urmează imediat reacţia eroului la "peisajul meschin": atitudine retractilă, "evitarea par cului", "trei perne subcap şi ţigările", dicţionarul pentru un "contact mai concret cu lumea realităţilor în sine". (îl recunoaştem din noupe Ibrăileanu care mărturiseşte în Amintiri că iubea Larousse-u\ ca pe un roman). Reacţie nu atât ostilă, câtnostalgică (şi până la urmă tragi că), a unui bărbat pe cale de a fi exclus din rândurile falnice şi active ale Naturii.El se retrage demn, dar nu şi liniştit, într -o activitate pur raţională, privind cu jind maiestatea eternă a munţilor.Pe fundalul lor se proiectează imaginea Adelei, a flată la vârsta triumfului biologic. De aici încolo ea se vaconfunda cu însăşi splendoarea "cadrului", într -o analiză care ţinteşte confuzia între femeie şi vigoarea naturală.în legătură cu invazia de peisaj din Adela trebuie făcută această precizare din care vom înţelege cât de departesuntem, în fapt, de Hogaş. Cu toată abundenţa şi concreteţea lor, descrierile au rostul foarte general de a zugrăvi

o "lume" pierdută sau pe cale de a fi pierdută, un "tărâm" material devenit inaccesibil, deci mai mult un conceptopus, decât un loc anume. De câte ori apare, descripţia se transformă automat în prilej de distincţii între natural şiabstract, real şi plăsmuire, material şi spirit.Ca la mai toţi romancierii, elementul predilect îl constituie nocturnul şi luna "care transfigurează totul".Transfigurarea se dovedeşte231ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescu__________________a fi mai mult "antropomorfizare", ceea ce înlesneşte traducerea asociaţiilor între Adela şi Natură. O noaptealbastră deasupra Durăului, bunăoară, devine prilej de înscenare antică, în care luna face paşii unei Antigonecolosale: "Luna, izbutind în sfârşit să urce Ceahlăul dinspre Buhalniţa, apăru candidă şi sinistră între două stânci,apoi dispăru în dosul Panaghiei şi pe urmă, după ce stătu o vreme nehotărâtă deasupra prăpastiei, veni pe bisericaschitului'". Altă dată, conturul selenar capătă grandori matrimoniale, descrierea urmând imaginii lui Timotei şi afemeii sale, "cloşcă" cu patru fete: "Lună plină. Răsărea când am ieşit di n sat. Era greoaie şi roşie ca şi în noapteaaceea îndepărtată, când se îmbulzea pe poarta jităriei, gata să dea peste noi, şi atât de neaşteptată era apariţia eiabia răsărită acolo în poartă încât femeia cu care - strecurându-ne prin întunericul de lângă garduri - căutamsingurătatea câmpiei făcu un gest de apărare cu amândouă mâinile şi scoase un strigăt uşor de surpriză."E limpede că peisajul face parte integrantă dintr -un proces eminamente interior, ai cărui termen de referinţă îlconstituie femeia. Pentru deplina ei identificare cu lumea naturală, autorul ne furnizează şi acest amănunt delocîntâmplător. Pe când era adolescentă, Codrescu o iniţia "pe viu, în ştiinţele naturii, pentru care avea o predilecţiedeosebită". Era vârsta când doctorul însuşi se încadra în armonia "rousseauistă", atât de scumpă scriitorului: "însfârşit, îşi aminteşte personajul, căzând, din treaptă în treaptă... ne -am fabricat, în ascuns, arcuri de răchită şisăgeţi de corn şi ne-am dus în pădure la vânat!" Aşa se face că, în ochii lui, "frumuseţea ei creştea cu fatalitateaevoluţiilor naturale".Romanul se angajează într -o temă care nu mai are nevoie de "chei" secrete. La fiecare pas este examinat ravagiulnatural al fiinţei, tot ceea ce ţine de inexorabila scurgere a timpul ui fiind adus la sclipirea aforismului.Comparaţiile numeroase pe care personajul le întreprinde între el şi amintirea mamei, între Adela şi mama ei, sauîntre Adela prezentă şi Adela viitoare nu sunt decât tot nişte tranzacţii "evoluţioniste". Pe pagini î ntregi, analizadurează prin prisma cantitativului biologic.Un episod portretistic ca cel referitor la ceasornicarul Haim Duvid se interpune ca un "memento" despre trecereaTimpului. Ibrăileanu pune în gura "filosofului" ("toţi ceasornicarii sunt mai mult sau mai puţin filosofi") uncunoscut dicton stoic despre moarte: "A scăpa de chinuri înseamnă că simţi că nu te mai doare". (Seneca ziceîntr-o epistolă că "a muri înseamnă că n -ai să mai poţi muri niciodată", sau, tot Seneca: "Nici o durere nu -i foartemare dacă e ultima"). Subiectul care pluteşte ob -232în loc de definiţie: "ADELA" şi mitul unicităţiisedant între cei doi este cronologia ("Aseară, nu ştiu de ce, am început să -i fac Adelei declaraţii că sunt bătrân").Tensiunea reflexivă se interpune bru sc pentru a face loc câte unui intermezzo cu aparenţe de pastorală.Beatitudinea fănaţului ("Fânaţul, seră imensă de flori sub clopotul cerului sprijinit pe orizont...") nu -i decât oobişnuită manevră simbolică prin care cvadrigenarul îşi aprofundează seri a echivalenţelor între Adela şi sublimulvegetal. Ceea ce autorul nu se sfieşte să accentueze teoretic: "Cu părul auriu, cu faţa albă şi roză, cu ochiialbaştri, Adela, printre flori, e o floare mare, strălucitoare, mai vie decât toate, irezistibil atrăgăt oare.Comparaţia, banală de adevărată ce e, între femeie şi floare, este mai mult decât constatarea unei asemănăriexterioare. E intenţia unei identităţi profund naturale ■." (s.n.)Iată rostit cuvântul: "identitatea profund naturală" căreia bărbatul nu -i mai poate face faţă. El este inapt să maiculeagă flori, ceea ce. evident, devine un amănunt cu rezonanţe mult mai grave decât s -ar părea: "Spectatorneocupat (nu pot să culeg şi eu flori; îmi lipseşte cu desă vârşire convingerea!), mişcându -mă fără rost încolo şiîncoace (în faţa unei femei nu pot să mă întind pe iarbă, singura soluţie onorabilă a problemei), situaţia mea edificilă". Asistăm la ceea ce autorul numeşte mai departe "provocarea unuia prin altul, a sentimentului pentrufemeie şi a sentimentului pentru natură: eternitatea splendidă a universului exasperând în om conştiinţa obscurăa vremelniciei lui" (s.n).De prisos a mai traduce mitul unicităţii cu alte cuvinte decât cele ale romanului. "A devenit unică", exclamăCodrescu în clipa în care a in tuit "identitatea profund naturală" a femeii cu Natura. în viziunea lui erotică, Adelase transformă într-un element primordial ("Adela este o iluzie paradisiacă."), fiindcă "Corpul unei femei tinere -elasticitatea lui, rotunzimile calde, fineţea şi lumin ozitatea epidermei - este realizarea formală şi structurală ceamai desăvârşită a materiei vii, este miracolul suprem înfăptuit de natură după miliarde de dibuire şi încercărineizbutite, este termenul ultim al revoluţiei cosmice".Apoteoza pare a separa definitiv naturalul de orice energie ce rebrală: "Şi la urma urmei, idealism, platonism,estetică-morală şi mora-lină- ce are a face natura cu toate aceste halucinaţii şi fantome, pe care şi le creeazăomul, ca să şi le opună sie însuşi?!...". Dar Ibrăilean u rămâne un dialectician care nu şi -a propus să descalificeconştiinţa, ci. dimpotrivă, să-i descopere locul şi rostul:233

ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - AL Protopopescu"A nega legitimitatea «fantomelor» - revine excesiv de didactic Codrescu — este un sofism grosolan. Tot ceexistă e real, s-a născut din necesităţile vieţii şi viaţa nu mai poate ignora ceea ce a creat ea însăşi, ca să seadapteze fizic şi moral. Fără tot acest «fum», fără toate aceste suprastructuri, care unei filosofii simple şisimpliste i se par excrescenţe prisoselnice, prejudecăţi înlăturabile, Adela nu ar fi pentru tine o femeie de ospecie unică reprezentată numai prin ea - nu ar fi Adela."Luându-şi apărarea după ce a recunoscut micimea raţiunii în faţa naturii ("Adela va rămâne pe ntru tine mereustânca pe care creşte floarea -reginei, atât de apropiată că poţi distinge micile steluţe catifelate, şi totuşiinabordabile ca o planetă..."), eroul nu face decât să demonstreze că cea mai perfectă natură ar rămâne fărăgrandoare dacă s-ar lipsi de cuget. Aşa cum gândirea ar deveni stearpă speculaţie ("filosofii idealişti, mai multsau mai puţin castraţi de natură") de îndată ce s -ar îndepărta de realitate.A vedea de aici încolo în Emil Codrescu un platonic, un erotic inactual, un hipereste t sau un moralist deficitarbiologic devine un fapt aberant. Neînsemnând "orizontalitate" - asta se vede! - dragostea lui pentru Adela nu estenici "entuziasm estetic şi moral'". O spune Ibrăileanu, pentru cei tentaţi să -i acuze personajul de platonism:Amorul "este faptul fundamental al existenţei, voinţa de a trăi sau, mai bine, de a nu muri...în strigătul de iubire, bărbatul cere femeii ajutor împotriva morţii. De aceea «amorul e tare ca moartea»... Deaceea provocarea unuia prin altul a sentimentului pentru femeie şi a sentimentului pentru natură... De aceeatragedia celor patruzeci de ani ai bărbatului, când moartea începând să -i trimită crainicii, el se agaţă încă şi maicu spaimă de viaţă şi când femeia iubită, în voinţa ei de a nu muri, îşi întinde braţele câtră altul, cătră bărbatultânăr, cătră acela care-i făgăduieşte mai sigur nemurirea.Voinţa de a nu muri, exprimată în fiecare zâmbet, în fiecare in flexiune a vocii, în fiecare gest al celor doi, ştiinţaa identificat-o în elementul etern - plasma originală, viaţa în sine [s.a.] - pe care natura a reuşit s-o creeze cusforţări de miliarde de ani şi acum vrea s -o păstreze cu orice preţ. Individul - viscerele, creierul, nervii, muşchii -«viaţa vegetativă şi de relaţiune» - e un simplu mijloc pentru un scop. e servitorul elementului etern, e destinatsă-l păstreze şi să-l transmită din generaţie în generaţie până la stingerea soarelui..."234în loc de definiţie: "ADELA" şi mitul unicităţiiPledoarie şi manifest închinat vieţii în sine, ce ne spun că nu e cazul nici să înălţăm romanul în prea pure regiuniplatonice, nici să-l coborâm în subsolurile neguroase ale sufletului. S -ar putea să fie cam puţin pentru o definiţie,dar Adela rămâne un "model", pentru că analiza din el, în afară că e foarte frumoasă în înţelesul cel mai profan,este pe de-a-ntregul un imn închinat Vieţii. Sigur că despărţirea de Adela într -un final prelungit cu artă şi tragicăsimplitate, înseamnă despărţirea pentru totdeauna de "nopţile cu lună ale pământului", de pădurile cu m iros deferigă, de lumina fâneţelor înflorite, "de cristalul pâraielor de la Borca"...Se spune1 că la crematoriu, pe când cenuşa trupului lui Ibrăileanu era restituită Universului, un patefon cântaPastorala.Cf. Demostene Botez, G. Ibrăileanu, în voi. Memorii, voi. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970, pp. 328 - 368.235

XIPSIHOLOGISMUL FEMININ1. DelimităriCine urmăreşte fenomenul epic de după 1920 are surpriza sădescopere în literatura prozatoarelor noastre un adevărat "spint deechipă" Din păcate, solidaritatea de ton şi de mentalitate se refera nu atâtla iniţiativele originale, cât la o anumită rutină E ceea ce observaPompiliu Constantinescu, cu prilejul unei recenzii la volumul de nuveleNălucile (1945) al Sandei Movilă: "Amatorii de «istorii pe apa» nu vorciti niciodată cu plăcere literatura scriitoarelor noastre; o sinceritate nudă,deseori brutală, o preocupare obsedantă a cazurilor patologice, o ciudatăatracţie pentru maladiile fizice, care descompun pe om, şi, fireşte, o acutăanaliză a fericirii şi nefericiri lor erotice însumează temele in jurul căroragravitează inspiraţia celor mai multe din prozatoare e vrem,,. Atât defnrudite în spirit, parcă lucrează în echipă; [ ] literatele scriu cu nerv,, şiexprimă un lirism visceral, deghi zat sub întâmplările atâtor eroine, sauacordat la prima persoană" .Aoăsarea asupra acestor caractere generale, nu diminuează insa importanta unor scriitoare ca Ticu Archip,Henriette Yvonne Stahl, Lucia Demetrius Sanda Movilă, Cella Delavrancea, Cella Se rghi, Ioana Postelnicu ş acare, într-o tematică prea înrudită, .zbutesc totuşi să obţină note distincte. De altfel, până a ajunge la opiniasevera de mai sus, găsim, voi. IV, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970, p.

Psihologismul feminin

în epocă numeroase dovezi de preocupare şi entuziasm pentru romanul feminin. Sesizând că acesta se bazează peintuiţie şi nu pe gândirea raţională, Camil Petrescu observa într -o Notă despre romanul nostru feminin (1937)că: "înfăţişarea lumii, în curgerea ei colorată, dar şi în brutalitatea necesităţii practice întreţine în femei o stare detulburare şi de iritare a sensibilităţii care sporeşte cunoaşterea" 1. Tot într-o Notă la un roman feminin (1936), M.Sebastian remarca lipsa frivolităţii şi gravitatea literaturii scrise de fe mei: "Pare curios, dar femeile aduc înliteratură un accent de gravitate, ce contrazice prejudecăţile noastre despre uşurinţa lor" . în eseul însemnăridespre feminitate (1938), C. Noica lărgea con siderabil zările discuţiei, afirmând că, "într -o lume cum e ceacontemporană, unde toate par a ţine de o anumită lege a «degradării energice», unde toate decad şi toate obosesc,faptul feminităţii e un miracol despre care încă nu se vorbeşte îndeajuns"".Ce vor să spună toate aceste mărturii (şi altele), între c are nici nu cuprindem uriaşa literatură critică privitoare laromanele Hallipilor? Că la oarecare distanţă de frământările tehniciste ale vremii, aproape indiferentă la tabeleleistoriei literare, proza feminină reprezintă un teritoriu unitar ce nu s -ar cuveni ignorat în întregime. La o lecturădeloc generoasă, romane ca Pânza de păianjen al Cellei Serghi, Bezna al Ioanei Postelnicu, între zi şi noapteal Henriettei Yvonne Stahl ori Soarele negru (I) al lui Ticu Archip ni se înfăţişează nu numai demne de a locui oliteratură, dar şi în stare să ofere o replică superioară romanţioaselor înscenări ale nordicelor Bronte. Aceastăproză ne oferă posibilitatea unor disocieri chiar în inte riorul speciei de roman analitic. Dacă prin Camil Petrescu,Gib Mihăescu, Anton Holban, M. Blecher, şi ceilalţi, proza de analiză românească se dezvoltă pe liniaraţionalismului abstract, creaţia epică feminină caută drama în latura psihologismului organicist. în primul caz,tentativa de explicare a realităţii se sprijină pe refle cţie şi concept, în celălalt, soluţia provine de la celulă şi de lasimţuri. Camil Petrescu găseşte şi aici o explicaţie convenabilă 4.81 (text inedit). 236Camil Petrescu, Notă despre romanul nostru feminin, în "R.F.R.", an IV, nr. 2, 1 februarie 1937, p. 400.M. Sebastian, Notă la un roman feminin, în "R.F.R.", an III, nr. 5, 1 ma, 3 1936, p. 508.C. Noica, însemnări despre feminitate, în "Universul literar", an XLVII, nr. 34, 1938, p. 2. Camil Petrescu,Notă..., op. cit.237ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. ProtopopescuCel care va pretinde mai mult de la noul tărâm va fi însă E. Lovinescu. Afirmând, ca şi Ibrăileanu, că "de la ofemeie nici nu ne putem aştepta decât la o literatură subiectivă", criticul manifestă un moment de avansat interespentru semnificaţia şi determinările social -istorice ale conceptului de "feminism literar." Reţinem observaţia că"literatura feminină urmează nu numai condiţiile sufleteşti ale sexului, ci şi condiţia lui socială", cu menţiuneacă, deşi femeia se mişcă în lumea sen timentului ca într-un univers propriu, "viaţa socială modelează şi înfrâneazătotuşi instinctele..."1. Precizările sunt în măsură să fixeze un punct de plecare în definirea termenului defeminism care, folosit în plan literar, dă adesea naştere la judecăţi ambigue. în plin deceniu de afirmareeuropeană a mişcării feministe, E. Lovinescu face o profeţie cu totul progresistă privind relaţia dintre artă şiegalitarismul social, revendicat de statutele mişcării: "Ne îndreptăm cu siguranţă spre feminismul integr al, aşa căurmaşii noştri vor trăi sub regimul egalităţii totale. înaintea inevitabilului, ne închinăm. Sunt însă romancieri ce -şi închipuie că numai în ziua când femeile vor avea toate drepturile îşi vor da seama de ceea ce au pierdut,întrucât podoaba lor cea mai mare era tocmai în neegalitate şi în lipsa de drepturi, şi cu farmecul fragilităţii aucucerit lumea".Cum chestiunea era la acea dată de imediată actualitate, putem afirma că Lovinescu anticipează, cu autoritateaestetului, reacţia avan-gardei feministe, care, nu numai că nu despărţea socialul de estetic, dar le condiţiona pânăla confuzie. Cu aproape zece ani mai târziu, în eseul Femeile şi romanul, publicat iniţial în revista londoneză"The Forum" (martie, 1929) şi inclus în volumul postum Graniţe and Rainbow, Virginia Woolf, una din celemai entuziaste misionare ale fenomenului, formula profeţii asemănătoare: "Dacă ne este îngăduit să profetizăm,femeile vor scrie în viitor mai puţine romane, dar mai bune; şi nu numai romane ci şi poezie, criti că, istorie. Daraceasta este, desigur, o viziune a acelei vârste de aur, a acelei vârste poate fabuloase când femeia va avea. ceeace i-a fost refuzat atât de mult timp - îndeletniciri, bani şi o cameră pentru ea" . Dacă pentru criticul român,misterul feminin, poezia feminităţii, psihologia sufletului femeii, mobilitatea şi rafinamentul reprezintă criteriiunice şi suficiente în propăşirea literaturii, autoarea1 E. Lovinescu, Scrieri, (Critice, VII), E.P.L., Bucureşti, 1969, pp. 337 -338.V. Woolf, Les femmes et le roman, în L'art du roman, Ed. Du Seuil,Paris, 1963, p. 90.238Psihologismul femininmanifestului de mai sus strămută datele anchetei mult în afara esteticului, ticluind adeseori întrebări dinperspectivă istorică. De ce, se întreabă ea, n -a existat o serie continuă de cărţi scrise de femei înainte de secolul

