1

T.S. ELIOT

Funcţia socială a poeziei

Este atât de probabil că titlul eseului de faţă va sugera lucruri diferite unor oameni diferiţi, încât poate

că mi se va ierta dacă, înainte de a încerca să explic ce înseamnă, voi explica ce nu înseamnă. Când

vorbim despre „funcţia” unui lucru, ne gândim de regulă la cea pe care este menit să o îndeplinească, iar

nu la cea pe care o îndeplineşte în realitate sau a îndeplinit-o până acum. Această distincţie este

importantă, deoarece nu intenţionez să discut ceea ce cred eu că este menirea poeziei. De obicei, când

cineva vorbeşte despre menirea poeziei, şi mai ales atunci când este poet, se referă la acel fel anume de

poezie pe care ar vrea să-l descrie el însuşi. Nu este, desigur, exclus ca în viitor sarcina poeziei să nu mai

fie cea din trecut; dar şi în acest caz tot merită să stabilim întâi ce funcţie a avut în trecut, atât la un

moment dat, într-o limbă dau alta, cât şi universal. Mi-ar fi uşor să scriu despre sensul pe care îl dau eu

însumi poeziei, sau aş dori să i-l dau, şi să încerc apoi să vă conving că tocmai aşa au procedat în trecut

toţi marii poeţi, sau au încercat să procedeze – fără să reuşească pe deplin, dar asta poate nu din vina lor.

Mi se pare însă că dacă poezia – şi mă refer la orice poezie mare – nu a avut nici o funcţie socială în

trecut, nu este probabil că va avea o astfel de funcţie nici în viitor.

Spun orice poezie mare, ca să evit un alt mod de a trata subiectul de faţă. Aş putea să trec în revistă,

unul după altul, diversele genuri de poezie şi să discut pe rând despre funcţia socială a fiecăruia, fără a

atinge chestiunea mai generală a poeziei ca poezie. Vreau să disting între funcţiile particulare şi cea

generală, ca să ne dăm seama despre ce nu discutăm. Poezia poate avea o funcţie socilă deliberată,

conştientă. În formele ei mai primare, această finalitate este adesea foarte limpede. Aşa sunt, de pildă,

vechile rune şi descântece, dintre care unele aveau un scop magic foarte practic – să prevină „deochiul”,

să vindece vreo boală sau să îmbuneze un demon. În ritualul religios, poezia e folosită din cele mai vechi

timpuri, şi când cântăm un imn religios nu facem decât să folosim poezia într-un anume scop social. Poate

că în forma iniţială, înainte de a deveni un prilej de desfătare colectivă, epopeea şi saga ofereau un soi de

informaţie istorică; înainte de folosirea limbii scrise, versificarea regulată trebuie să fi fost de mare ajutor

memoriei – iar memoria barzilor, naratorilor şi învăţătorilor primitivi trebuie să fi fost prodigioasă.

Funcţiile sociale recunoscute poeziei sunt foarte evidente şi în societăţi avansate, ca în Grecia antică.

Teatrul grec îşi are originea în rituri religioase şi rămâne o poezie publică oficială, legată de sărbătorile

religioase tradiţionale; dezvoltarea odei pindarice este legată de un prilej social anume. Fireşte, fiecare

dintre aceste utilizări ale poeziei îi oferea un cadru care înlesnea atingerea perfecţiunii într-un gen anume.

Unele din aceste forme se păstrează şi în poezia mai modernă, cum ar fi imnul religios pe care îl

aminteam mai sus. Înţelesul termenului poezie didactică a suferit oarecare schimbări. Didactic poate să

2

însemne „care transmite cunoştinţe”, sau poate să însemne „care instruieşte moral”, sau ceva care să le

cuprindă pe amândouă. De pildă, Georgicele lui Vergiliu sunt poezie foarte frumoasă şi conţin totodată

cunoştinţe agricole foarte utile. Dar în zilele noastre pare imposibil să scrii un tratat modern despre

agricultură care să aibă totodată valoare poetică: pe de o parte, subiectul însuşi a devenit mai complicat şi

mai ştiinţific, pe de alta poate fi tratat mult mai lesnicios în proză. Nimeni nu se va apuca azi să scrie

manuale de cosmologie sau de astronomie în versuri, cum făceau romanii. Poezia al cărei pretins scop

este de a transmite cunoştinţe a fost înlăturată de proză. Treptat, poezia didactică a început să se limiteze

