Lucrarea ,, Istoria turcilor “ de Mustafa Ali Mehmed, cuprinde două părţii şi mai multe capitole. În partea a doua a lucrării se încadrează mai multe teme, dintre care ,, Declinul Imperiului otoman şi Lupta pentru supravieţuire sau Epoca Reformelor ,, abordează subiectul istoria turcilor în epoca modernă.

Partea care include tema ,, Declinul Imperiului Otoman ,, cuprinde nouă capitole. În aceste capitole autorul se referă la mai multe evenimente, începînd cu cauzele crizei imperiului otoman, chestiunea orientală şi războaile ruso-austro-turce.

Problema decăderii Imperiului Otoman constituie de fapt o preocupare permanentă a specialiştilor. Autorul ne relatează că istoricii devin tot mai unanimi în a aprecia că declinul Imperiului Otoman a început mult mai devreme de dezastrul din faţa Vienei în 1683, cînd se declanşează marea retragere turcă din Europa. Referindu-se tocmai la acest fapt, Marx scria că ,, cercetările întreprinse de Hammer dovedesc că organizarea Imperiului turcesc intrase încă de pe atunci în stare de descompunere şi că de cîteva timp se observa că epoca de forţă şi măreţie a otomanilor se apropie repede de sfîrşitul ei “. Într-adevăr, simptomele dezorganizării interne a societăţii otomane începuseră să se manifeste încă de pe vremea sultanului Soliman Magnificul, domnia sa calificată ca ,, epocă de aur ,, a fost în acelaşi timp şi ,, izvorul dezordinilor viitoare, al nenorocirilor interne şi externe ,,. După Soliman, spre sfîrşitul secolului al XVI-lea, în societatea otomană se intensifică procesul de feudalizare a proprietăţii funciare. Trecerea pămîntului de la anumite categorii sociale la altele, a şi perturbat sistemul proprietăţii otomane şi ori de cite ori dreptul de ,, dominium eminens ,, al sultanilor otomani va fi pus în primejdie, puterea centrală se va strădui să-şi asigure din nou acest drept, prin confiscări de averi, recurgînd şi la sistemul arendării, aceasta fiind de fapt şi una din cauzele principale al crizei Imperiului Otoman. De fapt, trecerea treptată a proprietăţii funciare de pe baze militariste la forme civile reprezintă în ultimă analiză, desfăşurarea procesului de demilitarizare a relaţiilor agrare, care se vor apropia tot mai mult de feudalismul classic european, constituind totodată un pas important pe scara evoluţiei societăţii turceşti în genere. Fenomenul descompunerii oastei de ieniceri se va accentua paralel cu incapacitatea statului otoman de a se adapta promt şi la timp noilor condiţii interne şi internaţionale, accentuînd tot mai mult simptomele de dezechilibru din sînul societăţii otomane. La fel altă cauză fundamentală ale slăbirii potenţialului otoman , a fost şi mutarea spre Atlantic a căilor comerciale care treceau prin imperiu, care va da lovituri serioase producţiei autohtone, iar dezvoltarea maşinismului în industrie şi transporturi în şările europene va limita tot mai mult participerea caravanelor care traversau teritoriile controlate de turci.

Ca şi celelalte state feudale din vremea aceea, Imperiul Otoman a cunoscut o serie de mişcări ale maselor populare, ca şi ale unor căpetenii militare, care au zdruncinat adeseori bazele puterii absolute a sultanilor , care se încadrau în factorii dezmembrării politice. Totodată popoarele aflate sub stăpînirea imperiul otoman au opus rezistenţă dîrză, care au luat forme din ce în ce mai organizate, pe măsura dezvoltării social-economice şi a cristalizării conştiinţei politice a comunităţilor etnico-religioase din cadrul societăţii otomane. Cînd este vorba de popoarele balcanice, lupta lor împotriva stăpînirii otomane, uneori comună, iar alteori cu forţe proprii, va fi adesea sprijinită şi de unele state vecine sau mai îndepărtate. Chiar dacă scopurile nu coincideau totdeauna, totuşi, slăbirea Imperiului ottoman, prin înfrîngerea militară a acestuia crea de fiecare

dată condiţii favorabile pentru finalizarea luptei de eliberare a popoarelor din zona Europei sud-estice, în drum spre formarea unor state naţionale independente.