al XVIII-lea? De ce, după această dată, ele au scris aproape în acelaşi ritm cu bărbaţii? în fine, de ceîndeletnicirea lor a luat la începuturi (după 1700) şi, într -o oarecare măsură, continuă să ia forma romanului?Rămâne de văzut care este totuşi zona cea mai fertilă a investi gaţiei feministe, care este tărâmul cel mai accesibilpentru o romancieră? Virginia Woolf continuă să creadă că progresul artistic depinde strict de drepturile eg alitareale femeii, încât afirmaţiile sale apar de fiecare dată condiţionate: "în viitor, odată cu timpul, cu cărţile şi cu unmic colţ al lor din casă [s.n.], femeile, ca şi bărbaţii, vor vedea în literatură o artă care trebuie studiată.Atitudinea lor va îi exersată şi fortificată. Romanul va înceta să mai fie un depozit pentru emoţii personale. El vadeveni, mai mult decât este în prezent, o operă de artă ca oricare alta; resursele şi frontierele sale vor fiexplorate"'. Acestea sunt prerogativele reform ei feministe europene care, ca principiu, vor funcţiona şi la noichiar din primele decenii ale veacului al XX -lea.2. Femeia în fata realităţiiE un lucru afirmat că, în raporturile cu realitatea, romanul feminin deţine sau, mai exact, deţinea o situaţiespecială din punctul de vedere al experienţei. Raportat la canoanele clasice ale genului, în faţa cărora primeazăautenticitatea experienţei lui Tolstoi şi Balzac, acest fapt apare ca un complex de inferioritate artistică. Dar iatăcă tocmai ceea ce pare a fi un defect, pe care până şi programele feministe îl deplâng, din punctul de vedere almodernismului epic nu mai apare câtuşi de puţin ca infirmitate. Din contră, aparenta inaccesibilitate a prozeifeminine la tainele diverse ale realului, devine în ochi i timpului virtute. De vreme ce mitul prozatoruluiomnipotent nu mai apasă conştiinţa romancierei, spiritul artistic e liber să se propage în orice direcţie şi săînfrângă orice prejudecată. Nimic mai favorabil şi mai uşor pentru scrisul feminin decât să s e convingă căaceastă nouă vanitate a adevărului imaginar îi este acceptată în. locul adevărului total despre viaţă. Astfel, oriceroman scrisIbidem, p. 83.239ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu__________________de o femeie apare ca un roman psihologic sui-generis. întregul său univers intră în jocul de lumini al simţurilorchiar şi atunci când spiritul nemaiputând conţine senzaţie peste senzaţie caută să dea o formă acestei abundente.împrumutată din exterior, forma epică nu reprezintă, de c ele mai multe ori, decât o schelă fragilă şi provizorie,destinată să susţină "acrobaţia simţurilor".Tipic pentru acest gen de roman este Tinereţe (1936) al Luciei Demetrius. Am ales acest exemplu nu în vedereavreunei judecăţi de situare, ci tocmai fiind că în el se verifică clar o mare parte din afirmaţiile de mai sus. Carteanu este decât un monolog frenetic al unei adolescente, Natalia, prelungit la infinit pe baza unor pretexte epicederizorii. Dar ceea ce este interesant, e că autoarea, propunându -şi la fiecare pas o atingere asiduă şi exactă curealitatea, nu izbuteşte niciodată să consolideze o astfel de legătură. La un moment dat, eroina însăşi, conştientăde misiunea sa, afirmă sentenţios: "Trebuie să caut contactul cu lucrurile concrete" . E a adoptă în acest senstehnica înregistrării minuţioase ("i«r le vif) a evenimentelor pe care le trăieşte, lăsându -ne iluzia unei fabuloaseacumulări de viaţă. Dar, cu cât insistă mai aprig asupra detaliilor, cu atât realitatea devine mai lunecoasă şi maiinfuză, obiectele îşi pierd forma iar gesturile îşi rătăcesc destinaţia. Senzaţia de viu se reduce la câteva sterileafirmaţii intelectuale despre lecturi din Hoffmann şi Schopenhauer (pe care eroina însăşi le găseşte"exasperant de feminine") ş i la amorul acesteia pentru pictorul Vladimir Lascăr. Mai mult decât prin crizaadolescentină, traversată de nelinişti şi extaze, de spleen-uri şi prăbuşiri, romanul interesează prin demonstraţiaaproape teoretică a neputinţei de a depăşi condiţia sa "fe minină". Concluziile Nataliei privesc nu numai viaţaintimă, ci aspiră să răspundă (într -o manieră eseistică de care autoarea abuzează) unor postulate creatoare maigenerale. în locul practicianului obiectiv, specific romanului, se naşte o ebuliţie latentă , volatilă şi instabilă, unsoi de vag senzorial, care face inutilă viaţa exterioară: "Stând aici, eu lângă mine, am cu ce să trăiesc o viaţăîntreagă fără întâmplărF (s.n.) - rosteşte Natalia, instaurând ca subiect propria combustie interioară. Hotareledintre material şi imaterial se şterg într -o nouă viziune a materialităţii generale: "Am început să -mi caut sufletulcu degetele, cum mi le-aş plimba pe un piept vânăt şi umflat, un braţ strivit şi rănit".1 Cit. Lucia Demetrius, Tinereţe, Ed. Fundaţiilor p entru Literatură şi Artă 1936, Bucureşti, p. 9.240Psihologismul femininîn aceste condiţii, orice speranţă de a primi de la romancieră o reprezentare cât de cât asemănătoare realităţiiapare deşartă. Introducând în lumea obiectivă o legislaţie strict sub iectivă, scriitoarea ne obligă să ignorăm noiînşine realitatea, pentru a da crezare deplină imaginaţiei sale. Fecunditatea acestei fantezii senzoriale este, pe câtde bizară, pe atât de tenace în acţiunea ei, fiindcă orice abdicare de la normele sensibili tăţii tutelare înseamnă"moartea prin concret" (formula autoarei). Ceea ce numim noi cu parcimonie roman devine în acest caz o operăde disoluţie a realului şi de înlocuire a lui cu o lume a imaginii sensibile. Natalia din Tinereţe practică în chipmanifest această decristalizare, desfigurând sis tematic suprafeţele realităţii: "Obosesc, imaginea se topeşte, vreaus-o concretizez în spaţiu, imaginea capului lui Vlad se face mare, mare ca la cinematograf când un amănuntacoperă toată pânza, din ea se desprin d cercuri concentrice, ca în apă când arunci o piatră, ca undele sonore,desenate în cartea de fizică, figura se dilată în cercuri, umple odaia toată ca un sunet, spaţiul tot în jur e îmbibat

de ea, mă micşorez, mă micşorez, mă cufund, faţa monstruos de va stă umple «tot», tot ce mai poate fi în afară demine, cu existenţă şi conştiinţă minusculă, cu o singură facultate: perceperea acestui tot."Lipsa de interes a romancierei pentru realitatea exterioară ajunge o forţă a artei sale. Refuzându -şi experienţadirectă şi totală, ea pune la cale o experienţă privată, în care istoria şi socialul se estompează fermentate desimţuri. Putem oare afirma că viaţa scapă neînţeleasă tocmai din această pricină? Dar nu -i oare riscant săacredităm opinia că romanul trebuie s ă înregistreze cu perseverenţă şi conştiinciozitate, capitol cu capitol, totceea ce se petrece în afara lui? Din acest punct de vedere, romanul feminin, inapt pentru marile stenografiirealiste, este mai aproape de cerinţele moderne decât ne -am închipui. Chiar atunci când naraţiunea simuleazăimpersonalitatea, introspecţia vizând personaje autonome în raport cu eul scriitoarei, avem de -a face tot curezultatele unui monolog. Cea dintâi aptitudine provine exclusiv din plăcerea de a revela palpitaţiileprofunzimilor secrete, lansând mesaje oculte şi aproape ignorând coerenţa lumii exterioare.Un alt exemplu: Pânza de păianjen (1938). Preconizat a fi un roman "impersonal", revizuit substanţial în ediţiadin 1946, acesta nu este în cele din urmă decât tot un ju rnal intim, plasat într-un prezent estompat şi dezorganizatde memorie. Cu un interes microscopic şi feminin, Ilinca Dima se străduieşte să pătrundă tainele prietenei sale,Diana Slavu,241ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC-/W. Protopopeseuconsemnate în nişte "caiete". De fapt, un tipic jurnal ce formează întreaga substanţă a cărţii. Demersul epic estesuficient de comun şi monoton, ca şi destinele care -l ilustrează. De Ia început şi până la sfârşit, această Dianănotează în jurnalul ei gesturi şi fapte insig nifiante, în scopul de a clarifica erotic o dramă care nu are nimicdramatic în ea. In căutarea amorului ideal, eroina trece prin viaţa câtorva bărbaţi, pictorul Petre Barbu,placidul Michi, pentru a se decide asupra trogloditului Alex, lângă care fem initatea ei ultragiată în feluriteîmprejurări pare a-şi recăpăta strălucirea. Multe scene de familie, pitoreşti schimbări de decoruri (între care şiun frumos pastel epic al Balcicului), tabieturi şi maniere aristo cratice cu pian şi guvernantă, croaziere şicompetiţii de schi - toate acestea par a împlini o mare peliculă existenţială. In realitate, nu avem de -a face decâtcu o banală insatisfacţie erotică, complicată cu răbdare şi cu spirit de observaţie. Dacă Ilinca, în ipostaza ei decomentatoare imparţială nici nu există ca personaj decât în tablourile adolescenţei provinciale, caietele Dianei nuconţin nimic altceva, decât o spovedanie supradezvoltată în nădejdea că ar putea conferi amplitudinea artisticănecesară. E un adevăr pe care Cel la Serghi îl strecoară la un moment dat printre observaţiile Ilincăi: "Deodatăîmi dau seama că Diana nu e un personaj de roman. Diana există şi trebuie să fie încă la graniţa noastră, dar simtcă mă interesează mai mult eroina din caiete. îmi aleg o poziţ ie mai bună şi reiau confesiunile ei" 1.Problema proporţiilor într -o literatură de acest gen devine hotărâtoare. Acţionând în zona simţământului şi asenzaţiei, condensând volumele de viaţă în gesturi şi fragmente, această introspecţie incan descentă ajunge să semistuie pe sine însăşi. E motivul pentru care confe siunea pură nu naşte niciodată opere desăvârşite. Forţelepotrivnice stau şi aici într -o paradoxală vecinătate. Retractil la marile mişcări ale lumii exterioare, romanulfeminin depăşeşte, prin st ructură, vârsta inferioară a romanului de alcov. Dar, în spaţiile înguste ale haosuluiinterior, orice distonantă, orice nechibzuinţă sentimentală, orice eroare de ritm poate avea urmări catastrofale.Legea peşterii: în fiecare cuvânt rostit sub bolţi, stă primejdia surpării.Cella Serghi, Pânza de păianjen, ed. a IV-a, E.P.L., Bucureşti, 1968, p. 242Psihologismul feminin3. Drama obiectivitătiiAjungem urmând aceste însemnări la eterna dilemă a prozei feminine: pe de -o parte nevoia celei mai sufocanteintimităţi, a mărturisirii cu orice preţ, pe de alta, obligaţia romanului de a sta trupeş şi cuprinzător în faţarealităţii. Numai printr-o înzestrare neobişnuită, au toarea Concertului din muzică de Bach a izbutit magistralasinteză între aceste forţe care se exclud. Dar atunci când nu e vorba de geniul Hortensiei Papadat -Bengescu,tentativa de corectare a subiectivităţii prin prisma faptului obiectiv devine un exerciţiu cu totul neconvingător înromanul feminin. Vom da în acest sens un exemplu dramatic: des tinul literar al lui Ticu Archip. Dramatic, pentrucă în ciuda unui debut nuvelistic cu strălucite însuşiri, în ciuda stăruitoarelor chemări ale criticii către roman,trecerea târzie a prozatoarei spre fresca obiectivă echivalează cu un faliment. întâmplar ea face ca una din primele(şi cele mai optimiste) recomandări să vină chiar din partea Hortensiei Papadat -Bengescu, în anul apariţieivolumului Colecţionarul de pietre preţioase (1926): "...te sfătuiesc, i se adresează romanciera lui Felix Aderca,să urmăreşti - cum fac şi eu - dintre scriitorii care se ivesc acum pe dom nişoara Ticu Archip, autoarea volumuluide nuvele Colecţionarul de pietre preţioase. E un amestec interesant de ireal şi real în inspiraţia noii scriitoare,care posedă un stil de o preciz ie neobişnuită. Această mlădiţă literară nu trebuie pierdută din ochi. Ar putea, maitârziu, da creaţii miraculoase" . ("Mlădiţa" avea la acea dată patruzeci şi cinci de ani, cu cinci ani mai puţindecât autoarea Fecioarelor despletite.) Acelaşi "amestec interesant de ireal şi real" îi atrage atenţia şi lui CamilPetrescu care, comparând-o cu Edgar Poe şi Viliers de PIsle Adam descoperă un "straniu caracter de acut realismşi misticism matematic" 2. Trei ani mai târziu prozatoarea va da la iveală o culegere de aceeaşi factură, Aventură(1929). După care urmează mai bine de cincisprezece ani de tăcere, răstimp al unei gestaţii infructuoase, cum