la poezia de exortaţie morală, sau la poezia care încearcă să-l convertească pe cititor, într-o anume

problemă, la punctul de vedere al autorului. Ea cuprine deci o bună parte din ceea ce putem numi satiră,

deşi satira se suprapune cu burlesca şi parodia, al căror obiectiv principal este să stârnească hazul. În

secolul XVII, o parte din poeziile lui Dryden sunt satirice în sensul că urmăresc să ridiculizeze obiectul

lor, dar şi didactice în măsura în care caută să-l convertească pe cititor la un anumit punct de vedere

politic sau religios; în acelaşi timp, ele folosesc metoda alegorică a deghizării realităţii ca ficţiune: Ciuta

şi Pantera, care urmăreşte să-l convingă pe cititor că, în disputa cu biserica anglicană, dreptatea era de

partea bisericii romane, este cel mai remarcabil exemplu de acest fel. În secolul XIX, o bună parte din

poezia lui Shelley este inspirată de zelul pentru reforme sociale şi politice.

Cât despre poezia dramatică, ea are o funcţie socială care actualmente îi revine exclusiv. Căci în

vreme ce poezia scrisă în prezent este în cea mai mare parte scrisă ca să fie citită de unul singur, sau

recitată în cerc restrâns, poezia dramatică, ea şi numai ea, are funcţia de a impresiona nemijlocit şi

colectiv un mare număr de oameni adunaţi pentru a asista la un episod imaginar interpretat de o scenă.

Poezia dramatică diferă de toate celelalte, dar, legile ei speciale sunt cele ale teatrului, funcţia sa se

contopeşte cu cea a teatrului în general, şi aici nu ne preocupă funcţia socială specifică a teatrului.

Cât despre funcţia specifică a poeziei filosofice, aceasta ar impune o analiză şi o trecere în revistă

istorică destul de lungă. Cred că am amintit destule tipuri de poezie din care a reieşit limpede că funcţia

specifică a fiecăreia în parte se leagă de o altă funcţie: a poeziei dramatice – de teatru, a poeziei didactice

de informaţie – de funcţia subiectului tratat, a poeziei didactice filosofice, sau religioase, sau politice, sau

morale – de funcţia domeniilor respective. Putem să cercetăm funcţia oricăruia din aceste tipuri de poezie

fără ca, pentru aceasta, să atingem problema funcţiei poeziei. Căci toate acestea pot fi tratate şi în proză.

Dar înainte de trece mai departe, aş vrea să resping o eventuală obiecţie. Unii sunt suspicioşi faţă de

orice poezie cu scop precis: poezie în care poetul pledează pentru concepţii sociale, morale, politice sau

religioase. Şi, când le displac părerile respective, sunt şi mai înclinaţi să afirme că aceea nu e poezie; tot

aşa, după cum alţii cred adesea că au de a face cu poezie veritabilă, dacă întâmplător găsesc exprimat un

punct de vedere pe care îl împărtăşesc. După părerea mea nu are importanţă dacă poetul îşi foloseşte

poezia pentru a apăra sau pentru a combate o anume atitudine socială. O poezie proastă se poate bucura

3

de o vogă trecătoare când poetul reflectă o atitudine care la un moment dat are popularitate; dar poezia

autentică supravieţuieşte nu numai când părerea generală se schimbă, ci şi atunci când încetează orice

interes în ce priveşte problemele care îl pasionau pe poet. Poemul lui Lucreţiu rămâne mare, deşi

concepţiile sale privind fizica şi astronomia sunt azi discreditate; ca şi poemul lui Dryden, cu toate că

disputele secolului XVII nu ne mai interesează; aşa cum un mare poem din trecut poate să trezească

satisfacţie poetică, deşi astăzi noi am fi tratat tema sa în proză.

Trecând la funcţia socială esenţială a poeziei, să vedem mai întâi care sunt funcţiile ei mai evidente,

cele pe care trebuie totuşi sâ le îndeplinească, ori altfel nu mai îndelineşte nici una.Cred că prima de care

putem fi siguri este că poezia trebuie să aducă o plăcere. Dacă mă întrebaţi ce fel de plăcere, nu pot să vă

răspund decât: acel fel de plăcere pe care îl dă poezia; pur şi simplu pentru că orice alt răspuns ne-ar târî

prea departe de estetică, în problema generală a naturii artei.

