BIOGRAFIE – DESPRE TINERETEA LUI TUDOR VLADIMIRESCU

Scurtă prezentare bibliografică

Conducatorul Revolutiei de la 1821 din tara Romaneasca s-a nascut in familia lui

Constantin Ursu. Parintii sai faceau parte din categoria mosnenilor (tarani liberi). Cu

maximă exactitate, nu se cunoaşte nici data, nici locul naşterii. Cel mai probabil a văzut

lumina zilei în satul Vladimiri din Gorj, în jurul anului 1780, deşi s-a avansat şi ipoteza

naşterii sale undeva pe Valea Desului. De mic a rămas orfan de tată, Constantin,

supranumit Ursu, rămânând în grija mamei, pe numele ei Ana Bondoc din Vladimiri.

Familia sa era una de moşneni, deci de mici proprietari de pământ.

A invatat, in copilarie, in satul natal, cu preotul Parvu Cihoiu, apoi la Craiova cu Dionisie

Lupu. In adolescenta a intrat in slujba boierului oltean Ioan Glogoveanu, completandu-si

studiile in casa boierului, alaturi de fiul acestuia. A fost promovat administrator al

mosiilor lui Glogoveanu, Baia de Arama si Glogova. Tot sub indrumarea acestuia a

inceput sa practice negustoria cu vite, ceea ce i-a permis sa ajunga la o situatie materiala

satisfacatoare. Ajuns la vârsta de optsprezece ani, a părăsit casa boierului şi a intrat între

panduri, după obiceiul judeţului în care se născuse. Au urmat intrarea in slujba domniei si

preluarea unor functii in administratia tarii Romanesti: mare comis, vataf de plai la

Cloșani, sluger. Intre timp si-a continuat activitatea negustoreasca, in comertul cu vite,

cereale, seu, peste sarat, a cumparat pamant, a deschis o carciuma, dar a luat și pamant in

arenda. El exportă vite, cereale în Ardeal şi Ţara Ungurească şi cârciuma, la 6 km de

Balta, făcută pe moşia sătenilor din Balta.

Fire întreprinzătoare, Tudor reuşeşte până la vârsta de 30-35 de ani să strângă o

însemnată avere, în special ca urmare a negoţului cu vite şi porci, dar şi cu cereale.

Interesant că nu altfel şi-a dobândit averea şi întemeietorul uneia dintre cele două dinastii

fondatoare ale Serbiei (Karagheorghevici şi Obrenovici), Petru Karagheorghevici,

iniţiatorul luptei antiotomane dintre anii 1804-1812. Vladimirescu deţinea câteva moşii la

Cerneţi, Cloşani, Purcari, Topolniţa, Baia de Aramă etc. Ridică biserica din Prejna şi

începe construirea altui lăcaş la Cloşani. Avea o cârciumă şi câteva mori de apă. Oamenii

lui sau el însuşi mergeau la Pesta, Viena sau la sud de Dunăre. Tudor ştia greaca, rusa şi

1

germana. Ca înfăţişare era, după mărturia unui contemporan, „om de statură mai înalt

decât de mijloc, talia bine proporţionată, faţa blondă, mustaţa galbenă, părul castaniu,

obrazul mai mult rotund decât oval, nici prea durduliu, nici slab, cu o mică bărbie, om

nu urât; sta drept, ţanţoş, vorba brevă (scurtă), răstită şi... destul de elocventă, aier de

comandant... Netăgăduit este că era om de inimă. Cine ştie ce ar fi fost într-o altă sferă,

într-o altă epocă, cu spiritul mai cultivat, un asemenea om! Avea stofă de om mare, dar

timpul, locul şi mijloacele i-au lipsit”.

In timpul războiului ruso-turc (1806-1812), participă ca voluntar în armata ţaristă

alături de pandurii săi din zona Olteniei, remarcându-se prin curaj şi pricepere,

conducand astfel cetele de panduri olteni. Acestia erau tarani liberi, cu pregatire militara

care pe timp de pace asigurau ordinea in zonele lor de bastina. Alaturi de panduri,

Vladimirescu a luptat in armata rusa, la Negotin, Rahova si Fetislam (Cladova).

Va obţine gradul de locotenent, precum şi ordinul „Vladimir”, clasa a III-a, iar împăratul

i-a trimis un inel cu iniţialele sale. În aceste lupte Tudor a obţinut reputaţia de viteaz şi a

dobândit experienţa militară care avea să surprindă aşa de mult lumea în 1821. După

pacea de la Bucureşti, corpul pandurilor avea să fie dizolvat de vodă Caragea.

De aici, relaţiile bune pe care le va menţine cu autorităţile ruseşti, mai ales că,

potrivit unui document din 1815, el era chiar „sudit” rus, adică locuitor al Ţării

Româneşti, dar aflat sub protecţia unei puteri străine, în această calitate beneficiind de

anumite facilităţi fiscale şi jurisdicţionale. Între 1814-1815, îl regăsim pe Tudor la Viena,

chiar în timpul desfăşurării celebrului Congres menit să reconfigureze harta Europei,

după înfrângerea lui Napoleon. Venise pentru a-i rezolva nişte afaceri protectorului său,

N. Glogoveanu. Din păcate, tot din această perioadă datează şi răcirea relaţiilor cu acesta,

vinovat în ochii lui Tudor de comiterea unei nedreptăţi în legătură cu arenda moşiei

Cătunu. Indignat, Vladimirescu îi scrie: „Ce cauţi dumneata să iei de unde n-ai pus

nimic... Eu niciun rău n-am făcut dumitale şi dumneata până într-atât cauţi să mă

prăpădeşti”. Revenit în ţară, îşi reia functia de vătaf de plai la Cloşani, funcţie din care

fusese îndepărtat anterior de Caragea-Vodă. Deci, până în 1821, Tudor făcuse dovada

spiritului său de iniţiativă, a energiei sale, a capacităţilor militare şi organizatorice. Era un

om umblat, vorbitor de limbi străine, cu bune conexiuni în toate mediile sociale, inclusiv

cel boieresc, şi un apropiat al consulatului general al Rusiei de la Bucureşti. Cu alte

2

cuvinte, Tudor era omul ideal pentru a conduce mişcarea de emancipare a ţării şi

restabilirea statutului de autonomie al Ţării Româneşti, atât de grav încălcat în ultimul

veac de către Poarta Otomană.

Aflate intre Rusia si Imperiul Otoman (puterea suzerana), in plin regim politic

fanariot, Principatele Romane asteptau momentul prielnic inlaturarii acestui regim

opresiv si corupt, vazut ca o prelungire a dominatiei otomane. Sperantele revenirii la

domniile pamantene si limitarii amestecului otoman in tara Romaneasca si Moldova au

fost legate, catre 1820, de Eteria, organizatie secreta greceasca, constituita pe teritoriul

Rusiei, la Odessa, in 1814. Aceasta, condusa de Alexandru Ipsilanti si sprijinita tacit de

tarul Rusiei, Alexandru I, urmarea rascularea popoarelor crestine din Turcia europeana

pentru inlaturarea jugului otoman. In Principate au fost create eforii (filiale) ale Eteriei,

din care faceau parte multi boieri romani. Exista documente care confirma si apartenenta

lui V. la Eterie. Conform planului Eteriei, urma sa declanseze, impreuna cu pandurii sai,

o ampla miscare de revolta in Oltenia, care sa permita armatei eteriste traversarea

Moldovei si tarii Romanesti catre Dunare. Dincolo de planul initial, V. a transformat

miscarea din Oltenia intr-o revolta cu caracter social si national, indreptata impotriva

regimului fanariot si abuzurilor boieresti.

In ianuarie 1821, dupa moartea ultimului domnitor fanariot, Alexandru Sutu, la

cererea „Comitetului de obladuire“ format din mari boieri, membri ai Eteriei, ce urmau sa

asigure conducerea provizorie a tarii Romanesti, a plecat in Oltenia pentru a declansa

revolta planuita.

Centrul initial al miscarii a fost fixat in zona manastirii Tismana, pe care V. a

fortificat-o. La Pades, in vecinatatea Tismanei, s-a constituit armata lui („Adunarea

norodului“) si a fost facuta publica Proclamatia care preciza obiectivele revoltei.

