CAPITOLUL I.SISTEMUL POLITIC SI COMUNICAREA POLITICĂ.IDENTITATEA DISCURSULUI POLITIC

1.1. Specificul comunicării politice

Comportamentul sistemelor politice din anii 60, grăbesc apariţia unor noi

relaţii de comunicare între actorii politici şi opinia publică şi transformă politicul

într-un domeniu de interes public. Înnoirea formelor de comunicare este în directă

legătură cu revoluţia tehnologică şi dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă

şi cu această perseverenţă a politicienilor de a acorda o importanţă mai mare

formei, decât conţinutului. Trăsătura cheie a comunicării politice este procesul de

influenţă prin conformarea voluntară a receptorului.

Elementul comun al diferitelor definiţii ale comunicării politice este

intenţionalitatea; aceasta este înţeleasă ca fiind „o acţiune teleologică, o acţiune

orientată, programată, proiectată pentru anumite scopuri politice.”

Caracterul strategic al comunicării politice reclamă reguli, proceduri, tehnici,

competenţe şi resurse ce sunt activate în funcţie de anumite evenimente politice.

D. Wolton asociază comunicarea politică „unui spaţiu în care se relaţionează

discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitatea de a se exprima în mod

public asupra politicii: oameni politici, jurnalişti şi opinia publică prin intermediul

sondajelor de opinie.

Ritualizarea comunicării politice face ca aceasta să treacă drept apanajul unei

instituţii, aceea a producătorului de imagine publică. Acesta a căpătat obiceiul de a

duce două campanii de vedere: a sa şi a candidatului. De obicei succesul unui

candidat / partid datorându-se în principal operei lor ca producători1.

Standardizarea comunicării politice constituie una din principalele argumente

avansate când se pune problema globalizării spaţiului public actual. Aşa numita

„americanizare” a comunicării politice trimite la un model de comunicare politică

apărut în spaţiul public american şi difuzat apoi spre democraţiile europene.

1 Dinu, M., Comunicarea, Editura Stiintifică, București, 1997

Modelul include o serie de strategii comunicaţionale pe baza cărora politicienii

susţin schimbul discursiv cu jurnaliştii, publicul, contracandidaţi şi cu

personalităţile publice. „americanizarea” comunicării politice este un concept

controversat. Specialiştii se întreabă dacă acest model de comunicare politică are

într-adevăr o circulaţie globală şi dacă nu cumva avem de-a face cu strategii de

comunicare apărute în Statele Unite, dar acceptate la diferitele contexte naţionale.

Deşi pusă în practică încă de la începuturile sale , în S.U.A, comunicarea politică

are şi efecte colaterale, o dovadă fiind faptul că electoratul american este

caracterizat ca neinteresat de campania electorală, în ultimii 10 ani înregistrându-se

o medie de participare la scrutinurile prezidenţale de 45%.

Comunicarea politică a luat naştere din dorinţa de a mulţumi şi apoi convinge

masele. Nu putem vorbi de lipsa unei libertăţi de gândire politică nici că opiniile şi

interesele maselor sunt controlate de puterea politică, dar putem nota caracterul ei

persuasiv bazat pe ştiinţă pe studierea modului cum indivizii selectează spontan

sau involuntar, mesajele politice supuse spre dezbaterea politică2.

Etapele în care aceste mesaje sunt selectate au fost numite de S. N. Kepfener,

” Căile persuasiunii”. Orice campanie de comunicare politică va avea ca obiectiv

consolidarea convingerilor favorabile şi convertirea, pe cât posibil , a convingerilor

contrare. Observând modul în care poate fi receptat un mesaj , se disting în acest

proces patru fenomene distincte:

■ atenţia cu două aspecte esenţiale, selectivitatea şi intensitatea;

■ percepţia, ce constituie întotdeauna un proces activ, ce are loc în cadrul unei

culturi;

■ înţelegerea când există corespondenţă între sensurile mesajului între

receptor şi emiţător. Înţelegerea este afectată de numeroşi factori: viteza de

prezentare a mesajului, argumentarea corectă, creditul acordat emitentului,

memorizarea sau acceptarea mesajului.

Limita persuasiunii derivă din faptul că memorizarea mesajelor nu este

acelaşi lucru cu eficacitatea sa iar destinatarul trebuie să aibă acea calitate numită

de G. Nahner „persuadibilitate”. După acelaşi autor nu există nici un fel de

2 Ficeac, B., Tehnici de manipulare, Editura Nemira, București, 1997

corelaţie între persuadibilitate şi facultăţile intelectuale ale receptorului, nici măcar

cu unele trăsături ale personalităţii sale. Se spune că e cu atât mai greu să schimbi

opinia cuiva cu cât acesta a exprimat-o public, cu tărie, deci cu cât e mai angajat în

susţinerea ei”.

Se observă o eficacitate mai mare a mesajelor ale căror aspecte se adresează

imaginarului politic decât a mesajelor tradiţionale. Un mesaj persuasiv canalizează

mai degrabă pasiunile preexistente decât să creeze altele noi.

Comunicarea politică trebuie să ţină cont de un mesaj important venit din

studiile lui P. Fandcolb; sfârşesc cel mai adesea de a avea aceleaşi opinii precum

anturajul lor. Comunicarea politică va avea ca scop să rupă barierele grupurilor

mici şi să aibă adeziunea liderilor de opinie. Acest obiectiv al comunicării politice

a fost înlesnit de disoluţia progresivă a familiei şi a grupurilor primare astfel

dispărând ecranul de protecţie între mijloacele de comunicare şi individ.

Dacă acceptăm ideea că propaganda seamănă şi este înglobată de

comunicarea politică punctul de vedere exprimat de J.Ehal devine justificat.

Propaganda (comunicarea politică) apare şi se dezvoltă pe măsură ce societăţile se

îmbogăţesc, iar clasele lor de mijloc sunt ferite de sărăcie. Mai întâi pentru că

oamenii mai puţin presaţi de nevoile imediate ale vieţii cotidiene devin disponibili.

Apoi, pentru că dezvoltarea societăţilor este însoţită de o înmulţire a mijloacelor de

comunicare. În consecinţă bogăţia este aliata propagandei(comunicare politică).

În ciuda pronunţatului caracter persuasiv şi a procesului de influenţare ce

derivă de aici nu se poate eluda faptul că fenomenul comunicării politice este

important pentru evoluţia democratică. Potrivit modelului actual de comunicare

politică, acţiunea politică se întemeiază pe evaluarea făcută de mass-media şi

electorat. Fiecare dintre cei 3 actori sociali influenţează comunicarea politicului în

funcţie de acţiunile celorlalţi doi. Actorii politici, mass-media, publicul trebuie să

răspundă unii altora. În felul acesta comunicarea politică se instituie ca practică

publică, şi nu ca o practică subordonată spaţiului politic.

1.2. Comunicarea politica.Delimitări conceptuale

Cea mai simplă şi eficace metodă de explicitare a unui concept presupune ca

prim pas formularea unei definiţii prin exemplificare, altfel spus, indicarea câtorva

obiecte care formează sfera acestuia. În acest sens, se poate spune că fenomenul

comunicării politice subsumează discursurile şi mitingurile electorale, prezentarea

programelor politice, interviurile acordate de demnitari cu privire la problemele de

interes public, (dintr-o perspectivă anume) sondajele electorale, difuzarea unor

comunicate de presă sau desfăşurarea unor conferinţe de presă, dezbaterea

moţiunilor de cenzură, (într-o oarecare măsură) exercitarea dreptului de vot,

discuţiile purtate de un deputat cu cetăţenii în cadrul audienţelor săptămânale etc.,

având drept instanţe (arbitrare) discursul rostit la data de 17 decembrie 2003 de

preşedintele Jacques Chirac cu privire la principiul laicităţii în Republica Franceză,

emiterea de către Direcţia de relaţii cu mass-media a PSD a comunicatului de presă

„Theodor Stolojan îşi pregăteşte psihologic eşecul în alegerile viitoare“ din 21

decembrie 2003, declaraţia lui dezbaterea şi adoptarea programului de guvernare al

Partidului Democrat la Conferinţa Naţională Anuală din 29 august 2003,

prezentarea ofertei PNŢCD în domeniul administratiei publice locale pentru

alegerile din 2004.