Cred că nu voi fi contrazis spunând că orice poet bun, fie că e mare sau nu, ne oferă şi altceva în afară

de satisfacţie, căci fără aceasta, satisfacţia însăşi nu ar mai fi de cea mai înaltă calitate. Dincolo de orice

intenţie particulară a diferitelor genuri, aşa cum am văzut mai sus, poezia comunică întotdeauna o nouă

experienţă sau un nou mod de a înţelege cotidianul, sau dă expresie unei trăiri a noastre pentru care ne

lipsesc cuvintele, lărgeşte conştiinţa noastră sau ne lărgeşte sensibilitatea. Dar nu aceste câştiguri

personale de pe urma poeziei ne in teresează aici, după cum nu ne ineresează nici însuşirile satisfacţiei

personale. Cred că toată lumea înţelge ce satisfacţie poate oferi poezia, precum şi ce fel de importanţă

(dincolo de această satisfacţie) are ea în viaţa noastră. Dacă nu produce aceste două efecte, pur şi simplu

nu este poezie. Chiar când suntem conştienţi de aceasta, scăpăm uneori din vedere rolul pe care îl joacă

pentru noi în colectiv, ca societate. Şi iau aceasta în sensul cel mai larg. Căci după părerea mea este

important ca fiecare popor să aibă propria sa poezie, nu atât pentru cei cărora le place poezia – aceştia, la

urma urmei, ar pute a să înveţe limbi străine şi să citească poezie în limbile respective – cât pentru că într-

adevăr prezintă importanţă pentru întrrega societate, inclusiv pentru cei cărora nu le place poezia. Includ

aici şi pe cei care nici măcar nu cunosc numele propriilor lor poeţi naţionali. Aceasta este adevărata temă

a lucrării de faţă.

Constatăm că, spre deosebire de toate celelalte arte, poezia are pentru cei de acelaşi neam şi aceeaşi

limbă cu poetul o anume valoare, pe care numai pentru ei o poate avea. E drept că şi muzica şi pictura au

un caracter local şi naţional: dar pentru un străin, dificultăţile de aprciere sunt în aceste arte mult mai

mici. E drept, pe de altă parte, că scrierile în proză în limba originală au unele semnificaţii care prin

traducere se pierd; dar avem cu toţii senzaţia că în traducere pierdem mult mai puţin dintr-un roman decît

dintr-o pozie; iar în traducerea unor lucrări ştiinţifice pierderea este practic nulă. Că pozia are un caracter

mult mai specific decât proza, se poate vedea şi din istoria limbilor europene. De-a lungul întregului Ev

Mediu, până acum vreo câteva sute de ani, limba filosofiei, a teologiei, a ştiinţei a rămas latina. Impulsul

4

spre utilizarea literară a limbilor popoarelor a pornit din poezie. Lucru cât se poate de firesc, ţinând seama

că poezia are de exprimat mai ales sentimente şi emoţii; şi că sentimentele şi emoţiile au un caracter

paticular, pe când gândirea are unul general. Într-o limbă străină este mai uşor să gândeşti decât să simţi.

De aceea nici o artă nu este atât de tenace naţională ca poezia. Poţi să-i iei unui popor limba, să i-o

suprimi, să- i impui o altă limbă în şcoli; dar câtă vreme nu ai silit acel popor să simtă într-o limbă nouă,

nu ai dezrădăcinat-o pe cea veche şi ea va apare din nou în poezie, care transmite simţirea. Am spus „să

simtă într-o limbă nouă”, şi nu înţeleg prin aceasta numai „să-şi exprime simţămintele într-o limbă nouă”.

O idee exprimată într-o altă limbă rămâne practic aceeaşi idee, dar un sentiment sau o emoţie exprimate

într-o altă limbă nu mai rămân acelaşi sentiment sau aceeaşi emoţie. Unul din motivele pentru a învăţa cel

puţin o limbă străină bine este că pe această cale ne însuşim un fel de personalitate suplimentară; unul din

motivele pentru care nu ne însuşim o limbă nouă în locul limbii materne este că cei mai mulţi din noi nu

vor să renunţe la propria personalitate. O limbă dezvoltată poate fi rareori exterminată altfel decât

exterminând poporul care o vorbeşte. O limbă ia locul alteia, de obicei, pentru că limba respectivă

prezintă simţitoare avantaje, şi nu numai că reprezintă ceva diferit, ci şi oferă o gamă mai largă şi mai

rafinată, nu numai gândirii ci şi simţirii, decât limba mai primitivă.

