Tendințe în evoluţia sistemelor de pensii practicate în ţările Uniunii Europene

Masterand Profesor coordonatorCostea Marius Ciprian Lect. Dr. Bogdan Zugravu Specializarea Finanţe - AsigurăriAn IGrupa 1

1

Cuprins

Evoluţia protecţiei sociale în Uniunea Europeană..............................................................................4

Evoluţia sistemului de pensie în ţările membre ale Uniunii Europene..............................................6

Particularităţi ale sistemului de pensii în ţările UE..........................................................................14

Sistemul de impozitare al pensiilor în ţările UE...............................................................................18

Reformarea sistemului de pensii......................................................................................................18

Concluzii..........................................................................................................................................20

Bibliografie.......................................................................................................................................21

2

„Problema cu pensionarea e ca nu primesti nici o zi libera”

Abe Lemons

3

Evoluţia protecţiei sociale în Uniunea Europeană

Uniunea Europeana este rezultatul unui proces de cooperare si integrare care a început în anul 1951, între şase

tări europene (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda).

Dupa cincizeci de ani şi cinci valuri de aderare, Uniunea Europeană are astazi 27 state membre :

- 1973: Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit;

- 1981: Grecia;

- 1986: Spania şi Portugalia;

- 1995: Austria, Finlanda şi Suedia;

- 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria.

Cel de-al cincilea val a fost încheiat odată cu aderarea României şi Bulgariei. Turcia şi Croatia sunt tări candidate cu

care negocierile de aderare tocmai au inceput

Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relaţiile dintre statele membre şi între popoarele acestora, într-

o manieră coerenta, avand drept suport solidaritatea.

Politica socială a comunităţii europene a debutat odată cu tratatul de constituire a acesteia, în 1957. Astfel,

Tratatul de la Roma pune bazele politicii sociale prin articolele sale referitoare la libera circulaţie a muncitorilor şi la

libertatea de stabilire a acestora, în contextul creării pieţei comune. Tot prin acest tratat a fost prevăzută şi crearea

Fondul Social European, instrumentul de finanţare a politicii sociale şi cel mai vechi dintre fondurile structurale.

Pasul următor a fost constituit de adoptarea Actului Unic European (The Single European Act), în 1986, ce

conţine directive privind sănătatea şi siguranţa la locul de muncă, introduce dialogul social şi conceptul de coeziune

economică şi socială (materializat prin crearea Fondului de coeziune economică şi socială).

Anul 1989 constituie un moment important al construcţiei sociale europene prin adoptarea primului document

programatic al politicii sociale – Carta Socială, ce stabileşte drepturile sociale fundamentale şi, odată cu acestea,

direcţiile de acţiune ale politicii sociale.

Un an mai târziu, în 1990, Tratatul de la Maastricht (ratificat în 1992) stabileşte ca unul din obiectivele

Uniunii atingerea unui „nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă şi al protecţiei sociale, egalitatea între femei şi

bărbaţi creşterea standardelor de viaţă şi a calităţii vieţii...” (Articolul 2).

În 1991 a fost adoptat Protocolul Social (Social Policy Protocol), ce a fost anexat Tratatului de la Maastricht

şi care stabileşte obiectivele politicii sociale (prefigurate de Carta Socială): promovarea ocupării forţei de muncă,

îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă, combaterea excluziunii sociale, dezvoltarea resurselor umane, etc.

(semnat de 11 SM, nu şi de Marea Britanie).

Cartea Verde (Green Paper), lansată în 1993, deschide procesul de discuţie asupra viitorului politicilor

sociale la nivel comunitar şi este urmată, în 1994, de Cartea Albă (White Paper) – ce stabileşte priorităţile politicii

sociale până în anul 2000. Acestea sunt concretizate în programele de acţiune socială pentru perioadele 1995-1997 şi

1998 -2000.

În 1997, prin Tratatul de la Amsterdam (ratificat în 1999) este abrogat Protocolul Social, este lansat Acordul

Social (Social Policy Agreement) şi este integrat un nou articol în Tratatul UE, un articol privind ocuparea forţei de

muncă şi cunoscut ca Titlul VIII. 1998 este anul în care Marea Britanie semnează Acordul Social şi participă astfel la

politica socială comunitară.

4

Anul 2000 constituie un moment major în evoluţia politicii sociale prin elaborarea Strategiei de la Lisabona

(Lisbon Strategy), prin care este stabilit obiectivul pe zece ani al Uniunii Europene, reprezentat de transformarea

economiei comunitare în cea mai competitivă economie bazată pe cunoaştere. Tot în acest an a fost adoptată şi Agenda

Politicii Sociale1, ce preia acele obiective specifice şi elemente ale strategiei ce ţin de politica socială şi le converteşte

într-un program de acţiune pe 5 ani, care constituie cadrul politicii sociale actuale. În 2003 a avut loc evaluarea

intermediară a Agendei Sociale, ce are ca rezultat ajustarea priorităţilor Agendei în funcţie de progresul înregistrat

până în acest moment şi de schimbările politice, economice şi sociale înregistrate la nivel comunitar.

Baza legală a politicii sociale a fost stabilită prin Tratatul de la Roma (Tratatul Comunităţii Europene, 1957,

şi reînnoit), întărită prin Actul Unic European (1986/1987) şi consolidată prin Tratatul de la Maastricht (1992) şi

Tratatul de la Amsterdam (Tratatul Uniunii Europene 1997).

Tratatul de la Roma reflectă momentul de început al politicii sociale prin câteva articole referitoare la libera

circulaţie a muncitorilor şi a libertăţii de stabilire a acestora, în contextul creării pieţei comune. Actul Unic European a

completat această linie prin o serie de articole referitoare la sănătatea şi siguranţa la locul de muncă, dialogul cu

partenerii sociali şi coeziunea economică şi socială. În momentul de faţă, cadrul legal general al politicii sociale este

dat de Articolele 2 şi 13 ale Tratatului CE şi Articolul 2 al Tratatului UE, care continuă iniţiativele anterioare prin

adăugarea de prevederi referitoare la combaterea discriminării (de gen, a discriminării rasiale, etnice, religioase, bazate

pe dizabilităţi, vârstă sau orientare sexuală). Astfel, Articolul 2 al Tratatului CE prevede - alături de o dezvoltare

economică armonioasă, echilibrată şi durabilă – „ un nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă şi al protecţiei sociale,

egalitatea între femei şi bărbaţi, creşterea standardelor de viaţă şi a calităţii vieţii...”, în timp ce Articolul 13 se referă la

adoptarea de măsuri adecvate pentru „ combaterea discriminării bazate pe sex, origine etnică sau rasială, religie sau

convingeri religioase, dizabilităţi, vârstă sau orientare sexuală”. Tot în Tratatul CE , politica socială este adresată

distinct în Titlul VIII (Articolele 125-130) – referitor la ocuparea forţei de muncă şi Titlul XI (Articolele 136-145) – ce

se referă explicit la politica socială, educaţie, formare profesională şi tineret. Articolul 2 al Tratatului UE - stabilind

obiectivele Uniunii Europene - preia aceste reglementări şi menţionează promovarea progresului economic şi social

printr-un nivel ridicat al ocupării forţei de muncă, întărirea drepturilor şi intereselor indivizilor (prin introducerea

cetăţeniei europene) şi libera circulaţie a persoanelor. Alături de aceste prevederi juridice stau o serie de directive şi

reglementări privind Fondul Social European (FSE), condiţiile de muncă, ocuparea forţei de muncă şi şomajul,

securitatea socială.

