TERAPIA OCUPAŢIONALĂ

ŞI

ERGOTERAPIA

NOTIUNI INTRODUCTIVE Terapia ocupaţională şi ergoterapia sunt căi de obţinere a

acestui proces, cunoscute de mult timp şi care se bazează pe conceptul că cel mai bun doctor pe care n-il oferă natura este activitatea, munca. Caracterul terapeutic al muncii este recunoscut de foarte mult timp, iar în acest domeniu munca este considerată metodă de tratament.

Diferenţa între terapia ocupaţională şi ergoterapie constă în diversitatea formelor, în mărimea sferei de aplicabilitate şi adresabilitate a celor două metode care urmăresc ca bolnavul, prin îngrijire medicală să depăşească stadiul de infirmitate şi să poată deveni folositor lui şi societăţii.

Terapia ocupaţională urmăreşte stimularea interesului bolnavului pentru activităţi oarecare, evidenţiindu-se în acest context playterapia, artterapia, cultterapia, kinetoterapia, etc.

Ergoterapia are la bază semnificaţia intrinsecă a muncii remunerate, exercitate prin reinserţie profesională şi socială a bolnavului. Printre activităţile frecvent adoptate de către bolnavii cu afecţiuni de lungă durată sunt: ţesutul covoarelor, confecţionarea articolelor de croitorie, broderie, activităţile zootehnice, agricole (legumicultura, floricultura şi pomicultura), etc. Acestea, prin stimuli corespunzători, urmăresc să trezească interesul pentru muncă, pentru formarea unor stereotipuri dinamice, iar mai apoi să conducă la o recuperare socială. Recuperarea în cadrul ergoterapiei are un sens mai larg, incluzând aplicarea procesului medical cu finalitate socială în toate unităţile sanitare şi de asistenţă socială, scopul medical fiind cel iniţial, iar efectul activităţii de muncă fiind considerat cel mai fiziologic şi eficace mijloc terapeutic.

Pornind de la constatarea că inactivitatea prelungită duce la pierderea capacităţii de efort şi a aptitudinilor psihomotorii, organizarea timpului liber al bolnavilor face ca, după aplicarea tratamentului medical şi ergoterapeutic, reluarea muncii să fie posibilă fără dificultăţi importante de ordin fizic şi psihic. În această idee, încă din perioada spitalizării, bolnavii trebuie să fie pregătiţi

2

pentru activitatea profesională practicată (înainte de îmbolnăvire) sau dacă acest lucru nu este posibil, trebuie să fie reorientaţi şi iniţiaţi în alte profesii accesibile stării lor actuale.

În cadrul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei, recuperarea stării de sănătate este primordială, dar nu trebuie neglijat scopul economic care de asemenea are o mare importanţă prin:

- reducerea perioadei de readaptare la procesul muncii;- reducerea numărului de zile de concediu medical;-valoarea bunurilor materiale produse în timpul spitalizării

(conduce la îmbunătăţirea condiţiilor de spitalizare a bolnavilor, dar şi cei în cauză, în afara obţinerii instruirii sau reprofesionalizării pot obţine un venit din valorificarea muncii prestate).

Se poate afirma că munca dirijată şi supravegheată medical, în cadrul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei, are atât efecte morale cât şi materiale.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia s-au dezvoltat mai ales în cadrul profilelor tradiţionale care sunt psihiatria şi unităţile recuperatorii pentru handicapaţi motori, dar pot fi extinse ca metode terapeutice şi la alte profile ca: neurologie, geriatrie, medicină internă (cu excepţia spitalelor de urgenţă), cât şi în unităţile de ocrotire socială. Atât terapia ocupaţională cât şi ergoterapia au la bază realitatea handicapului. Şcolarizarea, inserţia profesională şi socială a persoanelor deficiente se sprijină pe rezultatele reeducării, pe gradul de autonomie dobândit.

