Genul epic

Genul epic cuprinde totalitatea creațiilor epice, adică acele opere literare în care autorul își exprimă indirect sentimentele prin povestirea unor fapte, a unor întâmplări și prin intermediul personajelor. Se desprinde de aici faptul că orice operă epica are trei elemente definitorii: naratorul (cel care povestește faptele), acțiunea (totalitatea faptelor, a întâmplărilor) si personajele (persoane care săvârșesc acțiunile și sunt purtatoarele mesajului autorului). Întrucât în operele epice sunt povestite fapte, întâmplări, modul de expunere caracteristic acestor creații este narațiunea. Acesta este modul de expunere predominant, însa el se poate îmbina și cu celelalte moduri de expunere: descrierea, dialogul, monologul interior si evocarea. In ceea ce privește naratorul, acesta poate fi scriitorul însuși, și atunci relatarea faptelor se face la persoana a III-a, sau unul dintre personaje care participa la acțiune, de data aceasta narațiunea făcându-se la persoana I .

Schița - D-L GOEde Ion Luca Caragiale

I.L. Caragiale este unul dintre marii clasici ai literaturii noastre, a creat prin întreaga sa operă o adevarată comedie umana, o frescă social a României de la sfarșitul sec. al XIX-începutul sec XX. A abordat cele mai diverse domenii ale vieții sociale: școala, administrația de stat, presa, justiția, familia, relațiile interumane. Educația defectuoasă primită în familie și în școală, corupția, favoritismul manifestate în lumea școlii constituie o temă concretizată în schițe ca: „Vizita”, „D-l Goe”, „Bacalaureat”, „Lanțul slăbiciunilor”, „Un pedagog de școală nouă”.

Schița D-l Goe a fost inclusa in volumul Momente si schițe din anul 1901. Ea înfățișează contrastul dintre pretenția familiei în privința educației și rezultatul acestei munci concretizat in comportamentul copilului.

Schița este o operă epică, de dimensiuni reduse, cu acțiune simplă, desfașurată în mod linear, surprinzând un moment semnificativ din viața unuia sau mai multor personaje. Acțiunea schiței e limitată la un singur episod, numarul personajelor dintr-o schiță este, de obicei, mic. Cadrul desfășurării întâmplărilor este restrâns, ritmul acțiunii este viu, dinamic, iar amănuntele menționate in text sunt puține, dar semnificative. În schița D-l Goe, I.L. Caragiale narează faptele determinate doar de un singur moment semnificativ din viața personajului principal, D-l Goe, și anume călatoria făcută cu trenul la București, în compania celor trei dame: mama mare, mamița si tanti Mița. Atitudinea si sentimentele scriitorului sunt exprimate indirect prin intermediul faptelor si al personajelor. Ca în orice opera epică, întamplările narate se constituie și în această schiță în momente ale subiectului literar.Goe este personajul principal al operei, polarizând întreaga acțiune a schiței. Este un personaj fictiv, tipic, bine individualizat, creat de autor, inspirat din comportamentul copiilor ce aparțin familiilor burgheze.

Titlul schiței reprezintă numele personajului principal, Goe, căruia scriitorul îi atașează apelativul ironic si prescurtat „D-l” care înseamnă domn, prin care anticipeaza intențiile sale satirice, dacă ne gândim că Goe nu este un domn ci doar un copil certat cu

învățătura, un repetent, răsfățat si obraznic. Titlul sugereaza și faptul că autorul inversează cele două universuri umane pe care le înfațișează: cel al copilului si al maturului; întrucât Goe se comportă ca un om „mare”, pe când cele trei dame „se maimuțăresc”, „se copilăresc” pentru a fi pe placul puișorului.

Incă de la începutul schiței este precizat motivul călătoriei la București ”ca să nu mai rămâie repetent și anul acesta”, ceea ce reprezintă intriga schiței.

In expozițiune aflăm ca tânarul Goe, împreuna cu cele trei dame, „frumos gătite”, așteaptă cu nerăbdare pe peronul din „urbea X”, trenul accelerat care trebuie să-i ducă la București. Goe este îmbrăcat într-un costum frumos de marinar și este „impacient” și încruntat deoarece trenul nu soseste. La o discuție „filologica” despre pronunțarea corectă a cuvantului marinar, Goe are atitudine necorespunzătoare față de bunica si mama sa, făcându-le proaste „vezi ca sunteți proaste amândouă?”

Desfașurarea acțiunii cuprinde sosirea trenului si urcarea precipitată a celor patru distinși pasageri. Urmează întamplarile din timpul călătoriei. Goe scoate capul pe fereastra și pierde pălăria cu biletul de călătorie; cele trei dame plătesc biletul puișorului și o amendă, pe deasupra; Goe se lovește de clanța ușii; se blocheaza la toaletă.

Acțiunea atinge punctul culminant când în ciuda sfaturilor bunicii Goe trage semnalul de alarmă și oprește trenul. Cu toate cercetările intreprinse de personalul trenului făptașul nu este prins, deoarece bunica ”doarme în fundul cupeului cu puișorul în brațe”

Deznodamantul – trenul ajunge la Bucuresti, cei patru se suie in trăsura si pornesc spre „bulivar”.

Basmul Basmul este o specie a genului epic în proză, de întindere medie, în care întâmplări reale se împletesc cu întâmplări fantastice, iar personajele înzestrate cu însuşiri supranaturale intră în conflict cu forţele răului pe care le înving. Basmul popular are caracteristicile unei creaţii folclorice: oral, anonim, colectiv, tradiţional. Trăsăturile basmelor sunt:

1. Prezenţa formulelor specifice:- iniţială: A fost odată ca niciodată. Aceasta fixează cadrul desfăşurării acţiunii într-un

timp magic, în care totul este posibil;- mediană (nu se regăseşte în toate basmele): ...şi merse o zi, şi merse două...;...şi se

luptară, şi se luptară... Are rolul de a menţine trează atenţia cititorului;- finală: Ş-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa. Aceasta anunţă încheierea

acţiunii, ieşirea din acest timp magic.2. Elementele reale se împletesc cu cele fabuloase;3. Personajul principal este Făt-Frumos (fiu de împărat sau de oameni simpli). El este

înzestrat cu următoarele calităţi: vitejie, frumuseţe fizică, modestie, onestitate, capacitatea de a se metamorfoza...;

4. Personajele sunt reale sau fabuloase. Unele au puteri supranaturale, putându-se metamorfoza, sunt pozitive sau negative. Cele pozitive sunt considerate ajutătoarele lui Făt-Frumos (calul, ştiuca, tăunele, Sfintele, Setilă...), iar cele negative împiedică înfăptuirea binelui (zmei, balauri, zgripţuroaice, Spânul...);

5. Existenţa a două tărâmuri: acesta, unde se află personaje reale, şi celălalt. Trecerea spre tărâmul celălalt se face, de obicei, printr-o groapă (prăpastie, fântână părăsită...)

6. Prezenţa cifrelor magice (3,7,9) şi a obiectelor miraculoase (solzişor, peniţă, apă vie, apă moartă, apă dulce, năframă, paloş...);

7. In final, binele învinge întotdeauna răul.

Schema basmului este, de regulă, următoarea: eroul pleacă la drum (prilej de iniţiere), trece diferite probe în care îi înfruntă pe răufăcători, având alături personaje pozitive, la capătul drumului aşteptându-l răsplata binemeritată.

Aleodor-Împărat Basmul popular „Aleodor-Împărat” a fost cules de Petre Ispirescu şi a fost publicat în

„Legendele sau basmele românilor”(1882). Naraţiunea respectă schema tradiţională acestei creaţii epice populare. Titlul basmului conţine numele eroului principal pozitiv, eroul tipic pentru basmele fantastice, fecior de împărat.

Basmul începe cu formula „A fost odată ca niciodată, că, de n-ar fi, nu s-ar povesti”și autorul anonim dezvăluie marea supărare a unui împărat bătrân, care nu avea moştenitor: „Se topea d-a-n picioarelea bietul împărat, să aibă şi el, ca toţi oamenii, măcar o stârpitură de fecior…”Aceasta este expoziția După îndeplinirea unui ritual magic, băiatul mult dorit şi aşteptat, vine pe lume. Ca toţi feţii-frumoşi, Aleodor creşte repede şi se dovedeşte cuminte, inteligent şi iscusit.

