ELENA SILVESTRU

TENDINŢE ACTUALE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2008

Editură acreditată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice

din Învăţământul Superior Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2008 ISBN

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă şi prin orice mijloace tehnice, este strict interzisă

şi se pedepseşte conform legii.

Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.

Redactor: Tehnoredactor: Marian BOLINTIŞ

Coperta: Cornelia PRODAN

Bun de tipar: ……..; Coli tipar: …… Format: 16/61×86

Editura Fundaţiei România de Mâine

Bulevardul Timişoara, Nr. 58, Bucureşti, Sector 6, Tel./Fax.: 021 / 444.20.91; www.spiruharet.ro

e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

ELENA SILVESTRU

TENDINŢE ACTUALE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Editura Fundaţiei România de Mâine

Bucureşti, 2008

5

CUPRINS Cuvânt-înainte ………………………………………………… Introducere …………………………………………………….

I. Tendinţe actuale reflectate în gramatică …………………

Substantivul ………………………………………………… Adjectivul …………………………………………………... Pronumele ………………………………………………….. Numeralul …………………………………………………... Verbul ………………………………………………………. Adverbul ……………………………………………………. Prepoziţia …………………………………………………… Conjuncţia ………………………………………………….. Interjecţia ……………………………………………………

II. Tendinţe actuale manifestate în lexicul românesc ………

Dinamica internă a lexicului românesc actual …………….. Mutaţii semantice în limba română actuală ……………….. Aspecte ale influenţei engleze asupra vocabularului româ-

nesc actual ………………………………………………….

Bibliografie selectivă …………………………………………

6

7

CUVÂNT-ÎNAINTE Volumul de faţă este consacrat limbii române actuale şi

încearcă să surprindă direcţia în care evoluează limba română şi unele dintre caracteristicile şi manifestările fazei actuale a acesteia, fază a cărei dinamică este spectaculoasă şi extrem de rapidă, iar variaţia şi schimbarea constituie o componentă permanentă.

Situându-se pe poziţia limbii literare, lucrarea insistă asupra tendinţelor care se manifestă astăzi în limba română, încercând o îmbinare a aspectului diacronic cu cel sincronic normativ, pentru a oferi o imagine de ansamblu asupra limbii actuale, a problemelor diverse pe care aceasta le pune, precum şi a dificultăţilor reale ale vorbitorului, dar şi ale cercetăto-rului, de a fi în ritm cu această rapidă şi diversificată evoluţie.

Prima parte a lucrării abordează probleme de limbă, semnalând fapte, tendinţe, direcţii de evoluţie caracteristice momentului lingvistic actual, insistând pe aspecte mai puţin cunoscute, cu interpretări controversate, generatoare de confu-zii şi ezitări.

Faptele de limbă sunt raportate în permanenţă atât la norma lingvistică, dar şi la uzul şi simţul lingvistic al vorbito-rului obişnuit. Punctul de vedere normativ este implicit.

Observarea folosirii limbii actuale scoate în evidenţă anumite preferinţe care-i configurează specificul, iar situarea în sistem a faptelor lingvistice sugerează anumite direcţii de dezvoltare.

Partea a doua se referă la lexicul limbii române actuale şi încearcă să scoată în evidenţă principalele aspecte şi tendinţe ale acestuia, ţinând cont de numărul mare de cuvinte noi şi foarte noi din vocabularul românesc al ultimelor decenii, de modul cum acestea s-au format şi de direcţiile în care evoluează.

8

Sunt examinate unele dintre cele mai productive procedee interne de îmbogăţire a vocabularului şi preferinţa pentru anumiţi formanţi, dar se analizează şi împrumuturile recente, cu precădere anglicismele, comportamentul lor, inovaţiile lexicale, mutaţiile semantice ale cuvintelor. Acest sector al limbii este supus în permanenţă unor modificări foarte rapide, uneori surprinzătoare, determinate de evoluţia generală a lumii în care trăim, de contactele cu alte limbi şi cu alte culturi, de progresul ştiinţific şi tehnic. A cunoaşte fenomenele care se petrec în lexicul românesc actual înseamnă, de fapt, a înţelege configu-raţia şi evoluţia unui aspect deosebit de important al limbii române.

Lucrarea are modele de o incontestabilă valoare în lucrări semnate de Al. Graur, Mioara Avram, Grigore Brâncuş, Valeria Guţu Romalo, Theodor Hristea, Gabriela Pană Dindelegan, Adriana Stoichiţoiu-Ichim etc.

Cartea se adresează tuturor celor preocupaţi de îmbună-tăţirea propriei competenţe lingvistice, de ameliorarea comuni-cării sociale şi interpersonale şi de cunoaşterea problemelor limbii române în etapa actuală a istoriei sale, etapă la care toţi suntem martori şi subiecţi-vorbitori în acelaşi timp.

9

INTRODUCERE În sistemul lingvistic al unei ţări un rol deosebit de

important îl are limba literară, „ipostaza cea mai îngrijită a limbii întregului popor”, chintesenţa limbii naţionale unice, care se opune vorbirii familiare şi graiurilor, variantelor dialectale. Limba literară nu înseamnă numai limba operelor artistice sau literare, aşa cum se mai afirmă, uneori, în virtutea unei tradiţii, ci este „veşmântul” tuturor producţiilor culturale omeneşti, indiferent de sferele cărora acestea le aparţin: ştiinţă, literatură, artă, politică, mass-media în general, fiind în acelaşi timp cel mai important instrument de comunicare între oameni şi totodată principalul mijloc de realizare, de răspândire şi de conservare a valorilor cultural-ştiinţifice.

Din perspectivă istorică, limba apare ca un element de stabilitate în viaţa unui popor, dar, privită în funcţionalitatea sa, aceasta se dovedeşte a fi un fenomen dinamic, susceptibil de evoluţie şi schimbare, aflat într-un permanent proces de prefacere, de restructurare. Prin modul de funcţionare sau prin felul în care se realizează comunicarea, prin structura sa internă, limba reprezintă un fenomen extrem de complex care presupune un ansamblu de reguli şi de norme ortografice, ortoepice, morfologice, sintactice şi lexicale. Odată stabilite, normele limbii literare, chiar dacă sunt discutabile în unele amănunte, ele trebuie respectate de către toţi cei care vorbesc şi scriu, apărând astfel unitatea şi prestigiul limbii literare. Normele sunt consemnate în lucrări speciale, cu caracter normativ (gramatici, dicţionare, îndreptare ortografice şi ortoepice), care au rolul de a le populariza şi de a ne indica regulile şi faptele admise de limba literară. Este necesară revizuirea periodică a normelor limbii literare, întrucât aceasta evoluează lent, dar continuu, ajungân-du-se cu timpul la schimbarea raportului dintre corect şi incorect, literar şi neliterar.

10

În structura unei limbi există întotdeauna zone stabile şi instabile, caracterizate prin coexistenţa mai multor elemente care asigură satisfacerea aceleiaşi funcţii, de exemplu prezenţa, în limba actuală, a două forme de genitiv surorii/sorei, asociate unei forme unice de nominativ soră, reprezintă un asemenea punct instabil. Tot instabilitate este şi utilizarea unor forme paralele la singular sau la plural, în variaţie liberă: bulgăr / bulgăre, cearşaf / cearceaf, colind / colindă, corvadă / corvoadă, corijenţă / corigenţă, cartilaj / cartilagiu, tobogan / topogan, tumoare / tumoră, votcă / vodcă; amalgame / amalgamuri, ceremoniale / ceremonialuri, coarde / corzi, coperţi / coperte, căpşuni / căpşune, chipie / chipiuri, nivele / niveluri, râpe / râpi, tunele / tuneluri, vremuri / vremi etc. Zonele de instabilitate sunt cele care anunţă schimbările în limbă.

Limitele dintre zonele stabile şi instabile sunt într-o permanentă schimbare şi se deplasează continuu, rezolvarea instabilităţii presupune perioade îndelungate şi se face în ritmuri diferite, iar limba realizează o imperceptibilă, dar neîntreruptă schimbare. Specialiştii înregistrează şi analizează constant aceste schimbări de amănunt, încercând să discearnă ceea ce este accidental, efemer, de ceea ce are şanse să se impună, să se amplifice şi chiar să antreneze modificări mai mari, de sistem. Schimbările nu se produc anarhic, chiar dacă de multe ori nu le putem lămuri în totalitate, ele se produc sistematic, urmând nişte legi sau reguli fonetice condiţionate sau necondiţionate. Deşi sunt prezente în fonetică, morfologie şi sintaxă, lexicul este sectorul în care se produc cele mai rapide schimbări. Pentru a putea vorbi de schimbări lingvistice, este necesar să se observe şi să se analizeze răspândirea sau adoptarea, generalizarea unor noi fapte de limbă. „Schimbarea lingvistică (schimbarea în limbă) reprezintă difuzarea sau generalizarea unei inovaţii, adică implică, în mod necesar, o serie de adoptări succesive. Asta

11

înseamnă că, în ultimă analiză, orice schimbare este la origine o adoptare” (Eugen Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie, p.70).

Odată generalizată, inovaţia lingvistică devine o categorie istorică, în sensul că numai compararea diferitelor stadii în evoluţia limbii o mai poate pune în evidenţă. Unele inovaţii sunt la origine abateri de la ceea ce există în limbă la un moment dat. Orice limbă implicând un sistem de reguli, este susceptibilă cândva de încălcări ale acestor reguli. Greşeala, abaterea de la normă pot să reprezinte unul dintre principalii factori ai dezvoltării limbii. Evoluţia limbilor şi rolul greşelii în acest proces au fost recunoscute târziu, prin introducerea metodei comparativ-istorice în cercetarea lingvistică, deşi noţiunea în sine este foarte controversată, iar opiniile specialiştilor în această problemă sunt diametral opuse: de la afirmaţia că „întregul edificiu lingvistic se compune, de fapt, din foste greşeli de limbă” (Heinrich Morf), şi până la părerea exprimată de Joseph Vendryes că „o limbă moartă se recunoaşe după faptul că nu mai putem face greşeli în ea”. În foarte multe cazuri înnoirile lingvistice, modificările din limbă au fost rezultatul generali-zării unor greşeli (v. anticamera, pricomigdală, pioneză, mesadă, galanton, muşchetar etc.), dar nu se poate pune semnul egalităţii între greşeală şi schimbare în limbă, evoluţie lingvistică. O asemenea identificare ar fi greşită, pentru că nu orice greşeală se impune, iar dintr-o mulţime de greşeli nu se conservă şi nu se extind decât foarte puţine.

Despre „greşeli” şi rolul lor în evoluţia limbii Iorgu Iordan remarca următoarele: „Ceea ce considerăm noi astăzi drept greşeală poate deveni mâine formă corectă; «greşelile» actuale pregătesc, într-o anumită măsură, limba viitoare” (Iorgu Iordan, Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor”, p.170).

Dintre sursele generatoare de greşeli de limbă am putea aminti, în afară de necunoaşterea sau cunoaşterea insuficientă a normelor şi a regulilor unei limbi, analogia, comoditatea vorbitorilor (legea minimului efort sau „lenea pozitivă” cf. Gl.

12

Gruiţă), teribilismul juvenil, snobismul şi preţiozitatea lingvis-tică, hipercorectitudinea..

Analogia acţionează foarte puternic atât în gramatică, mai ales în morfologie, cât şi asupra lexicului unei limbi. În gramatică realizează tendinţa de simplificare şi de regularizare a sistemului, de normalizare şi de eliminare a excepţiilor. De exemplu, după modelul mac-maci, substantivul copaci, cu o formă unică pentru ambele numere, capătă o formă nouă, de singular copac, integrându-se sistemului limbii, care cere diferenţierea singularului de plural.

În ce priveşte lexicul, analogia constă în realizarea unor aspecte noi, cuvinte sau sensuri, în conformitate cu modelele preexistente. De exemplu, prin analogie cu unele modele din limbă, a apărut în română verbul a picta. Limba română folo-sea, până pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, verbul a zugrăvi cu sensul „a picta”. Cuvintele pictor şi pictură erau împrumutate din latină, lipsea doar forma verbală. Când seria de cuvinte sculptor, sculptură, sculpta, folosită în domeniul artelor plastice, s-a răspândit în vorbirea curentă, aceasta a fost folosită ca model pentru seria pictor, pictură, picta. Astfel, prin derivare regresivă de la substantive a apărut un verb. La fel se explică şi alte verbe: şofa, şoma, regiza etc.

Tot prin analogie au fost asimilate în limba română unele cuvinte străine. Substantivul metoh, împrumutat din limba greacă, s-a transformat, prin analogie cu multe cuvinte din limba română terminate în -oc (noroc, busuioc, cojoc), în metoc sau în mitoc, care stă la baza derivatului mitocan (Theodor Hristea, Sinteze de limba română, p.16).

Comoditatea (legea minimului efort) reprezintă un factor intern de abatere şi deci de modificare lingvistică care se manifestă foarte activ mai ales în fonetică şi în vocabular. In fonetică, sub forma acomodării, asimilării etc. Astfel, pe lângă acomodarea locului de articulare, care este cea mai frecventă, întâlnim şi acomodarea sonorităţii. De exemplu, consoana surdă

13

s din des- şi răs- se sonorizează înainte de consoanele sonore, de sonante sau de vocale şi devine dez-, respectiv răz-, prin asimilarea consoanei finale a prefixului la consoana iniţială a temei: dezdoi, dezbate, dezminţi, dezonora, dezarma, răzbate etc.

În vocabular se manifestă cel mai clar sub formă de elipsă. Pornind de la modele vechi, când vorbitorii latinei populare au redus pe jecur ficatum, prin omiterea substantivului şi substan-tivarea adjectivului, la ficatum, care a dat rom. ficat, malum persicum a dat rom. piersică, pătlăgelele roşii, pătlăgelele vinete devin simplu roşii, vinete, hârtia sugativă devine, prin acelaşi proces, sugativă, astăzi procedeul de scurtare a denominaţiei a devenit foarte productiv, ca efect al tendinţei spre concizie, economie de termeni, acolo unde riscul confuziei semantice şi gramaticale nu există. Astfel, în locul sintagmelor: alegeri anticipate, flagrant delict, pantofi de tenis, ghete de bascheţi, telefon celular / mobil avem: anticipate, flagrant, tenis-tenişi, baschet-bascheţi, celular / mobil. Raportată la exigenţele limbii literare, legea minimului efort ţine, în bună parte, de o sintaxă a oralităţii, de licenţele exprimării libere.

Teribilismul juvenil poate deveni sursa unor abateri lingvistice îndeosebi în cazul tinerilor dornici de a atrage atenţia asupra lor, de a ieşi din anonimat sau pur şi simplu de a se amuza, recurgând la argotisme şi la elemente lingvistice prea familiare, cum ar fi: gagiu, mişto, nasol, naşpa, profa, diriga etc.

O altă cauză a abaterilor lingvistice, mai ales de natură lexicală, este snobismul unor vorbitori care, din dorinţa de a se evidenţia, recurg la cuvinte neologice, rare şi eufonice, ocolind atent tot ceea ce pare simplu sau demodat. Sunt căutate de multe ori cuvinte cu un corp fonetic mai dezvoltat, obţinute prin derivare mai ales cu ajutorul sufixului abstract -itate. Există în limbă perechi de cuvinte cum ar fi: curios / curiozitate, luminos / luminozitate, serios / seriozitate, viscos/ viscozitate; prin

14

analogie, se creează rigurozitate, vigurozitate, graţiozitate etc., iar mai recent putem vorbi de o adevărată „epidemie” a acestui derivat la modă. Astfel, întâlnim cuvinte precum: adresabilitate, adaptabilitate, aplicabilitate, comunicabilitate, conflictualitate, fabricitate, fatigabilitate, insularitate, intenţionalitate, legenda-ritate, periculozitate, postumitate, profitabilitate, promovabili-tate, ritmicitate, tehnicitate, timbralitate etc. Asemenea derivate, foarte frecvente în terminologia ştiinţifică sau tehnică şi în critica literară, sunt inutile, întrucât vin să dubleze un cuvânt existent deja în limbă.

Hipercorectitudinea poate deveni de asemenea o sursă de greşeli de scriere sau de pronunţare şi se manifestă chiar la unii vorbitori cultivaţi care, din dorinţa de a nu greşi, aplică reguli gramaticale pe care nu le stăpânesc în totalitate. Astfel, de frica unui dezacord, se apelează la o formă care se abate de la regulă. De exemplu: eu eram să cad în loc de eu era cad; ei or să aştepte în loc de ei o să aştepte (formele era să, o să sunt invariabile). Tot hipercorecte sunt şi pronunţările şi grafiile de felul: bleumaren, ştat (de plată), şpicher, Riciard Wagner, Cicago, Rio de Haneiro, în loc de bleumarin, stat, spicher, Rihard Wagner, Şicago, Riu de Janeiru.

Abaterile lingvistice trebuie căutate şi în însuşi sistemul limbii, depăşit uneori de realitatea lingvistică. Există situaţii care cunosc abateri şi pentru care unele norme sunt contestate în mod deschis, iar altele sunt necontestate, dar neaplicate de toţi vorbitorii.

Pierre Guiraud spunea că „dacă o regulă gramaticală este prea des violată, înseamnă că ea funcţionează prost şi atunci trebuie schimbată”, adică pusă în acord cu noua realitate lingvistică.

Cu toate că principala trăsătură specifică a limbii literare o constituie existenţa şi rigoarea normelor şi tendinţa de a le apăra de orice încălcare, limba literară nu este imuabilă şi evoluează, în mare măsură, prin acceptarea la un moment dat, a

15

unora dintre abateri. Evoluţia aspectului literar al unei limbi, ca şi a limbii în general, este în mare măsură tributară abaterii lingvistice.

În vocabular, în foarte multe cazuri, evoluţia nu presupune o abatere. Aşa de exemplu, vocabularul se poate îmbogăţi prin împrumut. Un cuvânt străin introdus în limbă pentru a denumi un obiect nou, o noţiune nouă, nu reprezintă o greşeală faţă de limba dată, cum se întâmplă în cazul folosirii improprii a unui cuvânt. De asemenea, crearea unui cuvânt nou prin derivare constituie o inovaţie, dar nu este o abatere, o greşeală. Abaterea se produce în procesul formării de cuvinte numai în cazurile în care noua creaţie nu respectă normele de derivare ale limbii (v. supra timbralitate).

Abaterile lingvistice se deosebesc între ele după răspândire, după frecvenţă şi după gravitate (unele încalcă norme esenţiale şi ferme, altele încalcă norme secundare, slabe sau slăbite de tendinţe actuale). Ele variază nu numai ca domeniu şi ca tip, dar şi din punctul de vedere al răspândirii şi al duratei, diferenţă care le plasează în raporturi diferite faţă de procesul de dezvoltare a limbii. Unele rămân simple greşeli ocazionale, întâmplătoare, izolate, altele, deşi au o răspândire mai largă, nu ajung să depăşească o anumită sferă de vorbitori sau o anumită epocă.

Considerarea retrospectivă a unei limbi în perspectiva istoriei sale permite selectarea greşelilor care s-au impus de cele care au avut un caracter întâmplător, izolat sau o existenţă efemeră. Se face chiar o distincţie terminologică: pentru abate-rile care s-au impus, deci au constituit un factor de dezvoltare a limbii, se foloseşte termenul „inovaţie”, lipsit de nuanţa peiora-tivă din „greşeală” sau „abatere”.

Este foarte dificil de pronosticat ce se va impune şi ce va dispărea în viitor, care inovaţii sunt utile, care inutile, în ce direcţie va evolua limba română actuală, întrucât evoluţia într-un

16

sens sau altul a limbii depinde de echilibrul foarte complicat care se stabileşte între diverşi factori lingvistici şi extralingvistici.

Majoritatea caracteristicilor şi tendinţelor limbii române actuale continuă caracteristici şi tendinţe din perioada precedentă, a limbii moderne, sau reprezintă efecte abia acum sesizabile ale unor transformări din acea perioadă. De aceea, studiul sincronic trebuie combinat cu studiul diacronic, cu istoria limbii pentru a putea întrevedea liniile mari ale evoluţiei limbii române. Dar nu numai previziunea evoluţiei lingvistice este foarte complicată şi foarte hazardată. Şi distincţia dintre corect şi incorect ridică adesea probleme deosebit de dificile. Şi totuşi, normele limbii literare (chiar dacă şi ele se modifică) oferă fundamentarea cea mai sigură în delimitarea dintre corect/incorect şi toate lucrările normative au în vedere în primul rând limba literară.

17

I. TENDINŢE ACTUALE REFLECTATE

ÎN GRAMATICĂ

SUBSTANTIVUL

Substantivul reprezintă aproximativ 50% din totalitatea cuvintelor limbii române, este o clasă lexico-gramaticală deschisă, în continuă îmbogăţire, implicată în definirea celorlalte părţi de vorbire şi susceptibilă de o anumită instabilitate flexionară. Instabilitatea substantivelor se manifestă prin utilizarea unor forme paralele la singular sau la plural. Variaţii libere precum: dicţie / dicţiune, abstracţie / abstracţiune, aducţie / aducţiune, bulgăr / bulgăre, cheotoare / cheutoare, cofeină / cafeină, corvadă / corvoadă, pieptăn / pieptene, piuneză / pioneză, pântec / pântece, reîncarnare / reincarnare; coarde / corzi, cerdace / cerdacuri, debuşee / debuşeuri, nivele / niveluri, chipie / chipiuri, râpe /râpi, cicatrice / cicatrici, coperţi / coperte, căpşuni / căpşune, cireşi / cireşe etc. sunt destul de numeroase şi includ în limba actuală situaţii extrem de diferite. În unele cazuri, formele paralele sunt echivalente şi pot fi folosite în aceleaşi contexte fără ca înlocuirea unei forme prin cealaltă să schimbe sensul comunicării: tunele / tuneluri, hamacuri / hamace, amalgame / amalgamuri, ceremoniale / ceremonialuri, baloţi / baloturi, vremuri / vremi, cicatrice / cicatrici etc. Sunt însă şi forme paralele care sunt repartizate diferit în interiorul limbii literare, reprezentând un fenomen complex, diferenţiat în raport cu domeniul de activitate: accidente / accidenţi, capi / capete / capuri, centre / centri, creieri / creiere, curente / curenţi, difuzori / difuzoare, garderoburi / garderobe, globuri / globi, meri / mere, termene / termeni, alimentare / alimentări etc.

18

Formele paralele de plural se pot caracteriza printr-o repartizare diferită între substiluri: compuşi (în chimie), compuse (în lingvistică), de exemplu, păstrându-şi neschimbat conţinutul semantic. În alte cazuri, diferenţierea semantică şi deosebirea flexionară corespund şi unor diferenţe privind domeniul de întrebuinţare. De exemplu, substantivul calcul pl. calcule (în matematică) are un sens profund diferit în medicină.

Situaţiile de felul acesta, când se ajunge la asocierea formelor paralele cu sensuri net distincte şi, uneori, la specia-lizare pentru anumite domenii de activitate, reprezintă de obicei faza finală a unui proces de durată mai lungă, al cărui început îl constituie coexistenţa în limbă a unor forme paralele, realizân-du-se pe parcurs separarea treptată a paradigmelor şi a sensurilor.

În situaţiile în care diferenţierea semantică sau stilistică nu se produce, cu timpul, una dintre formele paralele se impune. Aşa cum s-a întâmplat cu substantivele: berbec (nu berbece), genunchi (nu genunche), greier (nu greiere), şoarece (nu şoarec); sanda (nu sandală), sarma (nu sarmală); itinerar (nu itinerariu), personaj (nu personagiu), salariu (nu salar), serviciu (nu servici) sau formele de plural: vagonete (nu vagoneţi); remarci (nu remarce); chibrituri (nu chibrite), aragaze (nu aragazuri), defileuri (nu defilee), hoteluri (nu hotele), refrene (nu refrenuri), seminare (nu seminarii) etc.

Pentru a înţelege şi a compara anumite forme de azi ale substantivului românesc, vom încerca o succintă analiză a acestuia de-a lungul vremii, cu accent pe modificările şi tendinţele sale.

În primul rând se observă o tendinţă de simplificare a tipurilor de flexiune. Genurile se sistematizează faţă de latină. De exemplu, numele de arbori trec la masculin (prun, măr, păr etc., excepţie făcând salcie), numele de fructe sunt, majoritatea feminine, dar strugure, pepene sunt masculine. Găsim treceri de la o declinare la alta, fără tendinţa de a suprima vreuna dintre

19

ele. Este interesantă dezvoltarea neutrului, care în latină ajunsese la o situaţie în care genului neutru nu-i mai corespundea nimic pe planul conţinutului, ceea ce a dus la desfiinţarea celui de-al treilea gen. Româna a urmat altă cale; probabil sub influenţa mediului înconjurător slav, a menţinut formal neutrul şi a încercat să pună de acord această formă cu conţinutul neînsufleţit, trecând la neutru numeroase substantive care denumeau obiecte neînsufleţite, cu câteva excepţii: animal, dobitoc, mamifer, popor. În ce priveşte forma, o mare parte a neutrelor, având la singular aceeaşi terminaţie ca masculinele, se disting de acestea prin plural, care se confundă cu al femininelor.

Tipul de neutre în -uri (râu-râuri) porneşte de la câteva rămăşiţe ale tipului latin în –us /- oris: frigus, pl. frigora devenit frig / friguri, iar după acest model se orientează apoi numeroase substantive, foste masculine, de declinarea a II-a: joc, nod, vânt etc. În acelaşi fel unele substantive feminine de declinarea I au devenit neutre: palea > pai, spatha > spate.

Se înmulţesc (în dacoromână) neutrele provenite din masculin şi feminine latineşti. Exemplu câmp avea pluralul câmpi, care a rămas în expresiile: a bate câmpii şi a-şi lua câmpii, astăzi fiind înlocuit cu forma câmpuri. Situaţia este şi inversă: substantive neutre în latină, devin masculine în română: codri, creieri, ficaţi, genunchi, lapţi, nori etc. Şi din slavă substantive masculine neînsufleţite s-au transformat în româneş-te în neutre: ceas, deal, gunoi, plug, pod, văzduh, zid. Dar aici apare un paradox, substantivele neutre în slavă (în -o) devin în română de gen feminin: greblă, ocnă, sită, sticlă etc.

Apar substantive masculine cu terminaţie feminină. Alături de tată, moştenit din latină, avem din slavă pe: slugă, taică, vlădică, vodă şi nume de persoane: Costea, Mircea, Dănilă etc. La fel primele cuvinte turceşti: agă (masculin) aga (feminin), beşleagă (masculin), capuchehaie (feminin), paşă (masculin), călăuză (feminin), caraulă ‹caraul ‹tc. karavul (feminin). Astăzi

20

slavele: popă, vlădică, vodă, care sunt masculine. Din toate aceste cuvinte vechi au rămas puţine în uzul curent: popă, tată la care se adaugă papă (masculin), santinelă, slugă (ambele feminine). Au fost situaţii când era greu de refăcut forma primitivă a unui substantiv: crumpen-crumpenă, chiar dacă originalul german e feminin. Limba română literară ales forma de feminin. Aceeaşi soartă a avut-o frag-fragi (masculin). Fiind folosite mai mult la plural, nu i s-a putut reface un singular -ă şi a fost luat drept masculin (fragi), pentru plantă.

Substantivele feminine franţuzeşti terminate în -ee dau în limba română neutre în -eu: puseu, voleu, fuleu etc., pe când cele intrate prin intermediar grecesc sau slav devin feminine: bezea. Sunt foarte puţine treceri de la neutru la feminin: substantivele cu sufixul -mânt ‹lat.-mentum: îmbrăcăminte, încălţăminte, rugăminte etc.

Cuvintele împrumutate din limbi care nu disting genurile româna le-a clasat în mod independent: fildeş (m.) - plural fildeşi; ghiuden/ghiudem-ghiudenuri/ghiudemuri (n.), a avut şi pluralul ghiudeni, cleşte (sl.) masculin la plural cleşti.

Treceri de la masculin la neutru cu sens diferit: ghizi / ghiduri, ochi / ochiuri, porumb (plantă, pasăre) - plural porumbi şi porumburi (lan, semănătură), puişori (animal) şi puişoare (perniţe), samuri (animal), samururi (blănuri).

Clasa femininelor cu plural -uri este în realitate o varietate de neutre plurale fără singular, grefate pe feminine singulare care nu au plural, iar uneori pe feminine sub forma pluralului: blănuri, bunătăţuri, cărnuri, cerneluri, dulceţuri, făinuri, fâneţuri, greţuri, lefuri, lipsuri, lânuri, mărfuri, ierburi, mătăsuri, mâncăruri, străinătăţuri, stămburi etc.

Au trecut la masculin numele literelor (doi a), numele cifrelor (doi 7), ale notelor muzicale (doi fa), lucru justificat prin faptul că aceste cuvinte nu aveau o formă de plural, deci nu puteau fi marcate ca neutre prin desinenţa de plural. Acolo unde s-a creat o formă de plural, cuvântul a trecut la neutru: a face opturi (opt-opturi s.n.).

21

O altă problemă a fost aceea a pătrunderii termenilor noi, mai ales tehnici, şi care, nefiind inseraţi în îndreptare, rămân la aprecierea specialiştilor şi aceştia manifestă cel mai adesea tendinţa de a-i trece la masculin. Normele actuale recomandă forma de neutru pentru carburatoare, generatoare, vagonete şi două forme pentru robinete / robineţi, baloturi / baloţi, tranzistoare / tranzistori, elemente / elemenţi etc. Reiese astfel că s-au produs relativ numeroase modificări de gen la substantivele noastre, dar în general au corespuns unei tendinţe a limbii numai trecerile de la feminin şi mai ales de la masculin la neutru, într-o perioadă mai veche a limbii, şi de la neutru la masculin în ultimele două secole.

Tot în ceea ce priveşte neutrele, trebuie să mai adăugăm o serioasă întărire a tipului terminat în diftong cu -u, de tipul: ou, hârdău, tuleu. Apoi cuvintele franţuzeşti terminate în vocală accentuată (puseu, pateu), plus unele de genul masculin în franceză: birou, reşou, tangou, traseu, crochiu, interviu etc. S-a pus problema formării pluralului. Cu excepţia lui ou-ouă, rămâneau două soluţii: 1. formula cu -e (hârdaie), 2. formula cu -uri, acceptată, dar de aici începe concurenţa între cele două desinenţe (v. tunele / tuneluri, defilee / defileuri, ghişee / ghişeuri, chibrite / chibrituri, burghie / burghiuri, hotele / hoteluri, transplante / transplanturi, implante / implanturi etc.).

Din italiană avem neutre cu singularul în -iu, plural -ii: acvariu, consiliu, principiu, sanatoriu, serviciu, sigiliu, solariu etc. Unele, devenite populare, îşi pierd finala şi avem astfel: inventar, itinerar, orar, seminar etc.

O situaţie aparte o prezintă cuvintele formate cu sufixul franţuzesc -age şi italienesc -aggio. Multe cuvinte au circulat cu două forme paralele: curaj-curagiu, cartilaj-cartilagiu. În cele din urmă s-a menţinut forma franceză: bagaj, curaj, etaj, garaj, menaj, mesaj, peisaj, şantaj, şomaj, viraj, voiaj etc., dar se zice: arpegiu, cortegiu, florilegiu, omagiu, ravagiu, sacrilegiu. La cuvintele de adagiu, sufragiu, -agiu nu este sufix. S-a ajuns şi la

22

forme hibride de felul pasaj-pasagii, peisaj-peisagii, personaj - personagii.

O altă tendinţă este aceea a dezvoltării tipului de substantive cu nominativul în -a, graţie mai ales împrumuturilor din turceşte: baclava, saca, sarma, musaca, basma etc.; cuvinte în -e>ea: cişmea, duşumea, teşcherea, tejghea, tinichea etc. Cele mai multe dintre ele au fost eliminate sau sunt pe cale de a fi eliminate, dar ele şi-au jucat un important rol, acela de a reda viaţă unui tip românesc pe cale de dispariţie. Au apărut cam în acelaşi timp cuvinte greceşti în -a accentuat, la plural, transformate în româneşte în plurale terminate în -ale: diamanticale, giuvaericale, istericale, nevricale, politicale etc. De notat este faptul că, în limba actuală, după modelul acestor substantive din neogreacă, s-a detaşat, prin falsă analiză, un -ale care s-a adăugat la unele cuvinte care au căpătat astfel o nuanţă ironică, depreciativă: cosmeticale, filologicale, mitologicale etc. Şi tot prin greacă au pătruns substantive în -ea: canapea, soarea, bezea, acadea etc.

Pentru îmbogăţirea tipului de substantive terminate în -a o sursă importantă este refacerea substantivelor româneşti în -ală, -eală: sandală-sanda, pardoseală-pardosea, podeală-podea, propteală-proptea, vopseală-vopsea, zăbreală-zăbrea sau grupul paralel -elă/-ea: bretelă-bretea, caramelă-caramea, flanelă-flanea, fustanelă-fustanea, jartelă/ jartieră-jartea, santinelă-santinea, sardelă- sardea.

Altă tendinţă este aceea a refacerii singularului în -ală: curma-curmală, manta-mantală etc.

Este greu de prevăzut care dintre aceste forme se va dezvolta. Ar părea clar că se va dezvolta femininul cu pluralul în -e, aceasta constituind o revenire la modelul romanic. Acolo unde apar pronunţări cu -i ele sunt simţite ca vulgare în cuvinte ca: alimentara-alimentări (magazin), bară-bări, chitanţă-chitănţi, ciocolată-ciocolăţi, îngheţată-îngheţăţi, comună-comuni, cravată-cravăţi, fabrică-făbrici, paradă-parăzi, salată-salăţi, uzină-uzini,

23

dar avem bască-băşti, duzină-duzini, maşină-maşini, păşune-păşuni, săptămână - săptămâni etc.

Cele mai discutate dintre desinenţele de plural sunt ale substantivelor neutre în -e şi -uri, care creează şi diferenţe de valori lexicale: coarne-cornuri (corni), rapoarte-raporturi, gheme-ghemuri (la tenis), coate-coturi (coţi), minute-minuturi (preparat culinar), ciubuce-ciubucuri, ghivece (de flori)-ghiveciuri. Unele variante pot fi limitate la anumite expresii: sfârşit-sfârşituri, dar este admis şi pluralul sfârşite în locuţiunea adverbială pe sfârşite; obicei-obiceiuri şi obiceie este tolerată, pentru rimă, în proverbul Câte bordeie, atâtea obiceie. Iorgu Iordan, Al. Graur, I. Coteanu au analizat şi din punct de vedere statistic raportul dintre aceste desinenţe. La un moment dat se părea că la neologisme predomină desinenţa -e, dar nu există o regulă de repartiţie general valabilă, ci doar unele reguli parţiale, referitoare la unele categorii limitate de substantive cu o anumită structură, iar uneori se pot face numai constatări ale preferinţei pentru una din desinenţele în cauză: de exemplu cu cât accentul este mai departe de finală, cu atât mai mult se foloseşte -e, iar la substantivele monosilabice -uri, fapt însă neprobat în practică. Avem substantive cu pluralul corect în -e: blesteme, burghie, coteţe, ghişee, refrene şi pluralul corect în -uri: adaosuri, albuşuri, cabluri, chibrituri, defileuri, hoteluri, şireturi. Variantele se deosebesc mai mult atunci când intervin şi alternanţe fonetice: aerodrom - aerodromuri (nu aerodroame), ibric-ibrice, mormânt-morminte, rod-roade, simbol-simboluri (nu simboale).