Miscarea s-a extins cu repeziciune in Oltenia si Muntenia. In februarie, impreuna cu

armata sa s-a indreptat spre Bucuresti, unde urma sa soseasca si armata Eteriei, in frunte

cu Alexandru Ipsilanti. Dupa un popas de aproape o luna la tantareni, V. a ajuns la

Bucuresti. Sosirea sa a fost vestita prin proclamatia adresata de la Bolintin locuitorilor

Capitalei. Intre timp, miscarea sa, care cuprindea un mare numar de tarani, luase un

caracter net antiboieresc si parea sa iasa de sub control, depasind planurile initiale. O

parte dintre boieri au preferat calea exilului. tarul Alexandru I a dezaprobat actiunile

3

Eteriei, datorita exceselor armatei eteriste si dezvaluirii imprudente de catre Alexandru

Ipsilanti a implicarii Rusiei in constituirea miscarii eteriste antiotomane.

Vladimirescu a condus, practic, Tara Romaneasca intre 21 martie si 15 mai 1821.

In conditii complexe, a intervenit ruptura dintre el si conducatorul Eteriei, Alexandru

Ipsilanti, instalat, la randul sau, la Bucuresti. Pentru evitarea interventiei externe

otomane, V. a ajuns la un acord cu boierii si in cele din urma a acceptat sa paraseasca

Bucurestiul si sa se retraga cu armata sa in Oltenia. Alexandru Ipsilanti si-a instalat

trupele la Targoviste si a luat sub administratia sa zona Dambovita - Prahova - Muscel.

La 21 mai 1821, pe drumul spre Pitesti, V. a fost capturat de oamenii lui

Alexandru Ipsilanti, Iordache, Hagi Prodan si Dimitrie Macedonski, acuzat de intelegere

cu Imperiul Otoman si ucis in tabara eterista de la Targoviste. O marturie atribuita unui

martor ocular sustine ca, in ultimele ore ale vietii sale, V. ar fi spus: „Vreti sa ma

omorati? Eu nu ma tem de moarte. Eu am infruntat moartea in mai multe randuri. Mai

inainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am imbracat cu camasa

mortii. Turcii sunt in tara, dar nu sunteti in stare si nu veti fi niciodata a va bate cu dansii

cu isprava.“

Personalitate controversata a istoriei nationale, V. apartine galeriei eroilor

nationali din prima jumatate a secolului al XIX-lea, fiind contemporan cu mari

conducatori de miscari politice nationale: Rafael Riego (Spania), Karagheorghe (Serbia),

Simón Bolívar (America Latina).

Personalitatea

Toţi contemporanii care l-au cunoscut au relevat caracterul său sumbru. Vorba lui

era scurtă, răstită şi poruncitoare. Acesta personifica spiritul revoluţionar al clasei

mijlocii. Ţinuta lui era impunătoare, având un aer de comandant.

Ca înfăţişare a rămas mărturia unui contemporan, „om de statură mai înalt decât

de mijloc, talia bine proporţionată, faţa blondă, mustaţa galbenă, părul castaniu, obrazul

mai mult rotund decât oval, nici prea durduliu, nici slab, cu o mică bărbie, om nu urât;

sta drept, ţanţoş, vorba brevă (scurtă), răstită şi... destul de elocventă, aier de

comandant... Netăgăduit este că era om de inimă. Cine ştie ce ar fi fost într-o altă sferă,

4

într-o altă epocă, cu spiritul mai cultivat, un asemenea om! Avea stofă de om mare, dar

timpul, locul şi mijloacele i-au lipsit”.

Eteria

S-a speculat mult pe tema relaţiilor dintre Tudor şi Eterie: colaborare, subordonare

sau doar acţiuni paralele. Era Vladimirescu membru al Eteriei şi, în această calitate, a

trădat un jurământ făcut? Pe cale de consecinţă, execuţia sa ar fi fost perfect legitimă. Sau

era vorba doar despre o colaborare, limitată în timp şi spaţiu, între cele două mişcări, cea

românească şi cea greacă, ambele urmând de fapt obiective diferite? Eteria (Philike

Hetairia), adică Societate amicală, fusese înfiinţată la Odessa, în 1814, de trei negustori

greci: Nikólaos Skúfas, Tănase Ţakalov şi Emanoil Xánthos. Scopul, ca şi naţionalitatea

primilor membri ai societăţii, era la început pur grecesc: eliberarea acestui popor de sub

dominaţia otomană. Având ca obiectiv nici mai mult, nici mai puţin decât „uniunea

armată a tuturor creştinilor din Imperiul Otoman pentru a face să triumfe Crucea asupra

Semilunii” Pentru a câştiga sprijinul şi cooperarea celorlalte popoare creştine supuse

Porţii, Societatea şi-a lărgit programul, propunându-şi să realizeze uniunea armată a

tuturor creştinilor din Turcia europeană.

Eteria era organizată pe baze conspirative, asemănătoare masoneriei, membrii ei

fiind ierarhizaţi în şapte grade, plecând de la „frate” şi până la „arhe”, conducătorul

suprem, pe care mulţi greci îl identificau în persoana ţarului Alexandru I. Şeful suprem al

Eteriei era însă Alexandru Ipsilanti, fiul fostului domnitor al Ţării Româneşti, Constantin

Ipsilanti (1802-1806), şi nepotul altui domn de bună aducere aminte, Alexandru Ipsilanti

(1774-1782; 1796-1797). Conducătorul Eteriei era general în armata rusă, dar şi

aghiotantul ţarului, funcţii care confereau acţiunilor sale, cel puţin aparent, girul Curţii de

la Moscova. Ca om, Ipsilanti, s-a dovedit a fi un intrigant bântuit de fantasme imperiale

bizantine (la un moment dat plănuise o debarcare surpriză la Istanbul, cucerirea oraşului

şi masacrarea sultanului şi a familiei sale!), lipsit de fler politic, un comandant militar laş

şi fără onoare.

5

În realitate, apariţia Eteriei se încadra în mişcarea mai largă de resurecţie a

spiritului naţional, de redeşteptare a dorinţei de independenţă a popoarelor sud-est

europene.

In privinţa apartenenţei lui Tudor la Eterie, este aproape sigur că nu a fost

membru al acestei confrerii, măcar şi pentru simplul fapt că nu era grec; „trebuie spus că

aceasta (Eteria, n.n) era formată exclusiv din greci şi că acolo unde găsim indivizi de

altă origine etnică este vorba de simpatizanţi, sprijinitori, membri ai unor grupuri

asociate mişcării de eliberare a patrioţilor eleni, agenţi plătiţi ai mişcării” (Alex. M.

Stoenescu). Organic, nimic nu putea să-l lege pe Tudor de Eterie, cu excepţia protecţiei

comune, din partea Rusiei, pe care se bazau în acţiunile lor. Aşa-zisul legământ al lui

Tudor faţă de Eterie, datat de unii cercetători în decembrie 1820, de alţii în ianuarie 1821,

nu este în fond nimic altceva decât un acord de colaborare încheiat cu doi cunoscuţi

fruntaşi eterişti, Iordache Olimpiotul şi Ion Farmache. Colaborarea viza o acţiune comună

în perspectiva declanşării unui război ruso-turc, dar fiecare parte urmărea de fapt

obiective diferite: grecii – independenţa patriei lor, românii – redobândirea autonomiei.

De aici şi prima diferenţă majoră dintre viziunile celor două părţi: în timp ce eteriştii nu

puteau să ajungă la rezultatul dorit decât printr-o ridicare generală la luptă împotriva

turcilor, Tudor şi boierii care îl sprijineau mizau şi pe cartea unei înţelegeri cu Poarta,

dacă aceasta se arăta dispusă să le satisfacă doleanţele. A doua divergenţă majoră o

constituia faptul că, în timp ce fruntaşii partidei naţionale doreau îndepărtarea fanarioţilor

din structurile de conducere ale ţărilor române, eteriştii se bazau pe aceştia în vederea

îndeplinirii obiectivelor lor. În acord se sublinia obligativitatea consultărilor şi deciziilor

comune, ceea ce arată încă o dată egalitatea de poziţii a semnatarilor.

Începutul revoluţiei

Tudor avea sarcina de a a-i înarma pe olteni şi de a-l ajuta pe Alexandru Ipsilanti

să treacă Dunărea pentru a ajunge în Grecia. Conducătorii Eteriei erau perfect conştienţi

că numai prin propriile lor mijloace, popoarele creştine, chiar unite într-un efort comun,

nu puteau răsturna Imperiul Otoman. Succesul revoluţiei depindea de intervenţia

armatelor ruse.