Emoţiile şi sentimentele se pot exprima deci cel mai bine în limba poporului – adică în limba vorbită

de toate păturile sale: structura, ritmul, sonoritatea, expresiile idiomatice ale unei limbi exprimă

personalitatea poporului care o vorbeşte. Afirmând că poezia, iar nu atât proza, exprimă emoţii şi

sentimente, nu vreau să spun că poezia se poate lipsi de orice semnificaţie sau conţinut de idei, sau că

poezia de valoare nu ar fi mai bogată în semnificaţie decât poezia inferioară. Dar dacă aş detalia această

idee, m-aş îndepărta de la scopul pe care îl urmăresc acum. Oricum, cred că se poate spune că un popor

găseşte exprimate cele mai adânci simţăminte în poezia proprie, mai degrabă decât în celelalte arte sau în

poezia scrisă în altă limbă. Desigur, aceasta nu înseamnă că adevărata poezie se limitează la simţăminte

pe care oricine le poate recunoaşte şi înţelege; nu trebuie să limităm poezia la poezia populară. Destul că

într-un popor omogen sentimentele celor mai complicaţi şi rafinaţi au ceva în comun cu cele ale celor mai

neciopliţi şi simpli, un element pe care nu îl împărtăşesc cu cei de acelaşi nivel cu ei, dar de altă limbă. Şi,

când o civilizaţie e sănătoasă, un mare poet are ceva de spus compatriţilor săi, indiferent de nivelul lor de

cultură.

Poetul ca poet are, putem spune, numai o datorie indirectă faţă de poporul său; datoria sa nemijlocită

o are faţă de limbă, întâi pentru păstrarea, apoi pentru lărgirea şi înălţarea ei. Exprimând sentimentele

altora, el le modifică totodată, aducându-le în focarul conştiinţei; el îi face pe oameni mai conştienţi de ce

simt, şi, prin urmare, îi învaţă ceva despre ei înşişi. Nu este însă un individ mai lucid decât alţii; în acelaşi

timp diferă, ca individ, de alţi oameni, de alţi poeţi, şi este capabil să împărtăşească cititorilor în mod

conştient sentimente noi pe care până atunci nu le cunoscuseră. Aceasta este deosebirea între scriitorul

5

care e pur şi simplu excentric sau nebun şi poetul autentic. Primul are poate sentimente unice, dar ele nu

pot fi împărtăşite şi sunt, prin urmare, inutile; cel din urmă descoperă noi variaţiuni ale sensibilităţii pe

care semenii săi şi le pot însuşi. Exprimându-le, el dezvoltă şi îmbogăţeşte limba pe care o vorbeşte.

Am vorbit de ajuns despre deosebirile impalpabile de ordin afectiv dintre popoare, diferenţe care se

manifestă şi se dezvoltă prin intermediul limbilor respective. Dar experienţa umană diferă nu numai în

funcţie de loc, ci şi în funcţie de timp. În fond, sensibilitatea noastră este în continuă schimbare, în pas cu

transformările lumii care ne înconjoară; ea diferă de a chinezului sau a hindusului, dar diferă şi de cea a

strămoşilor noştri de acum câteva sute de ani. Nu este identică cu a părinţilor; şi, în fine, noi înşine nu mai

suntem cei de acum un an. Aceaste este evident; nu tot atât de evident este că tocmai din acest motiv nu

ne putem îngădui să încetăm de a scrie poezie. Cei mai mulţi oameni cu şcoală se mândresc oarecum cu

marii scriitori ai limbii lor, chiar dacă nu-i citesc niciodată, după cum se mândresc cu orice altă glorie a

patriei: ba câţiva autori ajung atât de vestiţi, încât sunt pomeniţi ocazional în discursuri politice. Dar cei

mai mulţi nu-şi dau seama că nu-i de ajuns numai atât; că dacă nu vor da la iveală noi mari scriitori şi

îndeosebi mari poeţi, limba se va degrada, cultura însăşi se va degrada şi va fi poate înglobată de alta, mai

puternică.