Principalii actori instituţionali implicaţi în procesul de decizie şi de implementare a politicii sociale sunt

reprezentaţi de Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri) şi

Comitetul Economic şi Social, sprijiniţi în activitatea lor de trei agenţii europene şi un număr egal de parteneri sociali.

Comisia Europeană este direct responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea implementării politicilor sociale,

prin Direcţia Generală(DG) Probleme Sociale şi Ocupare a Forţei de Muncă. Rolul său este de a iniţia şi definitiva

noi acte legislative în domeniu şi de a se asigura că măsurile astfel adoptate vor fi implementate de Statele Membre. În

activitatea sa, DG colaborează cu DG Mediu şi DG Dezvoltare Regională.

Parlamentul European este implicat în procesul decizional prin Comitetul pentru Ocupare şi Probleme

Sociale, ale cărui responsabilităţi au în vedere diverse aspecte ce ţin de politica de ocupare a forţei de muncă şi de

politica socială.

1 Social Policy Agenda - documentul programatic şi cadrul de implementare al politicii sociale comunitare

5

Consiliul UE este echivalentul unui consiliu de miniştri la nivel european şi se reuneşte de câteva ori pe an ,

în scopul coordonării politicilor sociale ale SM.

Comitetul Economic şi Social (CES) are rol consultativ în procesul de decizie şi emite opinii, la solicitarea

Comisiei Europene, care au însă numai caracter informativ. CES constituie legătura cu societatea civilă, în cadrul său

fiind reprezentate diverse organizaţii economice şi sociale de pe teritoriul Statelor Membre.

Comitetul de Ocupare (a forţei de muncă) a fost înfiinţat în anul 2000 (înlocuind Comitetul pentru Ocupare şi

Piaţa muncii), are rol consultativ şi este activ implicat în dezvoltarea Strategiei europene de angajare a forţei de

muncă (European Employment Strategy), precum şi în promovarea coordonării între Statele Membre în privinţa

politicilor ce ţin de ocuparea şi de piaţa forţei de muncă.

Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei, cu sediul la Viena, a fost înfiinţat în 1997

(începându-şi activitatea în 1998) şi sprijină procesul decizional prin furnizarea de date şi informaţii referitoare la

situaţia rasismului, xenofobiei, islamofobiei şi anti-semitismului la nivel comunitar, precum şi elaborarea de studii şi

strategii de acţiune în acest domeniu.

Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă a fost înfiinţată în 1975 şi are

sediul la Dublin. Activitatea sa este orientată în două direcţii: managementul cercetării şi respectiv informare şi

comunicare. De asemenea, Fundaţia sprijină procesul decizional prin furnizarea de date privind îmbunătăţirea

condiţiilor de viaţă şi de muncă la nivel european.

Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate la Locul de Muncă , cu sediul la Bilbao, a fost înfiinţată în

1996, în scopul de a colecta, disemina şi facilita schimbul de informaţii şi bune practici în domeniu. Rolul său în

procesul decizional constă în furnizarea de date privind sănătatea şi securitatea la locul de muncă, pe baza cărora sunt

fundamentate propunerile şi iniţiativele Comisiei Europene în această direcţie.

Alături de aceste organisme comunitare, un rol important în trasarea cadrului politicii sociale îl au partenerii

sociali, reprezentaţi de Confederaţia Sindicală Europeană (ETUC), Uniunea Patronatului din Comunitatea

Europeană (UNICE) şi Centrul European pentru Întreprinderi Publice (CEEP). Aceştia sunt implicaţi în procesul de

dialog social şi reprezintă angajaţii, patronatul şi sectorul profesiilor liberale.

Evoluţia sistemului de pensie în ţările membre ale Uniunii Europene

Începând cu cea de a doua parte a anilor ’70, sistemele de protecţie socială din   ţările europene dezvoltate au

fost confruntate cu o criză economică. Aceasta a avut, ca primă consecinţă, creşterea cheltuielilor sociale şi scăderea

resurselor de finanţare datorită încetinirii creşterii salariilor, a încasărilor fiscale şi a diminuării numărului celor ce

cotizează. Astfel, obiectivul principal a fost reducerea cheltuielilor de protecţie socială, inclusiv şi prin transferarea

achitării pensiilor pe seama sectorului privat.

În următoarele decenii, statele membre ale Uniunii Europene se vor confrunta cu un accentuat fenomen al

îmbătrânirii populaţiei, generat de trei mari factori: atingerea vârstei de pensionare a generaţiei „baby-boom”, născută

după Cel de-al Doilea Război Mondial, continua creştere a speranţei de viaţă şi scăderea ratei fertilităţii.

Dacă primul factor va determina un dezechilibru demografic temporar, ceilalţi factori vor acţiona în mod

continuu, ameninţând stabilitatea financiară a sistemelor de pensii pe termen lung. Acţiunea combinată a factorilor

demografici menţionaţi va determina o creştere bruscă a numărului de pensionari şi o scădere drastică a numărului de

6

contribuabili. Această evoluţie va afecta negativ sistemele de pensii, dar şi potenţialul economic general de creştere al

Uniunii Europene.

Conform previziunilor EUROSTAT, în condiţiile creşterii speranţei de viaţă la femei de la 81 de ani la

nivelul anului 2000, la aproximativ 89 de ani în anul 2060, iar la bărbaţi de la 75 de ani la 85 de ani, pentru a putea

menţine nivelul pensiilor de astăzi, va fi necesară o creştere a resurselor financiare ale sistemului de pensii cu 25-30%,

ceea ce înseamnă fie o creştere a presiunii fiscale asupra contribuabililor, fie o creştere a datoriei publice

Fig. 1 – Evoluţia speranţei de viaţă la naştere in ţările UE2

La aceste estimări, se adaugă şi acţiunea celorlalţi doi factori demografici. Peste numai 10-15 ani, generaţia

„baby-boom” va atinge vârsta de pensionare, urmând a fi susţinută în plată de generaţii mult mai mici – consecinţă a

ratelor de fertilitate în scădere.

În contextul acestor provocări, în anul 2001, Comisia Europeană a propus aplicarea metodei deschise de

coordonare în domeniul pensiilor. Această metodă presupune crearea unui cadru de lucru integrat, care să cuprindă

atât variabilele economice, cât şi variabilele sociale. În interiorul limitelor propuse de cadrul general, statele membre

vor putea să-şi dezvolte propriile strategii de reformare în domeniul pensiilor.

Obiectivele strategice propuse de Comisia Europeană, prin metoda deschisă de coordonare, aprobate de

Parlamentul şi Consiliul European sunt:

sisteme de pensii adecvate, prin prevenirea excluderii sociale, menţinerea standardelor de viaţă după

pensionare şi promovarea solidarităţii;

sisteme de pensii sustenabile financiar, prin stimularea muncii, creşterea vârstei de pensionare, echilibrarea

sistemului de pensii în contextul echilibrului finanţelor publice, în general, ajustarea contribuţiilor şi a

pensiilor în mod echitabil, reglarea optimă a schemelor private de pensii;

2 Sursa EUROSTAT

7

sisteme de pensii flexibile, adaptabile noilor realităţii economico-sociale şi nevoilor în permanentă schimbare

ale societăţii şi individului.

Pentru menţinerea standardului de viaţă al europenilor şi după pensionare, sistemele de pensii ale Uniunii

Europene sunt structurate pe trei piloni: pensia de stat, de tip redistributiv, pensia ocupaţională şi pensia privată

individuală. Această schemă, în combinaţie cu alte facilităţi fiscale, permite pensionarilor din majoritatea statelor

membre ale Uniunii Europene să-şi menţină standardele de viaţă, ba chiar în unele state să atingă niveluri relativ

ridicate.

