LIDERUL POLITIC

Cunoașterea politică are un rol esențial iar dobândirea ei reclamă o pregătire de specialitate din simplu motiv că gestiunea proceselor sociale complexe nu se mai poate face ‘’dupa ureche’’ sau după promisiuni demagogice,în lipsa oricărei proiecții cognitive ,deci constructive, asupra realității. Funcțiile explicative și prescriptive ale științei politice se verifică și în cazul personalităților politice ; cunoașerea și propulsarea candidațiilor în magistraturile supreme ale statului ar feri societățile de suferințe și consecințe imprevizibile dacă electoratul ar cunoaște mobilurle și interesele care îi determină pe unii oameni să îmbrățișeze carierea politică. Cunoașterea personalităților politice , adică a acelor cărora le delegăm soarta și viitorul nostru, a constituit o preocupare veche a filosofiei politice și a științelor politice, în general. Filosofia greacă a căutat să releve acele trăsături de caracter la oamenii politici care,cultivate, să inhibe ispitele declanșate de prerogativele puterii; totodată, ea a căutat să gasească acea formă de regim politic cara să pună cel mai bine în valoare calitățile morale și intelectuale ale conducatorului de cetate sau a clasei conducătoare. Atât Platon cât și Aristotel erau obsedați de posibilitatea năvălirii maselor pe scena vieții politice. Fără să fie elitiști avant la letrre, cei doi mari gânditori ai lumii credeau , pe bună dreptate, că tendința maselor de a intra în viața politică se datora nu înțelegerii de către acestea a menirii superioare a politicului în ordinea Cetății ci erau prefigurarea unor avantaje materiale sau de primirea de foloase necuvenite de pe urma acestei activități. Un exemplu elocvent îl constituie tipologia regimurilor democratice. Primele două forme de regimuri democratice presuăuneau existența unui cens(averi) oarecare; funcțiile se obțineau fie prin tragere la sorți ,fie prin numire, avand în vedere principiul rotatiei; în orice caz ,ele nu erau retribuite. A treia și a patra formă de regim democratic nu mai condiționau ocuparea unei funcții publice de poesesia unei propietăți. Faptul că funcțiile erau retribuite și ocuparea lor necondiționată de criterii speciale a dus la o îmbulzeală a celor interesati, mai putin interesați de calitățile necesare îndeplinirii acestor funcții cât de avantajele personale posibil de a fi obținute de pe urma exercitării lor. Astfel a aparut demagogia ca promisiuni fără fundament, considerat de Aristotel cel mai rău dintre regimuri și consecințe ei în viața publică –sinecurile. Nu întâmplător forma de regim politic preferată de Aristotel este politeia-o combinație dintre artsoctrație și democrație. Ca și strălucitul său dascălul și predecesor-Platon-Aristotel a intuit rolul temperamentului și caracterul în formarea și fizionomia personalității politice, atunci cand se referă la influența humorilor în procesul cognițtiei. Mecanismele de inhibare a impulsurilor biologice se realizează prin educație și măsura eficienței acestora se vede în viața socială prin participarea la treburile Cetății, iar discernamantul intelectual al cetățeanului se verifică cel mai bine prin categoria propietății și prin oikonomika, adică prin capacitatea de a oferi familiei sale bunurile necesare existenței. Când o comunitate politică acceptă autoritatea unui lider ea o face pe baza codurilor de perfomanță și a valorilor proiectate în lideri . Aceste valori influențează regulile politice și sunt materializate în comportamentul liderului. Liderii răspund la aceste constrângeri prin didferite modalități de acțiune, dar asteptările electoratului impun comportamentului lor anumite reguli pe care este riscant să le neglijeze.

Atributele sociale ale unui lider sunt acele calități și perfomanțe pe care el le realizează cu ajutorul codului de autoritate al comunității, adică expectativele normative la care o comunitate politică obligă conducerea ei. Atributele personalității sunt acele calități care derivă din imaginea despre sine a liderului și din modul în care comunitatea politică interpretează această imagine. În practică, aceste atribute sunt independente. Se poate întâmpla ca unii politicieni cu o imagine mai proastă sau mai corupți sa predomine. Contextul politic și mediul în care liderii acționează pot determina astfel de combinații.Se cunosc numeroasecazuri când un participant la manifestaþiile studenþeºti sau la grevele muncitoreºtiîºi descoperã brusc vocaþia de lider. Pe mãsurã ce politicul se profesionalizeazã, laînceputul secolului al XX-lea, bazinul privilegiat din care se recruta clasa politicãºi anume absolvenþii facultãþilor de drept sau familiile cu tradiþie se îngusteazã ºinoi categorii umane se dedicã acestei activitãþi. Înfiinþarea facultãþilor de ºtiinþepolitice rãspundea astfel unei necesitãþi de personal politic ºi birocratic pe care proceselede modernizare politicã ºi economicã o reclamau. ªtiinþele guvernãrii, adicãspecializarea în politici sectoriale, au apãrut din necesitatea gestionãrii unor procesepolitice, economice ºi sociale din ce în ce mai complexe în societãþile moderne.Accentul este pus pe eficienþa actului de guvernare ºi nu pe jocul politic în sine.Doctrina tehnocraticã, de exemplu, propune înlocuirea parlamentelor, a acestor „moride mãcinat palavre“, cum le numea James Burnham în 1940 în Era organizatorilor,cu elite tehnice. Fiecare birou prevãzut cu computere ar urma sã reprezinte unminister. Competenþa profesionalã devine, printre multe altele, un criteriu decisivpentru selecþia actualã a liderilor politici. Mulþi prim-miniºtri din zilele noastre, ºefide stat sau preºedinþi de parlamente sunt creatori de doctrine, ºefi de ºcoalã, specialiºti renumiþi în ºtiinþele economice sau juridice care au realizat în actul conduceriiacea sintezã dintre techné ºi epistemé, dintre arta ºi ºtiinþa politicã.Politica se profesionalizeazã ºi se instituþionalizeazã în acelaºi timp. La sfârºitul