În ceasul morţii, deşi Aleodor este încă un copil, împăratul îi prezice un viitor strălucit şi îl sfătuieşte să nu calce pe tărâmul stăpânit de Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop, un vecin urât şi la înfăţişare şi la suflet. Interdicţia punctează intriga.

Desfăşurarea acţiunii arată cum, după moartea împăratului-tată, Aleodor, se străduieşte să împărăţească bine ţara. Autorul îl caracterizează direct printr-o comparaţie şi o hiperbolă: „... deşi copilandru, puse ţara la cale ca un om matur. Toată lumea era mulţumită de domnirea sa, şi oamenii se făleau că le-a fost dat ca să trăiască în zilele lui”. Aleodor este un fiu bun, se străduieşte să împărăţească bine ţara şi să respecte interdicţia impusă de tatăl său: „…şi se silea să-i păzească cuvintele cu sfinţenie”, dar într-o zi, ajunge din greşeală pe moşia pocitaniei. În acest moment, feciorul regretă mai mult că nu a respectat sfatul tatălui său, decât că a intrat pe moşia vecinului: „Acum nu-i era lui pentru că trecuse pe pământul omului celui slut şi scârbos, ci îi era ciudă cum de să calce vorba tatălui său ce-i spusese cu grai de moarte”.

Dialogul devine mijloc de caracterizare directă, căci Aleodor se dezvinovăţeşte, arătând că a călcat fără să vrea, din neatenţie, pe proprietatea vecinului. Pentru a-şi păstra onoarea, tânărul se dovedeşte un adevărat cavaler: el va merge să caute împărăţia lui Verdeş-Împărat, căruia îi va cere fiica, pe care o va aduce şi i-o va da vecinului pentru a răscumpăra ofensa. Faptele, mijloc de caracterizare indirectă, evidenţiază generozitatea eroului: el salvează de la moarte o ştiucă dându-i drumul în apă, leagă aripa rănită a unui corb şi cruţă de la moarte un tăune. Cele trei întâlniri cu animalele fermecate sunt prezentate în gradaţie ascendentă arătată prin apelativele cu care acestea se adresează eroului: ştiuca îl numeşte „Făt-Frumos”, corbul „Făt-Frumos, Făt-Frumos”, iar tăunele îi spune pe nume „Aleodor-Împărat”. Gradaţia se vede şi în promisiunile celor trei: dacă ştiuca şi corbul îi promit să-l ajute, în schimb tăunele îi spune că îi va salva viaţa.

Ca orice personaj de basm, Aleodor are puteri supraomeneşti: el înţelege graiul acestor vieţuitoare, vorbeşte cu ele şi primeşte de la ele obiectele magice: un solzişor, o pană şi un pufuleţ. Eroul se dovedeşte plin de răbdare , aşteptând la poarta împăratului trei zile (caracterizare indirectă prin fapte). Pentru a o câştiga pe prinţesă, Aleodor este supus unor probe: el trebuie să se ascundă atât de bine, încât ocheanul fermecat al fetei să nu-l descopere; dacă este găsit, îşi va pierde capul. Caracterizarea directă prin vorbele personajului arată că acesta îşi pune încrederea în Dumnezeu: „Am nădejde la Dumnezeu, mărite împărate, că nu mă va lăsa să piei.” O comparaţie hiperbolică relevă îngrijorarea lui: „…el rămase într-un neastâmpăr ce-l chinuia mai cumplit decât moartea”. Deşi are atâtea calităţi, personajul rămâne profund uman şi se dovedeşte vulnerabil: nu ştie cum să se ascundă şi se teme să nu-şi piardă capul. Prin relaţiile cu celelalte personaje, eroul este caracterizat indirect: împăratul

însuşi se miră de comportarea lui şi se hotărăşte să nu-l omoare, dar îl lasă din curiozitate să treacă prin cele trei probe; uimită de modul cum s-a ascuns şi cucerită de farmecul lui, fata îl roagă pe tatăl ei să îl ierte dacă nu izbândeşte, dar împăratul îi dă un răspuns evaziv. Fata îl caracterizează direct făcându-i un scurt portret fizic cu ajutorul epitetelor: „…nu e prost ca ceilalţi. Boiul lui îl arată a fi ceva mai deosebit.” Când fac pe drum un popas, fata îl sărută, dar Aleodor, se dovedeşte cinstit şi credincios cuvântului dat. Dialogul devine procedeu de caracterizare indirectă: „…căci eu nu te-am luat pentru mine, ci pentru acela ce m-a trimis pe mine.”

Personajele pozitive si negative sunt puse față în față:pe cât de frumos este Aleodor, pe atât de urât este Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop Desigur, autorul anonim asociază tăsăturilor fizice pe cele morale.Acțiunea atinge punctul culminant când Pocitania plezneşte de necaz că nu este pe placul feteide împărat. Deznodământul, tipic pentru basme, arată că eroul pozitiv este răsplătit iar Aleodor se însoară cu prinţesa care îl iubea şi îsi întinde împărăţia asupra teritoriului stăpânit în trecut de pocitanie, domnind în pace până la sfârşitul zilelor „domni şi trăi în fericire până se istoviră”.

- Nuvela-DOUĂ LOTURI

de Ion Luca CaragialeNuvela este opera epică în proză, cu un singur fir narativ, urmărind un conflict

unic, iar personajele, nu prea numeroase, sunt caracterizate succint, în funcție de contribuția lor la desfășurarea acțiunii. Nuvela este de mai mare întindere decât schița și povestirea, dar mai scurtă decât romanul.

Nuvela "Două loturi" de Ion Luca Caragiale, a fost publicată mai întâi în "Gazeta săteanului", apoi inclusă în volumul "Momente şi schiţe", apărut în 1901.

Tema nuvelei realiste "Două loturi" de I.L.Caragiale o constituie drama omului obişnuit, al cărui destin este situat la limita dintre comic şi tragic. Locul primordial îl ocupă stările sufleteşti ale eroului, aflat într-un moment esenţial al vieţii, când şansa i-ar putea schimba anonimatul în care se zbate, în această nuvelă, Caragiale pune accent pe tragedia psihologică a personajului, reieşită din îmbinarea visului cu realitatea, zbuciumul lăuntric al eroului fiind construit cu o lucidă ironie.

Titlul nuvelei "Două loturi" semnifică - simbolic - şansa pe care omul obişnuit o poate avea la un moment dat. Speranţa că soarta s-ar putea schimba printr-un noroc pe care-1 ignorase până atunci este concretizată prin două bilete de loterie ce ar fi putut fi câştigătoare.

Nuvela începe cu intriga. Personajul principal, Lefter Popescu, este agitat şi transpirat de enervare pentru că nu găseşte două bilete de loterie, pe care le credea câştigătoare. Autorul, care este şi naratorul acestui moment, explică în expoziţiune, prin retrospectivă, împrejurările cumpărării acestor bilete. El se adresează direct cititorului, povestind la persoana a III-a faptul că biletele fuseseră cumpărate de Lefter la berărie, cu bani împrumutaţi de la căpitanul Pandele. Superstiţia era că se poate câştiga numai cu bani împrumutați, în cazul în care biletele vor fi câştigătoare, Lefter se angajase că va plăti căpitanului zece la sută din sumă, dar râsese pesimist, deoarece nu se ştia deloc un om norocos. Căpitanul, mai încrezător în noroc, şi-a notat numerele biletelor de loterie pe care le cumpărase Lefter. A doua zi după extragere, căpitanul Pândele, agitat, vorbind din ce în ce mai tare, "ca şi cum d. Lefter ar fi surd" îi dă vestea că au câştigat "loturile mari! ale mari de tot!". Verificând listele oficiale cu numerele notate în carnetul căpitanului, ei constată că au ieşit câştigătoare ambele bilete, de la loteriile: "076.384 Universitate-Constanţa, 109.520 Bucureşti-Astronomie".