Cele mai multe sisteme de pensii din statele membre ale UE sunt organizate ca sisteme de pensii de stat, cu

implicaţii deosebite asupra finanţelor publice în ultimii ani.

În prezent, în funcţie de stadiul reformelor sistemelor lor de pensii, în UE sunt patru categorii de state:

- cu sisteme de pensii private puţin dezvoltate şi care nu intenţionează să modifice situaţia existentă, deşi se

manifestă un trend în acest sens: Spania, Franţa

- cu sisteme de pensii private bine dezvoltate şi care s-au bazat întotdeauna pe aceste sisteme: Danemarca,

Olanda, Marea Britanie

- cu sisteme de pensii publice, de tip pay as you go, reformate, respectiv prin introducerea pilonului II – pilon

obligatoriu, finanţat din contribuţii participanţi (cota parte din contribuţia la sistemul public), componentă şi în

completarea sistemului public nefinanţat: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, România,

Slovacia, Suedia

- cu sisteme de asigurări sociale nefinanţate, tradiţionale, uneori împreună cu un nivel minim de asigurare

socială şi care au trecut la un sistem privat de pensii: Germania, Austria, Italia.

Pentru a clasifica sistemele de pensii trebuie luate în calcul mai multe aspecte care determină următoarea

clasificare a sistemelor de pensii:

■ modul de finanţare:

- sisteme de tip pay as you go – PAYG (care funcţionează pe principiul solidarităţii sociale între generaţii – angajaţii

plătesc pentru pensiile pensionarilor la acel moment, de obicei obligatorii, administrate public)

- sisteme finanţate, administrate privat (prin plata contribuţiilor de către participant, sau, după caz, de către

participant şi angajator)

- evidenţiate în contabilitatea angajatorului

■ baza legală şi modul de stabilire

- sisteme stabilite prin lege

- stabilite prin contract colectiv de muncă

■ mod de aderare

- sisteme obligatorii

- sisteme voluntare

■ tip beneficii obţinute

- sisteme de tip DC (defined contribution) – cu contribuţii definite (beneficiile obţinute variază în funcţie de

rezultatele investirii activelor fondului participantului)

- sisteme de tip DB (defined benefit) – cu beneficii definite (se stabileşte un anume beneficiu şi se calculează

contribuţiile pentru atingerea acelui beneficiu)

- sisteme hibride – caracteristic de la cele două sisteme: DC şi DB.

8

În Uniunea Europeană, clasificarea tradiţională în trei piloni:

Primul pilon – pensii reglementate

Al doilea pilon – pensii ocupaţionale (legate de locul de muncă), stabilite prin contracte de muncă

Al treilea pilon – prevederi individuale, fără legătură cu ocupaţia.

OECD3 a dezvoltat propria clasificare pentru pensii, valabilă în statele membre OECD şi face distincţie între:

● Sisteme publice (asigurările sociale de pensii şi alte sisteme similare) / sisteme private (administrate de instituţii

private, altele decât guvernul)

● Sisteme ocupaţionale / sisteme individuale de pensii (personale)

● Sisteme cu participare obligatorie/voluntară

● Sisteme de tip DC (defined contribution - cu contribuţii definite) / DB (defined benefit – cu beneficii definite)

● Sisteme finanţate / nefinanţate / evidenţiate în contabilitatea angajatorilor.

sistem Caracterizare sisteme si tipuri State membre ale UE cu acest tip de sistem

Sisteme de pensii

reglementate Care asigură un venit minim

- toate statele.

Care asigură un venit forfetar de referinţă în funcţie de: 1. rezidenţă 2. contribuţiile la asigurările sociale

1. Germania, Olanda. 2. Irlanda, Marea Britanie.

Care asigură un venit raportat la veniturile salariale din perioada activă, de tip pay as you go, PAYG (cu/fără fond de rezerva). Aceste sisteme funcţionează pe principiul solidarităţii sociale între generaţii – angajaţii plătesc pentru pensiile pensionarilor la acel moment, de obicei obligatorii, administrate public.

- toate statele, inclusiv România, excepţie: Germania, Olanda, Irlanda, Marea Britanie.

Raportat la veniturile salariale din perioada activă, finanţat cu o cotă parte din contribuţii la asigurările sociale - pilonul finanţat al sistemului pay as you go, cu capitalizare şi care pot fi finanţate în mai multe moduri: 1.în totalitate 2.parţial finanţat 3.sisteme separate

1.Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, România, Slovacia, Suedia 2.Finlanda. 3.1.obligatorii: Austria, Germania. 3.2.voluntare: Italia, Portugalia.

Sisteme de pensii

ocupaţionale

Obligatorii pentru angajator (sectorial, sau între sectoare) sau derivând din contractele colective de muncă (stabilesc participarea obligatorie)

- Belgia, Danemarca, Cipru, Portugalia, Olanda, Suedia, Germania.

Facultative (participarea nu este obligatorie), prin contractele colective de muncă

- Belgia, Bulgaria, Cipru, Germania, Franţa, Italia, Spania.

Contractual sau unilateral de către angajator (inclusiv cele evidenţiate în contabilitatea angajatorului sau planurile de grup)

- Austria, Germania. Grecia, Franţa, Irlanda, Cipru, Finlanda, Marea Britanie.

Cu posibilitatea de a contribui la o schemă de pensii prin intermediul angajatorului

- Irlanda, Marea Britanie.

Sisteme de pensii

individuale

Scheme individuale, voluntare (participarea nu este condiţionată de ocupaţie), cu posibilitatea aderării colective (prin sindicate sau asociaţii)

- R.Cehă, România, Spania, Slovacia, Marea Britanie.

Contracte individuale cu fonduri de pensii, companii de asigurări de viaţă sau instituţii specializate în economisiri pentru pensii care oferă anuităţi

- toate statele, cu precădere în Germania, Franţa.

Economii pe termen lung, fără scop declarat: pensii - toate statele.

Tabel nr.1 – Sistem de pensii in UE4

3 Organizaţia pentru Dezvoltare şi Cooperare Economică 4 Sursa CSSPP – Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private

9

UE acceptă diversitatea sistemelor de pensii ale statelor-membre dacă aceste state împărtăşesc un set de

principii şi scopuri comune. Această politică a luat forma unor principii, precum unitatea în diversitate, principiul

subsidiarităţii şi metoda deschisă de coordonare.

În câmpul politicilor cu privire la pensii, Consiliul European a stabilit, în decembrie 2001, la întâlnirea de la

Laeken, unsprezece obiective comune care pot fi subsumate următoarelor trei obiective generale: adecvarea,

sustenabilitatea financiară şi modernizarea sistemelor de pensii5. Primul obiectiv general, adecvarea sistemelor de

pensii, este puternic bazat pe solidaritatea socială şi presupune ca obiective: prevenirea excluziunii sociale, menţinerea

standardului de viaţă după retragerea din activitate şi promovarea solidarităţii. Chiar şi aşa, o mai mare încredere în

pensiile private poate creşte inegalitatea în măsura în care pensiile private oglindesc mai mult veniturile şi au tendinţa

să fie mai accesibile oamenilor cu venituri ridicate. Deci, UE, şi nu numai, este prinsă între nevoia solidarităţii sociale

şi nevoia implementării schemelor de tip fond, într-o piaţă comună.

Fig nr.2 - UE prinsă între nevoia de solidaritate şi competiţia într-o piaţă a pensiilor private

Uniunea Europeană îşi doreşte atât solidaritatea cât şi sistemele de tip fond: „Pensiile ocupaţionale trebuie

dezvoltate fără a pune în discuţie importanţa securităţii sociale a sistemelor de pensii în termenii securităţii,

durabilităţii şi a unei protecţii sociale efective, care ar trebui să garanteze un standard de viaţă decent la bătrâneţe şi,

de aceea, ar trebui să fie în centrul obiectivului întăririi modelului social european6”

Primul pilon cuprinde solidaritatea intra şi intergeneraţională, şi respectiv solidaritatea între femei şi bărbaţi.

