Teoria memelor

Teoria informaţiei este un domeniu relativ nou şi nu se poate spune că s-a

consolidat un singur concept universal acceptat despre informaţie. Prin

urmare, există o varietate de alte concepte legate de informaţie din diverse

domenii, concepte considerate radicale, „de graniţă” sau chiar periculoase de

către unii medici, semioticieni sau teoreticieni „clasici” ai informaţiei . Un 1

concept foarte interesant pe care doresc să-l prezint sumar este cel al „teoriei

memelor” a lui Richard Dawkins, un proeminent etolog, biolog şi autor britanic 2

.

Richard Dawkins s-a remarcat iniţial prin lucrarea sa din 1976, intitulată

„Gena egoistă”, lucrare ce a popularizat o viziune asupra evoluţiei centrată în

jurul genelor şi a introdus termenul de „meme”. Pe lângă o suită de lucrări

ştiinţifice din domenii legate de biologie, genetică şi ecologie, Dawkins s-a

remarcat şi ca autorul unor lucrări de popularizare a ştiinţei, critică a

misticismului, obscurantismului, creaţionismului şi a unor pseudo-ştiinţe cum

ar fi „designul inteligent” . El a explicat fenomenul religios ca rezultat al 3

conservarii şi propagării unor informaţii (numite meme) după modelul biologic

al genelor, domeniu intitulat memetică . 4

În lucrarea „Gena egoistă”, autorul notează că „toată viaţa a evoluat din

supravieţuirea diferenţiată a entităţilor care se reproduc” iar în lucrarea

„Fenotipul Extins” autorul descrie selecţia naturală ca fiind procesul prin care

„unii replicatori se propagă mai eficient decât alţii” . În urma studiilor sale 5

legate de etologie şi relaţia dintre comportamentul animal şi selecţia naturală,

Dawkins propune ideea că gena este principala unitate de selecţie în procesul

evolutiv. Această teorie genocentrică a fost considerată incompletă de alţi

autori din domeniu, cum ar fi Richard Lewontin, David Sloan Wilson şi Elliot

Sober pentru că nu poate explica comportamentele altruiste, şi „reducţionistă”

de autoarea Mary Midgley. Nu am să mai insist asupra cercetărilor lui Dawkins

1 Luis Benitez­Bribiesca, „Memetics: A dangerous idea”,  Interciecia, vol. 26, nr. 1, 2001, p. 29, http://redalyc.uaemex.mx/redalyc/pdf/339/33905206.pdf, verificat pe 11 iunie 2009 

2 Edge Foundation, Inc., The Third Culture: Richard Dawkins, http://www.edge.org/3rd_culture/bios/dawkins.html, verificat pe 11 iunie 2009 

3 Richard Dawkins, The God Delusion, Editura Transworld Publishers, 2006 4 Richard Dawkins, The Selfish Gene, Editura Oxford University Press, 1976, ediţia a II­a, decembrie 1989 5 Richard Dawkins, The Extended Phenotype, Editura Oxford University Press, 1982 

din domeniul geneticii dar le-am amintit datorită paralelelor pe care le face

autorul între gene, unitatea fizică, tangibilă, şi meme, unităţi informaţionale,

virtuale, care se răspândesc asemănător.

Memele (sing. memă) sunt, în teorie, unităţi sau elemente ale unor idei

culturale, simboluri sau practici ce se transmit de la un creier la altul prin

intermediul vorbirii, gesticii, ritualurilor sau oricărui fenomen reproductibil.

Suporterii acestui concept susţin că memele acţionează ca un analog cultural al

genelor, în sensul că se reproduc şi se supun presiunilor selective . Până acum, 6

memeticienii nu au reuşit să dovedească empiric şi în mod definitiv existenţa

acestor unităţi sau a mecanismelor adiacente, probabil datorită caracterului lor

virtual, deci aceste idei nu sunt considerate ca facând parte din ramurile

principale ale ştiinţelor sociale, ci mai degrabă ca o ştiinţă de graniţă, iar

autorii din acest domeniu nu au un prestigiu deosebit prin comparaţie cu

cercetătorii din domeniul corespondent al geneticii.

Acest termen a fost introdus pentru prima oară, aşa cum am mai

menţionat, de autorul britanic Richard Dawkins, in lucrarea lui de referinţă

pentru domeniul geneticii, „Gena egoistă”, pentru a lega principiile

evoluţionismului de diseminarea ideilor şi fenomenelor culturale. Autorul a dat

ca exemple de meme felul cum reţinem şi reproducem iraţional şi inconştient

anumite refrene din anumite melodii, diverse citate, ritualuri, superstiţii şi

credinţe (în special religioase), diverse curente culturale şi de modă, chiar şi

tehnologia arhitectonică de a construi arcade . 7

Teoreticienii acestui domeniu susţin că aceste meme evoluează prin

intermediul selecţiei naturale (într-o manieră similară evoluţiei biologice) prin

procesele de variabilitate, mutaţie, competiţie şi moştenire, influenţând astfel

succesul reproductiv al fiecărei unităţi individuale. Memele se reproduc prin

comportamentul pe care îl induc gazdei lor. Memele care se reproduc mai puţin

prolific dispar, în timp ce altele supravieţuiesc, se răspândesc sau se modifică.