Se fixează astfel locul și timpul desfăşurării acţiunii, în Bucureşti, şi timpul, într-o toamnă, de la începutul secolului al XX-lea. Agitaţia soţilor Popescu este - aşadar - firească, deoarece

Lefter rătăcise biletele şi acum ei le căutau disperaţi, întorseseră casa pe dos, dar în zadar. Lefter căzuse "sfărâmat de oboseală" pe o canapea, madam Popescu "nu mai putea de picioare şi de mijloc", amândoi erau storşi "de atâta alergătură şi de-atâtea ridicaturi". EI aţipeşte puţin şi se scoală brusc, "cu faţa luminată de raza adevărului", aducându-şi aminte că biletele erau în buzunarul de la piept al unei jachete cenuşii, în care fusese îmbrăcat în ziua cumpărării biletelor. Dar consoarta se face galbenă la faţă şi mărturiseşte că dăduse jacheta unei ţigănci pe zece farfurii. Deşi femeia spune că a căutat prin buzunare înainte s-o dea, d. Lefter se enervează, cere să vadă farfuriile şi "pac! trânteşte una jos... ţăndări! şi pe urmă, paf! alta asemenea (...) până la a din urmă". După ce termină de spart toate farfuriile, d. Popescu începe s-o interogheze pe soţie cu tonul sever dar calm al unui judecător care cercetează o crimă. Află, astfel, că pe chivuţa respectivă o cheamă Ţâca şi că stă în mahalaua Farfurigiilor.

Desfăşurarea acţiunii. Peste o oră, Lefter, împreună cu doi sergenţi, comisarul secţiei şi căpitanul Pândele opresc birja pe strada Emancipării, din mahalaua Farfurigiilor, în dreptul unei "cocioabe de pământ", unde locuia Ţâca. Comisarul Turtureanu fusese şi el cointeresat cu cinci la sută din sumă, dacă îi ajuta să găsească biletele. Le deschide o copilă "zdrenţuită", iar în casă miroase "a carne cu prune", mâncarea pentru cină pe care tocmai o pregătea "o ţigancă bătrână". Ţâca nu era acasă şi cei trei se aşază s-o aştepte, deoarece este acuzată de furt. Bătrâna este gata să pună mâna în foc pentru cinstea fiică-si, însă d. Popescu se repede la un morman de vechituri şi începe să scotocească după jacheta cenuşie, dar degeaba. Când, în sfârşit, vine Ţâca, toţi se reped la ea şi îi cer, răcnind, biletele. Fata este năucită de atac şi întreabă nedumerită: "Care belete, boiarule?". Atunci Lefter îi explică apăsat că madam Popeseu, "o damă -naltă, subţirică, frumoasă, oacheşă", care avea "o aluniţă cu păr d-asupra sprâncenii din stânga" şi care locuia în strada Pacienţii, la numărul 13, îi dăduse o jachetă cenuşie în, schimbul a zece farfurii. Ţâca era îmbrăcată, pe dedesubt, chiar cu jacheta căutată, nu ca să o ascundă, ci din cauza frigului. Lefter se repede şi caută în toate buzunarele, îi descoase cu briceagul căptuşeala, dar nici urmă de bilete. Acuzând-o de furt, turbat de furie, d. Lefter îi trage "o palmă, s-o năucească", apoi sunt chemaţi sergenţii şi duc chivuţele la secţie.

Cu tot zelul său, comisarul Turtureanu nu reuşeşte să le facă pe ţigănci să mărturisească unde sunt biletele. Mai târziu, pe când se aflau cu toţii la berărie, d. căpitan le citeşte o ştire publicată în gazetă, conform căreia, dacă în şase luni câştigătorii nu depun biletele de loterie, sumele vor trece "la fondurile societăţilor respective". Lefter se plânge din nou de lipsa lui de noroc, glumind amar, "cu un râs vânăt", că vor găsi biletele a doua zi după termenul final. D. căpitan Pandele, care până atunci fusese calm, a izbucnit furios "cu imputări amare de neglijenţă" pentru iresponsabilitatea de care dăduse dovadă Lefter, pe care-1 face "zevzec" şi cap sec. Ca şi când n-ar fi fost destul, şeful lui Lefter Popescu vine la berărie şi se uită cu o privire încărcată de reproş spre subalternul său, care făcuse cerere de concediu, motivând că e bolnav. Şeful se enervează că-1 vede pe Lefter.,la berărie şi-i cere să trimită măcar cheia de la sertar, pentru că sunt acolo "acte publice în întârziere", apoi pleacă iritat, fără să salute.

Ghinionul se ţine lanţ de d. Lefter, care mărise procentul comisarului Turtureanu de la cinci la zece la sută. Ducându-se la secţie, află că, inspectorul le eliberase pe chivuţe, "îmbunându-le cu vorbe blânde".

Supărat şi deprimat, Lefter se duce în aceeaşi noapte Ia cocioaba chivuţelor, îşi pregăteşte în gând un discurs "bine simţit" pentru a le îndupleca, să-i dea biletele. Femeile "dormeau duse", fiind zdrobite de împrejurările prin care trecuseră. Când dau cu ochii de el, chivuţele se sperie şi încep să ţipe ("Haoleu, mamă! săriţi! c-a venit hala iar!"), îi aruncă în faţă "o strachină cu prune sleite!", apoi încep să-1 bată cu pumnii şi cu palmele, aruncându-1 în noroi.

Ajuns acasă, pe la şapte şi jumătate dimineaţa, îşi găseşte consoarta foarte îngrijorată că el nu venise peste noapte. Primise şi o scrisoare de la un prieten de la minister, prin care îi comunica faptul că d. Georgescu, şeful, a zis că, dacă a doua zi nu se duce la serviciu, îl va

destitui din postul de "impiegat". Ca urmare, pe la opt şi cinci d. Lefter ajunge la minister, rabdă umil ameninţările şi răcnetele şefului (pe care-1 poreclea "turbatu"), apoi se duce în biroul său.

Punctul culminant îl constituie găsirea biletelor într-un mod cu totul neaşteptat. Când apucă nervos vraful de dosare, scapă jos "o hârtiuţă mică îndoită" şi, ţipând de bucurie, crede că "Norocul trăieşte şi va trăi alături cu Vremea, nemuritoare ca şi el". Biletele fuseseră tot timpul în sertarul de la birou şi d. Lefter simte o linişte interioară ca aceea a mării după, un uragan năprasnic. Calm, pune biletele în sân şi scrie o demisie laconică, în care, strecoară şi o ironie subtilă.

Deznodământul este la, fel de surprinzător, extazul găsirii biletelor se transformă rapid într-o tragedie sfâşietoare.

Lefter Popescu, eliberat de "jugul nesuferitei robii", merge cu biletele la bancă şi le dă la verificat, conform listelor oficiale. Dar ghinionul care 1-a urmărit totdeauna face ca numerele câştigătoare să fie exact invers: biletul de la Universitate-Constanţa avea numărul câştigător de la Bucureşti-Astronomie şi "vice-versa". Când aude cuvântul "vice-versa", d. Lefter "se face vânăt ca ficatul" şi devine ameninţător, rosteşte invective şi acuzaţii, după care începe să plângă, "să se bată cu palmele peste ochi şi cu pumnii în cap şi să tropăie din picioare". Bancherul cere ajutorul forţei publice, întrucât d. Lefter Popescu făcuse o criză de îsterie alunecând în demenţă.

Finalul nuvelei este tipic pentru ironia atât de specifică lui Caragiale. El propune un final melodramatic, făcând aluzie la "acei autori care se respectă şi sunt foarte respectaţi", în sensul sentimentalismului ieftin, cu care aceştia ar fi sfârşit o poveste lacrimogenă. Astfel, Caragiale imaginează o vizită la mănăstirea Ţigăneşti, după mulţi ani de la întâmplarea relatată. Aici se poate întâlni "o mică bătrână oacheşă, înaltă şi uscată ca o sfântă, cu o aluniţă mare păroasă d-asupra spfâncenei din stânga şi cu privirea extatică". Cititorul o poate recunoaşte după această descriere pe doamna Lefter Popescu, mai ales că femeia avea şi "apucătura" de a culege toată ziulica "cioburi de străchini", Pe străzile Bucureştiului putea fi văzut "un moşneag micuţ" şi "scofălcit" care se plimba liniştit, "cu acea linişte a mării" care se odihnea după un "năprasnic uragan". El şoptea întruna acelaşi cuvânt, ”vice-versa" descriere sugestivă pentru ceea ce ar fi devenit Lefter Popescu în urma eşecului suferit.