6

Adevărata înţelegere însă, Tudor o avea cu acea parte a boierilor pământeni sau

„făgăduiţi” cauzei naţionale, care vedeau în fostul pandur personalitatea potrivită pentru a

declanşa mişcarea de emancipare naţională. „Omul asupra căruia şi-au îndreptat privirile

fruntaşii boierimii a fost slugerul Tudor (Theodor) din Vladimiri, numit de aceea şi

Vladimirescu... Era un om energic, decis, cu spirit de iniţiativă şi cu lecturi istorice.

Capacitatea de comandă şi prestigiul de care se bucura în Oltenia erau temeiuri

hotărâtoare de a-i încredinţa lui conducerea mişcării de emancipare” (Fl. Constantiniu).

În acest sens, cei trei mari boieri ai Ţării Româneşti, Grigore Brâncoveanu, Grigore

Ghica şi Barbu Văcărescu, îi dau pe 15 ianuarie 1821 o împuternicire lui Tudor

Vladimirescu, mandatându-l să declanşeze acţiunea militară: „Fiindcă este să se facă

obştescul folos neamului creştinesc şi patriei noastre, drept aceea ca nişte buni şi

credincioşi fraţi creştini toţi şi iubitori neamului, pe dumneata sluger Teodore te-am ales

să ridici norodul în arme şi să urmezi precum eşti povăţuit”. Astfel, acesta a pornit cu

însărcinarea comitetului, scopul acestei acţiuni fiind răsturnarea stăpânirii otomane şi

cucerirea independenţei ţării. Dar programul lui nu se limita doar la cucerirea

independenţei, ci mergea până la revendicări sociale, cum ar fi egalitatea tuturor în faţa

legii şi abolirea privilegiilor boiereşti. Poveţele, evident, urmau să vină pe parcurs de la

semnatarii împuternicirii.

Revolutia de la 1821

Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a fost unul dintre

evenimentele care au marcat începutul procesului de renaştere naţională a României.

Revoluţia a avut cauze naţionale, economice şi sociale şi, deşi a fost în cele din urmă

înfrântă, a adus în atenţia cancelariilor marilor puteri europene situaţia din Principatele

Dunărene şi a determimat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote.

Contextul istoric

Revoluţia română de la 1821 s-a integrat în mişcarile generale sociale şi naţionale

care au zdruncinat continentul european de la vest la est, dar şi dincolo de Oceanul

Atlantic, în America Latină, la graniţa dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. În toate

aceste mişcări revoluţionare se disting o serie de ţeluri comune – libertate, independenţă

şi unitate naţională – stipulate şi promovate în toată lumea de Revoluţia americană de la

7

1783 şi de Revoluţia franceză de la 1789, dar prezente şi în Supplex Libellus

Valachorum redactat de Nicolae Ursu în 1784.

În sistemul Sfintei Alianţe, închegat în perioada postnapoleoniană a fost o

încercare de restaurare a vechilor privilegii aristocratice şi de conservare a sferelor de

influenţă imperiale, care, în ciuda unor succese vremelnice, nu a reuşit să stăvilească

procesul de instaurare a noilor orânduiri liberale, concomitent cu trecerea de la economia

de subsistenţă feudală la economia productivistă capitalistă. Toate mişcările revoluţionare

ale epocii au fost dominate de obiective sociale sau naţionale, sau de o combinaţie a

acestora: abolirea structurilor feudale, înlocuirea autorităţii absolute a monarhului şi a

aristocraţiei, bazată pe religie, prin autoritatea legii, votată într-un parlament, câştigarea

independenţei şi înfăptuirea unităţii naţionale pentru popoarele supuse dominaţiilor

imperiale sau coloniale.

Mişcarea de eliberare a românilor s-a desfăşurat în condiţiile în care lupta

popoarelor balcanice subjugate încă de Înalta Poartă căpăta un nou avânt: sârbii reluau

lupta sub conducerea lui Miloş Obrenovici I, grecii din Peloponez şi din insulele Mării

Egee luptau pentru independenţă în 1821, eliberând întreaga Moree (cum i se spunea

uneori Peloponezului), Eteriştii se pregăteau să declanşeze marşul spre Dunăre, în

teritoriile locuite de bulgari se înmulţeau formele de nesupunere active şi lua amploare

fenomenul haiduciei, iar albanezii se ridicau la luptă, alăturându-se Eteriei sau sprijinind

cu voluntari revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Războaiele napoleoniene şi războiul ruso-

turc din 1806 – 1812 a influenţat într-o anumită măsură, în special din punct de vedere

militar, revoluţia română de la 1821.

În Ţările Române, puterea suzerană – Imperiul Otoman – impusese la începutul

secolului al XVIII-lea înlocuirea domniilor pămantene cu cele ale fanarioţilor. Revoluţia

română de la 1821 nu a fost o izbucnire spontană, generată de anumiţi factori

conjucturali, ci a fost expresia nemulţumirilor acumulate la nivelul tuturor structurilor şi

claselor sociale de-a lungul secolelor al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea,

generate de grava criză economică şi politică în care se aflau Ţările Române. Toate

clasele şi păturile sociale româneşti – cu excepţia unei minorităţi boiereşti – erau

8

interesate de schimbarea, în primul rând, a regimului fanariot, care nu era decât o formă

deghizată de ingerinţă a otomanilor în treburile interne ale Munteniei şi Moldovei.

Programul revoluţiei

Ţelurile revoluţiei de la 1821 au fost consemnate în diferite acte, începând cu

Proclamaţia de la Padeş şi Scrisoarea către Poartă „Cererile norodului românesc” din 23

ianuarie/4 februarie 1821, continuând cu Proclamaţiile din 16/28 martie, 20 martie/1

aprilie, al doilea „arzmagzar” către Poartă din 27 martie/8 aprilie şi alte scrisori şi

declaraţii ale lui Vladimirescu. Din toate documentele reiese că se urmărea realizarea în

etape succesive a unor măsuri care să asigure instituirea unei noi ordini sociale şi politice

şi să asigure accesul ţării la un statut de mai largă independenţă.

În cadrul „Cererilor norodului românesc” (un document care trebuia să devină

germenele unei constituţii româneşti), se proclama că „în folosul a toată obştea” să fie

instaurată o viaţă politică şi administrativă românească, (prin eliminarea elementului

fanariot), „Cererile…” urmând să fie întărite cu jurămât, recunoscute de sultan şi

garantate de Austria şi Rusia. Domnul, care rămânea în continuare să fie numit de puterea

suzerană – Imperiul Otoman – trebuia să conducă ţara, respectând acest act, care ţinea

locul unei constituţii, în unire cu „Adunarea norodului”, în timp ce Tudor, „ales şi hotărât

de întregul popor român”, urma să exercite guvernarea efectivă. Numirile în toate

dregătoriile mari şi mici, civile, militare sau ecleziastice trebuiau să se facă pe viitor

numai prin „alegerea şi voinţa a tot norodul”, numai dintre cei potriviţi pentru

respectivele slujbe şi în mod obligatoriu din rândurile celor „pământeni şi patrioţi”.

Funcţionarii urmau să numai fie numiţi fără „dare de bani”, astfel încât „caftane cu bani

să înceteze cu totul a se mai face, ci numai după slujbă”. Se cerea de asemenea

desfiinţarea tuturor categoriilor de scutiţi de plata impozitelor, iar „toate lefile străinilor

să lipsească cu totul”. Aparatul administrativ trebuia redus la strictul necesar, urmând să

fie desfiinţate toate organele socotite „jăfuitoare”: Hătmănia Divanului, Vornicia

Capitalei, Spătăria cea mare, etc.

„Cererile…” prevedeau şi o reformă a justiţiei, prin desfiinţarea „legiuirii lui

Caragea”, care nu era făcută „cu voinţa a tot norodul”. Învăţământul, care trebuia să

9

cuprindă întreg „tineretul naţiunii roe” indiferent de originea socială, trebuia să devină

treptat obligatoriu şi gratuit. Problemele fiscale formau un capitol aparte, urmând să fie

puse pe baze noi, prin desfiinţarea vămilor interne şi reducerea taxelor vamale de import-

export, măsuri care ar fi trebuit să impulsioneze viaţa economică.