secolului al XIX-lea ºi începutul secolului XX în parlamente ponderea deputaþilorºi senatorilor instruiþi începe sã devinã evidentã, paralel cu extinderea votului universalºi cu reprezentarea noilor grupuri în arena supremã a puterii politice. Liberalismul,triumfãtor pânã în primul rãzboi mondial în istoria politicã ºi economicã aEuropei, va lãsa loc puterii personalizate din cadrul regimurilor totalitare.Deputaþii socialiºti ºi cei liberali din secolul al XIX-lea, mulþi dintre ei autodidacþi,vor fi înlocuiþi de reprezentanþii profesiilor liberale: doctori, juriºti, economiºti, ofiþeri, profesori etc. De fapt, la începutul secolului XX, personalul politic ºiclasa politicã erau recrutate în primul rând din profesiile juridice: avocaþi, magistraþi,procurori, adicã titularii funcþiilor din administraþia publicã centralã ºi dincadrul puterii de stat. Un alt factor care explicã îmbrãþiºarea carierei politice este teoria vocaþiei. Unstudent participant la un miting de protest împotriva autoritãþilor are brusc revelaþiatalentelor sale de conducãtor. El simte cã poate fi un bun organizator ºi lider deopinie, deci cã poate fi mult mai eficient decât liderii actuali, anchilozaþi în rutinãºi dogmatisme. Dacã în timpul unor demonstraþii de protest împotriva disponibilizãrilorºi lichidãrii unei întreprinderi, primul muncitor care iese pe poartã spunândulecelorlalþi: „Dupã mine, fraþilor!“ ºi îi îndeamnã sã blocheze circulaþia pe un drumnaþional, are toate ºansele sã devinã lider sindical. Membrii grupului îl urmeazãpentru cã are iniþiativã: cauza lui este ºi cauza lor: simt cã nu le trãdeazã interesele,faþã de ceilalþi lideri sindicali.

Personalitate ºi character

personalitatea politicã nu este nici produsul vândutprin tehnicile de marketing, nici personajul politic care îndeplineºte o funcþie

oarecare în instituþiile politice. Pentru a ajunge la o definiþie formalã a personalitãþii,o metodã eficientã este aceea de a pleca de la premisele de bazã ale caracteristicilorpe care ea le conþine. Consecvent cu aceste premise, psihologul americanGordon Allport dã urmãtoarele definiþii personalitãþii: „configuraþia unicã pe carePersonalitatea politicã (liderul politic) 139o ia în cursul istoriei unui individ ansamblul sistemelor responsabile de conduitasa“1. Acelaºi autor, în operele de mai târziu, revine asupra acestei definiþii, aducându-i un plus de claritate: „Personalitatea este organizarea dinamicã în individ asistemelor psihofizice care determinã ajustãrile sale particulare la mediul sãu“2.Din definiþiile de mai sus, rezultã urmãtoarele caracteristici ale personalitãþii:1. Personalitatea este unicã, specificã unui individ, chiar dacã el are trãsãturi comunecu toþi ceilalþi; 2. Ea nu este numai o sumã, un ansamblu de funcþii, ci oorganizare, o integrare; o tendinþã integrativã care defineºte noþiunea de centruorganizator; 3. Personalitatea este temporalã, pentru cã este întotdeauna a unuiindivid care trãieºte în istorie; 4. Nefiind nici stimul, nici reacþie exclusivã la unmediu dat, personalitatea se prezintã ca o variabilã intermediarã, se afirmã ca unstil, ca un comportament; 5. În fiecare individ datele genetice ºi elementele achiziþionateinterfereazã într-o manierã singularã, specificã propriei sale personalitãþi.Interferenþa datelor înnãscute cu mediul în care evolueazã individul, acþiunea lorcomunã asupra acestuia formeazã o istorie complexã care este personalitatea3. Prinurmare, pentru personologie, conceptul de personalitate este, în esenþã, istoric;pentru el, personalitatea este istorie, niciodatã integral definitã, nici încheiatã. Eaconsiderã cã problema „vieþii personale“ nu poate fi examinatã decât într-o perspectivã

evolutivã. De aceea, studiul personalitãþii va tinde la examinarea factorilordinamici ai conduitei, motivaþiilor, complexelor centrale, pe scurt, laturileprofunde ale individualitãþii.Distincþia dintre personalitate ºi caracter are o importanþã deosebitã în studiereatipurilor ºi tipologiilor de lideri politici. Aceastã distincþie trebuie afirmatã rãspicat,deoarece se confundã adeseori personalitatea ºi caracterul. Astfel, pentru caracterologi,caracterul este centrul personalitãþii, un invariant, o structurã fundamentalãpe care se va grefa o „naturã“. Dacã pentru personologi caracterul nu este decât unaspect al personalitãþii, aspectul sãu expresiv, pentru caracterologi personalitateaeste constituitã dintr-un ansamblu de trãsãturi fundamentale care, grupate, formeazãtipuri într-un numãr finit în care poate fi încadrat orice individ.Ca structurã psihicã a personalitãþii caracterul se bazeazã pe o calitate spiritualãfundamentalã care îi determinã toate celelalte manifestãri. Diferitele înclinaþii au obazã anatomo-fiziologicã proprie, în sensul cã ele sunt doar laturi ale unei structurineuropsihice unitare. Caracterul este determinat în primul rând de sentimente ºivoinþã, fãrã legãturã cu conþinutul ºi orientarea lor. Caracterul omului este alcãtuitdin însuºiri înnãscute ºi însuºiri dobândite ºi se formeazã sub influenþa vieþii ºi avoinþei datoritã cãreia omul poate sã-ºi înfrâneze manifestãrile naturale ºi sã-ºidirijeze conduita. Caracterul exprimã fizionomia moralã a omului, convingerile ºiprincipiile sale conducãtoare. Pentru caracter, esenþialã este capacitatea de inhibareºi blocare a impulsurilor ºi dorinþelor primare. Omul de caracter are o naturã integrãºi posedã capacitatea de autocontrol. Între caracter, temperament ºi starea fizicã aomului sunt legãturi evidente.Prin caracter Kretschmer înþelege „ansamblul tuturor posibilitãþilor de reacþie afectiva voluntarã a omului, aºa cum s-au format ele în cursul întregii sale vieþi. Tipuri ºi tipologii de lideri