Ideea care conduce acest proces nu constă numai în a-l reintegra pe deficient în societate ci în a-l împiedica să iasă din ea, dificultatea fizică nu trebuie să-l excludă din comunitate.

Experienţa dobândită în aceste domenii terapeutice se impune a fi cunoscută de către toţi cei implicaţi în recuperarea capacităţii de muncă, atât sub aspectul factorului uman cât şi sub aspectul factorului economic pe care îl determină.

În realizarea obiectivelor terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei sunt numeroase aspecte ce trebuiesc cunoscute şi dezvoltate, cel mai

3

important fiind introducerea lor în toate unităţile de recuperare indiferent de profilul medical al acestora.

Aspectele implicate, cele interdisciplinare, problemele specifice fiecărei specialităţi, de ordin fiziologic şi fiziopatologic, posibilităţile de adaptare ale bolnavului la efort, metodele kinetoterapiei folosite nu sunt simple şi necesită cunoaşterea lor aprofundată.

O altă problemă a domeniului este cea a pregătirii specialiştilor pentru unităţile sanitare de profil, care să conducă la creşterea interesului şi valorii acestor metode terapeutice.

Crearea unităţilor sanitare şi de asistenţă socială de profil, care să asigure condiţiile necesare de tratament şi timpul necesar pentru formarea unor deprinderi corespunzătoare unor munci adecvate invalizilor cu anumite specificităţi sunt necesare, dar în egală măsură depind de posibilităţile economice, de finanţare, mai greu de realizat în prezent.

Unităţile de profil existente în domeniul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei, au stabilite metode de finanţare, organizare şi desfăşurare specifice, iar instituţiile de stat şi particulare trebuie stimulate să accepte şi să încurajeze încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, pregătite pentru exercitarea unor munci adecvate posibilităţilor lor.

OBIECTIVELE ŞI EFECTELE TERAPIEI OCUPAŢIONALE ŞI ERGOTERAPIEI

Cele mai largi domenii de aplicare şi acţiune ale terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei sunt cele cu specific patologic de psihiatrie, neurologie şi recuperare neuro-motorie, pulmonar, reumatologic, geriatric, pediatric şi afecţiunile care sunt tratate în cadrul balneofizioterapiei. În unităţile sanitare cu aceste profile se pot introduce activităţi de terapie ocupaţională şi ergoterapie în scopul măririi eficacităţii medicale şi al creşterii eficienţei economice.

Obiectivele principale ale terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în aceste domenii medicale urmăresc:

4

- înlăturarea tulburărilor funcţionale pasagere datorate unor afecţiuni simple sau complexe, în care este necesară reeducarea gestuală sau recuperarea unui deficit motor;

- reeducarea mijloacelor de exprimare (vorbire, atitudine, comportament);

- restabilirea independenţei bolnavului sub aspect psihosomatic.

Acţiunile bolnavilor intreprinse în cadrul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei au valoare pentru aceştia “... numai dacă semnificaţia actului este recunoscută de altul şi permite stabilirea unei relaţii” (Louis Pierquin).

Pentru atingerea obiectivelor este necesară evaluarea competentă şi realistă a fiecărui caz, iar recuperarea deficienţelor trebuie realizată printr-un ansamblu de mijloace şi posibilităţi medico-sociale individualizate, suple, cu alternative acceptabile.

Planul şi programul de recuperare trebuie să fie realist, elastic şi să evite stagnarea, regresiunea sau eşecul.

Kinetoterapeutul şi ergoterapeutul au rol important în crearea de condiţii şi situaţii care să dezvolte iniţiative noi pentru pacienţi. Relaţiile lor cu pacienţii trebuie să fie bazate pe încredere şi competenţă profesională. De asemenea este foarte importantă cunoaşterea mediului social şi profesional al pacientului, a celui căruia urmează a se integra, relaţiile sale de muncă şi cele familiale.La fel de importante sunt pentru specialiştii din activitatea terapeutică de acest gen cunoştinţele din domeniul sociologic, sociometric şi ergonomic, toate acestea contribuind la activitatea de recuperare a afecţiunilor invalidante.