Evident, definiţia extensională de mai sus nu clarifică pe deplin aria de

aplicabilitate a termenului în cauză. Ca orice fenomen social, comunicarea politică

se întrepătrunde cu nenumărate alte fapte sociale, cele mai multe dintre ele fiind la

fel complexe şi dificil de determinat. Spre exemplu, sub un anumit raport,

exercitarea dreptului de vot este o formă de comunicare politică – aplicând

ştampila pe buletinul de vot, cetăţeanul transmite o informaţie legată de

preferinţele sale electorale –, însă, sub un alt raport, ea transcede comunicării

politice. Mai exact, o dată cu exercitarea dreptului de vot, cetăţeanul contribuie la

constituirea unui fapt instituţional – delegarea puterii politice unui candidat

independent, unui partid sau unei alianţe de partide – şi, astfel, realizează mai mult

decât o comunicare3. Prin urmare, în lipsa unui criteriu suficient de riguros, este

3 Thoveron, G., Comunicarea politicã azi, Editura Antet, Bucuresti, 1996

greu de stabilit în ce măsură unul şi acelaşi fapt social ţine de sfera comunicării

politice sau depăşeşte această sferă4.

Dacă am defini comunicarea politică drept formă de comunicare realizată de

către „politicienii de profesie“ am păcătui atât prin circularitate, cât şi prin

inadecvare. Astfel, un ministru se angajează într-o comunicare politică în cadrul

şedinţelor de guvern, dar nu şi în discuţiile de seară purtate în familie. Pe de altă

parte, fiecare cetăţean (major) – ca beneficiar al unor drepturi civile – se poate

implica într-o comunicare politică, fără a face politică militantă, ca membru al unei

formaţiuni politice. Prin urmare, nu atât statutul comunicatorilor, cât contextul şi

intenţiile asumate ne îndreptăţeşte să calificăm o formă de comunicare ca fiind

politică5.

Pentru a ajunge la un înţeles acceptabil al noţiunii de comunicare politică, ni

se pare potrivit să asumăm, dintru început, câte o definiţie clară pentru noţiunile

„comunicare“ şi „politică“.

Din multitudinea definiţiilor date comunicării (umane)6, cea mai potrivită ni

se pare a fi aceea care o tratează drept acţiune colectivă semiotică. În lumina

acestei definiţii succinte, pot fi susţinute următoarele patru afirmaţii:

■ Sfera comunicării cuprinde doar comportamente proprii fiinţei umane,

manifestate în contextul (re) cunoaşterii şi respectării unor reguli, aplicării unor

criterii, urmării unor instrucţiuni etc7. Alegând să se comporte într-un anumit fel,

oamenii optează să se angajeze în anumite practici sociale, manifestându-se ca

persoane raţionale, înzestrate cu voinţă liberă şi responsabile pentru efectele

acţiunilor săvârşite.

4 Natura actelor compuse apare bine precizată în: Tadeusz Kotarbiński, Tratat despre lucrul bine făcut, Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 101.5 Thoveron, G., Comunicarea politicã azi, Editura Antet, Bucuresti, 19966 Franck E. X. Dance inventariază nu mai puţin de 15 definiţii, dispuse între accepţiunea foarte largă de „transfer“ şi accepţiunea mult prea restrânsă (şi imprecisă) de „schimb verbal de gânduri sau idei“.Franck E. X. Dance, The ‘Concept’ of Communication, în: „Journal of Communication“, 20, 1970, pp. 201-210; apud Stephen W. Littlejohn, Theories of Human Communication, 3rd edition, Wadsworth Publishing Company, Belmont, 1989, p. 5.7 Conceptul de acţiune a fost excelent desluşit de A.I. Melden în studiul Action (Norman S. Care şi Charles Landesman (eds.), Readings in the Theory of Action, Indiana University Press, Bloomington, 1968).

■ Comunicarea este un act compus, între elementele sale subzistând un

„raport de cooperare pozitivă sau negativă“, în sensul că unele subacte determină,

înlesnesc, îngreunează sau zădărnicesc celelalte subacte8.

■ Asemenea unui dans de perechi, comunicarea este un fapt social sau

colectiv; ea nu poate fi practicată în mod solitar, ci numai împreună cu ceilalţi.

Nimeni nu poate spune „comunicarea mea“, ci doar „comunicarea noastră“.

■ Comunicarea necesită folosirea semnelor, id est a obiectelor fizice şi

perceptibile care trimit la alte obiecte (fizice sau abstracte) în virtutea unor

convenţii sociale recunoscute de membrii unei comunităţi9. Este de reţinut faptul că

utilizarea semnelor este o condiţie necesară, însă nu şi suficientă a comunicării. Pe

de o parte, este de neconceput un proces de comunicare în care să nu intervină

diverse categorii de semne (cuvinte, indici, iconi sau simboluri). Pe de altă parte,

este foarte posibil să fie utilizate semne, cum ar fi interpretarea norilor negri de pe

cer ca semne ce prevestesc iminenţa ploii sau interpretarea respiraţiei agonice a

unui muribund inconştient ca semn al iminenţei morţii, fără a realiza o comunicare.

Conceptul de politică a fost supus la atât de multe şi rafinate analize în

„ştiinţele politice“ încât înţelesul acestuia pe care îl vom adopta în limitele acestui

curs va părea, în mod fatal, foarte frust10. Totuşi, nutrim speranţa că definiţia

asumată nu va fi de natură să cauzeze confuzii regretabile.

Într-o primă aproximaţie, s-ar putea spune că politica vizează toate acţiunile

de organizare şi conducere a unei societăţi umane, acţiuni care au drept finalitate

stabilirea, menţinerea sau modificarea ordinii sociale. Existenţa unei ordini sociale

incumbă existenţa unor agenţi de ordine, care îşi propun să determine într-un sens

specific opiniile, valorile, atitudinile, convingerile sau comportamentele semenilor

lor. Or, nimeni nu poate izbuti să exercite o influenţă (afectivă, cognitivă sau

comportamentală) asupra celorlalţi decât dacă se bucură în raport cu aceştia de o

anumită autoritate.

8 Natura actelor compuse apare bine precizată în: Tadeusz Kotarbiński, Tratat despre lucrul bine făcut, Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 101.9 Problema definiţiei semnului, precum şi chestiunea relaţiei semn-semnificaţie sunt tratate in extenso în: Gheorghe-Ilie Fârte, Teoria comunicării, în: Filosofie şi Ştiinţe politice, Anul III, Semestrul I, Învăţământ la Distanţă, Editura Universităţii „Al.I. Cuza“ Iaşi, 2003, pp. 101-197.10 Printre altele, nu considerăm necesară în acest context prezentarea distincţiei politics-policy, care s-a impus în literatura politologică anglo-saxonă.

Urmându-l pe Max Weber11, vom spune că această autoritate poate fi:

1. Tradiţională sau naturală (cum ar fi aceea care se manifestă în sânul unei

familii),

2. Carismatică (dacă are drept sursă calităţi personale remarcabile: inteligenţă,

putere de convingere, forţă de seducţie) sau funcţională / profesională (atunci când

se bizuie pe competenţa şi calificarea de specialitate socialmente dovedite).

Apelând apoi la o distincţie interesantă propusă de J.M. Bochenski , vom spune că

avem de-a face cu o autoritate epistemică, dacă este vorba de acceptarea adevărului

unei clase de propoziţii, respectiv cu o autoritate epistemică, dacă este cazul

impunerii unei clase de directive.

Indiferent dacă este epistemică sau deontică, autoritatea poate fi exercitată

prin coerciţie sau prin persuasiune. Dacă în impunerea influenţei pot fi folosite

mijloace punitive legitime , avem de-a face cu o relaţie de putere, iar dacă influenţa

se realizează exclusiv prin câştigarea adeziunii subiectului (prin manipulare

emoţională ori prin convingere raţională), vorbim de o autoritate în sens restrâns.

Politica este câmpul de manifestare a relaţiei de putere şi presupune utilizarea

statului (de drept) ca instrument de impunere (eventual prin forţă) a unor valori şi

moduri de comportament la nivelul unei întregi comunităţi, în scopul

implementării unei ordini sociale care este socotită în cel mai înalt grad dezirabilă.

Dintre cele patru modele posibile de combinare a puterii cu autoritatea (în

sens restrâns) – 1. putere şi autoritate, 2. putere fără autoritate, 3. autoritate fără

putere şi 4. nici putere, nici autoritate – doar primul ni se pare a fi dezirabil şi el

caracterizează spaţiul democratic european. În aceste condiţii, comunicarea politică

la care ne vom referi va fi indisolubil legată atât de mijloacele coercitive de

exercitare a puterii, cât şi de metodele de persuadare a subiecţilor puterii.