În general sunt puţine cuvinte moştenite din latină cu pluralul în -uri: friguri, piepturi, timpuri (alături de timpi „ritm”). Nu există substantiv latin cu pluralul în -ora care să fi primit desinenţa -e în limba română în afară de gheme. Urmărind stadiul actual al raportului dintre -e şi -uri, aşa cum apare el pe baza ultimelor lucrări lexicografice, se constată o direcţie de evoluţie în favoarea desinenţei -uri.

24

Alternanţele fonetice sunt de obicei o marcă suplimentară, alături de desinenţe, dar uneori în limba actuală, pot constitui singurul mijloc de a marca opoziţia singular-plural: fag-fagi, mac-maci, rac-raci, sac-saci, brad-brazi, paj-paji etc.

Dintre numeroasele alternanţe folosite în formarea pluralului, numai la câteva apar probleme de cultivare a limbii, majoritatea acestora fiind legate de distincţia dintre substantivele neologice şi cele provenite din fondul mai vechi al limbii. La genul masculin, alternanţa z/j este limitată la unele cuvinte vechi precum: grumaz-grumaji, obraz-obraji, mânz-mânji, praz-praji, nefiind admisă la neologisme; deci se spune corect: burghez-burghezi, matroz-matrozi, diez-diezi, la fel: cerchezi, francezi, chinezi, englezi, olandezi etc.

Alternanţa sk/şt se produce la substantive neologice feminine numai când pluralul este în -i: cască-pl. căşti, bască-băşti „beretă” (şi nu la bască-basce „persoană”), mască-măşti şi, în mod excepţional, la moluscă-moluşte, dar nu apare la neologisme cu nume de popoare: basc-basci, etrusc-etrusci, osc-osci.

Tot la cuvintele vechi este limitată, în general, şi alternanţa l/i semivocalic: copil-copii, cal-cai, viţel-viţei, dar ea a cuprins şi neologismul colonel-colonei sau adjectivele substantivizate sătul-sătui, gol-goi, chel-chei, excepţie fudul-fuduli, iar la celelalte se impune forma cu -li (generali, consuli, emuli etc.). Sunt totuşi şi cuvinte mai vechi în limbă cu forma -li (arhangheli, hamali, soli).

La genul feminin alternanţa a/ă accentuate, corelată cu pl. în -i sau -uri, este aproape generală la substantivele din fondul vechi, cu excepţia a trei cuvinte accentuate la singular pe silaba penultimă: desagă-desagi, fragă-fragi, vacă-vaci, care nu cunosc variante cu ă la plural, şi a mai multe cuvinte -cu trei şi patru silabe- în care a se găseşte, la singular, în silaba antepenultimă. Exemplu, se spune corect: albii, aripi, aşchii, lacrimi, margini, păţanii, praştii (nu ălbii, ăripi, ăşchii etc., cum

25

de fapt era corect odată), dar flăcări şi nu flacări, păsări şi nu pasări, prăpăstii şi nu prăpastii, străchini şi nu strachini, vrăbii, nu vrabii. La neologisme această alternanţă este corectă numai când a se găseşte la singular, în silaba penultimă: gară-gări, marcă-mărci, brigadă-brigăzi, în timp ce a din silaba antepenultimă trebuie menţinut, spunându-se corect companii (nu compănii), fabrici (nu făbrici), medalii (nu medălii), staţii (nu stăţii).

Alternanţa a/ă neaccentuate este limitată la cuvinte vechi: talangă-tălăngi (nu talăngi), dar baracă-barăci, cazarmă-cazărmi (nu bărăci, căzărmi).

La alternanţa a/e după i vocalic aceasta trebuie respectată în cuvinte precum: arteziană-arteziene, austriacă-austriece, canadiană-canadiene, cezariane-cezariene, indiană-indiene, tragediană-tragediene (nu arteziane, austriace etc.), dar nu este chiar generală: se spune corect bosniacă-bosniace (nu bosniece), genţiană-genţiane, dar veneţiană-veneţiene etc.

Alternanţa â-i, corectă în sămânţă-seminţe, vână-vine (alături de venă-vene) şi la adjectivele substantivizate sfântă-sfinte, tânără-tinere, vânătă-vinete. Alternanţe vocalice excepţionale sunt â/âi din mână-mâini (a fost şi forma de plural mâne-mânuri) şi oa/e în corvoadă / corvezi.

La unele feminine formate cu sufixul -ă de la cuvinte cu o accentuat în silaba precedentă apare problema alternanţei o/oa; la subsantivele compuse cu suf. -log şi -agog sunt corecte femininele fără alternanţă: biologă, pedagogă, astrologă, epidemiologă, filologă, speologă, meteorologă.

Întâlnim ezitări la substantive neutre care privesc alternan-ţele vocalice corelate cu pluralul în -e; este corectă flexiunea fără alternanţă în foraibăr-foraibăre, ivăr-ivăre, simptom-simptome, oxiton-oxitone, nu foraibere, ivere, simptoame etc., şi este corectă flexiunea cu alternanţă la alte cuvinte: sindrom-sindroame, oximoron-oximoroane, cotidian-cotidiene, lighean-lighene, geamăt-gemete, ţipăt-ţipete etc

26

Alternanţele fonetice pot servi şi ele la diferenţieri lexicale: de exemplu, masă „mobilă” - pl. mese şi mase („mulţime, cantitate”), bandă - bande („grupuri”) - benzi („fâşii”), dată (calendaristică) - dăţi („oară”), vară („verişoară”) - pl. vere şi veri (anotimp), boală cu pl. boli şi boale în expresia a băga în boale; la fel roată cu pl. roţi şi roate în expresiile a băga beţe în roate, a merge ca pe roate.

În mod cu totul nejustificat unii vorbitori aplică diferenţierea şi la omonimele pană: pluralul corect este pene nu numai de la pană (de pasăre), ci şi de la pană (la automobil), şi nu pane. Alteori, variantele cu anumite alternanţe sunt admise cu restricţii contextuale: latură are pluralul curent laturi, dar varianta lături este corectă în îmbinări ca în lături, pe de lături.

Sunt puţine substantivele care au forme neregulate de plural:

m. - om-oameni (odinioară am avut şi oaspe-oaspeţi, pentru care limba actuală a ales singularul refăcut oaspete, nu şi oaspăt);

f. - noră-nurori, soră-surori; n. - cap „parte a corpului” are pl. capete; cu sensul de

„promontoriu” are pl. capuri, iar cu sensul „conducător” are pl. regulat capi.

Încadrarea în acest grup a substantivelor neutre brâu, frâu, grâu cu pluralul brâne, frâne, grâne este numai parţial justificată, întrucât la ele este vorba de un amestec de forme ale unor unităţi lexicale diferite în limba actuală: brâu are pluralele regulate, diferenţiate semantic, brâie „cingătoare, parte a corpului, ornament, şir”, şi brâuri „dans”, iar brâne este pluralul de la brână „tip de potecă montană”; grâu are, de asemenea, pluralele regulate, diferenţiate semantic, grâie „lan”, grâuri „sort”, iar grâne este pluralia tantum, cu sensul de „cereale”; frâu are pluralul regulat frâie, iar frâne este pluralul lui frână şi doar cu sensul de „mijloace de conducere (politică)” mai poate fi raportat la singularul frâu.

27

Referitor la categoria gramaticală a numărului, realizată prin opoziţia singular-plural, majoritatea substantivelor au ambele numere. Există însă şi substantive defective de număr sau cu preferinţă pentru unul sau altul („singularia tantum” sau „pluralia tantum”) şi substantive invariabile de tipul educatoare, muncitoare, codice, indice („index”), pântece, prenume, arici, ochi, pui, tei etc.

Singularia tantum include mai ales substantive care denumesc materia: aur, cositor, miere, cappuccino, sânge, nea, unt, vată, cimbru, cânepă, mazăre, fasole etc.; substantive abstracte: cinste, curaj, lene, deşteptăciune, legalitate, nobleţe, zgârcenie, sete, foame, ruşine, chibzuinţă, placebo etc. Abstractele negative au plural într-o măsură mai mare decât corespondentele pozitive: dreptate-nedreptate, legalitate-ilegalitate, prudenţă-imprudenţă etc.; substantive care apar numai în unele locuţiuni şi expresii fixe: berbeleacul („a se da de-a berbeleacul”), fofârlica („a duce/a umbla cu fofârlica”), habar („a avea habar”), iama („a da iama”), pofida („în pofida), toptanul („cu toptanul), valma („de-a valma), vileag („a da în vileag”) etc; nume de persoane masculine: bade, neică, taică, vodă.

Şi pluralia tantum include nume de materie: câlţi, confeti, tăieţei / tăiţei, cuişoare (condiment) etc.; nume de obiecte care reprezintă o pluralitate de elemente: anale, aplauze, coclauri, graffiti, măruntaie, moravuri, nazuri, nuri, represalii, zori etc. Tot aici intră şi unii termeni latineşti cu formă de neutru plural folosiţi mai ales în publicistică: addenda, marginalia, miscellanea etc. de la care se formează uneori, greşit, singulare feminine ca: o miscellanea, addendei; nume de obiecte formate din două părţi identice: blugi, cioareci, ghilimele, iţari, nădragi, ochelari (unele îşi creează o formă de singular: pantalon este admis la singular în limba literară, dar blug sau ochelar nu); substantive care apar numai în unele expresii: mendrele („a-şi face mendrele cu cineva”), şoşele („cu şoşele, cu momele”);

28

nume de locuri: Roşiori, Videle, Iaşi, Alpi, Anzi, Apenini, Carpaţi, Balcani, de insule: Baleare, Canare, Aleutine, nume de sărbători: Florii, Rusalii, Sânziene etc.

În limba română actuală se observă o anumită disponibi-litate a substantivelor defective de număr de a deveni substan-tive „numărabile”. Trecerea de la formele de singular la formele de plural este marcată, în etapa actuală a limbii, în special de desinenţa -uri, care este, în bună măsură, responsabilă de de acest transfer. Astfel avem: antigeluri, baiţuri, bronzuri, emailuri, făinuri, grahamuri, grunduri, ketchupuri, lacuri, pluşuri, salamuri, vopseluri sau chiar adjective substantivizate ca uniuri, ecosezuri.

Substantivele defective de număr prezintă interes şi sub raportul genului. Există substantive care satisfac contexte speci-fice masculinului, respectiv femininului, şi substantive care apar în contexte nespecifice, comune masculinului şi neutrului, respectiv femininului şi neutrului. În prima grupă intră substantive „singularia tantum” de genul feminin, precum: aloe, vlagă, vogă şi substantive „pluralia tantum” de genul masculin: indispensabili, marafeţi, iar în a doua grupă intră substantive „singularia tantum” ca plumb (element chimic), zel şi substantive „pluralia tantum” ca: viscere, grafitti. Foarte multe dintre substantivele defective de număr aparţin arhigenului, cum ar fi: antigel, capuccino sau chimice, cosmetice, diverse, electronice, matrimoniale, sanitare etc., rezultate în urma unor conversiuni gramaticale şi care aparţin îndeosebi limbajului publicitar.

Se pot face şi unele observaţii de natură stilistică în legă-tură cu substantivele defective de număr. De obicei în registrul literar se preferă formele înregistrate în lucrările normative ca „singularia tantum”, respectiv „pluralia tantum”, pe când în registrul familiar, colocvial, se constată o libertate mai mare de folosire a formelor refăcute prin analogie cu substantivele cu flexiune completă. Astfel de creaţii apar mai ales în limbajul

29

argotic, căruia îi aparţin numeroase substantive defective de număr cum ar fi: greţuri (în construcţia a nu avea greţuri) şi albişori, biştari, lovele, mangări, monei, verzişori, zimţi pentru a desemna banii.

Dincolo de repartiţia stilistică a substantivelor defective de număr într-un anumit registru, se remarcă diferite aspecte sub raportul expresivităţii în trecerea lor de la o formă de singular sau de plural. De exemplu, forma nou-creată de plural arginturi capătă o conotaţie poetică, iar pluralul politeţuri faţă de politeţi cunoaşte o nuanţă ironică, la fel ca şi bunătăţuri, delicateţuri, străinătăţuri, faţă de bunătăţi, delicateţi, străinătăţi (v. Mioara Avram, Cuvintele limbii române între corect şi incorect, p.139).

Există o tendinţă de regularizare a flexiunii substantivului sub raportul numărului care face să apară forme noi, unele tolerate de limba literară, altele nu. Această tendinţă provine din nevoia de particularizare sau, dimpotrivă, de varietate, de pluralitate, şi dă naştere unor forme de singular sau de plural mai puţin obişnuite, care, în timp, au şansa de a se impune în limba literară.

O altă tendinţă care se manifestă în limba română actuală priveşte categoria gramaticală a genului substantivelor care denumesc nume de profesii, pentru care limba română, spre deosebire de alte limbi romanice, dezvoltă moţiunea, creându-se forme distincte pentru masculin şi feminin. Majoritatea numelor de funcţii şi de meserii sunt substantive mobile, opoziţia mas-culin/feminin fiind marcată morfematic: profesor-profesoară, asistent-asistentă, actor-actriţă, artist-artistă, croitor-croitoreasă, dansator - dansatoare, antrenor-antrenoare etc. Există o serie de substantive masculine care denumesc profesii sau meserii, cel mai adesea împrumutate din franceză sau formate în limba română cu ajutorul unui sufix nume de agent (-ar, -er, -ist, -or, -tor etc.): anticar, arhivar, măcelar, parchetar, pizzar; artificier, bijutier, consilier, miner, pompier; alpinist, analist, fotbalist, gardist, pugilist; acordor, senator, modelator, moderator,

30

evaluator etc. sau substantive terminate în consoană: bariton, chirurg, consul, cartograf, clovn, general, preot etc., care nu prezintă forme de feminin în româneşte. De menţionat faptul că anumite forme de feminine marcate prin sufixul moţional -easă: coloneleasă, generăleasă, ministreasă, preoteasă o desemnează pe soţia celui care are funcţia respectivă. În general, aceste formaţii lexicale au sens uşor depreciativ şi sunt folosite în vorbirea familiară. În cazul numelor invariabile, această tendinţă de creare a formelor de feminin cu ajutorul sufixelor moţionale este o tendinţă populară, iar derivatele obţinute nu sunt reco-mandate de normele limbii literare.

Uneori unul şi acelaşi substantiv masculin are corespon-dent feminin într-un sens, în altul nu: doctor „medic”-doctoriţă (nu doctoră), dar doctor „persoană care are doctoratul”, nu are feminin paralel.

La numele masculine şi feminine de profesii şi de meserii se adaugă câteva nume neutre: fotomodel, manechin, model, top-model etc. Acestea sunt utilizate întotdeauna cu formă de neutru, apelându-se la mijloace sintactice sau lexicale pentru dezam-biguizarea enunţului.

Tendinţa de utilizare a masculinului în locul femininului este foarte puternică şi ar putea fi interpretată ca un element al limbajului protocolar, oficial şi este simţită ca literară. Forma de feminin, obţinută cu ajutorul unui sufix moţional, a devenit familiară şi este o caracteristică a limbajului colocvial. Aşa se explică şi tendinţa către invariabilitate a substantivelor care denumesc profesii, meserii, vizibilă şi în limbajul curent (Doamna decan/doctor/profesor/director etc.).

În legătură cu flexiunea substantivului, au existat şi există dificultăţi în flexiunea singularului la genitiv-dativ la substantive precum: droaie, foame, ordine, teamă, cocă, cinste, lene, nea, rouă, vogă, orgă, piuă etc.(droaiei, foamei, ordinii-pl. ordini faţă de ordin n.- pl. ordine, teamă s.f.- fără pl., cocăi, cinstei, lenei, nea s.f.-, rouăi, vogă s.f. -, orgii, pivei, pl. pive). Unele

31

variante neliterare ale formelor articulate se datoresc faptului că se porneşte de la variante neliterare ale formelor nearticulate de genitiv-dativ singular (egale de cele mai multe ori, cu cele de plural); greşeli frecvente de tipul: arenzii, cârjii, credinţii, pieţii, tandreţii, uzinii, vişinii (în loc de arendei, cârjei, credinţei, pieţei, tandreţei, uzinei, vişinei) sau caracteristicei, coalei, duzinei, piersicei, regulei, soartei, teroarei, vraiştei, vrajei (în loc de caracteristicii, colii, duzinii, piersicii, regulii, sorţii, terorii, vraiştii, vrăjii) nu sunt specifice, reprezentând conse-cinţa unor abateri produse la formele de bază sau confuzia între formele paronime ca vinii (‹vină) şi vinei (‹vână). O greşeală frecventă este aceea a înlocuirii formelor de genitiv-dativ articulate enclitic cu articolul proclitic lui + forma articulată de nominativ-acuzativ singular la substantive comune: lui bunica, lui mama, lui sora.

Substantivele neutre pun puţine probleme speciale. La cele terminate în forma-tip în -um neaccentuat, mai ales când sunt polisilabice, se constată unele dificultăţi în crearea formelor articulate de singular ca, de altfel, şi în flexiunea propriu-zisă (formarea pluralului nearticulat), existând tendinţa de înlăturare a finalei -um sau -m înaintea articolului sau a desinenţei de pl.-uri. De reţinut că formele articulate corecte sunt: curriculumul, linoleumul, memorandumul, referendumul, ultimatumul, vacuumul. În cazul substantivelor care prezintă la forma-tip variante cu şi fără terminaţiile în discuţie trebuie respectată corespondenţa formelor: maxim – articulat maximul, dar maximum –articulat maximumul (la fel minim şi minimum); for – articulat forul, dar forum – articulat forumul. Substantivul ou are la nominativ-acuzativ plural forma corectă ouăle (nu ouălele), iar la genitiv-dativ plural ouălor (nu ouălelor).

Unele substantive invariabile nearticulabile pot fi declinate la singular primind la genitiv-dativ, indiferent de gen, articolul proclitic lui aşezat înaintea formei (nearticulate) de nominativ-acuzativ singular: lui vodă, lui madam, lui tanti. Ultimul (tanti)

32

are şi variante neliterare articulate enclitic (tantea, tantei - mai ales la plural: tantile, tantele, tantilor, tantelor).

Substantivele compuse prezintă unele particularităţi morfologice. Flexiunea propriu-zisă şi articularea lor depind de gradul de sudură dintre termenii constitutivi şi de natura aces-tora. În rândul lor se găsesc multe substantive invariabile (de obicei şi nearticulabile); printre cele variabile, la unele variază numai un termen – fie primul, fie al doilea –, iar la altele, ambii termeni.

Compusele invariabile şi nearticulabile sunt formate mai ales dintr-un verb + diverse părţi de vorbire: încurcă-lume, lasă-mă-să-te-las, nu-mă-uita, vino-ncoace / vino-ncoa, zgârie-brânză, dar şi dintr-un substantiv + adjectiv: coate-goale, maţe-fripte, gură-spartă, vorbă-lungă sau dintr-un substantiv + prepoziţie + substantiv: capră-de-munte, poale-n-brâu.

Compusele variabile sunt şi articulabile; comportarea lor e diferită în funcţie de structura compusului.

Compuse la care variază numai primul termen pot avea diverse structuri: substantiv + substantiv în nominativ: bloc-turn, capră-neagră, cafea-filtru, cuvânt-înainte, cuvânt-cheie, decret-lege, mobilă-tip, pasărea-muscă, pasărea-liră, situaţie-limită; substantiv + substantiv în genitiv: calul-popii, pasărea-paradisului, floarea-soarelui; substantiv + adjectiv: lemn-câinesc, sânge-rece; adjectiv + substantiv: bun-gust (simţ estetic), bun-plac (arbitrar), bun-simţ (decenţă); substantiv + prepoziţie + substantiv: cal-de-mare, drum-de-fier, bou-de-baltă, viţă-de-vie.

Compusele la care variază numai ultimul termen au cel mai înalt grad de sudură. Din această categorie fac parte toate compusele din cuvinte întregi care au ca prim(i) termen(i) părţi de vorbire neflexibile: prepoziţie: demâncare, descăzut, fărădelege; adverb: binecuvântare, mai-marele, rău-platnic, mai-mult-ca-perfect şi compuse din substantiv + substantiv în nominativ: blocnotes, concertmaistru, scurtmetraj, valvârtej;

33

substantiv + adjectiv: botgros (pasărea), numeral + substantiv: prim-plan, prim-ministru, prim-viceprim-ministru, prim-balerină, primadonă, prim-solist, substantiv + prepoziţie + substantiv: untdelemn.

Compusele la care variază ambii termeni pot avea următoarele structuri: substantiv + substantiv în nominativ: câine-lup, redactor-şef, mamă-soacră, primă-doamnă, bună-credinţă (onestitate), bună-creştere (politeţe).

Unele substantive nume de persoane care desemnează grade de rudenie sau relaţii sociale se construiesc la singular, în limba populară şi în limbajul familiar, cu adjective posesive conjuncte. Cele feminine ca: maică-mea, soră-ta, fiică-sa etc. fac genitiv-dativul singular: maică-mii, soră-tii, fiică-sii. Folosirea articolului proclitic lui în îmbinări de acest fel (lui maică-mea, lui soră-ta) caracterizează vorbirea neîngrijită.

Folosirea variantelor învechite noru / soru la substantivele feminine noră / soră (noru-mea, soru-ta) reprezintă un fenomen popular şi familiar, iar variantele alterate (mă-sa, ta(t)-su sau tac-tu) caracterizează vorbirea neîngrijită.

Numele proprii de persoane au de obicei flexiune diferită după gen, majoritatea celor masculine nu-şi schimbă forma la genitiv-dativ, marcându-l cu ajutorul articolului proclitic lui, dar există şi multe masculine cu forme speciale de genitiv-dativ, marcate enclitic (toate învechite: Radului, Stanciului, Barbului, Lucăi, Oprei, Tomei), precum şi feminine cu terminaţii neobişnuite care primesc la genitiv-dativ articolul proclitic lui (lui Carmen, lui Caliope, lui Catrinel, lui Miriam, lui Mimi, lui Ingrid, lui Lili, lui Zizi).

Uneori prin prezenţa sau absenţa alternanţelor se face distincţia între un nume propriu şi substantivul comun omonim la nominativ-acuzativ, mai ales în cazul femininelor terminate în -ca/-ga: Floarea-Floarei, dar floarea-florii, Puica-Puicăi -Puichii, dar puica-puicii, Draga-Dragăi, dar draga-dragii şi chiar Fraga-Fragăi-Fraghii şi fraga-fragii.

34

În ce priveşte cazul vocativ, la început era fără desinenţă, dovadă formule ca fiul meu, draga mea, rămase până astăzi. Apoi se introduce desinenţa -e, frecventă la nume de rudenie: bărbate, cumnate, cuscre, cumetre, nepoate, vere, la fiinţe apropiate: băiete, copile, cucoane, frăţioare, vecine, prietene, la grade, titluri: căpitane, împărate, sfinte. Desinenţa -e a părut la un moment dat învechită, locul i-a fost luat de -ule ca în domnule! alături de doamne (domnitor). În trecut a existat forma ome pentru omule. Prin formele speciale de vocativ în -e (nearticulat) şi -ule (articulat) se marchează o diferenţiere lexicală tranşantă nu numai la domn „domnitor, Dumnezeu” - vocativ doamne / Doamne! şi domn „termen de politeţe pentru un bărbat” vocativ singular-domnule! De obicei, între cele două serii de forme sunt numai deosebiri de nuanţe lexicale sau stilistice, în general forma în -e având un sens obiectiv şi neutru din punct de vedere stilistic, iar forma în -ule un sens figurat şi o nuanţă afectivă (peiorativă, ironică sau dezmierdătoare): de exemplu, copile!-copilule!, tinere!-tânărule! Opoziţia se manifestă mai clar la unele nume de persoane, care la vocativul singular (sau egal cu nominativul) desemnează un profesionist: doctore!-doctorule!, birjar!-birjarule!, lăutare!-lăutarule!, şofer!-şoferule!

Vocativul în -ule nu mai este ferm nici la numele de persoană: Nicu (Nicule)!, Radu (Radule!), Sandu (Sandule!), iar în ultima vreme vocativul este tot mai des înlocuit de nominativ, mai ales la numele străine: Victor!, Marcu!, Robert!, Saşa!

La feminine vocativul încă din latineşte era identic cu nominativul, apoi apare desinenţa -o, împrumutată din slavă, care nu a reuşit să-l înlocuiască pe -ă la numele foarte mult folosite la vocativ: mamă!, mătuşă!, soră!

Ca şi substantivele masculine în -ule, şi femininele în -o au căpătat nuanţe depreciative: mireaso!, soacro! soro!

35

Pentru numele de persoană feminine tendinţa actuală este de a se folosi la vocativ forme egale cu nominativ-acuzativul: Maria!, Simona!, Elena!, Cristina! Olga!

Altă tendinţă care se face tot mai simţită este folosirea neliterară la vocativ a formei de nominativ-acuzativ, fără determinante, în exemple ca: Domnu, aţi uitat restul!, Tata, eşti acasă?, Şefa / Şefu, pot pleca? sau Fetele, veniţi să vedeţi ce-am cumpărat!

Uneori ridică probleme şi ordinea numelor proprii de persoană, alcătuite de obicei din cel puţin două componente: nume de familie (Popescu) şi prenumele sau numele de botez (Radu, Ana). Din punct de vedere strict gramatical oricare dintre cele două ordini de succesiune sunt la fel de corecte; niciuna nu poate fi socotită greşeală în sensul obişnuit al cuvântului. Uzul comun aşază de obicei numele de familie după cel de botez. Această preferinţă se explică, cel puţin în parte, istoric: numele de familie sunt, în cele mai diverse limbi, mult mai recente decât celelalte. În condiţii obişnuite spunem Ion Popescu, ca şi Ion Creangă, Nicolae Iorga, Dinu Lipatti. În afară de situaţiile de ordin administrativ (liste alfabetice, cataloage etc.), când numele de familie stă înaintea prenumelui, în alte ocazii însă e mai firesc şi recomandabil să păstrăm succesiunea cu numele de familie la urmă (prenume + nume), mai ales în cazul marilor personalităţi: Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Constantin Brâncuşi etc. Folosirea ordinii inverse face formularea stângace, dacă nu chiar puţin ridicolă.

O atenţie deosebită trebuie acordată ordinii de succesiune a determinanţilor în cadrul construcţiilor care grupează mai multe „nume” - substantive şi (sau) adjective-, căci, deşi limba română se caracterizează, în general, printr-o pronunţată libertate a topicii, în construcţiile de acest fel, aşezarea componentelor constituie adeseori unicul indiciu al relaţiilor care se stabilesc între ele. Este evident că nu e totuna dacă spunem, de exemplu, materiale albe cu flori sau materiale cu flori albe; cele două

36

construcţii au sensuri total diferite, iar uneori putem da naştere la construcţii echivoce, defectuoase şi ridicole de felul: jucării pentru copii din plastic, paturi pentru copii de fier, pălării de bărbaţi de fetru, mănuşi pentru bărbaţi de lână, mănuşi din piele de damă, cizme de damă de plastic, friptură de vită înăbuşită, chipie pentru ceferişti cu fundul roşu etc. În unele cazuri asemenea construcţii sunt dificil, sau chiar imposibil de remediat, de cele mai multe ori însă modificarea ordinii de succesiune a determinanţilor (cizme de plastic de damă), eventual înlocuirea unei prepoziţii (paturi de fier pentru copii) pot face construcţia mai acceptabilă. Alteori, acelaşi rezultat se poate obţine prin reducerea şirului de determinanţi substantivali, introducând un determinant adjectival: în loc de pălării de bărbaţi de fetru putem spune, mai bine, pălării bărbăteşti de fetru etc., precum şi alte artificii de topică.

În legătură cu articularea substantivelor, comune şi proprii, apar ezitări legate de scrierea articolului şi chiar de folosirea lui în scris în anumite situaţii.

Articolul hotărât enclitic, singular şi plural, se leagă cu cratimă în împrumuturile a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare: site-ul, show-ul, puzzle-ul, bleu-ul, aquis-ul, în împrumuturile care au finaluri grafice neobişnuite la cuvintele vechi din limba română: lobby-ul, dandy-ul, party-ul, hippy-i, story-uri şi se recomandă ataşarea fără cratimă a articolului la împrumuturile care se termină în litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în limba română: clickul, feedbackul, intermezzoul, itemul, weekenduri.

Deoarece articolul -l nu se mai pronunţă în limba atuală, rolul său a fost preluat de vocala precedentă (u), care reprezintă fosta desinenţă a cuvântului nearticulat: omul se poate pronunţa omu fără a pune în pericol opoziţia de articulare. Singurele cuvinte la care neglijarea lui -l în pronunţare anulează distincţia articulat-nearticulat sunt cele terminate la forma nearticulată în vocala u: masc. codru, litru, ministru, monstru, multiplu; neutru

37

beneficiu, exemplu, lucru. În scris, lipsa articolului -l este admisă, în literatura artistică, numai în situaţiile în care are loc ataşarea unei forme conjuncte pronominale, de exemplu, în gându-i, în pieptu-i „în gândul / pieptul său”. În toate celelalte situaţii prezenţa articolului este obligatorie în scris, iar în împrejurări legate de un stil solemn (de exemplu o conferinţă) este necesară o dicţiune clară şi se recomandă pronunţarea articolului. Sunt greşite grafii de felul: Magazinu închis (pentru magazinul) sau Lapte în dosu clădirii (pentru dosul), aşa cum sunt greşite şi grafiile hipercorecte de tipul: de exemplul (în locul lui de exemplu) sau cu titlul de curiozitate, sub beneficiul de inventar. Aici este recomandabilă forma nearticulată: cu titlu, respectiv sub beneficiu. De multe ori apar grafii de tipul aceşti miniştrii (în loc de aceşti miniştri) sau la fel de greşite toţi miniştri (în loc de toţi miniştrii).

Este neliterară varianta lu a articolului proclitic de G-D singular lui (de exemplu, lu Victor, lu Mircea în loc de lui Victor, lui Mircea). Tendinţa este ca acesta să se extindă şi la feminine cu formă obişnuită: lui Magda, lui Ioana sau chiar la nume de fiinţă ca lui mama, lui soră-mea etc. Folosirea articolului proclitic lui pune probleme legate mai ales de natura cuvintelor la care poate apărea. În limba literară el se foloseşte corect numai cu anumite substantive şi numai la numărul singular. În exprimarea neîngrijită există tendinţa de extindere a folosirii sale: pe de o parte, la diverse subclase de substantive, ca şi la alte părţi de vorbire (la pronume: lui ăla, lui cutare, lui dânsul, lui matale) şi la grupuri nominale (lui ăla micul, lui aia mică).

Vecinătatea unor cuvinte) impune uneori articularea, alteori nearticularea.

Numeralele (cardinale şi ordinale) şi unele adjective (pronominale: care, fiecare, oricare, ce, orice, cât, alt, acelaşi, atât, vreun sau invariabile: asemenea aşa, atare) impun substantivului forma nedeterminată: fiecare om, acelaşi copil, asemenea faptă etc.

38

Adjectivul nehotărât tot şi numeralele colective vechi (amândoi, tustrei) (excepţie face ambii) impun forma articulată: tot omul, amândoi copiii.

Adjectivul posesiv şi cel de întărire, raportându-se la un obiect cunoscut, impun forma determinată a substantivului: familia mea, însuşi autorul/autorul însuşi.

Construcţia cu adjectivul întreg permite articularea, fie a substantivului, fie a adjectivului. Deci este corect: întregul oraş sau întreg oraşul la N-Ac, dar la G-D numai întregului oraş, nu şi întreg oraşului.

După adjectivele invariabile de genul cogeamite, ditamai substantivul care urmează este articulat: cogeamite băiatul.

Când substantivul este precedat de unul dintre adjectivele biet, sărac, sărman, răposat, regretat, articolul enclitic poate fi pus atât la adjectiv, cât şi la substantiv, dacă acesta din urmă denumeşte un obiect unic pentru vorbitor sau este însoţit de un determinant: bietul tata („al meu, al nostru”), săraca mama („a mea, a noastră”); construcţia adjectiv articulat + substantiv nearticulat poate avea uneori alt sens (bietul tată, săraca mamă). Alteori articularea este condiţionată de prezenţa altor adjuncţi ai substantivului: săraca vecina noastră, dar săraca vecină, cu substantivul nearticulat. Construcţia cu adjectiv antepus nearti-culat, săracă vecina noastră, nu este literară.

Probleme speciale pune articularea substantivelor comune după prepoziţie. De exemplu, după prepoziţia compusă de-a substantivul apare întotdeauna articulat: Mergeam cu de-a sila; a se da de-a berbeleacul. După prepoziţia cu substantivul se foloseşte articulat sau nearticulat în funcţie de sensul prepoziţiei, de natura substantivului sau/şi de gradul de cunoaştere. Se spune, pe de o parte, Lucrează cu atenţie dar Lucrează cu săptămâna, Vine cu bani sau Vine cu banii, Omul cu umbrelă, cât şi Omul cu umbrela.

O excepţie de alt tip este la anul cu sensul „în anul viitor”.

39

Prepoziţiile (respectiv locuţiunile prepoziţionale) care se construiesc cu cazul genitiv şi dativ impun articularea substan-tivului: deasupra/în faţa casei/unei case, datorită inteligenţei, spre deosebire de prepoziţiile cu acuzativul, care impun un regim de nearticulare: pe uliţă, în cameră, la facultate, pentru patrie. După prepoziţiile a sau de apar mai ales substantive nearticulate: miroase a fân, latră a pagubă; apă/apa de izvor, covor/covorul de frunze galbene.

În ceea ce priveşte articularea numelor proprii, acestea prezintă particularităţi diferite după subclasa semantică (de exemplu antroponime sau toponime) şi după gen. Numele de persoane au fie formă articulată enclitic, fie nearticulată: Ioana, Viorica, Maria, Lucreţia, excepţii Aglae, Zoe, la care s-au adăugat împrumuturi moderne Catrinel, Jeni, Irinel, Carmen, hipocoristice ca Lili, Tanţi. Prenumele masculine sunt nearticu-late: Alexandru, Gavrilă, Ion, Mihai. Doar unele prenume ca Manea, Oprea, Toma sunt considerate ca articulate.