În sistemul de tip PAYG, membrii generaţiei active contribuie pentru populaţia în vârstă din prezent şi vor primi

beneficii de la viitoarea generaţie tânără. În acest context, se legitimează ideea unei solidarităţi între generaţii în cadrul

sistemului public de pensii, solidaritate garantată de stat.

5 Comisia Europeana, 20036 Directiva 2003/41/EC a Parlamentului European si a Consiliului Europei

10

Fig. nr.3 Solidaritatea intergeneraţională din cadrul sistemului PAYG

Cancelarul german Bismarck a dezvoltat sistemul de asigurări sociale pentru a controla mulţimea angajaţilor,

văzuţi ca nişte „soldaţi într-o economie funcţionând ca o armată”. Aşadar, dacă există solidaritate între generaţii, este

ea suficientă pentru funcţionarea sistemului?

Putem folosi acest concept de încredere între oameni sau generaţii pentru a explica de ce sistemul de pensii

continuă să existe. Pe de o parte, generaţia tânără, din prezent, are încredere în viitoarea generaţie tânără că va

contribui pentru pensia lor şi, pe de altă parte, are un sentiment de solidaritate orientat către generaţia în vârstă din

prezent, prin contribuţia la sistemul PAYG.

Fig. Nr.4 - Încredere şi solidaritate în cadrul sistemului public de pensii solidaritate

Pilonul doi este unul ocupaţional, de tip fond administrat privat, cu contribuţii sau cu beneficii definite. Doar

persoanele angajate se pot bucura de acest tip de sisteme de pensii, iar în cazul în care contribuţia la aceste sisteme de

pensii este voluntară, calitatea de membru al unei scheme ocupaţionale depinde de companiile la care persoanele

lucrează, respectiv de posibilele înţelegeri colective între angajaţi şi angajatori, în condiţiile în care ambele părţi pot

contribui la fondurile ocupaţionale.

Chiar dacă pilonul doi este de tip fond şi administrat privat, el conţine elemente de solidaritate socială. În

Olanda, populaţia activă acoperă parţial randamentul mai scăzut al investiţiei, al fondurilor ocupaţionale, iar în cazul

unor investiţii bune, surplusul este economisit pentru generaţiile viitoare. Există, de asemenea, o solidaritate intra-

generaţională în cazul schemelor în care perioadele non-contributorii (în caz de boală, şomaj sau accident de muncă)

sunt acoperite de ceilalţi membri sau de angajator.

Un alt tip de solidaritate ar putea fi reprezentat de deducerile de taxe (parţiale sau totale) pentru contribuţiile

la fondurile ocupaţionale de pensii. În acest caz, putem vorbi de un tip de solidaritate între societatea în ansamblu şi

membrii schemei ocupaţionale.

11

Este evident faptul că nivelul solidarităţii sociale este mult mai redus decât în cadrul primului pilon, fiind

limitat la anumite grupuri profesionale. Putem numi acest tip de solidaritate profesională, solidaritate corporativă.

Al treilea pilon este individualist, voluntar şi de tip fond. Prin urmare, singura formă de solidaritate pe care o

întâlnim în cadrul acestui pilon este deducerea parţială de la impozitare a contribuţiilor. Această deducere, pe care o

găsim şi în cazul pilonului doi, o putem numi solidaritate fiscală.

pilonul unu pilonul doi pilonul trei

- solidaritate intergenerationala

- solidaritate intragenerationala

- solidaritate de gen

- solidaritate corporativa

- solidaritate fiscala

- solidaritate fiscala

Tabel nr.2 - Sistemul multipilon şi solidaritatea socială

Sistemul de tip PAYG a reprezentat o soluţie în vederea asigurării unui standard minim de viaţă pentru

persoanele în vârstă, în contextul industrializării, urbanizării şi apariţiei familiei nucleare. Sistemul PAYG a funcţionat

bine, atât timp cât numărul contributorilor a fost mai mare decât numărul beneficiarilor. Însă previziunile pentru

următorii ani face ca acest sistem să devină ineficient datorită riscului de apariţie a tensiunilor între generaţii, deoarece

populaţia activă trebuie să contribuie mai mult (ştiind că va beneficia de o pensie mică), iar pensionarii să beneficieze

de o pensie mai mică.

Putem vorbi de un cerc vicios, generaţia activă, mai puţin numeroasă, este obligată să contribuie pentru

generaţia în vârstă, mai numeroasă, deoarece statul a garantat acesteia din urmă, când era un contributor activ şi onest,

că va beneficia de o bună pensie la bătrâneţe. Este evident că, indiferent de gradul de solidaritate existent sau

potenţial, este imposibil pentru sistem să-şi atingă scopurile, fără schimbări semnificative.

În vederea realizării schimbărilor structurale, formula sistemului de pensii de tip PAYG exprimă clar

opţiunile existente :

SWL = PN

S – rata contribuţiei la sistemul PAYG

W – venitul mediu

L – numărul de muncitori

P – mărimea medie a pensiei

N – numărul de pensionari

Următoarele soluţii sunt posibile, pentru a echilibra balanţa între cele două părţi ale ecuaţiei:

1. Creşterea ratei contribuţiei înseamnă salarii mai mici şi/sau costuri ale muncii mai ridicate, însă există niveluri

minime de suportabilitate pentru ambele părţi (în cazul angajatorilor, eforturile financiare mai mari pentru salarii

determină aceste firme să fie necompetitive pe o piaţă comună a UE sau într-o economie globalizată).

2. Creşterea salariului mediu presupune o creştere semnificativă economic, dar creşterea salariilor induce o creştere a

pensiilor (sau a aşteptărilor cu privire la pensii).

3. Creşterea numărului de angajaţi este posibilă prin dezvoltarea unei economii care să producă locuri de muncă,

printr-o politică activă pe piaţa muncii şi prin creşterea vârstei de pensionare. În acest sens, ţinta UE este atingerea

12

unei rate de ocupare de 70% pentru întreaga populaţie activă, peste 60% pentru femeile active şi 50% persoanele

active în vârstă (între 55 şi 64 de ani)7.

4. Scăderea pensiei medii.

5. Scăderea numărului de pensionari este posibilă prin amânarea vârstei de retragere, inclusiv prin oferirea de motivaţii

muncitorilor în vârstă să-şi continue activitatea, cu fracţiune de normă sau cu normă întreagă.

Unele dintre aceste măsuri ţin de politicile economice, altele de politicilesociale, iar în cadrul politicilor

sociale, doar o parte dintre ele se referă la politica sistemelor de pensii. Toate au însă un impact semnificativ asupra

securităţii sociale.

Conform Băncii Mondiale şi Fultz, în cadrul sistemului de tip PAYG, cele mai importante elemente ale

reformei parametrice sunt:

1. Creşterea graduală a vârstei de retragere;

2. Creşterea graduală a perioadei minime de contribuţie;

3. Demotivarea pensionării anticipate;

4. Introducerea unor noi formule, care să coreleze beneficiile cu întreaga activitate (de exemplu, introducerea

sistemului german de puncte în România, Croaţia şi Bulgaria, sau a sistemului noţional cu contribuţii definite în

Suedia, Italia şi Polonia).