O dată definite conceptele cheie de comunicare şi politică, putem trece la

„fuzionarea“ lor, sub forma noţiunii de comunicare politică12. În acest sens,

comunicarea politică poate fi văzută în două ipostaze distincte, însă strâns corelate:

11 Cf. Everhard Holtmann (ed.), Politik-Lexikon, R. Oldenbourg Verlag, München, 1994.12 Franck E. X. Dance inventariază nu mai puţin de 15 definiţii, dispuse între accepţiunea foarte largă de „transfer“ şi accepţiunea mult prea restrânsă (şi imprecisă) de „schimb verbal de gânduri sau idei“.Franck E. X. Dance, The ‘Concept’ of Communication, în: „Journal of Communication“, 20, 1970, pp. 201-210; apud Stephen W. Littlejohn, Theories of Human Communication, 3rd edition, Wadsworth Publishing Company, Belmont, 1989, p. 11

1. Acţiune colectivă semiotică ce se realizează în contextul organizării şi

conducerii unei societăţi (id est în contextul manifestării relaţiei de putere),

respectiv;

2. Act de exercitare a puterii prin folosirea exclusivă a semnelor.

În ambele variante, comunicarea politică apare ca un act politic aparte,

subiacent altor acte politice (promulgarea unei legi, demiterea unui guvern,

investirea unui preşedinte), pe care le condiţionează în mod necesar. Printre

rezultatele comunicării politice nu pot fi înscrise decât efectele care decurg doar

din utilizarea semnelor, efecte care sunt tratate, apoi, ca mijloace de atingere ale

unor alte obiective.

Două poziţii extreme se cer, aşadar, evitate în delimitarea sferei comunicării

politice: una care extinde această sferă la întreaga activitate politică (uitându-se

faptul că acţiunile politice conţin şi subacte care ies din limitele comunicării), iar

cealaltă care restrânge aceeaşi sferă la un obiectiv mult prea specific, cum ar fi

strategiile de câştigare a alegerilor (neţinându-se cont de faptul că organizarea şi

conducerea unei societăţi, politica, nu se rezumă la câştigarea puterii).

Ambele poziţii par să fie îmbinate într-o conjuncţie paradoxală de către

Andrei Stoiciu. Pe de o parte, înţelesul larg al conceptului de comunicare politică

este asumat în următorul fragment: „Comunicarea politică include procedurile,

normele şi acţiunile prin care este folosită şi organizată informaţia politică.

Comunicarea politică nu înseamnă numai tipărirea afişelor electorale sau

înregistrarea intervenţiilor televizate ale unui candidat; ea include toate acţiunile de

recrutare de personal, de concepţie, de anchetă, de marketing, de evaluare

strategică, de grafică, de analiză a peisajului audio-vizual, de calcul financiar, de

pregătirea răspunsurilor care preced […] tipărirea afişelor electorale sau intervenţia

unui candidat pe un post de televiziune“ . Pe de altă parte, subtitlul cărţii – Cum se

vând idei şi oameni – şi însuşi conţinutul lucrării mărginesc comunicarea politică

la acţiunea de câştigare a puteri (politice), potrivit unei definiţii restrânse a

marketingului: „Vinde cât mai bine ceea ce ai produs!“.

Întrucât conceptul de comunicare politică este „concurat“ în lucrările multor

teoreticieni de conceptul mult mai „actual“ de marketing politic, se cuvine să

operăm şi aici o distincţie minimală.

Constatăm, înainte de toate, că promotorii conceptului de marketing politic nu

îi dau acestuia acelaşi conţinut. În lucrarea Marketing politic şi electoral,

coordonată de Bogdan Teodorescu, marketingul politic este definit ca ansamblu de

tehnici care are drept obiective:

■ Adaptarea imaginii unui candidat în funcţie de electoratul vizat,

■ Cunoaşterea candidatului de un număr cât mai mare de electori şi

■ Crearea diferenţelor dintre candidat şi contracandidaţii săi . Pentru Cristina

Pripp, „studiile de marketing politic reuşesc să previzioneze intenţiile de vot,

motivaţiile comportamentului politic, mentalităţile, modurile de a percepe, precum

şi analiza contextelor prezente şi viitoare“, „strategiile de marketing politic

încearcă să optimizeze capacitatea de atracţie exercitată asupra electoratului de

personalităţi ale vieţii publice, partide sau mişcări politice“, iar „cercetarea de

marketing politic identifică cele mai eficiente căi prin care oamenii politici pot

ajunge la sufletul electoratului“ . Dedicând prima parte a excelentei sale lucrări

Communication et marketing de l’homme politique etapelor constituirii

marketingului politic american, Philippe J. Maarek tratează marketingul politic ca

pe o formă fundamentată ştiinţific de comunicare politică, ce presupune

conceperea şi utilizarea unor strategii şi tehnici de câştigare a alegerilor. În fond,

finalitatea marketingului ar fi adăugarea unei valori simbolice cât mai mari la

valoarea de întrebuinţare potenţială a produsului pentru a-i incita pe clienţi la

cumpărarea lui. Prin specificare, marketingul politic ar avea drept scop mărirea

valorii simbolice a omului politic pentru determina „cumpărarea“ – mai exact,

votarea – acestuia.

Trecând cu vederea unele formulări neclare (spre exemplu, nu ştim ce ar

putea să însemne ajungerea la „sufletul electoratului“), am putea conchide că

marketingul politic revine la o formă specializată de comunicare politică (condusă

de comunicatori profesionişti) ce este axată pe câştigarea alegerilor. În această

accepţiune, marketingul politic ar fi o specie a comunicării politice, aceasta din

urmă „acoperind“, în plus, interacţiunile semiotice (de ordin politic) petrecute în

afara campaniilor electorale

1.3. Discursul politic “Miezul” comunicării politice

În societatea postmodernă nimic nu poate fi acceptat fără temei, în nici un

domeniu al cunoaşterii şi astfel, se reclamă imperativ prezenţa legitimităţii în spaţii

cognitive dintre cele mai diferite: În filosofie, economie, ştiinţă, şi în mod

excepţional în politică, C. Călăvastru remarcă următoarele: “cum legitimare

înseamnă justificare şi convingere, mecanismul legitimării este fără nici un dubiu

de natură discursivă. Discursul apare deci ca instrument necesar de promovare şi

coagulare a oricărui concept, paradigmă, ideologie.”

Discursul politic apare deci, ca o construcţie contextuală a actorului politic

dar influenţată de contextele generale în care acesta este produs. Prin urmare va fi

influenţat de scopurile unui grup de putere, a unei ideologii şi poate fi văzut ca o

strategie manipulatorie a acelei puteri, ca un monolog inopinat falsificând situaţia

pretinsă de conlucrare.

Plecând de la premisa că discursul foloseşte celui care îl organizează, miza

oricărei discursive suportă două niveluri de abordare şi anume: unul ce priveşte

adevărul sau falsitatea raportului dintre realitate şi cunoaşterea ei, iar al doilea se

referă la caracterul veridic sau mincinos al raportului dintre cunoaşterea realităţii şi

discursul asupra ei. Astfel G. Teodorescu nota că „orice discurs care îşi asumă

responsabilităţi de natură politică implică separarea cunoaşterii realităţii de

discursul asupra realităţii; presupune apoi o anumită intenţie de a nivela şi o

motivaţie oarecare pentru a minţi, precum şi existenţa unui obiect al minciunii

(fapte, opinii, credinţe valori)”.

Departe de a identifica discursul politic cu minciuna , nu se poate face

abstracţie de jocul secund al actorilor politici care permanent încearcă să impună o

imagine proprie care să capteze şi să atragă atenţia publicului, imagine care este o

reproducere mai mult sau mai puţin fidelă a sa.

Omul politic are două alternative: fie să-şi păstreze imaginea autentică, fie

„preferă să se deghizeze, adică să simuleze sau să disimuleze fabricând un personaj

care captează atenţia şi frapează imaginaţia, interpretând un rol ce este câteodată

unul de compozete.”

Acest joc de rol reuşeşte atunci când discursul este elaborat cunoscându-se

bine publicul în faţa căruia evoluează şi în funcţie de care îţi adaptezi strategia de

comunicare. Astfel, nu există reţete universale ale discursului persuasiv,

argumentarea persuasivă tinde să fie adaptată publicului vizat. Fiecare mediu poate

fi caracterizat prin opiniile sale dominante, prin convingeri indiscutabile, prin

premize care sunt admise fără ezitare acestea făcând parte din cultura mediului

respectiv şi orice orator care vrea să persuadeze un auditoriu nu poate decât să le

adapteze la acesta. După cum nota P. Boruten „discursul depinde în mare parte de

receptare: enunţurile noastre sunt deja supradeterminate de universul imaginarului

care defineşte componenta lingvistică a interlocutorului.”

Cunoaşterea auditoriului vizat de către cei ce elaborează discursul politic

trebuie dublată de ceea ce Jean Blaise G numea „schematizare discursivă”. Aceasta

este imaginea sumară dar esenţială pe care un orator (în cazul discursului politic

este vorba de aspirantul la cucerirea puterii politice) o propune auditoriului (un

auditoriu special, caracterizat prin mărime considerabilă, prin eterogenitate, prin

interese diferite) cu privire la o anumită temă, la o anumită problematică cu intenţia

de a-l convinge să adere la această imagine şi în consecinţă la apărarea şi

perpetuarea ei. Propunerea unei schematizări discursive prin intermediul

discursului politic urmăreşte o miză triplă:

■ legitimare cognitivă, întrucât auditoriul trebuie să cunoască temeiul

pretenţiei de a accede la putere;

■ legitimare ideologică, prin care se cere ca auditoriul să cunoască doctrina

politică propusă;

■ legitimare pragmatică prin expunerea sumară a mijloacelor de acţiune şi a

obiectivelor urmărite în cazul preluării puterii.

