Teoria neutralizării

Această teorie cu privire la devianţă a fost elaborată de către Gresham Sykes şi

David Matza fiind inspirată de evaluarea critică realizată de cei doi autori, asupra teoriei

asocierilor diferenţiale a lui E. Sutherland. Studiile ulterioare efectuate de aceştia asupra

delincvenţei juvenile, i-au condus la elaborarea unei teorii asupra devianţei care a fost

prezentată în lucrarea Delinquency and Drift (Delincvenţă şi derivă) publicată în 1964.

Teoria neutralizării se înscrie în cadrul modelului teoretic al învăţării sociale care

consideră comportamentele deviante ca şi alte comportamente sociale, ca fiind rezultatul

unui proces de învăţare ce are loc în contextul interacţiunilor sociale.

Una din ideile centrale ale acestei teorii, este aceea că, învăţarea comportamentelor

delincvente implică:

a) învăţarea tehnicilor de comitere a infracţiunilor;

b) învăţarea motivelor, raţionalizărilor, şi a atitudinilor necesare comiterii

infracţiunilor.

David Matza a constatat că dacă procesul învăţării este destul de bine cunoscut,

conţinuturile învăţării sunt mult mai puţin cunoscute. Singura orientare teoretică care a

adus o contribuţie importantă în această direcţie este cea a subculturilor delincvente.

Caracteristica de bază a subculturilor delincvente este aceea că, reprezintă un sistem de

valori opuse celor ale culturii dominante în cadrul societăţii. Din această perspectivă

sistemul cultural alternativ apare ca fiind sistemul cultural dominant inversat şi care,

generează o forţă ce se opune ordinii sociale. Modelul subculturilor delincvente prezintă

şi el o serie de aspecte explicative vulnerabile care au fost constant criticate.

Sykes şi Matza au făcut o serie de observaţii pe baza cărora şi-au construi propria

teorie. Aceste observaţii, pot fi sintetizate astfel:

Delincvenţii trăiesc sentimente de ruşine şi vinovăţie cu privire la actele

delincvente comise.

Delincvenţii respectă şi admiră adesea, persoanele oneste şi cinstite (a se

vedea relatările delincvenţilor cu privire la preotul devotat şi cinstit, la

mama iubitoare , etc.).

Tinerii delincvenţi trasează o linie de demarcaţie între persoanele care pot

fi victimele infracţiunilor, şi cele care nu pot fi victimizate,astfel

victimizarea devine o funcţie a distanţei sociale dintre delincvent şi

ceilalţi.

Delincvenţii nu sunt totalmente imuni la cerinţele de conformitate venite

dinspre societatea convenţională; există chiar o mare probabilitate ca

familiile delincvenţilor să condamne actele delincvente aşa cum este şi

orientarea societăţii convenţionale şi acest lucru se întâmplă şi în cazul

familiilor implicate în diferite tipuri de activităţi ilegale.

Pornind de la aceste constatări, cei doi autori şi-au propus să explice de ce

delincvenţa juvenilă se produce în condiţiile în care tinerii ca şi majoritatea membrilor

societăţii, sunt mai mult sau mai puţin ataşaţi de valorile şi sistemul normativ dominant

din societate.

Un prim indiciu în acest sens, este faptul că valorile şi normele sociale care derivă din

acestea, nu iau decât rareori forma unor imperative absolute. În plus, valorile şi normele

care ghidează comportamentele indivizilor, sunt limitate în ceea ce priveşte conformarea

la prescripţiile lor de către elemente ca: timpul, locul, persoana şi circumstanţele sociale. .

Sistemul normativ al unei societăţi este marcat de flexibilitate; ceea ce înseamnă că nu

este un corp de reguli ce trebuie respectate foarte strict în orice circumstanţe. Astfel,

imaturitatea, necesitatea/starea de război, autoapărarea, boala mintală, starea de

intoxicare cu alcool, sau alte droguri, sau compulsiunea sunt frecvent utilizate în instanţă

ca argumente pentru anularea responsabilităţii pentru actele infracţionale comise.