Îmbătrânirea demografică este o povară în cadrul sistemului de pensii de tip PAYG atât pentru populaţia

activă, cât şi pentru populaţia în vârstă. În acest context, solidaritatea înseamnă o împărţire echilibrată a acestei poveri

între muncitori şi pensionari.

O altă dimensiune importantă a reformei constă în dezvoltarea schemelor ocupaţionale şi a sistemelor

voluntare de tip fond. Aşa cum am arătat mai sus, nivelul solidarităţii este mai redus în pilonul doi decât în pilonul

unu, iar în pilonul trei este practic nul. Dar implementarea sistemului ocupaţional obligatoriu aduce elemente de

solidaritate noi. Dezvoltarea celui de al doilea pilon presupune faptul că tinerii angajaţi contribuie obligatoriu la

schemele ocupaţionale de tip fond cu un procent din salariu care se deduce din contribuţia la pilonul unu. Acest fapt

slăbeşte şi mai mult sustenabilitatea sistemului PAYG, care nu poate fi realizată prin creşterea contribuţiilor şi

scăderea beneficiilor. O soluţie constă în finanţarea pierderilor din pilonul unu din cauza dezvoltării pilonului doi din

surse externe – de exemplu, împrumuturi sau/şi subvenţii ale statului. În cazul împrumutului guvernamental (posibil

de la Banca Mondială), povara datoriei este suportată de societatea prezentă şi viitoare. În cazul unei subvenţii a

statului, banii pot veni din privatizări (de exemplu, privatizarea a unei bănci), iar de această subvenţie beneficiază

tinerii angajaţi care au oportunitatea să fie membri ai unor scheme ocupaţionale fără să contribuie suplimentar la

pilonul unu. În cazul în care banii provin din privatizări, putem spune că la efortul reformei au contribuit şi generaţiile

trecute care au ajutat la dezvoltarea instituţiei privatizate. Iată cum pensionarii de astăzi pot contribui printr-un arc în

timp la dezvoltarea pilonului doi.

O situaţie similară apare în cazul fondurilor de tip tampon. Surplusul contribuţiei din prezent şi/sau a banilor

proveniţi din alte surse poate fi economisit pentru momentul când sistemul va avea nevoie de astfel de resurse. Şi în

acest caz putem vorbi de o solidaritate intergeneraţională.

La aceste dimensiuni ale solidarităţii sociale din cadrul sistemelor de pensii supuse tranziţiei mai putem

adăuga un element de solidaritate care ţine de logica sistemului multipilon. Dacă cel de al doilea şi cel de al treilea

pilon au ca funcţie acoperirea veniturilor pierdute din cauza retragerii din activitate a pensionarilor, având ca scop

7 Comisia Europeană, 2003, p. 42

13

acoperirea unei rate de înlocuire cât mai mare, justificarea existenţei primului pilon constă în asigurarea unui nivel

minim de trai. Statul nu poate să-şi permită să elimine sistemul public de pensii bazat pe solidaritate, datorită a ceea ce

Marshall (1950) a numit drepturi sociale ca parte a cetăţeniei luptei şi datorită luptei pentru eliminarea excluziunii

sociale, în acord cu politica UE. Dacă beneficiile a căror eligibilitate este determinată de contribuţii la sistemul PAYG

nu sunt suficiente pentru a asigura un standard minim de viaţă, drepturile sociale sunt asigurate de venitul minim

garantat, care poate lua forma unei pensii noncontributive sau, mai mult, aşa cum există de pildă în Suedia, a unei

pensii asigurate după un anumit număr de ani de rezidenţă.

Particularităţi ale sistemului de pensii în ţările UE

Fiecare din ţările membre ale Uniunii Europene are un model propriu al sistemului de pensii.

Germania. Vechiul sistem german de pensii fusese conceput încă cu 140 de ani în urmă şi se baza pe ideea

că se înregistra o creştere demografică continuă, apare necesitatea atragerii şi reţinerii lucrătorilor în economia

industrializată şi, nu în ultimul rând, vârsta de 60 de ani era calculată având în vedere acel fapt, că durata medie de

viaţă era de 35.6 pentru bărbaţi şi 38.4 ani pentru femei. Astăzi, acest indicator înregistrează 75.9 pentru bărbaţi şi,

respectiv, 81.5 pentru femei. Astfel, acest sistem a funcţionat fără modificări majore până în prezent. În Germania cota

contribuţiilor constituie, în ansamblu 19,1% din suma salariului până la reţinerile impozitului pe venit.

Astfel, în ultimii ani sistemul de pensii german avea rezerve doar pentru două luni, adică poseda mijloace

pentru a achita toate pensiile pe două luni, funcţionând la limita resurselor.

După discuţii lungi şi negocieri complicate între guvern, opoziţie şi sindicate, s-a decis să se facă primul pas

spre reorganizarea radicală a întregului sistem, adică spre trecerea de la finanţarea achitărilor curente de pensii din

contribuţiile lucrătorilor la crearea de către fiecare lucrător a unui cont personal de pensie, cont care se formează pe

parcursul vieţii active a fiecăruia şi este folosit ulterior pentru achitarea pensiei. Reforma a fost votată în ianuarie 2001

de către camera inferioară a parlamentului german – Bundestag, iar la 11 mai 2001 — de către camera superioară

Bundesrat.

Deşi specialiştii consideră că noua lege nu este deloc perfectă şi că aceasta va trebui, la rândul său, în viitorul

apropiat, modificată, legea are totuşi o importanţă crucială pentru procesul de reformare a sistemului de pensii german.

Punctele-cheie incluse în noua lege, care o deosebesc de cea veche, sunt:

- Asigurarea suplimentară privată a pensiei. Începând din anul 2002, muncitorii şi funcţionarii vor depune 1% din

salariul lunar brut pe conturi individuale de pensii. O dată la doi ani, procentul va creşte treptat, pentru a atinge 4% din

salariul lunar brut în anul 2008. Persoanele care fac parte din categoriile celor cu venituri mici şi medii, vor primi de la

stat un adaos, care va fi depus pe contul individual de pensii, iar familiile cu copii – o suma anuală pentru fiecare

copil. Aceste adaosuri vor fi achitate numai în cazul, când contribuţiile suplimentare la fondul de pensii se vor investi

în instrumentele financiare, recunoscute de stat ca fiind potrivite pentru aceste scopuri.

-   Investiţiile imobiliare. Subvenţionarea achiziţiilor imobiliare, ca asigurare a unui anumit nivel de viaţă după

pensionare, se bazează pe aşa-numitul «model de extragere temporară» (Zwischenentnahmemodel). Astfel, posesorul

unui cont individual de pensii are posibilitatea de a împrumuta de pe contul propriu, în scopul achiziţionării de

locuinţă. Însă, până la pensionare aceşti bani trebuie restituiţi, în caz contrar, statul are dreptul să ceară restituirea

acestor subvenţii şi a facilităţilor fiscale aferente.

14

-   Pensia antreprenorială. Până la reformă, organizarea asigurării cu pensii la întreprinderi depindea în totalitate de

patroni. Noua lege stabileşte dreptul lucrătorului la asigurarea cu pensii de la întreprindere, bucurându-se şi de

facilităţi fiscale în acest caz. Aceasta se va face din contul salariului persoanei respective.

-   Mărimea contribuţiilor. Contribuţiile pentru asigurarea pensiilor se achită în părţi egale de către patron şi lucrător.

Nivelul acestora se va păstra până în 2020 sub 20%, iar până la 2030 – sub 22%.

-   Mărimea pensiei. În locul celor 70% din venitul mediu net, existente în prezent, aceasta se va reduce treptat până la

67% în anul 2030, iar începând cu 2011, pentru stabilirea venitului net se vor lua în consideraţie doar 90% din venitul

brut.