Caragiale recunoaşte, cu sarcasm, că nu face parte dintre autorii de poveşti lacrimogene şi mărturiseşte, cu nonşalanţă fermecătoare, că nu ştie ce s-a mai întâmplat cu eroul său şi cu madam Popescu.

Balada popularăToma Alimoș

Printre populare din literatura română, se numără şi balada, numită şi cântec bătrânesc. Una dintre cunoscutele balade populare ale literaturii române este “Toma Alimoş”.

Balada populară “Toma Alimoş” este o operă epică în versuri, care prezintă o întâmplare din trecutul îndepărtat, sub forma unor acţiuni simple, ieşite din comun la care participă personaje cu însuşiri excepţionale. Limbajul popular are arhaisme şi regionalisme, iar faptele sunt ieşite din comun, realul se îmbină cu ficţiunea. Personajele sunt puţine, întâlnindu-se toate modurile de expunere: naraţiunea, dialogul şi descrierea. Ele sunt nişte mijloace de caracterizare a personajelor. Apare o situaţie conflictuală. Întâlnim arhaisme şi regionalisme ca: „haiduc”, „a priponi”, „sirep”, „poteri”, „măciuca”; „coprinsă”, „cletina”, „Ţeara-de-Jos”. Personajele sunt Toma Alimoş, Manea şi calul iar situaţia de conflict este cea dintre haiduc şi Manea.

În structura baladei, naraţiunea se îmbină cu dialogul şi descrierea. Dialogul dintre personaje are un rol impotant în desfăşurarea acţiunii şi în caracterizarea personajelor. Deşi sunt restrânse, pasajele dialogate se remarcă prin expresivitate şi dramatism. Cu ajutorul descrierii se counurează cadrul natural în care se desfăşoară acţiunea şi se schiţează portretele personajelor.

Povestirea întâmplărilor se face într-o anumită succesiune: expoziţiunea: cadrul natural în care poposeşte Toma, precum şi sosirea lui Manea; intriga, în care se prezintă nemulţumirea boierului Manea și cererea acestuia ca Tomas ă-I dea calul drept plată pentru pagubele ce i le-a făcut. În desfăşurarea acţiunii se descrie atacul laş al lui Manea asupra lui Toma şi fuga lui Manea, în punctul culminant aflăm despre pedepsirea lui Manea, iar în deznodământ moartea haiducului şi împlinirea ultimelor sale dorinţe.Vocea autorului este naratorul. Acesta se implică afectiv în acţiunile narate, exprimând deschis simpatia faţă de erou şi antipatia faţă de personajul negativ. Personajul principal al acestei opere epice este Toma Alimoş, care este caracterizat atât în mod direct, cât şi indirect. În caracterizarea directă el este prezentat a fi înalt, puternic şi-nţelept, viteaz, cuviincios, ospitalier, împăciuitor. Deşi este frate bun cu codrul, Toma este un însingurat (“Închinar-oi codrilor,/ ulmilor/ şi fagilor / brazilor / paltinilor / că-mi sunt mie frăţoiri / de poteri ascunzători”). Indirect, Toma este prezentat a avea următoarele trăsături de caracter: nu se lasă uşor doborât, este conştient că boierul trebuie pedepsit (“Nu fugi, că n-am dat vamă, nu fugi c-o să-mi dai seamă”). Haiducul îi vorbeşte calului ca unui frate, cerându-i ajutorul pentru a-şi face singur dreptate. Ultimele dorinţe ale lui Toma dezvăluie regretul că trebuie să moară, dar şi dragostea lui faţă de natură. În antiteză cu acest actant este caracterizat personajul secundar, Manea. Şi acesta este caracterizat atât prin mijloace de caracterizare directe: urât la înfăţişare şi la suflet (“Manea slutul / şi urâtul, Manea grosul / ş-arţăgosul”) şi animat de dorinţa de răzbunare; cât şi indirecte: viclean şi fricos, nu are curajul să lupte deschis cu Toma, laş, aceasta dovedindu-se din faptul că, după ce îl loveşte pe erou, Manea fuge mişeleşte. Alt personaj pe care-l întâlnim în acest text este unul animal, mai precis calul lui Toma Alimoş.Cele două personaje mai importante ale baladei sunt văzute în alb şi negru. În cultura populară, omul adesea este văzut cu desăvârşire bun ori cu desăvârşire rău. Cu toate acestea, personajele nu sunt schematice, pentru că autorul popular a ştiut să dozeze procedee artistice specifice literaturii culte (antiteza, epitete sugestive, personificări, metafore, hiperbole). Figurile de stil care scot în evidenţă trăsăturile personajelor sunt: comparaţia („ca vântul şi ca gândul”), repetiţia („ca vântul, ca vântul şi ca...”), enumeraţia („plângea”, „sărută”) şi hiperbola („Murgul, măre, şi zbura; / Şi zbura tocmai ca vântul, / Fără s-atingă pământul”), antiteza.

Fabula Câinele si cățelul

de Grigore Alexandrescu Grigore Alexandrescu este unul dintre scriitorii reprezentativi ai epocii de dinaintea

Revoluției de la 1848. Deși remarcabil prin poeziile sale Umbra lui Mircea , La Cozia, Anul 1840, Duhului meu si altele, Grigore Alexandrescu a rămas in conștiința posterității prin fabulele sale.

O fabulă este și “Câinele si cățelul” întrucât este o opera epică ce conține o scurtă povestire alegorică și are caracter satiric, moralizator si educativ, în care autorul pune întâmplările pe seama animalelor criticând, de fapt, unele defecte omenești și transmițând prin partea finala, numită morală, unele învațăminte. Principala figură de stil folosită în fabulă este personificarea.

Câinele si cățelul este o operă literara epică, deoarece este povestită o întâmplare, pusă însă pe seama animalelor, iar firul narativ se desprinde implicit din dialogul dintre personaje,

căci scrierea este concepută ca o mică scenetă cu 3 personaje, fiecare fiind individualizat de la început de catre autor: Samson “dulău de curte ce lătra foarte tare”, “un bou oarecare” și cățelul Samurache prezentat inițial “ca simplu privitor”. Fabula incepe direct cu afirmațiile ipocrite si pretențioase ale dulăului Samson despre egalitatea între toate dobitoacele, acesta exprimându-și dezaprobarea față de cei care se laudă cu originea lor nobilă: “Cât imi sunt de urâte unele dobitoace /Cum lupii, urșii, leii si alte câteva/ Care cred despre sine că prețuiesc ceva.” Pentru a fi mai convingător în susținerea ideii de egalitate, Samson aduce argument exemplul țărilor civilizate. Încântat de cuvintele si atitudinea lui Samson, cățelul Samurache își manifestă sincer adeziunea față de ideile exprimate, folosind chiar apelativul frații mei: “Gândirea voastra, zise, îmi pare minunata/ Și simțământul vostru îl cinstesc, frații mei.”Deodata, mâniindu-se (“plin de manie”) dulăul trece la invective si la amenințări cu bătaia: “Noi frații tăi, potaie!/ O să-ți dăm o bătaie / Care s-o pomenești./ Cunosti tu cine suntem,/ Lichea nerușinată, astfel să ne vorbești?”Insistența cățelului (“dar ziceați…”) îl înfurie si mai tare pe Samson: “-Si ce-ți pasă? / Te întreb eu ce ziceam?/ Adevărat vorbeam/ Că nu iubesc mândria și că urăsc pe lei,/ Că voi egalitate, dar nu pentru căței.”Concluzia acestei dispute o conține morala fabulei: “Aceasta între noi adesea o vedem / Și numai cu cei mari egalitate vrem.”/

Fabula “Câinele și cățelul” înfățișează doar prima etapă a parventismului, și anume doar aspirația spre parvenire și de aceea discursul lui Samson este însoțit de demagogie. El sugerează prin numele lui cu rezonanțe mitice puterea, dar este nemulțumit de poziția lui socială și de aceea își dorește mai mult pentru sine, dorește să parvină. Pentru a-și atinge scopul apeleaza la minciună, la demagogie. Ipocrit peste măsură, el afișează o falsă modestie, vorbește mult in fraze sforăitoare, într-un limbaj bombastic, la inceput, apelând și la unele argumente, ca în discursul “lătrător” al orcarui politician demagog, căci așa cum precizează autorul Samson este “dulău de curte ce lătra foarte tare”. Falsitatea afirmațiilor sale iese în evidență odata cu intervenția cățelului Samurache. Acesta, chiar prin rezonanța numelui terminat in “che’ sugereaza omul simplu si naiv, care ia drept adevăruri vorbele nesincere ale dulăului și va plăti pentru credulitatea sa. El simbolizeaza totodata minciuna, slăbicunea, moliciunea și o anume limitare la înțelegerea discursului câinelui.

