ANTIGEN L. Deutsch, 1899 – orice substanță care este recunoscută ca străină de organism, care este capabilă să declanșeze reacții imune specifice și să interacționeze cu produsele acestor reacții.Antigen (greacă: anti=contra și geano=a naște, a genera) este termenul care definește orice substanță de origine endogenă sau exogenă, care, odată ajunsă în organism, nu este recunoscută ca proprie și determină apariția unui răspuns imun, ce vizează neutralizarea și eliminarea ei. Odată pătrunse în organism antigenele pot determina:Sinteza de molecule de anticorpi, care le recunosc specific.Instalarea memoriei imunologice ("amintirea" organismului despre întâlnirile anterioare avute cu același antigen).Apariția eventuală a unor reacții imune aberante: reacții alergice, autoimune etc.

Imunitatea antivirală este reprezintă totalitatea de proprietăţi ereditare şi dobândite pe parcursul dezvoltării organismului, care exclud pătrunderea şi reproducerea V. în celulă.Aceste proprietăţi specifice, numite factori ai imunităţii, se deosebesc după origine şi mecanismele de acţiune, evidenţiind:Imunitatea umoralăImunitatea mediată cellular

Imunitatea umorala este imunitatea mediata prin secretia de anticorpi produsi de celulele limfocite B. Acestea se transforma in plasmocite care secreta anticorpi.În organism, imunitatea mediatã celular îndeplineşte urmãtoarele funcţii:- protecţia faţã de infecţiile bacteriene cu localizare intracelularã, faţã de infecţiile fungice, virale şi cele produse de protozoare;- rezistenţa faţã de multe tipuri de celule tumorale;- mediator al proceselor inflamatorii asociate cu diferite procese infecţioase;- respingerea alogrefelor.În toate aceste cazuri, reacţia imunã mediatã celular se declanşeazã înainte de sinteza anticorpilor.

Imunitatea – proprietate generală a organismelor viiSistemul imunitar reprezintă un produs complex al evoluţiei milenare constituit dintr-o reţea de celule, ţesuturi şi organe care funcţionează împreună şi au drept scop principal protecţia organismului împotriva agenților patogeni (bacterii, virusuri, micoplasme, ricketsii, protozoare, fungi) şi toxinelor.IMUNITATE – nereceptivitatea organismului la orice agent străin din punct de vedere genetic.IMUNITATE – capacitatea de apărare specifică a organismului faţă de agresorii externi (virusuri, bacterii, ciuperci, protozoare, toxine) cât şi faţă de propriile molecule şi unele celule degradate sau modificate.Sarcina fundamentală a imunităţii – distincţia dintre moleculele şi celulele proprii (self) şi cele străine (non-self)SELF= reprezinta totalitatea macromolelulelor solubile sau structurale existente in celulele unui organism animal, molecule care pot fi considerate in raport cu S.I. al individului respective drept structuri proprii.In conditii normale S.I. nu reactioneaza impotriva self-ului.NON-SELF= reprezinta o structura straina in raport cu S.I. al organismului respectiv si deoarece structurile non-self se abat de la modelul informational propriu S.I. raspunde prin mecanisme specifice de aparare.Celulele si moleculele S.I. sunt distribuite in tot organismul dar in unele organe si tesuturi densitatea celulelor cu functii immune este foarte ridicata. Aceste organe denumite LIMFOIDE sunt entitati anatomice distincte si reprezinta sediul de desfasurare si maturare a celulelor imunitare/sediul de desfasurare efectiva a raspunsului imun.Imunitatea ereditară (nespecifică, de specie sau constituțională) constă în nereceptivitatea legată de particularitățile biologice naturale înnăscute ale omului şi ale unor specii de animale față de unele boli, de care suferă alte specii de animale. Se transmite prin ereditate. De ex., omul este imun față de astfel de boli ale animalelor, ca pesta bovină, holera aviară, anemia infecțioasă a cailor ș. a., iar animalele, la rîndul lor, nu sînt afectate de multe boli ale omului: febră tifoidă, scarlatina, sifilis, rujeolă ș. a.