Ceea ce este tipic reprezintã elementul general ºi esenþial dintr-o serie de procese,evenimente sau relaþii. Prin expresia „tipul personalitãþii“ înþelegem totalitateatrãsãturilor ei distinctive stabile, caracteristice pentru un grup întreg de oameni caredesfãºoarã una ºi aceeaºi activitate. Astfel, putem vorbi despre tipuri profesionale,ºtiinþifice, militare, religioase, artistice de personalitate. Tipurile pot fi sistematizate,pentru cã, oricât de variate ar fi, ele nu sunt atât de complexe ca individualitateaunei personalitãþi. Fiecare lider reprezintã un individ nerepetabil; totodatã, însã, elpoartã în sine un element tipic. Cu toate cã individualitatea personalitãþii se formeazãîn tot cursul vieþii ºi fiecare conducãtor este original ca personalitate, în acelaºitimp el este ºi reprezentantul unui anumit tip de personalitate ºi în activitatea sa dezvãluieun anumit comportament sau stil de conducere.Clasificãrile sunt importante nu numai pentru teorie (a clasifica înseamnã a stabiliconexiuni logice) dar ºi pentru viaþa politicã, deoarece ele oferã posibilitatea de a seorienta în realitatea complexã, de a încadra în concept (un tip anumit) fenomenulconcret ºi, implicit, de a înþelege esenþa lui. Pe de altã parte, trebuie sã fim conºtienþicã orice clasificare este limitatã ºi se modificã în timp, datoritã proceselor de cunoaº-tere. Oricât ar fi de perfecþionatã o clasificare ºtiinþificã, ea nu poate sã scoatã înevidenþã toate tipurile posibile ºi variaþiile lor. Clasificãrile simplificã fenomenele, lãsând la o parte tot ce este întâmplãtor, secundar, individual. De aceea, numai ocombinatoricã a mai multor criterii ºi tehnici de tipologizare ne poate permite sãpercepem bogãþia tipului de lider, determinãrile ºi caracteristicile sale complexe.A. Primul criteriu de tipologizare a liderilor politici îmbinã dimensiunea ideologicãºi stilul de conducere. S-a bãtut monedã pânã la saþietate pe urmãtoareatipologie, un adevãrat ideal-tip weberian: 1. liderul liberal; 2. liderul democratic; 3.

liderul autoritar; 4. liderul dictatorial (totalitar). Aceastã tipologie a fost multamplificatã în zilele noastre de teoriile leadership-ului din managementul organizaþiilorde peste ocean. Utilitatea acestei tipologii constã în surprinderea anumitorvalori formative ale stilului de conducere. Stilul de conducere este determinat demai mulþi factori: calitãþile morale ºi intelectuale ale liderului, particularitãþile lui psihologice,înþelegerea rolului sãu ca ºi de factorii social-istorici care interacþioneazãla un moment dat cu mediul politic. Asupra stilului conducerii se repercuteazãîntreaga personalitate, orientãrile ºi relaþiile ei ºi, îndeosebi, caracterul ei.Personalitatea politicã (liderul politic) 1431. Liderul liberalCaracteristica stilului de conducere liberal este principiul „neamestecului“, concepþia„lasã lucrurile sã meargã de la sine“. El se mai caracterizeazã prin spontaneitateºi improvizaþie, prin intenþia de a se sustrage rãspunderii iar în anumite cazuriprintr-un subiectivism exagerat, prin precauþie ºi teamã. Acest stil de conducere are drept consecinþe lipsa de organizare ºi reglementare, dispariþia rãspunderii. O partea colaboratorilor sunt foarte încãrcaþi, alþii „taie frunza la câini“. Atmosfera sedeterioreazã ºi-i favorizeazã pe cei lipsiþi de talent ºi de principii, pe carieriºti ºilinguºitori. Interesele materiale devin predominante; relaþiile umane se deterioreazã;mai devreme sau mai târziu iau proporþii calomnia, intrigile, spiritul de gaºcã. Apar„bisericuþe“, adicã fracþiuni care urmãresc sã câºtige simpatia ºefului sau o poziþiepredominantã pe lângã el pentru a-ºi promova interesele personale. Un astfel deconducãtor se înconjoarã de favoriþi care devin sursa sa exclusivã de informare.Aceºtia primesc adeseori recompense generoase pentru serviciile lor. Mai devremesau mai târziu, ei vor forma un fel de „cordon sanitar“ în jurul liderului care vorfiltra informaþiile despre care ºtiu cã ºefului îi face plãcere sã le audã.

2. Liderul democraticAutoritatea liderului democratic nu provine atât din prerogativele funcþiei câtdin recunoaºterea valorii sale de cãtre subalterni. El impune un stil de conducerecolegial ºi consultativ. El promoveazã munca în echipã ºi ia decizii în urma consultãriimembrilor echipei. Eficienþa acestui stil de conducere se confirmã în capacitatea de a face faþã la noile provocãri ºi probleme complexe.3. Liderul autoritarStilul de conducere al liderului autoritar se caracterizeazã prin faptul cã el ia, pecât posibil, toate deciziile de unul singur, planificã singur toate procesele ºi îi controleazãpe toþi. Locþiitorii ºi colaboratorii conducãtorului sunt mai mult executanþi,„ºuruburi“ în cadrul sistemului, „pioni“ care pot fi mutaþi dintr-un loc în altul. O altãtrãsãturã caracteristicã a acestui stil de conducere constã în dorinþa conducãtoruluide a rezolva totul prin instrucþiuni, având ca urmare directã extinderea birocraþiei,dominaþia dosarelor, a concepþiei verba volant, scripta manent. Un astfel de stilreduce activitatea creatoare a colaboratorilor; conducerea colegialã se deterioreazã;eficienþa conducerii scade; lipsa de încredere în forþele proprii se accentueazã.Uneori caracterul autoritar serveºte la camuflarea incompetenþei profesionalesau incapacitãþii individului de a conduce. Nu existã o corelaþie explicitã între caracterulautoritar ºi vreo altã însuºire psihicã a autoritãþii. Pot exista diferite combinaþiiale însuºirilor care determinã personalitatea liderului.Caracterul autoritar al liderului este deseori legat de particularitãþile voinþei ºitemperamentului. Conducãtorii autoritari sunt în majoritatea cazurilor oameni dominatori,care dau dovadã, de o mare dârzenie ºi perseverenþã. În acelaºi timp ei suntambiþioºi ºi au un sentiment exagerat al prestigiului. Printre cei autoritari se gãsescoameni colerici „nestãviliþi“, oameni neechilibraþi, impulsivi, înclinaþi spre pasiune