Pentru Programele care concretizează doctrina unui grup de putere asupra

unor sectoare anume se recurge la schematizări discursive parţiale (sectoriale) care

sunt componente ale schematizării discursive generale şi la rândul lor au aceeaşi

triplă legitimare: cognitivă, ideologică, pragmatică.

Legitimarea de natură discursivă presupune trepte diferite şi obligatorii prin

intermediul schemelor discursive (fie ele generale sau sectoriale):

■ înţelegerea problematicii induse auditoriului prin schematizarea discursivă;

■ convingerea că legitimitatea trebuie acordată. La baza convingerii stă

înţelegerea;

■ acţiunea este singura care poate fi cuantificată prin aceasta decidentul îşi

manifestă autoritatea în legătură cu legitimarea puterii. Acţiunea este temeiul

practic al legitimării.

Oprindu-se asupra discursului politic şi a schematizărilor discursive pe care

acesta le suferă, Olive Re pleacă de la poziţia grupului de putere care produce

discursul şi identifică două tipuri de abordări: discursul politic oficial şi discursul

contestatar. Primul model de discurs promovează statu-quo-ul existent în

distribuirea puterii, este o propunere pe linia continuităţii, şi caută să găsească mai

multe temeiuri pentru a determina asemenea opţiuni din partea celor puși să decidă.

Când nu găseşte asemenea temei, discursul oficial acţionează pe cel puţin două căi:

le inventează sau le eludează. În cazul în care grupul care emite discursul nu se află

la putere, discursul pe care acesta îl propune are drept ţintă contestarea continuităţii

puterii. Acest discurs subliniază fapte de mijloc care ar putea contribui la căderea

puterii existente, fapte de mult uitate, fapte ce pun în discuţie imoralitatea

deciziilor luate de putere, declaraţii contextuale, toate sunt puse să lucreze în

defavoarea puterii.

Specializarea aparatului de susţinere a candidaţilor şi a partidelor,

profesionalizarea oamenilor ce creează spaţiul imaginar a adus cu sine

diversificarea mesajului politic. Bunăoară C. Sălăvastru distinge:

■ discursul doctrinar, care legitimează temeiul accesului la puterea politică;

■ discursul propagandistic, legitimează raţionalitatea accesului la puterea

politică;

■ discursul publicitar, legitimează mijlocul prin care se accede la putere;

■ discursul ideologic ce legitimează destinatarul care beneficiază de accesul

la putere.

În toate aceste forme ale discursului se remarcă efortul politicienilor, al

partidelor şi al managerilor de campanie pentru optimizarea şi asigurarea coerenţei

interne a discursului. Sunt numeroase elemente care asigură fluenţa şi lizibilitatea:

respectarea normelor generale ale raţionalităţii, evitarea lipsei de coerenţă

problematică, menţinerea referinţelor tematice, asigurarea coerenţei referenţiale şi

suficienţa relaţiilor de întemeiere şi un echilibru al acestora.

1.4. Caracteristicile discursului politic

Cadrul discursului politic. Universaliile politice

Comunicarea politică apare la interacţiunile celor trei actori sociali

importanţi: clasa politică, mass-media şi opinia publică. Cei trei protagonişti ai

comunicării politice au dreptul legitim de a-şi exprima public poziţiile politice.

Politicienii produc comunicarea politică, ziariştii o comentează şi o fac cunoscută

iar publicul receptând-o sau evitând-o printr-un răspuns comportamental, o

valorifică.

Convertit în campanie electorală, ipostază particulară a comunicării politice,

acest act suferă o dublă distorsiune: funcţia lui de informare cedează funcţiei de

influenţare a unui comportament determinat, iar mecanismul desfăşurării lui nu

mai este reciprocitatea, ci sensul unic. Al doilea actor social implicat, publiciştii,

sunt înclinaşi în procesul comunicării politice să-şi schimbe în bună măsură rolul şi

să se transforme, datorită propriului partizanat, din mediatori ai comunicării, în

competitori ai acesteia. Astfel, societatea se polarizează: cei care solicită voturile,

votul fiind scopul ultim al oricărei forme de comunicare politică (electorală,

rutinieră, instituţională): candidaţi, partide politice, coaliţii, publicişti, şi cei care

urmează să voteze. Distorsiunea a afectat toţi agenţii comunicării politice: pe

politicieni, care nu s-au mai combătut reciproc, pe publiciştii, care au acţionat mai

degrabă ca politicieni, decât ca profesionişti mass-media, şi pe electori în

imposibilitate de a cunoaşte conţinutul comunicării.

În tot acest proces există un punct al consensului asupra căruia, tacit, convin

cei trei actori politici: „universaliile politice” care domină sistemului politic în care

aceştia coexistă. În cazul în care societatea respectivă este una de tip democratic

șansele reale ale puterii de a se legitima și de a se autoreproduce sunt direct legate

de condiţia respectării imaginarului politic al vremii.” Este greu de imaginat ideea

unei perpetuări a puterii, în condiţiile în care aceasta provoacă una sau alta dintre

universaliile politice care structurează imaginarul societăţii de tip democratic. În

ciuda absenteismului politic în alegerile electorale şi a impresiei de neimplicare a

cetăţenilor în viaţa politică, puterea riscă propria prăbuşire prin simpla anunţare a

interzicerii unui drept fundamental al cetăţeanului ( libertatea cuvântului, dreptul la

proprietatea privată), drept care devine piesa de bază, într-o societate în care s-au

proclamat şi respectat o anumită perioadă drepturile omului. Aceasta înseamnă că

puterea trebuie să îşi adapteze discursul la cultura politică proprie societăţii ale

cărei resurse le gestionează.

Rămânând în cadrul sistemelor pluraliste, acolo unde sunt constituite

premisele unei comunicări politice autentice( mai mulţi actori politici, mass-media

dezvoltată, posibilitatea feed-back-ului opiniei publice), Robert A. Dahl identifică

cinci condiţii sociale generale ce ar constitui cadrul propice comunicării politice:

■ Puterea este împărţită şi tranzacţionată de numeroase grupuri din societate

■ Există o gamă largă de resurse politice de diverse tipuri dispersate în rândul

populaţiei există un consens care ţine de valori şi de procedurile politice fiinţează o

gamă de alternative aferente politicilor publice există un echilibru în activism şi

pasivitate în rândul cetăţenilor, suficient pentru stabilitatea politică.

În plus ca un sistem electoral să funcţioneze , deci comunicarea politică să

aibă loc, trebuie să existe:

■ Drepturi cetăţeneşti, libertatea de expresie, de a publica, libertatea presei,

libertatea de organizare;

■ Un sistem de pârghii şi contraponderi între legislativ, executiv, autoritatea

judecătorească şi birocraţia administrativă;

■ Un sistem electoral concurenţial are cel puţin două partide;

■ O multitudine de grupuri de interes în căutare de influenţă politică, grupuri

care se întretaie din punct de vedere la apartenenţei individului;

■ Instituţiile guvernamentale mediază şi validează unele sau altele dintre

solicitările grupurilor de interese;

■ Normele constituţionale se sprijină pe universaliile politice ale

liberalismului.

1.5. Argumentarea și construcția logică a discursului politic.Tehnica

discursului politic

Proprietăţile relaţiei argumentative

Pentru evidenţierea temeiurilor generale ale performanţei unui discurs, oricare

ar fi el (politic, educaţional, explicativ-ştiinţific) se încearcă schimbarea unui

model semiotic de analiză a discursivităţii. Acest model semiotic de analiză

vizează atât materialul utilizat într-o astfel de construcţie (argumentele folosite) cât

şi arhitectura folosită (modul de ordonare a argumentelor)13.

Funcţionarea discursului politic ca un tot, îndeplinirea cu succes a scopurilor

pentru care el se pune în mişcare, nu se poate realiza decât prin coordonarea unor

dimensiuni care să asigure unitatea de raţionalitate, de sensuri şi semnificaţii, de

performanţă a unui asemenea discurs.

Ca discurs de acţiune, discursul politic se bazează pe anumite noţiuni

„încărcate cu potenţial afectiv” şi care constituie premisele argumentării: fapte,

adevăruri, prezumţii, valori, ierarhii.

Acordul asupra argumentării priveşte conţinutul premiselor (corelata

„realului”: fapte, adevăruri, prezumţii, şi corelate „preferabilului”, alegerea şi

ierarhizarea acestora.