imunitatea dobîndită (specifică) constă în nereceptivitatea organismului la boli infecțioase obținută în procesul vieții individuale ca rezultat al pătrunderii antigenelor şi formării în organism a anticorpilor (imunoglobulinelor) specifici sau în urma sensibilizării specifice a limfocitelor. Se dobîndește pe cale naturală şi artificială. În ambele cazuri se disting:

imunitatea dobîndită activă, cînd organismul produce singur anticorpi în urma unei boli infecțioase suportate sau a imunizării (vaccinării) active, şi imunitatea dobîndită pasivă, care se obține pe contul anticorpilor gata formați la introducerea artificială în organism a serurilor imune sau transmiși pe cale naturală de la mamă la făt prin placentă şi lapte.

TIPURILE DE IMUNITATEEreditară (naturală, de specie). Poate fi absolută (lipsa ţintei) sau relativă.Dobândită (achiziționată)Activă - naturală (post-infecţioasă) - artificială (în urma vaccinării)Pasivă - naturală (transplacentară, prin laptele matern), - artificială (administrarea Ac/seruri imune sau a limfocitelor).Imunitatea dobândită poate fi:Imunitate antibacteriană, antivirală, antimicotică, antitoxică, antitumorală.

În funcţie de mecanismele reacţiilor imune:

Imunitate umorală, exercitată prin intermediul unor proteine numite anticorpi (Ac, Ig), produse de limfocitele B. Fiind secretate în sange şi lichide biologice neutralizează şi elimină virusurile extracelulare şi toxinele lor.Imunitate celulară, eficientă la eliminarea paraziţilor intracelulari sau a celulelor tumorale. Este exercitată prin intermediul limfocitelor T (citotoxicitate directă, activarea macrofagelor). III. În dependenţă de persistenţa patogenului:- Imunitate sterilă – se manifestă după eliminarea agenţilor patogeni din organism (rujeolă, rubeolă).- Imunitate nesterilă – nereceptivitatea se păstrează doar în perioada aflării m/org. în organism (tuberculoză, sifilis).

Imunitatea care eliberează complect organismul de agentul patogen se numește imunitate s t e r i l ă. Uneori imunitatea față de o boală este determinată de prezența agentului patogen al acestei boli în organism (în tuberculoză, sifilis, malarie, bruceloză ș. a.) şi este cunoscută sub denumirea de imunitatea nesterilă sau imunitatea infecțioasă.

Organele sistemului imun sunt clasificate in organe limfoide primare si organe limfoide secundare.Organele limfoide primare (maduva hematogena si timusul) sunt de o insemnatate majora in imunitate deoarece ele reprezinta sediul limfopoiezei. La nivelul lor, componentele celulare ale sistemului, limfocitele B si limfocitele T, se diferentiaza din precursori derivati din celula stem, prolifereaza si se matureaza in celule functionale. O parte semnificativa din aceste celule, limfocitele, dobandesc aici receptori specifici pentru antigen si sunt selectate pentru capacitatea lor de a nu recunoaste antigene self.