Numele de familie masculine sunt fie nearticulate (Ardelean, Vulpe, Muntean), fie articulate, dar cu funcţia articolului -l preluată de vocala precedentă u: Ciobanu, Ursu, Ardeleanu, Munteanu. Avem şi aici excepţii: Onciul, Pumnul, Ivireanul.

Pentru toponimele simple cu formă de masculin şi neutru singular nomenclatura administrativă a generalizat la numele proprii de localităţi scrierea fără -l (Bacău, Rarău, Malu). Toponimele feminine au, în marea lor majoritate, formă articulată: Amara, Cozia, Dragomirna, Dunărea, Mănăstirea, Tulcea, Zimnicea. Sunt destul de puţine cele care fac excepţie: Cisnădie, Orăştie, Grădişte, Sălişte, Târgovişte. Când au formă de plural, toponimele pot fi atât articulate: Catanele, Dragoslavele, Haimanalele, Pătârlagele, Ponoarele, Slătioarele, Videle, dar şi nearticulate: Basarabi, Călăraşi, Darabani, Lespezi, Măgurele.

Dacă pentru toponimele simple se poate accepta forma nearticulată, nu este deloc indicat să se adopte scrierea fără -l în situaţiile în care apare un determinant: Podişul Transilvaniei,

40

Malul cu Flori, Sighetul Marmaţiei. Nu există nici o justificare pentru extinderea scrierii fără -l la termenii generici din vârful Omul, canalul Dunăre-Marea Neagră, Capul Midia, Oceanul Indian. La folosirea toponimelor în propoziţii se produc adesea greşeli în sensul neglijării cerinţei de a se folosi numai forme articulate în anumite condiţii. Omiterea articolului este evidentă în exemple ca Bucureşti (în loc de Bucureştiul) este capitala ţării, Iaşi (în loc de Iaşiul) este un oraş vechi, Dintre ţările vizitate i-a plăcut Luxemburg (în loc de Luxemburgul). Există şi toponime nearticulate enclitic: Chile, Fiji, Haiti, Montevideo, Tokio, Zimbabwe, iar altele, cum ar fi Peru, Kuwait/Kuweit, admit atât forma articulată, cât şi cea nearticulată: Peru / Peruul, Kuwait / Kuweitul.

Trebuie făcută menţiunea că la numele proprii nu există o articulare reală, deoarece nu este posibilă opoziţia articulat/near-ticulat, ca la substantivele comune. Orice substantiv propriu este individualizat, echivalând cu un substantiv articulat. Articularea cu articol hotărât este numai formală, dovadă în acest sens fiind posibilitatea folosirii paralele a celor două forme la nominativ şi acuzativ: Bucureşti (Bucureştiul) este capitala ţării, iar la genitiv şi dativ articolul apare cu rol flexionar, de exprimare a cazului, nu cu rol individualizator.

În ceea ce priveşte formantul genitival al (a, ai, ale), aici apar greşeli legate mai ales de acord. Folosirea corectă a acestuia impune, în primul rând, respectarea acordului în gen şi număr cu substantivul determinat sau înlocuit de el. Formantul al nu trebuie acordat cu substantivul (sau pronumele) în genitiv pe care îl însoţeşte, ci cu substantivul determinat de acesta: fratele mai mare al lui, al ei, al lor. Există vorbitori deprinşi cu forma invariabilă a lui a şi folosesc peste tot această formă, spunând un caiet a meu, doi fraţi a mamei sau introduc, din hipercorectitudine, forme flexionare nejustificate ca respectarea prevederilor şi ale (pentru a) angajamentelor. Formantul genitival nu are forme speciale de G-D singular (ci doar al, a

41

pentru N-Ac.), iar forma de G-D feminin singular (ale) folosită foarte adesea, în loc de a, în construcţii ca unei prietene ale Mariei sau unei prietene ale mele, unei nurori ale mele este hipercorectă. Corect: unei prietene a Mariei, unei prietene a mele, unei nurori a mele (genitiv/dativ).

Complicaţiile referitoare la acord sporesc atunci când substantivul determinat nu este întotdeauna apropiat de formantul genitival. Construcţii de felul muzeul de istorie al (a) oraşului X (e vorba de muzeul oraşului sau de istoria oraşului). Există şi situaţii în care ambele acorduri sunt posibile fără diferenţă de înţeles, pentru că genitivul poate fi raportat atât la substantivul imediat precedent, cât şi la primul din grup: gradul de pregătire a/al elevilor, bagajul de cunoştinţe al/ale absolvenţilor, legile de funcţionare a/ale economiei de piaţă.

Când termenul determinat este multiplu, acordul în gen şi număr al formantului care introduce un atribut postpus oscilează între orientarea prin atracţie după ultimul substantiv precedent (directorul şi liderul sindical al uzinei) şi orientarea după toţi constituenţii (...ai uzinei); primul tip de acord este tradiţional, celălalt este o inovaţie. Câştigă teren mai ales în stiluri dornice de precizie (ştiinţific, administrativ): (opera ştiinţifică şi activitatea didactică a/ale lui X, profesorul de istorie şi cel de geografie al/ai şcolii).

Când se coordonează mai multe genitive formantul trebuie pus înaintea fiecărui termen începând cu al doilea: autorul scenariului şi al romanului, împotriva prafului şi a mizeriei, recensământul populaţiei şi al animalelor, împotriva lor şi a altora. Fac excepţie, în sensul că formantul genitival nu e necesar, situaţiile în care genitivele formează o unitate, substantivele respective exprimând noţiuni identice sau strâns legate: Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Ministerul Culturii şi Cultelor, predarea limbii şi literaturii române, proprietăţile sodiului sau natriului. De asemenea, în cazul genitivului cu funcţie de apoziţie (acordată) pe lângă alt genitiv, acesta trebuie

42

să fie însoţit de al: adeptul unui procedeu, al unei tehnici (nu adeptul unui procedeu, unei tehnici).

Omiterea formantului genitival de feminin singular a se explică uneori prin cauze fonetice, în imediata vecinătate a unui cuvânt cu a iniţial: în vorbirea rapidă cei doi a se pot contrage, dar în scris sunt greşite îmbinări ca împotriva lor şi acestora / altora (în loc de a acestora / a altora).

Când este element constitutiv, formant al numeralului ordinal, al, a trebuie să apară întotdeauna, indiferent de valoarea numeralului. Este corect clasa a doua, a douăsprezecea, dar este superfluă apariţia articolului în clasa a-ntâia.

Elementul al nu poate apărea înainte de un numeral cardinal propriu-zis care nu este însoţit de celor, nici înainte de ceea ce sau ce, de câţiva, diferiţi, mulţi, numeroşi, puţini, toţi (când se foloseşte forma de acuzativ cu prepoziţia a). Se spune corect: reprezentanţi a (nu ai) 21 de state; autor a (nu al) două cărţi, exponentul a (nu al) ceea ce se numeşte...; caracterul a (nu al) numeroase boli.

Aceleaşi probleme de acord apar şi la pronumele semiindependent cel (cea, cei, cele, celor). În strânsă legătură cu formele trebuie reţinută necesitatea acordului în gen, număr şi caz cu substantivul determinat sau înlocuit. Abateri se produc la acordul în caz cu substantivul determinat, în speţă la G-D singular şi plural. Împotriva tendinţei de părăsire a acestui acord (şi de folosire, la G-D, a formelor de N-Ac.), trebuie ştiut că, în conformitate cu normele, se spune corect băiatului celui (nu cel) harnic, fetei celei (nu cea) harnice, băieţilor celor (nu cei) harnici, fetelor celor (nu cele) harnice şi că numai în nume proprii ca Mircea cel Bătrân, Radu cel Frumos, Ştefan cel Mare, Ecaterina cea Mare este corectă folosirea la G.D. în forma de N.A.: (al) lui Mircea cel Bătrân, (al) lui Radu cel Frumos, (al) lui Ştefan cel Mare, (al) Ecaterinei cea Mare.

Când se coordonează mai multe atribute referitoare la ace-laşi substantiv, pronumele semiindependent se pune o singură

43

dată, la primul termen: băiatul cel harnic şi cuminte, la fel şi în cazul coordonării a două sau mai multe superlative relative: cel mai bun şi mai atent.

În ce priveşte opoziţia articulat - nearticulat, în ultimul timp se manifestă tendinţa – greşită – de extindere a folosirii substantivului nearticulat în locul articulării lui cu articolul hotărât mai ales la numele de titluri şi de funcţii antepuse numelor proprii de persoană: doctor Ionescu (în loc de doctorul), profesor X, academician Y (în loc de profesorul, academicianul...). Sunt situaţii în care ambele variante sunt corecte: sub pretext că/sub pretextul că; a ţine seamă/a ţine seama. Alteori, ambele variante sunt corecte, dar condiţionate de determinări: din punct de vedere + adjectiv (din punct de vedere ştiinţific), dar şi din punctul de vedere + genitiv (din punctul de vedere al mijloacelor folosite).

Există formaţii paralele, ambele corecte, dar în sensuri diferite: a lăsa vorbă „a anunţa” şi a lăsa vorba „a tăcea”, a lua parte „a participa” şi a lua partea „a fi de partea cuiva, a sprijini”, sau numai una dintre variante este corectă: din moment ce (nu din momentul ce).

În unele situaţii (mai ales la grupurile verbale) este admisă atât lipsa articolului, cât şi prezenţa lui: a avea noroc / norocul, a da telefon / un telefon. Uneori apar importante deosebiri de înţeles. De exemplu, a avea rost şi a avea un rost, a pune punct şi a pune punctul pe i.

Este evident că unele caracteristici şi tendinţe gramaticale ale limbii actuale intră în contradicţie cu caracteristici ale limbii române în general, considerate prin tradiţie definitorii. În ce priveşte substantivul, dintre tendinţele actuale la care este supus, am rezuma pe cele mai importante: scăderea rolului alternanţelor fonetice în flexiune (cotidiane s.n. pentru cotidiene); diminuarea sensibilităţii pentru opoziţia articulat-nearticulat, mai ales când e vorba de titluri, profesii, funcţii: academician X, inginer Ion Popescu sau pentru locaţii în general: „A fost cazat la hotel

44

Bucureşti”, „Vântul bate din sector nordic”, „Locuiesc în bloc A, etaj X”; slăbirea flexiunii cazuale – renunţarea la dubla ei exprimare într-un grup nominal (omului acesta, unei eleve bine pregătită, cele de-a şaptea zi în loc de omului acestuia, unei eleve bine pregătite, celei de-a şaptea zile); preferinţa pentru mijloace analitice (lui tata, lui Maria, lu' şefa); abandonarea formelor speciale de vocativ şi limitarea utilizării celor de genitiv-dativ în favoarea formei de nominativ-acuzativ (şefu!, Ion!; conducerea BRD, s-au adresat BDP); extinderea genului neutru la substantive nume de animate (star, top-model), ceea ce afectează specificul neutrului ca gen al inanimatelor; slăbirea genului feminin în favoarea celui masculin la substantive care denumesc persoane după profesia sau calificarea lor (doctor, avocat, ministru, decan, rector); aglutinarea articolului feminin a ajuns deja un fapt banal în enunţuri de felul clasa doua; instalaţie de încălzirea apei; sistem modernizat de aclimatizarea spaţiului, comisie de asigurarea calităţii, în loc de clasa a doua, instalaţie de încălzire a apei, sistem modernizat de aclimatizare a spaţiului, comisie de asigurare a calităţii; înmulţirea substantivelor cu flexiune incompletă (substantive defective de număr, gen sau de articulare) şi a celor total sau parţial invariabile (coca-cola, hippy, miss).

ADJECTIVUL Problemele care apar la adjectiv privesc forma, flexiunea,

gradele de intensitate şi uneori topica acestuia. În ce priveşte forma, reprezentante tipice ale flexiunii

adjectivale româneşti sunt considerate adjectivele cu patru forme în total, de tipul curat-curată-curaţi-curate, alb-albă-albi-albe, frumos-frumoasă-frumoşi-frumoase. La fel albastru, acru, ambiguu, perpetuu, greu, rău, frumuşel, mititel, dar sunt nume-roase şi adjectivele cu câte trei sau două forme în total, cu diverse repartiţii pe genuri şi numere; de exemplu, cu trei forme:

45

românesc, prietenesc masculin şi neutru singular, românească, prietenească feminin N-Ac. singular, româneşti, prieteneşti masculin, neutru, feminin plural. La fel nou, roşu, straniu, pustiu, argintiu, unele adjective terminate în -c,-g: adânc, sec, voinic, nătâng, drag, pribeag, întreg, larg, lung, care au o singură formă la plural: -i. Deoarece aceste adjective au o singură formă la plural, formele corecte pentru feminin, la G-D singular şi la plural, sunt: dragi, voinici, largi etc. şi nu drage, voinice, large. Deci este corect: Dragile mele surori, dragii mele mătuşi, nu dragele mele, dragei mele. Adjectivele cu două forme: mare masculin, neutru, feminin N-Ac. singular, mari masculin, neutru, feminin plural. La fel dulce, limpede, rece, subţire, tare, atare, verde. Tot aici intră şi câteva adjective neologice terminate în -ce, care la masculin plural au desinenţa -i: rapace, sagace, tenace, vorace. Au tendinţa să se încadreze aici şi atroce, feroce, locvace, motrice, perspicace, precoce, veloce, vivace, care sunt invariabile. Cu două forme sunt şi adjectivele terminate în -aci, repartizate pe genuri, indiferent de număr: o formă la masculin, altă formă la feminin: dibaci, stângaci masculin şi neutru singular şi masculin plural, dibace, stângace feminin singular şi plural, neutru plural. La fel bălai, greoi, vioi, rotofei.

Adjectivele invariabile, cu o unică formă pentru singular şi plural sunt mult mai puţine decât cele variabile. Unele vechi şi populare, multe cu origine necunoscută, cum ar fi coşcogeamite, cumsecade, ditai / ditamai, doldora, ferice, otova, sadea etc., altele provenite din adverbe: aievea, anume, asemenea, aşa, bine, deopotrivă, gata se folosesc rar, antepus.

Ferice, ca adjectiv invariabil, este învechit (exemplu ferice timp, ferice fiinţă, ferice vremuri), în limba actuală se foloseşte numai ca adverb: Ferice de tine (similar cu Bine de tine). Adjectivul călare era variabil în limba veche (călare-călări). Astăzi este rar, folosit ca adjectiv invariabil (oameni călare), dar se întâlneşte mai des ca adverb (Trece apa călare).

46

Creşte în schimb în limba modernă numărul neologismelor cu formă invariabilă cu circulaţie mai largă sau mai restrânsă: ad-hoc / ad hoc, ad-interim / ad interim, bej, bleu, bleumarin, bordo, corai, crem, eficace, forte, franco, gri, havan, kaki, lila, maro, mov, oliv, pane, rococo, roz, sexy, shocking, şic, turcoaz, uni, vernil.

Multe adjective neologice invariabile au tendinţa de a-şi crea forme variabile adaptate: movă, roză, ecoseză, motrică, pepită, vernilă(i), bineînţeles incorecte.

În limba actuală, numeroase prefixoide, abrevieri şi trunchieri sunt folosite adjectival: muzică disco, coafură afro, femeie O.K., cupluri gay, modă retro, calitate extra, concediu super, nivel macro/micro, înregistrare video, piraterie soft. Tot invariabile sunt şi adjectivele formate cu prefixe de la substan-tive: pastă anticarie, etapă postconflict, mecanism antişoc, vestă antiglonţ, dispozitiv antirachetă.

Dintre adjectivele neologice formate cu sufixul -ariu sau -ar la masculin şi neutru singular, unele mai oscilează în limba actuală între flexiunea cu trei forme, firească pentru varianta în -ar (la care s-au fixat arbitrar, doctrinar, ipotecar, necesar, originar etc.): ca adjective sunt literare numai formele contrar, onorar „onorific” (nu contrariu, onorariu, care sunt corecte numai ca substantive neutre). Tendinţa este de a folosi flexiunile hibride, în care se amestecă forme aparţinând unor tipuri diferite: alături de contrar masculin şi neutru singular, contrară feminin N-Ac. singular, contrari masculin plural, contrare feminin şi neutru plural, se tolerează varianta învechită, corectă gramatical, contrariu masculin şi neutru singular, contrarie feminin N-Ac. singular, contrarii masculin, neutru, feminin plural, dar nu e tolerată şi varianta hibridă contrar- contrarie-contrarii.

Adjectivele neologice terminate în -uu la masculin şi neutru singular (de tipul ambiguu, asiduu, continuu, perpetuu, superfluu), cu patru forme în limba literară, au tendinţa de a

47

trece la tipul cu trei forme, datorită folosirii formei de feminin şi neutru plural şi feminin G-D singular în -ui (discuţii continui, contexte ambigui) în loc de -ue (continue, ambigue).

O altă situaţie de interes mai larg este oscilaţia adjectivelor neologice formate cu sufixul -oriu sau -or la masculin şi neutru singular între flexiunea cu omonimie de gen la numărul plural, firească pentru -oriu, şi cea cu omonimie de număr la genul feminin, firească pentru -or: sunt literare formele: accesoriu, contradictoriu, obligatoriu, probatoriu (nu obligator, probator), dar circulator, declamator, inflamator, inhibitor, revelator (nu circulatoriu, declamatoriu, inflamatoriu, inhibitoriu, revelatoriu). Sunt rare cazurile când normele admit ambele serii de forme: eliminatoriu / eliminator (rar), respirator şi doar forma de feminin respiratorie, sau le recomandă cu diferenţieri semantice: executor „care execută” şi executoriu „care trebuie executat”, ondulator „unduitor” şi ondulatoriu în fizică, la fel auditor adjectiv şi substantiv masculin „persoană”, dar auditoriu subs-tantiv neutru „sală, public”. Trebuie evitată flexiunea hibridă obligator masculin şi neutru singular, obligatorie, feminin N-Ac. singular, obligatorii, la plural.

De asemenea, prezintă interes formele literare actuale ale adjectivului nou masculin şi neutru singular, nouă feminin N-Ac. singular, noi la plural. Adjectivul nou avea omonimie între femininul singular şi femininul plural (rochie nouă, rochii nouă). Această omonimie era supărătoare, întrucât intra în coliziune şi cu forma omonimă a numeralului cardinal şi cu cea a pronumelui personal în dativ. De aceea forma de masculin plural s-a extins şi asupra femininului plural (oameni noi, feţe noi). Pentru unele adjective normele literare admit câte două forme, în variaţie liberă, de exemplu lălâu, molâu au femininul şi neutrul plural lălâi / lălâie, molâi / molâie.

La adjectivele variabile genul, numărul şi cazul se exprimă, de regulă, ca şi la substantive, prin desinenţe şi prin alternanţe fonetice. O situaţie aparte au adjectivele formate cu sufixul

48

diminutival -el (curăţel, frumuşel, mititel), la care se produce, în flexiune, o schimbare a sufixului lexical, femininul N.A.singular fiind format cu sufixul -ică (curăţică, frumuşică, mititică), iar femininul plural şi G.D.singular în -ele; situaţia se explică prin împletirea unor forme din paradigme diferite (pentru feminin există formaţii concurente în -ea cu acelaşi plural şi G-D singular -ele); normele limbii literare au optat rareori ferm pentru femininul N.A. singular în -ică (căldicică, frumuşică, tăricică); de obicei se admit ambele forme, în ordinea de preferinţă -ică / -ea (de exemplu, mititică / mititea, singurică / singurea, tinerică / tinerea), formele în -ea având totuşi restricţii de ordin stilistic.

În legătură cu alternanţele fonetice trebuie amintit că unele alternanţe existente în flexiunea adjectivelor din fondul vechi şi popular nu se mai aplică, sau nu se mai aplică în mod regulat, la adjectivele neologice.

În alternanţa e-ea din bleg-bleagă, întreg-întreagă, negru-neagră, sec-seacă, des-deasă, adjectivele neologice îl menţin pe e neschimbat: dens-densă, integru-integră, intrinsec-intrinsecă; derivatele cu sufixul vechi -esc cunosc alternanţa (românesc-românească, strămoşesc-strămoşească), pe când cele cu sufixul neologic omonim nu o aplică (carnavalescă, burlescă, dantescă, grotescă, livrescă, romanescă; face excepţie pitorească). Tot astfel, faţă de alternanţa o-oa din frumos-frumoasă, adjectivele neologice îl menţin de obicei pe o: baroc-barocă, ipohondru-ipohondră, major-majoră, monoton-monotonă, patriot-patriotă, dar analog-analoagă, omolog-omoloagă, snob-snoabă.

Alternanţa z-j este corectă la adjective mai vechi precum breaz, dârz, treaz, viteaz cu pluralul masculin breji, dârji, treji, viteji, dar nu la neologismele confuz, obez, cu pluralul confuzi, obezi, sau toate cele care indică apartenenţa etnică şi locală (chinez-chinezi, francez-francezi etc.) şi nici la mai vechiul ursuz-ursuzi; la mofluz se admit două forme de masculin plural mofluji-mofluzi.

49

Spre deosebire de z-j, alternanţa d-j din crud, scund, surd nu e niciodată literară în flexiunea adjectivelor: nu sunt corecte formele de masculin plural cruji, scunji, surji în loc de cruzi, scunzi, surzi.

Alternanţa l-i semivocalic, aproape generală la adjectivele din fondul vechi şi popular: gol-goi, moale-moi, toate cele cu sufixul diminutival -el: frumuşel-frumuşei, mişel-mişei, dar cu unele excepţii ca domol-domoli, fudul-fuduli; chel şi sătul au forme corecte de masculin plural chei, sătui (nu cheli, sătuli).

Alternanţa sk-şt (prietenesc-prieteneşti) funcţionează şi la unele adjective neologice: brusc-bruscă-bruşti-bruşte, dar basc-bască-basci-basce, osc-oscă-osci-osce (la fel etrusc, flasc).

Consoana s alternează cu ş nu numai în poziţie finală (tipul des-deşi), ci şi în grupurile consonantice st (prost-proşti, trist-trişti), kst (scris xt: mixt-micşti) şi str (albastru-albaştri, terestru-tereştri, ecvestru-ecveştri, ilustru-iluştri).

Grupul consonantic ks scris x (fix, ortodox, sfinx) se scriu la plural cu consoana descompusă: ficşi, ortodocşi, sfincşi.

Unele adjective, în special cele neologice, prezintă o flexiune incompletă, fiind utilizate în limbaje specializate. Paradigma lor apare ca defectivă, deoarece ele figurează în sintagme fixe, specifice limbajului tehnico-ştiinţific. Exemplu, adipos (ţesut adipos, celulă adipoasă, dar nu şi masculin adipoşi), balnear (staţiune balneară, staţiuni balneare, tratament balnear, dar nu şi masculin plural balneari). La fel sintagme precum: foc bengal, substantiv epicen (au numai forme de neutru singular şi plural), lire sterline, glandă tiroidă (au numai forme feminine de singular şi plural).

În ce priveşte desinenţele adjectivului, acestea sunt în general comune cu ale substantivului (face excepţie desinenţa -uri, care apare numai la substantiv).

Şi desinenţele de vocativ sunt comune (iubite prietene, bunule tată, bătrânilor codri), cu menţiunea că desinenţa -o de la feminin singular presupune substantivizarea adjectivului (iubito=iubită fată; nu e posibil iubito fată).

50

În limba literară, sunt preferate, ca şi la substantiv, formele de vocativ identice cu nominativul: prieten scump, dragul meu coleg, iubită soră.

Adjectivul drag, singurul dintre adjectivele cu formă specială de vocativ care aparţine tipului cu trei forme în total, ale la vocativ singular masculin forma dragă, egală cu cea de feminin N-Ac.-Vsingular, care se foloseşte mai ales în antepu-nere, dar şi în postpunere dragă frate / frate dragă (dar dragă prietene / prieten drag).

Un grup mic de adjective, care arată cantitatea nedefinită sau diversitatea: mult, puţin, tot, anumit, destul, diferit, divers, numeros, au doar cinci forme flexionare (mult, multă, mulţi, multe, multor) au aceeaşi formă de G.D plural pentru toate genurile marcată de desinenţa pronominală -or, când sunt antepuse şi neprecedate de alt determinant cu formă cazuală marcată: multor, puţinor, tuturor sau anumitor, diferitor colegi (dar celor mai mulţi, nu celor mai multor; acestor anumiţi colegi, nu acestor anumitor colegi). Aceleaşi adjective apar, ca atribute antepuse, şi numai în formele de N-Ac. plural, în construcţii prepoziţionale echivalente cu G sau D: cu prepoziţia a în locul genitivului (părerile a mulţi sau a destui colegi) şi cu la în locul dativului (Am spus la mulţi sau la destui colegi). Din contaminarea celor două posibilităţi de exprimare a genitivului rezultă folosirea greşită a lui a înaintea formei de genitiv în -or după un substantiv articulat: părerile a multor colegi (în loc de părerile multor sau a mulţi colegi).

Aspecte specifice prezintă flexiunea unor adjective compuse din două sau mai multe cuvinte întregi, existente independent în limbă. La adjectivele de acest fel are importanţă atât structura (natura morfologică a cuvintelor componente şi raportul dintre ele), cât şi gradul de sudură. Adjectivele compuse dintr-un adverb şi un adjectiv sau dintr-un substantiv şi un adjectiv nu trebuie să-şi modifice în flexiune decât ultimul termen, adică adjectivul din componenţa lor: de la nou-născut,

51

în care nou este adverb su sensul „de curând” - formele flexionare corecte sunt nou-născută, nou-născuţi, nou-născute, nu noi-născuţi(e), iar de la răuvoitor, în care rău este substantiv, ele sunt răuvoitoare, răuvoitori (nu răivoitori); la fel se comportă clarvăzător, drept-credincios, liber-cugetător, mic-burghez, nou-venit, răufăcător. Adjectivele compuse din două adjective se găsesc în două situaţii: unele, ca dulce-acrişor, gol-goluţ, singur-singurel, au forme flexionare la ambii termeni (dulci-acrişoare, goală-goluţă, singuri-singurei); cele mai multe – formaţii, în general, recente şi terminologice – au comporta-ment dublu, preferându-se flexiunea ultimului termen: (activitate) instructiv-educativă, alături de care se tolerează şi flexiunea ambilor termeni, mult mai puţin frecventă: instructivă-educativă. Numeroase oscilaţii apar în legătură cu adjectivele compuse care exprimă combinaţii sau nuanţe de culori: se spune atât (maiouri) alb-negre, cât şi (maiouri) albe-negre; la adjective ca albastru-deschis, galben-pai, roşu-aprins, verde-crud, unde normală e flexiunea numai a primului termen, se evită de obicei formele de feminin sau/şi de plural.

Problema gradului de sudură se pune la adjective compuse de tipul cuminte, provenit dintr-o locuţiune (prepoziţie+subs-tantiv): în limba literară actuală cuminte, scris într-un cuvânt şi evoluat semantic faţă de (cu) minte, este adjectiv variabil, cu două forme (plural şi feminin G-D singular: unei fete cuminţi, nu cuminte).

Adjectivele terminate la masculin şi neutru în u vocalic necesită atenţie la scrierea diferită a formelor articulate şi a celor nearticulate, care în pronunţare se pot confunda uneori: de la adjective ca albastru, ilustru, integru, negru, amplu, suplu, simplu pluralul masculin nearticulat este cu un singur i: (ochi albaştri / negri, oameni iluştri / integri / simpli, iar cel articulat cu doi i: iluştrii bărbaţi).

Adjectivele terminate la masculin şi neutru în -iu (cu u vocalic sau semivocalic) şi adjectivul roşu au pluralul nearticulat

52

cu doi i: (obiecte) proprii, stranii, aurii, azurii, roşii, grijulii, iar pluralul masculin articulat cu trei i: propriii (săi) ochi, grijuliii copii.

Se fac adesea greşeli în folosirea articulată la feminin plural a adjectivului ultim masculin şi neutru singular, ultimă feminin N-Ac. singular, ultimi masculin plural, ultime feminin, neutru plural. Se scrie şi se rosteşte ultimile / ultimilor ştiri (în loc de ultimele / ultimelor ştiri).

În ce priveşte gradele de intensitate, reamintim doar adjec-tivele calificative care nu permit aplicarea gradelor de com-paraţie, din considerente preponderent semantice: a) adjective cu sens absolut, de necomparat: absolut, complet, definitiv, desă-vârşit, etern, final, general, infinit, iniţial, întreg, mort, munci-toresc, oral, perfect, pozitiv, principal, rotund, strămoşesc, total, unic, vast, veşnic, viu; aici se includ şi numele de culori; b) adjective din stilul ştiinţific: adipos, bazic, clorhidric, juridic, metabolic, pulmonar, vizual etc; c) adjective cu formă de pozitiv, dar cu sens superlativ: admirabil, colosal, culminant, excelent, extraordinar, fantastic, grozav, splendid, straşnic, superb, teribil, uriaş sau comparativ (comparabil, egal, identic, similar); d) adjective neologice (latino- romanice) care repre-zintă comparative sau superlative neregulate în latină. Ele au intrat în română cu acest sens comparativ (exterior, interior, superior, inferior, anterior, posterior, ulterior, major, minor) sau superlativ (optim, minim, maxim, suprem, proxim, ultim, infim, extrem). Din dorinţa de expresivitate unele dintre adjectivele aparţinând acestor categorii apar totuşi, inadecvat, la un grad de intensitate. De exemplu, problemă mai principală, lista cea mai completă, procedee foarte generale. Şi mai supărătoare este folosirea adjectivelor cu sens superlativ sau comparativ la un grad de intensitate: mai superior, cel mai optim. Unele adjective necomparabile în sensul propriu sau/şi în îmbinări obişnuite, cu anumite substantive, pot avea grade de comparaţie când sunt folosite cu sensuri figurate sau în alte

53

îmbinări: de exemplu, viu „vioi”, „aprins”(despre culori), mort în îmbinări ca mort de foame / oboseală, mort după ceva / cineva, întreg în întreg la minte, bărbătesc când are sensul „curajos” atitudine mai / foarte bărbătească.

De reţinut că adjectivele necomparabile nu admit de obicei nici prezenţa lângă ele a unor determinante sintactice cu sens de evaluare (cam, destul de, prea, puţin) şi nici formarea de la ele a unor diminutive sau augmentative, deci sunt incompatibile cu exprimarea gradaţiei în general.

În legătură cu topica, menţionăm doar câteva adjective care au sens diferit în funcţie de topică: o adevărată întâmplare („chiar”) şi o întâmplare adevărată „reală”; anumite persoane („unele, oarecare”) şi persoane anumite („desemnate, speciale”); asemenea situaţie („astfel de”) şi situaţie asemenea („asemănă-toare”); înalt demnitar („de rang superior”) şi băiat înalt; mândru flăcău („frumos, falnic”) şi flăcău mândru („orgolios”), un nou produs („altul”) şi un produs nou („recent”), pură coincidenţă („numai, doar, simplă”) şi soluţie pură („curată, neamestecată, nealterată”), săracul om („bietul”) şi om sărac („lipsit de avere”), o veche teorie („care durează de mult timp”) şi o teorie veche („învechită, depăşită”).

PRONUMELE

Parte de vorbire cu un sens foarte abstract şi inventar

închis, pronumele este reprezentat numai prin cuvinte moştenite din latină sau formate în limba română din elemente provenite din latină. Toate pronumele fac parte din vocabularul funda-mental al limbii române. Specificul pronumelui constă în faptul că poate substitui orice substantiv, deoarece apare în aceleaşi contexte cu acesta.

Flexiunea pronumelui este foarte neomogenă, nu numai în funcţie de clasele de pronume foarte diverse, ci şi de la un pronume la altul.

54

Problemele pe care le ridică pronumele – de toate speciile – privesc existenţa în flexiune a unor invariabilităţi parţiale sau totale (datorate anumitor forme omonime), puncte cu paradigmă defectivă, forme supletive, forme accentuate şi neaccentuate, diferenţe între forma pronumelui şi cea a adjectivului corespunzător, anumite trăsături sintactice sau chiar specializări semantice.

Unele dintre aceste probleme încercăm să le relevăm, la fiecare specie de pronume, urmărind şi ce tendinţe se manifestă în limba română actuală în legătură cu folosirea tuturor varietăţilor de pronume.

Pronumele personal este pronumele cu o flexiune pe cât de bogată, pe atât de complicată şi neregulată în sensul că există multe forme supletive, cu radicalul total diferit de la un caz la altul, de la singular la plural, de la o persoană la alta, de exemplu: eu-mie-mine-mă, eu-noi, eu-tu etc., pronumele perso-nal fiind singura parte de vorbire la care se întâlnesc cuvinte care diferenţiază formal nominativul de acuzativ (eu-mine, mă); există unele forme omonime, atât în cadrul aceluiaşi număr, cât şi la numere diferite: i, l, o, ne, v, vă, le, li; apar forme accentuate şi neaccentuate paralele la dativ şi acuzativ care pot genera greşeli de scriere, cu cratimă sau fără cratimă; exprimări redundante, pleonastice prin reluarea sau anticiparea comple-mentului direct sau a complementului indirect prin formele clitice ale pronumelui personal: pe el îl vede, ei i-am amintit, pe ea o veţi asculta etc. sau stângăcii stilistice care constau în prezenţa inutilă a pronumelui personal subiect de persoana I şi a II-a, inclus în desinenţa verbului: eu mă numesc..., noi astăzi plecăm pentru mă numesc..., astăzi plecăm.

Neliterare sunt şi construcţiile în care se repetă acelaşi pronume neaccentuat complement direct, plasat atât înaintea verbului, cât şi după el: o va asculta-o, o va părăsi-o în loc de o va asculta, o va părăsi sau va asculta-o, va părăsi-o.

55

Unele recomandări de ordin stilistic comportă aşa-numita valoare „neutră” a formelor neaccentuate de persoana a III-a: o, le (acuzativ), (î)i (dativ), întâlnită mai ales în construcţii populare fixe ca a lua-o la sănătoasa, o ia la fugă, am făcut-o lată, am păţit-o, am sfeclit-o, ţi-o fac eu, o tuleşte; dă-i bătaie, dă-i cu bere, dă-i cu vin..., zi-i mai departe; le ştie pe toate, le are cu băutul, le vede bine la fizică, dar şi în construcţii livreşti, care trebuie evitate: v-o mărturisesc, v-o jur, ţi-o spun (în loc de vă mărturisesc, vă jur, îţi spun). În aceste situaţii pronumele îşi pierd valoarea sintactică.