Centrat pe subiectivitate şi interacţiune şi exprimat în limbajul natural, discursul

reprezintă o întâlnire cu auditoriul. Oratorul trebuie să plece de la premise general

13 Natura actelor compuse apare bine precizată în: Tadeusz Kotarbiński, Tratat despre lucrul bine făcut, Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 101.

valabile, recunoscute de auditoriul vizat, „transferând asupra concluziilor

adeziunea adoptată premiselor”.

În discursul politic, oratorul nu poate construi argumentarea decât aşezând-

tangent la sistemul tezelor admise de cel vizat. Orice construcţie argumentativă

depinde, atât în ceea ce priveşte natura premiselor, cât şi în ceea ce priveşte

desfăşurarea argumentelor, de ceea ce este acceptat, recunoscut ca adevărat, ca

normal, ca valabil. Dealtfel în construcţia discursului esenţială este acţiunea ce are

loc la nivelul interlocutorului după ce acesta a fost supus receptării discursului, şi,

în acest sens, se identifică factori ce facilitează această acţiune: credulitate, interes,

raţionalitate.

Revenind la compoziţia premiselor se constată că elementele cu grad maxim

de credibilitate sunt cele faptice (faptele de observaţie fiind fracţiunea cea mai

importantă a premiselor), şi cele referitoare la legăturile dintre fapte, la adevăruri

ca sisteme complexe. Cadrul argumentării este constituit şi de prezumtiv, bazate tot

pe acordul universal şi legate de caracterul raţional al schimbului discursiv.

Prezumţiile sunt legate de normal şi de verosimil, iar normalul de ideea de medie,

de mod de viaţă.

Dacă faptele, adevărurile, prezumţiile, se bucură de adeziunea auditoriului

universal, nu la fel se întâmplă şi cu premisele din spaţiul preferabilului. Totuşi,

anumite valori, prin gradul înalt de generalitate sau învestire etică, au un statut

comparabil faptelor: este cazul universaliilor politice.

Pentru a putea analiza fiecare tip de argumentare, fie de natură logică sau

matematică, fie bazat pe structura realului sau care creează realul, se cere

identificarea proprietăţilor relaţiei argumentative:

■ Orientarea A-C (enunţul A urmăreşte să justifice, să impună concluzia C)

■ Determinarea fie explicită fie implicită. Dat fiind că atât argumentele cât şi

concluzia pot fi abstracte, trebuie admisă ipoteza unor entităţi abstracte.

■ Accesibilitatea concluziei. Interlocutorul trebuie să dispună de date care să-i

permită restabilirea concluziei implicite

■ Valoarea argumentativă determinată de orientarea argumentativă intrinsecă,

în sensul de trăsătură constitutivă a enunţului de a orienta interlocutorul spre o

anumită concluzie, excluzând un alt tip de concluzie. Un enunţ poartă în el o

anumită orientare, altfel spus este argument pentru o anumită concluzie.

Punctul de plecare al argumentării este conceptul de acord obţinut pe baza

faptelor, adevărurilor, prezumţiilor şi a valorilor, ierarhiilor (categorii legate de

preferabil). Constatând că macro-discursul argumentativ este puternic influenţat de

mecanisme logice, stabilesc o clasă de argumente numite cvasi-logice

subcategorizate în argumente în legătură cu structuri logice (identitate,

tranzitivitate, contradicţie) si argumente în legătură cu relaţii matematice (raport

parte-întreg, mare-mic, raport de frecvenţă).

A1. contradicţia şi incompatibilitatea. Argumentarea se va strădui să arate că

tezele combătute conduc la o incompatibilitate cauzată de natura lucrurilor sau a

deciziilor umane.

A2. Identitatea şi argumentarea. Identitatea poate fi totală (tautologia) sau

parţială (definiţia).

A3. Argumentul reciprocităţii bazat pe raportul între antecedentul şi

consecventul unei relaţii pare argumentul logic prin excelenţă (datorită aspectului

formal şi derivând din natura lucrurilor.

A4. Argumentul tranzitivităţii (a=b, b=c, a=c) se actualizează în relaţii

discursive de comparaţie , de superioritate.

Concentrându-se asupra laturii pragmatice a discursului, Daniela Roventa-

Frumuşani identifică două mari categorii de argumente: cele bazate pe structura

realului, şi cele care creează realul. Prima categorie suferă o subcategorizare în:

argumente care fac apel la relaţii de succesiune şi cele care se bazează pe relaţii de

coexistenţă.

I. Astfel în prima categorie, argumentele care sunt bazate pe relaţiile de

succesiune, se grupează:

■ Legătura cauzală este o relaţie fundamentală ambele direcţii de analiză fiind

la fel de importante:

- dat fiind evenimentul să se ajungă la decelarea şi definirea cauzei;

- fiind dat un eveniment, să se poată prognoza efectul. Datorită decalajului

temporal între cauză şi efect suntem tentaţi să asimilăm succesivitatea cu

cauzalitatea, de aici paralogismul lui „Post hoc, ergo propter hoc” (După aceea,

deci din cauza aceea) actualizat în discursuri politice, care, din raţiuni

propagandistice, prezintă pure succesivităţi ca înlănţuiri cauzale.

- argumentul pragmatic permite aprecierea unui act (politic) în funcţie de

consecinţele sale favorabile şi defavorabile: unii teoreticieni au văzut în el schema

unică a logicii de valoare. Acest argument transferă asupra cauzei valoarea

consecinţelor. Bunăoară, un regim politic care este acuzat de insuccese se

străduieşte să distrugă relaţia cauzală fie: aruncând asupra altcuiva culpabilitatea,

fie punând-o pe seama circumstanţelor.

- legătura cauzală mijloc-scop are în vedere posibilitatea minimalizării unui

efect considerat doar consecinţă sau, din contră, maximalizării sale când este

prezentat drept scop. Această argumentare cauzală prezintă o serie de capcane:

1. pretextul sau invocarea unei false raţiuni pentru justificarea unei situaţii

(justificarea clasic post-decembristă a moştenirii dezastruoase)

2. inversarea cauză/ consecinţă conform ambiguităţii „oul sau găina”

3. supradeterminarea sau invocare de motive în exces, ceea ce diminuează

credibilitatea discursului.

Argumentul depăşirii este tipul de argument proiectiv, încercând să modeleze

viitorul. Ordinea argumentelor într-un discurs trebuie să fie supusă exigenţelor

acestei strategii globale ( fiecare etapă de persuasiune fiind realizată, interlocutorul

se află într-o nouă configuraţie a situaţiei, aptă să-i modifice treptat atitudinea faţă

de ţelul final al argumentării.

Argumentul direcţiei reprezintă extrapolarea unui caz particular pentru

explicitarea generalului.

II. A doua categorie de argumente din grupa celor bazate pe structura realului

sunt argumentele legăturilor de coexistenţă. Dacă în cazul succesiunii, termenii

confruntaţi se situau în acelaşi plan fenomenal, legăturile de coexistenţă unesc

două realităţi din care una se situează la un nivel diferit de generalitate, de putere

explicativă14.

Argumentul autorităţii este acceptat de Perelman (1988) sub forma:

14 Natura actelor compuse apare bine precizată în: Tadeusz Kotarbiński, Tratat despre lucrul bine făcut, Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 101.

■ opiniei comune („după cum se ştie”);

■ opiniei savanţilor;

■ tezelor religiei, ale filozofiei care au ceva impersonal.

După cum se ştie, moralitatea oamenilor politici este esenţială şi orice

minciună sau imperfecţiune în viaţa privată atrage imediat descalificarea în planul

menţinerii în cursa electorală.

Pe lângă argumentele bazate pe structura realului coexistă argumente care

creează structura realului. Preluându-l pe Perelman, Roventa-Frumuşani notează că

„această categorie grupează două familii de argumente:

■ argumentare prin exemplu, ilustrare şi model

■ argumentare prin analogie şi metaforă

Cea dintâi are rol pivotal, „exemplul” bucurându-se de statutul de fapt.

Utilizarea exemplului ca element de probă (argument decisiv) se datorează

statutului de fapt ţi pregnanţei sale (numită de Perelman efect de prezenţă).

Înrudită cu exemplul, ilustrarea nu întemeiază regula, ci consolidează adeziunea la

o regulă admisă, furnizând cazuri particulare ce concretizează enunţul general.

Modelul furnizează în toate perioadele „paradigme” exemplare mai ales în

viaţa politică: tătucul Stalin , model ce infantilizează şi dezautomatizează cetăţenii.

Analogia instituie şi o similitudine de structură între domeniul sensibil şi cel

inteligibil.