Maduva hematogena este localizata in trabeculele tesutului osos spongios din epifizele oaselor lungi, din grosimea oaselor late si din interiorul oaselor scurte. Din punct de vedere histologic, ea este formata din stroma, vase sangvine, limfatice si nervi. Stroma este formata din celule conjunctive reticulare.Timusul este situat retrosternal. Glanda cu secretie interna, timusul reprezinta un organ vital. Timectomia neonatala la soareci duce la tulburari in dezvoltare, oprirea cresterii si, in cele din urma, moarte. La om, dezvoltarea timusului este in progresie continua de la nastere pana la pubertate, cand atinge apogeul dezvoltarii sale. Dupa pubertate, involueaza lent, dar nu isi inceteaza activitatea pana la moarte. In patologia timusului este cunoscut sindromul Di George. Copiii care prezinta acest sindrom au anomalii cardiace; ei sfarsesc la varste fragede prin aparitia unor suprainfectii si a unor tulburari de circulatie.Organele limfoide secundare sunt reprezentate de splina, ganglionii limfatici si tesutul limfoid asociat mucoaselor.Splina este un organ situat in partea stanga superioara a abdomenului. Ca si timusul, la exterior prezinta o capsula de natura conjunctiva ce trimite in interiorul organului, in parenchim, prelungiri care alcatuiesc trabecule.Al doilea tip de organe limfoide secundare incapsulate sunt ganglionii limfatici.Ganglionii limfatici sunt dispusi pe traiectul vaselor limfatice din organism. In unele zone, ei formeaza grupuri ganglionare.

IMUNITATEA UMORALA

Răspunsul imun umoral constă în producerea de către Limfocitele B a Ac specifici și intervine în:Distrugerea patogenilor extracelulari,Neutralizarea virusurilor,Inhibarea toxinelor.

Răspunsul umoral asigură eliminarea Ag exogeni şi se caracterizează prin producţia crescândă de Ig specifice pentru Ag care au declanşat generarea de Ig.

Limfocitele B sunt raspunzatoare de raspunsul imunitar umoral; ele sunt specializate in producerea de anticorpi, pe care ii secreta dupa ce s-au transformat in plasmocite si difuzeaza in umorile (lichidele) organismului.

Imunoglobulinele (denumite si gamaglobuline sau globuline imune serice) sunt substante obtinute din plasma sanguina umanaImunoglobulinele G (Ig G) sunt anticorpii majori produsi ca raspuns la un contact secundar cu un antigen (substanta straina organismului, capabila sa declanseze raspunsul imun).IgM sunt anticorpii majori produsi in timpul raspunsului imun primar. Au o structura pentamerica, 5 molecule de IgM fiind legate printr-un oligopeptid jonctional.IgA sunt anticorpii secretori majori; se gasesc in lacrimi, saliva, secretii respiratorii, gastrointestinale si urogenitale.IgD - este o proteina cu masa moleculara de 180 kDa, ce reprezinta 0.25% din totalul imunoglobulinelor serice.IgE - sunt imunoglobuline fixate prin fragmentul Fc pe suprafata mastocitelor; cuplarea lor cu antigenul produce degranularea mastocitului cu declansarea reactiei alergice.

Edward Jenner – Părintele vaccinării

Rolul Ac în ImunitateConţinutul Ac în sânge determină gradul de rezistenţă a organismelor la V. Uneori această legitate nu se manifestă, demonstrând că Ac acţionează doar în mediul intern deosebit de complex al organismului, aflându-se în legătură strânsă cu alţi factori ai imunităţii (interferon, inhibatori).La infecţiile virale neurotrope e necesar ca Ac să pătrundă nu doar în serul sanguin, ci şi în sistemul nervos central.Ac nu acţionează la pătrunderea directă a V. în ţesutul receptibil, deoarece în el Ac sau lipsesc, sau se află în concentraţii mici.Ac antivirali se conţin în globulinele serului sanguin, iar cea mai mare concentraţie se află în gama globuline.

Anticorp se numește o moleculă de natură proteică (globulină), produsă în organitele limforeticulare sanguine denumite limfocite, capabilă să recunoască o particulă străina de organism, denumită antigen, și să declanșeze o reacție imunologică, care are ca rezultat îndepărtarea respectivei particule.