Totodată istoria imperiului otoman este indisolubil legată de ,, Chestiunea orientală ” geneza acesteia trebuind căutată mai puţin în factorii religioşi şi mai mult în dezvoltarea socială şi instituşională a statelor europene, ca şi în ideile dominante dintr-o perioadă în alta. În perioada cînd statele europene dezvoltau necontenit putera lor industrială şi comercială, societatea otomană intră într-o perioadă de ,, criză de evoluţie”,. În asemenea circumstanţe, imperiul otoman va veni din ce în ce mai intens în contact direct cu celelalte state, intrînd astfel în concertul European, mult mai devreme decît consimţămîntul oficial al marilor puteri. Dacă ţinem seama de faptul că în anumite împrejurări ea s-a manifestat ca o chestiune suedeză, polonă , ungară sau romînească, greciască, sîrbă sau bulgară, putem afirma că problema oriental s-a desfăşurat diferenţiat în timp şi spaţiu, cuprinzînd ansamblul evoluţiilor politice, teritoriale şi sociale. În afară de războaiele anterioare, în veacul al XVII-lea expediţiile militare turceşti se intensifică, desfăşurate atît spre Orient cît şi spre Europa, mai ales în direcţia Austriei şi Poloniei. Expediţiile întreprinse împotriva Austriei, pentru dominaţia asupra Transilvaniei şi Ungariei, se soldaseră cu înfrîngerea de la Gothard, unde s-a încheiat şi pacea din 1664. Ulterior, rădăcinile dezastrului de la Viena din 1683 rezidă în însăşi dăinuirea rînduielilor medievale din societatea otomană, într-o vreme cînd ţările europene se afalau în continuă ascensiune economică şi politică. După o serie de războaie de peste un deceniu şi jumătate, cu statele coalizate care au format Liga Sfîntă, imperiul otoman semnează cu acestea un tratat de la Carlowitz, care marchează sfîrşitul unui războpi lung, dar care a însemnat şi legiferarea pe scară intenaţională a uneia din primele mari lovitruri date puterii otomane. În măsura în care acest tratat a însemnat tendinţa de expansiune otomană în Europa, în aceeaşi măsură a marcat consolidarea treptată a Austriei şi Rusiei nu numai la hotarele imperiului dar şi în interiorul acestuia. Ulterior Poarta va căuta necontenit împrejurări favorabile care să-i permită să modifice din nou raportul de forţe în folosul ei.

Deceniul patru din secolul al XVIII-lea s-a caracterizat prin tendinţele diverselor puteri de a-şi asigura o preponderenţă în partea răsăriteană a Europei şi în imperiul otoman în special. Astfel în această zonă se ciocnesc acum interesele Rusiei şi Austriei, simultan cu consolidarea poziţiilor economice şi politice ale Angliei şi Franţei. Tocmai în acest cadru general se integrează războiul ruso-austro-turc, care a izbucnit la 1735 şi s-a încheiat cu pacea de la Belgrad în 1739. Nici nu se încheiase bine pacea de la Belgrad, că a izbucnit un alt conflict în occident sub denumirea de ,,Războiul pentru succesiune la tronul Austriei (1741-1748)”. De această conjunctură internaţională se vor folosi turcii, determinîndu-i pe austrieci să renunţe la o serie de pretenţii, noile condiţii vor fi favorabile porţii otomane şi în privinţa reglementării divergenţelor ivite cu Rusia. Austria se va strădui să menţină pacea cu turcii. De altfel reînoirea tratatelor de după războaiele anterioare, a grăbit sfîrşitul conflictului European, prin pacea de la Aix-la-Chapelle din 1748. Politica otomană din această perioadă, totuşi va fi o politică mai mult de neutralitate, pentru a evita noi conflagraşii cu puterile vecine. Această politică nu se va menţine prea mult, deoarece odată cu începerea altui război ruso-turc din 1768-1774, timp în care turcii vor suferi mai multe înfrîngeri din partea Rusiei. Astfel prin tratatul de la Kuciuk-Kainargi, Rusia îşi asigura nu numai ieşirea la marea Neagră dar şi libertatea navigaţiei vaselor ei comerciale. La fel se garanta anumite privilegii pentru