În ceea ce priveşte ţărănimea, se pare că din considerente tactice, Tudor

Vladimirescu având nevoie de sprijinul boierilor „făgăduiţi”, dar fiind atent şi la reacţiile

imperiilor vecine, nu a fost abordată problema reformei agricole radicale, care ar fi dus la

împropietărirea ţăranilor. În schimb, se întărea dreptul clăcaşilor pentru folosirea

pământului de care fuseseră deposedaţi în timpul domniei lui Ioan Gheorghe Caragea.

Proclamaţia din 23/4 martie făcea cunoscută „zdrobirea şi încetarea vericăruia jăf şi

nedreptate ce aţi cercat până acum din pricina oblăduitorilor domni ce [...] v-au supt

sângele” şi anunţa o „mare uşurinţă” în ceea ce priveau „toate celelalte dări şi

orânduieli”, măsuri care trebuiau să aducă la „scăparea robiei întru care v-aţi aflat până

acum”.

În lupta pe care urma să o poarte, el avea nevoie de sprijinul boierimii, singura

forţă politică recunoscută de Imperiul Otoman şi de celelalte puteri, capabilă să-i susţină

demersurile diplomatice. Tudor a făcut de la început o deosebire între boierii pământeni

şi aceia care erau susţinătorii şi beneficiarii regimului fanariot. Cu toate acestea, încă de

la începuturile revoluţiei, el a proclamat împărţirea „averilor rău agonisite”.

Un alt capitol important al programului lui Vladimirescu era constituirea unei

armate naţionale permanente, alcătuită din panduri cu „căpeteniile lor” şi 200 de arnăuţi.

O dezvoltare nouă a evenimentelor a apărut după intrarea în acţiune a Eteriei şi

după dezavuarea oficială de către ţarul Alexandru I al Rusiei a mişcării greceşti şi a celei

româneşti.

În ceea ce priveşte relaţiile cu celelalte provincii româneşti, Tudor îndemna

Divanul să coopereze cu fraţii de dincolo de Milcov, ca „fiind la un gând şi la un glas cu

Moldova, să putem câştiga deopotrivă dreptăţile acestor prinţipaturi, ajutorându-se unii

pre alţii”.[ Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, Bucureşti, 1959 –

1962, p. 386]

10

Pregatirea Revolutiei

Dacă în ceea ce priveşte înlăturarea domnior fanarioţi consensul tuturor claselor şi

păturilor sociale era asigurat, în ceea ce priveşte alte prevederi ale programului său Tudor

Vladimirescu se putea aştepta la opoziţia marilor boieri. Pentru a avea un mijloc de luptă

cu marii boieri, dar şi pentru a asigura forţa militară necesară apărării ţării, el s-a grăbit să

asigure reorganizarea armatei naţionale. Tudor a luat legătura cu şefii mişcării

antifanariote dar şi cu elementele mişcării Eteria, care plănuia o amplă mişcare împotriva

Imperiului Otoman. S-a aşteptat momentul potrivit pentru declanşarea mişcării

revoluţionare romaneşti. Acesta a fost considerat ca fiind începutul anului 1821, după

moartea domnitorului fanariot Alexandru Şuţu (15/27 ianuarie).

Pe 19 ianuarie 1821 moare domnul Ţării Româneşti, Alexandru Şuţu. Este posibil

chiar ca el să-şi fi dat obştescul sfârşit ceva mai înainte, dar ştirea să fi fost ascunsă

pentru a permite finalizarea ultimelor pregătiri ale conspiratorilor. Deloc întâmplător,

Caimacamia constituită în urma decesului lui Şuţu şi care urma să administreze ţara până

la numirea unui nou domnitor de către Poartă era condusă de aceiaşi trei mari boieri cu

care Tudor încheiase înţelegerea din 15 ianuarie. Încă din noaptea precedentă anunţului

morţii domnitorului, 18/19 ianuarie, Tudor plecase spre Oltenia, spre a declanşa acţiunea

convenită cu marii boieri, însoţit fiind de Dimitrie Macedonschi, omul Eteriei, şi de o

gardă de arnăuţi. Pe 21 ianuarie ajunge la Târgu-Jiu, unde trage la casele prietenului său,

Vasile Moangă. Acestuia îi destăinuie că răscularea poporului se va face cu

consimţământul boierilor patrioţi. Sceptic, Moangă îi replică că din această întreprindere

„nu va scăpa cu viaţă”. Răspunsul lui Tudor a intrat deja în legendă: „Ştiu, prietene, dar

din ceasul în care m-am născut m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii”.

Noaptea de 22/23 ianuarie Vladimirescu şi-o petrece la mănăstirea Tismana, urmând ca a

doua zi să declanşeze acţiunea. Locul ales este câmpia din aproprierea satului Padeş, de

unde îşi lansează celebra proclamaţie, de fapt primul document al revoluţiei. Tonul folosit

este dur, menit să incite şi să stimuleze populaţia să i se alăture: „Dar pre balaurii care

ne înghit de vii, căpeteniile noastre zic, atât cele bisericeşti, cât şi cele politiceşti, până

când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?” Prin această

proclamaţie, Tudor pare că „trasează adevărata orientare a revoluţiei, atât în sens

11

politic-naţional, cât şi social, conferind acesteia un caracter independent de marii boieri,

cu care se înţelesese iniţial, evident, stârnind nemulţumirea acestora, în orice caz, o stare

de incertitudine şi confuzie” (N. Isar). Însă, la o mai atentă citire a proclamaţiei, desluşim

nişte nuanţe, care atenuează mult din presupusul caracter antiboieresc ce-i este îndeobşte

atribuit. „Să ştiţi că nimenea dintre noi nu este slobod, în vremea aceştii Adunări-obştii

folositoare-ca să se atingă măcar de un grăunti, de binele sau de casa vreunui neguţător,

orăşan sau ţăran, sau de al vreunui locuitor, decât numai binele şi averile cele rău

agonisite ale tiranilor boieri să se jărtfească; însă ale celor cărora nu vor urma nouă –

precum sunt făgăduiţi – numai ale acelora să se ia, pentru folosul de obşte”. Cu alte

cuvinte, inerentele acte de jaf ce ar fi urmat să se producă erau permise doar împotriva

celor care s-ar fi opus mişcării, în niciun caz celor „făgăduiţi”, cu care de altfel Tudor era

înţeles.

Pentru a pătrunde sensul acţiunilor ulterioare ale lui Tudor este esenţial să

descifrăm întreaga complexitate a peisajului social, politic şi diplomatic în care are loc

mişcarea sa. Pe de o parte, el are o înţelegere cu marii boieri pământeni, dornici să scape

de domnii fanarioţi şi să restabilească autonomia ţării, dar fără ca sistemul social să se

schimbe. Pe de altă parte, Tudor trebuie să ridice o populaţie şi în primul rând pe ţărani,

liberi sau neliberi, excedaţi de o fiscalitate nemiloasă, agravată în timpul ultimilor doi

domni, Caragea şi Şuţu: „Ajuns în Oltenia, în fruntea pandurilor, dar şi a altor pături ale

lumii satelor, ca şi ale oraşenilor, care răspund la chemarea sa, [...] Tudor se vede silit

să adapteze programul şi acţiunile sale pe linia satisfacerii intereselor nu numai ale

marilor boieri, ci şi pe linia intereselor acestor categorii sociale care stăteau la baza

mişcării” (N. Isar ).

După ce s-a aflat în strânsă legătură, încă din decembrie 1820, cu boierii din

„partida naţională”, în frunte cu Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, pe 15/27 ianuarie

1821 s-a încheiat un act de colaborare prin care Tudor era desemnat să ridice „norodul la

arme [...] pentru obştescul folos”.[ Documente privind istoria României. Răscoala din

1821, Bucureşti, 1959 – 1962, p. 267]

Pregătirile politice au fost însoţite de cele de ordin militar. Încă din 1815, Tudor

îşi făcuse cunoscute planurile de creare a unei armate naţionale cu care, „[...] numai cu

12

pandurii ţării, făr’ de niciun ostaş străin, voi face de a nu se mişca o iarbă din pămantul

ţării”.[ Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, Bucureşti, 1959 – 1962,

p. 91] prin care el respingea practic orice pretenţie viitoare a Porţii de asigurare a

siguranţei graniţelor principatului. Recrutările pentru viitoarea armată naţională

începuseră cu mult timp înainte de izbucnirea revoluţiei. De recrutări s-au ocupat

căpitanii de panduri bine cunoscuţi în satele olteneşti, tot ei ocupându-se şi de crearea

unor depozite de arme şi muniţie.