Neliterară este folosirea vocativului tu cu valoare apropiată de o interjecţie de adresare, în exemple de felul: Ce facem azi, tu? sau Tu, eu nu mai aştept, care caracterizează vorbirea periferică. Şi mai nerecomandabilă este folosirea pronumelui tu ca însoţitor al unui substantiv la vocativ plural: Tu, fetelor, mergem undeva? Valoarea pronumelui tu poate fi şi generală, referindu-se la orice persoană şi este frecventă mai ales în maxime şi expresii populare: Tu le faci, tu le tragi; Nici tu una, nici tu alta; Nici tu casă, nici tu masă.

Tot cu valoare stilistică se întrebuinţează pronumele de persoana I plural în locul pronumelui de persoana I singular în situaţiile numite pluralul autorităţii sau al maiestăţii, pluralul modestiei şi pluralul autorului (care e cel mai frecvent în limba actuală): Noi, comisarul X, am verificat dosarul..., Ca primar, facem şi noi tot ce se poate..., Vom arăta în lucrarea noastră etapele mai importante... Trebuie ştiut că această formulare este posibilă, corectă, dar nu obligatorie (cum se crede despre pluralul autorului).

Un procedeu stilistic popular şi familiar îl reprezintă folo-sirea unei valori pronominale neaccentuate specifice de dativ, numit dativ etic sau participativ, folosit în literatura populară pentru a exprima participarea afectivă a povestitorului şi a ascultătorului la cele relatate: Când îl prindea, mi ţi-l snopea în bătaie; Unde mi-ai stat atâta vreme? „Murgul coama-şi

56

netezeşte/Şi din gură mi-ţi grăieşte” („Toma Alimoş”). În acest caz, pronumele îşi pierde funcţia sintactică, având numai una stilistică.

Dativul posesiv este legat îndeosebi de întrebuinţarea formelor neaccentuate ale pronumelui personal şi ale celui reflexiv, este cazul dativ folosit cu valoare posesivă, pe lângă un substantiv, o prepoziţie sau un verb. Pronumele apare în encliza unui substantiv, în formă conjunctă, şi exprimă un atribut pronominal în cazul dativ: „Iară sufletu-mi se pierde / După chipul tău frumos” (M. Eminescu), „Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul / Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc” (M.Eminescu); inima-i de aur. În asemenea construcţii dativul posesiv nu poate fi încadrat la adjectivele pronominale, pentru că îi lipseşte condiţia esenţială a acordului în gen, număr şi caz cu substantivul determinat. El este sinonim cu un adjectiv pronominal posesiv (aici meu, tăi, sa) sau cu genitivul pronumelui personal (în ultimul exemplu lui, ei) pe care îl înlocuieşte. Mai apare pe lângă un verb (de regulă antepus), dar se referă tot la substantiv printr-un sens posesiv, având de asemenea funcţia de atribut pronominal în dativ: ţi-am citit lucrarea (=a ta), îi apreciez talentul (=său, lui, ei) sau ţi-am luat un album (complement indirect). De multe ori aceste construcţii, folosite în limba literară vorbită tind să înlocuiască construcţia cu posesivul. Astfel, în loc de Am luat haina ta este preferată forma Ţi-am luat haina sau în loc de Au venit copiii săi, I-au venit copiii.

Dativul posesiv reprezintă în limba actuală o construcţie învechită (satu-mi, casa-vă, a fiinţii-ţi, „din liră-mi am să cânt” (M. Eminescu), care este admisă în poezie, dar simţită ca artificială, livrescă, cu excepţia unor îmbinări fixe: Puşchea pe limbă-ţi, din parte-mi, de capu-ţi. În majoritatea situaţiilor, substantivul la care se ataşează dativul posesiv este articulat, de aceea substantivele masculine la plural trebuie scrise cu doi i: ochii-mi; substantivele şi adjectivele masculine şi neutre

57

terminate în consoană sau în semivocalele i şi u apar la singular fără -l, articularea fiind exprimată prin -u (fiu-mi, gându-ţi, trupu-i, blându-i chip).

Deseori dativul posesiv poate apărea în construcţii pleonas-tice pe lângă un verb: Şi-a băut agoniseala sa / lui / ei / agoniseala-i pentru Şi-a băut agoniseala. Uneori construcţiile pleonastice sunt tolerate pentru dezambiguizarea unei propoziţii: Ţi-am văzut filmul (tău).

Există situaţii când numai construcţia cu dativul posesiv este posibilă pentru a putea exprima posesia, în expresii de felul: a nu-i fi toţi boii acasă, a-i veni inima la loc, a-şi înghiţi limba. Greşeli frecvente legate de folosirea dativului posesiv apar în traducerile făcute din limbi care nu cunosc această valoare pronominală specifică (rusa, engleza etc.).

Pronumele personal încearcă o altă complicare prin dezvoltarea a încă două forme de pronume: însul, însa şi dânsul, dânsa etc., pentru persoana a III-a, pe lângă pronumele personal de bază sau propriu-zis el, ea.

Pronumele însul, însa, înşii, însele era în limba veche un pronume general, concurându-l pe el, în limba actuală se foloseşte numai în forma de acuzativ, apărând exclusiv în construcţie cu prepoziţiile întru, dintru şi printru (în variantele într-, dintr-, printr-), scrise cu cratimă: într-însul, dintr-înşii, printr-însa.

Pronumele dânsul, rezultat din prepoziţia de + pronumele personal însul, are o flexiune mai bogată, cu toate că formele de genitiv-dativ sunt foarte puţin folosite în limba literară; trebuie reţinut că forma corectă de genitiv-dativ feminin singular este dânsei, nu dânşii cum se aude adesea: copilul dânşii, i-am adresat dânşii o întrebare pentru copilul dânsei, i-am adresat dânsei o întrebare.

Pronumele se referă exclusiv la persoane şi acest lucru poate explica interpretarea lui de către vorbitori drept un pronume de politeţe, de reverenţă. Trebuie reţinut însă că în

58

limba literară dânsul nu este sinonim cu dumnealui, aşa cum se crede, ci numai cu pronumele personal.

Pronumele de politeţe constituie o subclasă de pronume personale care are forme numai pentru persoana a II-a şi a III-a, singular şi plural (dumneata, dumneavoastră, dumnealui, dumneaei, dumneasa, dumnealor), folosite în vorbirea cu sau despre persoanele în viaţă faţă de care se exprimă o atitudine de respect sau marchează o distanţă. Dintre aceste forme, numai dumneata şi dumneasa au câte o formă specială de genitiv-dativ (dumitale, dumisale), în timp ce formele dumnealui, dumneaei, dumneavoastră au aceeaşi formă pentru toate cazurile, sunt invariabile. De la pronumele dumneata s-a format în limba vorbită, cu precădere în Moldova, forma pronominală mata, cu o nuanţă stilistică de familiaritate, intimă, respectuoasă.

Forma de pronume mata este, din punct de vedere etimologic, o formă de nominativ-acuzativ, iar matale de genitiv-dativ. Ambele forme au devenit pentru unii vorbitori invariabile, fiecare formă fiind folosită pentru toate cazurile: Ce cauţi matale? Care e visul matale? Matale nu-ţi ofer nimic.

Pronumele de persoana a II-a, singular şi plural, este mai frecvent decât cel de persoana a III-a. Cele două forme dumneata şi dumneavoastră exprimă grade diferite de politeţe: dumneata (cu variantele mata, matale şi diminutivele lor (mă)tălică, mătăluţă, întrebuinţate mai ales în Oltenia şi Muntenia) se folosesc între apropiaţi sau faţă de un inferior şi au un caracter mai intim, în timp ce dumneavoastră indică o politeţe distantă, este folosit în relaţii oficiale, îndeosebi faţă de superiori.

Pronumele de politeţe sunt la origine substantive compuse (de la substantivul domnie). Exemplu: Domnia Ta a hotărât. Ele au devenit pronume în momentul în care s-au combinat cu verbul de persoana a II-a: Domnia Ta ai hotărât.

În limba actuală se manifestă tendinţa de revenire la formula etimologică pentru a se exprima un grad de politeţe mai

59

înalt prin folosirea locuţiunilor pronominale de politeţe care au în structura lor un substantiv feminin abstract + un adjectiv posesiv sau pronume personal în genitiv: Domnia Ta (Lui, Ei, Sa, Voastră; Domniile Voastre, Lor). Locuţiunile exprimă un grad mai accentuat de politeţe şi sunt folosite mai ales în stilul protocolar, solemn. Unele dintre ele s-au specializat, ca formule protocolare, pentru persoane cu anumite poziţii sociale sau profesionale. De exemplu: Maiestatea Sa pentru regi, regine, împăraţi şi împărătese, Măria Sa pentru domnitorii români şi soţiile lor, Alteţa Sa pentru prinţi şi prinţese, Excelenţa Sa pentru şefi de stat, de guvern, ambasadori, Eminenţa Sa pentru clericii de rang înalt ai unor culte (cardinalii bisericii greco-catolice, şeful cultului mozaic), Sanctitatea Sa pentru papă şi pentru patriarhi, Sfinţia Sa pentru arhiereii ortodocşi (după rang, Preasfinţia Sa, Înalt Preasfinţia Sa, Prea Fericite Părinte! pentru patriarhul Bisericii Ortodoxe Române etc.), Magnificenţa Sa pentru rectorul/ preşedintele de la unele universităţi din Italia şi din Anglia. În anumite situaţii, locuţiunile pronominale de politeţe pot fi folosite nu numai ca înlocuitoare ale unor substantive, ci şi ca însoţitoare ale unor substantive proprii sau comune care indică fie numele, fie titlul persoanei în discuţie: Alteţei Sale Regale prinţului XY; Excelenţa Sa YZ, ambasadorul / ministrul...

Atât pronumele, cât şi locuţiunile pronominale de politeţe, pun probleme legate de scrierea, de abrevierea lor şi chiar de acordul gramatical.

Este permisă ortografierea prescurtată a pronumelor de politeţe: d-ta, d-tale, d-lui (ultima abreviere fiind adesea confundată cu abrevierea de la domnului, care este de fapt prescurtat la această formă dlui), d-ei, dv./dvs./d-voastră, d-lor pentru dumneata, dumitale, dumnealui, dumneaei, dumneavoastră, dumnealor.

Aceleaşi abrevieri sunt şi pentru locuţiunile pronominale de politeţe, cu deosebirea că acestea se scriu cu iniţială

60

majusculă: D-lui, Dv./Dvs./D-voastră etc. Celelalte se abreviază numai în anumite limbaje: Î.P.S.S., M.S. pentru Înalt Preasfinţia Sa, Majestatea/Maiestatea Sa.

Acordul pronumelor şi locuţiunilor pronominale de politeţe este o problemă dificilă pentru mulţi vorbitori, întrucât acesta se poate face în două moduri: după înţeles: Măria Ta semnezi, Maiestatea Voastră hotărâţi / sunteţi aşteptat, şi un acord formal, livresc şi mai distant, pentru a sublinia o reverenţă mai accentuată: Măria Ta semnează; Maiestatea Voastră hotărăşte / este aşteptată.

Referitor la pronumele reflexiv care exprimă identitatea dintre subiectul verbului şi complementul (direct sau indirect), caracterizându-se întotdeauna prin identitatea de persoană cu verbul însoţit (se spală, îşi aminteşte), care are numai cazurile dativ şi acuzativ şi forme proprii numai la persoana a III-a, iar la persoana I şi a II-a formele sale sunt omonime cu ale pronumelui personal, vom menţiona câteva probleme care privesc cultivarea limbii şi modul de folosire a diverselor forme ale pronumelui reflexiv. De exemplu: ezitări în folosirea sau nu a lui i din formele de dativ îşi, şi-, -şi; omiterea cratimei în situaţii precum sa priceput, aşi însuşi, folosinduşi (în loc de s-a priceput, a-şi însuşi, folosindu-şi); ezitări cu privire la folosirea formei accentuate de dativ corecte sie (rar folosită) şi tendinţa de a folosi variante învechite: sieşi, sineşi sau întrebuinţări improprii fără valoare reflexivă de felul îi convine sieşi, i-a folosit sieşi. De reţinut că aceste variante compuse cu particula întăritoare -şi trebuie scrise fără cratimă, într-un cuvânt.

Pronumele reflexiv, ca şi pronumele personal, are valori specifice de dativ posesiv, plasat în limba actuală pe lângă verb (îşi vede de drum), foarte rar pe lângă substantiv sau prepoziţie, acestea fiind construcţii învechite, păstrate mai mult în vorbirea populară: în cale-şi, ochii-şi negri; asupra-şi.

61

O greşeală frecventă este legată de ocurenţa pronumelui reflexiv atunci când complementul direct este nearticulat: nu-şi are sens (în loc de nu-şi are sensul sau nu are sens).

Dativul posesiv exprimat prin pronume reflexive apare adesea în construcţii pleonastice împreună cu un adjectiv posesiv, cu un pronume personal în genitiv sau cu un dativ posesiv pe lângă substantiv: Şi-a risipit averea sa/averea lui (ei) / averea-i. Construcţia ar fi fost suficientă şi corectă cu dativul posesiv pe lângă verb: Şi-a risipit averea. La fel în construcţii de tipul: Ea îşi ridică privirea sa, El îşi urmă calea sa pentru Ea îşi ridică privirea sau Ea ridică privirea, El îşi urmă calea. Astfel de construcţii apar mai ales în traduceri şi trădează o exprimare neglijentă.

Pronumele de întărire, folosit mai ales ca adjectiv pronominal, oferă multe complicaţii flexionare, datorită faptului că el caracterizează limba literară, lipsind din vorbirea populară, şi de aici numeroasele greşeli formale şi de acord, sau formulări pleonastice. În limba actuală, ca pronume, îl întâlnim rar şi este simţit ca învechit în construcţii precum Am simţit însumi, Va constata însuşi. El apare în mod obişnuit pe lângă un pronume personal, mai rar pe lângă alte pronume (eu însumi, pe sine însuşi, dumneata însăţi, aceia înşişi), pe lângă un substantiv în antepunere şi în postpunere însuşi directorul / directorul însuşi. Între întrebuinţarea pronominală şi cea adjectivală nu există deosebiri de formă.

Pronumele şi adjectivele pronominale de întărire sunt cuvinte compuse din vechiul pronume personal însu, însă, înşi, înse şi formele neaccentuate de dativ ale pronumelui personal sau reflexiv -mi, -ţi, -şi, -ne, -vă, -şi /-le. Această structură de cuvânt compus explică particularităţile flexionare ale acestui pronume. Fără a intra în amănunte, trebuie reamintit că variaţia după caz este limitată numai la femininul singular, formele de genitiv-dativ (mie însemi / ţie înseţi / ei înseşi), prin urmare, nu sunt literare formele de genitiv-dativ folosite de unii vorbitori

62

pentru persoana a III-a plural (masculin şi feminin): nici (lor) înşile, nici (lor) înşilor / înselor. Toate formele se scriu corect într-un cuvânt, fără cratimă şi cu i final din formele de persoana a III-a însuşi, însăşi, înşişi, înseşi.

Flexiunea se realizează în funcţie de persoană, număr şi gen, dar este complicată, întrucât fiecare element component este variabil în mod diferit. De aceea există tendinţa neliterară de simplificare a flexiunii, generalizându-se formele de singular ale persoanei a III-a (însuşi, însăşi), ceea ce duce la exprimări caracterizate prin dezacord: eu însuşi, voi însăşi, însăşi faptul etc.

Greşeli generate de insuficienta stăpânire a flexiunii corec-te şi a acordului apar şi atunci când adjectivul pronominal este distanţat: importanţa faptului însăşi, sensul afirmaţiei însuşi etc.

Uneori, din cauza sinonimiei adjectivului pronominal de întărire cu adverbe precum tocmai, chiar sau cu elemente de insistenţă sinonime pot apărea construcţii pleonastice ca tocmai profesorul însuşi, chiar ei înşişi, eu însămi personal, însăşi propria sa ipoteză. Expresia a se cunoaşte pe sine însuşi nu este pleonastică, admiţându-se necesitatea accentuării, a insistenţei.

Datorită tuturor acestor dificultăţi, pronumele de întărire tinde să fie înlocuit cu unele cuvinte echivalente: chiar, tocmai, personal, singur, propriu.

Pronumele posesiv, folosit pentru a substitui un substantiv, exprimă ideea de posesie, înlocuind atât numele posesorului, cât şi numele obiectului posedat. Dubla valoare pronominală se reflectă şi în structura sa, compusă din formantul genitival (care substituie numele obiectului, acordându-se cu el în gen şi număr: al, a, ai, ale) şi pronumele propriu-zis (care substituie numele posesorului, cu care se acordă în număr şi persoană). Când funcţionează ca adjectiv, formele sale pot apărea în anumite situaţii fără al (a, ai, ale), în alte situaţii cu acest element, mai ales dacă substantivul însoţit mai are şi alţi determinanţi: cartea mea, o carte a mea. Şi într-o situaţie şi în cealaltă, formele se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul pe lângă care stau şi în persoană cu posesorul.

63

Are forme proprii numai la persoana a III-a pentru un singur posesor (al său, a sa, ai săi, ale sale), dar se folosesc şi formele de genitiv singular ale pronumelui personal (al, a, ai, ale lui şi al, a, ai, ale ei).

Pentru persoana a III-a, dar când substituie numele mai multor posesori, nu are forme proprii, ci utilizează forma inva-riabilă după gen a pronumelui personal, lor (al, a, ai, ale lor).

Pronumele posesiv are şi două forme de genitiv-dativ: una la plural, datorită formantului genitival (alor mei, alor tăi) şi alta la feminin singular, când funcţionează ca adjectiv postpus substantivului (surorii mele, tale etc., identică cu formele de plural nominativ). După alor nu poate urma decât un adjectiv posesiv (alor tăi), nu şi un substantiv în genitiv (alor prietenilor).

În legătură cu formele pronumelui posesiv se impun câteva observaţii. În limba literară se observă o tendinţă accentuată de folosire a formei său, sa etc. cu predilecţie în exprimarea livrescă; uneori folosirea repetată a acestei forme poate duce la monotonie sau poate da naştere unor confuzii, atunci când posesorii sunt de genuri diferite. De exemplu, Tristeţea sa îi tulbura gândurile sale. Pentru dezambiguizare, ca şi pentru variaţie şi claritate, este recomandabilă şi la fel de literară folosirea sinonimelor lui său, pronumele personale în genitiv ei, lui, lor, care dau informaţii despre genul posesorului: cartea / cărţile ei / lui / lor faţă de cartea / cărţile sa / sale. Probabil acest plus de informaţie explică folosirea pronumelui personal mai ales în limba vorbită cotidiană. Aici se impun unele restricţii eufonice. De preferat să fie evitată folosirea lui sa după substantive terminate în această silabă (masa sa, rasa sa) sau formele ei, lui, lor după genitive articulate (copilului lui, fetei ei, elevilor lor).

O greşeală aproape generalizată în limba română se face atunci când adjectivul posesiv feminin este postpus şi însoţit de articolul posesiv. Astfel avem forme precum unei prietene ale mele / a mea în loc de forma corectă unei prietene a mele (a nu are formă de genitiv, dar posesivul are această formă).

64

Apar ezitări sau greşeli atunci când pronumele posesiv este folosit cu sens partitiv (precedat de prepoziţia de), mai ales în limbajul familiar. Conform normelor actuale (v. DOOM2) cons-trucţia este corectă atât cu singularul, cât şi cu pluralul: un prieten de-al meu / de-ai mei, o prietenă de-a mea / de-ale mele.

Tot legat de forma pronumelor şi adjectivelor posesive sunt necesare unele precizări: forma de masculin plural pentru noştri, voştri este cu un singur i (vocalic), iar la singular nostru, vostru se scriu fără articolul -l; adjectivele posesive postpuse substantivelor nearticulate din îmbinările tradiţionale cu nume de rudenie se scriu întotdeauna cu cratimă: fiică-mea, unchiu-meu, inclusiv variantele familiare: -miu,-tu, -ta, -su, -sa: frate-miu, frate-su etc. şi chiar la îmbinările neliterare cu variante alterate: mă-sa, fie-sa, soră / soru-ta, noră / noru-ta, tat-su, tac-su, ta-su, ginere-tu, bărbată-tu etc.

Când adjectivul posesiv conjunct se declină, forma lui de genitiv-dativ mele, tale, sale devine -mei/-mii, -tei/-tii, -sei/-sii: maică-mii, soră-tii, cumnată-sii. Aceste îmbinări, într-o exprimare neglijentă, pot deveni pleonastice: soră-sa lui, tătâne-su lui etc.

În ce priveşte acordul, adjectivele posesive au o singură particularitate: chiar dacă se raportează la mai multe substantive, acordul se face cu substantivul cel mai apropiat: tatăl şi mama mea; mama şi tatăl meu; fraţii şi surorile mele, surorile şi fraţii mei.

Pronumele demonstrativ, cu subspeciile lui: de apropiere (acesta, aceasta, ăsta, asta etc.), de depărtare (acela, aceea, ăla, aia etc.), de identitate (acelaşi, aceeaşi, aceiaşi, aceleaşi etc.), de diferenţiere (cestălalt, ceastălaltă, celălalt, cealaltă etc.), de calificare (atare), constituie un subiect interesant de analiză a formelor sale foarte diverse, a problemelor legate de stil, de topică şi de acord.

Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ acest(a) reprezintă o caracteristică a limbii scrise şi a stilului înalt, tinzând să fie folosit mai mult în exprimarea livrescă sau

65

oficială; folosirea lui în conversaţie dă acesteia o notă de artificialitate. Variantele sale populare asta, ăsta au tendinţa de a pătrunde în limba literară vorbită, iar unele construcţii se realizează numai cu ajutorul acestor pronume: Asta-i bună! Asta e! Asta nu se poate! Am trăit să o văd şi pe asta! sau Ăsta om! Asta e ea! Adjectivul demonstrativ astă intră în structura unor adverbe compuse, cu sens temporal, însemnând „trecută”: astă-vară, astă-iarnă, astă-primăvară, astă-toamnă sau cu sensul „această”: astăzi, de astă dată, astă-seară, astă-noapte (scrise aproape întotdeauna cu cratimă).

La adjectivul demonstrativ postpus normele cer respectarea acordului în caz, neglijat însă de mulţi; se spune corect colegului acestuia (nu acesta), copiilor acestora (nu aceştia), studentelor acestora (nu acestea). Este de preferat să se evite postpunerea adjectivului demonstrativ la cazurile genitiv-dativ, întrucât, în unele contexte, omonimia cu pronumele poate da naştere la confuzii (fetei acesteia poate însemna „acestei fete”, dar şi „fetei sau fiicei ei”).

Folosirea adjectivului demonstrativ postpus când urmează alt adjectiv nu este recomandabilă, preferându-se construcţia cu demonstrativul antepus, deci se spune acest eveniment artistic (nu evenimentul acesta artistic).

În limba actuală se constată tendinţa de extindere a folosirii pronumelui demonstrativ acesta în locul pronumelui personal el. Această tendinţă nu trebuie încurajată, chiar dacă se respectă restricţiile gramaticale specifice demonstrativului de apropiere, întrucât el dă o nuanţă livrescă stilului.

Pronumele demonstrativ de depărtare este mai puţin livresc decât acest(a), iar sinonimul ăl(a) este mai rar folosit de vorbitorii limbii literare. Adesea forma ăla (substantivizat) este simţit ca având o valoare peiorativă: „Un ăla, un prăpădit de amploaiat” (I.L. Caragiale). Sunt neliterare formele cu ăla urmat de un adjectiv articulat enclitic: ăla micul, ăla urâtul în loc de cel mic, cel urât sau când este la vocativ: Aia mică, fii cuminte!

66

La pronumele demonstrativ de identitate în construcţia unul şi acelaşi trebuie declinaţi ambii termeni, deci corect se spune unuia şi aceluiaşi, nu unuia şi acelaşi.

Pronumele demonstrativ de diferenţiere celălalt are variantele familiare ălălalt, ăstălalt. Vechiul adjectiv alalt se păstrează numai în adverbul alaltăseară, alaltăieri. Trebuie evitate variantele cu -nt în loc de -lt (celălant, ailantă).

Pronumele interogativ cine este numai pronume, se referă numai la persoane, fiind invariabil după gen şi număr (este defectiv de plural) şi are două forme cazuale supletive: cine, cui. Exemplu: Cine e singur / singură / singuri; Pe cine ai întâlnit azi? Cui îi duci florile? A cui e geanta aceasta?

Acordul unui verb cu cine subiect se face corect numai la persoana a III-a singular, chiar dacă răspunsul aşteptat este la plural. Cine a strigat? Ele. Cine a decis? Noi.

Pronumele interogativ ce poate apărea ca pronume (Ce ai văzut?) sau ca adjectiv interogativ, întotdeauna antepus (Ce carte citeşti?). Ca pronume, presupune un referent inanimat (Ce duci în coş?) sau are un sens general (Ce mai faci?), în timp ce adjectivul corespunzător poate însoţi şi nume de fiinţe, inclusiv nume de persoane: Ce prieteni ai? Atât pronumele, cât şi adjectivul, sunt complet invariabile. Ce se construieşte exclusiv cu numărul singular, chiar dacă răspunsul va fi la plural: Ce se vede? – Nişte vapoare. Aici apare o confuzie legată de construc-ţia corectă Ce-i cu astea? şi cea greşită Ce-s cu astea? în care ce este subiect.

În propoziţiile exclamative ce poate fi întrebuinţat nu numai ca pronume: Ce n-aş face să...!, adjectiv: Ce soartă! şi ca adverb: Ce minunat! Ce-a mai plâns!

Pronumele interogativ care a avut în limba veche o flexiune mai bogată: care(le), care(a), cari(i), cari(le)-care(le), redusă însă în limba actuală, astfel încât nu mai are forme distincte de gen şi număr la nominativ-acuzativ (care) şi la genitiv-dativ plural (cărora), iar particula deictică a distinge, la

67

genitiv-dativ, pronumele de adjectivul corespunzător: Cărui student i-ai notat lucrarea? (adjectiv) şi Căruia dintre ei i-ai notat lucrarea? (pronume); A căruia dintre voi este cheia? Analiza cărui proiect n-ai făcut-o?

Uneori care tinde să devină echivalent al lui cine: Care ai terminat? Care e acolo? Care vorbeşte? O astfel de exprimare este nerecomandabilă.

Pronumele relativ are forme omonime cu ale pronumelui interogativ, de aici şi denumirea de pronume relativ-interogative sau interogativ-relative.

În folosirea lui care se observă tendinţa neliterară a extin-derii invariabilităţii sale. Astfel, la dativ, apare forma care în loc de căruia, căreia, cărora: Doamna care i-am dat telefon (în loc de căreia); la acuzativ se omite adesea morfemul pe: Fata care am întâlnit-o mi-a zâmbit (în loc de pe care).

Apare şi tendinţa uniformizării acordului dublu al pronu-melui care la genitiv în sensul că atât al, cât şi care, se acordă cu substantivul următor: Acesta este scriitorul a cărei operă nu am citit-o (în loc de a cărui).

O altă tendinţă, care se manifestă mai ales în exprimarea preţioasă, devenită chiar o manieră, este înlocuirea lui care prin ce: Au fost evenimente ce m-au marcat, Sunt reguli ce trebuie respectate, exceptând unele construcţii fixe ca în luna ce vine, pe zi ce trece etc.

Probleme de corectitudine pune folosirea formelor cazuale ale lui cine în propoziţii subordonate neatributive. Trebuie evitate construcţiile de tipul Cine are putere nu-i pasă de nimic (corect: Cui are putere nu-i pasă de nimic).

În vorbirea populară este folosit pronumele invariabil de, corespunzând din punct de vedere semantic lui care: Femeia de vindea bilete era sora ei. Acest tip de construcţie tinde să se extindă şi în exprimarea literară preţioasă: Cel de spune aseme-nea lucruri nu are dreptate.

68

Din asocierea cu pronumele demonstrative rezultă asocieri precum: cel care, acela care, cel ce, cei ce etc., dar singura formă în care compunerea s-a definitivat este cea de feminin singular ceea ce, care se foloseşte numai cu valoare de neutru („faptul care”), dovadă fiind acordul cu forme de masculin-neutru: tot ceea ce, ceea ce e important, ceea ce e necesar este că... Constituie o greşeală acordul formal la feminin: Ceea ce e apreciată o slăbiciune. Semantic, acest pronume (nu are niciodată corespondent adjectival) este echivalentul lui ce, pe care îl concurează din ce în ce mai mult: Mă refer la ceea ce am stabilit ieri / la ce am stabilit; Tot ceea ce am spus este adevărat / ce am spus; În ceea ce priveşte situaţia materială / în ce priveşte. Folosirea acestuia în locul lui ce trădează o exprimeare livrescă, preţioasă. Uneori, folosirea aproape abuzivă a lui ceea ce poate da naştere la construcţii incoerente, de tipul foarte cunoscutei „formulări”: Aflaţi despre mine că sunt bine, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.

Pronumele nehotărât (nedefinit) este pronumele cu cel mai bogat inventar, eterogen din toate punctele de vedere (structură, sens), cu o flexiune care diferă de la un cuvânt la altul datorită bogăţiei de forme atât a pronumelor simple (unul, altul, tot, mult, puţin, destul, atât(a), cutare, alde, nişte), cât şi a celor compuse (fiecare, fiecine, fiece, oricare, oricine, orice, oarecare, oarecine, oarece, careva, cineva, ceva etc.), la care se adaugă şi unele locuţiuni pronominale nehotărâte (nu ştiu care / cine / ce, te miri ce / cine, cine ştie cine / ce / cât etc.).

Problemele mai speciale ridicate de pronumele şi adjectivele nehotărâte privesc forma acestora, corecta lor întrebuinţare, topica, acordul unora dintre ele.

În ce priveşte forma pronumelor compuse, acestea sunt sudate în limba literară, se scriu într-un singur cuvânt, fără cratimă: vreo, vreunul, cineva, oricare, oricine, orice (nu vre-o, vre-unul, cine-va etc.), inclusiv variantele populare: orişicare, orişicine, orişice, oareşicare, oareşice, fieşicine, fieşice, fitecine, fitece, fieştecare, fieştecine, niscai, niscaiva etc.

69

Pronumele nehotărât unul se scrie articulat, deosebindu-se în felul acesta de numeralul cardinal unu. Există tendinţa în ultima vreme de a-l folosi excesiv: Procesul este unul de lungă durată, Problema aceasta e una de conjunctură.

Asocierea pronumelor nehotărâte relative (oricare, oricine, orice, oricât) cu un alt pronume relativ dă naştere la construcţii superflue ca Oricine care asculta cum cântă se bucura, Orice care îţi face rău trebuie evitat pentru Oricine asculta..., Orice îţi face rău...

Pronumele fiecare, defectiv de plural, pune unele probleme de acord. Atunci când e subiect, acordul verbului trebuie făcut la persoana a III-a singular. Fiecare a ales ce a vrut. Alături de acordul formal, este admis în limba literară şi acordul după înţeles la persoana I şi a II-a plural, dar nu şi la a III-a plural: Fiecare dintre noi a ales / ne-am ales, dar nu au ales.

Probleme de acord în număr pun şi pronumele negative: nimeni şi nimic care au numai forme de singular, deci acordul se va face tot la singular: Nimeni nu merge, Nimic nu aduce nou. Tot la singular se va face acordul şi atunci când există o determinare la plural: Nimeni dintre ei n-a mers, Nimic dintre toate acestea nu face lumină. Chiar şi atunci când cele două pronume (subiecte) sunt coordonate, acordul se face tot la sin-gular: Nimeni şi nimic nu mă opreşte din drum.

Apar greşeli de acord şi la pronumele negativ compus niciunul, care are forme şi de singular şi de plural, acordul făcându-se în consecinţă: Niciunul (dintre ei) n-a venit şi nu n-au venit.

De reţinut că formele pronumelui negativ compus niciun, niciunul se scriu legat, fără cratimă, nepermiţându-se dislocări prin diverse prepoziţii: N-am vorbit nici cu unul; nici într-un caz în loc de cu niciunul, în niciun caz.

Există tendinţa, mai ales în limba vorbită, de a înlocui în propoziţiile negative pe niciun(ul), niciuna cu pronumele (adjectivele) nehotărâte: vreo, vreunul, ceva: Nu are vreo idee, N-a văzut vreunul ce s-a întâmplat?, N-a mărturisit ceva despre ei.

70

NUMERALUL Numeralul face parte din clasa semantică a cantitativelor,

reunind, în calitatea sa de „expresie a numărului”, cuvinte şi grupări de cuvinte cu trăsături morfologice şi sintactice speci-fice. Este o clasă eterogenă atât în privinţa diferitelor categorii componente, cât şi în ce priveşte comportamentul morfologic şi sintactic.

Trăsătura caracteristică a numeralului ca parte de vorbire este organizarea în serii care au ca punct de plecare numeralul cardinal propriu-zis (fundamental sau de bază). Toate numera-lele simple vechi fac parte din vocabularul fundamental, marea majoritate a lor o constituie cuvintele moştenite din latină, excepţii sunt numeralul sută (din slavă) şi câteva numerale neologice, dintre care cel mai important este numeralul ordinal primul.

Numeralul se încadrează între părţile de vorbire flexibile, are cea mai redusă flexiune, dar are şi foarte multe puncte ale flexiunii caracterizate prin invariabilitate.

Vom urmări care sunt fenomenele şi tendinţele care se manifestă pregnant la fiecare dintre speciile numeralului, raportându-le în permanenţă la normele limbii literare.

Numeralul cardinal propriu-zis exprimă un număr întreg sau determinarea numerică a obiectelor. După structură se recunosc două feluri de numeral: simple şi neanalizabile de la unu la zece, inclusiv sută, mie, milion, miliard şi numeralul cardinal negativ zero; numerale compuse, grupate după urmă-toarele tipare: numeralele de la unsprezece la nouăsprezece (legate prin prepoziţia spre), două numerale legate prin conjunc-ţia şi (douăzeci şi trei, optzeci şi nouă), numerale care redau numele zecilor, unde zece este tratat ca un substantiv feminin precedat de celelalte numerale cardinale simple (treizeci, cincizeci), numeralele savante, puţin folosite şi semianalizabile, bilion, trilion, cvadrilion, cvintilion.

71

Numeralele se scriu cu cifre în limbajul ştiinţific şi în cel administrativ. În celelalte aspecte ale limbii literare se recoman-dă scrierea cu cifre numai pentru redarea anilor sau pentru numeralele compuse, cele simple scriindu-se cu litere.

Numeralul unu este singurul numeral cu forme diferite pentru valoarea adjectivală, ca însoţitor al unui substantiv, şi este numeralul cu cea mai bogată flexiune. Spre deosebire de omonimele sale parţiale, articolul nehotărât şi pronumele sau adjectivul pronominal nehotărât, numeralul cardinal are numai formă de singular. Se distinge în scris de pronumele nehotărât unul, numeralul scriindu-se fără articolul enclitic -l. Totuşi, prin tradiţie, în mod excepţional, se scrie cu -l în îmbinări precum: eu unul, de unul singur, tot unul şi unul, până la unul „până la ultimul” (distingându-se de construcţia până la unu „până la ora unu”). În numeralele compuse cu unu pe ultimul loc se folosesc exclusiv formele unu, una: patruzeci şi unu (una), o mie unu (una).