Bineînţeles, mai există şi argumentul că, neavând o literatură a prezentului, ne vom înstrăina tot mai

mult de literatura trecutului; dacă nu ne menţinem continuitatea, vom înţelege tot mai puţin literatura

noastră din trecut, până ce ne va fi la fel de străină ca literatura unui popor străin. Căci limba se află în

continuă transformare; modul nostru de viaţă suferă şi el numeroase transformări sub presiunea

transformărilor materiale ale condiţiilor înconjurătoare; şi fără toţi acei câţiva oameni care împletesc o

excepţională sensibilitate cu o excepţională putere asupra cuvintelor, va degenera nu numai capaciatea

noastră de a ne exprima, ci chiar şi cea de resimţi emoţii, afară de cele mai grosolane.

Important nu e dacă, în vremea sa , poetul s-a bucurat de o mare popularitate. Important este însă ca

în fiecare generaţie să aibă măcar un mic public. Şi totuşi, din ceea ce spuneam mai sus, ar reieşi că el este

cu adevărat semnificativ numai pentru epoca sa, ori că poeţii din trecut devin cu totul nefolositori dacă nu

avem şi poeţi în prezent. Ba aş merge chiar mai departe şi aş spune că faptul că poetul se bucură imediat

de o mare popularitate poate stârni îndoieli: ne face să ne temem că de fapt el nu aduce nimic nou, că dă

cititorului lucruri cu care este obişnuit, pe care le-a primit şi de la poeţi din alte generaţii. Dar este foarte

important ca poetul să dispună chiar printre contemporanii săi de un mic număr de cititori care să-l

aprecieze. Totdeauna este nevoie de o mică avangardă, formată din iubitori ai poeziei, care să judece

independent de contemporanii lor, precedându-i cu câţiva paşi sau fiind mai receptivi la nou. Dezvoltarea

culturii nu constă în aducerea tuturor în primele rânduri, căci aceasta ar însemna înregimentare, şi nimic

mai mult; ea constă în menţinerea unei astfel de elite, fără ca grosul mai pasiv al cititorilor să rămână în

urmă cu mai mult de aproximativ o generaţie. Modificările şi dezvoltarea sensibilităţii, înregistrate mai

6

întâi la un număr mic, prin intermediul influenţei asupra altor autori, mai uşor accesibili; şi în momentul

în care ajung să fie bine stabiliţi, se iveşte nevoia unui nou progres. Pe lângă aceasta, scriitorii din trecut

rămân actuali prin intermediul scriitorilor din prezent. Un poet ca Shakespeare a exercitat o profundă

influenţă asupra limbii engleze, dar nu numai prin acţiunea asupra succesorilor săi imediaţi. Căci poeţii

geniali au şi laturi care nu sunt descoperite dintr-odată; şi exercitând o influenţă directă asupra altor poeţi,

peste veacuri, continuă să influenţeze şi limba vie. În fond, pentru ca un poet englez din vremea noastră să

înveţe să mânuiască cuvintele, el trebuie să studieze îndeaproape pe cei mai de seamă mânuitori ai

cuvintelor din alte epoci; pe cei care, la vremea lor, au înnoit limba.

Până acum nu am făcut decât să sugerez limita externă până la care cred că se poate spune că se

întinde influenţa poeziei; aceasta se poate cel mai bine formula spunând că, în cele din urmă, ea

influenţează vorbirea, sensiblitatea, vieţile tuturor membrilor societăţii, tuturor membrilor comunităţii

sociale, întregului popor, fie că citesc poezie şi le place, fie că nu; ba chiar e indiferent dacă ştiu sau nu

numele marilor poeţi. Fireşte, la marginile ei cele mai îndepărtate, influenţa poeziei este foarte difuză,

foarte indirectă şi foarte greu de demonstrat. Este ca şi cum ai urmări zborul unei păsări sau al unui avion

pe cer senin: dacă te-ai uitat când era încă aproape şi l-ai urmărit din ochi pe măsură ce se îndepărta tot

mai mult, îl poţi vedea încă la o distanţă mare, o distanţă la care altcineva, căruia vrei să i-l arăţi, nu-l va

descoperi cu ochiul liber. La fel, urmărind influenţa poeziei de la aceşti cititori asupra cărora are cea mai

puternică acţiune până la cei care nu o citesc deloc, o vom găsi prezentă pretutindeni. Sau cel puţin o vom

găsi atunci când cultura naţională este vie şi sănătoasă, căci într-o cultură sănătoasă există o neîntreruptă

influenţă şi imteracţiune reciprocă a fiecărei părţi asupra celorlalte. Tocmai aceasta înţeleg eu prin funcţia

socială a poeziei în sensul cel mai larg: că, pe măsura calităţii şi vigoarii sale, ea influenţează vorbirea şi

sensibilitatea întregii naţiuni.