În afara taberei fortificate de la Ţânţăreni şi a mănăstirilor olteneşti fortificate, un

rol important pentru armata revoluţionară l-a jucat tabăra fortificată de la Cotroceni. La

Cotroceni s-au concentrat majoritatea trupelor revoluţionare, aici fiind construită o tabără

militară fortificată, prevăzută cu şanţuri de apărare şi redute pentru tunuri. în Bucureşti s-

a amenajat un sistem defensiv bazat pe mănăstirile Mihai Vodă, Radu Vodă, Antim şi

Mănăstirea Mitropoliei, situate în general pe înălţimi uşor de apărat. Transformarea

mănăstirilor din zona subcarpatică în tabere fortificate încerca să suplinească lipsa de

cetăţi a Munteniei. În vederea organizării rezistenţei pe termen lung, mănăstirile

fortificate ale Olteniei (Tismana, Cozia, Strehaia, Motru, Bistriţa, Polovraci şi Crasna), au

fost preschimbate în depozite întărite, unde se aflau mari cantităţi de alimente, arme şi

muniţie. Tudor declara că „ostirile de peste Olt [...] le-am umplut cu zaherele şi cu

panduri; acolo mă pot ţine doi sau trei ani, luptând pentru drepturile ţării până le voi

căpăta”. [C. D. Aricescu, Istoria revoluţiunii române de la 1821, Craiova, 1844]

Declanşarea revoluţiei

Mobilizarea efectivelor armatei revoluţionare şi marşul spre Bucureşti

Duminică 23 ianuarie/4 februarie 1821, la Padeş, în prezenţa a aproximativ 100 de

plăieşi şi a colaboratorilor săi apropiaţi, Tudor Vladimirescu a lansat chemarea la luptă

„către tot norodul omenesc”, care a devenit cunoscută în istorie ca Proclamaţia de la

Padeş. Prin această declaraţie, poporul era mobilizat la luptă împotriva răului din ţară,

pentru statornicia unui nou regim politic în ţară:

13

 „Dar pe bălauurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisăriceşti, cât

şi pe cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le

fim robi? [...] Veniţi dar fraţilor cu toţi, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă

bine! [...] Nu vă leneviţi, ci siliţi dă veniţi în grabă cu toţii; care veţi avea arme, cu arme;

iar care nu aveţi arme, cu furci de fier şi cu lănci; să vă faceţi degrabă şi veniţi unde veţi

auzi că se află Adunarea cea orânduită pentru binele a toată ţara [...] Că ne merge,

fraţilor, atâta vreme de când lacrămile du pe obrazele noastre nu s-au mai uscat !

[ Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, Bucureşti, 1959 – 1962, p.

207-208]”

Era o declaraţie patetică, în stare să „mişte conştiinţele şi să îndemne pe oameni la

luptă”, o veritabilă „declaraţie de război” împotriva fanarioţiilor[ D. Bodin, Tudor

Valdimirescu în Bucureşti, Bucureşti, 1943. p.21]. Proclamaţia a avut un efect imediat,

locuitorii satelor răzpunzând cu miile, după ce au fost anunţaţi de ştafetele călare.

Tot la Padeş, Tudor a început activitatea diplomatică menită să împiedice

intervenţia străină în Muntenia. Concomitent cu menţinerea disciplinei în rândurile

propriei sale oştiri, ca şi preîntâmpinarea unor abuzuri, ce, incontrolabil, urmau să se

producă, făceau din misiunea lui Tudor una foarte dificilă. Vorba lui Iuliu Maniu: „O

revoluţie ştii întotdeauna cum începe, dar niciodată nu ştii cum se sfârşeşte”. Tot de la

Padeş, Vladimirescu expediază şi trei memorii explicative ale acţiunii sale, unul către

Înalta Poartă, celelalte două împăraţilor Rusiei şi Austriei, aflaţi, în acel moment, la

congresul Sfintei Alianţe de la Laybach (astăzi, Ljubliana, capitala Sloveniei). „În

memoriu către sultan – pe un ton ce respecta raporturile tradiţionale cu acesta, dar ferm

în esenţa lui – fără a se aduce o acuzaţie directă suzeranului, se motiva acţiunea

începută, cerându-se Porţii să se abţină de la vreun act de autoritate până ce «norodul»

nu va readuce dreptatea în ţară, după care un reprezentant al sultanului putea veni să

constate şi să se convingă atât de justeţea acţiunii, cât şi de dreptatea reaşezată. În

continuare, n-a fost întreruptă legătura cu paşalele de la Dunare, iar prin ele cu Poarta

şi chiar direct, la Istambul, vor fi trimişi curieri cu alte memorii" (G.D. Iscru). A adresat

memorii mai întâi sultanului, prin intermediul paşalelor de la Dunăre, iar mai apoi

împăraţilor Rusiei şi Austriei, care se aflau la Laybach (Ljubiana), la congresul Sfintei

14

Alianţe. Amploarea mişcarii izbucnite în Oltenia şi pericolul transformării ei într-un

„război al sărăcimii” au determinat „comitetul de oblăduire” creat după decesul

domnitorului Alexandru Şuţu să iniţieze măsuri de forţă pentru stoparea înaintării către

Bucureşti a pandurilor sau orice altă concentrare de trupe. În încercarea lor, boierii

regenţi l-au câştigat de partea lor pe consului general al Rusiei, Alexandr Pini. Reacţia lui

Tudor a fost imediată, explicându-i într-o scrisoare consulului ţarist că orice măsură de

forţă împotriva pandurilor ar duce la o răzbunare cruntă a maselor împotriva întregii

boierilmi. În continuare, Tudor a apelat la bunele oficii ale reprezentantului ţarului pentra

ca „să binevoiască a mijloci la boierii oblăduitori ai Divanului, ei să poprească orice

pornire de panduri şi de altă oştire ce au cugetat a trimite împotriva

norodului.” [Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Documente externe,

Bucureşti, 1971, p. 71]

De la Padeş, Tudor se îndreaptă spre Craiova, mica lui ceată crescând, „ca un

bulgăre de zăpadă care are aparenţa de a se transforma într-o lavină”, după cum plastic

raporta consulul austriac de la Bucureşti superiorilor săi. Trece prin Baia de Aramă,

Strehaia şi Gura Motrului (unde lichidează rapid rezistenţa opusă de notabilităţile locale),

aşezându-şi tabăra nu departe de Craiova, la Ţânţăreni. Aici va rămâne aproape toată luna

februarie (4-28), răstimp în care poartă o asiduă corespondenţă cu Divanul şi cu

reprezentanţii marilor puteri la Bucureşti. În cadrul acestui dialog epistolar, de mare

însemnătate este scrisoarea pe care Vladimirescu i-o trimite pe 11 februarie marelui

vornic, Nicolae Văcărescu, un adevărat rechizitoriu la adresa clasei politice şi de

reafirmare a legitimităţii autorităţii sale, bazată pe masiva adeziune populară de care se

bucura: „Dar, cum nu socotiţi dumneavoastră că patrie se cheamă popolul, iar nu tagma

jăfuitorilor? Şi cer ca să-mi arăţi dumneata ce împotrivire arăt eu împotriva popolului?

Că eu alta nu sunt, decât numai un om luat de către tot norodul ţării cel amărât şi

dosădit din pricina jăfuitorilor ca să le fiu chivernisitor în treaba cererii dreptăţilor!”.

Îndelungata staţionare a „Adunării norodului” (armata lui Tudor, dar şi organ

reprezentativ al poporului) la Ţânţăreni are la bază motivaţii strategice, politice şi

diplomatice. În primul rând, Vladimirescu dorea să-şi consolideze baza de putere din

Oltenia, atât pentru a avea spatele asigurat în timpul marşului pe care urma să-l efectueze

15

spre Bucureşti, dar şi pentru a se bucura de o zonă de refugiu în cazul unei intervenţii

turceşti. În acest sens, el transformă mănăstirile olteneşti (Tismana, Polovraci, Bistriţa,

Cozia) în adevărate puncte întărite, dotându-le cu oameni, muniţii şi „zaherele”.