În limbajul administrativ apare femininul adjectival una: una sută lei, una bucată, una cutie.

Numeralul unu (una) intră în componenţa unor locuţiuni adverbiale: până la unul „cu toţii, fără excepţie”, una, două „mereu”, cu una, cu două „uşor, repede”, nici una, nici două „pe neaşteptate”, adjectivale: tot unul şi unul „aleşi”, tot una şi una „de primă calitate, alese”, de unul singur „solitar”, verbale: a o ţine una şi bună „a insista, a persevera”.

Numeralul cardinal doi are forme deosebite numai după gen: doi masculin, două feminin şi neutru; forma duor de genitiv-dativ nu este literară. Cu valoarea numeralului doi se folosesc uneori substantivele pereche, cuplu.

Numeralele şase, şapte se scriu şi se pronunţă corect cu a după ş. Varianta şepte este tolerată în convorbirile telefonice, pentru a se face distincţia faţă de şase.

Numeralele zece, sută, mie se comportă ca nişte substan-tive feminine, au forme diferite după număr şi după caz, pot fi articulate enclitic (plural zeci, sute, mii, genitiv-dativ singular

72

identic cu pluralul unei zeci, sute, mii, articulat zecile, sutele, miile). În mod similar se comportă şi numeralele neologice milion, miliard şi compusele de tipul bilion, trilion, cvadrilion, cvintilion, ca substantive de genul neutru, de exemplu: milionul, milionului, milioane, milioanele, milioanelor.

Neologismul zero este un numeral cardinal negativ cu flexiune de substantiv neutru, cu pluralul în -uri (zerouri). Când are rol de adjectiv, el impune substantivului forma de plural: zero grade.

La toate numeralele compuse corespunzătoare lui 11-19 trebuie respectată structura: unitate + prepoziţia spre + zece, fără alterarea segmentului sprezece în variante ca -sprece, -spce, -şpce, -şpe. În limba vorbită există tendinţa de contragere a formei numeralelor compuse prin comprimarea celei de-a doua părţi a compusului şi avem formele unşpe, doişpe...; unspce, doispce...Unele compuse de acest fel prezintă variante şi la primul segment: pentru 15 şi 18 există variante permise şi curente în pronunţare care nu se admit în scris decât pentru efecte stilistice (cinsprezece, opsprezece / optâsprezece); pentru 14 şi 16 formele literare atât în pronunţare, cât şi în scriere, sunt paisprezece, şaisprezece, iar variantele nealterate patrusprezece, şasesprezece sunt pedante, fiind tolerate cel mult în convorbirile telefonice; numeralele pentru 17 şi 19 se pronunţă şi se scriu corect şaptesprezece, nouăsprezece (nu şaptisprezece / şeptesprezece, nousprezece).

Numeralul corespunzător lui 12 are forme deosebite după gen: doisprezece masculin, douăsprezece feminin şi neutru, care trebuie respectate deci se spune corect ora douăsprezece. În limbajul comercial se foloseşte cu această valoare substantivul duzină.

Numele zecilor (20-90) au structura unitate + zeci: douăzeci, treizeci etc., scrise fără cratimă, într-un singur cuvânt. Unele probleme apar la numeralele 50 cincizeci care prezintă şi varian-ta cinzeci – admisă doar în pronunţare, 60 şaizeci cu varianta

73

pedantă şasezeci, 80 optzeci cu varianta obzeci – admisă doar în pronunţare. O problemă asemănătoare apare în cazul numelor sutelor la numeralele cinci sute şi opt sute care au variante de pronunţare cin sute şi op sute, admise doar în tempo rapid.

Numeralele compuse corespunzătoare lui 21-99 au struc-tura: unitate + zeci + şi + unitate; acestea se pronunţă distinct şi se scriu în câte trei cuvinte separate, cu blanc: douăzeci şi cinci, patruzeci şi doi etc. Există tendinţa, în vorbirea populară şi într-un tempo rapid, a contragerii şi a suprimării zecilor, dând naştere astfel unor variante de tipul douăzeşunu / douăşunu, treizeşunu / treijdoi, patrujdoi. Varianta paşopt pentru „anul o mie opt sute patruzeci şi opt” are anumite nuanţe stilistice, dar care lipsesc la derivatul, corect din punct de vedere literar, paşoptist.

Numeralul cardinal propriu-zis, însoţitor al unui substantiv, se aşază de regulă, în faţa acestuia. În limbajul comercial-administrativ şi foarte rar în poezie se practică şi postpunerea numeralului: lei cinci milioane, rândunele mii etc.

De la 20 în sus numeralele se leagă de substantivul însoţit prin prepoziţia de: douăzeci de pagini, o mie de lei. Prepoziţia de poate fi omisă în limbajul administrativ şi comercial pentru concentrarea exprimării: 32 exemplare, o sută lei sau când substantivul apare abreviat în scris: 26 p., 85 kg etc. În celelalte situaţii prezenţa prepoziţiei este obligatorie atât în exprimarea orală, cât şi în scris, chiar şi atunci când numeralul este notat prin cifre: 91 de case.

În mod excepţional se tolerează, fără a fi obligatorie, construcţia cu de la numerale mai mici de 20 (de fapt 2-19) atunci când substantivul însoţit denumeşte un număr sau o cifră, fiind un numeral substantivat, o literă, o notă muzicală etc.: trei (de) 10, doi (de) m, doi (de) fa.

Întrucât celor mai multe numerale cardinale le lipseşte flexiunea cazuală, excepţie făcând unu, zece, sută, mie, milion, miliard, bilion (şi compusele cu -lion), celelalte numerale

74

exprimă cazul în mod analitic (cu ajutorul prepoziţiilor folosite în faţa formelor de acuzativ): prepoziţia a pentru genitiv, care nu trebuie confundată cu articolul al, a, ai, ale, exemplu mamă a cinci copii, reprezentanţi a (nu ai) 6 state; prepoziţia la pentru cazul dativ: Am făcut daruri la 12 copii. După prepoziţiile care cer dativul se admite ca echivalentă cu dativul prepoziţia a: datorită a trei oameni.

Există tendinţa de a folosi inutil construcţii de felul un număr de, în număr de, o sumă de înaintea unui numeral: un număr de cinci cursanţi, patru la număr.

Numeralul colectiv exprimă o grupare determinată de obiecte, iar specificul său este ideea de însoţire.

În limba literară, numeralul colectiv are forme numai pentru a desemna gruparea de două elemente: numeralele simple amândoi, numeral vechi, moştenit din latină, şi ambii, numeral neologic, folosit în special în limbajul ştiinţific, publicistic şi în cel oficial. Pe lângă deosebirile de natură stilistică, între cele două sinonime există şi deosebiri de natură gramaticală (de articulare, de flexiune, de topică).

Amândoi m. (amândouă f.) are la G-D forma amânduror ca adjectiv antepus şi forma cu particula deictică amândurora ca adjectiv postpus: le-am explicat amânduror părinţilor; le-am explicat părinţilor amândurora.

Ambii are la toate cazurile forme distincte de gen: ambilor copii, ambelor copile, este întotdeauna antepus şi, deoarece dă impresia de articulare, presupune folosirea nearticulată a substantivului: ambele spectacole.

Ambele sinonime se folosesc în construcţii prepoziţionale cu valoare de dativ: la amândoi / la ambii.

Pentru numeralele mai mici de 10 există, mai ales în vorbirea populară, numeralele colective compuse, provenite din elementul tus-(<toţi) sau câte(şi) + numeralul cardinal: tustrei / câte(şi)trei, tuspatru / câte(şi)patru etc. Aceste forme compuse sunt mai frecvente la primele numere şi mai rare la numerele

75

mari. Ele au forme distincte de gen pentru compusele pe baza lui trei: tustrele / câte(şi)trele.

Reproducând tiparul lui amândoi, în limba vorbită se folosesc numeralele colective amântrei, amânpatru.

Numeralele colective nu trebuie confundate cu substanti-vele cu sens colectiv: duo, duet, trio, terţă, terţet – în muzică, terţină – în versificaţie, tripletă – în sport, treime – în religie (a nu se confunda cu numeralul fracţionar omonim), troică „sanie cu trei cai” etc.

Numeralul fracţionar este numeralul care denumeşte o fracţie ordinară. Reprezintă nişte derivate substantivale formate de la numeralul cardinal simplu, cu sufixul -ime: doime, treime, pătrime etc., având gen, număr, caz, articulare.

Este un numeral livresc, folosindu-se în aspectele speciali-zate ale limbii (muzică, matematică, sport): doimi, pătrimi, optimi, şaisprezecimi; cincimi, sutimi de secundă.

Numeralul fracţionar se leagă de determinant prin prepozi-ţiile de, din: o optime de secundă; o pătrime din suprafaţă. În matematică mai apar două structuri specializate pentru redarea fracţiilor, care pot fi încadrate în categoria acestui numeral: două numerale cardinale legate prin prepoziţia pe sau supra: doi pe patru, doi supra patru; numeralul cardinal (feminin) urmat de numeralul ordinal feminin: două a patra, trei a şasea.

În limba comună substantivele jumătate, sfert şi în limba populară litră au sensul numeralelor fracţionare doime, pătrime. Acestea pot intra în structura unor locuţiuni adjectivale (cu sens superlativ): un om şi jumătate; adverbiale: pe sfert, pe jumătate (a plătit numai pe sfert / pe jumătate).

Cu valoarea lui la sută, sutime se poate folosi substantivul neutru procent, iar cu valoarea lui la mie, miime se foloseşte substantivul feminin promilă(e). De multe ori apar construcţii pleonastice de tipul un procent de doi la sută, treizeci de procente la sută, precum şi cele contradictorii, absurde, de felul două procente la mie, patruzeci de procente la mie.

76

Numeralele fracţionare pun probleme de acord al predica-tului atunci când au funcţie de subiect în propoziţie, admiţând atât acordul formal, strict gramatical, cât şi acordul după înţeles: O treime (din participanţi) a / au fost prezentă / prezenţi, Trei sferturi (dintre candidaţi) sunt / suntem admişi.

Subiectul jumătate cu un atribut la plural se comportă dife-rit după cum este însoţit sau nu de numeralul cardinal o; jumătate singur impune acordul după înţeles, la plural: Jumătate (dintre cursanţi) au lipsit, dar o jumătate admite ambele feluri de acord: O jumătate (dintre cursanţi) a / au lipsit, iar acordul formal este singurul corect când se subliniază valoarea substan-tivală a lui jumătate: O jumătate (dintre ei) a / au a mers mai departe, cealaltă s-a oprit.

Numeralul distributiv exprimă repartizarea şi gruparea obiectelor în grupuri egale numeric. Acest numeral are structura unei locuţiuni formate întotdeauna din adverbul câte şi un numeral cardinal propriu-zis (uneori repetat): câte unu(a) / unu(a) câte unu(a), câte doi / doi câte doi etc. Valoarea numeralului distributiv poate fi adjectivală sau substantivală.

Structuri distributive se pot realiza şi cu un numeral fracţionar: câte o cincime, câte o jumătate, câte un sfert etc.

Numeralul adverbial (de repetare) este întotdeauna un grup de cuvinte cu caracter de locuţiune, determină aceleaşi părţi de vorbire ca adverbul (un verb, un adjectiv sau un alt adverb) şi este format din combinaţia numeral cardinal sau ordinal şi substantivele dată şi oară: o dată, prima dată, de două ori, a doua oară, de trei ori, a treia oară etc.

Numeralul corespunzător lui unu este o dată „o singură dată”: încă o dată, o dată în plus, o dată pentru totdeauna; O dată publicată, nu se mai poate face nimic.

Neologismele bis şi ter, care în latină erau numerale adverbiale, se folosesc în limba română cu sensuri întru câtva diferite şi în contexte speciale, de aceea nu pot fi considerate sinonime cu de două ori, de trei ori. Pentru indicarea repetării

77

unui pasaj literar sau muzical, de exemplu, bis are valoare adverbială, semnificând „încă o dată” (nu „de două ori”, con-form etimologiei). De aici şi verbul a bisa.

Bis, ca şi ter, pot fi întâlnite, însoţind un numeral cardinal, în indicarea unor obiecte (exemplare, pagini, case etc.): nr. 10 bis, 10 ter, cu valoare adjectivală.

Numeralul multiplicativ arată creşterea prin înmulţire a unei cantităţi numerice. Este un derivat parasintetic, format de la numeralul cardinal propriu-zis simplu (2-8,10,100,1000) cu prefixul în-(îm-) şi sufixul participial -it: îndoit, înzecit, însutit etc. Îndoit şi întreit au sinonime neologice dublu, triplu, iar în limbajul ştiinţific se pot întâlni şi cvadruplu, cvintuplu, sextuplu. În limbajul sportiv adjectivul dublu s-a substantivizat în dublu mixt, dublu fete, dublu băieţi.

Numeralele multiplicative seamănă ca formă cu adjectivele participiale şi se comportă ca acestea, iar când determină un verb capătă valoare adverbială. Cu această valoare adverbială multiplicativele de tipul îndoit, întreit pot fi sinonime cu numeralele adverbiale de două ori, de trei ori (mai mult), iar numeralele multiplicative îndoit, dublu, întreit / triplu pot fi sinonime uneori cu participiile dublat, triplat etc.

Numeralul ordinal exprimă prin numărare ordinea unor elemente ale unei serii. Se încadrează în contextul al câtelea, a câta, iar formanţii săi sunt al... lea (masculin), a...a (feminin): al doilea, al treilea; a doua, a treia.

Pentru unu există trei numerale ordinale sinonime între ele: întâi(ul), (cel) dintâi şi prim(ul). Toate celelalte numerale ordi-nale, cu excepţia sinonimelor neologice de la doi şi trei, respec-tiv secund şi terţ, se formează de la numeralul cardinal propriu-zis + articolul posesiv al + numeralul cardinal + articolul enclitic -le + particula a (al doilea, al treizecilea) pentru masculin şi neutru; pentru feminin articolul posesiv a + numeralul cardinal + articolul enclitic a (a doua, a treizecea).

78

Numeralul ordinal ridică probleme de corectitudine, de diferite feluri, dar predomină cele de formare a numeralelor ordinale. Reamintim câteva reguli mai importante, încălcate adesea din diverse motive.

La numeralele ordinale corespunzătoare cardinalelor termi-nate în consoană (opt şi cele terminate în -lion şi miliard) se intercalează vocala, nu ă, â, i înaintea lui -lea: al optulea, al (un) milionulea, miliardulea.

La numeralele ordinale corespunzătoare oricăror cardinale compuse formantul ordinal enclitic -lea m. şi n., -a f. se pune numai la ultimul numeral: al treizeci şi unulea, a treizeci şi una, al două sute treizecilea, a două sute treizecea, al douăsprezece miilea, a douăsprezece mia, al zece milioanelea, a zece milioana etc. Greşeli mai frecvente apar la feminin în formulări ca a zecea mia sau a zecea milioana parte, adăugându-se redundant formantul enclitic la toate numeralele din structura compusului.

La numeralele ordinale corespunzătoare cardinalelor compuse cu pluralele zeci, sute, mii, milioane, miliarde pe ultimul loc se spune şi se scrie corect: al zecelea (nu al zecilea), al cincizecilea (nu al cincizecelea), a cincizecea (nu a cincizecia), al o sutălea, a (o) suta, al trei sutelea, a trei suta (nu a trei sutea), al o mielea, a (o) mia, al două miilea (nu al două mielea), al trei milioanelea (nu al trei milionelea), a trei milioana (nu a trei milioanea), al un miliardulea, a miliarda, al patru miliardelea, a patru miliarda.

Şi numeralele ordinale din prima serie pot pune probleme de corectitudine.

Dintâi este un numeral invariabil rezultat din contopirea prepoziţiei de cu întâi şi poate avea numai valoare adjectivală numai în postpunere: tatăl dintâi, iubirea dintâi, fraţii dintâi, surorile dintâi. Când este însoţit de articolul demonstrativ, poate avea de asemenea valoare adjectivală atât antepus, cât şi postpus: cea dintâi întâlnire / întâlnirea cea dintâi, dar şi valoare substantivală: Cel dintâi a alergat mai iute.

79

Întâi nearticulat este variabil atât antepus, cât şi în postpunere (v. DOOM2), folosit cu valoare adjectivală: întâiul candidat, întâia clasă, întâii concurenţi, întâile concurente; rândul întâi, anul întâi, grupa întâi / întâia. Ezitări şi greşeli apar la forma de feminin: G-D sg. întâii (nu întâiei), N-Ac. pl. întâile (nu întâiele), G-D pl. întâilor (nu întâielor).

O altă problemă care se pune la numeralele ordinale este aceea a respectării prezenţei formantului genitival a la numera-lele feminine începând de la numeralul ordinal corespunzător lui doi. Este corect grupa a doua, luna a cincea (nu clasa doua, luna cincea). Există şi fenomenul de hipercorectitudine când a este introdus greşit înaintea lui întâi(a): categoria a întâia.

O problemă generală este aceea a însoţirii numeralelor ordinale de la doi în sus de pronumele semiindependent cel + prepoziţia de (obligatorie în limba literară actuală); aici există două variante fonetice şi grafice pentru secvenţa de + formantul genitival al (a) ambele corecte: cu cratimă (cel de-al treilea, cea de-a treia) sau fără cratimă (cel de al treilea, cea de a treia), în funcţie de tempoul vorbirii.

O greşeală frecventă apare la forma de genitiv – dativ singular feminin folosit cu valoare adjectivală şi cazul substan-tivului precedat de numeral. Se spune corect în cursul celei de (-)a patra zile (nu zi) cum se aude foarte adesea.

Sunt literare formele: al patrulea, al cincilea / a cincea, al optulea, al nouălea, al zecelea / a zecea, al doisprezecelea / a douăsprezecea, al douăzecilea / a douăzecea şi nu variantele neliterare din limba vorbită: al patrălea / patrâlea, al cincelea, a cincia, al optălea / optâlea / optilea / optelea, al noulea / noălea, al zecilea, a zecia, al douăsprezecelea, a doisprezecea, al douăzecelea etc.

Numeralele ordinale pot fi redate în scris prin litere sau cifre, iar pentru numerele mai mici este specifică acestui nume-ral notarea cu cifre romane însoţite de formanţii al, a (antepuşi) şi -lea, -a (postpuşi): al II-lea an, a II-a aniversare. În ultimul

80

timp există tendinţa înlocuirii cifrelor romane cu cifre arabe: a 30-a conferinţă, al 15-lea congres. În schimb, numele de suverani se folosesc întotdeauna cu numerale ordinale: Ludovic al XIV-lea, Elisabeta a II-a, Carol I.

O altă tendinţă manifestată în limba literară vorbită este aceea a înlocuirii numeralului ordinal cu cel cardinal, care asi-gură o exprimare mai rapidă şi economie de spaţiu. De exemplu capitolul cinci, volumul trei, pagina zece, alineatul şase, secolul douăzeci şi unu etc. prezintă în limba literară scrisă formele corecte: capitolul al cincilea (al V-lea), volumul al treilea (al III-lea), secolul al XXI-lea etc.

O tendinţă recentă şi care câştigă teren este aceea de generalizare a formei de masculin chiar şi atunci când determi-nantul este un substantiv de genul feminin. Exemplu: Ora doisprezece, grupa doi, loja doi, linia doi, pagina unu, secţia unu.

Neidentificarea numeralului originar într-un cuvânt sau necunoaşterea exactă a sensului acestuia constituie sursa unor construcţii pleonastice (ambele două probleme, bifurcaţie în două, bicicletă cu două roţi, îndoit în două) sau contradictorii (bicicletă cu trei roţi, trifoi cu patru foi etc.).

VERBUL

Verbul din limba româna actuală se caracterizează printr-o

serie de particularităţi care ar putea fi determinate doar făcând o comparaţie a trăsăturilor morfologice actuale cu cele consem-nate în gramaticile mai vechi, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, pentru a decela tendinţele care au dus la fixarea normelor recente şi, implicit, abaterile de la norme, şi unele şi celelalte fiind forme de manifestare a dinamicii limbii.

Dintre numeroasele probleme pe care le ridică întrebuin-ţarea verbului, care este partea de vorbire cu cea mai bogată flexiune, bine reprezentată numeric şi în continuă îmbogăţire, ne

81

vom opri asupra câtorva dintre aspectele morfologice care privesc această clasă de cuvinte în limba română de azi.

În primul rând se observă o tendinţă de reorganizare a conjugărilor, tendinţă care continuă de fapt una mai veche de reducere a numărului de verbe aparţinând conjugării a II-a în -ea, prin trecerea lor în clasa cu infinitivul în -e. Tendinţa aceasta a început cu verbe ca a ţinea (şi derivatele a menţinea, a deţinea, a întreţinea, a susţinea etc.), a umplea, a temea, a rămânea etc. şi se continuă şi azi cu a plăcea, a displăcea, a se complăcea, a încăpea, a părea, a apărea, a dispărea, a tăcea, a prevedea, a zăcea etc. De menţionat că în sec. al XVI-lea încă nu apar forme ca a rămâne, a ţine, a zace, iar formele de conjugarea a II-a erau folosite de mulţi dintre lingviştii români din deceniile trecute care păstrau formele a rămânea, a ţinea, a menţinea, a umplea, forme pe care le întâlnim şi astăzi în vorbirea regională sau a oamenilor mai în vârstă. A urmat apoi o perioadă în care s-au întrebuinţat ambele serii de forme, pentru ca astăzi să se impună definitiv formele de conjugarea a III-a, cu infinitivul în -e: a rămâne, a ţine, a menţine, a umple.

Acelaşi fenomen se produce şi astăzi, iar faptul că aceste verbe tind să fie incluse la conjugarea a III-a se recunoaşte după formele folosite în mod curent de către vorbitori: mi-ar place, ne complacem, mi-ar pare bine, va apare, va compare, va dispare, va încape, să prevédem (de aici şi substantivul prevédere), ţi-ar cade bine, scádem, scádem (a cădea şi a scădea revin astfel la conjugarea a III-a din care au făcut parte iniţial) şi chiar forme ca aş vede, aş zace.

Este posibil ca aceste forme, astăzi neliterare, să se impună în viitor, având în vedere diferenţa mare de număr dintre cele două conjugări: conjugarea a II-a în -ea extrem de săracă şi neproductivă (aproximativ 20 de verbe), conjugarea a III-a în -e mult mai bogată (peste 200 de verbe). Conjugarea a II-a ar putea rămâne în cadrul celorlalte conjugări o excepţie, reprezentată doar prin câteva verbe: a avea, a vrea, a bea.

82

Există şi tendinţa inversă: verbe de conjugarea a III-a (în -e) se comportă în flexiune ca cele în -ea: ar făcea, făcém, făcéţi, ar bătea, vă bătéţi (forma băteţi se întâlneşte încă din sec. al XVI-lea), ar plângea, plângéţi, a permitea, permitéţi, credea, credéţi etc. În cazul acesta însă, nu este vorba atât de atracţia din partea verbelor de conjugarea a II-a, cât mai ales de integrarea analo-gică a verbelor în -e la norma generală de accentuare pe sufix, proprie tuturor celorlalte conjugări: plecăm, plecáţi, părém, păréţi, fugím, fugíţi, hotărâm, hotărâţi, suím, suíţi.

Existenţa acestor forme paralele constituie rezultatul unui proces care se manifestă şi în limba latină, acela al confuziei dintre două conjugări,a II-a şi a III-a, şi care, după cum se poate observa, continuă şi astăzi. Confuzia este întreţinută şi de faptul că flexiunea celor două conjugări, în -ea (a plăcea, a vedea, a putea), respectiv în -e (a duce, a face, a zice) este foarte asemănătoare la unele timpuri şi moduri. La prezent, de exemplu, cu excepţia accentului la persoana I şi a II-a plural, terminaţiile diferitelor forme sunt identice.

Alte treceri de la o conjugare la alta sunt numai accidentale şi cu efect limitat.

De la conjugarea a III-a la conjugarea I avem câteva exemple mai vechi precum a încumete>a încumeta, a învoalbe>holba, a vie>via, ultimele două ieşite astăzi din uz. Un exemplu mai nou îl reprezintă verbul a scria, a scri, fără sorţi de a se impune. Alte tendinţe de trecere se înregistrează între conjugările I şi a III-a: a preceda, a succeda>a precede, a succede (de aici formele incorecte la persoana a III-a plural: preced, succed în loc de precedă, succedă); I şi a III-a sau a IV-a: a sughiţa>a sughite, a sughiţi; a IV-a şi a III-a: a absorbi, a despărţi, a înghiţi > a absoarbe, a desparte, a înghite.

Un semn de slăbire a conjugărilor a II-a şi a III-a este şi pierderea infinitivului lung. La unele verbe de conjugarea a III-a, de exemplu, se formează noi infinitive lungi de conjugarea I: crezare (dar încredere), născare, pierzare, petrecare, vânzare

83

sau zăcare (de la conjugarea a II-a) sau prânzare (de la conjugarea a IV-a). La alte verbe, infinitivul lung nu se mai foloseşte deloc sau se foloseşte ca un substantiv oarecare, nu cu înţelesul de abstract verbal: încăpere, râdere, spunere, tundere. Există verbe la care infinitivul lung nu se mai foloseşte (cel puţin în anumite contexte), şi nu numai la neologisme, cum ar fi: delirare (înlocuit cu delir), demarare, placare (înlocuite cu demaraj, placaj), garantare (înlocuit cu garanţie), bombardare (înlocuit cu bombardament). Sunt şi verbe din fondul vechi la care infinitivul lung este evitat: batere (se foloseşte bătaie, dar avem şi abatere), căsătorire (se foloseşte căsătorie), câştigare (câştig, formaţie regresivă), furare (furt), greşire (greşeală, greş - formaţie regresivă) etc. La verbele vechi se foloseşte adesea supinul (substantival): cusutul, păscutul, râsul, plânsul, spusa, tunsul etc. Aici apare deja problema concurenţei între infinitivul lung şi supin, româna fiind singura limbă romanică în care găsim supinul (considerat de origine balcanică).

Mai complexe sunt raporturile între conjugarea I şi a IV-a: a curăţa - a curăţi, a rezolva - a rezolvi, a tărăgăna - a tărăgăni etc. De-a lungul timpului s-a pus întrebarea care dintre cele două formaţii este mai frecventă, care este mai productivă. Lingvişti precum Sextil Puşcariu, Al. Philippide, Iorgu Iordan, Alf Lombard, Al. Graur şi alţii au făcut statistici cu verbe terminate în -a şi verbe terminate în -i, au întocmit liste cu răspândirea pe regiuni a verbelor din această categorie, au încercat să explice relaţiile dintre cele două conjugări. De exemplu, Iorgu Iordan făcea o justă diferenţiere între limba veche, care preferă pe -i, sub influenţa împrumuturilor din slavă, greacă sau maghiară, şi limba mai nouă, care preferă pe -a. Tot el arăta că în Moldova se folosesc mai mult formele în -i, iar în Muntenia cele în -a, dar cum limba literară este influenţată de dialectul muntenesc, au şanse mai mari de răspândire formele în -a. În plus, majoritatea verbelor primite din Apus sunt de conjugarea I, şi această formă este consemnată şi în dicţionarele moderne ale limbii române, nu

84

forma veche a lor. Şi în Apus există aceeaşi tendinţă: verbele de conjugarea a IV-a nu reprezintă mai mult de 13% din totalul verbelor, iar conjugarea I peste 75%. Deci, direcţia în care se dezvoltă limba este clară: conjugarea care continuă să fie cea mai productivă este conjugarea I, datorită volumului imens de verbe neologice împrumutate, sau create pe teren românesc.

Româna actuală mai păstrează încă verbe cu o dublă flexiune: a datora / a datori, a curăţa / a curăţi, a se învecina / a se învecini, a sughiţa / a sughiţi-a sughite, a tărăgăna / a tărăgăni, a preceda / a precede, a rezolva / a rezolvi, a succeda / a succede, a adăuga / a adăugi, a împătura / a împături. În unele cazuri, limba literară preferă dubletele în -a, în altele însă, între cele două variante s-au produs diferenţieri semantice, ceea ce justifică menţinerea lor: a alunga „a izgoni” şi a (se) alungi „a (se) prelungi, a (se) întinde”, a îndesa „a îngrămădi, a face compact” şi a îndesi „a înmulţi, a deveni frecvent”, a înflora „a împodobi cu flori” şi a înflori „a face flori”, a se îngrija „a se îngrijora” şi a se îngriji „a avea grijă”. Unii specialişti atribuie diferenţe de sens şi variantelor a datora / a datori; a datora însemna iniţial „a avea o datorie de bani”, iar ulterior a cunoscut o extensiune semantică: „a avea o datorie materială sau morală” (Îi datorez respect, Îmi datorează bani). Verbul a datori se foloseşte astăzi tot mai mult cu sensul „a avea drept cauză” (Eşecul se datoreşte conjuncturii nefavorabile). Între cele două forme există şi diferenţe sintactice: a datori se foloseşte mai mult ca reflexiv impersonal, iar a datora se foloseşte de obicei cu dativul. Cu toate aceste diferenţieri formale şi semantice, majoritatea vorbitorilor folosesc aleatoriu o formă sau alta.

În cadrul conjugărilor I şi a IV-a există o serie de verbe care, la anumite forme din paradigmă, intercalează între radical şi desinenţă un sufix: -ez- la conjugarea I (compară a arunca-arunc, a lucra-lucrez) şi -esc- sau -ăsc- la conjugarea a IV-a, mai precis -esc- apare la verbele cu infinitivul în -i, iar -ăsc- la cele cu infinitivul în -î (a oferi-ofer, a iubi-iubesc, a urî-urăsc).

85

Formele cu -ez, -esc, -ăsc sunt numite forme slabe, iar cele fără aceste afixe sunt forme tari.

Între aceste clase de verbe există deosebiri de inventar, tendinţa limbii actuale este de a dezvolta, atât prin împrumuturi, cât şi prin formaţii interne, clasa verbelor cu prezentul în -ez (83% din totalul verbelor neologice în -a, faţă de numai 17% cât reprezintă totalul verbelor neologice cu prezentul tare, conform unei statistici efectuate de Grigore Brâncuş pe baza DEX-ului din 1975). Dar trebuie remarcată totuşi preferinţa limbajului cult actual pentru formele fără sufixul -ez: alocă, evocă, evaporă, dezagregă, invocă, implică, îndrumă, înfiripă, abrogă, irigă, conjugă, degajă, ignoră, inundă, impută, oprimă, perturbă, suprimă, rezidă etc. Formele cu -ez sau fără au, uneori, o repartiţie dialectală diferită. De exemplu, în Ardeal sunt folosite cu precădere formele fără sufixul-ez: lucru, lucri, lucră. Preferinţele sunt determinate şi de vârsta vorbitorilor: generaţiile mai vechi folosesc uneori forme cu -ez: imitează, circulează, dominează, prosperează, amuzează, revoltează, educhează pentru verbe care au generalizat în limba actuală prezentul fără sufix.

În stadiul cel mai recent de limbă se observă o nouă creş-tere a ponderii clasei cu sufixul –ez: accesează, arondează, alimentează, antamează, clonează, formatează, kidnapează, listează, printează, scanează, tastează, titrează, upgradează, zapează etc.

Se mai poate remarca un amănunt interesant: la formele simple, verbele se conjugă cu sufixul -ez, iar la cele cu prefix, fără -ez: fumez dar afum, notează dar denotă, toarnă dar retur-nează, notează dar denotă, posedă dar deposedează, marchează (varianta marcă un gol este neliterară) dar remarcă (şi ca substantiv). Unele perechi pot merge în paralel, fiind ambele admise în normă: anticipă / anticipează, inventează / inventă, înjgheabă / înjghebează, învie / înviază, înveşmântează / înveşmântă, învolburează, învolbură, şchioapătă / şchiopătează,

86

altele s-au diferenţiat ca sens: acordă „dă”, „face acordul gramatical”, acordează (un instrument, sistem), concură „tinde spre, converge”, concurează „participă la un concurs; face con-curenţă”, contractă „se strânge, se micşorează” / contractează „încheie un contract”; „îşi asumă”; „se molipseşte”, manifestă „arată, exprimă, face cunoscut” / manifestează „participă la o manifestaţie”, ordonă „porunceşte, comandă, dă un ordin” / ordonează „pune ordine, rânduieşte”, reflectă „oglindeşte, răsfrânge” / reflectează „meditează, se gândeşte”, toarnă (un lichid) / turnează (un film).

O tendinţă asemănătoare se manifestă în legătură cu sufixul -esc/-ăsc al verbelor de conjugarea a IV-a, o conjugare puţin productivă şi, prin urmare, cu mai puţine neologisme. În graiurile populare, mai ales în cele din nordul ţării, un număr mare de verbe în -i precedat de vocală (în unele cazuri chiar şi cu radical consonantic) apar forme paralele la prezent, adică cu sufix şi fără sufix: biruie / biruieşte, bombăne / bombăneşte, olecăie / olecăieşte, şontâcăie / şontâcăieşte, chinuie / chinuieşte, biciuie / biciuieşte, huiduie / huiduieşte, humuie / humuieşte, cloncăne / cloncăneşte, străduie / străduieşte, târguie / târguieşte, ţiuie / ţiuieşte, stăruie / stăruieşte, răscoală / răscoleşte, zuruie / zuruieşte. Dubletele se întâlnesc şi în limba literară, mai ales în stilul beletristic. Unele verbe sunt admise în normă cu ambele forme: biruie / biruieşte, biciuie / biciuieşte, chinuie / chinuieşte, cheltuieşte / cheltuie, ciocăneşte / ciocăne, clănţăneşte / clănţăne, cotrobăie / cotrobăieşte, croncăne / croncăneşte, destăinuie / destăinuieşte, drăcuie / drăcuieşte, huiduie / huiduieşte, învârte / învârteşte, mântuie / mântuieşte, orbecăie / orbecăieşte, străduie / străduieşte, ţăcăne / ţăcăneşte, alte perechi s-au diferenţiat ca sens: ciuruie „curge cu zgomot” / ciuruieşte „găureşte, trece prin ciur”, îndoaie „pliază, încovoaie” / îndoieşte „are îndoială, dublează”.

Unele verbe au conjugare mixtă: a trebui face la prezentul indicativ trebuie, iar la prezentul conjunctiv să trebuiască (la

87

fel: are să trebuiască, o să trebuiască), a ghici se conjugă cu -esc, dar la imperativ se acceptă variaţia ghiceşte! / ghici! Forma ghici! este mai familiară şi tinde să devină interjecţie.