ºi subiectivism în aprecieri. Observaþiile aratã cã asemenea oameni, mai ales când sunt iritaþi, nu acceptã obiecþii, observaþii, ci înclinã spre o purtare agresivã. Printreconducãtorii autoritari, majoritatea sunt oameni colerici. Totuºi, din aceasta nu sepoate desprinde concluzia cã reprezentanþi ai altor tipuri de temperament nu pot fiautoritari.4. Liderul dictatorial (totalitar)Caracteristica principalã a acestei categorii de lideri este neîncrederea funciarãîn oameni, dispreþul faþã de ei. Însãºi modalitatea de selecþie a elitelor politice înregimurile totalitare îi predispune pe liderii acestora la un anumit stil de conducere.Structura de cadre a partidului unic din regimurile dictatoriale favorizeazã, prinvectori ideologici specifici, propulsarea liderilor în poziþia supremã de comandã.Partidul se substituie statului, iar liderul se substituie partidului. Toate mecanismeledecizionale sunt concentrate în mâinile unei singure persoane: „liderul charismatic“,„liderul infailibil“; „dascãlul proletariatului“; „conducãtorul iubit“. Elementele depopulism ºi cultul personalitãþii care apar, ca urmare a unei asemenea concentrãride putere, marcheazã stilul de conducere. Liderul totalitar este în ipostaza unui „lupsinguratic“. El nu comunicã nici celor mai apropiaþi colaboratori intenþiile sale; deciziile sale sunt concomitent comunicate ºi imperative. Orice îndrãznealã de a lecontesta se plãteºte scump. Stilul colegial sau consultativ în mecanismul de elaborarea deciziilor este de neconceput. Structurile de conducere ale statului au datoria doarsã aprobe ºi sã implementeze în viaþa social-politicã deciziile liderului. Acest stil deconducere are douã consecinþe contradictorii: fiecare subaltern umil „îºi varsãnãduful“ în teritoriu unde devine un zbir, întrecându-l chiar pe liderul de la Centru:blocarea oricãrei creativitãþi a structurilor subalterne, în aºteptarea verdictului datde lider, chiar ºi în probleme minore. Pe de altã parte, acest stil de conducere

amplificã autismul liderului, îl predispune la o izolare totalã faþã de realitate ºi, încele din urmã, predispune la apariþia fenomenelor de paranoia ºi schizofrenie, caurmare a lipsei de comunicare ºi a invadãrii proceselor gândirii cu proiecþiapersonalizatã despre realitate.B. Tipologiile care îmbinã criteriul ideologic cu cel psihologic oferã un plus deprecizie în înþelegerea personalitãþii liderilor.

Barack Hussein Obama II n. 4 august 1961, Honolulu, Hawaii, fiul lui Barack Hussein Obama, Sr.—născut în provincia kenyană Nyanza, de etnie luo—şi al lui Ann Dunham—născută în Wichita, Kansas[3]) este al 44-lea Preşedinte al Statelor Unite (primul afro-american ales în această funcţie), în urma alegerilor prezidenţiale din 4 noiembrie 2008, alături de Joe Biden ca vicepreşedinte). A fost învestit în funcţie la 20 ianuarie 2009 şi l-a înlocuit pe predecesorul său George W. Bush.

Senator la nivel de stat federal, 1997–2004

Obama a fost ales ca membru al Senatului statului Illinois în 1996, succedându-i în funcţie lui Alice Palmer ca senator din partea colegiului 13 din Illinois, care la acea vreme era compus din cartierele de sud din Chicago de la Hyde Park-Kenwood înspre sud până la South Shore şi înspre vest până la Chicago Lawn. După ce a fost ales, Obama a obţinut suportul ambelor partide importante pentru legi care reformau codurile de etică şi legislaţia sistemului sanitar. A susţinut o lege care mărea deducerile pentru angajaţii cu salarii mici, a negociat reforma protecţiei sociale, şi a promovat creşterea subvenţiilor pentru creşterea copiilor. În 2001, din funcţia de copreşedinte al Joint Committee on Administrative Rules, Obama a susţinut propunerile guvernatorului republican Ryan pentru reglementarea plăţilor împrumuturilor cu scopul de a evita scoaterea la vânzare a proprietăţilor ipotecate.

Obama a fost reales în senatul statului Illinois în 1998 şi în 2002. În 2000, a pierdut alegerile primare din cadrul Partidului Democrat pentru Camera Reprezentanţilor în faţa lui Bobby Rush, care era atunci la al patrulea mandat. În ianuarie 2003, Obama a devenit preşedinte al Comisiei pentru Sănătate şi Servicii Umane a Senatului statului Illinois, după ce democraţii au devenit majoritari pentru prima oară după 10 ani.[39] A susţinut adoptarea în unanimitate a legilor de monitorizare a discriminărilor rasiale, cerând poliţiei să înregistreze rasa şoferilor pe care îi aresta, şi a legilor care au făcut din Illinois primul stat în care a devenit obligatorie înregistrarea video a interogatoriilor în cazurile de omucidere.[34][40] În timpul campaniei pentru alegerile generale din 2004 pentru Senatul Statelor Unite, reprezentanţii poliţiei l-au lăudat pe Obama pentru implicarea activă în organizaţiile poliţiei prin reformele adoptate în domeniul aplicării pedepsei capitale.[41]

Obama a demisionat din Senatul Illinois în noiembrie 2004 în urma alegerii sale în Senatul Statelor Unite.[42]

Campanie pentru Senat. La jumătatea lui 2002, Obama a început să se gândească la o candidatură pentru Senatul federal; şi-a asigurat sfatul consultantului politic David Axelrod în acea toamnă şi şi-a anunţat candidatura în ianuarie 2003.[43] Deciziile senatorului republican Peter Fitzgerald şi ale predecesorului său democrat Carol Moseley Braun de a nu mai candida au deschis alegeri primare în cadrul celor două partide, la care au participat cincisprezece candidaţi.[44] Candidatura lui Obama a fost susţinută de campania publicitară a lui Axelrod cu imagini ale răposatului primar al oraşului Chicago Harold Washington şi de susţinerea fiicei lui Paul Simon, fostul senator de Illinois.[45] A primit peste 52% din voturi în alegerile primare din martie 2004, cu 29 de procente peste cel mai apropiat contracandidat democrat.[46]