N-aş vrea să fiu greşit înţeles: nu afirm că limba pe care o vorbim este determinată exclusiv de poeţii

noştri. Structura culturii este mult prea complexă pentru a îngădui aşa ceva. De fapt, este la fel de

adevărat şi că nivelul poeziei noastre depinde de felul în care oamenii îşi vorbesc limba, deoarece poetul

trebuie să folosească drept material limba proprie, aşa cum este ea vorbită efectiv în jurul său. Dacă ea

merge înainte, el va profita; dacă se află în declin, trebuie să încerce să se descurce cum poate mai bine.

Într-o anumită măsură, poezia poate să menţină, poate chiar să restabilească frumuseţea limbii; totodată ea

poate şi trebuie să contribuie la dezvoltarea ei, să o facă tot atât de subtilă şi precisă în condiţiile

complexe ale vieţii moderne, pentru a face faţă noilor obiective, pe cât era de adecvată condiţiilor şi

obiectivelor unei epoci mai simple. Dar poezia la fel cu fiecare în parte din elementele care alcătuiesc acel

misterios organism social pe care îl numim „cultura” noastră, depinde de numeroase alte împrejurări pe

care nu le poate controla.

7

Aş lega aceasta de câteva consideraţii da natură mai generală. Până acum am insistat asupra funcţiei

locale şi naţionale a poeziei; se cer câteva precizări în această privinţă. N-aş putea să las impresia că

meseria poeziei este să separe popor de popor, căci nu cred că culturile diverselor popoare ale Europei pot

înflori izolate una de cealaltă. Incontestabil, în trecut au existat civilizaţii înaintate care au produs mari

opere de artă, gândire şi literatură, cu toate că s-au dezvoltat izolat. Nu pot să mă exprim cu prea mare

singuranţă în acestă privinţă, deoarece unele din ele nu s–au dezvoltat poate chiar atât de izolat cum se

pare la prima vedere. În orice caz, în istoria Europei lucrurile nu s-au petrecut aşa. Chiar şi Grecia antică a

datorat mult Egiptului şi a datorat ceva vecinilor asiatici; iar în relaţiile statelor greceşti între ele, cu

dialectele şi moravurile lor atât de diferite, întâlnim o influenţă şi stimulare reciprocă, anologă celei care

există în statele Europei. Cât despre istoria literaturilor europene, ea nu arată că vreuna din ele a fost

neinfluenţată de celelalte; ci, dimpotrivă, că a existat un proces permanent de schimb şi că fiecare din ele

a fost, din când în când, reîmprospătată printr-un imbold venit din afară. O autarhie absolută în materie de

cultură pur şi simplu nu funcţionează: cultura fiecărei ţări în parte nu poate spera să se perpetueze decât

prin comunicare cu celelalte. Dar pe cât de periculoasă e separarea culturilor înăuntrul unităţii care este

Europa, pe atât de periculoasă ar fi şi o unificare care să ducă la o uniformizare. Varietatea este tot atât de

esenţială ca şi unitatea. De exemplu, pentru anumite scopuri determinate, o lingua franca universală ca

esperanto sau basic english este recomandabilă. Dar închipuindu-ne că toate legăturile între popoare ar fi

să aibă loc într-o astfel de limbă artificială, cât de inadecvată ar fie ea! Sau, mai bine zis, în alte privinţe ar

fi perfect adecvată, iar în alte privinţe nu s-ar realiza nici un fel de comunicare. Poezia ne aminteşte

necontenit de toate acele lucruri care pot fi exprimate într-o singură limbă, şi care nu pot fi redate prin

traducere. Comunicarea spirituală de la popor la popor nu poate avea loc fără acei care îşi dau ostela să

înveţe cel puţin o limbă străină, atâta cât se poate învăţa o limbă afară de cea maternă, şi care sunt în

consecinţă capabili, într-o măsură mai mică sau mai mare, să simtă şi într-o altă limbă nu numai în cea

maternă. Astfel, înţelegerea unui popor străin trebuie completată cu înţelegerea acelor indivizi din

rândurile poporului străin respectiv care au făcut efortul de învăţa propria noastră limbă.