vom vedea.Ceea ce nuvelele lui Ticu Archip (reeditarea lor se impune impe rios!) evidenţiau în primul rând, este, în tr-adevăr, magia extrem de finăFelix Aderca, De vorbă cu d-na Hortensia Papadat-Bengescu. în "Adevărul literar şi artistic", an VII.nr. 291, 4 iulie 1926. pp. 1 - 2. Camil Petrescu, Ticu Archip: "Colecţionarul de pietre preţioase". în"Cetatea literară", an 1, nr. 3, 1 februarie 1926.243ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC-/!/. Protopopescu__________________întreprinsă de scriitoare în jurul faptului divers. Pornind de la câte un eveniment banal, neinteresant, naraţiuneaavansează întotdeauna spre un conflict enigmatic şi profund, greu de dezlegat prin enunţuri răspicate. înColecţionarul de pietre preţioase, un flirt ocazional sfârşeşte în castelul hieratic al unui maestru alchimist, undese stabilesc tainice relaţii între lucirea materială a rub inului şi febra erotică a celor patru personaje: Irina, Anca,asistentul Florea Drăgan şi Maestrul. Domnul din Aventură, cealaltă nuvelă titulară, un turist anonim pemalurile Bosforului, parcurge fascinat de Hadidge şi de simbolurile musulmane o curioasă criză amoroasă,sfârşind prin a fluiera din Wagner. în ciuda concreteţei scenelor, întreaga poveste pare cutreierată de vedenii.Eroii nuvelelor lui Ticu Archip sunt nişte halucinaţi ai faptului divers. Literatura lui Mircea Eliade şi Ion Vinea(cel din Paradisul suspinelor) îşi află astfel un precursor extrem de iscusit în alterarea fantastă a realuluimărunt. Suprafeţe deplin transparente ale sufletului se tulbură oarecum absurd, dezvelind genuni, fără ca proza sărecurgă la procedee tradiţionale de sco rmonire. Nu se narează şi nu se descrie, ci se înregistrează un puls cu totulinefabil al existenţei. Personajele îşi pierd treptat conturul, intrând fără biografie şi dimensiuni, pe cât defantomatice, pe atât de autentice, în stare de transă. Un şir nec ontenit de convulsii senzoriale a căror liberăorganizare produce o puternică impresie de trăire. Printr -o extensie secretă a subiectului faţă de obiect,nuvela lui Ticu Archip se depărtează de real în aşa fel, încât elementul concret sustras real ităţii să devină cu atâtmai elocvent.Am întârziat asupra acestor detalii de tehnică nuvelistică, în primul rând pentru a ne face cât de cât o imaginedespre reala forţă artistică a prozatoarei. Am insistat apoi pentru a vedea pe ce anume se întemeia iluz ia criticiică aici se "joacă" o mare realistă, aptă de spectaculoase construcţii "obiective". Dar mai ales pentru a vedea maibine în ce constă eşecul.Soarele negru avea să fie titlul unui roman-fluviu proiectat în trei volume, din care se vor tipări pri mele două:Oameni (1946) şi Zeul (1949), acesta prevăzut şi cu o penibilă predoslovie "passe-par-touf\ Cel de al treilea,anunţat cu titlul Viaţa, există probabil pe undeva în ma nuscris, dar lectura celorlalte două nu va fi stimulat penimeni să-l caute. Urmând un plan ambiţios de cuprindere, respectând cu vădită stângăcie regulile compoziţieitradiţionale, Soarele negru pierde nu numai orice urmă din ştiuta personalitate a nuvelistei, dar nici nu izbuteştesă ţină 244Psihologismul femininpasul cu modelul de netăgăduit pe care şi l -a ales în ciclul Hallipilor. (Vladimir Streinu se lasă totuşi înşelat înaprecierea sa - nu ştim dacă de strădaniile romancierei sau de propria inflexibilitate într -ale romanului roman .)Cora, o bucureşteancă frumoasă, de apro ape treizeci de ani, cu o deziluzie de tip universitar în biografie,poposeşte într-un oraş prahovean, cu mai multe intenţii neclare, între care şi aceea de a -şi exercita meseria. Estefiresc că un amor cu urmări în starea sa civilă n -ar dezinteresa-o complet, ceea ce se şi întâmplă după numaicâteva comprese aşezate pe genunchiul primului său pacient, neastâmpăratul Miki. Logodnicul nu poate fi decâttatăl acestuia, devenit disponibil prin sinuciderea "nemo tivată" a soţiei sale, Puica. După câteva patetis me dedemiproletar, Mihai Drăgescu moşteneşte o dată cu averea Corăi şi antipatia noilor socri, iar Cora moşteneştegelozia fostei amante a avocatului, Olga.în vremea ce cleveteala nu mai conteneşte, iar "conflictul" rămâne la suprafaţă, personaje peste p ersonajenăvălesc de la pagină la pagină: Ion Dragomir, absolvent al unei şcoli de poduri şi şosele, specializat înstrăinătate în minerit, director al unei societăţi cu renume european; soţia acestuia, nevastă ciudată, "cu douărânduri de gemene şi nici un moment liber pentru el"; Coana Profira Murgeanu, filantroapă megalomană desuburbie; Vladimir, boierul senil; Mimi Dumitrescu, adulterină de profe sie care îl stimulează pe Ion să şofeze;Puiuţu, progenitura submediocră a lui Ion, veşnic în stare de repe tenţie; mătuşile Silvia şi Ziţa, cu sediul însufragerie; domnişoara Robănescu, secretară particulară a Coanei Profira; Gheorghieş, servitorul episodic, Paul,Adina şi Bebe, adică o altă familie şi Frosa Paraschiv, văduvă recidivistă, prima oară de pe urma unui director alunei fabrici ce se învecina cu societatea pe care o conducea Ion Dragomir. Toată această lume pestriţă foieşte înjurul unor evenimente obscure, în virtutea unor instincte disimulate moral, ţese şi desface intrigi, fără ca înroman să se întâmple ceva decisiv. Dialogul coborât la ton de cleveteală se întrerupe arareori în neglijenteracursiuri analitice, mai degrabă nişte pauze necesare respiraţiei, într -o polcă a faptelor mărunt-burgheze. Olga opândeşte o vreme pe Cora, părinţii acesteia din urmă se împotrivesc mariajului cu Mihai, Lili verseazăsentimentul cu fosta şi cu viitoarea rivală. Coana Profira emite din prispa conacului galicisme accesibile slugilor,până când, de după cortină iese la iveală oCf. Vladimir Streinu, în Pagini de critică literară, voi. II. E P L Bucureşti 1968, pp. 249 - 250.

245iCU

ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Pwtopopes____________________ceată de hedonişti ai mahalalei, sănătoşi şi lacomi biologic, artisticeşte mult inferiori decrepiţilor Hal lipa. Seconfigurează treptat un fel de Sodomă dunăreană, cu o imaginaţie a viciului prea puţin subtilă, dar cu vocaţiabârfei, a adulterului şi a vulgarităţii.Serbarea este tabloul în care romanul îşi promovează aproape toate personajele şi, odată cu ele , subiectul real,nu lipsit de consistenţă — sinuciderea Puicăi. Ca procedeu, acest final panoramic, prilej de defi nitivare simultanăa problemelor romanului, nu este nou, chiar dacă n -ar fi să-l raportăm decât la febra cu care eroii HortensieiPapadat-Bengescu pregătesc audiţia din Bach. Pavilioanele parcului unde are loc chermeza se populează asemeniunor cazemate gata de luptă. Domnişoara Ro -bănescu, ca orice secretară bine informată, prefaţează bârfagenerală cu numele şi adresele exacte ale convivilor : "Când vorbea, domnişoara Robănescu pierdea din aspectulacela neplăcut, de trecere între câine şi maimuţă, dar, - tot specie de câine - gândi Olga - dar superioară, cu unmiros care se tălmăcea în vorbe..." Coana Profira, Cora şi Lili trec în revistă pav ilioanele colorate - în ordine - înalb, înflorat şi roz. Bătrânul boier "care nu folosea nimănui Ia nimic", o epavă senină, clasată din punct de vederesocial (un Drăgănescu în picioare), împarte în dreapta şi -n stânga complimente franţuzeşti. Surescitată , Lili serăzbună tacit pe gemenele intrate deja în graţiile unor tineri ofiţeri de cavalerie, şi o nouă observaţie a autoareiluceşte sarcastic: "Regizorul, adus din Bucureşti, îşi dăduse multă osteneală. Lili nu economisise nimic.Costumul lui Puiuţii, reprezentând pe tânărul revoluţionar din 1848, cu studii la Paris, făcuse senzaţie". Seschimbă impresii, priviri, amabilităţi, explicaţii. Numai Lili şi Cora conjură abil pe lângă Coana Profira, peticindcu amintiri şi date fanteziste o istorie culpabilă d espre Olga. Este, poate, marele moment de rafinament analitic alprozatoarei şi al romanului. Planul de atac decurge rapid. Lili şi Cora uneltesc pe lângă Coana Profira şi decid s -o izgonească pe Olga de la serbare. Motivul esenţial stă în reactualizarea m orţii Puicăi, de care Olga pare acumsingura vinovată. Ipocrizia ajunge la paroxism. Dar Olga, cu o intuiţie specific femeiască, dejoacă întreagastrategie, poposind în pavilionul Coanei Profira, speculând cu dulci nimicuri, naivitatea şi orgoliul îmbă trânital matroanei. Biruitoare la urechea acestui Lear provincial şi ridicol, Olga îşi desăvârşeşte răzbunarea"trecând în rând cu celelalte" prin braţele lui Ion.Dintre celelalte personaje care evoluează în Oameni, de un pitoresc special ni se pare boieroaica ProfiraMurgeanu, personaj de şarjă,246Psihologismul femininrar în romanul românesc, pe care harul caricatural al prozatoarei se con sumă excelent. O Chiriţă valahă, care faceeforturi să supravieţuiască cu blazonul uzat de feudală, într-un capitalism complet bolnav din punct de vederemoral. Veşnic cu "nobleţea zburlită", cu apucături de filantroapă precaută, cu incuri de tiran rural, ea este totuşi oinocentă anacronică, expusă oricând ridicolului.în conturul celorlalte "suflete cu şuruburi", nu putem distinge izbânzi speciale. Tuşul prozatoarei trasează liniirapide, neşovăitoare, din care se încheagă mai multe personaje de intrigă decât caractere complexe. Cora este oadaptabilă, cu o viaţă interioară sumară, cu aspiraţii le limitate însă la propria căsnicie, dar nu lipsită de interespentru culisele familiale. Lili e un personaj mai activ, dar de o feminitate mai banală, cu un fals spirit critic,alterat de mahalagism; colportoare destoinică de veşti şi egoistă. Se mai ada ugă la aceasta lipsa de discernământsentimental, deşi este o senzorială primară care judecă cu nervii şi cu celula. O carac terizează un spirit maternstupid care nu scapă ironiei, căci "de câte ori îl vedea pe Bebeluş în curtea de păsări, îşi amintea, fă ră să vrea,copilăria lui Edison". Cora este mai cerebrală dar şi mai lipsită de personalitate, în timp ce Lili este maiînchipuită şi mai trivială. Amândouă răspândesc în roman un aer de feminitate vulgară şi de existenţăsuperficială, şi amândouă amintes c de cuplul Mimi - Nory din Fecioarele despletite, fără sagacitatea analitică aacestora. Prin ele Ticu Archip urmăreşte să dea un aer de autenticitate brută a vieţii, dar nu reuşeşte să ajungădecât la un soi de comportamentism agresiv şi locvace.Dacă nuvelele tindeau spre o idealizare a formelor concrete, romanul lui Ticu Archip este construit pedimensiunile exacte ale concretului. Feminismul nu mai rezidă într -o reverberaţie difuză a senzaţiilor şipercepţiilor, ci într-o atingere directă, bruscă cu f iinţa şi obiectul. "Obiectivitatea" decurge din acest modnemijlocit de evidenţiere a individului şi a situaţiei. într -un univers aparent valid, şi cu drame minore, cu snobi şiparveniţi angajaţi într-o existenţă comună, Ticu Archip operează cu observaţia rece şi cu o detaşare ce nujustifică însă apropierea de literatura lui Liviu Rebreanu, pe care o propunea Vladimir Streinu.247ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescu4. Instrumentele analizeiUnitatea de ton şi de metodă în proza feminină nu este un fapt aparent. Operând constant asupra unui obiect unic- sufletul în necontenita lui vâscozitate - e firesc ca instrumentele disecţiei să circule de la o scriitoare la alta, fărămodificări esenţiale. Posibilităţile de mijlocire ale introspecţiei sunt t otuşi limitate, încât nu ne surprinde să leregăsim intacte de la un roman la altul. Cu timpul această recuzită ana litică se transformă în manieră, ceea cevom încerca să arătăm aici.

Interiorul. Spaţiul ideal al romanului feminin este interiorul, sau mai bine zis "imobilul". Acesta nu are decinimic din semnificaţia mitică a spaţiului închis, fiind numai un cadru specific condiţiei feminine. Faptul neaminteşte de acel "colţ de cameră", pentru care pleda celebra romancieră engleză. Chiar atunci cân d orgoliulfeminist contestă existenţa casnică a femeii, eroina se întoarce în camera sa mobilată, silită de nevoia de a -şi auzibătăile inimii. Acest asediu fără termen şi -a pierdut o bună parte din semnificaţia lui socială. Selectând dinburghezia feminină personaje intelectualizate, romanele dirijează interesul exclusiv în sens psihologic. Salonul,sufrageria, dormitorul sunt singurele locuri în care personajul feminin poate lua act de sine. Viaţa socială, cucorupţia şi brutalităţile ei, o strivesc pe Olga din Soarele negru, al lui Ticu Archip; camera cu sofaua este pentruexcesiva Vivian, a Soranei Gurian, cel mai important reper din biografia sa; pentru Zqe din între zi şi noapte alHenriettei Yvonne Stahl, odaia ajunge paradisul din care fiolele spa rte de morfină aduc şi mireasma florilor, şiculoarea cerului, şi tremura! frunzelor. Toate au nevoie de fereastra zăbrelită şi de unduirea draperiilor pentrua se defini. Feminitatea apare în directă dependenţă cu scrinul, cu covorul şi cu oglinda. Eşecul amoros,artisticeşte neconvingător, al Adei din Desfiguraţii Sandei Movilă se conservă intact în mobilierul unei încăperi:"Fata intră în camera ei de altădată, cameră care o primise atât de vesel după ce plecase de la maici. Dar nimicdin vechile amintiri nu mai rămăsese între pereţii singurateci. Nici covorul roşu, nici perdelele subţiri albe, nicitablourile cu tonuri vii. Un mic salonaş în catifea albastră, rece, o întâmpină ostil, cu un tapet cenuşiu întunecat.Zadarnic caută Ada fotoliul unde şedea Colea şi o tachina sau o certa, patul cu248Psihologismul feminin spaimele şi iubirile lui. Toată acea mobilă veche dispărută era acum în ea, o plimba, oculca şi o purta cu ea, cum ducea sângele, inima, braţele"'.Strada şi exteriorul sunt nişte l ocuri străine şi necunoscute, în care psihologia feminină se destramă. Ieşirea dinacest năvod cu ochiuri iluzorii înseamnă o aventură şi o abdicare de la condiţia ei umană. Visuri, obsesii, pasiuni,lacrimi, euforii, - adică tot ceea ce alcătuieşte dosar ul unei femei, - nu se pot dezlănţui decât în acest perimetru.Senzaţia de viu şi de existenţă licăreşte doar în penumbra perdelelor. Fie că exclamă, ca eroina Luciei Demetrius:"în mijlocul odăii mă simt tare şi înaltă ca o coloană", fie că simte asemenea Martei, din Bezna, că ''odaia astamă sufocă", personajul feminin rămâne în exclusivitate un personaj -prizonier. Prin ea a pătruns în literaturanoastră salonul cu particularităţile şi ritualurile lui snoabe. Salonul devine un cosmos halucinant şi îndest ulătorpentru viaţa femeii, încât descrierea lui e întotdeauna plină de recunoştinţă: "...fug în salon. Esteimens, răcoros, cu storurile de mătase aurie trase. Prin tavanele scunde de sticlă groasă portocalie, prin ţesăturadelicată a perdelelor se difuzează o lumină galbenă, neutră, care înfăşoară mobila de lac roşu, cu desene de argintneutru, într-o atmosferă de melancolie şi singurătate exasperantă. Prin uşile larg deschise văd salonul mare şi maideparte prin alte două uşi deschise c are se repetă la nesfârşit, budoare, salonaşe, biblioteci, grădini interioare, caîntr-un film american, ai cărui eroi din Extremul Orient îşi consumă dramele într -un palat de legendă. îmi placesă fiu singură în acest basm, topită în întregime în realităţ ile lui de mătase, necontrolată şi nedeşteptată de nici oprezenţă umană"2. Lumea lui este alcătuită de obicei din pictoriţe (Vivian din Zilele nu se întorc niciodată),pianiste (Ema şi Clody din Beznă), studente la conservator ori balerine. în dosul oblo anelor se desfăşoară una şiaceeaşi dramă a sensibilităţii încătuşate, dar mai ales se pune la cale o himerică evadare care, ori de câte ori sepetrece, este pur fizică şi afectivă. Adevărata fericire stă însă în această detenţiune reală şi simbolică în ac elaşitimp, aşa cum toate mişcările şi actele vieţii stau închise înlăuntrul trupului.Oglinda. Mai totdeauna monografia feminităţii începe şi sfârşeşte cu oglinda. Luciul ei reprezintă orizontul dincare purcede şi la care se întoarce metafizica pasiunii feminine. Femeia în faţa oglinzii, mai mult^ Sanda Movilă, Desfiguraţii, Ed. Vremea, Bucureşti, 1935, p. 261. 2 Idem, Jocurile mele, în voi. Nălucile, Ed.Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1945, pp. 122 -l23.249ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescu__________________decât un titlu, este o ideologie şi o teză. Răspunsurile pe care le dă acest oracol inert formează conţinutul şirealitatea însăşi a vieţii. în clipa când află că e însărcinată, Marta (Bezna) se adresează oglinzii cu solemnitateaunei rugăciuni: "Se privi în oglindă. Nu văzu nimic schimbat în înfă ţişarea ei... Se apropie mai mult de ea, peurmă făcu un pas înapoi depărtându -se, şi se contemplă cu mare curiozitate. Se gândi că poate numai imaginaţiao făcea să simtă într-însa de un timp o vibraţie, ca şi când în plămada fiinţei ei s -ar fi răsfirat din ce în ce maimult pulberea unei ape.în fiecare zi se asculta pe sine, privindu -se îndelung. 1 se părea că pe sub pielea albă, sidefată, creştea bolta unuiţesut fin, sensibil, cu rădăcinile în adâncul ei. Tot astfel îşi privea sânii ce păreau a se îngreuna ca fructeletoamna când crezi că miezul va sparge învelişul. Nu ştia nimic din cele ce se întâmpla într -însa. Cursul regulat alunei ape părea că-şi întorsese albia în trupul ei hrănindu -l şi dându-i o plinătate ce-o înaripa. Se privi din nou înoglindă, mişcându-se doi paşi. Arăta la fel ca întotdeauna, cu toate astea simţea că învelişul fiinţei ei cuprindeceva ce nimeni nu ştie şi de a cărui prezenţă nu trebuia să se bucure decât singură. cu n imeni altcineva" .Dialogul misterios cu oglinda încetează de a mai fi o mecanică exterioară sau un automatism. Sub pretextularanjării unei şuviţe de păr, intră în joc elanurile obscure ale unui subconştient rebel: "Nu mă satur de mine, dechipul meu supt şi străveziu, de ochii halucinanţi care vin spre mine din oglindă cu luminile lor de jad topit, de

talia mea, în jurul căreia se încolăceşte mătasea moale, caldă, sensuală ca o îmbrăţişare. «Eşti frumoasă, îmişoptesc. Nu te cunosc, fiinţă stranie, neclin tită». Şi-mi apropii gura de foc spre gura din oglindă, care vine spremine tăcută şi misterioasă, când cele două guri se împreună, parcă cineva mi -a pus pe buze o sabie rece. Fugînspăimântată pe uşile deschise, înaltă cameră. Fata subţire din oglindă fug e şi ea, de-a-ndărătile, înspăimântată,se micşorează şi rămâne cu o imagine depărtată, văzută prin ochiul rotund al unui binoclu răsturnat. Deodată,prezenţa mea îmi devine nesuferită". 2