Concomitent, Tudor urmăreşte cu maximă atenţie evoluţia situaţiei politico-militare din

zonă: declanşarea insurecţiei eteriste, atitudinea Rusiei şi reacţia Imperiului Otoman.

Regimul lui Tudor

Bucureştiul în timpul revoluţiei de la 1821 – bariere de control şi centre fortificate.

Divanul de la Bucureşti, adică „ţara legală”, trimite doi emisari la Tudor, Nicolae

Văcărescu (4 februarie) şi Constantin Samurcaş (11 februarie), cu misiunea de a limpezi

relaţiile cu acesta. Dacă Văcărescu încearcă să ajungă la o rezolvare amiabilă a

raporturilor dintre boieri şi Tudor, primind însă faimosul răspuns: „patrie se cheamă

poporul, iar nu tagma jefuitorilor”, Samurcaş – de asemenea, membru al Eteriei – pleacă

din Bucureşti luând cu el majoritatea forţelor militare, în principal arnăuţii, fapt care

confirmă ipoteza unei încercări de reprimare sau măcar de subordonare a mişcării lui

Vladimirescu. Ba chiar, după unii istorici, atunci a avut loc prima tentativă de suprimare

a lui Tudor: „Cu eşuarea misiunii lui C. Samurcaş în Oltenia se încheie prima acţiune

importantă a eteriştilor-fanarioţi din Ţara Românească de a-l subordona pe Tudor

Vladimirescu sau neputând, de a-l suprima, având pentru aceasta colaborarea şi

complicitatea consulului general rus Al. Pini, ambele constatate de căpetenia

«Adunării»” (G. D. Iscru). Arnăuţii veniţi cu Samurcaş sub comanda lui Iordache

Olimpiotul, Ion Farmache şi Hagi-Prodan fraternizează formal cu răsculaţii, alăturându-

se acestora, dar provocându-i ulterior multe necazuri lui Tudor. În fond, ei erau oamenii

lui Ipsilanti, nu ai lui Tudor şi nici măcar ai boierilor de la Bucureşti.

Pe 28 februarie, Tudor părăseşte tabăra de la Ţânţăreni, începându-şi lentul marş spre

Bucureşti, marcat de incidentul de la Beneşti (unde Tudor execută doi căpitani de arnăuţi,

Iova şi Ienciu, care-i jefuiseră pe boierii Oteteleşeni), dar şi de cele două proclamaţii, din

16 şi 20 martie, pe care el le adresează locuitorilor Capitalei. În aceeaşi zi în care Tudor

pleca din Ţânţăreni, o serie de mari boieri, în frunte cu triumviratul Brâncoveanu-

Văcărescu-Ghica, aflând de dezavuarea ţarului, fug din Bucureşti, adăpostindu-se la

16

Braşov. „Era ora adevărului: fără asistenţa Rusiei, totul era pierdut. Cei care

îndrumaseră pe Tudor să ridice poporul la arme au fugit la Braşov, lăsându-l pe

conducătorul «Adunării norodului» fără ghidajul politic pe care şi-l asumaseră” (Fl.

Constantiniu). Pe 21 martie 1821, oastea revoluţionară în frunte cu Tudor Vladimirescu a

intrat triumfal în Bucureşti pe Podul Calicilor (Calea Rahovei), primită de o mulţime

entuziastă. Vladimirescu ţinea în mână o pâine mare, semn al păcii şi belşugului.

Stabilindu-şi cartierul general în casele brâncoveneşti de lângă Mitropolie, preluând în

scurtă vreme controlul principalelor puncte obiective întărinte din oraş, evitând în acelaşi

timp orice conflict cu omul Eteriei din oraş.

Mitropolia, ca şi mănăstirile Mihai-Vodă şi Radu-Vodă, se aflau în mâinile

arnăuţilor lui Bimbaşa Sava, omul Eteriei, dar şi omul lui Scarlat Callimachi, noul domn

numit de Poartă, după moartea lui Şuţu. Relaţiile cu Sava, destul de ostile la început

(arnăuţii aflaţi în Mitropolie trag asupra pandurilor lui Tudor), se îmbunătăţesc în

următoarele zile. Rezerva însă rămâne de ambele părţi, mai ales că Ipsilanti îşi începuse

marşul spre Bucureşti, unde va ajunge pe 25 martie. Şeful Eteriei îşi stabileşte tabăra la

Colentina, în timp ce principala tabără a lui Tudor se afla la Cotroceni. Întâlnirea dintre

cei doi are loc pe 30 martie, în casele de la cişmeaua Mavrogheni (cam pe unde se află

astăzi Muzeul Ţăranului Român), dincolo de capul Podului Mogoşoaiei (actuala Cale a

Victoriei). Ambii conducători se aflau într-o situaţie dificilă, mai cu seamă din cauza

atitudinii ţarului. Dar, în timp ce Ipsilanti se vedea confruntat şi cu o foarte probabilă

reacţie dură a Porţii, Tudor avusese grijă să menţină relaţiile cu Poarta, prin intermediul

paşalelor de la Dunăre (Silistra, Brăila, Giurgiu) şi să-şi reglementeze raporturile cu „ţara

legală”, adică cu boierii rămaşi în Bucureşti.

Tudor Valdimirescu s-a străduit să colaboreze cu boierii Divanului ţării. Trativele

s-au încheiat rapid pe 23 martie/4 aprilie, prin semnarea „cărţii de adeverire” dată de

boieri lui Tudor. Se instituia un regim politic nou, în cadrul căruia acţiona o dualitate a

puterii: pe de-o parte Tudor, reprezentând „Adunarea norodului”, transformată în

organizaţie politico-militară, deţinea conducerea şi iniţiativa în mai multe domenii printre

care politica externă, iar, pe de altă parte, autoritatea reprezentată de „vremelnicească

ocârmuire” , cu atribuţii politice şi administrative. Colaborarea celor două puteri a fost

17

definită în linii generale prin „jurământul lui Tudor” din aceiaşi zi 23 martie/4 aprilie.[

Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, Bucureşti, 1959 – 1962, p. 397]

Din primul moment, Tudor Vladimirescu a trebuit să acţioneze într-un context

internaţional şi intern extrem de complicat. Dezavuarea oficială a mişcărilor

revoluţionare româneşti şi greceşti de către ţarul Rusiei a avut grave urmări asupra

regimului de la Bucureşti, iar acţiunile Eteriei, ale cărei trupe, odată intrate pe pământ

românesc, uitaseră imediat de planul iniţial de trecere imediată la sud de Dunăre şi se

înstăpâniseră aici, compurtându-se ca o armată de ocupaţie, dedându-se la jafuri şi

abuzuri, provocând neîncetat forţele otomane de la frontieră, puneau ţara în faţa

primejdiei unui atac al forţelor Porţii.Alexandru Ipsilati, conducătorul Eteriei.

În asemenea condiţii, Tudor Vladimirescu a iniţiat discuţii cu conducerea mişcării

eteriste, iar concomitent, prin intermediul boierilor Divanului, a iniţiat tratative cu

reprezentanţii otomanilor – paşalele din Silistra, Vidin şi Brăila – dar şi cu principalele

puteri interesate în zonă.

După ce Alexandru Ipsilanti a evitat mai multă vreme să accepte o întâlnire cu

Vladimirescu, la sfârşitul lunii martie cei doi conducători s-au întâlnit la marginea

Bucureştiului. Tudor a respins şi de această dată cererea eteriştilor de unire a celor două

mişcări, practic de subordonarea a armatei pandurilor comandamentului armatei

revoluţionare greceşti. Tudor a protestat faţă de intrarea eteriştilor în Bucureşti, susţinând

că rezolvarea problemelor interne ţine exclusiv de competenţa pandurilor, iar sprijinul

extern trebuind să se limiteze doar la intervenţii diplomatice. [C. D. Aricescu, Istoria

revoluţiunii române de la 1821, Craiova, 1844, p.212-213] Întânirea dintre cei doi

conducători s-a încheiat cu o înţelegere fragilă, în aşteptarea unei medieri internaţionale

şi a părăsirii teritoriului naţional de eterişti.

Ipsilanti s-a retras la Târgovişte iar oamenii săi au ocupat judeţele din nord.

Vladimirescu a întărit tabăra de la Cotroceni.