-    Pensiile curente. Începând cu anul 2003, pensiile cresc mai încet ca înainte. Cauza este, că de la salariul mediu net

pe ţară (pe baza căruia se determină nivelul de creştere a pensiilor) se vor scădea defalcările pentru conturile

individuale de pensii. Începând cu 1 iulie 2001, creşterea pensiilor este condiţionată de mărimea salariului mediu net,

şi nu de nivelul inflaţiei.

-    Pensiile soţilor. În viitor soţii, care au cel puţin 25 ani vechime în muncă, pot distribui între ei pensiile. De

exemplu, o soţie va avea dreptul să adauge la contul său individual de pensie, format până la căsătorie, o parte a

pensiei soţului.

-    Nivelul minim al pensiei. Pentru prima dată este introdusă noţiunea de «pensie socială minimă», mărimea căreia

este egală cu mărimea ajutorului social. Avantajele acestei pensii sociale constau în faptul că pensionarul respectiv va

fi liber de mulţimea de restricţii pe care o au cei care primesc ajutor social. În afară de aceasta, Oficiul Social nu va

avea dreptul să le ceară participare financiară copiilor celor care primesc pensie socială, cum se întâmplă deseori cu

cei care primesc ajutor social.

-    Pensia «de văduvă». Mărimea actuală a acesteia este de 60% din pensia decedatului. Conform legii noi, ea va

scădea la 55%. Văduvele cu copii se vor bucura, însă, de anumite facilităţi.

-    Perioada de educaţie a copiilor. Părinţilor nevoiţi să stea un anumit timp cu copii lor, această perioadă li se va lua

în consideraţie cu un anumit coeficient la calcularea pensiei.

-    Impozitarea contribuţiilor pentru pensie. Contribuţiile pentru contul individual de pensie nu se vor impozita, adică

vor fi achitate din salariul brut. Pensia rezultată din aceste contribuţii, însă, va fi impozitată.

În Marea Britanie, piaţa de pensii care este de altfel cea mai mare din Europa (40%), fondurile private sunt

organizate sub formă de TRUST. Modelul e format în baza a 3 piloni: pensia de stat de bază, pensia de stat auxiliară şi

acumulările în conturile de pensii. Primul pilon este plătit de stat. La al doilea pilon merită a fi remarcat că acest pilon

se bazează ori pe un contract încheiat de angajator şi fondul de asigurări facultative, ori pe propriul fond de asigurări,

creat de angajator, acesta beneficiind de o scutire esenţială a cotelor obligatorii de asistenţă socială. Însă sunt nişte

condiţii de stat (creşterea mărimii pensiei în acelaşi ritm cu inflaţia, garantarea unei pensii minime etc), respectarea

cărora se urmăreşte cu rigurozitate. Al treilea pilon sunt pensiile facultative, care nu trebuie să depăşească 15% din

salariul de bază, ceea ce sunt venituri neimpozabile, impozitul aplicându-se asupra pensiilor ulterior încasate. În Marea

Britanie rata participării la pensiile ocupaţionale este de 75% din populaţia eligibilă să contribuie la fondurile de

pensii. Este o rată importantă şi chiar şi aşa, se pune foarte serios problema că dacă în următorii zece ani aceasta nu va

creşte la 85%, sa fie introdusă obligativitatea cotizării la fondurile de pensii private.

Suedia a început reforma sistemului de pensii în 1999. Deja în 2001, aproximativ 90% participă la diferite

convenţii colective care prevăd regimuri de pensii private. Cota totală a contribuţiilor constituie 18,5%, dintre care

15

16% – în sistemul de distribuire sau Conturile Naţionale de Pensii a angajaţilor („Income Pension Notional

Accounts”). Celelalte 2,5% rămase merg în sistemul de acumulare sau „Pensii adăugătoare” („Premium Pensions”).

Noul sistem este structurat în 3 nivele.

Primul nivel, de tipul sistemului solidar, este obligator. El funcţionează după principiul Conturilor Naţionale

de Pensii (NCDA). Tariful procentual condiţional echivalează cu ritmul mediu de creştere a veniturilor. Mărimea

pensiei depinde de numărul anilor trăiţi de grupul în cauză, de oameni şi de ritmurile sporirii producţiei de mărfuri şi

de servicii în decursul perioadei prognozate;

Nivelul doi sistemul de acumulare obligator.

Nivelul trei benevol, în formă de mecanisme de economii profesionale şi individuale de pensii.

Vârsta de pensionare şi pentru bărbaţi, şi pentru femei este de 65 de ani, însă unele categorii de cetăţeni pot

primi o pensie parţială de la 61 ani. Contribuţiile de la 4,4 milioane de cetăţeni se adună centralizat şi se trimit la

direcţia guvernamentală. Activele generale din sistemul de acumulare se distribuie între cinci fonduri private. La

ieşirea la pensie, fiecare cetăţean poate să cumpere dreptul de a primi pensie (anuitate) din unul din aceste fonduri.

Sistemul de acumulare nu are nici un fel de garanţii suplimentare, ca exemplu, nivelul de venituri, precum şi nici un

fel de mecanisme de reglementare suplimentară, în afară de acele existente deja pe piaţa financiară.

Se exclud depunerile în bonuri imobiliare, active de mărfuri sau împrumuturi directe. În Suedia acţionează, de

asemenea, mecanismul fondului de rezervă. Încă în 1960, autorităţile publice au început să dezvolte fondul de rezervă,

cînd a fost lansat suplimentar sistemul de pensii de stat. În primii ani au fost stabilite cote de contribuţii mult mai mari

decît se considera necesar pentru achitarea pensiilor curente.

Fondul de rezervă asigură administrarea activelor prin intermediul a cinci fonduri, în valoare de aproximativ

15 miliarde euro fiecare. Primele patru fonduri administrează activele în mod standard pe baza unora şi aceloraşi legi

chibzuite, dar diferite ca structuri de concurenţă. Fondul al cincilea, care este mult mai mic, învesteşte, preponderent în

capitalul de risc. Aceste fonduri acţionează în cadrul legii adoptate de Parlament. Ele trebuie să interacţioneze cu alte

organe statale, dar au un grad suficient de independenţă faţă de stat. Ministerul de Finanţe exercită asupra lor controlul

financiar anual prin intermediul unei firme externe şi prezintă rezultatele în Parlament. Normele investiţionale ale

fondului sunt, relativ, libere. Sunt doar limitate depunerile pe piaţa de capital. Maximum 5% din active pot fi investite

în acţiuni care nu se cotează la bursă, numai indirect, prin companiile de venituri sau fondurile sociale. Pentru a reduce

riscurile, cel puţin 30% din active trebuie depuse în hârtii de valoare cu nivel mic de risc creditar şi risc mic de

lichidare.

În sistemul de pensii din Suedia se utilizează activ tehnologiile informaţionale. În special, toate au acces la

reţelele Internet pentru a urmări costul activelor în conturi. Există broşuri cu un conţinut simplu, mediu şi complex.

Viitorul pensionar dispune de informaţie şi înţelege atât funcţionarea sistemului în ansamblu, cât şi a elementelor care

se referă nemijlocit la pensia sa.

În Letonia, sistemul actual al pensiilor e pus pe 3 piloni: primul nu se deosebeşte de statele care folosesc

regimul pe 3 piloni, achitându-se de la bugetul de stat. Al doilea pilon presupune existenţa unui cont pe care se

acumulează şi înmulţesc banii contribuabilului (până în 2003 era condus doar de stat, până în 2007 – parţial şi de

privaţi, iar la moment e condus doar de privaţi). Acest pilon permite angajatului să-şi aleagă managerul contului, pe

care nu are voie sa-l schimbe mai des de o dată pe an. Al treilea pilon e facultativ şi contribuţiile pot fi făcute atât de

angajat, cât şi de angajator.