Cel de-al treilea personaj, cel figurant, este “un bou oarecare” , care face parte din categoria celor care au reușit “sa se ajungă”, au accses deja în rândul boierimii, fiind un parvenit recent. De aceea el nici nu reacționează la spusele dulăului și îl ascultă nepăsător. Este evident faptul că primele doua personaje- Samson si Samurache- sunt prezentate în antiteză, acest proceeu fiind utilizat și pentru a realiza nepotrivirea între esență si aparență. Oricine poate observa deosebirea dintre cuvintele si expresiile ca “nobil” , “țări civilizate” , “domnia voastra” etc. si cele adresate cățelului: “poataie” , “lichea nerușinată”, “o sa-ți dam o bătaie” .

Povestirea IAPA LUI VODA

de Mihail SadoveanuPovestirea Iapa lui Voda care face parte volumului Hanu Ancuței scrisă de Mihail

Sadoveanu este o povestire în ramă. Povestirea în ramă (povestirea în povestire) este o specie a genului epic, în care se narează întâmplări neobișnuite. Timpul narativ se situează într-un plan al trecutului, iar principala modalitate de expunere este evocarea. Spațiul desfășurării acțiunii este unul ocrotitor, în care mulți povestitori relatează întâmplăripilduitoare, respectând un ceremonial prestabilit. În ramă apare naratorul omniscent, omniprezent. Se disimuleaza autorul. Al doilea plan narativ aparține naratorului ordonator anume comisului Ionita , iar al treilea plan narativ aparține naratorului personaj sau naratorului martor. În al doilea plan narativ se creeaza un adevarat ceremonial al povestirii. Se obține atenția, ascultarea, se înfiripă acțiunea narativă.

Povestirea începe prin descrierea de către narator a împrejurărilor locul: Hanu Ancutei, țara Moldovei, Drăgănești, din ținutul Sucevei. timpul narațiunii: ”o toamnă aurie”, naratorul precizează că întâmplările ce urmează a fi povestite s-au petrecut demult, într-un timp neprecizat ”Timpul ramei : ” într-o departată vreme, demult, în anul cand au căzut de Sântilie ploi’’ . Locul ramei ‘’ Hanul Ancuței , Moldova ‘’. Moduri de expunere :narațiunea , dialogul ,descrierea.Expozitiunea : Comisul Ioniță își începu istorisirea amintindu-și de vremurile tinereții când se afla tot la Hanu-Ancuței , însă la care era hangiță altă Ancuta, mama acesteia. Venise cu iapa pe care tot o lăuda și statea cu alți oameni care ,,acuma-s oale si ulcele''. Deodata toți cei prezenți văzură un boier ieșind dintr-o droșcă și îndreptându-se spre ei.Intriga : era un boier voinic , cu barba roșă , și cu un lănțug de aur la gât. Politicoși , oamenii îl invitară la masa și-i spuseră Ancuței să-i aduca o oală cu vin pe care a plătit-o comisul ,,treiparale''.Desfășurarea acțiunii :intrând în vorbă răzășul începu sa i se plânga boierului de o ,,pricina'' pe care a moștenit-o de la strămoșii săi. Era vorba despre un vecin de la Drăgănesti care i-a furat pe nedrept o bucata de pământ . Hotărât, Ioniță comisul insistă spunand ca este în stare să meargă, înarmat cu acte și dovezi, și la Voda , iar dacă nici el nu-i va face dreptate să-i pupe iapa nu departe de coadă. La această replică toți cei prezenți începură să râda , inclusiv boierul. Pus pe fapte, răzășul plecă , iar a doua zi se înfațișă la curte.Punctul culminant : imediat o sluga apăru și-l întrebă cu ce treabă a venit. Dupa ce auzi totul soldatul ii dadu voie sa intre la Voda. Luându-și inima în dinți, comisul intră si căzu în genunchi in fața domnitorului. Acesta îi porunci imediat să se ridice , iar răzășul recunoscu mai intai vocea, iar apoi pe boierul cu care vorbise la Hanul Ancuței. Dupa ce îi arătă toate actele și dovezile pe care le avea domnitorul îi recunoscu dreptatea și imediat trimise sluga la locul faptei pentru a clarifica lucrurile. Înainte de a pleca vodă îl lua deoparte pe comis și-l întrebă ce s-ar fi intamplat dacă nu i se făcea dreptate. Ioniță comisul , văzând că vodă are simțul umorului, răspunse hotarat : ,,Eu vorba nu mi-o iau înapoi. Iapa-i peste drum''.Mult haz a făcut voda de răspunsul răzășului și bătându-l iar pe umarîși aminti de oala cu vin roșu pe care i-a plătit-o comisul la han.Deznodamint :și iată de aceea se mândrește acum Ioniță comisul cu roibul său: pentru că se trage din iapa lui vodă.

Terminând de povestit întâmplarea, comisul Ioniță mai cere vin în ulcele și se pregătește să spună o altă poveste, mai incitantă decât cea precedentă.

Genul liricApartin genului liric creațiile literare în care se exprimă în mod direct idei, sentimente,

trăiri interioare ale eului liric, ce își face simțită prezența prin mărcile lexico-gramaticale: limbaj expresiv, frecvența verbelor și a pronumelor de persoana I si a II-a, punctuația expresivă. Limbajul artistic este sugestiv, fiind prezente figuri de stil (epitete, personificări, enumerații, metafore,inversiuni, comparații, etc) precum si imagini artistice (imagini vizuale, imagini auditive, imagini olfactive) prin intermediul carora eul liric isi exprima sentimentele si trairile.

Genul liric are ca principal mod de expunere descrierea, realizata prinfolosirea imaginilor artistice si a figurilor de stil care surprind stările ființeipoetice. Alături de descriere apar uneori monologul, confesiunea lirică sau dialogul imaginarTimpul si modul verbelor folosite in text evidențiază stările eului liric caracterul liric al textului este subliniat si prin structurarea în versuri ce pot fi grupate în strofe, valorificând muzicalitatea limbajului obținută prin rimă (îmbrățișată, împerecheată, încrucișată, monorimă) măsură și ritm. Titlul poeziei dezvaluie de obicei subtil continutul ideatic al creatiei artistice.

ODAVersul țării

de Ion Pillat"E graiul tau ca frunza/Cu freamat de padure:/Grai de cioban noptând pe plaiuri/Cu turmele

la foc de stâni.

Grai de plaies pornind la munte/ Cu cal, desaga si secure./ Grai de pârâu legând luceferi/ în zori, prin claile de-fân."Ion Pillat (1891 - 1944) este poet interbelic, lirica sa fiind puternic ancorată în pamântul strămoșesc, exprimând profunda dragoste pentru neam si țară, pentru limba românească.

Oda este o specie a genului liric, prin care autorul își exprimă direct sentimentele de admirație si venerație pentru țară, popor, o personalitate glorioasă, o idee măreață sau un eveniment de interes național. Tonul este elogiativ, autorul scoțând în evidență meritele deosebite ale celui laudat, omagiat.Poezia "Versul tarii" de Ion Pillat este o oda închinata limbii române, poetul exprimându-si admiratia pentru frumusetea, forta de expresie si rezistenta acesteia de-a lungul veacurilor, în pofida tuturor vicisitudinilor istoriei nationale.