Potrivit lui David Matza, „O mare parte din actele delincvente se bazează pe ceea ce

este o extensie esenţială şi nerecunoscută de apărare împotriva infracţiunii comise, care

ia forma unei justificări a actului deviant care este validă din punctul de vedere al

delincventului, dar care, în acelaşi timp, este respinsă de către sistemul legal sau, de

societate în întregul ei” (Matza, D., 1961).

Aceste justificări, sunt în fapt nişte raţionalizări. Ele apar în urma comiterii unor acte

delincvente şi au rolul de a proteja făptuitorul împotriva autoînvinovăţirii şi împotriva

blamului altor persoane. Potrivit celor doi autori (Sykes, Matza) aceste raţionalizări

preced comiterea unor acte delincvente şi le fac în acelaşi timp posibile.( Această

posibilitate este menţionată de către Sutherland, dar nu este dezvoltată în teoria sa).

Atitudinea de dezaprobare a conduitelor delincvente ce rezultă din internalizarea

normelor sociale şi atitudinea conformistă a celorlalţi, este neutralizată şi anihilată de

către aceste mecanisme de raţionalizare.

Aşadar, delincventul nu este în opoziţie totală cu societatea convenţională, iar pentru a se

angaja în activităţi infracţionale trebuie să deţină tehnici de raţionalizare a actelor

delincvente. David Matza a numit aceste mecanisme de justificare a comportamentelor

infracţionale „tehnici de neutralizare” şi a apreciat că reprezintă o componentă esenţială a

ceea ce Sutherland a numit „definiţii favorabile încălcării legii”. Potrivit aceluiaşi autor

aceste tehnici de neutralizare, joacă un rol mai important în geneza comportamentelor

delincvente decât învăţarea imperativelor morale, valorilor sau atitudinilor favorabile

încălcării legii.

Analizând aceste tehnici, D. Matza a apreciat că acestea se pot grupa în cinci categorii

distincte:

1) Negarea responsabilităţii. Reprezintă una dintre cele mai importante tehnici

de neutralizare a responsabilităţii pentru comiterea unui act delicvent. În

măsura în care delincventul se poate defini pe sine ca lipsit de responsabilitate

pentru actul deviant, dezaprobarea celorlalţi, a lui însuşi şi eficienţa

controlului social va fi anihilată. Ca şi tehnică de neutralizare a vinei negarea

responsabilităţii se extinde mult dincolo de pretenţia că actul deviant este un

accident sau de negarea responsabilităţii personale pentru acesta. Se consideră

că actul deviant este determinat de forţe situate deasupra individului şi în afara

controlului acestuia cum este cazul unui mediu familial disfuncţional, a unor

părinţi neiubitori, prieteni nepotriviţi, vecinătate săracă etc.

2) Negarea prejudiciului. O altă tehnică importantă de neutralizare a se centrează

pe prejudiciul sau vătămarea produsă de un act delincvent. Negarea

prejudiciului reprezintă o modalitate de raţionalizare şi legitimare a conduitei

utilizată adesea de către delincvenţi pentru a schimba interpretarea propriilor

conduite de către ei înşine sau de către public. Codul penal face o distincţie

între actele care sunt greşite şi cele care sunt ilegale dar nu şi imorale.

Delincvenţii pot face şi ei o asemenea distincţie în evaluarea vinovăţiei

propriilor comportamente. Autorul furtului unei maşini poate interpreta acest

act ca un „împrumut”, iar o luptă între bande pe stradă poate fi considerată o

„neînţelegere” între băieţii etc. Aceste exemple arată că delincvenţii consideră

adeseori că actele lor nu produc cu adevărat un rău chiar dacă contravin legii.