16

Noua lege a Letoniei privind pensiile, ce reglementează trecerea treptată la sistemul de pensii cu mai multe

nivele, a fost aprobat în noiembrie 1995. Scopul principal al reformei l-a constituit stabilirea unei legături solide între

contribuţii şi mărimea pensiei.

Resursele acumulate în nivelul doi vor putea fi primite numai atunci când se va ajunge la vârsta de pensie.

Mai mult decât atât, în caz de deces al persoanei, care a participat la acest nivel, moştenitorii nu vor primi banii

acumulaţi. Unica excepţie o face cazul când această persoană a fost unicul susţinător în familie.

În opinia Guvernului Letoniei, reforma trebuie să ducă la reducerea cheltuielilor de pensii în raport cu PIB,

datorită tranziţiei la ajustarea pensiei la preţuri, reducerea numărului de privilegiaţi şi ameliorarea acumulării de

contribuţii.  

Belgia - Există 4 regimuri de pensii: regimul salariaţilor, regimul independenţilor, al funcţionarilor din

serviciile publice şi regimul foştilor angajaţi care au lucrat în colonii sau într-o ţară care nu e membră a UE.  Valoarea

pensiei este plafonată şi este determinată în funcţie de cariera profesională, salariu şi situaţia familială.

Danemarca - Sistemul de pensii prevede explicit şi posibilitatea de pensionare anticipată. La împlinirea

vârstei de 60 de ani se poate primi un certificat de pensionare anticipată. Dacă se amână pensionarea anticipată până la

62 de ani, se poate primi pensia integrală la acel moment. Dacă se decide acceptarea pensionării anticipate la vârsta de

60 de ani, nu se va primi decât 91% din pensia integrală.

Spania - Pensionarii trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să fi împlinit vârsta de 65 de ani. Să fi

contribuit timp de 15 ani, dintre care cel puţin doi trebuie să fie cuprinşi în ultimii 15 ani dinaintea datei

pensionării. Un lucrător trebuie să fi plătit contribuţii 35 de ani pentru a primi o pensie integrală (100%).

Franta - Sistemul de pensii în Franţa nu este uniform, dar este organizat în funcţie de sectorul de activitate,

astfel încât există un sistem pentru salariaţii din sectorul privat, sisteme speciale pentru salariaţii din sectorul public şi

regime pentru non-salariaţi.

În ceea ce priveşte salariaţii din sectorul privat, trebuie să cotizeze toţi pentru asigurarea de bătrâneţe, oricare

ar fi cuantumul remuneraţiei lor. Regimul general este gestionat de către Casa naţională de asigurări de bătrâneţe

(CNAV), toţi salariaţii din sectorul privat având de asemenea obligaţia de a fi afiliaţi la un sistem de pensii

complementar, organizat de către AGIRC (pentru salariaţii cadre manageriale) şi ARRCO (pentru salariaţii care nu

sunt cadre manageriale).

Pentru a beneficia de o pensie de vârstă la plafonul maxim, trebuie ca asiguratul să aibă 65 de ani sau să fi

cotizat 160 de trimestre (pentru persoanele născute după 1948). Dacă interesatul nu îndeplineşte condiţiile pentru a

obţine pensia cu plafon maxim, pensia ii va fi calculată cu un plafon micşorat, procentul de micşorare fiind calculat în

funcţie de vârstă şi durata asigurării.

Cuantumul pensiei mărite prin alocaţia suplimentară cu titlu de solidaritate faţă de persoanele în vârstă

(ASPA) va fi de minim 7445,30 euro pe an pentru o persoană singură şi de 13 374,16 euro pe an pentru un cuplu.

Dacă pensionatul moare, soţul supravieţuitor va putea, eventual, să beneficieze de o pensie reversibilă dacă a

atins vârsta de 51 de ani şi nu dispune de resurse personale superioare unui plafon. Această pensie reversibilă ar putea

ajunge 54% din cuantumul pensiei de bătrâneţe de care beneficia soţul decedat, şi, după caz, de o majorare pentru

copilul aflat în grijă.

De asemenea, Franţa are şi sistemul asigurării de invaliditate, pentru care cuantumul variază în funcţie de

gradul de incapacitate.Ca toate prestaţiile de asigurare de boală, pensia de invaliditate nu va fi vărsată decât

asiguraţilor care justifică o durată minimă de cotizare.

17

Sistemul de impozitare al pensiilor în ţările UE

Aproximativ jumătate din statele europene includ pensiile în categoria veniturilor şi le impozitează ca atare,

în marea lor majoritate cu cote progresive. Adeseori, cele mai înalte trepte de impozitare depăşesc 40%. Se ridica chiar

la 52% pentru cele mai mari pensii in Olanda. Celelalte state aplica reguli specifice de impozitare bazate, de obicei, pe

anumite trepte de pensii care se pot modifica de la un an la altul.

De pilda, Bulgaria, Slovacia şi Lituania nu impozitează defel pensiile. Germania, Norvegia, Austria,

Portugalia, Slovenia, Suedia, Finlanda, Letonia, Estonia, Cipru, Malta sau România nu impozitează pensiile cele mai

mici. În schimb, Franţa, Spania, Irlanda sau Olanda impozitează inclusiv cele mai mici pensii cu cote între 5,5%

(Franta) si 33,5% (Olanda). Cehia aplica un impozit unic de 15% pe pensii.

Reformarea sistemului de pensii

În cadrul strategiei de ocupare a forţei de muncă, statele membre au început să inverseze tendinţa spre

pensionarea anticipată, astfel încât în UE-27 rata de ocupare a forţei de muncă pentru persoanele din grupa de vârstă

55 – 64 de ani a crescut de la 36,9% în anul 2000 la 46% în anul 2009. A stimula pe lucrătorii mai vârstnici să rămână

pe piaţa muncii implică, în special, ameliorarea condiţiilor de muncă şi adaptarea acestora la starea sănătăţii populaţiei

existente. Îmbătrânirea activă este un instrument eficient de luptă împotriva sărăciei persoanelor în vârstă. În anul

2008, 19% dintre persoanele în vârstă de mai mult de 65 de ani din Uniunea Europeană erau ameninţate de sărăcie.

Un număr considerabil de persoane în vârstă încearcă la bătrâneţe un sentiment de marginalizare. În timp ce

ameliorarea perspectivelor persoanelor în vârstă de a-si găsi de lucru, ar permite – spun vizionarii UE - abordarea

unora din cauzele sărăciei în rândul acestei categorii de vârstă, participarea activă a persoanelor vârstnice la activităţi

de benevolat ar putea reduce sentimentul acestora de izolare. Potenţialul imens pe care persoanele în vârstă îl

reprezintă pentru societate în calitate de voluntari sau de îngrijitori ai altor persoane ar putea fi mai bine valorificat

prin eliminarea obstacolelor existente în calea muncii neplătite si prin crearea unui cadru adecvat.

Plecând de la toate aceste consideraţii puse în discuţie până acum, Comisia a propus creşterea ratei de ocupare

a forţei de muncă a lucrătorilor vârstnici prin inovare în organizarea muncii, precum şi creşterea capacităţii de a fi

angajaţi a acestora prin perfecţionare profesională şi participare la programele de învăţare de-a lungul vieţii.

Comisia a mai subliniat importanta tehnologiei informaţiilor şi comunicaţiilor (TIC) pentru o bătrâneţe

frumoasă şi a propus, în special, dezvoltarea programului comun de asistentă pentru autonomie la domiciliu (AAD).