Titlul poeziei este o metafora expresiva, alcatuita din substantivul "vers", care sugereaza ideea ca limba are muzicalitate si sensibilitate, este armonioasa, poetica si determinantul în genitiv - "tarii", ce exprima faptul ca acest grai strabun îi apartine pe deplin si dintotdeauna neamului românesc.Poezia "Versul țării" de Ion Pillat este alcătuita din doua strofe de câte patru versuri fiecare si exprima succint, dar cu profunzime ideatică, însusirile alese ale limbii române.

Prima strofa începe cu o afirmatie ferma privind existenta de veacuri a limbii române -"este"-, prin prezentul verbului "a  fi", care implica imediat apartenența la tara, exprimată prin adjectivul pronominal posesiv "tău". Poetul se adresează direct țării, exprimându-si admirația pentru vechimea limbii române, care vine din vremuri ancestrale (stramoșești -n.n.) și care își are Originea în limbajul popular. Aceasta idee este ilustrata de comparatia "graiul (...) ca frunza /Cu freamat de padure: /Grai de cioban". Autorul sugerează astfel principala îndeletnicire a românilor, care din vremuri stravechi s-au ocupat cu păstoritul. Limba strămoșească este definită prin opoziția care explică proveniența limbii si permanența ei pe aceste meleaguri: "Grai de cioban noptând pe plaiuri / Cu turmele la foc de stâni".Strofa a doua accentueaza ideea că limba româna a rezistat de-a lungul istoriei, fiind apărată, ca si țara, având un trecut glorios si învingând toate vicisitudinile. Dragostea față de limba

stramoșească este definită metaforic prin "Grai de plăieș", acesta fiind simbolul românului care a aparat dintotdeauna frontierele țării, sugerând aici aceeași grijă pentru păstrarea expresivității și puritații cuvântului străbun. Enumerația "Cu cal, desaga si secure" compune portretul plăieșului, accentuând asupra obiceiurilor si vietii traditionale a românului. Versurile urmatoare evidențiază însușirile limbii, care este melodioasă ca un "grai de pârâu", idee exprimata printr-o metaforă personificatoare. Limba româna este strălucitoare si luminoasă asemeni luceferilor care lumineaza în zori si are permanența peste veacuri, fiind dintotdeauna limba poporului român: "prin clăile de fân".

Limba româna este ancestrala, permanenta si vie ca frunza codrilor, s-a nascut din limbajul popular al ciobanilor, a fost aparată cu dragoste de plaiesi, este muzicala ca susurul apelor curgatoare si stralucitoare ca astrii care lumineaza întreaga fire.Prozodia. Versurile poeziei sunt inegale, masura variind între 7 si 9 silabe, rima nu exista.Deoarece Ion Pillat îsi exprima sentimentele de admiratie si pretuire fata de expresivitatea, muzicalitatea si vechimea limbii române, folosind mijloace artistice si un ton solemn, elogiativ, poezia "Versul tarii" este o oda.

PASTELUL

Iarna

de Vasile Alecsandri

PASTELUL este o specie a genului liric care are la bază descrierea unui colţ de natură, poetul exprimându-şi în mod direct sentimentele în faţa tabloului zugrăvit. Poetul apelează la imagini vizuale, olfactive, auditive precum și la figuri de stil și motive literare care compun armonizarea planului terestru cu cel cosmic.

Vasile Alecsandri este o personalitate marcantă a epocii pașoptiste. Compune primele pasteluri in 1867, el fiind cel care creeaza aceasta specie si o impune in literatura romana. Pastelul „Iarna” a aparut la 1 aprilie 1868 in revista „Convorbiri literare”, printre alte pasteluri dedicate acestui anotimp.Pastelul este o poezie descriptiva, in care autorul isi exprima trairile sufletesti legate de un colt de natura, un anotimp (V.Alecsndri-„Sfarsit de toamna”) sau aspecte din viata plantelor si a animalelor (V. Alecsandri-„Oaspetii primaverii”).Poezia este compusa din patru catrene cu masura de 15-16 silabe. Ritmul este iambic. In aceasta opera este descris anotimpul alb. Poezia poate fi structurata pe doua parti, prima cuprinzand primele trei strofe, unde ne este prezentat un peisaj in care gerul este cumplit si satele sunt ingropate in nameti. Partea a doua, care este de fapt ultima strofa, tabloul este insufletit de aparitia soarelui si de oprirea ninsorii.Prima strofa contureaza tabloul unei ierni cumplite, dominata de ninsoare si ger. Elementele din planul terestru se imbina in aceasta strofa cu cele din planul cosmic: „din vazduh”, „plutesc in aer”, „pe ai tarii umeri dalbi”. Imaginea vizuala este subliniata prin folosirea personificarilor: „iarna cerne norii de zapada”(care subliniaza multimea fulgilor de zapada care cad din vazduh) si comparatiilor: „ca un roi de fluturi albi” (care subliniaza multimea fulgilor de zapada care cad din vazduh). Acestea au ca fundal culoarea alba conturata prin intermediul epitetelor: „norii de zapada”, „fluturi albi”, „umeri dalbi”. Strofa a doua reprezinta o iarna care pare a nu se mai sfarsi: „Ziua ninge, noaptea ninge, dimineata ninge iar!”. Repetitia din primul vers creeaza impresia unei ninsori care nu se va opri niciodata. Figurile de stil care se regasesc in aceasta strofa sunt: personificare („se

imbraca mandra tara”), pentru a scoate in evidenta abundenta ninsorii si faptul ca peste tot s-a asezat zapada, formand o „zale argintie”; epitete („mandra tara”, „rotund si palid”), folosite pentru a realiza mai bine tabloul iernii; iar in final este o comparatie(„ca un vis de tinerete”), care duce cu gandul la faptul ca peisajul este vazut din perspectiva batranetii, provocand o stare de melancolie („anii trecatori”). In strofa a treia este terminat peisajul prezentat, acesta fiind dominat de elementele terestre. Prezenta iernii este redata prin enumeratii(„pe camp, pe dealuri, in departare”; „fara urme, fara drum”), iar pustietatea tinuturilor prin epitete si comparatii („satele pierdute”; „ca fantasme albe”). Totul pare ireal in aceasta strofa, plopii par a fi niste fantasme, iar satele se pierd sub viscolul iernii.Ultima strofa readuce frumusete si insufletire peisajului, acestea fiind datorate soarelui, a carui importanta este evidentiata prin epitetul si inversiunea „doritul soare”, pentru ca apoi sa fie personificat ca cel care „dismiarda oceanul de ninsoare”. In aceasta ultima strofa, imaginea vizuala creata prin figurile de stil este completata de cea auditiva: „clinchete de zurgalai”, care rupe tacerea care predomina in intreaga poezie. Pe parcursul intregii opere exista o corespondenta sentiment-natura, transmisa prin prezenta unei fiinte umane in acel tablou, care nu este descrisa. In prima strofa se simte sentimentul de singuratate, faptul ca peste tot se zareste doar zapada(„lungi troiene calatoare”). Strofa a doua pare a fi dominata de frica de o iarna fara de sfarsit, de a ajunge la batranete cu regretul trecerii anilor(„ca un vis de tinerete…”). Ultima strofa din primul tablou creeaza impresia de o lume ireala, de ceva ce in nici un caz nu se poate intampla(„satele perdute sub clabuci albii de fum”). In ultima strofa, spre deosebire de celelalte, se simte sentimentul de iubire de frumos si inviorare, si chiar sentimentul de bucurie al vietii. Verbele sunt folosite la timpul prezent cu scopul de a reda eternitatea timpului si pentru a apropia descrierea de artele plastice.