Treceri, neacceptate de lucrările normative, se înregistrează şi între cele două tipuri de infinitive pentru conjugarea a IV-a în -i şi -î: există variante neliterare cu -i în loc de -î: a chiori, a zăvori (în loc de chiorî, zăvorî), iar altele cu -î în loc de -i: a dogorî.

Există şi situaţii când verbe din aceeaşi familie, cu aceeaşi rădăcină verbală sau nominală, pot aparţine, în limba română actuală, unor conjugări diferite: a ceda (şi proceda, preceda, succeda, retroceda, deceda, exceda), dar accede, concede, purcede; sfida, dar desfide; a înghiţi, dar a sughiţa etc.

Tendinţa de trecere de la o conjugare la alta poate fi legată, cel puţin pentru etapa actuală, mai ales la verbele neologice, de dificultăţile şi lipsurile din flexiune pentru verbe ca: a accede, a concede, a converge, a desfide, a diverge, a divide, care nu au forme de timpuri trecute, verbul a radiofica, fără prezent indicativ şi conjunctiv.

Prin urmare, avem de-a face cu o tendinţă care a pornit iniţial din limbajul popular, ajungând să afecteze astăzi şi varianta literară a limbii.

Nu mai sunt considerate literare astăzi formele cu radical iotacizat ale verbelor de conjugarea a II-a, a III-a şi a IV-a: eu (să) caz-el (ei) să cază, eu (să) scaz-el (ei) să scază, eu (să) scoţ-el (ei) să scoaţă, eu (să) prinz-el (ei) să prinză, au (să) pui-el (ei) să puie, eu (să) simţ-el (ei) să simţă, eu (să) văz-el (ei) să vază, eu (să) viu-el (ei) să vie etc., forma corectă: (să) cad, scad, scot, prind, pun, simt, văd, vin. Este admisă forma iotacizată pentru verbul vechi şi rar folosit mântuie / mântuieşte, iar verbele a aşeza şi a sughiţa au formele corecte cu z, respectiv ţ: aşez, sughiţ.

Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea deveniseră rare în limba literară formele cu r şi l iotacizat: eu cei, tu cei, el (ei) să

88

ceie; eu sai, tu sai, el (ei) să saie; eu piei, tu piei, el (ei) să pieie. Corecte sunt formele cu r menţinut: cer, ceri, sar, sari, pier, pieri (dar piei! la imperativ).

Sunt unele verbe care pun probleme legate de modificarea sau menţinerea neschimbată a temei. Există variante numai la persoana a II-a singular pentru unele verbe terminate în n şi r: sunt corecte formele (tu) mâi (de la a mânea), pui, rămâi, spui, ţii, vii şi derivatele lor prefixale, în schimb mâni (de la a mâna), amâni (nu amâi de la a amâna).

Astăzi formele iotacizate sunt aproape eliminate, ele fiind mai persistente la generaţiile mai vârstnice şi în anumite regiuni. În general vorbitorii cunosc atât formele iotacizate, cât şi pe cele neiotacizate, şi simt deosebirea dintre ele.

Alternanţele vocalice şi variantele numeroase cărora acestea le dau naştere constituie o permanentă sursă de greşeli şi ezitări. Oferim doar câteva exemple: adăp, adăpi (nu adap, adapi), crăp, crăpi (nu crap, crapi), scap, scapi (nu scăp, scăpi), dezbar / dezbăr; pieptăn, piepteni / piaptănă (nu piepten / piaptăn), aşez / aşază (nu aşează), deşert / deşartă (nu deşeartă), înşel / înşală (nu înşeală), şed / şade (nu şeade); curăţ / cureţi (nu curăţi), lepăd, lepezi / leapădă, depăn / depeni / deapănă, legăn / legeni / leagănă; convoc / convoacă, provoc / provoacă, dar evoc / evocă, invoc / invocă, rog / roagă, dar abrog / abrogă etc.

Ezitări apar şi la modul imperativ în cazul unor verbe cu forme paralele. Cu excepţia lui ghici! - ghiceşte!, sunt neliterare: râde!, crezi!, slobozi!, sui!, cobori!, scoli!, zbori!, adă!, vină!, pieri!, sări / sai!, stăi! (formele corecte: râzi!, crede!, sloboade!, suie!, coboară!, scoală!, ádu!, vino!, piei!, sari!, stai!).

De asemenea, la modul conjunctiv sunt folosite incorect la persoana a III-a formele verbale: să coase, să miroase, să ţese, să sughită, să iese, să amâie, să puie, să ţie, să vie, să adăpe, să arăte, să crăpe, să piaptene, să curăţe, să convoce (corect: să coasă, să miroasă, să ţeasă, să sughiţă, să iasă, să amâne, să

89

pună, să ţină, să vină, să adape, să arate, să crape, să pieptene, să cureţe, să convoace). Variante admise sunt mult mai puţine: să mâie / să mână (verbul a mânea), să lea / leie / laie de la verbul a se la (‹lavare).

În legătură cu desinenţele, trebuie amintit faptul că în româna actuală desinenţa internă -ră- s-a impus ca normă în formele de plural ale mai-mult-ca-perfectului: cântaserăm, cântaserăţi, cântaseră, de la perfectul simplu -ră- morfem de plural. La mai- mult-ca-perfect această desinenţă a fost mult timp ignorată, unii chiar au condamnat categoric folosirea acestui timp cu desinenţa aceasta (H.Tiktin), Iorgu Iordan apără formele fără -ră-; J. Byck şi acad. Al. Rosetti pun cele două serii de forme alături, fără nici o observaţie, iar Gramatica Academiei (ed. I) este prima care pune întâi formele cu -ră fără să le condamne pe celelalte, dar arătând că sunt arhaice. Unii scriitori au continuat să scrie cu vechea formă (exemplu ei făcuse). Desinenţa a rezolvat problema omonimiilor care se realizau la mai-mult-ca-perfect la persoanele a III-a singular şi plural. La periferiile Bucureştiului s-a folosit multă vreme desinenţa -ără la finalul participiului pentru a marca pluralul: am fostără, am mâncatără, am lăudatără sau chiar la viitor o să batără.

Se ştie că scriitorii din secolul al XIX-lea au încercat să impună în limba literară omonimia dintre persoana I singular şi a III-a plural la verbele în -a (şi în -î). După modelul: eu fac-ei fac, eu văd-ei văd, eu cred-ei cred, eu fug-ei fug s-a creat şi paralela eu cânt-ei cânt, eu cobor-ei cobor, eu zbor-ei zbor, destul de des folosită în scrierile din secolul trecut, omonimie care nu a avut succes.

Limba literară actuală nu a fost afectată nici de omonimia dintre persoana a III-a singular şi a III-a plural, existentă în graiurile munteneşti la verbele în -ea, -e, -i după modelul verbe-lor în -a: el vede-ei vede, el merge-ei merge, el crede-ei crede, el face-ei face, el vine-ei vine (după modelul: el iartă-ei iartă).

90

În flexiunea verbală a limbii române actuale se observă totuşi o tendinţă de slăbire a alternanţelor fonetice, de reducere a variantelor de accentuare, prin introducerea unui număr aprecia-bil de verbe din limbile latino-romanice, conjugarea verbului devenind astfel ceva mai simplă.

ADVERBUL

Înainte de a semnala unele tendinţe ale adverbului în limba

română actuală, vom prezenta câteva forme şi variante ale acestuia care produc adesea ezitări sau greşeli în întrebuinţarea sa corectă.

Cele mai numeroase variante sunt datorate prezenţei sau absenţei unor particule deictice, care se împart în două categorii: particule folosite doar ca elemente formale, lipsite de sens şi de funcţie gramaticală, şi particule care au un anumit rol. Cea mai frecventă este particula deictică -a, care creează variante adver-biale populare: acum / acuma, aici / aicea, alături / alăturea, asemeni / asemenea, atunci / atuncea, nicăieri / nicăierea, pretutindeni / pretutindenea, pururi / pururea etc. În general, variantele fără -a au caracter literar, fiind uneori singurele care apar în stilul ştiinţific sau în cel administrativ, iar cele cu -a au un caracter popular şi familiar (sunt admise în limba literară, cu ambele forme: acum / acuma, alături / alăturea, atunci / atuncea, nicăieri / nicăierea, pururi / pururea). La unele adverbe particula deictică -a a devenit formant obligatoriu: de exemplu aievea, aiurea şi în grupul de adverbe temporale provenite din substantivele care arată părţile zilei, zilele săptămânii şi anotimpurile: ziua, noaptea, dimineaţa, sâmbăta, primăvara etc. Alte adverbe sunt construite cu particula -le (varianta -lea), care are un pronunţat caracter popular sau regional: adică / adicălea (adicătelea), cumva(şi) / cumvaşilea, aci / acia / acile(a), altminteri / altminterea / altmintrele(a), pururi / pururea / pururile(a), de-adevăratelea, pe apucatelea, de-a binelea, de-a-n

91

boulea, de-a-ndărătele(a), d-a-ndoasele(a), de-a-n picioarele(a), pe săritelea.

Particula -şi este admisă în limba literară la cât / câtuşi (numai în expresia câtuşi de puţin), iar(ă) / iarăşi şi tot / totuşi; în ultimele două situaţii varianta în -şi este mai clară, datorită faptului că are numai valoare de adverb monosemantic, în timp ce varianta fără -şi are diverse alte valori morfologice şi lexicale. Popular, această particulă apare şi în exemple ca acu / acuşi, cumva / cumvaşi. Particula se scrie corect cu i final, dar fără i în cruciş, chiorâş, făţiş, pieptiş, târâş, mintenaş, unde nu e vorba de această particulă. Există şi variante învechite cu particula -ş, la care se ataşează -a, ajungându-se la adverbe regionale ca acoloşa, aicişa, care sunt analizate de unii ca având particulă deictică -şa, apărând în scris cu cratimă (acolo-şa).

Adverbele compuse pot avea variante legate de modul lor de formare. Astfel, în funcţie de singularul sau pluralul unui termen component, există variante ca ades / adesea, arar / arare; limba literară preferă pe adesea, dar pe arar, nu arare. Sinonimele acestora, deseori şi rareori, au variante compuse cu prepoziţia a: adeseori, arareori care, deşi nejustificate ca structură sintactică internă, au pătruns în limba literară.

La variantele create prin prezenţa sau absenţa unei prepo-ziţii, aceasta poate sta la începutul cuvântului: deseori / adeseori, totdeauna / întotdeauna, dar şi în interiorul lui: nicicum / nicidecum, totodată / totdeodată. Preferinţele limbii literare sunt diferite de la caz la caz: geaba popular - degeaba literar, împreună literar - dimpreună învechit şi popular, totdeauna / întotdeauna ambele literare, nicicum popular - nicidecum literar, totodată literar - totdeodată învechit şi pretenţios.

Adverbele pronominale nehotărâte compuse cu oare-, ori- au variante cu şi fără -şi: oarecum / oareşicum, oricât / orişicât; formaţiile cu -şi- au, de obicei, caracter popular.

Amintim câteva variante existente la adverbe cu mare frecvenţă: bunînţeles / bineînţeles, ultima fiind varianta corectă,

92

literară, variantele populare (şi familiare în tempo rapid) numa şi tocma ale formelor literare numai, tocmai; forma doară faţă de literarul doar; iară, mai popular, dar admis şi în limba literară alături de iar „din nou, iarăşi”. Un adverb care apare adesea în variante incorecte este încontinuu (greşit incontinuu, deoarece nu există în limba română prepoziţia in + adverbul continuu).

Deşi adverbele reprezintă o parte de vorbire fără forme de gen şi de număr, unii vorbitori le atribuie asemenea forme prin confuzie cu adjectivele omonime.

Cea mai extinsă tendinţă este, prin urmare, aceea de adjectivizare a adverbului în diferite construcţii. E vorba de un fenomen de hipercorectitudine gramaticală, prin care vorbitorul acordă adverbul cu substantivul precedent, ca şi cum ar fi adjectiv. Dintre compusele cu structură de tipul adverb + adjectiv de origine participială cităm forme precum: nou-născut, nou-ales, nou-apărut, nou-construit, nou-înfiinţat, nou-sosit, nou-venit, liber-profesionist, liber-cugetător, mic-burghez etc., care apar greşit noi-născuţi, noi-aleşi, noi-apăruţi, noi-construite, noi-înfiinţate, noi-sosiţi, noi-veniţi, liberi-profesionişti, liberi- cugetători, mici-burghezi etc.

Un acord greşit se face şi atunci când adverbul determină un adjectiv şi apar construcţii de felul: gravi bolnavi, răi platnici, proşti crescuţi, fermi convinşi, proaspeţi sosiţi, uşori ridicoli, totali nevinovaţi (în loc de grav bolnavi, ferm convinşi etc.).

Foarte puternică este tendinţa de a acorda unele adverbe de cantitate (atât, cât, destul, puţin): câţi de mari, câţi mai puţini, puţini numeroşi, destule de multe, atâţi de numeroşi, mai mulţi de atâţia (în loc de cât de mari, cât mai puţini, puţin numeroşi, destul de multe, atât de numeroşi etc.).

Adjectivizarea adverbului se explică prin raportarea sa la substantivul apropiat: cărţi noi-apărute, sentimente adânci umane, oameni răi-platnici, copii proşti crescuţi, concurenţi slabi pregătiţi, rude putrede de bogate (în loc de cărţi nou-apărute, sentimente adânc umane etc.).

93

Un loc aparte îl ocupă sintagmele construite din substantiv + adverb + supin, de exemplu: probleme dificil de rezolvat, munţi greu de urcat, sarcini uşor de îndeplinit, situaţii imposibil de discutat, care apar frecvent cu adverbul adjectivizat, în exprimări neliterare (probleme dificile de rezolvat, munţi grei de urcat etc

O altă tendinţă de acord prin atracţie o reprezintă flexiona-rea lui cel din structura superlativului relativ al adverbului. Exemplu: clădirile cele mai frumos finisate; cele mai des întâlnite comentarii; fenomenele cele mai uşor de explicat. Cel nu trebuie să se acorde cu substantivul, deoarece este morfemul de superlativ al adverbului, prin urmare formele corecte sunt: cel mai frumos finisate, cel mai des întâlnite etc.

Datorită marii lor frecvenţe, ca şi a perspectivei de gene-ralizare şi prezenţei lor chiar în scrisul îngrijit al unor lingvişti de mare prestigiu, aceste „greşeli” tind să fie acceptate de normele limbii literare sau să se afle la graniţa dintre corect şi incorect.

În ce priveşte topica unor semiadverbe de mare circulaţie (cam, mai, prea, tot) care, ca determinante ale unui verb, stau numai înaintea acestuia, se observă unele modificări. De exem-plu: Cam ar merge, Mai am citit, Mai îl caut, Unde tot o pui? (Formele corecte sunt: Ar cam merge, Am mai citit, Îl mai caut, Unde o tot pui? etc.).

Alte semiadverbe disociază construcţia prepoziţională, plasându-se, greşit, imediat lângă regent. Exemplu: S-a întâlnit cu aproape toţi; S-a oprit în exact acelaşi loc; Discută cu numai două ajutoare; Zace de aproximativ o săptămână, O să trăiască în chiar acel oraş. (Formele corecte: S-a întâlnit aproape cu toţi, S-a oprit exact în acelaşi loc; Discută numai cu două ajutoare etc.).

Se produc confuzii în folosirea unor adverbe. De exemplu, sinonimele numai şi decât îşi inversează rolurile în exprimări neglijente precum: extinderea eronată a adverbului în structuri

94

pozitive (Am decât o dorinţă), folosirea lui numai în context negativ (N-am numai o dorinţă, ceea ce în limba literară înseamnă altceva). De reţinut că adverbului restrictiv numai îi corespunde în construcţii negative decât: Am numai o dorinţă =N-am decât o dorinţă. În limba literară numai este concurat de sinonimul său doar, care se extinde în aspectul îngrijit al limbii.

În ultimul timp se observă anumite mutaţii semantice la adverbe. De exemplu, adverbul de-acum, care arată momentul iniţial al acţiunii, se foloseşte în locul lui deja, care arată momentul final al acţiunii: A terminat de-acum aranjarea mesei.

Forma pe undeva capătă valoare modală („oarecum”, „într-o anumită măsură”), devenind un clişeu al preţiozităţii: Pe undeva ai şi tu dreptate; Se pomeneşte pe undeva şi despre acest fapt etc.

Gruparea adverbială nu numai este frecventă în limba de azi în formulări trunchiate: Evenimentul acesta a fost comentat în presă şi nu numai.

În unele stiluri ale limbii literare se abuzează, în etapa actuală, de folosirea unor locuţiuni adverbiale de tipul: în această idee, în principal, la modul etc.

PREPOZIŢIA

Inventarul bogat al prepoziţiilor româneşti, marea lor

frecvenţă în procesul comunicării ca şi polisemantismul multora dintre ele arată cât de important este acest instrument gramatical, cu condiţia să fie corect folosit. Nu de puţine ori folosirea prepoziţiilor prilejuieşte surprinzătoare abateri de la normele limbii române literare. Fenomenul general care priveşte prepoziţiile este cel referitor la substituţia unor prepoziţii prin altele, substituţie datorată unor confuzii formale sau funcţionale şi unor inovaţii semantice. Procesul este favorizat de sensul vag al prepoziţiilor şi are ca efect exprimări cu grad diferit de inco-rectitudine.

95

Nevoia de precizare şi tendinţa de concretizare explică substituţia care se petrece în interiorul sistemului prepoziţional al limbii române. Astfel, pe lângă prepoziţia de se foloseşte adesea şi prepoziţia cu, atunci când atributul substantival pe care îl introduce exprimă conţinutul elementului determinat: pahar de / cu apă; borcan de / cu dulceaţă; car de / cu lemne; pungă de / cu bani; sticlă de / cu vin. Ambele exprimări s-au impus în limba literară. Prepoziţia din se foloseşte în locul lui de pe lângă substantive nume de materie, semnificând „făcut din”: cămaşă din bumbac, bluză din mătase, mănuşi din piele, pulover din lână, vază din porţelan, dulap din metal. Prepoziţia pentru, având ca sens fundamental destinaţia, este preferată lui de în construcţii precum: îmbrăcăminte pentru iarnă, ghete pentru sport, maşină pentru spălat rufe, aparat pentru sudură etc.

Sintagmele cu din sau pentru în locul lui de aparţin în general limbii vorbite, dar au şansa să se impună în limba literară. Trebuie evitate exprimările echivoce de felul: mănuşi din piele de damă, formulate clar: mănuşi din piele pentru dame.

Prepoziţia compusă de către, specifică complementului de agent, este recomandabilă numai înaintea numelor de persoană sau a substantivelor proprii de instituţii sau ţări etc. (când trebuie subliniat autorul unei acţiuni exprimate printr-un verb cu înţeles pasiv): Romanul «Ion» a fost scris de către Liviu Rebreanu, Aprecierea a fost făcută de către şeful instituţiei; Premiile sunt acordate de către Academia Română. Limba vorbită are tendinţa să o extindă şi înaintea unui nume de obiect sau a unui substantiv abstract, care formează aşa-numitul „complement de agent”: Rapoartele expediate de către şcoli, Unele boli sunt provocate de către microbi, Copleşit de către bunătatea oame-nilor. În aceste cazuri se recomandă folosirea prepoziţiei de.

În limba vorbită, ca din structura comparativului de egali-tate se extinde şi la comparativul de inegalitate. Exemplu: mai inteligent ca acela; mai puţin cunoscut ca vecinul (în locul lui decât).

96

Pentru exprimarea detaşării unui exemplar dintr-un grup de obiecte asemănătoare se folosesc prepoziţiile: din (care rapor-tează exemplarul la întregul grup, deci este urmat de singular: cel mai bun din sat) şi dintre (raportează exemplarul respectiv la celelalte exemplare, deci este urmat de plural: unul dintre prieteni, cel mai bun dintre ei). În vorbirea neîngrijită se genera-lizează din: unul din elevi, cel mai bun din toţi, câţiva din jucători, fiecare din ei, care din ele. Realitatea lingvistică actuală indică o răspândire mai mare a lui dintre în detrimentul lui din, care, probabil, îşi va pierde definitiv sensul ei partitiv.

Foarte frecvent sunt confundate prepoziţiile între şi dintre, care exprimă cel mai adesea un raport de reciprocitate. Între se foloseşte pentru substantivele nearticulate sau articulate neho-tărât (o colaborare între parteneri, dezacord între cei doi) şi dintre pentru substantivele articulate hotărât (colaborarea dintre parteneri, dezacordul dintre cei doi).

În vorbirea neliterară se produce confundarea unor prepo-ziţii cu altele. Norma limbii literare prevede folosirea, pentru acuzativul direcţiei, a prepoziţiei în pentru numele de ţări şi regiuni (Plec în Franţa) şi la înaintea numelor de localităţi (Plec la Paris, la Cluj). Amestecarea lor se face în exprimarea neîngrijită: S-a dus la Dobrogea, în Constanţa. Regional se confundă prepoziţia după cu de pe. Astfel, în Muntenia apare după în locul lui de pe: Haina după el e ponosită; Copilul după uliţa satului; Trăia bine după urma lui. În Moldova, fenomenul este invers, se foloseşte de pe pentru după: Se vede de pe faţă, se cunoaşte de pe vorbă, se înrudesc de pe mamă. Singurele contexte în care limba literară admite variaţia liberă între cele două prepoziţii sunt unele construcţii care exprimă conformi-tatea, de tipul copie după original / copie de pe original.

În tinde să ia locul lui pe în construcţia regională o dată în zi / an, iar pe este folosit în locul lui în în construcţii contra-dictorii, dar foarte des întâlnite: pe tren, pe telefon, pe net (Pe tren nu mi-a fost bine, Stă toată ziua pe telefon / net). La se

97

foloseşte în locul lui pe în construcţii de felul 60 de km la oră. Per se foloseşte în locul lui din sau (de) pe în lectura barei din formule administrative de tipul adresa nr.../2001, iar prin în locul lui cu în formulele prin sprijinul şi prin avion. În ce priveşte ultima expresie prin avion, foarte răspândită în ultima vreme, aceasta este o traducere a fr. par avion, devenită internaţio-nală, şi ar fi recomandabil să se folosească expresia internaţio-nală par avion sau cu avionul, dar nu prin avion. Sunt superflue îmbinările de tipul: ca drept (dovadă), drept pentru care.

Substituirile de prepoziţii menţionate dau naştere la cons-trucţii incorecte din punctul de vedere al normelor actuale, iar unele pot provoca şi neînţelegeri în situaţiile în care anumite contexte au alt sens în limba literară: de exemplu a picat după casă (în spatele casei sau de pe casă).

În unele stiluri ale limbii literare există azi tendinţa folosirii până la abuz a unor locuţiuni şi îmbinări prepoziţionale precum: în contextul, dincolo de, în ideea, în sensul, la nivelul, legat de şi mai ales vizavi de cu sens nelocal „faţă de, în legătură cu, refe-ritor la, în ce priveşte”: Părerea mea vizavi de atitudinea colegilor, Ce ne puteţi spune vizavi de problemele tinerilor de azi, Care este percepţia lor vizavi de România.

Acad. Al. Graur afirma că se poate scrie un întreg volum numai despre construcţiile prepoziţionale pe cale de a fi schim-bate în limba română actuală (v. Al. Graur, Gramatica azi, Bucureşti, 1973, p. 168).

CONJUNCŢIA

Ca şi în cazul prepoziţiilor, şi între diversele conjuncţii se

produc uneori substituiri datorate unor confuzii formale şi func-ţionale sau omiteri din exprimare.

În limba vorbită, pentru a realiza o comunicare economică, există tendinţa ca anumite conjuncţii să fie omise din construcţii în care, conform normelor, prezenţa lor este obligatorie. În

98

această situaţie este conjuncţia şi omisă mai ales în exprimarea unor numere mixte, în special când numeralul fracţionar este jumătate: o tonă (şi) jum(ăt)ate, un ceas (şi) jumătate, o săptămână (şi) jum(ăt)ate şi a întregilor cu subdiviziuni: doi lei (şi) cinci bani, trei dolari (şi) doi cenţi. De asemenea conjuncţia şi este omisă înaintea ultimului termen coordonat în exprimări „telegrafice” proprii limbajului firmelor: încălţăminte bărbaţi, femei, copii. Omisiunea este admisă numai când cele două subordonate sunt coordonate între ele. Exemplu: Mi-a spus că e bolnav şi [că] nu poate să participe; Pentru că nu are bani şi [pentru că] e supărat, n-o să vină la petrecere.

O altă tendinţă este aceea a substituţiei conjuncţiilor care atrage numeroase exprimări neliterare. Substituirile între con-juncţii sunt datorate unor confuzii formale sau funcţionale şi unor inovaţii semantice.

O confuzie formală, frecvent întâlnită, este aceea care se face între conjuncţia adversativă neologică or şi conjuncţia disjunctivă ori, ultima fiind pe cale să se generalizeze. Exemplu: Vrea să cumpere maşină, ori el nu are permis, în loc de Vrea să cumpere maşină, or, el nu are permis.

Locuţiunea conjuncţională pentru ca să, specializată pentru propoziţia finală, se foloseşte în locul lui să pentru subor-donatele necircumstanţiale, în special completiva directă, folosi-re ridiculizată de I.L.Caragiale. Exemplu: Vrea pentru ca să ştie; Am fi putut pentru ca să facem; Permite-mi pentru ca să-ţi prezint.

Sinonimia dintre cauzalele că (folosită general) şi căci s-a extins la propoziţiile necircumstanţiale, din motive de preţiozi-tate în exprimare. Exemplu: Aflaţi despre mine căci sunt sănătos, Vreau să spun căci mi-a plăcut.

Conjuncţia compusă că să, introducând completive directe, provine din contaminarea dintre ca să şi că. Ea este inaccep-tabilă, deoarece că nu permite asocierea cu conjunctivul. Exemplu: Te-am rugat că să nu pleci, Am aşteptat că să apară.

99

După modelul francez se foloseşte că în locul adverbului relativ când. Exemplu: Este pentru prima dată că vin la voi.

Este foarte supărătoare alăturarea pleonastică a sinonimelor adversative dar însă. Mai puţin supărătoare, dar tot pleonastice, sunt sintagmele conţinând o conjuncţie adversativă pe lângă un adverb (locuţiune adverbială) cu sens de asemenea adversativ: dar în schimb, în schimb însă, ci dimpotrivă, dar totuşi, însă cu toate acestea. Astfel de construcţii pleonastice se explică prin caracterul adversativ slab al conjuncţiilor dar şi însă.

INTERJECŢIA

Interjecţia este folosită cu precădere în limba vorbită,

având un caracter oral, iar în limba literară scrisă aceasta apare în literatura beletristică, unde reproduce anumite moduri de exprimare. Fără a intra în „gramatica” interjecţiei, semnalăm doar unele aspecte legate de interjecţiile izolate de context sau neintegrate în enunţ, care nu pot îndeplini funcţiunea de părţi de propoziţie, comportându-se asemănător substantivelor în vocativ. Izolarea lor este marcată prin pauze, transpuse în scris prin virgulă sau semnul exclamării. De regulă, se despart prin virgulă, dar sunt şi situaţii când semnul exclamării preia rolul virgulei, alteori apar amândouă. Exemplu: Ia!, ascultaţi ce zice omul!. Ei, încotro o luăm?, Trezeşte-te, bre, omule! Când însoţesc substantive în vocativ sau verbe la imperativ nu se despart prin virgulă: Măi omule!, Ia te uită!. Sunt izolate întotdeauna interjecţiile: ah!, au!, bre!, de!, ei!, măi!, of! În aceeaşi categorie a interjecţiilor izolate intră şi aşa-numitele interjecţii propoziţionale: ura!, hai!, bravo!, adio!, pa!, pardon!, mersi! Ele alcătuiesc propoziţii neanalizabile şi independente. Aceleaşi interjecţii pot apărea uneori izolate (Bravo, ai cântat bine!, Na, c-am încurcat-o!), alteori neizolate (Bravo lor!, Na cărţile!).

100

II. TENDINŢE ACTUALE MANIFESTATE ÎN LEXICUL ROMÂNESC

Dinamica internă a lexicului românesc actual Lexicul reprezintă partea cea mai mobilă a limbii,

domeniul în care se produc cele mai rapide schimbări, întrucât el este compartimentul cel mai supus influenţelor din afară, fiind profund legat de evoluţia societăţii şi de toate realităţile extralingvistice. Epocile de mari transformări în viaţa unei societăţi sunt epoci de mari transformări ale formelor de expresie lingvistică folosite în mod curent, mai ales la nivelul lexicului. Apariţia şi dispariţia noţiunilor, schimbarea atitudinii oamenilor faţă de obiecte şi acţiuni au ca urmare apariţia şi dispariţia cuvintelor, modificarea înţelesurilor sau a formelor acestora. Astfel de epoci sunt epoci de intensă creativitate lexicală, pe baza fondului existent, şi de mare deschidere spre noi surse de împrumut.

Lexicul influenţează gramatica, pentru că aceasta se aplică la cuvinte, dar se deosebeşte de gramatică, între altele, prin marea sa capacitate de schimbare: în orice epocă din istoria unei limbi sunt cuvinte care dispar sau care se întâlnesc tot mai rar, întrebuinţarea lor restrângându-se, eventual, la domenii speciale sau la anumite regiuni; în acelaşi timp se produce şi fenomenul invers: apar cuvinte noi, împrumuturi din alte limbi sau creaţii interne, formate din elementele de care dispune limba respectivă, şi care sunt destinate să îmbrace conceptele noi, pe care viaţa unui popor, în multiplele ei forme, le creează şi le impune comunicării.

Formarea de cuvinte noi, derivate sau compuse, reprezintă un fenomen constant în cursul istoriei unei limbi. Particula-rităţile care caracterizează sub acest aspect o anumită epocă, deosebind-o de altele, privesc intensitatea procesului (sunt

101

perioade mai active, mai bogate în creaţii noi, şi perioade mai puţin productive, în care lexicul stagnează sau se îmbogăţeşte mai ales prin împrumut) şi preferinţa pentru anumite procedee, pentru anumite elemente de derivare sau compunere.

Pornind de la o abordare descriptivă a lexicului românesc din ultimele decenii, încercăm o evidenţiere a principalelor aspecte şi tendinţe ale acestuia, având în vedere avalanşa de cuvinte noi şi foarte noi din vocabularul românesc actual, modul cum acestea s-au format şi direcţiile în care evoluează.

Comparând tendinţele care se observă în limba română actuală cu cele reţinute pentru alte limbi moderne putem afirma cu certitudine că lexicul românesc evoluează în direcţia modernizării şi internaţionalizării, atât în ceea ce priveşte împru-muturile, cât şi procedeele de formare a cuvintelor (cf. Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Vocabularul limbii române actuale, p.7).

Derivarea cu afixe rămâne unul dintre cele mai productive procedee de formare a cuvintelor în limba română, păstrând pe primul loc derivarea cu sufixe, dar sporind şi numărul deriva-telor cu prefixe. Cele mai productive afixe sunt cele neologice, cu etimologie multiplă. Multe dintre derivatele denotative se realizează cu ajutorul unor sufixe neologice.

Printre sufixele care se bucură de o deosebită răspândire în limba actuală se numără, de departe, sufixul abstract -itate, sufix moştenit din latină şi care corespunde fr. -ité. Cu ajutorul lui se formează, ataşându-l la diverse baze adjectivale, substantive abstracte exprimând calitatea: fidel-fidelitate, loial-loialitate, timid-timiditate etc. Teoretic, pornind de la orice adjectiv, se pot forma cu acest sufix substantive al căror număr este foarte mare: amabilitate, conştiinciozitate, combativitate, excentricitate, fata-litate, opacitate, aplicabilitate, inadaptabilitate, atractivitate, nebulozitate, nervozitate, iar în ultimul timp apar tot mai insistent cuvinte precum: adresabilitate, atracţiozitate, conflic-tualitate, fatigabilitate, maliţiozitate, prozaicitate, postumitate, profitabilitate, promovabilitate, rigurozitate, saţietate, specta-culozitate, timbralitate, vigurozitate etc.

102

Dintre formaţiile sufixale în -itate, neînregistrate în dicţio-nare, dar atestate în mass-media,amintim câteva: emoţionalitate, excepţionalitate, exigenţialitate, fastuozitate, multiculturalitate, pauperitate, predictiblilitate, radicalitate, rezonabilitate. Multe dintre derivatele cu acest sufix au forme de plural, dezvoltându-se astfel un tip special de polisemie, în care singularul îşi păstrează sensul abstract, iar pluralul se asociază cu un sens concret. De exemplu: facilitate-facilităţi, lichiditate-lichidităţi, multiculturalitate – multiculturalităţi, penalitate-penalităţi etc.

Sufixul neologic -ism provine din limba greacă (ca şi corelativul său -ist), fiind prezent astăzi în limbi romanice, slave, germanice. Derivatele cu acest sufix abstract denumesc de multe ori atitudini, comportamente, stări de spirit: bigotism, bombasti-cism, cabotinism, cameleonism, evazionism, extremism, fripturism, hei-rupism, lichelism, mafiotism, navetism, nepotism, oblomovism, rasism, talibanism, ţărănism. Din raţiuni de comoditate sau brevilocvenţă, în limba română actuală, mai precis în publicis-tica actuală, acest sufix îl întâlnim şi în derivate de felul conflictualism, draculism, gânditorism, gradualism, moderatism, nepăsătorism, parşivism.

Sufixul -ist este folosit mai ales pentru numele de agent şi ocupă locul al doilea ca frecvenţă în derivarea numelor de pro-fesiuni: alpinist, angrosist, cenaclist, laserist, lunetist, maşinist, popcornist, sinecurist, softist, stilist, sunetist, taximetrist, urechist etc.

Derivatele în -ist sunt, în majoritatea cazurilor, substantive, dar pot fi şi adjective; unele funcţionează cu dublă valoare: evazionist, sufletist, tupeist.

Productivitatea lui mare se explică prin capacitatea de a se ataşa mai multor părţi de vorbire: la substantive comune şi proprii: blatist, calculatorist, gorbaciovist, haretist, lăzărist, mitingist, tarabist, tonetist, zvonist; la adjective: fundamentalist, fiscalist, vocalist; la adverbe: angrosist.

103

Multe dintre derivatele recente în -ist exprimă sensuri denotative, care desemnează categorii de persoane care au o anumită profesie, specialitate sau ocupaţie: (medic) internist, infecţionist, oculist; civilist, criminalist, penalist (în domeniul ştiinţelor juridice); ştirist, grilist (la radio sau TV), calculatorist, internetist, tunelist (la metrou), care fac parte dintr-o organizaţie culturală, politică: ecologist, junimist, pedeserist, regalist, ţărănist, unionist, uniterist, care practică un anumit sport: biliardist, brasist, ping-pongist, pocherist, şahist sau au anumite convingeri, comportamente: deviaţionist, opoziţionist, recidivist, satanist, terorist, zeflemist etc.