Agenda digitală pentru Europa a recomandat, de asemenea, să fie întreprinse acţiuni concrete pentru a

ameliora competentele în informatică ale tuturor europenilor, inclusiv pe cele ale persoanelor vârstnice, un grup

suprareprezentat în cadrul celor 150 de milioane de cetăţeni (aproximativ 30 % din totalul populaţiei) care nu au

utilizat niciodată Internetul!

18

Reforma din 2000, ce a ridicat gradual vârsta de pensionare de la 57 pentru femei şi 62 pentru bărbaţi - la 60,

respectiv 65 de ani, nu mai e valabilă peste tot în spaţiul UE. În mai multe state vest-europene, vârsta de pensionare a

trecut de 65 de ani. În Islanda şi Norvegia, vârsta standard de pensionare este de 67 de ani, iar cei care o depăşesc

primesc un bonus: pensie suplimentară până la 70 de ani. Şi Danemarca, Olanda şi Germania au mărit vârsta de

pensionare la 67 de ani pentru bărbaţi şi 65 pentru femei.

Germania ia chiar în considerare un proiect ce ar „duce" vârsta de pensionare la 70 de ani pentru bărbaţi şi 67

pentru femei. În Marea Britanie, limita a fost deja decisă pentru 68 de ani, până în 2045. În alte ţări, precum Franţa,

Spania şi Grecia se desfăşoară încă o dezbatere aprinsă pe această temă.

O altă măsură ce are toate şansele să fie instituită la nivel UE este renunţarea la pensionarea anticipată.

Propunerea a venit din partea miniştrilor europeni ai Muncii care au luat în calcul riscul ca numărul şomerilor din

Uniune - în prezent 23 de milioane - să crească cu alte 6 milioane până la sfârşitul lui 2010.

Mai multe state europene si-au bazat la un moment dat politica ocupării forţei de muncă pe ideea greşită că

pensionările anticipate ar face mai mult loc tinerilor pe piaţa muncii. În realitate, anticipatele au grevat şi mai mult

sistemele de pensii. Ţări ca Finlanda sau Marea Britanie şi-au dat seama rapid că o astfel de politică duce la creşterea

taxării mâinii de lucru şi creează distorsiuni în economie.

Europa stă pe un butoi de pulbere din cauza framântărilor sociale pe care le provoacă guvernele naţionale,

presate de Bruxelles să facă reforme sociale dureroase. Nu toată lumea este de acord cu planurile UE, de la

pensionarul simplu la politicieni.

Proiectele vizând mărirea vârstei de pensionare au scos oamenii în stradă în mai multe ţări europene.

Fig. nr.4 - „Nu furaţi de la pensionarii deja săraci“, cer europenii vizaţi de reformele intenţionate de guvernele din UE 8

Spania s-a confruntat cu cele mai puternice proteste, 85% din spanioli fiind împotriva majorării vârstei de

pensionare de la 65 la 67 de ani. Proteste similare s-au înregistrat în Olanda şi Grecia, iar în Franţa, unde 6 francezi

din 10 se opun unui proiect asemănător, sindicatele au ameninţat cu megaproteste. Reforma, care este considerată de

Sarkozy drept "prioritate absolută", prevede ca vârsta minimă de pensionare să crească de la 60 la 62 de ani, până în

2018.

8 Sursa www.adevarul.ro - UE ar putea fi lovită curând de colapsul sistemelor publice de pensii

19

Confruntat cu o creştere a numărului de pensionari, Guvernul consideră că a-i obliga pe francezi să

muncească mai mult timp, după modelul vecinilor săi europeni, este cea mai bună opţiune pentru asigurarea nevoilor

de finanţare, estimate la 70 de miliarde de euro, până la sfârşitul lui 2030.

Concluzii

Autorităţile europene au adoptat o decizie favorabilă sistemelor de pensii private de tip Pilon. Această decizie

a UE sprijină şi legitimează eforturile statelor naţionale de a-si reforma sistemele de pensii de stat prin introducerea

unor fonduri private de pensii cu participare obligatorie şi care implică transferul contribuţiilor de la bugetul naţional

către aceste fonduri. Practic, noile reglementări arată că, în analiza calitativă a deficitului bugetar al unui stat, Comisia

Europeană va lua în calcul şi costul reformelor de tip Pilon II care presupun transferuri de contribuţii de la bugetul

public către fonduri private de pensii, spre administrare mai eficientă.

„Miza” acestei măsuri o reprezintă un cost bugetar al Pilonului II care variaza de la 0,3% din PIB anual în

Romania până la 1% în Suedia, 1,3% în Ungaria sau 1,6% în Polonia. Astfel, decizia ECOFIN reprezintă pentru

moment un compromis între nevoia recunoaşterii juste a acestor costuri de reformă (şi evidenţierea lor separată faţă de

deficitul bugetar) şi mecanismele existente deja în legislaţia comunitară.

Previziunile conform cărora în următorii 25 de ani procentul persoanelor de peste 60 de ani va ajunge la 50%

din populaţie, iar speranţa de viaţă va trece de 80 de ani reprezintă bazele teoriei cu „vârsta de pensionare".

Una este speranţa de viaţă statistică, şi alta capacitatea fizică şi psihică ale unui bărbat de 70 de ani sau ale

unei femei de 67 de ani. Poate o persoană ajunsă la o astfel de vârstă să muncească, cantitativ şi calitativ la fel ca una

de 55-60 de ani? Medicii sunt sceptici. Odată cu înaintarea în vârstă, creşte uzura morală şi scade capacitatea unui

individ de a munci în acelaşi ritm cu o persoană mai tânără.

Vor apărea astfel probleme de randament ce ar putea influenţa activitatea unei întregi companii. În plus, chiar

dacă se presupune că un personal îmbătrânit are avantajul experienţei, nu există şi garanţia că poate acumula rapid

informaţii sau tehnologii noi, de pe piaţă, la fel ca un personal mai tânăr.

O dată aplicată, măsura creşterii vârstei de pensionare ar putea atrage după sine o scădere a calităţii vieţii, în

general, şi o creştere a cheltuielilor sociale, adică exact contrariul a ceea ce guvernele speră să obţină.

Cei care susţin mărirea vârstei de pensionare mai au un motiv despre care nu se prea vorbeşte şi anume

„pensionarii apasă din ce în ce mai mult asupra cheltuielilor tuturor ţărilor"9 . Mărirea vârstei de pensionare ar putea

avea, pe lângă avantajul scăderii numărului pensionarilor, şi pe acela al creşterii perioadei de cotizare.

9 Silvio Berlusconi, februarie 2010 la reuniunea şefilor de stat şi guvern din UE

20

Bibliografie

● Barbara E. Kritzer Social Security Reform in Central and Easten Europe: Variations on a Latin American Theme

Social Security Bulletin, vol. 64, No.4, 2001/2002

● Veronica Vragaleva - Practica internaţională privind sistemele de pensii: cazul ţărilor din Europa de Vest, 2009

● Valeriu Frunzaru - SOLIDARITATEA SOCIALĂ, ÎN CONTEXTUL REFORMELOR SISTEMELOR DE PENSII

● Iu. Grigoriţă Aspecte ale reformei sistemului de pensii în Germania Economie şi sociologie nr.4, 2001

● Micromonografii - Politici Europene, versiune actualizată 2007.

● CSSPP – Pensii private in Europa Centrala si de Est, 20 martie 2009

● http://europa.eu

● www.mediafax.ro

● www.wall-street.ro

● www.ziare.com

● www.ziarul-bn.ro

● www.adevarul.ro

● http://ec.europa.eu

21