Oglinda - reprezintă pentru fiinţa feminină, ceea ce reprezintă luc iditatea pentru un bărbat. In ea se idealizează oviaţă biologică prea concretă şi agresivă. Eroinele privesc în infinitul înşelător al oglinzii, cu

Psihologismul femininIoana Postelnicu, Bezna, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1970, pp. 222 - 227. 2 Sanda Movilă, Nălucile, op. cit, p. 123.250voluptatea şi încordarea (dar fără rezultatele) cu care eroii romanelor lui Camil Petrescu privesc în absolut.Muzica. Referinţele muzicale abundă în literatura feminină. La bază nu -i decât un transfer simbolic cecaracterizează impresionismul feminin. Când nu ţine de aceste resorturi, audiţia rămâne un tabiet aristo crat carepoate deveni unicul pretext epic al romanului, ca în Concert din muzică de Bach. Frecvenţa cu care stareapsihologică se rezolvă prin asocierea cu s unetul este explicabilă pentru o literatură al cărei obiect apare lipsit deformă. Teoretic, există opinia că starea de conservare a subconştientului este una funciar muzicală, în care secuprind predispoziţiile informe şi curgătoare ale psihicului. Faptu l se referă direct la momentele originare alepoeziei, ceea ce nu împiedică extinderea concluziilor la proza analitică, aflată mereu în pragul unei seducţiilirice. Mai aproape de fluiditatea stărilor de conştiinţă decât orice alt limbaj, muzica vine să tă lmăcească misterulinterior, imposibil de cuprins în cuvinte. Delirul senzorial al Manuelei din Femeia în faţa oglinzii, care,ascultând "ecourile miliardare" ale notelor, simte atingerea materială a melodiei, îl vom regăsi pretutindeni.Uneori, faptul se explică prin educaţia ori profesia autoarei, ca la Cella Delavrancea, al cărei volum de nuveleVraja (1946) se resimte până şi stilistic de pe urma harului pianistei. în nuvela Recreaţie, muzica ştergerealitatea, transformând timpul şi spaţiul în vibraţii sonore, în vreme ce armonioasa Miny, în misteriosul voiaj cuAlexandra la poalele vulcanului Etna, formulează între două extaze, un eseu care, evident, este al prozatoareiîndrăgostite de Enescu şi Diirer: "O impresie de artă poartă întotdeauna un plus de emoţie de care nu te poţi feri.închipuirea cerebrală a contractului artistic nu este niciodată în stare să cuprindă adevărul lui întreg. Aceasta n -oadmite Miny şi în faţa lui era mai dezarmată, mai stângace decât cealaltă, care primea senzaţia artistică cugenerozitatea unui spirit deschis şi fără prejudecăţi" 1. Aceeaşi intensificare latentă prin muzică o va încerca şiPetre Kristian din Marea bucurie (1946) a Henriettei Yvonne Stahl. în întunericul unei săli de concert, unde"trăia o clipă neaşteptată ş i stranie în valul de muzică, atât de pur, atât de perfect, se afla deodată izolat deoameni într-o oază minunată în care se regăsea pe sine, ca şi cum de luni de zile n -ar mai fi fost în nici o clipăînsuşi" .1 Cella Delavrancea, Vraja, E.P.L., Bucureşti, 1967, p. 19.2 H. Y. Stahl, Marea bucurie , Ed. Forum, Bucureşti, 1946, p. 139.

251ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - AL Protopopescu__________________Abulica Clody din Bezna nu comunică cu cei din jurul ei decât prin muzică. Sunetele exprimă cu aceeaşifidelitate ca şi cuvintele ideofrenia adolescentei: "O vână vânjoasă părea că străbate muzica si notele se închegauîntr-o armonie perfectă şi sigură, tivită pe margini de culoarea sensibilă a fanteziei. O cascadă de tonuriarmonioase umpleau casa, şi Ema, uimită, asculta gândindu-se că poate nu era încă totul pierdut. Dar când seameţea mai mult de bucuria acestei nădejdi, muzica începea să se încâlcească. Note discordante şi disonante seauzeau deodat. Un fel de vuiet dezordonat răzbătea prin pereţii salo nului ca şi când prin cine ştie ce întâmplareclapele pianului şi-ar fi schimbat locul între ele, cuprinse de un haos pe care mintea înnorată a fetei nu o maiputea descâlci." într-o astfel de ecuaţie psihopatologică, asociaţia îşi are rosturile ei uşor de tălmăcit. în altelocuri indicaţia rămâne pur burgheză şi exterioară. E evident că recitalul pe care efeminatul Lucian dinDesfiguraţii Sandei Movilă (în care, la un moment dat, apare chiar şi Enescu) îl dă în faţa refulatei Ada,interpretând "cu degete înfrigurate neuitatul Vals No. 6 de Brahms, încărcat cu fâlfâiri de parfum, de şoapte şi deiubire", nu e decât o galanterie de salon.Din pricina rutinei, procedeul impresionist al tranzacţiilor stare -muzică e devalorizat, şi sunt foarte rare cazurilecând, întâlnit, mai poate furniza semnificaţii, altele decât acelea de blazon. în rest e vorba de un clişeu care numai produce nici un fel de iluminare interioară. Pentru literatura noastră, pianul rămâne marele pretext sub careau fost adunaţi la un loc snob ii celor trei familii Drăgănescu, Rim, Maxenţiu, cu interme diarii lor LicăTrubadurul şi Marcian.Marea. Fiind o literatură "de interior", proza feminină realizează. cu dificultate ceea ce numim "sentimentulnaturii". Atunci când o face se adresează exclu siv elementelor consacrate, între care marea îi aparţine şi printradiţia gândirii animiste. Aproape că nu există roman feminin în care să nu apară, fie şi ca simplă sugestie,

marea. Lipsit în genere de freamătul ideii, simbolul neptunic se rezumă la capac itatea de a ilustra esenţa variabilăa feminităţii. Prin urmare un peisaj de referinţă organică, senzorială, şi nu spirituală. în înclinarea pentru decorulmarin aflăm cele mai multe din trăsăturile specifice romantismului feminin: lirism, spleen, sentimentalism,decorativism.în Pânza de păianjen acţiunea se mută adeseori pe plajele de la Mangalia, dintr -un mondenism pe care toatepersonajele aspiră să-l practice într-un fel sau altul. Voluptatea cu care Diana Slavu priveşte252marea şi-şi urmăreşte • " "~-——Psiholog'smul feminmtrimite la Apele aV miŞcarile trupului în an„pentru modul de v^? &le Hortensiei ^ZTn^^' *" afară Că Postelnicu nu scjjfî*1^ a cadrului,N^^««eseu, este tipicăcu toată destoinicia ^ din urmă de "Wu PT , "T* * l0anei Afectivitatea intensă

au?ai«i în a picta u" BaLtalenţe'°r SSnZOriale tot în chip firesc ^ Martei Se muleaza' PiSn-f0™"" ■ Ş' C°nCret tencuit. Tropii lu^fna

degenerează în poem ' ' pe acelasi liPar- Şi femeie-mare- «M^** suf'cienţi pentru de2Te'" e drep;' destul de bine

zându-se peste târm!,' ^ tOată Vremea P*Sf ?r P & a"al°giei

seara părea că 'Z^T' Zdrenîuindu-şi valurile ! ° h^a .^^d, întin-ca un animal pT^ maltare' ca * când S-ar°J ""^JOC' când se lăsa

strângea, se zbătea SC H închizi în cuşcă c

pleşită de o imensă nvr neputincioasă' în dîntr-o închisoare de H •de 6a' Ca de un leu

resemnate. [...] se 0metri- APa avea

simţurilor o făcuse ,aP" ametită în margine. Qnpi ,. , .în ea ca un grafic ^mtă tOt ceea ce ° tocoS,0 ^ \™n^> *vâltoarea ce creştea Î ?"?murand peste măsu "JUra ^ viu, inscriindu-semiracolului de a as£ ^ în vreme ce ^ adân "^ 1.ntele8ea nimic din rămână ascunse r ff la înţelesurile unei alCaTCUl ei Se ridica

conştiinţa de o uşoară ameţeala Implantată în materia ei Z"" Care ar fl trebuit să-ice cu creştetul Ct gândi Că va cr^ ^ ^^ fU CUprinSă pornea din jurul gaîge ceru'- împrejurul ei n *[' ™ereu cu marea'Până atât de uriaşă înc|l^,' 61 într-° ™ensă colerl^f m.mic decât aPa cePoemul continP ŞI Până şi instinctul de Cn

Intensitatea Piăcerii era cu materia. Simţul ?" Să eXpl°ateze ^nclU2i "nServare-'' tivă şi deaceeachi' ' Cauta disperat o general" ' V^ '* ating6rea Marea Hortensiei ? ° Paititura nebuloasă, ciw ■ edUCţm eSte primi-instinctuală şi L^dat-Bengescu, rămâne 0

& Ş1 malltioasă' cum este accesibilă pentru ^f -' marea -prezintă ^"strucţie desuprafaţă. G. Călinescu. dezla^irea incultă" a Jg** f

S]mboI]Ca cea maiGrădina. Eien

UlU1 femin1"' CUm spune

ar fi fost de aşteptat

TI" COmprimari' * h°măreală- Se

nopţii. Era co- ^ se pi,mbă înfuriat °nu ^ b°gate',Vegetal aPare si mai rar « ■ ♦ |itPrat,ira n„, • rar' SI mai estompat decâtdecorativ, a n aaevarat, grad na ca PiPrno„t •. , ?

° carieră strălucită la romani - ,element VItal Şint>ci, incat o reactualizare253ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescunechibzuită a sistemului de corespondenţe ar fi desuetă chiar şi în poezie. O reînt âlnim însă uneori, ca element deanalogie în fizionomiile puberale, şi ca termen de antiteză în jocul sugestiilor vitaliste. Cum se întâmplă într -oamplă nuvelă a Ruxandrei Oteteleşeanu din volumul La marginea câmpiei (1946).Pictorul cu pipă Virgil Pria a junge din întâmplare într -un orăşel necunoscut, unde este găzduit de o straniefamilie descompletată de război. Coincidenţa face ca una din femeile găzduitoare să fie tot o pictoriţă, căreia "oboală ciudată" îi desfigurase chipul. Elementul care traduce s tările eroului în scurta lui aventură îl constituiedescrierea unei grădini de o cromatică vânjoasă, agresivă, neconformă cu imaginea cla sică, suavă şi parfumată aparcurilor citadine: "Era o grădină sălbatecă, stufoasă, cu adâncimi de pădure. Plante cu f runza lată şi grasă,printre cari şerpuiau ierburi înguste şi lungi, acopereau în întregime pământul, atin geau zidul casei, se ridicau -spumă verde - până în pervazul ferestrei şi se revărsau unduind pe sub crengile aplecate ale copacilor.Trunchiurile se ridicau din marea de verde, puternice, groase - turnuri acoperite de muşchi -îşi îmbinau coarnele

lor nepătrunse de razele soarelui. Crengile îndoite formau scorburi vegetale şi întunecimea creştea pe măsură ceadânceai privirile. Nici o floare, nici o f runză îngălbenită, nici o creangă uscată nu stricau armonia. Aceeaşi sevăcircula peste tot urcând, prin măduva copacilor se revărsa în valuri de frunze, se ţâra la suprafaţa pământului,printre plante şi ierburi ca un parfum greu, otrăvit. Nu puteai crede că dincolo de zidurile mişcătoare alefrunzişului, sunt case şi astăzi, sau că cineva ar putea pătrunde aici, fără să se îngroape în tăcerea solemnă averdelui."De regulă însă întâlnim pastelul luminos, ornamental şi festiv, cul tivat pentru desfătarea ochiului, ca la CellaDelavrancea: "Grădina se închidea şi se deschidea ca o carte. Era mică şi mare totodată. Pergole încărcate cutrandafiri, grupuri de chiparoşi, tufişuri opreau privirea. Treceai sub bolţi de plante urcătoare, se desfăcea umbraşi, în sclipirea soarelui, se zărea marea nemişcată în pulberea luminoasă a dimineţii. Potecile de piatră urmau unfir de apă care se topea în câte un bazin minuscul. Bănci, ici şi colo, pofteau la un popas lângă arbuşti de iasomiecu flori albe ca orezul. Trepte scoborau către ronduri de trandafiri, apoi urcau iar grădina, care încercuia vecheamănăstire cu un brâu vegetal."Ciudat de sterilă este întâlnirea dintre femeie şi plantă. Poate că Proust s -a înşelat când, îngrijind cu închipuirea osplendidă grădină, a254Psihologismul femininbotezat florile Rosemonde, Andree şi Albertine, iar prin tainice altoiri, a obţinut "une nouvelle variete de M -meSwann...".5. Psihologie "hieroglifică"?E uimitor câte formule ale "incertitudinii" a putut găsi Eugen Lovinescu în efortul de a chema la ordine literaturascrisă de femei! în-trebându-se stăruitor în ce anume constă logica analizei în romanul feminin, criticul indicăunul şi acelaşi obiect, misterul feminin, în definiţii care mai de care mai imprecise: "lupta împotri va misteruluifeminin e adevărata formulă", "taina feminităţii", "despoierea feminităţii de atri butul tainei" etc. Copleşit parcăde atâta mister, aproape că şi renunţă: "Efectele amorului sunt studiate şi zugrăvite în varietatea şi mobilitatealor. Cauza rămâne în întuneric, ca un îndepărtat pisc troienit sub zăpezi eterne, ca un mister insondabil, [s.n.] Deunde vine amorul? Din ce regiuni inconştiente îşi revarsă forţa lui conştientă de sine, victorioasă şi nimicitoare?Problemă nedezlegată."Ajungem, aşadar, la aceleaşi postulate freudiste căci frazele de mai sus nu fac" decât să implore instrumentele â°laborator ale acestei discipline. Incertitudinile criticii sunt chiar nedumeririle literaturii fe minine, transformate încauză artistică. Fixată preci s asupra obiectului ei, amorul, literatura feminină face tot posibilul ca acesta sădevină un "mister insondabil". La baza fenomenului stă o implacabilă concepţie senzualistă care se străduie sătreacă drept filosofic De cele mai multe ori însă concluziile rămân în sfera sentimentului şi senzaţiei din carepurced. Forajul, oricât de tumultuos şi de obscur, nu poate dovedi mai mult decât existenţa unui nerv carevibrează. Ne aflăm se pare, fără putinţă de înălţare, în lumea adevărurilor naturale.255