Realizând un bilanţ al acestor tipuri de argumente Roventa-Frumuşani

propune următorul tabel:

Au existat tentative multiple de a ordona argumentele într-o manieră

mulţumitoare, dar imposibila acoperire criterială sau greoaia sistematizare a

acestora au produs numeroase critici. Fără pretenţia de a epuiza formele şi

posibilităţile de apariţie Sălăvastru clasifică argumentele specifice discursului

politic axându-se pe cele care apar mai frecvent şi au un impact mai mare în

strategia comunicării politice. Astfel autorul identifică următoarele tipuri de

argumente:

1. Argumente bazate pe fapte, prin fapte înţelegându-se toate datele

susceptibile de a fi observate, care sunt prezentate direct, prin documente sau sunt

declarate de martori. Convingerea prin intermediul faptelor este mai puternică în

spectrul unui auditoriu de mare amplitudine. În acest sens trebuie să:

■ aibă putere mare de sugestie, să fie convingătoare;

■ se adapteze unui anumit tip de auditoriu;

■ fie coroborate între ele;

■ fie relevante pentru cel care este vizat;

■ lase impresia de maximă autenticitate.

Acest tip de argument, al faptelor, al realităţii, este eficient dar reprezintă

totodată şi o capcană pentru actorul politic. Dacă acesta se adresează unui

auditoriu, care cunoaşte relativ bine realitatea, încercând eludarea ei, ficţionând sau

mistificând faptele, rezultatul nu poate fi decât discreditarea, pierderea

credibilităţii.

2. Argumentele bazate pe exemple. Exemplul este faptul singular care poate

să ţină locul unei reguli generale. El este temeiul unei generalizări credibile, este u

fapt atât de puternic încât se poate construi o regulă pe baza lui. Câteva

caracteristici ale exemplului folosit în discursul politic:

■ să fie temeiul unei generalizări credibile;

■ elementul unei ilustrări convingătoare;

■ să creeze adeziunea psihologică;

■ exemplele trebuie să aibă o forţă mai puternică decât generalizările pe care

încearcă să le introducă în conştiinţa receptorului;

■ să convingă prin aderarea la semnificaţiile sale subsidiare.

3. Argumente bazate pe autoritate. „În utilizarea argumentului autorităţii, un

temei pentru care propoziţiile cuiva privind o chestiune particulară, presupuse a fi

cunoscute, sunt suficiente pentru a justifica o susţinere. Spre deosebire de cele

două tipuri de argumente cumulate anterior, acestea ies din sfera concretului,

plasându-se în cea a abstractului, în cea a idealurilor spre care tindem.

Există diferite tipuri de autoritate la care actorul politic apelează căutând

credibilitate:

■ a persoanei (se întâlneşte mai ales în discursul ştiinţific dar şi politicienii

fac apel la nume sonore a căror prezenţă în discurs îl face veridic);

■ divină (implicarea divinităţii în politică, invocarea modelului perfecţiunii la

care oamenii aspiră, duce la o receptare mistică a discursului şi o adeziune

necondiţionată);

■ a legii (în societăţile moderne dinamica este determinată de acţiunea legii.

De aici intenţia de a reglementa totul, de a ordona şi caracterul imperativ al

argumentului bazat pe lege).

4. Argumente bazate pe analogie. Argumentele bazate pe analogie sunt

argumente mediate, de ordinul al doilea, dar nu ca importanţă, ci ca mecanisme de

influenţarea opiniilor, de convingere a auditoriului. Ele pot fi considerate drept

„argumente de relaţie”, deoarece influenţa asupra receptorului este determinată de

relaţia de analogie ce se stabileşte între două fapte, două situaţii, două exemple sau

două autorităţi15. Astfel se fac analogii între: situaţii, cauze, contexte, persoane.

Pentru a avea eficienţă discursivă argumentarea prin analogie trebuie să

îndeplinească următoarele cerinţe:

■ modelul trebuie să fie mai bine cunoscut de auditoriu decât realitatea ce

urmează a fi explicată;

■ relaţia de analogie pentru a convinge trebuie să cuprindă aspectele esenţiale

ale elementelor pe care le compară;

■ o dată făcute analogiile, extrapolările la care s-a recurs trebuie explicitate.

Teatralitatea discursului politic. Teoria argumentării.

Discursul politic este un spectacol de scenă, înscris într-o teatralitate socială

determinată de actori şi spectatori. Discursul este mai degrabă teatru decât

construcţie riguroasă, prototipul fiind logica formală.

Brecht afirma că spectacolul teatral (ca şi cel politic)m fără participarea activă

a spectatorilor este doar pe jumătate spectacol. Or discursul politic presupune

tocmai evidenţierea spectacularului, scopul său nefiind de a construi o reprezentare

15 Natura actelor compuse apare bine precizată în: Tadeusz Kotarbiński, Tratat despre lucrul bine făcut, Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 101.

fidelă a realităţii, ci de a asigura coerenţa unei anumite imagini pentru un actor

politic (prin interogaţii retorice, negaţii polemice şi toate formele eterogenităţii

discursive).

Printre dedublările posibile ale celui care produce discursul, susceptibile să

„interpreteze” interlocutorii identifică următoarele:

■ prezenţa unei alte limbi („veni, vidi, vici”, „to be or not to be”) ca punct de

plecare într-o argumentare confirmativă sau polemică în raport cu interesul

consacrat;

■ alt registru discursiv: familiar, pedant, infantil;

■ alt tip de discurs: tehnic, politic, feminist;

■ alt cuvânt introdus sub semnul rezervei („x, dacă se poate spune aşa”), al

ezitării („x au mai degrabă y”), al rectificării („x, era să spun y”);

■ altă instanţă: interlocutorul, diferit de locutor şi în această calitate

susceptibil de a nu înţelege („dacă înţelegi ce vreau să spun”).

În contextul polemic al discursului politic, aceste „corpuri străine”

accentuează forţa argumentării, căutând preluarea iniţiativei, punerea în dificultate

a acestuia, discreditarea lui. Dublate de gesturi, mimică, intonaţie, argumentele

sunt concepute ca formă de schematizare discursivă ce vizează modificarea

reprezentărilor subiectului, provocându-i adeziunea la o anumită schematizare.

1.6. Forme de raționare in discursul politic

Se înţelege prin raţionament „procesul de trecere de la unele propoziţii numite

premize la o propoziţie numită concluzie, astfel că dacă premizele sunt adevărate,

concluzia este adevărată sau cu o mare probabilitate adevărată.

Clasificarea raţionamentelor:

■ Raţionamentul deductiv este acela în care se trece de la judecăţi de un

anumit grad de generalitate la judecăţi de acelaşi grad de generalitate sau cu un

grad mai mic de generalitate.

■ Raţionamentul inductiv este o modalitate de argumentare mai intuitivă, mai

persuasivă, mai accesibilă unui grup social de referinţă larg. Raţionamentul

inductiv trece de la constatări despre cazuri singulare la aserţiuni despre toate

cazurile. Acest tip de raţionament acţionează în special în cazul apelului la fapte şi

exemple care creează „efectul de prezenţă” analizat de Perelman.

■ Raţionamentul condiţional. Poate lua forma unui silogism condiţional.

Prima premiză stabileşte un raport condiţie-consecinţă între două propoziţii; a doua

premiză afirmă sau neagă una din propoziţii. Concluzia afirmă sau neagă cealaltă

propoziţie. Absenţa unor reguli de validitate formală impune considerarea în limba

naturală a relaţiilor de conţinut. Exemplu: dacă acest Guvern rămâne în continuare,

şomajul va creşte. (se subînţelege că dacă acest guvern nu mai rămâne, şomajul nu

va mai creşte).

■ Raţionamentul disjunctiv. Este de forma unui silogism disjunctiv,

comportând o premiză care expune disjuncţia între două propoziţii iar concluzia

neagă (sau afirmă) adevărul celeilalte propoziţii din premiza disjunctivă. O formă

interesantă de raţionament disjunctiv este dilema. Dilema pleacă de la o ipoteză şi

o disjuncţie, dar ajunge pentru fiecare propoziţie la aceeaşi concluzie.

Corelaţia necesară raţiune-pasiune. Orice analiză a raţionamentelor discursive

trebuie completată cu „probele” subiective sau morale, legate de emoţie. Pasiunile

sunt, după Aristotel, premize, toposuri ale unei psihologii sociale bazate pe un

verosimil pasionat dublu orientat16:

■ spre ethos – atributele oratorului (înţelepciune, francheţe, loialitate)

■ spre pathos – afectele celui ce ascultă, arhetipurile pasionale.

■ raţionamentul prin analogie.

Analogia stă la baza multor comportamente practice permiţând transpunerea a

ceea ce este cunoscut la ceea ce este mai puţin cunoscut sau necunoscut.

Raţionamentul prin analogie se manifestă prioritar în discursul politic.