Obiectivele ergoterapiei sunt legate de solicitarea şi obţinerea cât mai rapidă a colaborării active a pacientului. În acest fel, din convingere, cu efort de voinţă şi din propriul său interes încearcă să se adapteze unor noi situaţii sau unei vieţi normale, să se integreze în societate.

5

Terapia ocupaţională şi ergoterapia nu trebuie confundate cu profesionalizarea, cu toate că au drept conţinut munca şi diverse activităţi practice şi recreative.

Pe primul loc în activitatea de ergoterapie se află recuperarea deficitului, scurtarea perioadei de incapacitate de muncă, activitatea constituind şi un mijloc de instruire a deficienţilor pentru obţinerea unor câştiguri proprii, iar valoarea economică a acestei terapii situându-se pe plan secundar. Sarcina principală a ergoterapiei este de a ajuta bolnavul să realizeze conştiinţa de sine şi să redobândească relaţiile cu societatea, cu viaţa, să-i redea posibilitatea de a fi din nou activ, de a fi util lui însuşi, dar şi pentru societate.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia se opun inacţiunii, pasivităţii, renunţării, care sunt efecte ale spitalizării de lungă durată.

Activităţile specifice acestor metode terapeutice îi stimulează, mobilizează energia acestora, voinţa, dorinţa de recuperare. Participarea bolnavilor nu se realizează prin constrângere sau prin crearea unor reflexe condiţionate ci pe suportul conştientizării, informării, sensibilizării acestora de către terapeutul ocupaţional şi ergoterapeut, de medicul care prescrie activităţile şi dirijează activitatea de recuperare.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia nu trebuie confundate cu profesionalizarea, cu toate că au drept conţinut munca şi diverse activităţi practice şi recreative.

Efectele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei sunt multiple:

fizice, psihice şi psiho-sociale. Ele au fost evidenţiate de Steindler şi formulate în felul următor:

- din punct de vedere fizic - creşte forţa musculară, rezistenţa la oboseală, se dezvoltă coordonarea motorie şi viteza mişcării;

- din punct de vedere intelectual - se constată o influenţă normalizatoare, se micşorează emotivitatea, se eliberează energia

6

potenţială, se dezvoltă atenţia, încrederea în sine, se educă obiceiul de a lucra şi posibilitatea expresiei personale, se dezvoltă iniţiativa;

- din punct de vedere social - se dezvoltă responsabilitatea de grup şi de cooperare, se favorizează contactele sociale;

- din punct de vedere economic - se descoperă vocaţii personale, se crează obişnuinţe industriale, care ajută eventual pacienţii să participe material la întreţinerea lor în instituţiile sanatoriale.

Recuperarea aspectului fizic

Recuperarea aspectului fizic constă în ameliorarea sau recuperarea integrală a unei funcţii deficitare, mişcarea fiind elementul principal care vizează următoarele aspecte:

- posibilitatea de a deplasa segmentul;- amplitudinea;- rezistenţa la efort;- coordonarea mişcărilor.Cunoaşterea metodicii dobândirii şi dezvoltării acestor

proprietăţi este de mare importanţă pentru practicienii respectivi.

Recuperarea aspectului psihicModificarea stării fizice în urma unei perioade de inactivitate

atrage importante modificări ale psihicului bolnavului. Pierderea încrederii în sine este frecvent întâlnită, teama pierderii potenţialului său funcţional creând importante manifestări psihice şi comportamentale. Se impune solicitarea acestor bolnavi în direcţia captării interesului şi cooperării la propria vindecare. Executarea unor acţiuni sau angrenarea în activităţi, implică libera opţiune a bolnavului, aptitudinile şi starea lui mintală de asemenea se adaptează capacităţii şi posibilităţii sale psihice şi fizice de moment.