DOINA POPULARĂMăi bădiță, floare dulce

Doina este o specie a liricii populare, caracteristică numai folclorului românesc, în care omul, aflat într-o stransă legătură cu natura, exprimă sentimentele de dor și jale, stări puternic înrădăcinate în structura spirituală a românului. În funcție de cauzele care determină exprimarea stărilor sufletești doinele pot fi: de dor și jale, de dragoste, de cătănie, de sărăcie, doine păstorești, de înstrăinare.Doina populara este o specie a genului liric în care poetul popular își exprimă în mod direct sentimentele. Literatura populară a servit ca sursă de inspirație scriitorilor noștri, ei au gasit aici filonul de aur al geniului creator al poporului nostru. Astfel, au realizat culegeri de folclor Petre Ispirescu, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu sau Lucian Blaga.Doina "Mai badita floare dulce" face parte din antologia de poezie populara a lui Lucian Blaga si este o creatie de dragoste.Titlul este constituit dintr-o construcție formată dintr-o interjecție si un substantiv în vocativ, urmata de metafora "floare dulce"; titlul apare si in primul vers al poeziei. Întreaga doină este o confesiune tulburatoare a nevoii de dragoste, a dorinței de realizare in iubire pe care o face o tanara fată iubitului ei. De aceea, 11 din cele 12 verbe sunt folosite la persoana I, modul conditional-optativ. Sentimentele sunt exprimate direct, fata se adreseaza tânărului îndragit, verbele fiind la persoana a II-a, singular (te-aș smulge, te-aș gasi, te-aș duce). Fata își dorește cu ardoare ca iubitul sa fie aproape de ea și de aceea dragostea sa este grijulie, ocrotitoare si plină de afecțiune. De aceea tânara dorește ca iubitul ei sa se afle in gradină sau pe campul unde au loc muncile agricole ("te-as secera a mila", "te-as imblandi cu drag"). Verbele "a secera", "a face stoc", "a macina", "a cerne" sugereaza prin succesiunea lor, muncile evocate

de plugari. Toate aceste munci agricole sunt prezentate cronologic, iar iubirea fetei in acest peisaj devine o alinare a sufletului îndragostit, dar si un zbucium sufletesc.Finalul doinei sugereaza faptul ca dragostea presupune și jale, durere, suferintă, care nu pot lua sfarșit decât prin împlinirea ei : "Si te-aș da inimii mele/Sa se stampere de jele."Intensitatea sentimentelor exprimate, gingășia și puritatea lor sunt exprimate în poezie prin cateva epitete ale substantivelor sau ale verbelor:"te-aș secera cu milă", "floare dulce", "morișcă de argint".

Această doină populară este de dragoste, dar în finalul ei, răzbate o notă de tristețe si de suferință exprimată plastic cu adjectivele "jele", "sa se stâmpere de jele".Versurile doinei au masura de opt silabe, ritmul este trohaic, iar poezia nu este structurata in strofe. Intreaga poezie apare ca un discurs liric care curge fluent pana in final, cand este aratat motivul zbuciumului sufletesc al fetei. Rima imperecheata sau monorima confera poeziei o muzicalitate deosebita. La acestea se adauga cuvinte populare sau regionale care imprima sonoritate discursului poetic: "stog", "a imblati".

Profunzimea sentimentului iubirii, dar mai ales oscilatia intre tristete si speranta fac din doina o adevarata bijuterie a literaturii folclorice romanesti. Aceasta impreuna cu alte poezii populare constituie, asa cum arata Vasile Alecsandri "o adevarata avere națională demnă de a fi scoasă la lumină cu un titlu de glorie pentru nația română".

ELEGIAO, rămâi

de Mihai EminescuElegia este specia genului liric, în care poetul își exprimă direct sentimentele de tristețe metafizică, de nostalgie, de regret, într-o gamă ascendentă, mergând de la melancolie la nefericire.Poezia „O,ramai...” de Mihai Eminescu pune în lumina comuniunea poetului cu natura pe care aceasta a simtit-o profund inca din vremea copilariei . Padurea il cheamă, știe să îl înțeleagă, îl ocrotește și-l încântă cu universul ei tainic și plin de vrajă.Titlul concentreaza în doua cuvinte cu adanci ecuori emotionale chemarea arzătoare a pădurii. Imperativul „ramai”, subliniat prin interjecție , insistă pe ideea refuzului despărțirii.Chemarea ramâne fără răspuns , fiindcă poetul nu mai poate intelege soapta vrajita a padurii , asa cum se intâmpla in copilarie . Uimirea si fericirea din ochii copilului au disparut, facand loc amaraciunii si neputintei omului matur care nu mai poate intoarce timpul inapoi . Punctele de suspensie dau senzatia amplificarii acestor sentimente.Poezia structurata sub forma unui dialog imaginar este alcatuit din doua parti . Partea I cuprinde primele 5 strofe exprimand chemarea tainica a padurii , iar ultima raspunsul poetului.Strofa intai emotioneaza prin chemarea adresata de padure poetului de a ramane in lumea de basm a copilariei . Padurea personificata i se adreseaza direct poetului ca unui prieten drag . Invitatia este plina de afectiune si bazata pe intelegerea adanca a sufletului si aspiratiilor copilului: „O, ramai, ramai la mine,/ Te iubesc atat de mult!/ Ale tale doruri toate/ Numai eu stiu sa le ascult” . Repetitia imperativul intarita de interjectia si de superlativul expresiv „ atat de mult” subliniaza intensitatea sentimentelor ce il leaga.Strofa a doua exprima intelegerea si admiratia padurii izvorate din cunoasterea sufletului curat si visator al baiatului . Ea ii devine confidenta, dar ii ofera si ocrotire in acest univers miraculos al copilariei . Ea il aseamana unui print al padurii , frumos si nobil , dornic sa inteleaga tainele naturii si inzestrat cu o fire sensibila si visatoare: „Te asaman unui print ,/ Ce se uit-adanc in ape / Cu ochi negri si cuminti”Strofa a treia dezvaluie misterele acestei lumi fermecate care il atrage atat de mult pe copil. El incepe sa inteleaga glasul naturii. Prin vuietul apei si prin „miscarea naltei ierbi” el poate auzi

in taina „ mersul cardului de cerbi”Strofa a patra descrie starea de incantare a baiatului in mijlocul padurii.Fermecat de acest univers tainic, eliberat de orice griji , baiatul murmura „ cu glas domol” , in timp ce ce simte racoarea apei ce straluceste in soare : „Eu te vad rapit de farmec/ Cum ingani cu glas domol,/ In a apei stralucire/ Intinzand piciorul gol.”Strofa a cincea aduce tema trecerii timpului . Vrajit de acest univers tainic, de noptile cu luna plina, de stralucirea de pe lacuri „la vapaia de pe lacuri” , poetul traieste intens fericirea. El nu si-a dat seama de trecerea timpului. Anii au zburat ca niste clipe , iar clipele acestea fericite ale copilariei par foarte indepartate: „Anii tai se par ca clipe, / Clipe dulci se par ca veacuri”. Partea a doua exprima raspunsul poetului la chemarea padurii. Odata cu trecerea copilariei. poetul se indeparteaza de padure, intra intr-un alt spatiu, in care campul sugereaza viata, tineretea.La inceput ghicim o atitudine de ușoara nepasare, tipica tinerilor, fata de dulcea chemare de odinioara a padurii: „Suieram la ei chemare/ S-am iesit in camp razand/”Ultima strofa aduce in prim plan sentimentele de regret si tristete pe care le incearca poetul aflat in plina maturitate. Amintindu-si de minunata lume a copilariei, poetul este constient ca este imposibil sa se intoarca in aceasta lume fabuloasa, sa intoarca timpul inapoi pentru ca nu mai poate privi lumea cu ochi visatori si cuminti ai copilului de odinioara. Poetul, matur acum, intelege altfel lumea, nu mai poate trai fericirea copilului: „ Astazi chiar de m-aș întoarce/ A-nțelege n-o mai pot.../ Unde ești copilărie,/ cu pădurea ta cu tot?”