Sufixul vechi -ar, provenit din lat. -arius, se ataşează unor teme substantivale, aparţinând fondului lexical uzual: acar, benzinar, berar, bibliotecar, chioşcar, cizmar, clopotar, cofetar, dogar, dughenar, drumar sau celui argotic: şmenar, şpăgar. Se poate ataşa, de asemenea, la teme neologice: buticar, pizzar.

Majoritatea derivatelor substantivale în -ar întâlnite în mass-media zilelor noastre au sensuri ironice, peiorative: colivar, cârnăţar, cuponar, fesenar, fursecar, găinar, mămăligar, opincar, presar, sforar, surtucar, tejghetar.

Aceeaşi conotaţie peiorativă o imprimă derivatelor sale şi sufixul vechi, de origine slavă, -ac în: aplaudac, aurolac, răspândac, zvonac.

Unele sufixe neologice specializate, precum -ită, preluat din terminologia medicală, sau -iadă, cunoscut din terminologia sportivă, dezvoltă sensuri peiorative proprii mai ales limbajului publicistic: rinocerită, scenarită, spionită, televizionită, vadimită, respectiv: becaliadă, castaniadă, ciolaniadă, cuponiadă, dosariadă, mineriadă, trotuariadă.

Dintre sufixele verbale, cel mai productiv clasificator derivativ îl constituie sufixul lexical -iza, care se poate ataşa unei teme substantivale sau adjectivale româneşti. Acest sufix a fost foarte productiv de la intrarea sa în limbă şi până în perioada actuală, având o etimologie multiplă. Formaţii verbale

104

cu un astfel de sufix se întâlnesc şi în franceză (-iser), în italiană (-izzare) şi în engleză (-ize). În limba română au luat naştere o serie de verbe recente cu acest sufix: acutiza, a ambiguiza, aristocratiza, citadiniza, a computeriza, a contoriza, a cosmetiza, a croniciza, a culpabiliza, a destabiliza, a disponibiliza, a dugheniza, familiariza, a esenţializa, a erotiza, a juriza, a mancurtiza, a marginaliza, a monitoriza, a sponsoriza, a victimiza etc.

De la verbele respective se formează substantive cu sufixul abstract -re: acutizare, ambiguizare, aristocratizare, citadinizare, computerizare, contorizare, cosmetizare, cronicizare, culpabili-zare, destabilizare, disponibilizare, dughenizare, familiarizare, esenţializare, erotizare, jurizare, mancurtizare, marginalizare, monitorizare, sponsorizare, victimizare.

În ultimul timp a sporit foarte mult numărul substantivelor derivate cu sufixul -re, fapt explicat prin preferinţa vorbitorilor pentru expresia nominală cu caracter abstract. În multe cazuri însă derivarea nu mai porneşte de la verbe în -iza, ci se ataşează atât bazelor adjectivale, cât şi celor substantivale, substantive comune sau proprii, simple sau compuse prin abreviere, atât bazelor neologice, cât şi celor din fondul vechi al limbii: accesibilizare, algoritmizare, albanizare, americanizare, asiati-zare, baronizare, bulgarizare, californizare, cederizare, cocaco-lizare, cocainizare, computerizare, cotidianizare, cotrocenizare, dolarizare, draculizare, enclavizare, evanghelizare, fesenizare, ghetoizare, igienizare, islamizare, iugoslavizare, libanizare, manelizare, macdonaldizare, mafiotizare, minimizare, pedeseri-zare, permanentizare, rinocerizare, secretizare, stradalizare, tabloidizare, telefonizare, vietnamizare etc.

În ultimul timp se constată o revigorare a sufixului –ui, sufix verbal din fondul vechi al limbii, care, ataşat bazelor subs-tantivale: a cerui, a chitui, a lăcui, a pietrui, a smălţui, a vărui etc., creează verbe de tip agentiv, exprimând exercitarea unor acţiuni, practicarea unor profesii. În limba română actuală

105

utilizarea sufixului verbal –ui îşi probează productivitatea mai ales în registrul familiar şi în argou, în formaţii recente ca: a aflui, a bipui, a brandui, a chatui, a şmenui (arg), a ţepui (arg.), a zipui / a zipa.

În limbajul comunicării informale sufixul –ui apare în mod curent în formaţii de genul: display-ui, flash-ui, google-ui, match-ui, messengerui, paste-ui, playbackui, provide-ui, sms-ui etc. Cele mai multe dintre ele sunt creaţii efemere, fără nicio şansă de a se impune în limba română, cu toate acestea ele probează rolul de clasificator verbal derivativ al sufixului.

Productivitatea derivării sufixale este demonstrată şi de capacitatea afixelor de a se ataşa la o mare varietate de cuvinte-bază. Sub aspect structural, bazele sunt, de obicei, cuvinte primare, dar numeroase derivate substantivale sau adjectivale au ca bază compuse româneşti: acupuncturist, kebabist, deltaplanist, devizist, grilist, lunetist, ştirist, facturist, hardist, machetist, salvamontist, ozenist sau străine: buticar (din fr.), camorrist (it.), perestroikist (rusă), lobbysm, folkist, softist, topist (engl.).

În ultimul timp se observă tendinţa creării unor derivate sufixale având ca bază antroponime şi chiar toponime. Unele sunt creaţii ad hoc, ocazionale, cu şanse de supravieţuire reduse. Sufixul -ian: (arghezian, barbian, brebanian, bulgakovian, cehovian, dostoievskian); -esc: (chaplinesc, manolesc); -ist (colaboraţionist, gardist, troţkist); -ism: ceauşism, dejism, fascism, stalinism etc.

Privite din perspectiva cultivării limbii, multe dintre creaţiile lexicale menţionate nu se bucură de prea multă atenţie, unele constituind chiar abateri care afectează precizia şi claritatea comunicării, oferind modele de exprimare discutabile sau chiar negative.

Prefixarea înregistrează în ultimele decenii o creştere constantă, mai evidentă în stilul tehnico-ştiinţific şi publicistic.

106

Un caz interesant prin mulţimea derivatelor, dar şi prin fenomenul cunoscut sub numele „dublete etimologice”, este reprezentat prin prefixul privativ de(s)-/de(z)-, moştenit din latină şi consolidat prin împrumuturi de origine franceză, din care româna a detaşat prefixul neologic de-. Derivatele (verbale, substantivale, adjectivale) exprimă contrariul cuvântului-bază sau anularea acţiunii verbului: dezaburire, dezalcoolizare, declasare, decompensare, deconectare, deconspirare, dedughe-nizare, demilitarizare, demineralizare, decontaminare, dezideo-logizare, dezumanizare; a dezarma, a debloca, a decomprima, a dejuca, a desigila, a destabiliza, a detensiona, a deziluziona, a dezinhiba.

O pondere însemnată între prefixele neologice „la modă” mai ales în stilul publicistic din ultima vreme o au aşa-zisele prefixe negative: anti-, contra-, in-, non-: antiacademic, antiar-tistic, anticonstituţional, anticultural, antidemocratic, antidera-pant, antidrog, antimaterie, antipoezie, antireformă, antişoc; contraargument, contraamiral, contraatac, contraexemplu, con-trafăcut, contralovitură, contrapartidă, contraripostă, contrase-mnătură, contrapondere, contrademonstraţie, contragreutate, contramanifest, contraofertă, contrasens, contracronometru; inamovibilitate, inadaptabilitate, inabilitate, inoperabil, incon-testabil, incoruptibil, inculpabil, inatacabil; nonconvenţional, nonprofit, nonsens, nonşalanţă, nonvaloare, nonviolenţă.

Sunt foarte productive astăzi prefixele neologice care exprimă ideea de superlativ, dând naştere unor derivate marcate stilistic: super-: superaccesorizat, superavansat, superbombă, supercupă, supercampion, superfinisare, supergreu, superman, superstar; supertrust, supervedetă; supra-: supraabundenţă, supraaglomeraţie, supraalimentare, supracopertă, supradoză, supraevaluare, supraexpunere, supraom, supraponderal, supra-putere; hiper-:hipercaracterizare, hipercalculator, hipercorecti-tudine, hiperinflaţie, hipermarket, hipersensibilitate, hiperurba-nism etc.

107

Un mare număr de derivate prefixate formate pe teren românesc exprimă sensuri temporale cu ajutorul prefixelor latino-romanice: ante-: antecalculaţie, antecedenţă, antedatare, anteprogramare, anteproiect; pre-: preambalare, preavizare, precomandă, precompetiţional, preconsultare, preelectoral, pre-sesiune, prespălat; post-: postcalcul, postdiluvian, postdecem-brist, postelectoral, postfaţă, postgaranţie, postglaciar, postmo-dernism, postoperatoriu, postsincron, posttotalitar, postuniver-sitar.

Alte prefixe neologice productive sunt co-: coabitare, coacţionar, coautor, cobeligerant, colocatar, conaţional, coregizor, coscenarist şi prefixul iterativ re-: reabilitare, reactualizare, readaptare, realegere, reasiguare, recalificare, reintegrare, reinvestire, reînviere, relansare, reprivatizare, restabilire, restructurare.

Compunerea este un procedeu cu o pondere însemnată în limba română actuală. Sporirea numărului compuselor s-a realizat după modele străine (îndeosebi din franceză şi din engleză) prin procedee „culte”, proprii limbii literare sau limbajelor specializate.

Compunerea din cuvinte întregi este reprezentată de un număr foarte mare de creaţii substantivale şi de o categorie mai restrânsă de formaţii adjectivale.

Compusele de acest tip sunt, de regulă, lipsite de unitate morfologică şi au un grad scăzut de unitate semantică. Ele sunt frecvent întâlnite în presă, fiind creaţii ocazionale, motivate, în principal, prin nevoia de brevilocvenţă în stilul publicistic.

Compusele de tip substantival, alcătuite din două sau mai multe substantive cu formă de nominativ-acuzativ au la bază: raportul sintactic de coordonare copulativă (de tipul „şi”, „sub formă de”): actor-regizor, artist-cetăţean, album-catalog, cabană-restaurant, cântăreţ-compozitor, concert-lecţie, emisiune-dezbatere, femeie-cosmonaut, navă-pirat, oraş-staţiune, oraş-grădină, satelit-spion; raportul sintactic de subordonare

108

atributivă apozitivă: actor-vedetă, afiş-reclamă, artist-cetăţean, emisiune-anchetă, film-document etc.

Compusele de tip adjectival, proprii stilului ştiinţific şi celui publicistic sunt construite prin: coordonare copulativă (cu sau fără vocală de legătură) între două adjective: cultural-artistic, edilitar-gospodăresc, educativ-informativ, ştiinţifico-fantastic, tehnico-ştiinţific; subordonare între două adjective: alb-argintiu, alb-ivoriu, alb-lăptos, alb-lumina zilei, albastru-electric, albastru-metalizat, galben-pai, gri-fumuriu, gri-şobolan, negru-abanos, roşu-fluorescent, verde-brotăcel, verde-praz, verde-veronez.

Adjectivele compuse parasintetice, formate simultan prin compunere şi derivare, sunt frecvente în limbajul criticii literare, fiind mai rar întâlnite în presă, datorită aspectului lor greoi, grandilocvent: camilpetrescian, marinsorescian, nichitastănes-cian.

Un alt tip de compunere, care a proliferat mult în ultimii ani, este aşa-zisa compunere „savantă” (cu prefixoide şi sufixoide), care a pătruns în presă mai ales sub impactul stilului tehnico-ştiinţific şi al unor „modele hibride” cu circulaţie internaţională. Majoritatea compuselor de acest tip aparţin unor terminologii şi reprezintă împrumuturi sau calcuri. Afixoidele implicate în compunerea tematică sunt împrumuturi neologice, având circulaţie internaţională, majoritatea provenind din greacă sau latină, unde au sens lexical deplin, şi au pătruns în română direct sau prin filieră franceză, italiană, germană, engleză sau latină savantă. Acest tip de compunere are caracter savant, cult, şi s-a impus în română mai ales prin intermediul mass-mediei. Majoritatea compuselor de tip tematic reprezintă, din punct de vedere morfologic, substantive, adjective şi mai puţine verbe.

În româna ultimelor decenii pseudoprefixarea este cu mult mai productivă decât pseudosufixarea.Dintre compusele actuale pe teren românesc, cele mai numeroase conţin prefixoidele auto- („referitor la o acţiune care se îndeplineşte de la sine; singur,

109

însuşi”): autoamăgire, autoanaliză, autoapărare, autoblocare, autocaracterizare, autodecizie, autodenunţare, autodepăşire, autodotare, autoeducare, autoguvernare, autoincludere, auto-propagare, autoproclamare, autosesizare, autoutilitară; bio- („în legătură cu viaţa”): biobibliografie, biocatalizator, biocli-matolog, bioconştiinţă, biocurent, biodinamică, biodisponibili-tate, bioelectronică, bioelement, bioenergetician, biogeneză, biopreparat, biosinteză, biostimulator; bioterapie, bioterorism; cine- („în legătură cu cinematograful”): cineamator, cinefil, cinefob, cinelimbaj, cinemagie, cineroman, cinetehnică, cinetour: cripto- („ascuns,secret”): criptocomunism, criptogenetic, cripto-grafie, criptogramă, criptonim, criptosistem; cvasi- („aproxi-mativ, aproape, pe jumătate”): cvasidelict, cvasidocumentar, cvasieşec, cvasilegal, cvasitotalitate, cvasiuitare, cvasiunani-mitate; eco- („referitor la mediul înconjurător”): ecofilm, ecologist, ecosistem, ecostabilitate, ecoterorism, ecoturism; euro- („referitor la Europa, aparţinând Europei”): eurocent, eurodolar, europenizare, europiaţă, eurpocentrist, eurosceptic, euroviziune; fil(o)- („amator, iubitor”): filoamerican, filorus, filosemit; foto-(„fotografie”): fotocronist, fotoeseu, fotogenic, fotomodel; mega- („foarte mare”): megaconcert, megadiscurs, megaecran, megaextindere, megaorganizaţie, megaofertă, megaparadă, megastar, megauniversitate; micro- („de dimensi-uni mici, a milioana parte”): microanchetă, microchirurgie, microcredit, microeconomic, microregiune, microspectacol; mini- („foarte mic”): miniacord, miniavion, minibombă, minica-meră, minidisc, miniecran, minifestival, minirecital, minisesiu-ne, minitest, miniturism, minivacanţă; multi- („mult, numeros”): multiconfesional, multietnic, multimedia, multimiliardar, multi-recidivist, multispărgător; omni- („tot, pretutindeni”): omnipo-tenţă, omniprezenţă, omniscienţă; post- („după, ulterior”): postcură, postefect, postelectoral, postmodernism, postrăzboi, postspitalizare, postsummit; pseudo- („aparent, asemănător, fals”): pseudocultură, pseudoelite, pseudolicitaţie, pseudolitera-

110

tură, pseudoştiinţă, pseudovaloare; radio- („referitor la radio-fonie, radiofonic”): radioactualitate, radiobibliotecă, radiodis-cotecă, radiogazetă, radiomanie; retro- („în urmă, în trecut”): retroacţiune, retrocedare, retrogradare, (muzică / filme / modă) retro; tele- („la distanţă; prin intermediul televiziunii”): teleactualitate, teleaudienţă, teleconferinţă, telediscotecă, telefil, telefotbal, telegreşeli, telematinal, telemediatizare, telenovelă, telepatie, televoting, telezvon; video- („referitor la imagine”): videocanal, videoclip, videodisc, videointerviu, videojoc, videosatelit, videostar, videotonomat.

Compusele cu sufixoide sunt mult mai puţin numeroase: -fag/-fagie („mâncare, ingestie”): cronofag(-ie), energofag(-ie); -fobie („teamă, aversiune”): antropofobie, cinefobie, fobofobie, fotofobie, megalofobie, spionofobie, xenofobie; -log/-logie („specialist; ştiinţă, disciplină”): demonolog(-ie), eminescolog(-ie), noicolog(-ie), politolog(-ie), vampirolog(-ie), virusolog(-ie); -man/-manie („pasionat, obsedat”; „obsesie patologică”): bingoman(-ie), cleptoman(-ie), dipsoman(-nie), erotoman(-ie), meloman(-ie), mitoman(-ie), narcoman(-ie), opioman(-ie), patalamomanie, secretoman(-ie), xenoman(-ie).

Marea majoritate a formaţiilor lexicale din această categorie reprezintă creaţii spontane, ocazionale, dependente de un anumit context. Nu toate au şanse de a se impune în limbă, în ciuda valorilor expresive mult mai evidente decât în cazul altor formaţii interne (sufixale sau prefixale).

Compunerea prin abreviere este un procedeu modern de creaţie lexicală, a cărui pondere a crescut considerabil în româna actuală. Compusele prin abreviere apar în cele mai diferite domenii (politic, economic, social, administrativ, tehnic, ştiinţific), fiind creaţii culte care pot trece şi în limba vorbită mai ales prin intermediul mass-mediei. Compunerea prin abreviere câştigă tot mai mult teren şi sub influenţa unor modele străine de formare a cuvintelor (modelul englez şi american). Multe dintre aceste tipuri tind să se impună în limbă datorită uzului frecvent al acestora, preciziei sensului şi scurtimii lor.

111

Intuindu-se eficienţa abrevierii în procesul comunicării, procedeul s-a practicat din cele mai vechi timpuri, în antichitatea greco-latină şi apoi în Evul Mediu. Este suficient să amintim siglele cu mare putere de circulaţie: AD (lat. Anno Domini), INRI (lat. Iesus Nazarenus Rex Iudaeorum), apărute odată cu creştinismul (cf. Silvia Pitiriciu, Dragoş Vlad Topală, Dicţionar de abrevieri şi simboluri, p.12).

În limba română cele mai vechi abrevieri sunt ASTRA (Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura şi Cultura Poporului Român), DGP (Direcţia Generală a Poştelor), CFR (Căile Ferate Române), CEC (Casa de Economii şi Consemnaţiuni). Pe baza modelului francez, mai ales după primul război mondial, numărul abrevierilor sporeşte, formaţiilor existente li se mai adăugau: IAR (Industria de Avioane Română), ARO (Asigurarea Românească), CREMIN (Creditul Minier), ARAGAZ (Asociaţia Româno-Americană pentru Gaz), STB (Societatea de Tramvaie Bucureşti).

Productivitatea compunerii prin abreviere a continuat să crească în perioada interbelică, dar mai ales după al doilea război mondial, influenţată fiind mai ales de limbile rusă şi franceză.

În ultimele decenii, deşi în română nu au apărut tipuri noi de abrevieri, procedeele în discuţie au cunoscut o extindere spectaculoasă, explicabilă atât sub influenţa unor modele străine, cu circulaţie internaţională, cât şi prin necesităţi obiective.

Abrevierea se confundă de multe ori cu siglarea, în măsura în care se aplică unităţilor lexicale compuse sau sintagmelor, şi cu acronimia, care derivă din aceasta.

Acronimele reprezintă în română o modalitate de compoziţie alogenă, majoritatea acronimelor actuale provenind din abrevierea unor grupuri sintactice formate, de regulă, dintr-un determinat şi unul sau mai mulţi determinanţi, neexistând reguli stricte pentru formarea acronimelor, nici în privinţa dimensiunii segmentelor componente, nici în ceea ce priveşte

112

topica lor. Principalele criterii avute în vedere sunt ca formaţia respectivă să aibă, din punct de vedere fonetic, grafic şi morfologic, aspectul unui cuvânt de sine stătător, să poată fi rostită şi scrisă cu uşurinţă şi să fie economică.

Înainte acronimele erau atât nume proprii: APIMONDIA (Asociaţia Mondială de Apicultură), OLTCIT (Oltenia+Citroën), ROMAVIA (România + aviaţie), cât şi substantive comune (aprozar”aprovizionare cu zarzavaturi”, cavit „calciu + vitamine”, duroflex „durabil + flexibil”, frucola „fruct+cola”, salvamar „salvare+marină”, salvamont („salvare + munte”), stiplex „sticlă + plexiglas” etc.). În ultimii ani acronimele reprezintă exclusiv nume proprii de regii autonome, societăţi comerciale, firme, agenţii etc., iar topica determinantului este liberă, adică poate fi postpus sau antepus, astfel încât să rezulte o structură fonetică acceptabilă în limba română. În cazul sintagmelor formate dintr-un substantiv însoţit de un adjectiv se poate păstra topica firească în limba română (determinat+ eterminant): ASIROM („asigurare românească”), PUBLIROM („publicitate românească”), OPTIMED „optică medicală”.

Mult mai numeroase sunt însă în limba actuală acronimele cu topică inversă (determinant+determinat). Dacă după război, acest tip de abrevieri a fost explicat prin influenţa limbii ruse (SOVROMPETROL, SOVROMLEMN), în prezent modelul este cel oferit de limba engleză (uneori prin intermediul francezei: ROMTELECOM, format după France Telecom), ROMAVIA, ROMMEDICA, ROMSILVA, ROMEXPO, ROMPRES, ROMTEHNOCHIM, ROMTRANS, ROMGAZ, ROMCONFORT.

O situaţie asemănătoare se constată în cazul toponimelor cu funcţie de determinant care pot fi postpuse: ALOR „Alumina Oradea”, SIDERCA „(Combinatul) siderurgic Călăraşi” sau antepuse: SEVERNAV „Şantierul Naval Turnu Severin”, NAPOFARM, DOLJCHIM, TOMISTEXT.

În cazul sintagmelor care conţin mai mulţi determinanţi de tip prepoziţional, componentele compusului respectă topica

113

sursei (cu omiterea elementelor de relaţie) RENEL „Regia Naţională de Electricitate”, METROREX „Regia de Exploatare a Metroului”, UNITER „Uniunea Teatrală din România”.

Între compusele prin abreviere, ponderea cea mai însemnată revine siglelor. Fenomenul este amplu şi aparţine celor mai diferite domenii: nume proprii care desemnează: formaţiuni politice, organizaţii sindicale, organisme adminstra-tive şi guvernamentale naţionale, organisme internaţionale, agenţii, asociaţii, bănci: PNL „Partidul Naţional Liberal”, BNS „Blocul Naţional Sindical”, FPS „Fondul Proprietăţii de Stat”, IGP „Inspectoratul General al Poliţiei”, MAE „Ministerul Afacerilor Externe”, UE „Uniunea Europeană”, NATO „Organi-zaţia Tratatului Atlanticului de Nord”, CRP „Clubul Român de Presă”, CSM „Consiliul Suprem al Magistraturii”, ARACIS „Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior”, CNATDCU „Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare”, BNR „Banca Naţională a României”, BRD „Banca Română de Dezvoltare”.

În limba actuală, extinderea procedeului se explică, în principal, prin influenţa modelelor anglo-americane, susţinută şi de prezenţa în română a numeroase sigle împrumutate din engleză. Din categoria siglelor, dicţionarele înregistrează atât nume proprii: CIA „Agenţia Centrală de Investigaţii”, FBI „Biroul Federal de Investigaţii” (SUA), NASA „Administraţia Naţională pentru Aeronautică şi Spaţiul Cosmic” (SUA), CNN „Reţeaua de Ştiri prin Cablu” (SUA), UNESCO „Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură”, cât şi substantive comune: CD „compact disc”, CV „curriculum vitae”, HIV „virus al sindromului imunodeficitar”, PC „computer personal”, OZN, UFO „obiect zburător neidentificat”.

Eficienţa abrevierilor şi, implicit, perspectiva impunerii lor în uzul limbii depind de mai mulţi factori: frecvenţa grupului sintactic abreviat, transparenţa semantică a compusului, posibi-litatea acestuia de a fi rostit cu uşurinţă.

114

În plan practic, apariţia unor noi sigle se justifică prin economia de spaţiu tipografic numai în cazul grupurilor sintactice care se bucură, într-o anumită perioadă, de o circulaţie semnificativă. Iniţial, sigla apare în context cu sursa ei, de care se poate detaşa ulterior, când devine suficient de cunoscută. De exemplu ACIN „Asociaţia Cineaştilor din România”, ARIA „Agenţia Română de Impresariat Artistic”, CNA „Consiliul Naţional al Audiovizualului”. Există situaţii când siglele au caracter ocazional, existenţa lor reducându-se adesea doar la spaţiul unui singur articol de presă. În această categorie se înscriu atât sigle străine: KFOR „Forţa pentru Pace în Kosovo”, cât şi creaţii româneşti: ONPHR „Organizaţia Naţională a Persoanelor cu Handicap din România”.

Transparenţa semantică a siglei depinde de posibilitatea receptorului român de a reconstitui grupul sintactic abreviat. În cazul siglelor împrumutate ca atare, ale căror formaţii de bază nu sunt analizabile în limba română, perceperea sensului se realizează în mod global, la nivelul compusului (într-o manieră similară cu cea prin care sunt „învăţate” cuvintele împrumutate din alte limbi). Ca exemple, în acest sens, pot fi invocate împrumuturi mai vechi din engleză, cu circulaţie internaţională: SOS, OK, FBI, CIA sau unele mai noi: CD, CV, PC, VIP, USD cu al căror sens cititorii s-au familiarizat în timp, astfel încât prezentarea în context a formaţiei-sursă devine superfluă: SOS-ul dat de pe nava X, OK-ul Serviciului Concurenţei, VIP-urile de ieri şi de azi.

Trecerea abrevierilor din limba scrisă în varianta orală depinde de dimensiunile compusului şi de uşurinţa cu care acesta se poate pronunţa. Siglele româneşti din presă au dimen-siuni cuprinse între două elemente: CA „Consiliul de Adminis-traţie”, HG „Hotărâre de Guvern”, MAI „Ministerul Adminis-traţiei şi Internelor”, MEC „Ministerul Educaţiei şi Cercetării”, CSAT „Consiliul Suprem de Apărare a Ţării”, şi cinci elemente: CNSAS „Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Secrete”,

115

SNCFR „Societatea Naţională a Căilor Ferate Române”, IRSOP „Institutul Român de Sondare a Opiniei Publice”. În cazuri de excepţie, se întâlnesc şi sigle formate din şapte iniţiale, al căror uz este limitat la varianta scrisă a limbajului administrativ.

Cele mai numeroase sunt siglele formate din trei elemente: AGA „Adunarea Generală a Acţionarilor”, FPS „Fondul Proprietăţii de Stat”, IMM „întreprinderi mici şi mijlocii”, PIB „produsul intern brut”, SPP „Serviciul de Protecţie şi Pază”, TVA”taxă pe valoarea adăugată” sau din patru: AELS „Asociaţia Europeană a Liberului Schimb”, APTR „Asociaţia Profesioniş-tilor de Televiziune din România”, CNAS „Casa Naţională de Asigurări pentru Sănătate”, RATB „Regia Autonomă de Transport Bucureşti”. Multe dintre acestea sunt preluate în limba vorbită.

Siglele din categoria numelor proprii reprezintă compuse cu caracter instabil, efemer, apărând şi dispărând odată cu referentul lor.

Dintre siglele ieşite din uz datorită unor factori extra-lingvistici pot fi citate, în primul rând, cele provenite din numele unor state: RDG, RFG, URSS, formaţiuni politice: PCR, UTC, FSN, PAC sau instituţii dispărute ICRAL, ICAB, IDEB, ONT.

Modificarea, sub anumite aspecte, a referentului determină schimbarea parţială a unor sigle consacrate. Astfel, ITB a devenit RATB, CFR>SNCFR, HCM „Hotărâre a Consiliului de Miniştri”>HG „Hotărâre a Guvernului”.

Din punct de vedere morfologic, compusele prin abreviere sunt utilizate, în principal, ca substantive şi, mai rar, ca adjective invariabile. Prin urmare, vor prezenta categoriile specifice numelui românesc (gen, număr, caz), sunt articulate sau există, mai ales în presă, tendinţa de a le păstra nealterată forma, acestea apărând ca nişte construcţii de tip apozitiv, în care sigla poate fi asimilată adjectivelor invariabile: „specialişti OMS”, „şeful IGP”, „ofiţeri NATO”, „decizia ONU”. Nemarcarea cazului s-a extins şi la abrevierile alcătuite din segmente ale

116

cuvintelor componente: conform Mediafax, potrivit Rompres, chiar dacă prepoziţiile cu regim cazual strict reclamă prezenţa unui nume la dativ, marcat clar prin desinenţă sau articol.

Această tendinţă de simplificare este benefică de multe ori, dar aici vine în contradicţie cu spiritul limbii române, cu sistemul ei.

Rostirea abrevierilor recente se realizează în manierele consacrate. Abrevierile formate dintr-o succesiune de consoane se rostesc silabic (conform normelor de pronunţare a literelor alfabetului), siglele respective fiind accentuate pe ultima silabă: UNITER, DLRM, SRI, TVR.

Se pronunţă literal siglele în care vocalele şi consoanele sunt astfel ordonate încât compusul să poată fi citit ca un cuvânt obişnuit: AGA, IRSOP, MEN. Unele sigle din această categorie beneficiază de două modalităţi de rostire (literală şi silabică). Este cazul compusului CSAT, rostit [csat] sau [ceseate]. În cazul siglelor împrumutate din engleză, coexistă două modalităţi de pronunţare: conform fonetismului românesc sau celui din limba de origine.

Cele pătrunse în uzul comun se pronunţă ca în română: SOS, NATO, UNESCO, VIP. Şi-au păstrat fonetismul originar, în primul rând, siglele cu caracter specializat, utilizate de cunoscători ai limbii engleze: CD, PC, DJ. În unele cazuri, cele două tipuri de rostiri coexistă: CIA, rostit [cia] ori [siaiei], FBI, rostit [febei] sau [efbiai], SF, rostit [sefe] sau [esef], CV, rostit [ceve] sau [sivi]. De regulă, la radio şi televiziune se conservă pronunţia englezească autentică sau măcar una apropiată.

În plan grafic, apar mai multe feluri de inconsecvenţe. Aceeaşi siglă apare scrisă cu majuscule sau cu minuscule: ”prezentator Tv- premieră tv”, „un CV şi cv-ul”, „TIR-ul şi un tir”. Există tendinţa de eliminare a punctului ca semn ortografic atât în creaţiile româneşti, cât şi în cele împrumutate: KGB, SUA, CNN, BBC, HIV.

117

Scrierea derivatelor şi a compuselor, având ca bază sigle, se realizează, într-o primă etapă, cu majuscule, sufixul fiind ataşat prin cratimă; alteori, când sigla se impune prin uz, ea este scrisă conform rostirii, iar sufixul se alipeşte direct.: CTC-işti şi cetecişti, SPP-işti şi sepepişti, AGA-man şi agaman.

Un alt tip de abreviere care se foloseşte mult în ultimul timp, mai ales în publicistică, îl reprezintă trunchierea sau scurtarea cuvântului.

Deşi procedeul trunchierii nu este specific limbii române (fr. troncation), în dicţionarele apărute recent se înregistrează un număr mare de formaţii trunchiate care circulă în limba actuală.

Trunchierea este un procedeu de tip oral; ea se manifestă, cu precădere, în limba vorbită. Odată apăruţi în limba vorbită, termenii trunchiaţi pot pătrunde şi în varianta scrisă, îndeosebi în stilul publicistic, mai apropiat de registrul colocvial.

În discursul publicistic, ca şi în limba vorbită, cauzele trunchierilor sunt: comoditatea vorbitorilor, economia lingvisti-că, mimetismul, căutarea expresivităţii şi a originalităţii.

Un model foarte productiv este acela care constă în trunchierea unor compuse formate cu prefixoide. În această situaţie, prefixoidele funcţionează ca adjective invariabile şi, mai rar, ca substantive. În unele cazuri, un prefixoid poate apărea atât ca element de compunere, cât şi ca adjectiv: „videopirateria” sau „pirateria video”, „macrosistem” şi „sistem macro”.

Dată fiind circulaţia internaţională a elementelor de compunere, este greu de făcut delimitarea trunchierilor realizate pe teren românesc de cele împrumutate ca atare din limbi străine în cuvinte precum: afro, disco, homo, latino, mini, midi, maxi, macro, micro, moto, porno, retro, video etc.

În afară de valoare adjectivală, multe dintre cuvintele trunchiate pot avea şi valoare substantivală: tele, folosit ca adjectiv invariabil în „transmisii tele”, dar şi ca substantiv în „Gala Tele 7”; melo „muzică”, luat din împrumuturi de origine

118

franceză sau italiană precum: meloman, meloterapie, are valoare substantivală în sintagma „alunecare în melo”; video este utilizat cu sensul „vizionare de casete/program video” sau „aparat de redare a videocasetelor”; antitero poate deveni, prin conver-siune, substantiv: „Jandarmii şi antitero au luat cu asalt clădirea”; la fel bac <bacalaureat; info< informaţional, cu valoare substantivală în titulatura unor rubrici de ştiri: Info economic, Info cultural, Info magazin; promo <promoţional apare ca substantiv cu sensul „anunţ/clip publicitar”.

Dintre creaţiile româneşti putem aminti unele trunchieri apărute în limba vorbită: cas(etofon), mag(netofon), secu(ritate) sau în argoul adolescenţilor bac(alaureat), dirig(inte), mate, prof, naşpa(rliu).

Productivitatea în continuă creştere a compunerii prin abreviere şi tendinţa de răspândire a unora dintre formaţiile de acest tip în limbajul literar standard (prin intermediul mass-mediei) ilustrează capacitatea limbii române de a adopta şi dezvolta în mod specific un procedeu internaţional de formare a cuvintelor.

O sursă importantă de îmbogăţire a lexicului românesc actual o constituie diversele tipuri de calc. Calcul semantic se realizează atunci când un cuvânt din limba română este folosit cu sens nou, imitat după echivalentul său lexical dintr-o limbă străină.

Prin calc semantic, unele cuvinte româneşti vechi sau neologice şi-au modificat structura semantică iniţială. De exemplu, cuvântul lume a avut, ca şi etimonul său lat. lumen, doar sensul „lumină”. Sensul de astăzi, „univers, cosmos”, a fost calchiat după corespondentul său lexical din slavă, sveatu, care însemna atât „lumină”, cât şi „univers, cosmos”. Astăzi, subs-tantivul cârtiţă este folosit şi cu sensul „spion, agent infiltrat” după engl. mole1, care denumeşte atât animalul, cât şi o anumită categorie de spioni. Tot ca urmare a influenţei englezeşti asupra limbii române actuale, neologisme precum: a aplica, oportunitate,

119

atelier au căpătat şi sensurile „a cere, a solicita”, respectiv „ocazie, prilej favorabil” şi „seminar”, calchiate după engl. apply, opportunity, workshop.

Prin calc frazeologic au apărut în română, după modele din franceză: apă plată, bandă desenată, căşti albastre, cuvânt-cheie, focar de infecţie, ipoteză de lucru, limbă de lemn, materie cenuşie, a se da în spectacol, a spăla bani; după modele din engleză: capete rase, gulere albe; lentilă de contact, lumea a treia, masă rotundă.