Kevin Kelley, în lucrarea sa „Noua biologie a maşinilor, sistemelor sociale şi

lumii economice”, ne arată că memele care se reproduc cel mai eficient, se şi

răspândesc cel mai mult, iar unele meme se pot reproduce eficient chiar dacă

6 Gordon Graham, Genes: a philosophical inquiry, Editura Routledge, New York, 2002, p. 196 7 Richard Dawkins, "11. Memes: the new replicators", The Selfish Gene, ediţia a II­a, Editura Oxford University Press, 

1989, p. 368 

nu sunt benefice gazdei . Autorul susţine că „dacă vom considera cultura ca un 8

sistem care se auto-organizează – el insuşi supus unui scop şi a unei presiuni

de a supravieţui – atunci istoria umanităţii devine şi mai interesantă. Aşa cum

arată Richard Dawkins, sistemele de idei care se auto-reproduc, adică memele,

pot acumula uşor o agendă şi un comportament. Nu putem identifica niciun

motiv mai puternic al unei entităţi culturale decât nevoia primitivă de a se

reproduce şi de a-şi modifica mediul pentru a-şi ajuta reproducerea. O metoda

a sistemului pentru a atinge acest scop este consumul de resurse biologice

umane.”

Formele de viaţă pot transmite informaţia pe verticală (de la o generaţie

la alta) sau pe orizontală, prin viruşi şi transpozoni. Cercetătorii din domeniul

memeticii au teoretizat că memele se pot transmite atât pe verticală cât şi pe

orizontală, chiar şi într-o singură generaţie biologică. De-asemenea ele pot

rămâne inactive o perioadă lungă de timp. Memele se răspândesc prin

comportamentul pe care ele îl generează în gazdele lor. Imitaţia joacă un rol

important în propagarea memelor şi presupune copierea unui comportament

observat în alt individ dar memele se pot transmite şi prin intermediul unor

obiecte cum ar fi calculatoarele, cărţile sau partiturile muzicale. Aceşti

cercetători au observat că această copiere memetică se petrece doar în câteva

specii de pe Pământ, cum ar fi primatele, delfinii şi păsările (care învaţă să

cânte imitându-şi părinţii sau vecinii) . Transmiterea memelor se aseamănă cel 9

mai bine cu transmiterea unor agenţi biologici, astfel putem spune despre

unele meme că sunt mai „contagioase” decât altele . Autorul Aaron Lynch 10

descrie câteva modele generale de transmitere ale ideilor : 11

● Modelul cantitativ: Copiii sunt foarte receptivi la ideile

părinţilor deci orice idee care incurajează în mod direct sau indirect

dorinţa de a avea copii, are şanse să se răspândească mai repede decât

ideile care descurajează acest lucru.

● Modelul calitativ: O educaţie eficientă creşte proporţia

8 Kevin Kelly, Out of control: the new biology of machines, social systems and the economic world, Editura Addison­Wesley, Boston, 1994, p. 360 

9 Susan Blackmore, „Imitation and the definition of a meme”, Journal of Memetics ­ Evolutionary Models of Information Transmission, nr. 2, 1998, http://www.baillement.com/texte­blakemore.pdf, verificat pe 11 iunie 2009 

10 Susan Blackmore, The meme machine, Editura Oxford University Press, 1999, p. 288 11 Aaron Lynch, Thought contagion: how belief spreads through society, Editura BasicBooks, New York, 1996, p. 208 

copiilor ce vor adopta ideile părinţilor. Separatismul cultural exemplifică

o practică în care cineva poate observa o rată mai mare de răspândire a

memelor deoarece mema separatismului crează o barieră împotriva

expunerii la idei concurente.

● Modelul fanatic: se referă la idei transmise, în general, unor

persoane din afara familiei. Idei care încurajează prozeletismul ca

memă, după cum se observă în multe religii sau mişcări politice, se pot

replica şi orizontal, răspândindu-se mult mai rapid decât memele

transmise de la părinţi la copii.

● Modelul conservator: descrie idei care îi influenţează pe cei

ce le au să continue să le păstreze o vreme îndelungată. Ideile care îşi

încurajează propria longevitate într-o gazdă, sau determină gazdele să

fie semnificativ mai rezistente la abandonarea sau înlocuirea lor crează

protecţie împotriva competiţiei sau prozeletismului altor meme.

● Modelul adversativ: arată idei care influenţează deţinătorii

să atace sau să saboteze idei concurente. Replicarea adversativă poate

da un avantaj în transmisia memelor, mai ales atunci când chiar acele

meme încurajează agresiunea asupra altor meme.