Factorii nespecifici ai ImunităţiiDintre factorii nespecifici ai Imunităţii fac parte:-rezistenţa specifică a celulelor, -receptivitatea determinată de vârstă, -acţiunea inhibatorilor nespecifici, -fagocitoza, -temperatura corpului, -Interferonul

Este determinată de particularităţile metabolice:- Sinteza unor substanțe ce stimulează reproducerea

V. la copii (Stimuloni),- Sinteza substanțelor ce inhibă reproducerea V.

(Interferoni), -Acțiunea hormonilor gonadotropici stimulează I., iar castrarea – o reduce, însă inocularea cortizonului și a hormonului gonadocorticotropic o reduce, deoarece se stopează sinteza Ac.

Una dintre primele forme de imunitate cunoscute (descoperită de I. I. Mecnicov) este fagocitoza — capacitatea leucocitelor de a îngloba şi digera particulele eterogene, inclusiv bacterii și resturi de celule dezintegrate.

Inhibitorii antiviraliReprezintă substanţe de natură lipo- şi mucoproteică, care se conţin în ser, salivă şi în ţesuturile omului şi animalelor și pot inhiba reproducerea V.După rezistenţa la temperatură pot fi: -Termolabili se descompun la 62-650C,- Termomoderaţi – 66-750C, - Termostabili - 75-1000C.

Temperatura înaltă inactivează V., iar cea joasă reduce rezistenţa corpului.T. acţionează indirect prin schimbarea metabolismului. Se explică prin reducerea pH.Are lor inactivarea V. extracelulare, inhibarea reproducerii V. în celulă, intensificarea sintezei interferonului, activizarea proceselor metabolice, reducerea pH mediului.

InterferonReprezintă proteine sintetizate in mod normal in unele celule din organism, avand rolul de protecţie impotriva infectiilor bacteriene, virale si parazitare, precum şi a celor canceroase.Isaacs A., Lindenmann J. (1957) - la inhibarea V. gripei, inactivat termic, cu membrana corioalantoică a embrionului de găină cu scopul de a cerceta capacitatea lui de a interfera cu virusul omolog, infecţios.Ei considerau că particulele V. care cauzau interferenţa vor fi eliminate pe calea adsorbţiei, însă, spre mirarea lor, ei au constatat, că capacitatea mediului de a stopa reproducerea V nu numai că nu se reduce, ci din contra, se amplifică. S-a demonstrat că această interferenţă este condiţionată de un nou inhibator, numit Interferon.

Diversivitatea interferonilorIFN alfa 1, 2 si 4 fiind cele mai utilizate in tratament;- IFN-beta 2 larg utilizat in tratament;- IFN-delta;- IFN-epsilon;- IFN-gamma -utilizat in tratament in unele situatii;- IFN-kappa;- IFN-lambda-1, 2, 3;- IFN-omega;- IFN-tau;- IFN-zeta.Interferonul alfa, beta şi omega sunt incadrate în tipul I de interferoni, iar interferonul gamma în tipul II, fiind şi cele mai utilizate în tratamentul curent al unor boli.

Interferonul alfa beta si omega sunt incadrate in tipul I de interferoni, iar interferonul gamma in tipul II, fiind si cele mai utilizate in tratamentul curent al unor boli.

Particularităţi de producere şi aplicare

Cele mai importante forme de interferon se produc in:- Leucocite - interferonul alfa;- Fibroblaști - interferonul beta;- Limfocite - interferonul gamma;

E.coli – Genoingineric .Efectele interferonului pentru tratamentCele mai importante acțiuni fiziologice sunt:- Antivirală/antimicrobiană/antiparazitară;- Antiproliferativă (anticanceroasă);- Imunomodulatoare (de control al mecanismelor imune de apărare a organismului).

SINTEZA INTERFERONULUI

Se formează in vivo și in vitro la interacțiunea cu V. nativ sau inactivat cu UV. Se sintetizează la inocularea virusurilor, microorganismelor, endotoxinelor, polizaharidelor și lipopolizaharidelor.

Se depistează după 1-2 ore de la inocularea V.