3) Negarea victimei. În cazul în care delincventul acceptă responsabilitatea

pentru faptele sale contrare legii şi admite faptul că acestea au produs pagube

sau vătămări indignarea altora sau propria indignare poate fi neutralizată prin

invocarea circumstanţelor în care s-a produs incidentul şi care absolvă de

vinovăţie făptaşul. Delincventul poate pretinde faptul că vătămarea sau

paguba nu pot fi considerate cu adevărat ca prejudicii deoarece sunt în

realitate consecinţe ale aplicării unor pedepse binemeritate victimei sau a

răzbunării unor fapte reprobabile ale acesteia. În felul acesta printr-o manevră

subtilă delincventul se plasează în poziţia justiţiarului care pedepseşte un

comportament condamnabil. Un alt element ce poate susţine această strategie

de negare a victimei este prezenţa în cadrul culturii populare a unor tipuri de

infractori, personaje populare de genul Robin Hood, haiduci, sau a

detectivului particular hotărât să facă dreptate cu orice preţ, inclusiv acela al

încălcării legii.

4) Condamnarea condamnatorilor. Reprezintă o altă tehnică de neutralizare a

vinei utilizată de către persoanele delincvente care constă în blamarea

persoanelor sau instanţelor cu rol de control social cum sunt: poliţia,

profesorii, autorităţile etc. Specific acestei tehnici de neutralizare a vinei este

mutarea accentului de pe actele reprobabile ale delincvenţilor pe motivaţia şi

comportamentul celor care dezaprobă comportamentele lor deviante. Astfel,

aceştia sunt acuzaţi de ipocrizie, de faptul că sunt ei înşişi devianţi ascunşi şi

de faptul că sunt mânaţi de interese personale. Responsabilitatea actelor

deviante este în felul acesta transferată asupra lumii în care trăiesc, a societăţii

corupte şi a oficialilor ipocriţi care predică moralitatea fără a oferi şi exemple

personale în acest sens.

5) Apelul la o loialitate de natură morală, mai înaltă. A cincia şi cea din urmă

tehnică de neutralizare a controlului social intern şi extern este reprezentată de

sacrificarea cerinţelor societăţii în favoarea celor ale unor grupuri sociale mai

mici de care delincventul aparţine, cum este familiei, grupului de prieteni sau

bandei. Trebuie precizat însă faptul că aceasta nu înseamnă neapărat

repudierea imperativelor sistemului normativ dominant ci doar faptul că

individul eşuează în respectarea lor. Delincventul se poate simţi prins într-o

dilemă care nu poate fi soluţionată decât prin încălcarea legii. Încălcarea

normelor sociale se produce în acest caz datorită faptului că normele grupului

de apartenenţă sau cerinţele acestuia sunt mai presante şi cer o loialitate mai

înaltă decât în cazul celor ale sistemului normativ dominant.

Prin urmare, teoria elaborată de către Sykes şi Matza, încearcă sa ofere o explicaţie

pentru comportamentele deviante, respectiv delincvente, într-o abordare ce combină idei

proprii :

- teoriei presiunii sociale (deprivarea socilă şi eşecul educaţional sunt caracteristici tipice

pentru un grup delincvent);

- teoriei controlului (ideea că delincvenţa este considerată un comportament pentru care

individul optează într-un mod conştient, reintroducând astfel în analiză, posibilitatea unei

alegeri raţionale din partea delincventului; dar şi ideea că pentru a fi ”liber pentru

devianţă”, individul trebuie să neutralizeze legăturile sale cu societatea convenţională);

- teoriei subculturale (în grupul delincvent există un stil de gândire şi de comunicare-ce

ţine de modul de viaţă al clasei de jos - care sunt distinctive şi diferite, de pildă

comparativ cu cele ale şcolii; totodată, în contextul unei stări prevalente de plictiseală şi

de fatalism, distracţia şi ”valorile subterane” ale acesteia, oferă un sentiment/sens al

evadării pe care Matza îl numeşte ”stare/dispoziţie de umanism”mood of humanism, în

care individul face ca lucrurile să se întâmple, în loc să fie o victimă pasivă a

evenimentelor; dată fiind însă, absenţa oportunităţilor pentru exprimarea în mod legitim a

valorilor distracţiei ce rupe plictiseala, asigurând aventura şi gustul pentru risc, actul

delincvent poate să pară singura opţiune la îndemână).

Cel puţin din aceste considerente, teoria neutralizării are o relevanţă practică pentru

asistenţa socială, ce nu trebuie ignorată.