● Modelul cognitiv: se referă la acele idei care sunt percepute

ca fiind concludente sau coerente de populaţia care le întâlneşte.

Memele transmise cognitiv depind semnificativ de alte idei şi trăsături

cognitive care există în cadrul populaţiei, prin urmare se transmit mai

pasiv decât alte modele.

● Modelul motivaţional: idei care sunt adoptate de oameni

pentru că aceştia le percep ca fiind în interesul lor. Aceste idei nu se

auto-transmit în mod automat dar de cele mai multe ori se combină cu

idei care se auto-transmit din alte modele.

Cu referire la aplicabilitatea memeticii, opiniile despre cum se poate

încadra şi folosi conceptul de memă, diferă. O perspectivă consideră memele

ca fiind o unealtă filosofică utilă în examinarea evoluţiei culturale. Proponenţii

acestei viziuni (cum ar fi Susan Blackmore şi Daniel Dennett) consideră că

dacă explorăm evoluţia culturală din perspectivă memetică, putem produce

predicţii valoroase despre cum cultura se dezvoltă în timp. Alţi autori, ca Bruce

Edmonds sau Robert Aunger , se concentrează mai mult pe nevoia de a crea 12 13

o fundaţie empirică pentru ca memetica să devină o disciplină ştiinţifică

respectată şi utilă. O a treia abordare, descrisă ca „memetică radicală”, caută

să plaseze memele în centrul teoriei materialiste despre minte şi identitate

personală . 14

La fel cum conceptul de genă egoistă oferă o modalitate de înţelegere mai

profundă ale evoluţiei biologice, demonstrarea acestei teorii a memelor ar oferi

explicaţia necesară înţelegerii unor aspecte încă obscure ale evoluţiei culturale

umane. În ciuda acestor beneficii, încă există o rezistenţă semnificativă la

acest concept, din varii motive. De exemplu, în capitolul legat de „Adevăr” din

lucrarea „Enciclopedia Fenomenologiei”, autorul Dieter Lohmar pune sub

îndoială reducţionismul memeticist asupra unor concepte complexe cum ar fi

religia, politica, războiul, justiţia şi ştiinţa ca fiind simple serii de meme

unidimensionale. El vede memele ca fiind o abstracţiune iar o asemenea

abordare reduce posibilităţile de a înţelege aceste fenomene complexe. Lohmar

argumentează că spre diferenţă de gene, memele nu pot fi identificate la

microscop iar reducerea acestor meme interesante la nivelul unei substanţe

moleculare ar introduce o favorizare a ştiinţei şi ar abandona esenţa a ceea ce

face aceste idei interesante, disponibile şi demne de studiat . 15

Unii cercetători din domeniile psihologiei evoluţioniste şi antropologiei,

cum a fi Scott Atran, Dan Sperber, Pascal Boyer, John Tooby şi alţii,

menţionează posibilitatea incompatibilităţii dintre modularitatea minţii şi

memetică. În viziunea lor, mintea umană generează anumite aspecte

comunicabile ale ideilor produse, iar aceste aspecte generează idei în alte minţi

prin inferenţe (la structuri relativ bogate generate de intrări mai puţin fidele) şi

nu replicare de fidelitate înaltă sau imitaţie . În ciuda acestor argumente şi 16

opoziţii, teoria lui Dawkins este foarte populară şi s-a răspândit, ironic, exact

ca memele despre care scria în „Gena egoistă”.

12 Bruce Edmonds, „Three Challenges for the Survival of Memetics”, Journal of Memetics ­ Evolutionary Models of Information Transmission, nr. 6, 2002, http://cfpm.org/jom­emit/2002/vol6/edmonds_b_letter.html, verificat pe 11 iunie 2009 

13 Robert Aunger, Darwinizing culture: the status of memetics as a science, Editura Oxford University Press, 2000 14 Joseph Poulshock, "The Problem and Potential of Memetics", Journal of Psychology and Theology, Rosemead School 

of Psychology, Editura Gale Group, 2004, p. 68 15 Dieter Lohmar, „Truth” în Lester Embree, Encyclopedia of phenomenology, Editura Kluwer Academic Publishers, 

1997 16 Scott Atran, In gods we trust: the evolutionary landscape of religion, Editura Oxford University Press, 2002 

În concluzie, trebuie să observăm cum, chiar şi în epoca post-industrială a

informaţiei, teoriile despre informaţie în sine sunt foarte diverse,

controversate, discutate, contrazise şi se întind pe tot spectrul ştiinţelor, atât

socio-umane cât şi reale. Cu alte cuvinte, există un consens în legătură cu

importanţa vitală a informaţiei pentru toate aspectele vieţii umane, dar nu se

poate ajunge la o teorie unificatoare în legătură cu ce este de fapt informaţia şi

modul cum ea influenţează evoluţia societăţii umane.