Se conține în sânge, urină, lichidul intracefalic, conținutul nazofaringelui, organele interne.

Intensitatea producerii I. depinde de specia și vârsta animalului, crescând odată cu vârsta. În organismele imunizate I. se sintetizează mai lent.

La pătrunderea virusului în celulă se pot forma și diferiți stimulatori și antagoniști ai I.:

- Blocheri,

- - Stimuloni.

PROPRIETĂŢILE INTERFERONILOR

Indiferent de condițiile de sinteză (specie, tipul celulelor, temperatura de cultivare, originea și proprietățile inductorilor) I. au proprietăți comune:

I. – proteine simple cu masa moleculară mică (20000 – 30000),

- se inactivează la congelare și decongelare, la acțiunea UV, se descompun la acțiunea tripsinului și pepsinei, dar nu se descompun la acțiunea ribonucleazei, dezoxiribonucleazei,

- rămâne rezistent la acțiunea temperaturilor înalte (60-800C timp de una oră),

- acționează atât în mediu acid (pH2), cât și bazic (pH10).

Specificitatea - I. protejează mai efectiv organismele din specia în care a fost sintetizat și de specia de V., care la indus. Spre deosebire de Ac au un spectru mai larg de acțiune.

I. nu este toxic și are acțiune antigenică slabă, ceea ce permite inocularea multiplă în doze mari.

MECANISMELE DE FORMARE A INTERFERONILOR Acţiunea I. se manifestă doar la pătrunderea virusului in celulă. I. nu

Formarea I. este indusă de AN viral. AN bicatenari sunt mai activi decât cei monocatenari.

Informația despre sinteza I. este codificată în ADN celular. În celulele neinfectate funcțiile genelor responsabile de sinteza I. sunt blocate.

La pătrunderea V. în celulă, AN virali depresează funcția genelor structurale corespunzătoare și în rezultat celula sintetizează I. (Teoria Jacob și Monot, 1961).

stopează adsorbția V. pe celulă, iar pentru acțiune lui e necesară integritatea celulei.

I. acționează ca inhibator a sintezei polimerazelor. I. derepresează sinteza altor proteine celulare, care posedă activitate antivirală.

Ca inductor al altor proteine cu acțiune antivirală:

I. blochează formarea polizomilor,

I. inactivează funcționalitatea ribozomilor,

I. eliberat pătrunde în alte celule și induce sinteza proteinelor represoare

APLICAREA INTERFERONILOR

Profilaxia și tratarea virozelor pe calea inoculării exogene a I. sau a stimulatorilor de formare a lor, numiți Interferonogeni.

Se folosesc vaccinuri vii sau inactivate și interferonogeni sintetici, aplicând 2 metode posibile de tratament:- monoterapia (Interferon pegylat alfa),- terapia combinată (Interferon pegylat alfa și Ribavirina).

Se înregistrează un șir de avantaje față de imunizarea cu vaccinuri:

- Rezistența organismelor se înregistrează repede după inoculare și se inhibă toate virusurile.

- I. se elimină rapid din organism și se cere inocularea după 7-10 zile.

Cele mai importante efecte secundare

- Manifestări asemănătoare virozelor (subfebra, dureri de mușchi, secreție nazală);- Depresie, uneori severă;

Scădere în greutate, reducerea apetitului;- Căderea parului (alopecie);- Diaree;- Dureri abdominale;

Scăderea numărului de leucocite, globule roșii și trombocite;- Edeme (umflarea gambelor);- Insomnie;- Grețuri;- Dureri la locul de injectare;- Tulburări ale funcției tiroidei;

Dureri osoase;- Eruptii cutanate;

Scăderea capacității de muncă.

efecte secundare ale interferonului

Deși este o substanță a organismului și ar trebui să fie bine tolerată, interferonul are numeroase efecte secundare.

Cu toate acestea, efectele secundare nu sunt atât de severe încât să se întrerupă tratamentul.