IMNULDESTEAPTA-TE, ROMANE!

de Andrei Muresanu IMNUL este o specie a genului liric închinată unei personalităţi, unui eveniment sau unei idei. Cântec de biruinţă după originea greacă a cuvântului, imnul are, în general, semnificaţia unei meditaţii solemne."Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,/ In care te-adânciră barbarii de tirani!/ Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,/ La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!/ Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume/ Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,/ Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume /Triumfători în lupte, un nume de Traian!/Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,/ Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,/ Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,/ „Viaţă-n libertate ori moarte!" strigă toţi./ Preoţi, cu crucea-n frunte! căci oastea e creştină, /Deviza-i libertate şi scopul ei prea sânt, /Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină, /Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost' pământ!/"Andrei Muresanu [1816-1863] este un poet pasoptist din Ardeal, care a creat poezia "Un rasunet", devenita imnul revolutiei de la 1848. Poezia a aparut, alaturi de "Proclamatia de la Islaz" într-una din primele reviste culturale ale românilor, intitulata sugestiv "Foaie pentru minte, inima si literatura", în numarul din 21 iunie 1848.Titlul poeziei a fost schimbat ulterior, preluând o parte din primul vers, în "Desteapta-te, române" si a fost cântat pe o muzica a lui Anton Pann la manifestarea Marii Uniri de pe Câmpia Libertatii din Alba Iuiia, la 1 decembrie 1918. Dupa Revolutia româna din 1989 poezia devine imnul national al României, pastrând textul lui Andrei Muresanu si muzica lui Anton Pann."Imnul national este un cântec patriotic adoptat de natiunea unei tari pentru a fi intonat în cadrul unor ceremonii publice nationale si internationale".Titlul este format dintr-un verb la imperativ, "desteapta-te" si un substantiv în vocativ, "române", urmate de semnul exclamarii si exprima un îndemn hotarât adresat tuturor românilor de a se trezi la lupta împotriva tiraniei si a tuturor dusmanilor tarii, precum si pentru apararea libertatii si independentei nationale.

Poezia "Desteapta-te, române!" de Andrei Muresanu este alcatuita din unsprezece strofe de câte patru versuri fiecare.In cuprinsul poeziei se manifesta o însiruire de îndemnuri, toate, având ca principala modalitate de exprimare verbe la imperativ, implicând si adresare directa catre neamul românesc, idee conturata prin vocativul "române", care are valoare de sinecdoca, deoarece prin acest substantiv se subîntelege toata colectivitatea nationala [sinecdoca este figura de stil care consta în folosirea întregului în locul partii componente sau a particularului în locul generalului; aici prin "român" se subîntelege toata natiunea româna, trecuta, prezenta si viitoare - n.n.].Prima strofa reia titlul, îndemnând pe toti românii la desteptare nationala, la eliberare de sub tiranie, încurajându-i totodata sa-si construiasca o alta soarta, mai buna, mai frumoasa, pe care s-o invidieze pâna si dusmanii:"Desteapta-te. române, din somnul cel de moarte, / în care te-adâncira barbarii de tirani! / Acum ori niciodata croieste-ti alta soarte, / La care sa se-nchine si cruzii tai dusmani!". Fermitatea tonului prin care românii sunt impulsionati sa-si croiasca o viata demna - "Acum ori niciodata" - se continua si în strofa a doua, poetul adaugând argumentul originii poporului român. Mândria de a fi urmasi ai romanilor este exprimata prin faima de care se bucura si astazi ginta latina: "Si ca-n a noastre piepturi pastram cu fala-un nume,/ Triumfator în lupte, un nume de Traian!".Strofa a treia. Vitejia romanilor se regaseste în sângele fiecarui român, idee exprimata prin comparatii - "Cum stau ca brazi în munte vonici sute de mii", "si sar ca lupi în stâne" -urmate de o enumeratie care sugereaza unitatea întregului popor: "Batrâni, barbati, juni, tineri, din munti si din câmpii!".Strofa a patra începe printr-o invocatie retorica adresata direct eroicelor figuri istorice ale neamului, care pot vedea ca românii sunt demni urmasi ai luptei lor de independenta si libertate nationala. Indemnul este exprimat prin verbul la imperativ, "priviti" si prin enumerarea unor domnitori exemplari, "Mihai, Stefan, Corvine", ca simboluri ale celor trei provincii românesti - Tara Româneasca, Moldova, Transilvania. Curajul si spiritul lor de sacrificiu s-a transmis generatiilor urmatoare, însetate, la rândul lor, de libertatea si independenta tarii: "Viata-n libertate, ori moarte! striga toti".Idealul de unire a tuturor românilor este exprimat în strofa a cincea, prin doua simboluri sugestive - "Milcov si Carpati" -si prin juramântul pe care acestia îl fac în numele libertatii întregii natiuni: "Dar noi, patrunsi la suflet de sânta libertate, / Juram ca vom da mâna, sa fim pururea frati!".In urmatoarele doua strofe se compune imaginea patriei prin metafora personiftcatoare "O mama vaduvita", sugerând ideea ca nerealizarea unitatii nationale este dureroasa si tara cere sprijinul fiilor ei, rostind în acelasi timp o imprecatie, împotriva tradatorilor: "Si blastama cu lacrimi în ochi pe orisicare / In astfel de pericol s-ar face vânzatori!".Blestemul continua în strofa a saptea, în care, tara, personificata, invoca urgiile naturii care sa se abata asupra lasilor, atunci când patria trebuie aparata: "De fulgere sa piara, de trasnet si pucioasa, / Oricare s-ar retrage din gloriosul loc, / Când Patria sau mama, cu inima duioasa, / Va cere ca sa trecem prin sabie si foc!".Strofele a opta si a noua aduc în memoria românilor asuprirea otomana,  exprimata prin sinecdoca metaforica "iataganul barbarei Semilune" ce a provocat suferinte si chinuri atâtor generatii. Românii jura sa nu mai îndure niciodata tirania nimanui, fiind constienti ca oricând tara este pândita de primejdii, între care aceea de a-i fi rapita limba stramoseasca. Ideile sunt exprimate prin interogatii retorice, încarcate de revolta: "N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui robie, / Al carui jug din secuii ca vitele-l purtam?".Penultima strofa exprima o adresare directa catre "Români din patru unghiuri", cu aceeasi fermitate de la începutul poeziei, "acum ori niciodata", îndemnând la unire în "cuget" si în

"simtiri". Neamul românesc are datoria de a aduce la cunostinta întregii lumi faptul ca teritoriul tarii a fost ciuntit prin siretenie si intrigi politice: "Strigati în lumea larga ca Dunarea-i furata, / Prin intriga si sila, viclene uneltiri!". Indemnurile din aceasta strofa sunt realizate prin substantivul la vocativ -"români" - si verbele la imperativ - "uniti-va" si "strigati".Ultima strofa se adreseaza preotilor, parintii spirituali ai românilor, pe care autorul îi îndeamna, prin vocativul "Preoti", la lupta pentru libertatea poporului si a tarii, care este sfânta: "Preoti, cu crucea-n frunte! caci oastea e crestina, / Deviza-i libertatea si scopul ei prea sfânt". O alta idee ce se desprinde din aceste versuri este aceea ca neamul românesc este crestin, credinta lor în Dumnezeu fiind ilustrata prin metafora "oastea e crestina". Ultimele doua versuri ale poeziei exprima ideea sacrificiului suprem pe care românii sunt capabili sa-l faca din dragoste pentru pamântul strabun, pentru patria si poporul lor: "Murim mai bine-n lupta, cu glorie deplina, / Decât sa fim sclavi iarasi în vechiul nost-pamânt!". De aici se desprind sugestiv si principalele trasaturi care caracterizeaza neamul românesc: curajul, setea de libertate si demnitate nationala, spiritul de sacrificiu, dragostea de neam si tara, mândria de a fi român.De remarcat în aceasta poezie este tonul solemn si retoric, ilustrat si prin semnele de exclamare asezate la sfârsitul strofelor, sugerând imperativ datoria românilor de a-si apara tara si poporul, de a lupta mereu pentru libertate si demnitate nationala.Prozodia. Versurile sunt lungi, masura fiind de 13-14 silabe, rima este încrucisata, iar ritmul iambic.Poezia "Desteapta-te, române!" are evidente calitati de imn, constituindu-se într-un adevarat manifest ce militeaza pentru unitatea si independenta poporului român si a tarii, fapt remarcat de Nicolae Balcescu, care-a numit-o "Marseilleza românilor".