În treacăt, fie spus, studiul poeziei unui alt popor este deosebit de instructiv. Am spus că poezia

fiecărei limbi are unele calităţi care nu pot fi înţelese de către cei pentru care limba respectivă este limbă

maternă. Dar mai există şi un alt aspect. Încercând să citesc într-o limbă pe care nu o cunoşteam prea

bine, am constat că o bucată din proză nu o puteam înţelege decât în conformitate cu regilile şcolăresti:

adică, întâi trebuia să cunosc întelesul fiecărui cuvânt, gramatica şi sintaxa, şi abia apoi puteam gândi

întregul pasaj în engleză. Dar am mai constatat uneori că o poezie pe care n-o puteam traduce deoarece

conţinea multe cuvinte necunoscute şi propoziţii pe care nu le puteam interpreta, îmi comunica ceva viu şi

nemijlocit, specific şi deosebit de ceea ce mi-ar fi spus engleza – ceva ce nu puteam formula în cuvinte,

simţind totuşi că înţeleg. Învăţând limba mai bine, îmi dădeam seama că această impresie nu e o iluzie, că

8

nu îmi închipuisem numai că este cuprinsă în poezie, ci era prezentă într-adevăr. Deci, cu poezia poţi din

când în când, ca să spunem aşa, părunde în altă ţară, înainte de a ţi se elibera paşaportul sau de a cumpăra

biletul.

Cercetând problema funcţiei sociale poeziei, ajungem, deşi poate într-un mod neaşteptat, la problema

mult mai generală a relaţiilor între ţări cu limbi diferite, dar cu culturi înrudite, pe teritoriul Europei.

Bineînţeles, nu intenţionez să trec de aici la chestiuni pur politice; dar nu pot să nu îmi exprim dorinţa ca

cei care se ocupă cu chestiuni politice să treacă mai des graniţa spre problemele pe care le-am discutat

mai sus. Căci acestea reprezintă aspectul spiritual al problemelor de ordin material care formează

obiectul politicii. Dincoace de această frontieră, de partea problemei care ne preocupă, sunt alcătuirile vii

care au propriile lor legi organice de creştere, şi care, fără să fie totdeauna raţionale trebuie să fie

acceptate de raţiune aşa cum sunt: alcături care nu pot fi planificate precis şi puse într-o ordine, după cum

nu pot fi disciplinate vânturile şi ploile şi anotimpurile.

În sfârşit, dacă, socotind că poezia are o „funcţie socială” pentru toţi cei care vorbesc limba poetului,

indiferent dacă au auzit de el sau nu, am dreptate, atunci înseamnă că pentru fiecare popor european este

important ca celelalte să aibă o poezie proprie în continuare. Nu pot citi poezie norvegiană, dar dacă mi s-

ar spune că în limba norvegiană nu se mai scrie poezie, m-aş simţi alarmat, şi nu numai din compasiune

generoasă. Aş considera aceasta un focar de infecţie care s-ar putea eventual întinde asupra întregului

continent; începutul unui declin care ar însemna că ar fi posibil ca oamenii de pretutindeni să înceteze să

mai aibă capacitatea de a exprima, şi, prin urmare, de a simţi emoţiile unei fiinţe civilizate. Desigur, aşa

ceva nu este exclus. Peste tot s-a vorbit mult de declinul credinţei religioase; mult, mai putin s-a observat

declinul sensibilităţii religioase. În epoca modernă, problema nu e atât incapacitatea de a crede despre

Dumnezeu şi oameni anumite lucruri pe care strămoşii noştri le credeau, cât incapacitatea de a simţi ca ei

în privinţa lui Dumnezeu şi a omului. O credinţă în care nu mai crezi este ceva ce, într-o anumită măsură,

mai poţi înţelege; dar de îndată ce sentimentul religios dispare, cuvintele în care oamenii s-au străduit să îl

exprime îşi pierd înţelesul. Sentimentul religios diferă, e drept, de la ţară la ţară şi de la epocă la epocă, la

fel ca şi sentimentul poetic; sentimentul diferă chiar dacă doctrina, credinţa, rămâne aceeaşi. Dar aceasta

este o condiţie a vieţii umane, iar ceea ce mă îngrijorează este moartea. Totodată este posibil ca

sentimentul poetic şi sentimentele care reprezintă materialul poeziei să dispară de pretutindeni: fapt care

poate ar facilita acea unificare a lumii pe care unii o consideră de dorit ca un scop în sine.