Adversarul aşteptat al lui Obama la alegerile generale, câştigătorul alegerilor primare din tabăra republicană, Jack Ryan, s-a retras din cursă în iunie 2004.[47] n august 2004, la două luni după retragerea lui Ryan şi la mai puţin de trei luni înainte de alegeri, Alan Keyes a acceptat nominalizarea Partidului Republican din statul Illinois la candidatură în locul lui Ryan.[51] Rezident al statului Maryland, Keyes şi-a stabilit legal reşedinţa în Illinois odată cu nominalizarea.[52] În alegerile generale din noiembrie 2004, Obama a primit 70% din voturi, faţă de doar 27% obţinute de Keyes, obţinând astfel cea mai detaşată victorie în alegerile senatoriale din istoria statului Illinois.[53]

Mandatul de senator, din 2005

Obama a depus jurământul ca senator la 4 ianuarie 2005.[54] Obama a fost al cincilea senator de origine afro-americană din istoria SUA, şi al treilea ales prin vot popular.[55] Este singurul senator membru al organizaţiei Congressional Black Caucus.[56] CQ Weekly, o publicaţie neutră, l-a caracterizat ca un „democrat loial” pe baza analizei voturilor din senat în perioada 2005–2007, iar National Journal l-a denumit „cel mai liberal” senator pe baza unei evaluări a voturilor selecţionate în timpul anului 2007. În 2005 a fost al şaisprezecelea în acest clasament, iar în 2006 a fost al zecelea.[57][58] În 2008, în clasamentul Congress.org al celor mai puternici senatori, s-a clasat al unsprezecelea.[59] La 13 noiembrie 2008, Obama şi-a anunţat demisia din Senat începând cu data de 16 noiembrie 2008, pentru a se concentra pe perioada de tranziţie prezidenţială.[60][61] Aceasta i-a permis să evite conflictul între rolurile de preşedinte ales şi senator în cadrul sesiunii de tranziţie a Senatului, conflict care nu a afectat niciun membru al Congresului de după Warren Harding.[62]

Legi

Tom Coburn (senator republican de Oklahoma) şi Obama, iniţiatorii proiectului legislativ denumit Legea Transparenţei Coburn–Obama discutând proiectul.[63]

Obama a votat pentru Legea Politicii Energetice din 2005 şi a fost coiniţiator al Legii pentru o Americă Sigură şi pentru Imigraţie Ordonată.[64] În septembrie 2006, Obama a susţinut o lege pe acelaşi subiect, denumită „Legea Gardului de Siguranţă” (în engleză „The Secure Fence Act”).[65] Obama a introdus două iniţiative legislative care au ajuns să-i poarte numele: Lugar–Obama, o extindere a conceptului „Reducerea Cooperativă a Pericolului Nunn–Lugar” în domeniul armamentului convenţional,[66] şi Legea Transparenţei Contabile a Finanţelor Federale Coburn–Obama, care a autorizat înfiinţarea motorului de căutare USAspending.gov, pentru accesul uşor la informaţiile referitoare la modul cum sunt cheltuite fondurile federale.[67] La 3 iunie 2008, senatorul Obama, împreună cu senatorii Thomas R. Carper, Tom Coburn, şi John McCain, a introdus un proiect de lege pentru completarea acesteia: Legea de Întărire a Transparenţei Contabile în Finanţele Federale din 2008.[68]

Obama a iniţiat un proiect de lege care ar fi obligat proprietarii de centrale nucleare să anunţe autorităţile locale şi statale în caz de scurgeri radioactive, dar proiectul a fost respins în plenul Senatului după ce fusese anterior modificat mult în comisii.[69] În decembrie 2006, preşedintele Bush a promulgat Legea pentru Promovarea Democraţiei, Securităţii şi Păcii în Republica Democrată Congo, prima lege federală iniţiată de Obama care a intrat în vigoare.[70] În ianuarie 2007, Obama şi senatorul Feingold au introdus o completare a Legii pentru Conducerea Cinstită şi Guvernarea Deschisă, completare ce viza transportul cu avioanele corporaţiilor, completare promulgată în septembrie 2007.[71] Obama a depus proiectele legislative ale Legii pentru Prevenirea Practicilor Confuziei şi Intimidării Alegătorilor (în engleză Deceptive Practices and Voter Intimidation Prevention Act), o propunere legislativă ce incrimina practicile de derutare a alegătorilor la alegerile federale[72] şi a Legii pentru Dezescaladarea Războiului din Irak (în engleză Iraq War De-Escalation Act) din 2007,[73], niciuna dintre cele două nefiind promulgată.

Comisii

Obama a făcut parte din comisiile Senatoriale pentru politică externă, mediu şi lucrări publice, şi problemele veteranilor de război până în decembrie 2006.[80] În ianuarie 2007, a ieşit din comisia pentru mediu şi lucrări publice, primind funcţii suplimentare în comisia pentru sănătate, educaţie, muncă şi pensii şi în comisia pentru securitatea statului şi afaceri guvernamentale.[81] A devenit, de asemenea, preşedinte al subcomisiei senatoriale pentru afaceri europene.[82] Ca membru al comisiei de politică externă, Obama a efectuat vizite oficiale în Europa de Est, Orientul Mijlociu, Asia Centrală şi Africa. S-a întâlnit cu Mahmoud Abbas înainte ca acesta să devină preşedinte al Autorităţii Palestiniene, şi a ţinut un discurs la Universitatea din Nairobi în care a condamnat coprupţia din cadrul guvernului kenyan.