În condiţiile în care o parte a boierilor înspăimântaţi încercau să fugă din Capitală

iar Eteria se înstăpânise în nordul Munteniei, Tudor a pus sub pază pe unii dintre membrii

Divanului care intenţionau să se refugieze la Târgovişte sau în Transilvania. În colaborare

cu boierii rămaşi în Bucureşti şi cu clerul din Capitală, Tudor a continuat negocierile.

18

Tatativele dintre Vladimirescu şi boieri, desfăşurate între 16-23 martie, s-au

concretizat în două principale documente. În primul rând, mitropolitul ţării, episcopii de

Argeş şi Buzău, împreună cu alţi 53 de dregători, îi dau lui Tudor o „carte de adeverire”,

în care afirmă că: „pornirea dumnealui slugerului Teodor Vladimirescu nu este rea şi

vătămătoare, nici în parte fiecăruia, nici patriei, ci folositoare şi izbăvitoare”. La rândul

său, Tudor dă un „jurământ” scris prin care se angajează să recunoască ca reprezentant

legal al ţării „vremelnica ocârmuire” (practic, boierii rămaşi în Bucureşti), în care figura

centrală era marele vistier Alexandru Filipescu-Vulpe. În realitate, „vremelnica

ocârmuire” reprezenta aparenţa puterii, iar Tudor – frealitatea ei. Sau, cum sugestiv nota

cronicarul Dobrescu: „Tudor era poruncitor ţării”. Oricum, în cadrul întâlnirii Tudor-

Ipsilanti, cei doi reuşesc să se pună de acord asupra unui singur lucru precis: delimitarea

teritorială a autorităţii lor. În fapt, fiecare păstra ceea ce deja avea: Tudor – Oltenia şi

judeţele din sudul Munteniei; Ipsilanti – judeţele de sub munte din Muntenia. Rezultatele

negocierilor au fost nesadisfăcătoare, paşalele cerând în primul rând dezarmarea armatei

pandurilor şi reprimarea eteriştilor. Cum Tudor nu a acceptat condiţiile turcilor, iar oastea

Porţii se pregătea de ofensivă, Tudor Vladimirescu a luat singura decizie corectă din

punct de vedere militar: retragera în zona întărită a Olteniei şi organizarea unei rezistenţe

de durată. La începutul lunii mai 18.000 de soldaţi otomani au intrat în Moldova pe la

Brăila, iar alţi 15.000 de militari turci au traversat Dunărea pe la Calafat, Giurgiu şi

Olteniţa în Muntenia. În concepţia lui Vladimirescu, durata mare a rezistenţei româneşti

ar fi putut atrage atenţia puterilor occidentale, care ar fi putut interveni la rândul lor pe

lângă Poartă pentru acceptarea revendicărilor românilor. Pe 1527 mai, oastea

revoluţionară de sub comanda lui Tudor a început retragerea pe direcţia Bucureşti –

Piteşti – Râmnicu Vâlcea. Pe 18/30 mai oastea revoluţionară ajunsese în apropiere de

Goleşti. Eteriştii, deşi ar fi dorit să oprească retragerea lui Tudor către bazele de

rezistenţă din Oltenia , nu se sinţeau în stare să reuşească acest lucru, pe de-o parte

datorită tăriei forţelor de sub comanda liderului român, pe de alta datorită ameninţării

exercitate de garnizoanele pandurilor aflate pe malul drept al Oltului, gata să iasă în

întâmpinarea comandantaului lor.

Ce nu au reuşit cu forţa armelor, eteriştii au reuşit prin trădare şi complot. Tudor

Vladimirescu a fost capturat de oamenii lui Ipsilanti pe 21 mai/2 iunie, iar, o săptămână

19

mai târziu, în noaptea de 27-28 mai/9-10 iunie conducătorul pandurilor a fost asasinat,

trupul fiindu-i aruncat într-o fântână.

Asasinarea lui Tudor Vladimirescu a lipsit revoluţia de conducerea unitară de

până în acel moment, iar „Adunarea norodului” a început să se dezorganizeze încet.

Destrămarea armatei pandurilor nu s-a petrecut imediat, aceştia luptând separat sau în

alianţă cu eteriştii cu otomanii până spre sfârşitul lunii iunie.

Ecourile revoluţiei lui Tudor în Transilvania şi Moldova

Vestea ridicării la luptă a pandurilor a avut un efect imediat în toate teritoriile

locuite de români. În oastea revoluţionaă s-au înrolat aproximativ 1.500 de „ungureni”

sau „dezertori din Transilvania” – militari români transilvăneni din regimentele

grănicereşti, care desfăşuraseră o vie propagandă pentru „crăiuţul Todoraş”. [Mihai

Popescu, Contribuţii documentare la istoria revoluţiei din 1821, Bucureşti, 1927, p.7]

Deşi autorităţile transilvănene au făcut eforturi pentru cenzurarea veştilor din

Muntenia, aceste veşti nu erau doar transmise dar şi comentate la nord de Carpaţi. Astfel,

trei ţărani români din comitatul Hunedoara erau judecati pentru instigare şi tulburarea

liniştii publice, după denunţul unor nobili.

Adam Bedia era acuzat pentru a fi citit în faţa consătenilor o hârtie în care era

scis: „Se face înştiinţare că de cătră răsărit s-a ridicat un crăiuţ pe nume Todoraş, întâi cu

puţină oaste, dar din zi în zi ea sporeşte; până acum s-au adunat vreo câteva sute şi mii,

Dumnezeu o şi ajută, că vrea să facă dreptate şi acum îi în Ţara Românească, isprăveşte

lucrul cu boierii şi, de s-o sfârşi lucrul bine acolo până la Paşti, o da şi într-acocea, că un

crăiuţ o să vină din jos, ca să se întâmple laolaltă să facă şi aicea dreptate”.

Ignat Ungur afirmase că Tudor urma să vină de Sfântul Toader iar

Toma Kiş afirmase „chiar dacă se vor lua armele, topoarele nu le pot lua încât la a 10 sau

a 20-a casă să nu rămână unul şi cu acela ştie el să facă o măciucă mare cu aceea şi aşa

loveşte la ureche pe ungur, că îndată moare şi-l aruncă la câine”. [Eudoxiu Hurmuzaki,

Documente privitoare la istoria românilor, vol. III, 1891, Bucureşti]

20

Ecourile în Moldova a revoluţiei din 1821 s-au resimţit mai ales pe plan politic şi

ideologic. Între „vremelnica ocârmuire” din Ţara Românească şi „vemelnica ocârmuire”

din Moldova de după părăsirea tronului ţării de către Mihail Şuţu s-au strâns legăturile şi

s-a evocat posibilitatea ca o parte a trupelor revoluţionare să treacă la nord de Milcov

pentru a acţiona pe aceiaşi bază ca în Muntenia. [Documente privind istoria României.

Răscoala din 1821, Bucureşti, 1959 – 1962, p. 87]

Proclamaţia de la Tismana

Proclamaţia lui Tudor se adresa tuturor locuitorilor ţării, fără deosebire de

naţionalitate, limbă şi religie şi era îndreptată împotriva tuturor asupritorilor. Pentru el

toţi boierii erau tirani, averea tuturor era rău agonisită şi de aceea toate averile boiereşti şi

bisericeşti trebuiau confiscate. Această proclamaţie a fost în realitate o declaraţie de

război a ţăranilor împotriva stăpânirii boierilor.

Domnia lui Tudor

Tudor a intrat în Bucureşti la 21 martie, în fruntea unei armate de trei mii de

panduri şi o mie cinci sute de arnăuţi. La stânga lui mergea un preot cu crucea în mână iar

la dreapta Dimitrie Macedonski, comandantul arnăuţilor. Tudor a trecut peste voinţa

boierilor şi a intrat în Bucureşti, înaintea lui Alexandru Ipsilanti. Dar a doua zi după

sosirea lui Ipsilanti, trupele lui Vladimirescu s-au retras la Cotroceni. El însuşi, împreună

cu o mână de oameni, a rămas la Bucureşti până la 31 martie/ 12 aprilie, după care s-a

mutat la Cotroceni.

Grija lui Tudor de a menaja pe boieri, cu toate sentimentele de ură pe care le

nutrea împotriva lor, nu avea decât o singură explicaţie: el îşi dorea să ajungă domn cu

aprobarea boierilor, cei care aveau dreptul să aleagă domnul. Dar nădejdile puse în boieri

şi în intervenţia Rusiei s-au năruit rând pe rând. Ţarul i-a autorizat pe turci să reprime

revolta şi aceştia au intrat în ţară. Atunci Tudor s-a proclamat domn.