ţara Romînească şi Moldova, care au fost puse sub protectoratul ei ca şi Crimeea de altfel. Se stipula şi ideea construirii unei biserici ortodoxe la Constantinolpol. Analizînd conţinutul păcii de la Kuciuk-Kainargi, Karl Marx aprecia că , Prin acest tratat supuşii creştini ai Porţii au fost puşi sub protecţa sultanului. Rusia însă interpretează altfel acest tratat declarind că supuşii creştini se află sub protecţia spacială a ţarului,,.Toate aceste stipulaţii ale tratatului vor dezvălui pe o scară şi mai largă cele trei aspete fundamentale- economice, politice şi religioase ale chestiunii orientale, complicînd tot mai mult istoria Europei în deceniile următoare, în cursul secolului al XIX-lea.

O altă temă pe care o abordează autorul ,, Lupta pentru supravieţuire sau epoca reformelor ”, conţine opt capitole, în care se face referire la situaţia imperiului otoman în pragul epocii moderne, problema naţională şi tanzimatul în istoria imperiului.

Războiul ruso-turc, încheiat cu pacea de la Kuciuk-Kainargi, scoase la iveală toţi factorii care acţionau în sensul dezintegrării politce a imperiului otoman, iar lipsa unei baze naţionale unitare a societăţii otomane, precum şi confuzile social-politice, care capătă un caracter cronic, vor grăbi şi mai mult această dezmembrare. Ulterior reformele care vor fi implimentate nu vor asigura depăşirea crizei. Una din primele manifestări ale politicii otomane de rezistenţă s-a văzut în chestiunea Crimeii, care va reprezenta multă vreme cheia ,, Problemei Orientale ,, menţinînd o permanentă stare de tensiune între Rusia şi Imperiul otoman. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, în urma războiului ruso-turc din 1806-1812, Rusia va căpăta un cap de pod în înaintarea spre Balcani, anexînd teritoriul dintre Prut şi Nistru al Tării Moldovei. Tot în această perioadă problema naţionalităţilor din societatea otomană se va complica din ce în ce mai mult, luînd caracterul unei probleme internaţionale şi devenind unul din aspectele cele mai importante ale chestiunii orienatale în evoluţia ei din ultimele veacuri, cînd istoria otomană se va caracteriza prin izbucnirile permanente ale popoarelor supuse, pentru formarea unor state naţionale. În manifestarea tendinţelor separatiste trebuie avute în vedere şi ideile Revoluţiei franceze 1789, care a influenţat direct societatea otomană, prin ideile de libertate, naţiune. În această privinţă, unele schimbări în ansamblul societăţii otomane s-au preconizat prin Proclamaţia de la Gulhane din 1839, care va pune debutul epocii reorganizărilor sau reformelor numite într-un cuvînt Tanzimat. Acesta va deschide porţile pentru desăvîrşirea procesului de integrare a societăţii turco-osmane în comunitatea europeană, prin introducerea principiilor statului modern în legislaţia şi în administraţia imperiului. După 1839 s-au pus bazele unui învăţămănt tot mai variat, care a deschis drumul pentru laicizarea culturii otomane. Ceea ce ţine de organizarea administrativă, imperiul a fost supus unor împărţiri teritoriale numite eyalete, în provincii s-au creat comisii mixte. Tanzimatul venea şi cu un o serie de iniţiative pentru reglementarea taxelor, impozitelor, căt şi cu elaborearea unor legislaţii cu privire la drepturile cetăţeneşti. De aceea Tanzimatul apare ca primul pas important de reorganizare a societăţii otomane, aducînd oarecare echilibru intern şi creînd totodată premise pentru dezvoltarea ulterioară.

Puţin mai tîrziu, o altă problemă cu care s-a confruntat imperiul otoman a fost războiul Crimeii din 1853-1856, la care au participat cele mai mari puteri europene, Franţa şi Anglia şi în special Imperiul otoman, sub lozinca apărării integriţăţii imperiului otoman, împotriva Rusiei. În urma Cogresului de la Paris 1856 s-au impus condiţii grele pentru Rusia. Pe lîngă cedarea părţii de sud a Basarabiei, care revine Moldovei, interzicerea flotei militare ruse în marea Neagră, desfiinţarea protectoratului asupra ţărilor romîne. Nici imperiul otoman nu obţinu-se pre multe avantaje, în

schimb tratatul recunoştea participarea turcilor ca parteneri egali în discutarea problemelor mondiale.