1.7. Căutarea, organizarea și expunerea ideilor in discursul politic

16 Cf. Everhard Holtmann (ed.), Politik-Lexikon, R. Oldenbourg Verlag, München, 1994.

În prezent, comunicarea politică este din ce în ce mai standardizată la nivelul

formelor, regulilor şi strategiilor, precum şi din punctul de vedre al situaţiilor de

interacţiune politică.

Aşa-numita „americanizare a comunicării politice” trimite la un model de

comunicare politică apărut în spaţiul public american şi difuzat apoi spre

democraţiile vest-europene. Modelul include o serie de strategii comunicaţionale

pe baza cărora politicienii susţin schimbul discursiv cu jurnaliştii, publicul,

contracandidaţii şi cu personalităţile publice. Aceste tehnici de comunicare a

politicului transformă condiţia politicianului devenit astfel un profesionist ce nu se

mai poate limita doar la experienţa şi instinct politic.

Americanizarea comunicării politice presupune adaptarea la acţiunea politică

a unor strategii de comunicare specifice „pieţei” economice. Apare astfel un nou

domeniu, pe cale de a deveni disciplină, marketingul politic definit ca „metodă

globală de organizare, prezentare, promovare a informaţiei şi a resurselor necesare

utilizării unor obiective politice”. Informaţia politică este una din resursele cele

mai importante folosite de marketingul politic.

Concepută ca o activitate strategică ce necesită competenţe diverse,

comunicarea politică este ,la ora actuală, o activitate specializată al cărui scop este

proiectul de comunicare. Acesta conţine trei faze de alcătuire: faza de căutare a

informaţiilor (fapte, argumente, opinii), faza de organizare (înlănţuirea logică a

informaţiilor, planul general, planul sectorial) şi faza de expunere.

1. Faza de căutare a ideilor

Structura discursului politic al unui actor politic implică strângerea prealabilă

a materialelor; ar fi greşit să se elaboreze un cadru în funcţie de inspiraţia imediată

şi să se încerce umplerea lui. Acumularea de date permite analiza poliscopică a

unui subiect şi deschiderea a numeroase procedee de rezolvare. Gittes Fevreol şi N.

Flageul, enumeră posibile criterii de căutare a informaţiilor necesare unui discurs

ce pot reprezenta şi posibile unghiuri de abordare:

■ urmărind diverse aspecte ale problemei, fiecare în raport cu un câmp de

investigare;

■ urmărind punctele de vedre ale adversarilor politici;

■ perspectiva analitică;

■ lanţul de explicaţii de tipul cauze-fapte-consecinţe;

■ timpul: trecut/prezent/viitor;

■ spaţiul exterior, naţional, internaţional;

■ nivelul la care ne situăm: general/particular, participanţi/sistem;

■ abordare cantitativă şi calitativă;

■ opticile subiective şi obiective.

Enumerarea de mai sus este cuprinzătoare dar nu epuizează căile de adunare a

informaţiilor necesare discursului politic, acestea depinzând de referentul

discursului.

2. Surse de documentare

Un discurs eficient se concepe pe baza controlului informaţiei necesare. Orice

acţiune de promovare a imaginii politice poate eşua dacă informaţia de care avem

nevoie este neglijată, greşită, prost coordonată sau prost utilizată. Marketingul

politic este domeniul unde pot fi clar identificate sursele de documentare ale celor

ce elaborează discursul politic. Identificăm astfel şase asemenea surse:

■ un sistem de monitorizare mass-media;

■ un sistem de analiză şi filtrare a informaţiilor;

■ un sistem de monitorizare şi producţie a sondajelor de opinie;

■ un sistem de monitorizare a liderilor de opinie;

■ un sistem de monitorizare a adversarilor politici;

■ o celulă de legătură şi coordonare cu filialele partidului.

Sistemul de monitorizare mass-media trebuie axat pe priorităţi şi teme

specifice, filtrat de o echipă internă care cunoaşte obiectivele, sensibilităţile şi

valorile programului politic. O dată pus la punct, acest sistem intern oferă un

avantaj enorm faţă de adversarii politici, fiind şi o unealtă de lucru foarte eficientă

în relaţiile cu mass-media17.

Sistemul de monitorizare şi producţie a sondajelor de opinie este foarte util în

marketingul politic. De cele mai multe ori, opinia politică şi mass-media pun la

îndoială credibilitatea rezultatelor empirice (cifre, procente ale sondajelor de opinie

dar acestea pot fi surse credibile de documentare dacă sunt ştiinţific elaborate.

„scopul sondajelor de opinie este să afle opiniile şi atitudinile electoratului, a celor

ce vor să voteze. Aceste sondaje atrag atenţia asupra intenţiilor de vot ale

alegătorilor când alegerile sunt aproape dar pot răspunde la subiecte despre

problemele zilei ce interesează partidele, politicienii, guvernanţii şi staff-urile

candidaţilor.”

3. Faza de organizare

Discursul politic, pentru a se face înţeles presupune o regrupare a noţiunilor şi

conceptelor pe categorii omogene şi alegerea unui plan în funcţie de mesajul ce se

doreşte a fi lansat. Astfel, este esenţial ca iniţiatorul unui discurs să-şi aleagă

termenii cheie, ideile care pot rezuma optim programul politic, ideologia implicată,

şi să le operaţionalizeze. Planul trebuie să fie „adaptat obiectivului urmărit, coerent

în îmbinarea părţilor sale, echilibrat.” De asemenea, el trebuie să fie analitic, bazat

pe descompunerea în mai multe sub-ansambluri care acţionează sinergic.

4. Analiza şi filtrarea informaţiilor

Pentru a planifica discursul, pentru pregătirea unei dezbatere publice, pentru a

combate un contracandidat, pentru declasarea unei campanii de comunicare, este

nevoie a ajunge dincolo de aparenţe şi a descifra si organiza informaţia. In

organizarea discursului un criteriu esenţial este adaptarea acestuia la publicul ţinta.

N. Luhmann propune următoarele reguli de organizare a unui discurs

eficient:

17 Natura actelor compuse apare bine precizată în: Tadeusz Kotarbiński, Tratat despre lucrul bine făcut, Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 101.

■ Un discurs trebuie sa aibă început, cuprins, concluzie. Folosirea

argumentelor solide, avansarea unor soluţii practice.

■ Discursul trebuie sa rămână consecvent. Un discurs bine organizat nu

produce devieri in momentul expunerii lui. Mesajul trebuie sa fie clar.

■ Cu cat discursul va fi mai aproape de aşteptările publicului, cu atât va fi mai

bine acceptat.

■ Impactul discursului scurt si concis este mai mare decât al unui discurs lung

ce risca sa plictisească.

5. Alegerea vocabularului. Limbajul. Stilul

Discursul politic poseda o deschidere considerabila in alegerea termenilor pe

care ii utilizează, dar performantele sale ţin de criterii ce tind sa-i confere

rigurozitate: folosirea adecvata a termenilor, construcţia corecta a frazelor si

abordarea unui stil agreabil.

Vocabularul discursului politic se alege in funcţie de patru factori: obiectivul

vizat, natura mesajului, identitatea destinatarului si capitalul de imagine al

emiţătorului.

Poate cel mai important element dintre cele patru este identitatea

destinatarului, ce trebuie cu necesitate cunoscuta, înţeleasa si exploatata de actorul

politic. Vocabularul utilizat de acesta trebuie sa se muleze pe puterea de înţelegere

a auditoriului. Rigurozitatea trebuie sa reprezinte o caracteristica a discursului

politic, cel care îl produce trebuie sa cunoască semnificaţiile termenilor si

conotaţiile, acestea fiind variabile in funcţie de indivizi, de mediu social, de ceilalţi

termeni cu care este asociat. Cele mai frecvente inexactităţi sunt legate de folosirea

unor termeni imprecişi, pretenţioşi, care forţează contextul: neologismele,

barbarismele, pleonasmele, sinonimele de redundanta sau de repetiţie, paronimele

si altele.

Limbajul este substanţa discursului pe care politicianul o modelează, o

prelucrează in funcţie de situaţia de comunicare si de efectele vizate: persuasive,

seductive, manipulatoare, in mod involuntar exercitând si influentele stilului

propriu.

Limbajul politic poate avea trei sensuri:

■ Lexic politic;

■ Mod de a folosi semnele lingvistice in politica;

■ Ansamblu de procedee specifice discursului politic18.

Stilul, precizează Antoine Albalat „este expresia, arta de a scrie, care face

sensibile ideile si sentimentele noastre; este mijlocul de a comunica intre spirite.

Nu este numai arta de a exprima gândurile, ci si darul de al aduce in prezent, de a

le face sa se nască, de a vedea legăturile dintre ele, de a le face vizibile”.

Stilul defineşte modalitatea de integrare a regulilor intr-un discurs, in condiţiile in

care „trăsăturile particulare ale unui discurs îl individualizează si ii conferă un

anumit relief si o anumita autonomie, in contextul unor discursuri cu aceeaşi

intenţionalitate.