Campania prezidenţială din 2008

La 10 februarie 2007, Obama şi-a anunţat candidatura la funcţia de Preşedinte al Statelor Unite în faţa clădirii capitoliului din Springfield, Illinois.[87][88] Alegerea locului a fost simbolică, deoarece acolo şi-a ţinut Abraham Lincoln celebrul discurs „House Divided” în 1858.[89] De-a lungul campaniei, Obama a pus accent pe problema războiului din Irak,

pe creşterea independenţei energetice, şi pe furnizarea de servicii medicale pentru toţi, la un moment dat identificând acestea ca fiind principalele sale priorităţi.[90] Campania lui Obama a strâns 58 de milioane de dolari în prima jumătate a lui 2007, din care micile donaţii de mai puţin de 200 de dolari au reprezentat 16,4 milioane. Cu suma de 58 de milioane de dolari, a stabilit recordul de fonduri strânse pentru o campanie prezidenţială în primele şase luni ale anului calendaristic dinainte de alegeri. Printre candidaţii aprobaţi de Convenţia Naţională Democrată din ianuarie 2008, Obama a fost la egalitate cu Hillary Clinton la alegerile primare din New Hampshire şi a câştigat mai mulţi delegaţi decât Clinton în Iowa, Nevada şi Carolina de Sud. În ziua denumită Super Tuesday, a câştigat cu 20 mai mulţi delegaţi decât Clinton.[94] A depăşit din nou recordurile de fonduri pe primele două luni ale lui 2008, adunând peste 90 de milioane de dolari pentru alegerile primare, faţă de doar 45 de milioane cât a strâns Clinton.[95] După Super Tuesday, Obama a câştigat restul de alegeri primare din februarie.[96] Obama şi Clinton şi-au împărţit delegaţii şi statele aproximativ egal în alegerile din 4 martie din Vermont, Texas, Ohio, şi Rhode Island; Obama a încheiat luna câştigând în Wyoming şi Mississippi.[97] La 4 noiembrie 2008, Barack Obama l-a învins pe John McCain în alegerile generale, cu 365 electori faţă de 173 cât a obţinut McCain.[118] şi a devenit primul afro-american ales preşedinte al Statelor Unite.[119][120][121][122] În discursul de după anunţarea rezultatelor, discurs ţinut în faţa a sute de mii de susţinători adunaţi la Chicago, Obama a afirmat că „schimbarea a sosit în America”.[123] Evocând discursul lui Martin Luther King „I've Been to the Mountaintop”, el a spus: „Drumul înainte va fi lung. Urcuşul va fi greu. S-ar putea să nu ajungem la capăt într-un an, nici măcar într-un singur mandat. Dar, America, niciodată nu am fost mai plin de speranţă că vom ajunge acolo.”

Viziunea politică

Obama în campanie în Pennsylvania, în octombrie 2008.

Obama a fost de la început un adversar al politicilor administraţiei Bush în Irak.[161] La 2 octombrie 2002, ziua în care preşedintele George W. Bush şi Congresul au căzut de acord asupra rezoluţiei comune care a autorizat invadarea Irakului,[162] Obama s-a adresat primului mare miting anti-război din Chicago din Clădirea federală Kluczynski,[163] luând poziţie împotriva războiului.[164][165] La 16 martie 2003, ziua în care preşedintele Bush a dat ultimatumul de 48 de ore lui Saddam Hussein în care îi cerea să părăsească Irakul înainte de venirea trupelor americane,[166] Obama a vorbit la cea mai mare adunare anti-război din Chicago în Centrul Richard J. Daley şi a spus mulţimii că „nu este prea târziu” pentru a opri războiul.[167]

Obama a declarat că dacă va fi ales, va face reduceri bugetare de ordinul zecilor de miliarde de dolari, va înceta investiţiile în sisteme defensive antirachetă „netestate”, se va opune înarmării spaţiului cosmic, „va încetini dezvoltarea Future Combat Systems”, şi va încerca să elimine toate armele nucleare. Obama susţine încetarea dezvoltării de noi arme nucleare, reducând arsenalul nuclear american, încercând o interdicţie globală asupra producţiei de material fisionabil, şi încercând să negocieze cu Rusia pentru a reduce nivelul de alertă privind rachetele balistice intercontinentale.[168]

În noiembrie 2006, Obama a cerut o retragere gradată a trupelor americane din Irak şi deschiderea dialogului diplomatic cu Siria şi Iran.[169] Într-un discurs din martie 2007 în faţa AIPAC, un grup de lobby proisraelian, a spus că principalul mod de a preveni dezvoltarea armelor nucleare de către Iran îl conetituie discuţiile şi diplomaţia, neeliminând însă nici posibilitatea acţiunilor militare.[170] Obama a indicat că nu s-ar angaja în diplomaţie prezidenţială directă cu Iranul fără precondiţii.[171][172][173] Detaliindu-şi strategia de luptă împotriva terorismului global, în august 2007, Obama a spus că „a fost o mare greşeală lipsa de acţiune” împotriva unei întâlniri din 2005 a liderilor al-Qaeda care serviciile de informaţii ale SUA confirmaseră că va avea loc în Zonele Tribale Administrate Federal din Pakistan. El a spus că, în calitate de preşedinte, nu va pierde o ocazie similară, chiar şi fără suportul guvernului pakistanez.[174]

Într-un editorial din decembrie 2005, publicat în Washington Post, şi la mitingul Salvaţi Darfurul din aprilie 2006, Obama a cerut acţiuni mai ferme pentru oprirea genocidului din regiunea Darfur din Sudan.[175] El şi-a retras o investiţie de 180.000 în acţiuni ale companiilor legate de Sudan, şi a cerut retragerea investiţiilor din companiile care desfăşurau afaceri în Iran.[176] În numărul din iulie-august 2007 al revistei Foreign Affairs, Obama a făcut apel pentru o politică externă mai deschisă după războiul din Irak şi pentru reînnoirea conducerii militare, diplomatice şi morale a lumii de către SUA. Spunând „nu putem nici să ne retragem din lume, nici să încercăm să o forţăm să ni se supună”, a cerut americanilor să „conducă lumea, prin fapte şi prin exemplu”.[177]

În problemele economice, în aprilie 2005, a luat apărarea politicilor sociale New Deal ale lui Franklin D. Roosevelt şi s-a opus propunerilor republicane de înfiinţare de conturi private pentru protecţia socială.[178] După Uraganul Katrina, Obama a luat poziţie împotriva indiferenţei guvernului în faţa creşterii diferenţelor economice între clasele sociale, cerând atât partidelor politice să acţioneze pentru restaurarea plasei de sigurnaţă socială pentru săraci.[179] La scurt timp după ce şi-a anunţat candidatura la preşedinţie, Obama a spus că susţine asistenţa medicală universală în Statele Unite.[180] Obama propune plata profesorilor prin sisteme tradiţionale ce se bazează pe evaluarea performanţelor, asigurând sindicatele că schimbările vor fi efectuate prin procedee de negocieri colective.[181]

Obama vorbind la un miting din Conway, Carolina de Sud.[182]