Recuperarea aspectului profesionalÎn stadiul iniţial al recuperării, aspectul profesional nu include

obligatoriu apelarea la meseria avută anterior îmbolnăvirii. Uneori se apelează la alte activităţi, diferite, urmând ca pe parcurs

7

obiectivul de bază să devină reluarea activităţii profesionale anterioare, acolo unde este posibil.

Ergoterapia urmăreşte parcurgerea progresivă, naturală şi liberă a etapelor de readaptare la munca pacientului, folosirea gestualităţii specifice acesteia.

Când acest scop nu mai poate fi realizat, când se impune reorientarea profesională, subiectul este testat în atelierul de ergoterapie sub aspectul posibilităţilor sale psihotehnice.

Recuperarea aspectului socialReinserţia socială a pacienţilor poate fi facilitată prin

recuperarea unor elemente şi gesturi de autoservire specifice vieţii de zi cu zi (igiena corporală, servirea mesei).

Stimularea şi pregătirea gestualităţii în vederea protezării sau de adaptare la activităţile menajere, sunt elemente decisive pentru reintegrarea familială şi socială.

Terapeutul ocupaţional şi ergoterapeutul au rol important în aceste direcţii, de pregătire propriu-zisă a bolnavului, dar şi de consiliere a membrilor familiei în care aceştia se reîntorc, în privinţa adaptărilor necesare la domiciliu, care să faciliteze acţiunile bolnavului respectiv în vederea creşterii autonomiei acestuia.

Rolul aparatelor şi dispozitivelor în terapie ocupaţională şi ergoterapie

Activitatea de recuperarea este completată în unele situaţii de mijloacele auxiliare realizate în atelierul de ergoterapie, după multiple încercări.

Aparatele şi dispozitivele concepute pentru a facilita acţiunea terapeutică a muncii, pentru asigurarea posturii şi suplinirea sau stimularea funcţiei sunt confecţionate din diverse materiale (piele, material plastic, lemn, metal) şi sunt corelate strict cu infirmitatea de moment, unele provizorii, adaptabile, altele pentru durată mai mare ca timp de folosire.

8

Terapeutul ocupaţional trebuie să găsească forme de activitate care solicită funcţia afectată prin mişcări repetate, corespunzător dozate ca amplitudine şi forţă, să-i creeze subiectului senzaţia utilităţii sale.

Prezentarea domeniilor medicale în care terapia ocupaţională şi ergoterapia sunt necesare ca metode terapeutice care au la bază ocupaţia şi munca, conduc la ideea valorii lor în completarea actului medical recuperator.

În prezent în România sunt puţine servicii de terapie ocupaţională şi ergoterapie şi acelea sunt organizate în spitalele cu profil psihiatric şi în unele unităţi medicale pentru bolnavii somatici.

Există interes şi încercări de organizare a unor cercuri de ergoterapie pentru vârstnicii aflaţi în tratament ambulator cât şi în unităţi de ocrotire şi asistenţă socială pentru bătrâni.O altă formă de organizare şi aplicare a terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei este cea inclusă în planurile de învăţământ în şcolile speciale în care sunt curpinşi copiii şi adolescenţii cu diferite afecţiuni (motorii, senzoriale, etc.).

Aria largă de aplicabilitate a acestor metode kinetologice au condus la formularea unor clasificări raportate în principal la scopul şi obiectivele care se obţin în urma aplicării lor.

9

BIBLIOGRAFIE

Baciu Cl. - Kinetoterapia pre si postoperatorie, Ed. Sport-Turism,

Bucureşti, 1981.

Mârza D. - Ergoterapie - note de curs, Ed. Universităţii Bacău, 1997.

Mihăilă I. - Bazele ştiinţifice şi aplicaţiile ergonomiei, Ed. Medicală,

Bucureşti, 1982.

Popescu Al. - Terapie ocupaţională şi ergoterapie vol. I, Ed. Cerna,

Bucureşti, 1993.

Sbenghe T. - Kinetoterapie profilactică, terapeutică şi de recuperare,

Ed. Medicală, Bucureşti, 1987.

10