XIIROMANE ŞI ROMANCIERINaturalismul psihologicîn viziunea noastră, principalele teritorii analitice s -au înclaeiat. Problema romanului psihologic continuă însă săsuscite printr-o serie de întrebări şi experienţe, nu toate la fel de mărginaşe. De ce, de pildă, lipseşte FelixAderca, socotit de mulţi drept un "pionier" (E. Lovinescu) în materie de submersie epică? Ce loc i s -ar puteaatribui lui Mihail Sebastian ca romancier, ştiut fiind că teoreticianul este prin excelenţă un propagandist alanalizei şi proustianismului? De ce n-au încăput lângă Ibrăileanu, şi Octav Şuluţiu, ori C. Fântâneru, critici -autori de romane (ostentativ) analitice? Care sunt motivele pentru care un analist premiat, pentru "asemănarea"cu Joyce şi totodată eseist cât se poate de avizat î n probleme de psihanaliză, ca Ion Biberi, nu şi -a ocupat locul pecare. cel puţin cronologic, îl merita?Şi seria întrebărilor ar putea continua (suntem siguri că va continua şi după expunerea noastră de motive), pentrucă numărul romanelor şi al autorilor cu veleităţi analitice este mult mai mare în epocă. Pentru că tentaţia de "aface psihologie", pentru a fi modern este o tendinţă stabilită în proza interbelică. Pentru că frontierele dintregenuri au devenit insesizabile şi pentru că noţiunile de "obiec tiv" şi "subiectiv" au ajuns să se înlocuiască una pealta. Pentru că, în definitiv, nu există nici un re gulament care să ne spună unde anume încetează viaţa romanului"epic". "social" sau "obiectiv", şi unde încep frământările exclusiv personale ale roma nului de analiză. Modestaafirmaţie că "nu există roman fără psi -256

Romane şi romancierihologie" (o spune, între alţii, Liviu Rebreanu) îşi recapătă grandoarea, obligându -ne să suportăm consecinţelefaptului de a fi propus existenţa unui roman psihologi c cu legi şi identitate proprie. Am propus -o sub creaţia unorscriitori care, am socotit, reprezintă tot atâtea spaţii literare distincte şi originale, unite printr -un înalt coeficient

valoric.Cu menţiunea că cele ce urmează nu sunt totuşi nişte rubrici " de consolare", vom încerca să lărgim imagineadespre ceea ce a însemnat mişcarea romanului nostru modern în diversitatea de tendinţe şi încercări. Vom maiîntâlni, firesc, destule izbânzi dar şi multe eşecuri, contribuţii originale dar şi mai multe neorigi nale. Vom întâlnimal ales acelaşi spirit regenerator care caracterizează generaţia interbelică.l. FELIX ADERCAEra, în epoca lui, o promisiune de subiect pasionant. îşi impre sionase contemporanii, prin mulţimea lucrurilorfăcute, dar mai ales prin mulţi mea lucrurilor pe care vroia să le facă. Probabil că nu există modalitate literară, dela Lumea văzută estetic, la esteticul văzut ultra -lu-mesc, în care să nu se fi exersat. "F. Aderca - scrie VladimirStreinu, copleşit în faţa listei de titluri - este astfel scriitorul contemporan cel mai liber pe care îl avem. Eadevărat că stăruinţa în roman şi eseu ar putea fi luată ca limita consimţită a neliniştitei sale personalităţi, darvarietatea romanelor (obiectiv, subiectiv, documentar, autoscopic şi fantastic ) precum şi varietatea eseurilor(psihologic, estetic, filosofic şi critic) îi denunţă aparenţa, romanul şi eseul, în alternanţă sau în conexiune, fiindcel mult indicaţii generale de modernitate" 1.Ne interesează însă contribuţia romancierului la specifi cul literaturii analitice. Socotind după clasificarea luiVladimir Streinu, proza sa s -ar cuprinde de două ori la rubrica romanului psihologic ("subiectiv" şi "autoscopic")şi de trei ori la cea a romanului -roman ("obiectiv", "documentar" şi "fantastic"). După Eugen Lovinescu, s-arcuprinde o dată (cu Domnişoara din strada Neptun, 1921) la "epicul pur", şi niciodată la proza de analiză.întrucât, "ceea ce este mai paradoxal la acest scriitor cu o evidentă subtilitate intelectuală, la acest disociator abil,la acestVladimir Streinu, Pagini de critică literară, op. cit., (II), p. 222.257ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC-^/, Protopopescu__________________transformator al materiei vulgare în fină substanţă cenuşie, este lipsa unei psihologii cu problemele einormale..."1. (s.n.)Cam pe-aici se află şi adevărul. Doar că cele care lipsesc nu sunt "problemele normale" ale psihologiei, ci chiarpsihologia. Sancţiunea lui Lovinescu are, desigur, în vedere insaţietatea masculină a personajului lui FelixAderca, acel "pansenzualism debordant" care îl îngrijora şi pe Pompiliu Constantinescu 2. Propriu-zis nu aceastadevalorizează proza, ci faptul că toată febra hormonală de care se lasă bântuite romanele sus ceptibile de a fi"psihologice" rămâne o energie pur mecanică, făr ă nici un suport sufletesc. Virilitatea, fie ea şi mai ieşită dincomun, nu înseamnă numaidecât anormalitate, dar mai ales nu înseamnă psihologie. Dl. Aurel din Omuldescompus (1925) şi Femeia cu carnea albă (1927) ori Nicu Boldescu din Mireasa multiplă (1932), reluareneizbutită a romanului Ţapul din 1921, dau realmente dot^âdă de animalică dezo rientare în râvna cu careostenesc să-şi potolească poftele aţâţate.Lubrică şi trivială este şi alegoria (sau mai bine zis, agonia) d -lui Aurel din Omul descompus. Cocoţat încaleaşca, razna prin grădinile de zarzavat de pe malul Dunării, eroul foloseşte atlasul legumicol pentru a neprezenta "sorturile" de femei. Dezarticulaţiile din obsesiile lui (Ema, Calypso etc.) şi harababura sângelui au fostpuse cu uşurinţă pe seama influenţei lui Proust... Cel mai serios rămâne totuşi romanul 1916 (1936), întoarcereîntrucâtva tardivă la problematica primului război mondial, pe care scriitorul o mai abordase, şi în care privinţăavea reală experienţă. Conflictul de vederi dintre Costache Ursu şi fiul său nu reuşeşte însă să se menţină peplanul analizei, devenind o manevră exterioară, analogă mişcărilor de trupe, aceasta din urmă excelent descrisă.Roman "de temă" şi nu de introspecţie.Felix Aderca nu este un analist, ci u n scriitor de tranziţie, de veş nică tranziţie. In general, de la una la alta, iar înroman de la naturalismul de tip Zola, la un naturalism psihologic. Adică de la calamitate care se vede, la una caremocneşte. Pe tabloul istoriei noastre literare, e pasu l de la sangvinitatea semănătoristă la una "conştientă" şi"estetizată".1 E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane op. cit., p. 221. ' Pompiliu Constantinescu, FelixAderca: "Omul descompus". în voi.Mişcarea literară, Ed. Ancora, 1927, p. 94. 258Romane şi romancieri2. MlHAIL SEBASTIANAutorul Accidentului a acordat infinit mai multă atenţie pro blemelor teoretice decât analizei din propriileromane. Nu vom insista asupra uriaşului travaliu depus în jurul literei lui Proust. Aproape nim ic din ceea ce seleagă de soarta modernă a confesiunii nu i -a scăpat lui M. Sebastian. A risipit prin publicaţiile vremii paginisclipitoare despre Gourmont şi Gide, Joyce şi Virginia Woolf, Jules Renard şi Katherine Mansfield, fascinat demodul cum inteligenţa primeşte pecetea afec tivităţii în vasta literatură a mărturisirilor. Lucru evident în tot ce ascris, dar mai ales în teatru, vocaţia lui Sebastian era să promoveze ideea prin melancolica atingere cu sufletul,aşa cum menirea lui Camil Petrescu a f ost să spulbere sentimentul cu sclipătul orbitor al ideii.Era, cu alte cuvinte, scriitorul cel mai autorizat să ne dea un tipic roman de analiză. Nu ne -a lăsat decât câtevatipuri de trucare a jurnalului intim, între care Femei (1933), Oraşul cu salcâmi (1935), dar mai ales

Fragmentele dintr-un caiet găsit (1932), tind să devină romane ale interiorităţii absolute.Dar tocmai acest "absolut", pe care ne -am străduit să nu-l spunem degeaba, încurcă de astă dată lucrurile,împiedicându-le să ajungă la împlinire romanescă. E aproape de neînţeles cum, în faţa unei literaturi atât de totalrăsfrântă în sine, în faţa atâtor manifeste de "egolatrie", în faţa unui program complet şi savant de subiectivitateanalitică, în faţa sincerităţii celei mai tragice (ar fi împ ovărător să dovedim cu citate "de jurnal" cât derăvăşitoare este obsesia eului la Sebastian), ezităm să rostim cuvântul roman? Pentru că - iertată fie-ne trimitereala croitorul de elită care rămâne cu veşmintele ponosite — M. Sebastian este în proză păgu başul propriei erudiţii.Nimeni nu se îndoieşte că un partizan atât de fervent al "experienţei" şi "autenticităţii" s -ar fi priceput să-şi punăîn aplicare principiile şi măiestria. Dar fervoarea jurnalului, a autoobser -vaţiei, a confesiei aproape flagelat oare,toată această neţărmurită încre dere în înfăţişarea brută a eului merge atât de departe şi devine atât de tiranică,încât, ca orice tiranie, sfârşeşte prin a -şi vlăgui obiectul.Ce material analitic, de autentică inteligenţă sufletească, se află în f iecare frază a scriitorului! Nu mai vorbim defarmecul stilistic, mai evident uneori în critică decât în literatura propriu -zisă. Cu toate acestea, marele roman decare vorbeam întârzie pretutindeni să se închege. în Femei, bunăoară, un psiholog subtil, în truchipat în persoanalui Ştefan259ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescu__________________Valeriu, se cheltuieşte în inventare erotice, dovedindu -se chiar mai prodigios decât d. Aurel al lui F. Aderca(Renee. Marthe, Odette - primul "lot", apoi Emilia, Măria, Arabela etc), pentru că nu are curajul să se instaurezeca personaj al propriei drame, al unicei drame la care se pricepe, cea a eului. Voinţa de autenticitate, deexperienţă directă, comunicată fără mijlocire, retează orice viitor romanulu i. Apropiindu-şi prea mult adevărul,scriitorul riscă să nu-l mai vadă, sau să-l vadă în sine, dar nu romanesc.Aici, ceva din lecţia lui Proust, cu toată minuţiozitatea cu care a fost urmărită, i -a scăpat lui Sebastian. Anume,că ficţiunea nu trebuie definitiv alungată nici chiar atunci când e vorba de "incontestabilul" Ego. Cândromancierul a înţeles aceasta (mai întâi într -un Jurnal de roman, iar mai apoi în Accidentul, 1940), a înţeles-otot exagerat, reprimând mai mult decât era necesar, analiza. Adică , tocmai materia pe care o stăpânea mai bine.Trepidantul proces declanşat de "accidentul" Norei în viaţa sentimentală a sportivului Paul, e mai aproape deiscusinţa dramatică din Jocul de-a vacanţa, decât de insomniile introspectului. Ceea ce trebuie să r ecunoaştem ecă intriga sufletească se ţese alert şi captivant, romanul concurând, în mondenitate, celebrul Climats al lui AndreMaurois.Miracolul eului există în toate cărţile lui Mihail Sebastian, dar acolo unde e mai evident, exact acolo nu se maiproduce miracolul romanului.3. CONSTANTIN FÂNTÂNERUCritic şi eseist cu totul remarcabil, Constantin Fântâneru pare a confirma, în roman, teza că "literatura aceasta[analitică, n.n.] e, în genere, opera criticilor, eseiştilor şi ideologilor" . Din nefericir e o confirmă mai mult pe alta,şi anume că spiritul critic şi inteligenţa nu sunt întotdeauna o garanţie în artă. Pentru a demonstra că autorulmicro-ro-manului Interior (1931) era un foarte fin comentator de literatură, n -am indica altceva decât croniciledin "Universul literar"", şi în special cea consacrată Hortensiei Papadat -Bengescu cu ocazia apariţiei romanuluiE. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane op. cit., p. 289. vezi "Universul literar", an XLVII, nr.41, 1938. 260Romane şi romancieriRădăcini (1938). E unul din cele mai profunde studii din câte s -au scris pe această temă.Stima sau condescendenţa cu care romancierul a fost primit de confraţi se datorează probabil tot reputaţieicronicarului "0 carte excepţională" exclamă Anton Holban la apariţia romanului, apreciind că "cea mai marecalitate a romanului" constă în faptul că "denotă vibraţie interioară" . Singura vină pe care i -o găseşte e că nudezbate ideea morţii, eterna marotă a autorului Ioanei. în acelaşi număr al revistei "Ulise", un alt confrate, deregulă burzuluit pe roadele introspecţiei, găseşte de astă dată pe eroul lui G. Fântâneru "plin de interioritate,exasperat de căderea lui în singurătate", "legat panteistic" etc. 2

în realitate, Interior este un eşec total. Fiindcă de la stil, până la personaj şi idee, totul este dezacordat şi ridicol.Stilistic mai ales, iese la iveală o nesiguranţă pe care criticul nu ne lasă să i -o bănuim într-o "oltenească" plină dedezacorduri temporale, barbarismele abundă - "hai-manahceşte", "dezinvolburare", "hlizirea", "clefăteau" etc.Deşi se pretinde mare disociator de senzaţii, eroul nu e decât un tânăr vagant, care neplătindu -şi la timp chiria, enevoit să pribegească prin parcuri şi pe străzi, pe la foşti colegi şi cunoştinţe, în sper anţa că şi-ar putea alina"angoasa". In fapt, e vorba de un complex erotic ce -l bântuie şi-l ţine la periferia vieţii şi a gândurilor, punându -ladesea în situaţii jenante 1 "Din ascunziş (eroul are obiceiul să se ascundă prin 'tufişuri: "legat panteistic"? ) îi vădtalia, clătinată în mers voluptos; oricând faţă de majestatea femeilor am avut un sentiment de umilire şi denimicire fizică. Tristeţea, timiditatea, ticurile nervoase, dobândite în urma vieţii acesteia mă fac slab şi grotesc,pricină din care nu-s capabil să duc la sfârşit o conversaţie convenabilă." Destinul scriitorului CP înrh^ „fPm;,t„rDestinul scriitorului se încheie prematur.Anton Holban, O carte excepţională, în "Ulise", an I, nr. 4, ianuarie 1933, 2 pp.2-3. Petru Comarnescu, Despre

nişte notaţii gingaşe şi româneşti, în Ulise",an I, nr. 4, ianuarie 1933, pp. 2-3.261ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescu__________________4. OCTAV ŞULUŢIU1