În septembrie 2007, a acuzat grupurile de interese pentru distorsionarea codului fiscal american.[183] Planul său ar elimina taxele pentru pensionarii cu venituri mai mici de 50.000 de dolari pe an, ar elimina reducerile de taxe pentru cei care câştigă peste 250.000 de dolari pe an, precum şi reducerile de taxe pe dividende şi pe profit,[184] ar elimina portiţele de evitare a plăţii taxelor de către corporaţii, ar ridica pragul pentru impunerea taxelor de protecţie socială, ar restricţiona accesul la paradisurile fiscale de peste hotare, şi ar simplifica procedeele de cereri de returnări de taxe prin precompletarea informaţiilor salariale şi bancare deja colectate de către IRS.[185] La anunţarea programului de guvernare în domeniul energetic, în octombrie 2007, Obama a propus un sistem de licitaţii pentru restricţionarea emisiilor de carbon şi un program de investiţii pe zece ani

în noi surse de energie pentru reducerea dependenţei SUA de importurile de petrol.[186] Obama a propus ca toate creditele de poluare să fie scoase la licitaţie, fără continuarea aplicării regulilor vechi pentru companiile de petrol şi gaze, iar ca venitul obţinut să fie cheltuit pe dezvoltarea energetică şi pe costurile tranziţiei economice.[187]

Obama a încurajat democraţii să se apropie de evanghelici şi de alte grupuri religioase.[188]

În decembrie 2006, s-a alăturat senatorului Sam Brownback (republican, din Kansas) la Summitul Global pe tema SIDA şi Biserica organizat de liderii religioşi Kay şi Rick Warren.[189] Împreună cu Warren şi Brownback, Obama şi-a făcut un test HIV, aşa cum a făcut şi în Kenya cu mai puţin de patru luni înainte.[190] A încurajat pe „alte persoane publice să facă la fel” şi să nu le fie ruşine.[191] Înaintea conferinţei, optsprezece grupuri antiavort au publicat o scrisoare deschisă în care au afirmat, cu referire la susţinerea de către Obama a avortului legal: „În cei mai puternici termeni cu putinţă, ne opunem deciziei lui Rick Warren' de a ignora atitudinea evidentă pro-moarte a senatorului Obama şi de a-l invita la Biserica din Saddleback”.[192] Adresându-se a peste 8.000 de membrii ai Bisericii Unite a lui Hristos în iunie 2007, Obama a contestat „aşa-numiţii lideri ai dreptei creştine” pentru că sunt „mult prea dornici să exploateze ceea ce ne desparte”.[193]

O metodă pe care o folosesc analiştii politici pentru a măsura ideologia politică este compararea ratingurilor anuale ale Americans for Democratic Action (ADA) cu cele ale American Conservative Union (ACU).[194] Pe baza anilor în care a făcut parte din Congres, Obama are o medie de conservatoarism de 7.67% din partea ACU,[195] şi una de liberalism de 90% din partea ADA.

Articol: Barack Obama si Ban Ki-moon - cei mai de incredere lideri politici

30.06.2009

Secretarul General al Natiunilor Unite, Ban Ki-moon, se afla plasat in top mult mai bine decat alti lideri mondiali care sunt sefi de stat. Evaluarea sa este in general pozitiva in tarile care au participat la sondaj, in medie el castigand 35-40% din increderea celor intervievati. Astfel, daca Secretarul General al ONU este apreciat de 11 natiuni, 7 nu ii acorda incredere, iar 2 sunt divizate. Aceste scoruri il plaseaza pe locul doi printre liderii studiati, imediat dupa Obama si putin inaintea Angelei Merkel.

Barack Obama, presedintele Statelor Unite ale Americii, a castigat increderea publicului din intreaga lume – inspirand mai multa incredere decat orice alt lider politic potrivit unui nou sodaj efectuat in 20 de tari de WorldPublicOpinion.org. Presedintele iranian Mahmoud Ahmadinejad si prim ministrul rus Vladimir Putin au castigat de asemenea cea mai putina incredere a populatiei lumii.WorldPublicOpinion.org este un proiect colaborativ de cercetare condus de Programul de Atitudine Politica Internationala (PIPA) din cadrul Universitatii din Maryland. Sondajul, realizat in perioada 4 aprilie – 12 iunie 2009 pe un esantion de 19.224 de persoane din

tari ce reprezinta 62% din populatia planetei, masoara nivelul de incredere al oamenilor in liderii mondiali. Tarile participante la sondaj au fost: China, India, Statele Unite, Indonezia, Nigeria, Pakistan, Rusia, Mexic, Germania, Marea Britanie, Franta, Polonia, Azerbaidjan, Ucraina, Kenia, Egipt, Turcia, Irak, teritoriile Palestiniene si Coreeea de Sud, dar si Hong Kong, Macau si Taiwan. Marja de eroare este de +/- 3% - 4 %.Niciun alt lider nu a inregistrat o medie de peste 40% a increderii oamenilor decat Barack Obama care a acumulat in medie 61% din voturile oamenilor, acestia apreciind ca va lua deciziile potrivite in politica externa. Obama a devenit presedinte in ianuarie 2009, cu aproximativ patru luni inaintea derularii sondajului. Campania sa electorala, urmarita de mass-media in intreaga lume, s-a prezentat ca o respingere a multor politici nepopulare lansate de predecesorul sau, George W. Bush.Diferite majoritati din 13 state interogate, plus SUA, au incredere in Obama. Acestea includ toate tarile europene, cele 2 tari africane si majoritatea statelor asiatice. De asemenea, 70% dintre americani si-au exprimat increderea in Obama. Cu toate acestea, oamenii din cea mai mare parte a statelor majoritar-musulmane nu au incredere in presedintele american. Cresterea substantiala se inregistreaza printre aliatii traditionali ai SUA, indepartati de politicile administratiei Bush (Marea Britanie, Franta, Coreea de Sud) si printre statele din Orientul Mijlociu in care prezenta Statelor Unite ramane destul de scazuta.

Imaginea presedintelui Mahmoud Ahmadinejad este predominant negativa. La nivel global, in medie, doar 28% din populatie are incredere in el – acesta fiind cel mai scazut procent inregistrat vreodata la nivel mondial. Repondentii din 14 tari au o parere negativa la adresa liderului. De mentionat ca aceste sondaje au fost efectuate inainte de alegerile prezidentiale iraniene din 12 iunie.Pareri pozitive apar in mare parte in tarile islamice. De asemenea, India si China il sustin intr-o masura relativ mare, dar ambele tari au relatii mai bune si legaturi comerciale mai puternice cu Iranul decat cu majoritatea statelor vest europene si SUA.