În cele două luni de zile cât a domnit la Bucureşti, Tudor a încercat să facă ceva şi

pentru ţărănimea căreia îi promisese eliberarea de sub stăpânirea boierilor. Pe de-o parte a

21

încercat să pună capăt abuzurilor administrative şi judecătoreşti, pe de altă parte a intrat

în tratative oficiale cu turcii de îndată ce şi-a dat seama că mişcarea eteristă nu mai avea

susţinerea Rusiei. Acesta era de altfel singurul mijloc de a scăpa ţara de primejdia unei

ocupaţii turceşti.

Retragerea din Bucureşti. Ultima încercare de colaborare cu Ipsilanti

Tudor Vladimirescu a stat la Cotroceni până la 15/27 mai. De aici a plecat cu toată

oştirea în amurgul aceleiaşi zilei. Când a ajuns la Goleşti, şi-a aşezat armata în poziţie de

luptă. Iordache, unul dintre căpitanii lui Nicolae Ipsilanti l-a invitat să cadă la pace, dar

Tudor a promis să rămână credincios Eteriei şi să-i atace pe turci. Planul a fost dat peste

cap când un curier trimis de Tudor, de la Goleşti, i-a dovedit lui Iordache că scena

împăcării avea în spate intenţia lui de a face cauză comună cu turcii pentru ai alunga pe

Ipsilanti şi pe aderenţii lui din ţară.

Planul concentrat între turci şi Tudor era ca acesta, înaintând spre Câmpulung, să

cadă fără de veste peste corpul puţin numeros al lui Nicolae Ipsilanti şi apoi să taie

retragerea eteriştilor spre munţi. În acelaşi timp, corpul principal al lui Alexandru

Ipsilanti avea să fie atacat din faţă de turci. Refuzul căpitanilor de panduri de a-şi urma

şeful în politica în care acesta se angajase a dus la ruptura dintre oştire şi comandantul ei.

Uciderea lui Tudor Vladimirescu

În dimineaţa zilei de 21 mai, ieşind în faţa lagărului, Tudor a fost imediat

înconjurat de căpitanii săi. Căpitanul Iordache ieşi atunci în faţa taberei şi arătă

căpitanilor şi pandurilor scrisorile lui Tudor, spunându-le că vroia să-i dea pe mâinile

turcilor ca să-i omoare pe toţi. Aceştia au fost nemulţumiţi de atitudinea lui Tudor şi nu l-

au mai vrut căpitan. Atunci Iordache, i-a cerut armele şi l-a trimis pe acesta la Mitropolia

de la Târgovişte unde noaptea a fost omorât pe malul iazului ce curge pe lângă oraş, iar

trupul a fost aruncat într-un puţ de lângă grădina Geartol.

22

Tudor organizează marşul oamenilor săi după toate regulile artei militare, aşa cum

făcuse şi pe drumul spre Bucureşti. În primul rând, el punea mare preţ pe disciplină, fapt

care îl face, potrivit unui martor ocular, M. Cioranu, să execute până la Goleşti, pentru

„furtişaguri mărunte, cu ştreang şi cu glonţ, douăzeci şi doi de panduri în vârsta tinereţii,

bravi şi făcuţi pentru război”. Mai mult chiar, la poşta Cârcinovului, Tudor solicită

tuturor căpitanilor săi să se angajeze în scris că nu vor mai tolera jafurile şi furtişagurile.

În caz contrar, ei urmau să fie răspunzători. Patru dintre căpitani, Ghiţă Cutui, Ene

Enescu, Ion Oarcă şi Ioniţă Urdăreanu, refuză. La Goleşti, Tudor îl execută pe Urdăreanu

prin spânzurare, ceilalţi trei reuşind să scape. Această stare de tensiune din tabăra

pandurilor va favoriza complotul eterist de curmare a vieţii lui Tudor. Acelaşi M. Cioranu

afirmă în amintirile sale că execuţia lui Urdăreanu, „un flăcău [...] în cea mai frumoasă

vârstă a juneţei sale [...] şi de o frumuseţe nespusă”, în plus, rudă cu cea mai mare parte

a căpitanilor lui Tudor, i-a indignat profund pe aceştia din urmă. De aici până la trădare

sau cel puţin o pasivitate condamnabilă în faţa acţiunii eteriste nu a fost decât un pas.

În noaptea de 20/21 mai, în tabăra de la Goleşti soseşte Iordache Olimpiotul, omul lui

Ipsilanti şi fostul „tovarăş de drum” al lui Tudor pe drumul din Oltenia spre Bucureşti.

Profitând de starea de agitaţie din tabăra pandurilor şi de insuficientele măsuri de pază

luate de Tudor pentru siguranţa sa personală, el reuşeşte să-l aresteze pe acesta, punându-

i în faţă acuzaţiile de înţelegere cu turcii şi de executare fără motiv a lui Urdăreanu.

Ipsilanti şi oamenii lui ajunseseră demult la concluzia că Vladimirescu trebuie eliminat.

Sperau în acest fel să alăture oastea pandurilor propriilor lor forţe în vederea conflictului

cu turcii care devenise inevitabil. Dorinţă irealizabilă din moment ce pandurii, chiar şi

după arestarea lui Tudor, se vor îndrepta spre Oltenia sub conducerea propriilor lor

comandanţi. După un popas de o zi la Piteşti, Tudor este dus la Târgovişte, în faţa lui

Ipsilanti. Dacă a fost sau nu judecat, aceasta rămâne încă o întrebare deschisă. Şi, la urma

urmei, cine să-l judece şi pentru ce? „L-au judecat? El nu era un om să răspundă. L-au

osândit? Ce preţ putea să aibă osânda de la astfel de judecători? A fost omorât noaptea

la marginea oraşului, sub geana dealului de pe care priveghează mânăstirea Dealului cu

rămăşiţele pământeşti ale lui Mihai” (N. Iorga).

23

Într-adevăr, crima s-a produs în puterea nopţii (26/27 mai), iar sinistra faptă a fost dusă la

îndeplinire de Vasile Caravia, un beţiv notoriu poreclit şi „monstrul de la Galaţi”,

Gherasim Orfanos şi Constantin Cavaleropoulos. Aceştia au hăcuit trupul lui Tudor cu

suliţe si topoare, aruncându-l apoi într-o fântână părăsită. Aşa s-a sfârşit din viaţă unul

dintre cei mai remarcabili oameni pe care i-a dat acest pământ românesc: trădat, umilit şi

ucis mişeleşte de nişte venetici. Tudor rămâne însă în istorie şi în conştiinţa românilor

drept omul care, într-o clipă grea a existenţei noastre, s-a ridicat şi a glăsuit: Destul!

Paloşul lui Vladimirescu a pus capăt unui veac de împilare, trasând calea neamului

românesc spre o nouă epocă, cea a libertăţii şi modernităţii.

Concluzii

Tudor Vladimirescu este cel care a pus bazele statului modern, prin declansarea

Revolutiei de la 1821 declansata in Tara Romaneasca, mai precis in Oltenia. Principala

cauza de declansare a acestei rascoale preponderent taraneasca, s-a intins pe aproape tot

teritoriul principatului din zona subcarpatica. Taranii erau nemultumiti de obligatiile tot

mai mari in munca ale lor, dar si de abuzurile fiscale savarsite de autoritatile locale. De

asemeni, si boierii cautau sa puna capat suzeranitatii otomane si alungarea fanariotilor din

principat.

In frunte cu Tudor Vladimirescu, una din figurile de seama ai zorilor istoriei

moderne a Romanilor, revendicarile economico-sociale ale taranilor s-au impletit cu

aspiratiile politice ale boierilor.

Desi miscarea condusa de Vladimirescu nu a durat mult, obicetivele pe care si le-a

propus isi aveau originle experienta istorica recenta a poporului roman si prin

proclamarea dreptului la autodeterminare a intruchipat nazuinta comuna a taranilor si

boierilor de scuturare a jugului otoman si dominatiei fanariote. Chiar daca aceasta

rascoala a fost innabusita, miscarea pentru independenta si curentul reformator politico-

economic si-au urmat cursul nestramutat.

24