Tot din afara regulei şi a naturii provine şi Di, eroul lui Octav Şuluţiu din Ambigen (1935). Autorităţile şcolares-au opus la publicarea romanului în reviste încât "fruntaşul criticii tinere" (zice Ş. Cioculescu) a fost nevoit să -iadauge un Paragraf pentru o eventuală istorie a gândirii româneşti, în care îşi ia apărarea. Pedagogii nu s -ausperiat chiar degeaba, pentru că "fătălăul" lui Octavian Şuluţiu nu acceptă să -şi jelească proasta întocmiretrupească "in abstracto", ca Amiel, ci se dedă la tot felul de confruntări obscene şi dizgraţioase. Pentru a ne facesă înţelegem în ce anume constă masculinitatea lui păguboasă, autorul angajează vreo cinci profesioniste într -aleamorului, în faţa cărora Di se sufocă, însoţindu -şi falimentul cu reflexii pedante şi patetice. Ca descendent dinmetafizica lui Weininger, cum se pretinde, nevolnicul viseaz ă,,.nici mai mult, nici mai puţin, o matahală defemeie - aceasta e "idealul" lui feminin! - o femeie interminabilă şi sinistră, deşi ştie că nu poate face faţă nicimăcar obişnuitei Ata. Rând pe rând, el sucombă în faţa suavei Judith, a Anei (care reuşeşt e totuşi să-l scoată dinamorţeală) •** şi a Evelinei, oprindu -se în cele din urmă la prostituata Elina. Mai bine zis aceasta se opreşte la el,principiile pe care se întemeiază căsnicia fiind, se -nţelege, inversate.Pompiliu Constantinescu pretinde că am avea aici "un Dominique românesc". Criticul uită că eroul luiFromentin, cel din cartea dedicată doamnei George Sand, e un om de peste patruzeci de ani, care nu se despartede puşca cu care vânează prepeliţe, îşi supraveghează ferma şi -şi însămânţează ogoarele. Adică este un bărbat întoată puterea cuvântului...5. ION BIBERIDe profesie medic psihiatru, Ion Biberi este cunoscut printr -o activitate literară foarte diversă, mergând de laeseu la conversaţii despre cibernetică, şi de la tratate medicale la st udii despre poezie. A făcut, ca să născocim şinoi în domeniul psihiatrului, "un complex de competenţă", ceLa data redactării lucrării de faţă, Jurnalul criticului nu ne era cunoscut. Lectura lui ulterioară ne -a dezvăluitaptitudini analitice şi literare pe care romanele nu le au. 262Romane şi romancierii-a permis să treacă drept avangardist în mai multe direcţii deodată. în realitate, uşile atât de numeroase, suntdeschise cu una şi aceeaşi cheie -teoriile despre subconştient, penumbră şi onirism. Simpl a enumerare a ciclurilornuvelistice devine elocventă: Penumbra vieţii, Robia corpului, Lumea visului.O oarecare vâlvă a făcut romanul Proces (1935), căruia i s-a şi decernat substanţialul premiu Tekirghiol - Eforie.(îl primiseră, înaintea lui, Mircea El iade pentru Maitreyi şi Sergiu Dan pentru Arsenic, Ion Biberi fiind al treileaşi ultimul.) Astăzi romanul apare fals, contrafăcut, de un formalism naiv, care de la prima pagină degenerează înmanieră.Latifundiarul Alexandru Padeş, de meserie avocat, este acuzat că şi-ar fi ucis intendentul. Probele n -o dovedescşi inculpatul este în cele din urmă achitat. Intriga şi mişcarea romanescă lipsind, performanţa autorului stă întenacitatea cu care stenografiază procesul lăuntric al nevinovatului. Stilul spasmod ic are pretenţia că reprezintăînsăşi "vocea" subconştientului: "Nu, nu, nu! Calm, linişte. Cum? Să nărui tocmai acum totul, prin gesturi şicuvinte necontrolate? Calm! Supraveghere! Mi -am pregătit tensiunea nervoasă, luciditatea cu care voi întâmpinacuriozitatea răuvoitoare a acestor... Voi fi calm, voi fi calm, voi fi calm, voi... Autosugestie. Metodă infailibilă..."şi aşa mai departe.S-a vorbit imediat despre "flux interior", "monolog", "ritm ondu lator", critica s-a echipat la repezeală cuvocabularul psihanalitic la modă iar numele autorului a fost încrustat sub cel al maestrului, Joyce. (în acelaşi an,1935, Ion Biberi publică în "Revista Fundaţiilor" un lung studiu asupra scriitorului irlandez, stimulând creditulce i se acordase). N-avem de-a face decât cu o înţelegere cât se poate de rudimentară şi naivă a noţiunii de"monolog interior". Naturalismul psihologic se mani festă aici nu prin violenţă şi impudoare, ci în ostentaţia şischematismul rigid cu care este utilizat procedeul. Un exemplu tipic de ceea ce s-ar putea numi vulgarizare amonologului, prin simpla dezarticulare a frazei. Autorul a mai încercat s -o facă o dată în Un om îşi trăieşteviaţa (1946), dar n-a mai şocat pe nimeni.263ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescu__________________6. în jurul "Discobolului"Numele efemeridei "Discobolul" (1932 - 1933, fondatori Ieronim Şerbu, Mihai Şerban), revistă specializată înprobleme de psihanaliză literară, devine emblematic pentru ceea ce -am numit naturalism psihologic, dar ceea ce,de fapt, înseamnă degenerarea prozei de analiză. în paginile ei, pline de conştiinţa "abisului", îşi fac în primulrând ucenicia fondatorii, lângă care Dan Petraşincu se va dovedi cel mai prolific, dar şi cel mai excentric. Subpretextul sondajului psihologic, romanele sale excavează noroaie, populate fiind de schilozi, luetici şi psihopaţi.în Sângele (1935), romanul de debut, suntem obligaţi să asistăm la ravagiul sângelui într -o familie de declasaţi încare singurul personaj sănătos, bunica Tudora Macău este ucisă de nepotul ei, lueticul Martin. Cartea are

pretenţia că pune problema eredităţii şi a conflictului dintre generaţii, dar nu e decât o monografie a infecţieisangvine, cum vor fi celelalte. Monstrul (1937) din al doilea roman, ne propune exact ce ea ce spune titlul, unmalformat agitat de gândul incestului. Pagini prolixe şi rău scrise despre una şi aceeaşi obsesie a morbidităţii şianormalului."Veniaminul" autodidact (Ş. Cioculescu) lasă nămolul să erupă, fără nici o pricepere pentru stil, dar ma i alespentru demnitatea umană. Mai rezonabil pare a fi cel de al treilea roman (al patrulea în ordinea volumelor, DanPetraşincu publicând în 1936 o culegere de nuvele pe acelaşi calapod), Miracolul (1936). Personajul principal,Costin Gradea, este sculptor cu criterii estete. Femeia cu care s -a căsătorit nu mai corespunde însă gusturilor saleşi "criza" sufletească se răsfrânge peste puterea de creaţie a artistului. Impasul se rezolvă prin Irene, "miracolul"stând în faptul că amanta e... schiloadă. Prile j de a arunca din nou lucrurile peste marginile normalului. Scenestridente, vulgarităţi, pes tilentă morală, iată în ce constă naturalismul degradant la care ajunge acest tip deliteratură. "Analiza", când nu înseamnă de -a dreptul concupiscenţă, se rezumă în bolboroseli de genul: "Râm încarne - sobol -gândul cu geamăt durerile -n vrej fără rod să ridic" .Finalul deceniului al patrulea şi începutul următorului, abundă în asemenea pseudocreaţii "analitice". Coborâte laexpresia cea mai joasă, teoriile freu diste şi ale "neantizării" răpun astfel o direcţie literară cu precedentemagistrale. Dintre cei care mai pot fi totuşi amintiţi aici notămDan Petraşincu, Psalm discontinuu, în "Vremea", an VI, nr. 309, 1933.264Romane şi romancieripe Mihail Şerban, cu Infirmii (1936), Nunta de argint (1938), Idolii de lut (1939) şi Petru Manoliu cu Tezaurbolnav (1936) şi Moartea nimănui (1939), la care aspiraţia gidiană de a pune existenţa în discuţie, cade, de -asemenea, pe umerii infirmilor şi declasaţilor.Un caz mai interesant l-ar fi putut întruchipa H. Bonciu, dacă "balamucul sufletesc" (Tudor Arghezi îl calificaastfel, cu tandreţe) din romanele sale n -ar rămâne o operă exclusiv destructivă şi parodică. Ov. S.Crohmălniceanu aşază romanele sale în descendenţa "rea lismului atroce" al expresioniştilor Klabund, Kustneretc.1. Fapt este că atât Bagaj (1934). cât şi Pensiunea doamnei Pipersberg (1938) sunt două cărţi ciudate, încare deşucheatul Ramses Ferdinand Sinidis face tumbe şi persiflează tot ceea ce, cu academic ă importanţă, s-anumit viaţa sufletească. Un duh urmuzian pâlpâie peste pagini de o stranie vervă imaginativă, răspândind un aerde scepticism universal. Grimasa arlechinescă a eroului, ca şi viscolele sângelui din ultimele romane pomenite,ne spun că glorioasa carieră a confesiunii s -a încheiat.Ov.S. Crohmălniceanu, op. cit., p. 501.265XIIIUN RECURSRenunţând la o concluzie, ne vom asuma o posibilă obiecţie: în ce constă până la urmă caracterul de sinteză alcărţii de faţă? Dacă nu ne facem iluzii: în consecvenţa cu care am încercat să demonstrăm că romanul psihologicromânesc este, de fapt, un roman anti-psihologic sau. în orice caz, unul post-psihologic. Situaţia în care, evident,noţiunea devine nu numai inadecvată ci şi anacronică. Evitând însă ori ce extravaganţă - dificultăţile determinologie sunt o realitate în estetica romanului - am preluat denumirea consacrată istoriceşte şi adoptată caatare de critica noastră. (Nici celelalte formule, pe care inevitabil le -am folosit, nu sunt mai riguroase. Roman"de analiză" de pildă e şi mai imprecis, Balzac fiind tot aşa de analitic ca şi Proust.) în realitate, ceea ce amacceptat să numim roman psihologic românesc este cu totul altceva decât o replică tardivă la un gen constituit lafinele veacului trecut. Ar fi fost şi prea puţin şi nedurabil să fie aşa.în fond ce rezultă din cele unsprezece sau douăsprezece capitole propuse? Rezultă un Liviu Rebreanu caresubordonează valorile sufleteşti unui eu eminamente cetăţenesc, deci nepsihologic. Un Camil Petres cu carerespinge orice explicaţie în ordinea concretului psihologic şi un romancier care abordează problemele legate desuflet refuzând să ajungă Ia literatură. O Hortensia Papadat -Bengescu care destramă şi "compro mite" şubredaclădire a simţurilor. Un Anton Holban pentru care viaţa interioară e un mecanism absurd şi un Mircea Eliade lacare aceasta începe abia după ce pământeşte s -a încheiat.în totul, o generaţie - nouă în ordine universală - de romancieri care fac psihologie pentru a-i depăşi valorile şisemnificaţiile. Prin ce? Printr -o reală aprehensiune pentru filosofie şi printr -o masivă infuzie de266Un recursspiritualitate specific românească. Deşi trimiterile rapide de la Camil Petrescu la Anton Holban, şi de la LiviuRebreanu la Gib Mihăescu sunt curente, adevăratul numitor comun rămâne cel de mentalitate artistică: săexaminăm interiorul pentru a -i dovedi vacuitatea; să dovedim derizoratul vieţii sufleteşti pentru a reda fiinţeidemnitatea raţiunii. O reacţie curajoasă şi originală la tot ce î nsemna cucerire psihologică în materie de roman.Deşi laudă descoperirile scientiste preluate de literatură, toţi eroii lui Camil Petrescu ţintesc ca prin ele să -şiîngroape tocmai viaţa "lirică" şi trecutul terestru. Oricât de fericit în cazna sa sufletea scă ni s-ar părea eroul lui

Anton Holban, el sfârşeşte întotdeauna în afara realităţii căutate în inimă. Momentul e de întemeiere şi nu desuccesiune la remorca unor experienţe de aiurea. E momentul genezei romanului nostru modern şi totodată alapogeului.Urmărit numai în direcţia specializată a analizei psihologice, procesul de modernizare al întregii mentalităţiliterare nu-şi pierde caracterul de fenomen organic şi patetic. Denumirea de proces este, cum observa TudorVianu, cea mai proprie climatului d e efervescenţă şi laborioasă exigenţă ce se instaurează în jurul romanuluiîndată după primul război. Nu este o epocă cu prea mult har organizatoric, nici de mare succes pedagogic alcriticii, cum fusese amurgul maiorescian al secolului trecut. "Era o fren etică luptă pornită din dispoziţiunispirituale, de cele mai multe ori sincere, dar totdeauna nelămurite. Evident, astfel de începuturi nu se organizeazădupă nici un soi de tactică. Regulile de strategie ucid acolo unde - prin ferestre deschise brusc - bat vânturi noi şiproaspete. Era necesară o primenire, o dărâmare de comode puncte de reper, un scurt şi puternic duş scoţian caresă împrospăteze, să frământe, să oblige" 1.Critica însăşi îşi modifică orarul, după noul mers al sensibilităţii şi gustului mo dern care-i tulbură tihna şiconvingerile. Dacă, luat cu treburile ministeriale, Titu Maiorescu nu mai schiţează nici un gest de interes pentrufreamătul deloc clasic al secolului XX, în schimb nocturnul Ibrăileanu citeşte cu tenacitate pe Proust şi Gide, peThomas Hardy şi Dostoievski, neîmpăcat la gândul că ar putea pierde contactul cu generaţia lui Lovinescu şi amai tinerilor săi emuli. Ceea ce domină perspectiva literară este o stare de spirit înnoitoare, în interiorul căreiaorice secţiune1 Mihail Sebastian, între experienţă şi temperament (I), în voi. Eseuri, cronici, memorii, ediţie îngrijită şiprefaţată de Cornelia Ştefanescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, pp. 90 - 100.267ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu__________________cronologică ori metodologică apare superfluă. Renaştere, va exclama Hortensia Papadat -Bengescu mustrându-şicontemporanii pentru insensibilitatea la fenomen. "E o nelinişte care e în felul ei creatoare - recunoaşte LiviuRebreanu în faţa lui Mihail Sebastian care îi solicită să caracterizeze momentul. Noi am avut, cred, un singurmoment în care actuala criză sufletească a depăşit forma sa de simplă panică morală şi a căpătat expresie înoarecari idei... A fost prin 1926, prin '27, când a început să se afirme gener aţia d-tale..."'.Romanul psihologic este subiectul principal al acestui înfierbântat "divan" teoretic, la care romancierul refuză să -şi mai ocupe cuminte locul din spatele criticii. Inventiv şi informat, cu gustul conceptualizărilor sublimate, el numai este un "producător" al cărui ultim argument rămâne talentul şi, eventual, gustul. Principiilor pe care criticulle reazimă în tradiţie, scriitorul le răspunde cu puncte de vedere obţinute zilnic din ex perienţă. O cristalizare"plătită cu reacţiuni" se desăvârşeşte prin polemică şi nepoliticoasă confruntare cu spiritul veacului. Tumultul nuare prea multe reguli, dar prima grijă a spiritului răscolit este echilibrul.în ciuda tuturor controverselor şi nestatorniciilor de vederi, roma nul îş"i întemeiază profilul pe o clară şicuprinzătoare idee de moderaţie. înclinarea şi voinţa de sistemă a criticii se armonizează, completându -se, cuineditul, şi virtuozitatea romancierilor. în interiorul ideologic al chestiunii distingem o perfectă simetrie. întreurbanismul lui Lovinescu şi "balzacianismul" lui Călinescu, stă cumpănitor Ibrăileanu cu sistemul său bivalent.Chiar atunci când pretinde mutaţii radicale ca Lovinescu, critica are în vedere o revoluţie organică. însăşinoţiunea de criză, promovată de Mihail Sebastian, este în esenţa ei o necesitate a romanului românesc: aceea dea depăşi "fenomenul împotmolirii" sau "parasemănătorisniul" cum numeşte Camil Petrescu idilismul larvar încare veacul surprinde proza românească. Respingând estetica actului gratuit, la olaltă cu creşterile parazitare alesubiectivităţii şi livrescului, romanul adâncimilor se prefigurează ca o formă de adaptare la sensibilitateamodernă, şi nu ca resurecţie pur formală. în ciuda aparenţei de agravare polemică, genul întruneşte mai multesufragii decât opoziţu, unele intervenţii subliniind chiar falsitatea dilemei: "Se pun întrebări: încotro să neîndreptăm caravana de romane? Spre social, adică spre moravuri? Spre psihologie, adicăUn recurs1 (M. Sebastian), Cu Liviu Rebreanu despre trecut şi puţin despre viitor,în "Rampa", an XVIII, nr. 5368, 1935, p. 1. 268spre suflet? Formulele, tabletele de orientare cu săgeată şi chiar kilometri de parcurs, sfaturile şi echipamentul dedrum sunt inutile"1.Nu lipsesc, fireşte, nici afirmaţiile ori contestările extremiste, une ori surprinzătoare. întrebat, de pildă, spre ce felde roman tindem, în cadrul unei anchete având ca ternă chiar "criza romanului", Mihail Dragomirescu contestăfuribund analiza psihologică, socotind -o pandant al pornografiei: "Intelectualitatea, e un moft cultural. Acţiuneae totul"2. La, fel, P. Comarnescu, tăgăduind distincţia dintre "literatura -confesie" şi "literatura obiectivă", 3 e depărere că "astăzi viaţa interioară înseamnă un fel de egocentrism de cea mai ignobilă sp eţă..."4. în schimb, PericleMartinescu face profeţii exagerate în sens opus: "Romanul obiectiv a dispărut pentru a face loc romanuluiconfesional [...] dovedind că romanul secolului XX a încetat de a mai fi oglinda unui univers exterior, devenindinstrumentul ameliorării unei dezordini interioare" 5. Mai rezonabilă este convingerea lui Mircea Eliade, care, înDespre destinul romanului românesc, observă că "Romanul românesc care se află astăzi într -o uluitoare şirevoluţionară depăşire de sine, va triumfa de finitiv când va izbuti să impună literaturii universale măcar două trei