Trăsăturile de personalitate (temperament, talent, nivel cultural, profesiune,

experienţă de viaţă, deprinderi şi obişnuinţe) îşi pun amprenta în selecţia şi

preferinţa pentru anumite mijloace de expresie, în modul de organizare şi de

prezentare a comunicării. Printre calităţile generale ale stilului vom enumera:

■ Claritatea – formularea şi exprimarea limpede a ideilor;

■ Proprietatea – folosirea celor mai potrivite mijloace lingvistice;

■ Precizia – utilizarea riguroasă şi logică a mijloacelor lingvistice;

■ Corectitudinea – respectarea normelor limbii;

■ Puritatea – utilizarea unor mijloace lingvistice admise de limbă.

6. Faza de expunere

Ddiscursul este un mod de comunicare şi un mijloc de acţiune al cărui

exerciţiu conferă o reală putere celor care ştiu să se folosească de el: „expresia vie

a unui raţionament care este în curs de elaborare” după formularea lui R. Jakobson,

18 Conceptul de acţiune a fost excelent desluşit de A.I. Melden în studiul Action (Norman S. Care şi Charles Landesman (eds.), Readings in the Theory of Action, Indiana University Press, Bloomington, 1968).

acesta constituie un obiect de exersare, de studiu şi de perfecţionare combinând

resurse psihologice, coduri lingvistice şi structuri de argumentare19.

a. Stăpânirea cunoştinţelor – acest criteriu devine esenţial prin caracterul

polemic al discursului politic, când doi actori politici vor căuta, într-o confruntare,

să se pună reciproc în inferioritate, prin tehnici argumentative diferite, astfel, a nu

stăpâni suficient subiectul temei ce face obiectul actului polemic este un handicap

deseori imposibil de surmontat. Actorul politic va trebui să se bazeze, în discursul

său, pe o serie de evaluări empirice cu privire la opinia publică, obiceiuri şi valori

locale, dezvoltarea socio-economică, relaţiile existente între elitele politice,

capitalul de simpatie pe care îl posedă, situaţia concurenţei, a adversarilor politici,

şi desigur, rolul, poziţionarea şi influenţa mass-media.

Un discursul politic temeinic pregătit se va remarca prin:

■ exactitatea afirmaţiilor şi calitatea demonstraţiei;

■ o minte clară, deschisă, alături de o forţă de convingere şi de capacitatea de

a dialoga;

■ Exactitatea afirmaţiilor şi calitatea demonstraţiei.

Actul explicativ într-un discurs îşi demonstrează necesitatea prin funcţiile

sale: înţelegerea şi cunoaşterea faptelor , a fenomenelor , a cauzelor, a unor ideii.

Actorul politic îşi construieşte un sistem teoretic coerent necesar pentru descrierea

completă a ceea ce este de explicat şi recurge la cunoştinţe esenţiale ce se aplică în

domeniul realului. Cu alte cuvinte explici ca să convingi.

„ Prin natura sa, forma valorico-normativă elimină într-o oarecare măsură

necesitatea explicaţiei, a lui de ce? Satisfăcând, pe de altă parte, parţial nevoia

explicaţiei printr-un răspuns specific: trebuie, e bine, e ideal”

În cele mai multe cazuri imprecizia afirmaţiilor derivă din echivocitatea

limbajului, polisemia formaţiilor de limbaj, valorizare cantitativă, probleme de

dicţie, abuz de interjecţii sau ticuri verbale, repetiţii sau o reluare a formulării

temei si nu în ultimul rând proastă gestionare a timpului.

Este capcana în care cad cel mai des candidaţii, mai ales în emisiunile de

televiziune. „Unii întârzie căutându-şi inspiraţia şi cuvintele, se repetă, îşi umplu

19 Conceptul de acţiune a fost excelent desluşit de A.I. Melden în studiul Action (Norman S. Care şi Charles Landesman (eds.), Readings in the Theory of Action, Indiana University Press, Bloomington, 1968).

discursul cu consideraţii inutile; se întâmplă şi ca emoţia să dea expunerii un ritm

prea rapid, imposibil de urmărit, şi oratorul îşi părăseşte locul uimit de a fi vorbit

doar câteva minute”20.

Discursul polemic oferă actorilor politici şansa de a-şi face cunoscute şi

remarcate calităţile oratorice, dincolo de tehnicile exersate şi perfecţionate

împreună cu specialiştii în comunicare, pentru ca situaţiile în care adversarul te

poate pune nu pot fi în totalitate anticipate. În acest caz , spontaneitatea,

flexibilitatea minţii, capacitatea de a dialoga trebuie să suplinească deficienţa de

anticipare. Paradoxal întrebările pun în dificultate. Exemplu: Domnule Iliescu

credeţi în Dumnezeu?”, întrebare pusă de E. Constantinescu contracandidatul său

în campania din 1996, a provocat un răspuns ilar pentru că nu a fost anticipată.

Capacitatea de a dialoga dublată de o forţă de convingere sunt calităţi ce ajută la

punerea în aplicare a tehnicilor de persuasiune. Pentru a deveni şi mai convingător

aceste calităţi trebuie cultivate cu „reţete” de comunicare persuasivă.

G. Fereol şi N. Flaguel identificau o serie de tehnici de persuasiune ce pot fi

aplicate pentru a convinge:

■ Recurgerea la contra-obiective (solicitaţi argumentarea adversă,

dezamorsaţi forţa replicii sale);

■ Apostrofaţi auditoriul;

■ Practicaţi tautologia ;

■ Pronunţaţi răspicat anumite sloganuri;

■ Lăsaţi faptele să vorbească de la sine;

■ Separaţi-vă de situaţia generală, examinând diferenţele care vă despart;

■ Profitaţi de afirmaţiile ce nu pot fi contrazise;

■ Feriţi-vă de afirmaţiile cu caracter definitiv („ pe viitor”)

■ Apelaţi la valori (toleranţa sau fraternitatea);

■ Respingeţi opiniile concurente demostrându-le limitele.

b. Fiziologie şi atitudini corporale

20 Natura actelor compuse apare bine precizată în: Tadeusz Kotarbiński, Tratat despre lucrul bine făcut, Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 101.

Vocea – În „De institutione oratoria”, Quintilian scria că , pentru a avea o

vorbire vioaie, clară, elegantă, rafinată, trebuia mai întâi ca vocea să pornească

dintr-un organ sănătos şi să nu fie , în al doilea rând, „nici surdă, nici groasă, nici

dură, nici aspră, nici prost articulată, nici stridentă, nici slabă sau efeminată.”

Respiraţia trebuia să fie, după părerea lui, „liberă şi naturală” cu intervale „bine

măsurate”.

Un debit prea precipitat riscă să fie interpretat ca un semn de agitaţie sau de

nervozitate şi invers, o prea mare lentoare, provoacă plictiseală sau chiar

somnolenţă. Este întotdeauna preferabil să se vorbească rar şi calculat. O voce

puternică şi fermă ajută în cadrul unor evenimente publice, dar nu trebuie neglijat

ca un discurs cu o voce liniştită poate fi la fel de percutant adresat unui public atent

şi interesat. Şi tăcerea la rândul ei poate capta atenţia audienţei, folosită după

expunerea unor argumente importante sau la schimbarea temei discursului.

Intonaţia – dezvăluie atitudinea actorului politic în raport cu diferite

probleme, situaţii, persoane. Totodată aceasta relevă şi unele trăsături psihologice

ale individului, intonaţia bogată fiind caracteristica indivizilor cu un fond afectiv

bogat şi care tind, conştient sau inconştient să-şi impresioneze interlocutorii.

Intonaţia plată, monotonă, săracă în inflexiuni poate denota fie un fond afectiv

sărac, fie anumite dificultăţi sau inhibiţii în comportamentul social.

Privirea – dacă fizionomia este golită de expresie aprecierea va fi, fără

îndoială, negativă; pot apărea chiar tensiuni sau mişcări determinate de plictiseală,

interlocutorii devenind ostili, fiindcă au presimţit că au în faţa lor un mincinos, un

ipocrit sau un laş. Sfatul pe care A. Stoiciu (2000, pag.36) îl dă privind folosirea

ochilor lămureşte importanţa privirii. „Încercaţi să fixaţi pe cineva anume din

public. Alegeţi-vă câteva persoane din cadrul celor prezenţi în fiecare punct al sălii

unde ţineţi discursul. Pentru a crea senzaţia că vă adresaţi fiecărui participant în

parte stăruiţi cu privirea circa un minut într0o direcţie a sălii şi apoi plimbaţi-o

privind în ochi o persoană care se află în direcţia opusă”21.

21 Natura actelor compuse apare bine precizată în: Tadeusz Kotarbiński, Tratat despre lucrul bine făcut, Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 101.