Vladimir Putin, acum prim-ministru al Rusiei, este un lider extrem de popular pe teritoriul statului rus (82% dintre rusi au incredere in el), dar marea majoritate a evaluarilor externe i-au adus calificative negative. In medie, dintre statele interogate, 34 de procente sunt in favoarea lui Vladimir Putin. 50% dintre cei intervievati nu il sustin, acesta fiind scorul negativ cel mai ridicat al oricarui lider mondial. In timp ce doar 5 state au incredre in el, 14 nu au.Totusi majoritati clare din India (65%) si China (64%) au incredere in Putin. Mai mult, in China acesta se bucura de mai multa incredere decat Obama (64% vs. 55%), desi India acorda mai multa incredere presedintelui american. Publicul din Ucraina, tara a carui presedinte liberal Yushchenko s-a aflat in relatii tensionate cu Kremlinul, isi exprima de asemenea suportul fata de presedintele rus (57%).

Increderea publicului in presedintele Hu Jintao al Chinei e reprezentata in lume printr-o imagine mixta. In majoritatea statelor din vest – incluzand Europa, SUA si Mexic – presedintele Hu se bucura de putina incredere din partea publicului. Cu toate acestea, in

Asia, publicul interogat din majoritatea statelor si-a exprimat increderea in presedintele chinez. De asemenea, Hu a primit votul de incredere al unor largi majoritati din Taiwan (60%), Hong Kong (94%) si Macau (92%), dupa cum arata sondaje separate realizate in aceste state. „Se pare ca la el acasa, presedintele Hu se foloseste foarte eficient de soft power”, a declarat Stephen Weber.

Cancelarul german Angela Merkel se afla pe locul 2, dupa Presedintele Obama, in topul sefilor de stat inclusi in sondaj, inspirand incredere pentru o medie de 40%, dar primind votul negativ a 38% dintre subiecti. Din acestea, 9 natiuni au o parere pozitiva, 8 ii acorda putina incredere, iar in 2 tari (Rusia si Statele Unite) parerile sunt divizate. In majoritatea tarilor din Asia, Africa Subsahariana si Europa, increderea in cancelarul german este mare, insa nu la fel se intampla in mare parte a popoarelor musulmane.

Secretarul General al Natiunilor Unite, Ban Ki-moon se afla plasat in acest top mult mai bine decat alti lideri mondiali care sunt sefi de stat

Evaluarea sa este in general pozitiva in tarile care au participat la sondaj, in medie el castigand 35-40% din increderea celor intervievati. Astfel, daca Secretarul General al ONU este apreciat de 11 natiuni, 7 nu ii acorda incredere, iar 2 sunt divizate. Aceste scoruri il plaseaza pe locul doi printre liderii studiati, dupa Obama si putin inaintea Angelei Merkel.

Ban Ki-moon este in mod deosebit apreciat in Africa (cu o majoritate larga in Kenia si Nigeria – 70%, respectiv 69%) si Asia (in Coreea de Sud inregistrand un scor de 90%). Exceptia este reprezentata de Indonezia, unde parerile sunt impartite. In Europa de Vest, incluzand Marea Britanie, Germania si Franta, nivelul de incredere in Ban Ki-moon este ridicat. Nu la fel se intampla in Polonia si Rusia, iar in Ucraina scorurile sunt egale. Neincrederea in Secretarul General al ONU este generalizata in Statele Unite (57%), si in unele tari din Orientul Mijlociu (Egipt, teritoriile Palestiniene si Turcia).

Presedintele Frantei, Nicolas Sarkozy nu se bucura de la fel de multa incredere ca alti sefi de stat din Europa, insa este cel care si-a imbunatatit cel mai mult imaginea: de la 30% in 2008 la 34% in 2009 in 14 dintre tarile participante la sondaj. In prima jumatate a anului 2008, Franta a detinut Presedintia Uniunii Europene, lucru ce a contribuit probabil la cresterea nivelului de incredere al oamenilor din Statele Unite, Marea Britanie, Ucraina, Nigeria si India. Cu toate acestea, exista o medie de 45% a parerilor exprimate care au declarat ca nu au incredere in presedintele francez. O exceptie in tendinta este reprezentanta de publicul chinez, a carui incredere in Nicolas Sarkozy a scazut in 2009 fata de 2008, de la 42% la 23%. De mentionat este ca nu s-au inregistrat declinuri similare in increderea exprimata de subiectii chinezi pentru nici un alt lider din Europa de vest. O posibila explicatie sunt protestele legate de torta Olimpica si politica fata de Tibet din Franta din aprilie 2008, precum si amenintarea presedintelui Sarkozy de boicotare a Jocurilor Olimpice de la Beijing.

Rezultatele pentru primul ministru britanic Gordon Brown sunt asemanatoare cu cele ale cancelarului Merkel, desi per total sunt ceva mai scazute. Media nivelului general de incredere este 36%, iar cea a neincrederii de 45%. Astfel, premierul britanic se bucura de increderea a 8 natiuni, inregistrand scoruri negative in 10 tari, in special in cele cu o populatie majoritar musulmana (exceptie facand Azerbaijan), dar si in Franta, Polonia, Rusia si Mexic.

Examinarea tendintelor in tarile participante la studiu atat in 2008, cat si in 2009, arata ca majoritatea liderilor au inregistrat modificari foarte mici in ceea ce priveste media scorurilor generale. De remarcat este ca noul presedinte american primeste scoruri extrem de diferite fata de predecesorul sau. De asemenea, presedintele Sarkozy a inregistrat in medie rezultate pozitive mai mari cu patru procente in 2009 fata de 2008, insa a scazut drastic in ochii poporului chinez. Schimbarile privind media rezultatelor generale pentru ceilalti lideri nu au fost mai mari de un procent.

Bibliografie:

1.Nicolae , Frigioiu.,Imaginea politica aliderilor si intituriilor politice,Bucuresti , Ed.comunicare.ro,2004

2. www.wikipedia.ro

3.www.onuinfo.ro