personaje-mi-turi"6.Interesul literaţilor noştri pentru fenomenul Proust este o realitate ce nu poate fi îndepărtată de la înţelegereadestinului analizei psihologice. Dar marea frăm ântare a romanului interbelic rămâne propria sa specificitate,propria conştiinţă teoretică. Aproape fără excepţie, Camil Petrescu şi Hortensia Papadat -Bengescu, AntonHolban si Mircea Eliade, Mihail Sebastian şi M. Blecher reflectează obsedant la nevoia de autenticitate aexperienţei lăuntrice şi la soluţiile de valorificare socială a ei. "Nu cred într -un snobism şi într-o modă proustiană- declară M.Ovidiu Papadima, Pentru o singură literatură: cea cinstită, în "Da şi Nu.Revistă de critică", an I, nr. 4, 5 iunie 1936, p. 6.M. Dragomirescu răspunde..., în "Da şi Nu. Revistă de critică", an I, nr.4, 5 iunie 1936, p. 5.P. Comarnescu, Literatura-confesie sau literatură obiectivă?, în"Vremea", an VI, nr. 286, 1933.Idem, Ce-a ajuns viaţa interioară?, în "Vremea", an VII, nr. 331, 1934.5 Pericle Martinescu, Intelectualităţi asupra romanului, în "Da şi Nu. Revistă de critică", an I, nr. 4, 5 iunie1936, p. 6.6 Mircea Eliade, Despre destinul romanului românesc, în "Da şi Nu. Revistă de critic ă", an I, nr. 4, 5 iunie1936. p. 4.269ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescu ________________Sebastian în unul din amintitele articole despre Proust. Dincolo de o lectură de cinci sute de pagini, nici unsnobism literar nu rezistă." Faptul e de natură să atenueze imaginea ostilităţii estetice dintre romanul analitic şicel obiectiv, direcţie în care cele mai multe romane psihologice, de la Concertul... Hortensiei Papadat-Bengescu, la Inimi cicatrizate al lui M. Blecher, aduc convingătoare dovezi de "obiectivitate" şi originalăcompoziţie.Fapt notabil: din mulţimea participanţilor la procesul romanului de analiză, cei mai puţin refractari la fenomensunt tocmai scriitorii obiectivi. Generoşi şi lucizi, fără false dileme ori mofturi estetice, copi ii orfani ai lui Balzacdin secolul XX dau dovadă de o judicioasă ospitalitate faţă eu "noul Adam". Aproape trecând cu vederea deseleofense ale analiştilor la adresa maestrului lor, şi mai ales la adresa tipului strămoşesc de roman, ei nici măcar nuurmează conservatorismul acelor critici care le ţin cu îndârjire parte. Iată un exemplu. Deşi G. Călineseu afişa lafiecare întâlnire cu romanele lui Camil Petrescu o severitate specială, premiindu -l ostentativ pe Rebreanu (înnumele magistrului său Balzac), l a apariţia Patului lui Procust, cel care nu-şi va drămui entuziasmul va fitocmai Liviu Rebreanu. 1

O precizare se impune de pe acum. Specie prin definiţie resurec -ţională, romanul de analiză nu a cunoscut la noiun extremism doctrinar care să tulbure bunul mers al formelor moderne spre împlinire. Luptele şi controverseleinterne, între analiştii înşişi şi uneori între critici, au fost mai pronunţate decât competiţia de forme, şi aceastaspre binele unei literaturi care prin tradiţie avea nevoie de Sadoveanu şi Rebreanu, aşa cum prin aspiraţie îimerita pe Mircea Eliade şi M. Blecher. Nu trebuie să ne mire aşadar că în 1925, "tolstoianul" Constantin Stereglosează cu multă pătrundere pe marginea romanului în căutarea timpului pierdut". ori că în 1927 CezarPetrescu examinează competent una din com plicatele filiaţii ale lui Proust cu Ruskin, în eseul Marcel Proust şiJohn Ruskin.3 în ceea ce-l priveşte pe autorul romanului Calea Victoriei, el este mult mai implicat în problema"urbanizării" epicii noastre, înc ât1 Cf. Liviu Rebreanu, Patul lui Procust, în "România literară", an II, nr. 55. 4 martie 1933.2 C Stere, în căutarea timpului pierdut. Din carnetul unui solitar (HI), în "Adevărul literar şi artistic", an VI,nr. 255, 25 octombrie 1925, p. 13 Cezar Petrescu, Marcel Proust şi John Ruskin, Note pe marginea cărţilor, în "Cuvântul", an III, nr. 799,2 iulie 1927, p. 1.270Un recurspe oan^ pe care Q desfăşoară în articolul Romanul oraşelor,1 intră în ezonanţă cu frământările romanuluiinterbelic, văzute însă cu ochiul re.porterujuj şj nu al scafandrului.. ,^r măsura cea mai exactă a "amabilităţii heterogene" a realiştilor 1 o dă Liviu Rebreanu care, nefiind un eseistprea suplu, nici nu poae 1 bănuit de prea mult tact. Străin de subtilităţile ter minologice şi eoremel^fenomenologiei, el găseşte de câte ori este întrebat, cuvinte "iagu 1 Q are despre rosturile epice ale psihologiei.într-un interviu dint P p pg din. POlYteşte de la o afirmaţie destul de şcolărească pentru a sfârşi prin a - ci a, ţţe şj onorjfic? pe proust. Un roman,încuviinţează prozatorul, "nu se poae construj f^ra psihologie" aceasta fiind "singurul punct de im -po an,a capjta|a"pacând legătura între moment şi personaj, "psihologia es e pur)ctui fundamental al romanului. De altfel şi romanul

strein e ne ipsit qe psihologie. De pildă Proust, cunoscutul romancier francez, a atins puietul celebrităţii prinromanul psihologic"2.%iva ani mai târziu, îl aflăm pe romancierul utilizat de cr itică rep ur, ţQţ ^ prototjp a| evidenţialismului rustic,vorbind despre . ,. "corp sferoid" şi despre opera de artă care "nu e niciodată ema -na,ia ir^ctă a unor experienţeanume făcute. Emoţia nu intră în artă în > are n^ j uată ţa ^ natura> cj totdeauna transformată prin mis -şiinsesizabile metamorfoze...". Acelaşi principiu al distilării in enoar^ -j gasjm enunţat şj m dialogul cu M. Sebastiandin "Rampa", la pu,ina vţ eme după omagiui adus ]uj proust: "Un artist nu poate lucra C°"a 'di p înp inediat cu realitatea. [...] Viaţa nu poate fi transpusă direct în . a t). ebuje sa treaca mtâi prjn sufletul tău..."4.. .Mnii identice va emite Gib Mihăescu, consultat în paginileace eiaşi revjste asUpra fenomenului romanesc: "Drepturile unui autor derealitate nu încetează nicăieri, cu condiţiunea să nu uite că facei a, rnaţer|a|u| ^mţ nu ge poate transpune în operă decât atunci cândreprezint^ prjn gjne Q ^QQ ^ arta »5 Romancierul, care vedea în' Romanul oraşelor, în "Rampa", an XV, nr. 3595, 1930. vorl)ă cu d-l Liviu Rebreanu..., în "Rampa", anXVIII, nr. 5252. Liviu fyejjreanUi Mărturisiri, în "R.F.R.", an VII, nr. 11, 1 noiembrie 1940.Cu Li\ju Rebreanu despre trecut şi puţin despre viitor, în "Rampa", an^. 5368, 1935, p. 1. ^ihâescu despre "Donna Alba", în "Rampa", an XVIII. nr. 5225 1935,0,271ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC - Al. Protopopescu ____"Rascolnicof al lui Dostoievski un sumum de artă", distinge în puterea adâncă a sufletului "o realitate eternă şide nezguduit"1, dată spre explorare romancierului.Numărul depoziţiilor pentru romanul interiorului sporeşte verti ginos în epocă. De la Ionel Teodoreanu care apără"romanul constatativ" fără a tăgădui viitorul literaturii "rezolvative", ori poetul Dan Botta care întreţine prinProust tainice legături cu estetismul psihologic, 2 şi până la imprevizibilul Eugen Ionescu, aproape că nu existăintervenţie publicistică să nu ajungă la problema romanului de analiză. "A fi proustian nu e o pasiun e, ziceSebastian, ci o aviditate de a simţi", majoritatea punc telor de vedere trecând prin acest filtru al Timpuluipierdut. Alţi romancieri de proporţii ca Dostoievski, Huxley, Thomas Mann revin ca puncte de referinţă alenoului roman.Consacrat într-o atmosferă neconfortabilă dar constructivă, ro manul psihologic a devenit o realitate ce nu maipoate fi contestată. Ca o recunoaştere în plus, înregistrăm cuvântul unui romancier de la frontiera direcţiilorromaneşti, Gib Mihăescu, care, întrebat în 1930 " ce crede despre orientările tinerilor scriitori", indică cu drept deemblemă pentru epocă: "Proza cea nouă e a scafandrilor sufletului. După ce litoralul conflictelor exterioare afost străbătut în tot de-a lungul lui, chiar cel mai sinuos şi frânt, noii e xploratori ai pasiunilor au descoperitadâncul, cu fauna şi flora lui, prea bizare în multiformitatea şi fosforescenta lor desigur, faţă de formeleobişnuite ale suprafeţei, dar tot într -atât de„4 'fireşti şi incomparabil mai cuprinzătoare"*.1 (Gib Mihăescu) De vorbă cu autorul... (La apariţia romanului "Braţul Andromedei"), în "Cronicarul", anI, nr. 2, 31 martie 1930 (numărul consacrat lui Gib I. Mihăescu).2 Cf. Dan Botta, Compoziţia operei lui Marcel Proust; Wagner şi Marcel Proust, în "Rampa", an XIV, nr.3484, 2 septembrie 1929; Proust şi Beethoven, idem, nr. 3486, 5 septembrie 1929; Două copilării bizare-Proust şi Leon-Paul Fargue, idem, nr. 3499, 20 septembrie; Marcel Proust şi Robert Montesquieu, idem, nr.3521, 27 octombrie 1929-Snobismul lui Marcel Proust, idem, nr. 3531, 10 noiembrie 1929- Marcel Proust şiestetismul, idem, nr. 3547, 15 noiembrie 1929.3 Cf. H.Y. Sthal, O paralelă între Proust şi Huxley, în "Facla" an XII ni 650, 1933.4 (Gib Mihăescu) Ce credeţi despre orientările tinerilor scriitori în "Cronicarul", an I, nr. 3, 24 martie 1930.272Un recursO campanie biruitoare mai mult prin risipă de energie spirituală decât de timp, reaşază romanul românesc petemelii noi, de unde acesta poate privi spre zarea universală. Dac ă în ceea ce priveşte poezia, tendinţeleînnoitoare sunt mult mai diverse şi clasificabile pe şcoli, curente ori manifeste, în ordine epică, putem spune căforţa de revoluţie se concentrează exclusiv în jurul romanului de analiză. Creşterea lui înseamnă de faptdepăşirea cauzalităţilor mărunt psihologice pe care le are la origine şi cu care luptau contemporanii lui Bourget şiDuiliu Zam-firescu. Legea "trepidantei căutări de albie", sub semnul căreia naturile analitice răzleţite de gustredevin solidare, are un nume comun: autenticitatea. Cuvânt de ordine şi prerogativă, expediţia spre geografiacea mai adâncă a sufletului îşi depăşeşte propriile ţeluri. Mai presus de forma şi inventarul secret al simţiriiumane, interesează forma şi legea exactă a vieţii, adevărul mai mult decât frumuseţea, substanţa şi semnificaţiadincolo de mărimea şi culoarea faptului. Depăşind imaginea sufletului care erupe haotic şi a memoriei care asudăleneş, încotoşmată în sentimentalism, analiza devine experienţă şi verificare. Noţiuni de recuzită de "dispoziţie

sufletească", "memorie afectivă", "geometrie sensibilă", se în vechesc uimitor de repede, dizolvate în acidul tareal autenticului procurat cu rigoare din materia filosofiilor moderne."Timp concret", "trăire concretă", o rganicitate (aproape în înţeles fizic) şi substanţialism, cere Camil Petrescu."Laborator care exprimă adevărurile" vede Mihail Sebastian în roman retractându -şi patima pentru narcotizarealirică. Romanul trebuie să fie experienţă pentru a cunoaşte nu pent ru a uimi. Adevărurile sufleteşti se cer"răcnite" şi nu dezmierdate. Nu-i este îngăduit modernismului, socoate autorul Oraşului cu salcâmi, decât "osingură oscilaţie şi o singură nelinişte: aceea a experienţei." Nici o ştrengărească trăire în suflet, nic i un gestdiletant, din care ar putea rezulta vulgar şi ieftin doar sensibilitate, nu pot suplini valabilitatea unor "experienţeposibile în deplină sinceritate şi în autentic adevăr spiritual"'.Abia după terminarea Concertului din muzică de Bach, Hortensia Papadat-Bengescu mărturiseşte o revelaţiece-ar putea să pară loc comun: "...Am aflat ce înseamnă materialul cel mai dens al adevărului" 2.Legitimarea romanului psihologic la noi, prin revizia de metodă şi fizionomie întreprinsă chiar de autorii lui,reprezintă în esenţă un falimentM. Sebastian, între experienţă şi temperament, (I), în "Cuvântul", an III,nr. 946, 4 decembrie 1927, p. 1.Hortensia Papadat-Bengescu, Jurnal, op. cit., p. 59.273ROMANUL PSIHOLOGIC ROMÂNESC -Al. Protopopescu__________________al analizei cochete de interior cernit şi parfumat. Confesiunea periferică fiind respinsă în numele lucidităţiivânjoase, în stare să gâtuie emoţia în folosul adevărului, în întâmpinarea acestei operativităţi introspective vinromancieri de cea mai diversă orientare. Scriitor bântuit de fantasme, Mircea Eliade nu pregetă să recunoascădilema în afara căreia se află romanul modern, nevoit să insufle personajelor "o viaţă interioară ina -utenticăformată din sentimente demodate şi truisme." Demersul său, deşi urmează o traiectorie paradoxală, numeşte osituaţie tipică: "într-adevăr romancierul modern se găseşte într -o curioasă dilemă; sau acordă personajelor oadevărată viaţă interioară aşa cum a făcut -o posibilă experienţa veacului acesta şi în acest caz romanul nu e real,nu e adevărat şi deci nu e autentic; sau lasă personajele aşa cum sunt şi atunci ele îşi descoperă o viaţă interioarăautomatizată, alimentată de aceleaşi vechi scheme şi aceleaşi sentimentalisme şi, deci, romanul nu mai e modern,personajele nu mai sunt autentice 1. Tehnicizarea analizei, susţine eseistul, nu aduce cu sine autenticitatea.Condiţie superioară, obţinută prin dublul proces de înregistrare şi prelucrare, autenticul romanesc provine dintr -oinautenticitate specifică. Pentru experienţă nemijlocită ca fenomen de "cunoaştere a realului" pledează MirceaEliade şi într-un eseu intitulat programatic Autenticitate2. Până şi într-o revistă specializată în psiha nalizăliterară (plină de excese) cum este "Discobolul" (într -un articol de fond despre Autenticitate şi originalitate) sedeclară manifest: "omul nu poate fi niciodată original ci numai autentic" 3. "Clasicii" înşişi se mişcă spre viitor,părăsind rubrici de istorie literară în care deţineau funcţii de precursori. Intr -o mărturisire din "România literară"(1933), Câmil Petrescu refuză brevetul de creator al romanului de analiză revendicând paternitatea "romanuluisubstanţial în sens de reconstituire prin cu noaştere"4. Simpla portretistică interioară nu mai conferă blazon.Autocon-templarea, oricât de rafinată, apare ca gest meschin faţă cu patetismul experienţei fenomenologice.Noua exigenţă, autenticitatea, descalifică chiar procedee şi maniere cu autoritate literară.1 Mircea Eliade, Fragmente nefilozofice, în "Vremea", an VI, nr. 302, 1933.2 Idem, Autenticitate, în Fragmentarium, Bucureşti, 1939, p. 152.3 Petre Manoliu, Autenticitate şi originalitate, în "Discobolul", an II, nr. 7-8, martie-aprilie, 1938.D-l Camil Petrescu despre noul său roman şi despre altele, în "România literară", an II, nr. 51, 13 aprilie1933. 274Un recursPentru unii, vocaţia autenticului ar veni pe urmele romanului din jurnalul intim, spre a accentua antinomia cuobiectivitatea romanului realist. Aşa crede, de pildă, Eugen Ionescu. Deşi "sătul pân ă în gât de sine însuşi",viitorul dramaturg preţuieşte caietul intim înaintea romanului, fiindcă dezvăluie "culise" spre deosebire de acestadin urmă, care ne înfăţişează "scena" prevăzută cu "sufleur" 1. Respingem această opinie, de vreme ce am stabilitcât de nepsihologice sunt aspiraţiile romanului nostru de analiză.Diferenţa de conţinut între autenticitatea jurnalului şi cea a ese iştilor moderni este de rigoare filosofică. Ea se vaface din plin simţită în scrisul celui mai tânăr şi incomparabil roman cier dintre războaie, M. Blecher. Toate celetrei cărţi ale sale, întâmplări în irealitatea imediată (1936), Inimi cicatrizate (1937) şi Vizuina luminată suntde fapt nişte tratate despre autenticitate, şi nu nişte "jurnale" cum par.Dar ceea ce se edifică în aceste două decenii este mai mult decât un gen de roman - o generaţie. Liantul nu estecronologia, ci consensul profund al spiritului care, în numele dreptei înţelegeri, acceptă şi în frumuseţeazăconflictul, străduindu-se să fie sincer chiar şi atunci când nu e suficient de clar. Iată de ce ultima pagină oacordăm acestei generaţii care îşi face autobiografia: "Crescută cu nevoi ce o despart şi o frământă, trăieşte şi înlocurile acestea o generaţie - cu înfăţişări de familie spirituală — care îşi silabiseşte un alt alfabet, o altă limbăşi o altă inteligenţă, viaţa ei, trecere zbătută între nedesluşiri lăuntrice şi asprimi din afară, pe vârfuri de cuţiteşi absolute limpezimi, va trebui să se facă simţită pe cadranul unui alt ceas, aşa cum într -o prăbuşire se

desluşeşte, subţire şi singur un sunet. De vreme ce din ascunzişurile neştiute ale acestui pământ tare de ţarămuntenească s-au putut plămădi, aeriene ca un elan şi grele ca o tăcere, pietrele lui Constantin Brâncuşi,desprinse din legi şi înălţate dincolo de hotarele unui real vulgar, nici un fel de ratare nu ne va dezminţi. Şi dacămai departe aceleaşi greşeli îşi vor purta egal aceleaşi eşecuri, aşteptarea ni se va păstra deopotrivă. Fiindcăadevărurile noastre vor fi totuşi spuse aici. Nu o mână de muntean a rotunjit în aur gâtul şi ascensiunea ideală acelei mai măiestre dintre păsări?" (M. Sebastian, 1927).Eugen Ionescu, O falsă cauzalitate, în Nu, Ed. Vremea, 1934, p. 280.275în loc de postfaţăAl. Protopopescu - ultimul boem al secoluluiAl. Protopopescu a fost un boem etern, un boem chiar în jiletcă de universitar.Deşi era un indisciplinat în viaţă, avea rigoare şi disciplină la scris. A abordat teme literare de anvergură,construcţii complexe, cum este şi acest tratat -eseu despre romanul psihologic românesc.A fost un boem atipic.Boema tipică este juvenilă şi limitată, este ca o stagiatură a artei, şi durează circa 10 - 12 ani. Boemul "tipic"aşteaptă ceva: fie o iluminare, fie pâinea şi cuţitul. El aşteaptă visător sau agitat, consumând u-şi restul derevoltă împotriva tatălui lăuntric.La Al. Protopopescu condiţia de boem şi de nomad s -a accentuat mereu cu vârsta, în loc să se .sfârşească.Pentru el, boema n-a fost o stagiatură a artei, nici o doctrină a bulevardului, ci un modus vivendi.A fost atipic şi prin felul de a alterna truda elaborării textelor cu perioade lungi de completă detaşare — saubahică detaşare - de poverile vieţii.Boemul de acest gen profită şi de aura înţeleptului, prin lipsa de ataşări şi de posesiuni. Ambele categ orii aufrumuseţea lor, dar distanţa dintre Boemă şi înţelepciune este ca şi aceea dintre vagabonzii stelelor şi pelerini.între Socrate, Villon şi trubaduri există diferenţe mari: de la "boema" ca formă a libertăţii zeieşti (Socrate), ladamnare (Villon, Baudelaire) şi, în fine, până la profesionalizarea boemei (trubadurii).Al. Protopopescu ar intra şi în tipologia damnării.A fost un pierzător continuu, cu o putere constantă de a trece peste pierderi: de a şti că ai venit în viaţă cu mânagoală, şi că posesiunile suni eventual daruri, dacă nu înhăţări şi jafuri.276Inteligenţa şi textele sale publicate au dat un sens şi un rang acestei vieţi de pierzător.A pierdut servicii, poziţii sociale, bunuri. Din biblioteca sa impre sionantă, moştenită de la un ta tă cărturar, şi-mbogăţită de el însuşi, i -a rămas doar un sac de cărţi, pe care îl tot căra după el, în frecventele schimbări deacoperiş.Numai după pierderea căsătoriei a fost bolnav sufleteşte multă vreme. Fosta lui soţie, Rodica, era o macedo -romăncă, frumoasă ca un trandafir. Deşi Proto (cum îi spuneau colegii) era detaşat de lume şi ab sent dinIstorie, deşi era conştient că martiriul soţiei de boem n -are sens, despărţirea a fost chinul vieţii lui. Un an dezvârcolire, la propriu. Apoi, nevindecat dup ă alţi doi ani, a scris cartea de poezii Rosalia (aflată în manuscris).Prin colaborări, şi chiar printr -o efemeră angajare, se apropiase de revista "Viaţa Românească". PoetulIoanichie Olteanu, pe atunci re -dactor-şef al revistei, i-a făcut acea angajare-n 1978. Adică Ioanichie Olteanune-a angajat pe amândoi, pe Proto şi pe subsemnatul, cu câte o jumătate de normă. Dar doi colegi din redacţieau făcut contestaţie la angajarea noastră, că voiau să-şi întregească ei normele: astfel, după două luni, ampărăsit redacţia. După un an, Ioanichie Olteanu a mai propus o dată numirea noastră pe câte jumătate denormă. Eu m-am prezentat, dar Proto nu era de găsit. După o lungă căutare, zadarnică, Ioanichie Olteanu a dataltui scriitor jumătatea de normă mult râvnită .Al. Protopopescu dispărea la orizont perioade lungi, apoi reapă rea brusc, tonic, plin de proiecte, aducând unarticol şi promiţând şapte. Apoi dispărea iarăşi cu lunile, cu anii, încât nici acum nu -mi vine să cred că a murit,şi mi se pare că iarăşi este undeva plecat, să lucreze la ediţia extinsă a tratatului Romanul psihologicromânesc, şi târând mereu după el un sac de cărţi, singura lui vagă identitate pământeană.Trăia fără buletin de identitate (cândva avea o singură filă dintr -un fost buletin jerpelit), fără casă, fără viitor,fără bani. Stătea în faţa unui pahar de alcool, într -un spaţiu ţinând de alte vremi (Cantina scriitorilor), cu figuri"de epocă". Deposedat de tot, sau având doar o masă pliantă şi o pătură găurită. Masa pliantă i -a dăruit-o uncoleg în ziua când s-a mutat în garsoniera pe care i -a procurat-o Mircea Dinescu,277când a fost preşedinte la Uniunea Scriitorilor. Deposedat, ziceam, dar fără a fi trăit suferinţa deposedării, adicăsănătos la judecată.Apoi mi-a spus că a pierdut şi sacul că cărţi rare, ultima lui dependenţă materială. Mi-a mai spus: "îţi dau înpăstrare diploma de doctor în ştiinţe filologice". După un timp, prin 1991, mi -a cerut-o înapoi, spunând că-itrebuie la o angajare, şi nu mai sunt sigur că mai există pe u ndeva.Fişa sa biografică ar putea fi formulată astfel:Alexandru Dan Protopopescu s -a născut la 30 august 1942, la Fălticeni, din părinţi intelectuali. Copilăria şi -a

petrecut-o la Tărgu Ocna; aici face şi liceul. Studii universitare strălucite, la Iaşi. Asistent universitar, apoilector la Institutul Pedagogic din Constanţa. Redactor la revista "Tomis" din Constanţa. Doctorat în filologie, laIaşi, în octombrie 1977, cu profesorul Ciopraga. Pierde postul de lector universitar şi funcţionează o vreme casuplinitor la diferite şcoli. Pierde şi poziţia de suplinitor, prin 1981. Pierde casa din Constanţa şi se mută laBucureşti, unde trăieşte ca scriitor liber profesionist, mulţi ani. Domiciliu fluctuant, un timp la sora sa, apoi laprieteni, sau în gară, sau într-o casă evacuată pentru demolare. Câteva luni a fost adăpostit la MănăstireaPlumbuita, de unde a fost alungat în urma unei explozii de sinceritate faţă de stareţ.In 1990 vine pentru el o perioadă mai aşezată. Primeşte de la Uniunea Scriitorilor o ga rsonieră, în centrul civicBucureşti. Cu sănătatea şubrezită, la 1 martie 1990 este pensionat gradul II, "pentru pierderea temporară acapacităţii de muncă ".In toamna lui 1990, îşi reia şi îndeletnicirea dintâi, de dascăl uni versitar: conferenţiar la Universitatea (privată)"Columna". Ca profesor, are mult aplomb şi un mod eficient de atac frontal la somnolenţa junilor studenţi aitranziţiei.A publicat trei cărţi. O carte de poezie, Exil imaginar (1968). Două cărţi de critică literară: Volumul şi esenţa(1975) şi Romanul psihologic românesc (1978).Este autorul multor cronici literare, răspândite prin publicaţii. Este co -autorul unor originale "cronici -dialog"cu Cornel Regman, unele figurând în volumul Colocvial al acestuia din urmă. A mai publicat mul te secvenţe dinvolumul neterminat Un mileniu de copilărie.278Ca autor de eseu, Al. Protopopescu a lăsat lucrări de referinţă. Deşi moldovenii sunt, în genere, sfătoşi şiextensivi, Al. Protopopescu a practicat un stil brevilocvent. El avea încredere în punct. Chiar stăpânea o "ştiinţăa punctului". Şi un stil al esenţei, al eficienţei, unde noncon -formismul este negarea mecanicii rostirii.Puţinii şi tot mai înstrăinaţii săi prieteni nu au ştiut nici când a murit, nici când a fost ziua înmormântării. A f ostîn 1994. Eu eram plecat în America şi, când m -am întors, m-a sunat doamna Vali, prietena criticului, şi mi -a zis:"Ştii că Proto a fost înmormântat joi, 20 octombrie (1994) ora 14, la cimitirul Străuleşti. Nu se ştie când a murit.Se bănuieşte că luni, 17 octombrie. Dar poate să fie şi mai devreme; ultimul care a stat de vorbă cu el, zice căau stat de vorbă pe 7 octombrie. "Al. Protopopescu era un nonconformist hâtru şi blajin, cu scurte episoade caustice, în vorbire. La lansări decarte sau alte ocazii literare, oficialii se temeau de el, să nu "defecteze" festivismul, prin şarje spontane.Ziceam: a fost un boem etern, un boem chiar în jiletcă de uni versitar.A scris puţin şi bun. Putea să rateze o carieră, dar nu -şi îngăduia să rateze o propoziţie. Acest lucru nu eraparte dintr-un program literar, ci parte din structura lăuntrică, din vocaţie. Iar rezultatul, ceea ce rămâne, esteacest mănunchi de pagini, de judecăţi cumpănite, de pa radoxuri ale aprofundării, de exprimări aforistice.Vasile ANDRU279CUPRINSI. ÎN CĂUTAREA GENEZEI1. "Mustrări de conştiinţă"....................................................................52. Ce este "Lydda"?............................................................................. 103. Un reper modern: Bourget...............................................................134. Noul fetişism - Eul..........................................................................165. Vocabularul psihanalizei....................................................... ..........186. Mutaţii: spre o estetică a profunzimii..............................................227. Proust în căutarea lui Don Quijote..................................................29II. VIZIUNI ASUPRA METODEI1. "De ce nu avem roman?".. ...............................................................322. Răspunsul "complexelor specifice".................................................343. Ibrăileanu şi sistemul opoziţiilor complementare............................384. Urbanismul lui Lovinescu; analizaşi lirism....................................445. "Antiproustianismul" lui G. Călinescu: polemică şi contradicţii.....486. Tudor Vianu despre avatarurile subiectivităţii................................557. O "dedicaţie" a lui Paul Zar ifopol...................................................608. Generaţia a treia în faţa romanului..................................................649. Romancierul-eseist sau un nou mod de "spânzurare a lirei în cui" . 72III. LlVIU REBREANU - UN CETĂŢEAN AL EULUI1. "Apostol Bologa e cetăţean, o părticică din Eul cel mare..."...........772. Despre lumina reflectorului: simbolism psihologic.........................813. "Internaţionala tipologică" sau subconştientul din afară.................854. Obsesia tematică..............................................................................895. Analiza canonică.............................................................................93

6. "N-am venit ca un spărgător de drumuri..."............ ........................99IV. HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU"ÎNJOSIREA" ROMANULUI1. Conştiinţa universalităţii................................................................1012. Spre o metafizică a simţurilor.......................................... ..............1033. "Component în descompunere".....................................................1074. Personaj şi funcţie romanescă........................................................1 115. Concertul romanesc.................................... ...................................1 136. Luciditatea goală...........................................................................1177. îngerii lui Hipocrat?...................................................................... 1218. "înjosirea" romanului...................................................................129V. CAMIL PETRESCU - ANTI-TEZELE EULUI1. Antinomiile unui spirit văzute prin roman.....................................1352. Pornind de la antipsihologismul husserlian. ..................................1373. Trăire şi conştiinţă.........................................................................1404. "Patul lui Procust" - Eros şi asceză...............................................1435. Tentaţia lui Hyperion... ..................................................................1486. Noua senzualitate...........................................................................151VI. ANTON HOLBAN - PRELUDII ALE PROCESULUI ABSURD1. Don Juan-ul dogmatic....................................................................1552. "Streinul" lui Anton Holban şi dorinţa contrară............................1583. Gelozia sau tot despre du-te-vino..................................................1634. Despre telefon şi "verba dicendi" ..................................................1665. Snobismul analizei.........................................................................169VII. GlB MlHĂESCU - MEMORIA VIITOARE1. Dispensă pentru un "materialist"......... .......................................... 1722. Memoria viitoare...........................................................................1753. Degradarea iluziei.......................................................................... 1794. în căutarea Trupului pierdut..........................................................1 g i5. "Don Quichotte de pe Cerna"........................................................ 1846. Anti-Utopica................................................................ ..................186VIII. MIRCEA ELIADE - INTERIORUL FANTASTIC1. Psihologia fantasticului sau fantasticul psihologiei?.....................1902. Mitul ascezei..................................................................................1953. Interiorul fantastic.........................................................................2024. Parabola moralistului....,................................................................206IX. M.BLECHER-UN POVESTITOR ÎN AVANGARDĂ1. "Conservatorismul" avangardistului.........................1..................2092. "Ruptura" nefantastică: persoană reală şi personaj abstract..........2143. Metabolismul crizei.......................................................................2154. "Spaţiul blestemat"........................................................................2175. Elementari a....................................................................................220X. IN LOC DE DEFINIŢIE: - "ADELA" şr MITUL UNICITĂŢII1. Mitul unicităţii...............................................................................2232. Ce este analiza?.............................................................................2263. Inutilitatea psihanalizei.................................. ................................2294. "Viaţa în sine"...............................................................................230XI. PSIHOLOGISMUL FEMININ1. Delimitări........................................................................... ............2362. Femeia în faţa realităţii..................................................................2393. Drama obiectivitătii.......................................................................2434. Instrumentele analizei................... .................................................2485. Psihologie "hieroglifică"?.............................................................255XII. ROMANE ŞI ROMANCIERINaturalismul psihologic......................................................... .......2561. FELIX ADERCA..............................................................................2572. MIHAIL SEBASTIAN.......................................................................2593. CONSTANTIN FÂNTÂNERU............................... .............................260

4. OCTAV ŞULUŢIU...........................................................................2625. ION BIBERI....................................................................................2626. în jurul "Discobolului". .................................................................264XIII. UN RECURS........................,............................................... 266ÎN LOC DE POSTFAŢĂ: Al. Protopopescu - ultimul boem al secolului, de Vasile Andru.......276BIBL. FAC. DE LITERECLUJ-NAPOCAINV, Nr. dd 5S I ÂJDOO,'"în ce constă până la urmă caracterul de sinteză al cărţii de faţă? (...) în fond ce rezultădin cele unsprezece sau douăsprezece capitole propuse? Rezultă un Liviu Rebreanucare subordonează valorile sufleteşti unui eu eminamente cetăţenesc, decinepsihologic. Un Camil Petrescu care respinge orice explicaţie în ordinea concretuluipsihologic şi un romancier care abordează problemele legate de suflei refuzând săajungă la literatură. O Hortensia Papadat -Bengescu care destramă şi «compromite»şubreda clădire a simţurilor. Un Anton Holban pentru care viaţa interioară e unmecanism absurd şi un Mircea Eliade la care aceasta începe abia după ce pământeşte s -a încheiat.în totul, o generaţie - nouă în ordine universală - de romancieri care fac psihologiepentru a-i depăşi valorile ş semnificaţiile. Prin ce? Printr -o reală aprehensiune pentrufilosofie şi printr-o masivă infuzie de spiritualitate specific românească."Al. Protopopescu

seria UNIVERSITASISBN 973-593-l95-8