O situaţie aparte o constituie unele cuvinte explicabile formal prin împrumut, dar putând fi considerate inovaţii semantice realizate în interiorul limbii române: eveniment „accident de circulaţie” (fr. événement), ediţie (din fr. şi it.) „serie de manifestări artistice, ştiinţifice, sportive, care se repetă periodic”; relaţie (din fr. şi it.) „traseu” (în domeniul circulaţiei), turnător cu sensul „denunţător” etc.

Unele cuvinte tind să-şi schimbe sensul chiar în limba română de astăzi, cel mai adesea ca urmare a neînţelegerii exacte a sensului acestora. Erorile care apar sunt explicabile prin etimologie populară sau confuzie paronimică. De exemplu, cuvântul specios este folosit impropriu cu sensul „deosebit, special, specific”, sensul corect fiind „aparent, amăgitor, înşelător”; libertin, întrebuinţat greşit cu sensul „spontan, sălbatic, liber”, sensul corect fiind „indecent, desfrânat, uşuratic”; fortuit, folosit impropriu cu sensul „forţat”, în loc de „întâmplător”, salutar, care înseamnă „salvator”, este folosit greşit cu sensul „care merită să fie salutat”, indemn,”sănătos, teafăr, nevătămat”, este confundat cu „nedemn” etc.

Numai în măsura în care aceste cuvinte vor fi adoptate cu timpul de uzul general al limbii şi de normele literare cu sensurile amintite se va putea vorbi de schimbări semantice adevărate. O mare parte dintre termenii menţionaţi mai sus nu au şanse de a rămâne în limbă. Ei prezintă interes doar pentru înţelegerea dinamicii şi a tendinţelor lexicului actual al limbii române.

120

Mutaţii semantice în limba română actuală Din perspectiva sincronică a românei contemporane, vom

face referire numai la sensurile noi înregistrate după 1990, când lexicul limbii române a cunoscut o dezvoltare atât de rapidă, încât chiar şi cele mai recente lucrări lexicografice nu reuşesc să înregistreze ultimele creaţii lexicale şi să surprindă mutaţiile de sens care se petrec sub ochii noştri. Majoritatea sensurilor pe care le considerăm dinamică semantică în româna actuală sunt fapte de discurs, înregistrate în texte actuale, cu precădere din mass-media. Schimbări semantice propriu-zise nu pot fi consi-derate decât cele consacrate de uzul general sau cvasigeneral.

Analiza contextual-stilistică, în toată complexitatea ei, este utilă şi relevantă pentru explicarea mecanismului evoluţiei sensurilor. Majoritatea cuvintelor care au dezvoltat sensuri noi în mass-media actuală românească este reprezentată de neologisme, iar noile semnificaţii atât denotative, cât şi conota-tive, se concentrează mai ales în domeniile social-politic, economic şi administrativ. Neologia semantică se manifestă sub trei forme: lărgirea sensului, restrângeri de sens şi calc semantic, când sensul nou, adăugat, imită un model străin.

Extinderile semantice înregistrate de neologisme şi mai ales de termenii specializaţi au loc în urma schimbării domeniului de referinţă. Noile sensuri păstrează aşa-zisul nucleu semantic şi neglijează unele seme periferice din definiţia de dicţionar, înlăturând, în plan sintagmatic, restricţiile contextual-stilistice asociate sensului iniţial şi lărgind considerabil gama noilor combinaţii lexicale. Sensurile noi trebuie să satisfacă atât funcţia de comunicare, cât şi funcţia expresivă a limbii. Impunerea noului sens este condiţionată de coexistenţa cu sensul denotativ. De exemplu, verbul a gestiona, cu sensul denotativ „a administra bunuri, valori materiale; a deţine o gestiune”, este folosit astăzi de toată lumea, în toate ocaziile, înregistrând conotaţii realizate de transferul la alte valori decât cele

121

materiale: „a gestiona politici”, „a gestiona investiţii”, „a gestiona o criză”, „a gestiona o situaţie”, „a gestiona eforturi”, „a gestiona sărăcia” sau chiar „a gestiona sentimente”. Verbul a dat naştere şi substantivului abstract gestionare, folosit aproximativ în aceleaşi combinaţii lexicale.

Foarte adesea, extinderile de sens afectează verbe neolo-gice, împrumutate din franceză ca termeni specializaţi, monosemantici: a debuta, a demara, a derula, a determina, a dezamorsa, a eroda, a monitoriza, a nominaliza, a obtura, a penetra, a realiza, a stopa, a testa etc. Noile sensuri sunt prezente în româna actuală cu o frecvenţă extrem de ridicată, ameninţând să elimine din uz sinonimele din fondul principal lexical ale verbelor respective. De exemplu, verbul a începe a fost aproape complet înlăturat din limbajul mass-mediei prin utilizarea până la exces a cvasisinonimelor sale a debuta, a demara. Împrumutat iniţial din franceză cu sensul „a-şi face debutul pe scenă, într-o activitate” etc., „a începe cariera într-o profesiune artistică, literară” etc., verbul a debuta a cunoscut o impresionantă extindere a sensului şi a compatibilităţilor contex-tuale. În plan semantic, sunt neglijate restricţiile referenţiale privitoare la domeniul artistic şi avem enunţuri de genul „emisiunea va debuta”, „meciul va debuta” etc.

Verbul a solicita pierde teren şi riscă să fie înlocuit de verbul a aplica (fr. appliquer), calchiat după corespondentul din engleză, apply, mai ales în domeniul relaţiilor cu străinătatea. De exemplu, „Am aplicat pentru o bursă de studii/un grant etc.” şi am depus o aplicaţie sunt deja expresii curente mai ales în vocabularul tinerilor, iar solicitantul este un aplicant.

Verbul a nominaliza, înregistrat în dicţionare cu sensul iniţial „a indica, a denumi, a specifica pe nume”, a dobândit, prin calchiere, şi sensul de „a propune (pentru un premiu)”, „a numi” şi „a desemna”, a devenit foarte activ nu numai în zona spectacolului, cât mai ales în viaţa politică: „Miniştrii nominalizaţi de către premier”, „A fost primul nominalizat de pe

122

listă” şi chiar „Străzi nominalizate pentru reparaţii”. Verbul s-a îmbogăţit semantic cu: nominalizare, nominalizat, nominalizabil.

Verbul a viziona era un verb folosit exclusiv în cinema-tografie „a vedea un film, un spectacol înainte de premieră”, iar în ultimul timp şi-a extins sensul, ajungând să fie folosit şi pentru a vedea un film (la televizor), o piesă de teatru, o expoziţie şi chiar un meci de fotbal, o partidă sportivă.

Verbul a monitoriza, pornind de la sensul oferit de dicţionare „a supraveghea prin intermediul monitorului sau al altui aparat specializat”, este un verb foarte folosit astăzi mai ales în context politico-economic: „a monitoriza îndeplinirea sarcinilor economice”, „a monitoriza respectarea acordului de pace”, „a monitoriza state” etc. Face carieră şi derivatul său monitorizare.

Verbul a realiza, împrumutat din franceză, a fost utilizat la început numai cu sensul de „a înfăptui, a îndeplini ceva, a câştiga, a se dezvolta profesional”. Mai târziu, după modelul aceleiaşi limbi, verbul a dobândit şi sensul „a reuşi să înţeleagă, a-şi da seama, a conştientiza”: „Într-un târziu au realizat că au fost traşi pe sfoară”, „A realizat că nu mai are nimic de pierdut”. Acest calc după franceză a fost întărit în ultimii ani şi de englezescul to realise şi astfel sensul calchiat are astăzi o frecvenţă destul de mare, coborând în limbajul cotidian.

Verbul a agrea a dobândit sensurile „a accepta”, „a aproba”, „a fi de acord”, după model englezesc sau francez. Verbul este frecvent utilizat cu sensul „a accepta”: „Programul a fost agreat de comisia de specialitate”; „Noul director a fost agreat de muncitori”.

Verbul a apela şi-a adăugat sensul specializat referitor la comunicarea telefonică prin calc semantic din fr. appeler „a intra în legătură telefonică cu cineva”.

Verbul a eroda cu sensul „a produce, a suferi o eroziune; a se roade”, este utilizat în româna curentă cu un sens nou: „a scădea, a diminua popularitatea (cuiva)” în contexte social-

123

politice precum: „erodarea guvernării”, „erodarea imaginii preşedintelui”.

Verbul a opera a dezvoltat în limba actuală două sensuri specializate, cu caracter tehnic. Primul „a acţiona, a face, a realiza, a efectua ceva” reprezintă un calc semantic după model englezesc: „ a opera pe direcţii noi”: „Lufthansa operează acum şi pe ruta Bucureşti-Berlin”. Al doilea sens „a face să funcţio-neze, a manevra”, prezent în derivatul substantival abstract al verbului operare, în contexte precum: „operare pe calculator”, „operarea de lanţuri hoteliere”, poate fi explicat prin calc semantic tot după engleză.

Verbul a promova, cu sensul secund din dicţionare „a susţine, a propaga (o idee etc.)”, şi-a dezvoltat un sens specializat în domeniul publicităţii („campanie de lansare a unui produs”), după modelul engl. promotion sau al omonimului din franceză. Printr-o extindere de sens pe teren românesc, verbul este utilizat ca sinonim pentru „a difuza” („a face cunoscut”). De fapt engl. promotion a fost nu numai calchiat în română, ci şi împrumutat, sub forma adaptată promoţie: „S-a organizat cea mai mare promoţie de maşini a anului”, „Iniţiatorii promoţiei a oferit un bonus tuturor participanţilor”. La impunerea termenu-lui promoţie contribuie şi asocierea pe care vorbitorii o fac cu adjectivul promoţional, utilizat frecvent în sintagme „produse promoţionale”, „preţuri promoţionale”, „marfă promoţională”.

Verbul a îngheţa şi derivatul substantival abstract îngheţare şi-au dezvoltat sensul de „blocare” în domeniul financiar-contabil: „salariile au fost îngheţate”, în domeniul învăţămân-tului: „îngheţarea anului universitar”, sau al tehnicii: „îngheţarea programului nuclear”.

În categoria neologismelor denotative care şi-au extins sfera semantică intră forme verbale recente care denumesc termeni de specialitate în limba română, pentru că denumesc realităţi recent apărute în diverse domenii ale vieţii materiale şi spirituale. Astfel, o serie de formaţii verbale mai vechi în limba

124

română dobândesc astăzi sensuri noi, iar uzul lor s-a extins şi în alte domenii decât cele în care fuseseră utilizate până acum. Termeni de specialitate din diverse limbi, dar îndeosebi din engleză, au intrat în limbaje de specialitate din română prin calc semantic. Cuvântul străin tradus este omonim cu un termen deja existent în limba română, dar uzul său este limitat la un anumit domeniu; de exemplu, verbul a alimenta a dobândit, în domeniul financiar, economic şi comercial, sensul „a depune bani într-un cont”, iar în limbajul informatic: a naviga (pe Internet), a salva (un fişier), a virusa (un calculator, un program), a vizita (un site), client (de mail).

În ultimul timp a sporit numărul cuvintelor care circulă (mai ales în presă) cu sensuri extinse, neînregistrate în dicţio-nare. Prezentăm o parte dintre acestea:

Substantivul actor, împrumutat din franceză cu sensul specializat „artist care interpretează roluri în piese de teatru, filme etc.”, a preluat în ultimul timp, din engleză, primul sens al acestui cuvânt: „făptuitor, agent, autor al unei acţiuni”. Cuvântul este foarte prezent în discursul politic şi nu numai: „marii actori ai lumii: Rusia şi America”, „principalii actori ai negocierilor”, „actorii importanţi de pe piaţa petrolului”.

Substantivul segment, înregistrat în dicţionare exclusiv ca termen tehnico-ştiinţific, şi-a extins semnificaţia, pornind de la sensurile din geometrie („segment de dreaptă”) sau din anatomie („segmente de oase”, „segmentele coloanei vertebrale”), a devenit un termen „la modă”, ocolind cuvinte consacrate precum: parte, sector, categorie etc. şi astăzi este utilizat în cele mai diferite contexte: economic „segmente ale industriei”, „segment al pieţei de capital”; social-politic „segment al populaţiei”, „segmente ale puterii”; cultural „segmentul de public”, „segment de telespectatori” etc. La această extindere de sens au contribuit şi echivalentele sale din franceză şi engleză.

Substantivul locaţie, împrumutat din franceză, cu sensul „închiriere”, „contract de închiriere”, „sumă plătită pentru

125

anumite lucruri luate în folosinţă temporară”, „amendă” etc., şi-a extins sfera semantică, prin engleza americană, şi a ajuns să desemneze: sediul, domiciliul, amplasamentul, proprietatea, zona, localul, locul etc. Uzul în exces al acestui hiperonim l-a transformat într-unul dintre cele mai controversate fapte de limbă (cf. G. Gruiţă, Moda lingvistică 2007, p. 21).

Cuvântul pirat apare tot mai mult cu valoarea adjectivală în îmbinarea „radio-pirat” („post de radio clandestin”), fiind explicat exclusiv prin franceză şi engl. pirate radio. Printr-o extensie de sens, substantivul piraterie a dobândit sensul „reproducere şi comercializare ilegală” (a cărţilor, casetelor video şi audio, a programelor soft etc.). Recent, substantivul pirat şi-a adăugat un sens nou, dezvoltat pe teren românesc, în sintagma „pirat informatic” care circulă în paralel cu engl. hacker „spărgător de coduri”. În sintagma „ştire-pirat”, sensul termenului pirat este „neoficial, neautorizat” şi, în acelaşi timp, „fals, neadevărat”.

Cuvântul bodyguard, utilizat pentru a desemna garda de corp a unei persoane, astăzi se foloseşte pentru a indica orice tip de paznic.

Substantivul bypass, desemnând „o conductă care dublează altă conductă principală”, „deviere rutieră în caz de înfundare a unui drum”, se foloseşte exclusiv în domeniul medical cu sensul „operaţie pentru restabilirea circulaţiei sangvine normale”.

Substantivul reabilitare, cu sensuri specializate în dome-niul juridic şi în cel medical, a căpătat în româna actuală şi un sens tehnic „reparare, repunere în stare de funcţionare”, calchiat după fr. réhabiliter „a renova un imobil, un cartier vechi etc.” Şi astăzi avem: „program de reabilitare a reţelei de alimentare cu apă”, „reabilitarea drumurilor”, „reabilitarea şcolilor” etc.

Substantivul imagine apare frecvent în presa actuală cu un sens prezent atât în engleză, cât şi în franceză: „percepţie calitativă a publicului”. Noul sens este atestat în română mai ales în context politic „imaginea partidului”, „imaginea ţării”, „dreptul la imagine”, „imaginea externă”.

126

Mutaţii semantice realizate prin îngustarea sensului sunt mult mai rare decât extinderile semantice şi sunt atestate mai ales în context politic.

Substantivul nostalgie şi adjectivul nostalgic au suferit în ultimii ani o restrângere şi o depreciere semantică, fiind utilizate cu valoare peiorativă, asociate cu sensul de „retrograd”, un om nereceptiv la nou.

Adjectivul strategic este atestat în contexte cu caracter economic, referitoare la privatizarea prin vânzare (a unor întreprinderi, bănci etc.) cu sensul „puternic din punct de vedere financiar” în sintagma „investitor strategic”.

Îngustări ale sensului uzual se înregistrează şi în cazul unor cuvinte folosite eufemistic, pentru a evita expresii care ar putea fi considerate insultătoare. Noua semnificaţie se asociază adesea cu o conotaţie ironică. Astfel, verbul a cotiza este atestat cu sensul „a mitui (cu regularitate) pe cineva”, sau substantivul inginerie (folosit mai ales la plural, în sintagma „inginerii financiare”) a dezvoltat un sens conotat peiorativ echivalent cu „escrocherie, fraudă de mari proporţii şi complexitate” (cf. Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Vocabularul limbii române actuale, p. 58)

Majoritatea calcurilor semantice din presă reprezintă împrumuturi de sens explicabile prin influenţe franţuzeşti sau englezeşti. Cuvintele care îşi dezvoltă polisemia prin acest procedeu sunt, de regulă, neologisme. Consemnăm o parte dintre noile sensuri realizate prin calc semantic, neînregistrate în dicţionarele limbii actuale.

Substantivul atelier a dezvoltat sensul „seminar” (în domeniul artistic, politic etc.) sub influenţa modelului engl. workshop. Substantivul grilă a dobândit în româna actuală două sensuri specializate. Primul este un împrumut semantic din franceză care circulă în domeniul radioului şi televiziunii: „grilă de programe”, de la care s-a format şi substantivul nume de agent grilist, al doilea sens s-a impus în sfera învăţământului: „teste-grilă”. Substantivul injecţie a împrumutat, prin calc

127

semantic după fr. injection „aport masiv de capital, de bani” sensul cu care circulă în domeniul economic: „injecţie de capital”. Substantivul linie s-a îmbogăţit cu un sens specializat în domeniul comercial, preluat după fr. ligne „serie de produse ori articole care au calităţi asemănătoare”: „linie de parfumuri”. Substantivul pachet apare frecvent astăzi cu un sens calchiat după engleză în sintagme proprii domeniului juridic-administrativ: „pachet de legi economice”; financiar: „pachet de acţiuni” şi, prin extensie, celui politic: „pachet de revendicări”.

Neologia stilistică se manifestă prin: metaforă, metonimie, antonomază şi modificări de conotaţii.

Metafora reprezintă principala modalitate prin care apar în presă sensuri noi. În momentul apariţiei lor, noile sensuri se încadrează în categoria metaforelor stilistice, care urmăresc plasticizarea ideii.

În ultimii ani, metaforizarea termenilor specializaţi apare drept cea mai productivă modalitate de îmbogăţire semantică.

Utilizaţi în alte contexte decât cele obişnuite, termenii specializaţi, proveniţi cu precădere din limbajul tehnico-ştiinţific, medical şi economico-financiar sau sportiv îşi pierd caracterul monosemantic, dezvoltând sensuri noi, metaforice.

Termenii ştiinţifici metaforizaţi provin, cu precădere, din domeniul ştiinţelor naturii. De exemplu, din biologie s-au dezvoltat valori metaforice, în primul rând termenii care desemnează animale fosile, de mari dimensiuni: mamut „lucrare, edificiu, construcţie, întreprindere, colos”: „mamuţi industriali”. Prin analogie cu mamut se explică sensurile metaforice peiorative dezvoltate ale termenilor dinozaur, mastodont, aparţinând aceluiaşi câmp semantic. Dinozaur („reptilă uriaşă”) este utilizat în contexte politice pentru a desemna persoane, formaţiuni sau regimuri anacronice, depăşite de istorie: „dinozaurii politici ai lumii”.

Prin analogie cu sensul figurat al termenului rechin („om lipsit de scrupule, hrăpăreţ, lacom”), a apărut un sens metaforic

128

cvasisinonim al termenilor şacal, hienă: şacalii privatizării, hiene politice.

Din domeniul tehnic unii termeni au sensuri metaforice, în contexte social- politice şi economice: alchimie, barometru (politic, social), derapaj (inflaţionist), seismograf (social-economic).

Terminologia militară furnizează cuvinte apte de a dezvolta sensuri metaforice: bombă (monarhică, socială), bumerang (publicitar, electoral), dinamită şi verbul a dinamita („declan-şarea dinamitei stradale”); fumigenă, ca substantiv (obţinut prin conversiune din adjectiv), preluând nucleul semic „producător de fum sau ceaţă”, a dezvoltat un sens metaforic „ştire falsă, transmisă pentru camuflarea intenţiilor reale”; torpilă apare cu sensul metaforic „încărcătură explozivă distrugătoare”.

Terminologia medicală reprezintă şi ea în ultimii ani principala sursă de metafore publicistice, utilizate în contexte social-politice şi economice. Lista termenilor medicali care au dezvoltat sensuri figurate este foarte lungă, deoarece numeroase valori metaforice reprezintă creaţii ad hoc, realizate prin simpla adăugare a unui determinant. Astfel avem: „schizofrenie politică”, „strabism politic”, „pojar politic”. Într-o manieră similară sunt întrebuinţaţi, mai ales în presă, şi alţi termeni me-dicali: anemie, cangrenă, cecitate, colaps, epidemie, hemoragie, metastază, miopie, strabism fractură, radiografie, tumoare etc.

Terminologia sportivă transferă în alte contexte (politic, social, economic) termenii sportivi, supuşi aceluiaşi proces de lărgire a sensului şi de metaforizare.

Identificarea spectacolului sportiv cu competiţia din viaţa politică, economică, culturală etc. contribuie, în planul comuni-cării, la lansarea unei adevărate mode a metaforei sportive. Succesul acestui procedeu lingvistic este asigurat de caracterul accesibil al terminologiei sportive şi de eficienţa acesteia în exprimarea plastică a mesajului cu destinaţie publică.

129

Au intrat în limbajul cotidian termeni şi expresii sportive de uz general (nespecializaţi pentru o anumită ramură sportivă): arbitru, cursă, echipă, fault, finală, a fenta, jucător, rabela de marcaj, meci „dispută”, a ridica mingea la plasă/fileu cuiva („a crea condiţii favorabile”), a pasa mingea cuiva, a scoate la înaintare pe cineva, a lăsa în ofsaid pe cineva, a pune tălpi cuiva, a o da în bară, băieţi de mingi, driblinguri politice, slalom politic etc.

Din terminologiile proprii anumitor sporturi, reţinem, ca surse ale metaforelor publicistice, fotbalul, boxul, şahul, schiul: cartonaş galben „moţiune de cenzură”, cartonaş roşu „sanc-ţiune, pedeapsă”, a arunca în corzi („a pune în dificultate”), a face cnocaut, joc de glezne, a ţine în şah, şah planetar (confruntarea orgoliilor între marile puteri) etc.

Termenii metaforizaţi proveniţi din sfera culturii sunt puţin numeroşi, dar frecvent utilizaţi: carnaval şi circ (parlamentar), vioara întâi, scenariu, spectacol şi sinonimul său, anglicismul show (politic).

Metaforele de tip popular, puţine la număr, sunt şi ele transferate în contexte social-economice sau politice. Efectul expresiv al termenului popular sporeşte prin contrastul realizat între acesta şi contextul în care este utilizat.

Substantivul căpuşă, de exemplu, este utilizat în sintagme din sfera economiei: firme/societăţi – căpuşă („parazit”, „care suge sânge”), ciolan şi expresiile a da cuiva un ciolan de ros, a umbla după ciolan, a scăpa ciolanul din mână; cumetrie, gogoaşă (electorală) etc.

Este evident că unele dintre inovaţiile semantice menţio-nate mai sus nu au şanse de pătrundere în sistemul limbii. Le-am menţionat, totuşi, ca mărturie a multiplelor valenţe creative ale limbii actuale.

Din perspectivă normativă, principalele abateri înregistrate sunt formulările ridicole, pretenţioase, generate de snobismul lingvistic al autorilor, grefat pe o stăpânire precară a limbii

130

române (derularea muzicii, segment de bere, implementarea unui birou notarial etc.).

Dincolo de avantajele reale ale unor mutaţii semantice de genul celor semnalate (înnoire a expresiei, brevilocvenţă, „culoare” stilistică), rămân evidente riscurile pe care vorbitorul nu trebuie să le ignore: imprecizia, ambiguitatea, preţiozitatea lingvistică. De aceea, preluarea unor asemenea inovaţii seman-tice în limbajul literar standard impune prudenţă, discernământ şi cunoaşterea exactă a sensului de bază al cuvântului.

Aspecte ale influenţei engleze

asupra vocabularului românesc actual Una dintre trăsăturile cele mai importante ale lexicului

majorităţii limbilor de astăzi este împrumutul masiv de cuvine englezeşti.

Influenţa engleză asupra limbii române s-a exercitat, cu începere din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atât indi-rect, prin intermediul limbilor franceză, germană sau rusă, cât şi direct, mai ales la sfârşitul secolului al XX-lea.

Destul de puternică în anumite limbaje funcţionale precum: economie, sport, cinematografie, viaţă mondenă, în prima jumătate a secolului nostru, influenţa engleză s-a manifestat pregnant mai ales după Al Doilea Război Mondial, fiind un fenomen lingvistic internaţional cu multiple explicaţii, la fel ca şi atitudinea de respingere a influenţei engleze care a devenit tot un fenomen internaţional, sau cel puţin european.

Împrumutul masiv de termeni anglo-americani reprezintă un fenomen socio- cultural care s-a manifestat în majoritatea limbilor europene. Studii comparative asupra lexicului limbilor romanice, datând din anii ’80, efectuate în Franţa, situau limba română pe penultimul loc în privinţa împrumutului lexical englez; ultima era, la acea dată, portugheza. Limba care conţine cele mai multe anglicisme, dintre limbile romanice, este

131

franceza, unde cuvintele împrumutate din engleză au intrat chiar în vocabularul fundamental. (cf. Mariana Ploae Hanganu, Engleza şi limbile europene, Luceafărul, nr.42, 1999). Reacţia lingviştilor a fost de respingere a anglicismelor şi s-a concretizat într-o serie de lucrări al căror numitor comun este atitudinea puristă, culminând cu propuneri legislative menite să protejeze limba naţională. Amintim aici proiectul legislativ promovat în Parlament de ministrul Culturii şi Francofoniei, Jacques Toubon, referitor la interzicerea utilizării cuvintelor străine în mass-media şi în reclame şi care impunea utilizarea limbii franceze în domeniile publice, în vederea contracarării folosirii abuzive a limbii engleze. Cea mai cunoscută din această serie rămâne lucrarea lui R. Étiemble Parlez-vous franglais, Paris, 1964, care a impus termenul le franglais pentru „franceza împănată cu anglicisme”, anglomania fiind prezentată de Étiemble ca o epidemie periculoasă, care a contaminat toate sectoarele limbii franceze: lexicul, procedeele de formare a cuvintelor, morfosintaxa. Recent a fost creat şi în română un termen care calchiază „frangleza”, şi anume „romgleza”, care denumeşte limba română împănată cu anglicisme, aşa cum există şi „spangleza” pentru spaniola împănată cu termeni de origine engleză.

Deşi ponderea influenţei engleze în româna actuală este semnificativă, lingviştii români au fost mai temperaţi decât lingviştii francezi. Atenţia cercetătorilor români s-a concentrat asupra aspectelor strict lingvistice, dintr-o perspectivă predo-minant descriptivă. Printre acestea se numără: etimologia, căile de pătrundere în română, sferele de circulaţie, adaptarea grafică, fonetică şi morfologică, modul de înregistrare în dicţionare, aspectele normative implicate în utilizarea anglicismelor.

Influenţa engleză nu este un fenomen în sine negativ, nu are de ce să fie considerată mai periculoasă decât alte influenţe străine care s-au exercitat şi se exercită încă asupra limbii române (de exemplu franţuzismele a antama, a achiesa, a

132

decela, a efasa, a ranforsa etc., care sunt la fel de „străine” ca şi anglicismele de ultimă oră). Abordarea anglicismelor folosite mai ales în stilul publicistic dintr-o perspectivă predominant normativă se bazează pe faptul că presa este un important factor cultural-educativ, care poate contribui pe de o parte la educarea lingvistică a publicului, iar pe de altă parte la îmbogăţirea, diversificarea şi internaţionalizarea lexicului limbii literare, cu condiţia asimilării corecte a neologismelor în general şi a anglicismelor în special.

Anglicismele care apar mai ales în presa actuală pot fi încadrate în una din cele două categorii de împrumuturi denumite de către Sextil Puşcariu „necesare” şi „de lux”.

Împrumuturile „necesare” sunt cuvinte sau unităţi frazeo-logice care îşi justifică prezenţa în limba română prin faptul că nu au corespondent românesc sau care prezintă anumite avantaje în raport cu termenul autohton: precizia sensului, corpul fonetic redus, expresivitate, circulaţie internaţională. În această catego-rie intră, în general, termeni de specialitate care nu au echivalente româneşti, deoarece denumesc realităţi apărute recent în diverse domenii ale culturii materiale şi spirituale. Printre avantajele utilizării acestor termeni se înscriu: precizia sensului, scurtimea şi simplitatea structurii (v. mass-media faţă de mijloace de comunicare în masă, weekend faţă de sfârşit de săptămână), precum şi caracterul lor internaţional, care facilitează schimbul de informaţii şi tehnologii între specialişti.

În ultimul timp au cunoscut o evidentă creştere a frecvenţei nu numai în presă, ci şi în limbajul standard curent anglicisme precum: bluf, card, hobby, lider, miting, rating, summit, trend sau unele care aparţin unor terminologii specializate, cum ar fi cea economică: business, manager, management, marketing, sponsor, artistică: band, bestseller, design, fan, jazz, show, story, thriller, top, twist, western, tehnico-ştiinţifică: computer, cameraman, flash, scanner, site, soft, stres sau termeni uzuali ca job, lobby, radar, shop, snack-bar, weekend etc. De asemenea

133

şi-au sporit frecvenţa şi circulaţia banner, board, broker, display, hit, juice, jogging, staff, star, workshop.

Multe dintre anglicismele denotative intrate în limba română, mai ales prin intermediul mass-mediei, aparţin unor terminologii, dar prezenţa lor în presă este o dovadă a faptului că au depăşit graniţele strictei specializări, tinzând să pătrundă în varianta standard a limbii. De exemplu, din terminologia econo-mică, financiară şi a profesiilor înregistrăm termeni precum: babysitter, cu sensul generic „îngrijitor de copii”, poate fi consi-derat un anglicism necesar în virtutea sensului său specializat, care nu permite substituirea prin sinonime româneşti; rating este utilizat de economişti şi publicişti cu un sens mai restrâns faţă de cel din engleză („categorie, clasificare, clasă, rang”): „acordarea ratingului de ţară”, „emisiune cu rating bun”; drugstore cu sensul „tip de magazin în care se vând produse farmaceutice, produse alimenare, diverse produse de larg consum”, fast-food, „preparate culinare care se pregătesc uşor şi rapid, servite pe loc în restaurant sau la pachet”, a devenit un termen de uz general; tour-operator s-a impus în terminologia turismului cu un sens identic cu acela din engleză: „companie care organizează şi vinde vacanţe prin intermediul unui agent turistic”; voucher, termen tot din domeniul turismului, are în engleză sensul „document care poate fi folosit, în loc de bani, pentru a achita ceva”; box-office „ansamblul încasărilor realizate de un film, o piesă de teatru”; briefing, cu sensul „întâlnire în cadrul căreia un politician informează jurnaliştii în legătură cu o anumită situaţie”.

Din terminologia tehnico-ştiinţifică avem termeni de specialitate precum: desktop este spaţiul de pe ecranul calcula-torului unde se găsesc icoanele şi de unde pot fi accesate programele; hard şi soft reprezintă trunchieri ale unor termeni compuşi din cibernetică (hardware-software). În româna actuală, hard „aparatura” şi soft „programe de computer” sunt utilizate atât ca substantive: „softul şi hardul s-au defectat”, cât

134

şi ca adjective: „piraterie soft”; laptop „computer de dimensiuni mai mici, portabil”, site s-a impus în limbă cu sensul specializat „spaţiu/pagină pe Internet”; airbag, utilizat în română cu sensul din franceză „pernă gonflabilă destinată să protejeze, în caz de ciocnire, pasagerii de pe locurile din faţă ale unui automobil”; shipping apare ca termen în domeniul marinei comerciale cu sensul „expediere de mărfuri cu ajutorul navelor”.

În categoria anglicismelor denotative intră forme verbale recente care denumesc termeni de specialitate fără echivalente în limba română, pentru că denumesc realităţi recent apărute în diverse domenii ale vieţii materiale şi spirituale: a accesa = a avea acces la, a intra într-o reţea sau într-un program de computer; a clona = a realiza exemplare genetic asemănătoare; a computeriza = a introduce folosirea computerului în diverse domenii de activitate; a conecta = a face legătura cu; a faxa =a trimite un fax; a formata = operaţie de pregătire a unui suport în vederea primirii unor informaţii, într-un format dat; a pirata = a copia ilegal un produs (muzical); a printa = a scoate un document din computer cu ajutorul imprimantei; a scana = a explora prin intermediul unui scaner, a examina în detaliu ceva cu ajutorul unui fascicul de raze X; a seta = a potrivi, a aranja (cu privire la computere etc.), a updata = a actualiza, a aduce la zi (o lucrare), a upgrada = a promova, a moderniza. Trebuie făcută precizarea că anumite categorii de vorbitori, îndeosebi cei care sunt familiarizaţi cu folosirea calculatorului, au tendinţa de a utiliza chiar şi în vorbirea cotidiană termeni ca a procesa, procesare sau a baleia, baleiere, a scana, scanare, a upgrada, upgradare.

Termeni din domeniul comunicaţiilor şi al presei: advertising „publicitate”, clip „scurt film (publicitar) dat la televiziune”, circulă în limba actuală şi cu sensul din franceză „film de scurtmetraj sau video care ilustrează un cântec, care prezintă opera unui artist”. Anglicismul şi-a extins sfera de utilizare şi în domeniul propagandei politice: „clipuri electorale”; hotline,

135

având sensul „linie telefonică prin care publicul poate contacta poliţia sau alte servicii pentru a da informaţii despre anumite situaţii speciale”, este preferat, datorită scurtimii sale şi caracterului internaţional, sintagmei echivalente linie telefonică de urgenţă sau calcului frazeologic linie fierbinte (utilizat în presă şi cu sensul „telefon erotic”; poster „afiş-reclamă, reprezentând portretul unei personalităţi, produse comerciale” etc.; consulting „furnizare de consultaţii, informaţii, sugestii cu caracter profesional, în vederea organizării şi rentabilizării unei activităţi”, implementare „punere în practică, aplicare a unor idei, invenţii” etc.

Termeni din domeniul învăţământului şi cercetării: curriculum, cu sensul „programă şcolară pentru o anumită disciplină”, a dat naştere şi unui derivat adjectival curricular „referitor la curriculum”; grant s-a impus recent în terminologia cercetării ştiinţifice şi înseamnă „o sumă de bani nerambursabilă acordată unui cercetător individual, echipe de cercetare, institut de cercetare pentru realizarea, într-o perioadă de timp determi-nată, a unei activităţi de cercetare ştiinţifică sau a unei activităţi conexe activităţii ştiinţifice”. În virtutea monosemantismului său (care-i asigură precizia, diferenţiindu-l faţă de alţi termeni din acelaşi câmp semantic, precum bursă, finanţare, sponsorizare etc.), anglicismul a fost acceptat în terminologia oficială; master este folosit în terminologia românească cu semnificaţia terme-nului din franceză, ca echivalent al sintagmei studii aprofundate (de specializare).

Domeniul vieţii mondene oferă o serie de termeni care nu au corespondent în română: party „petrecere, serată” îşi extinde semnificaţia în domeniul artistic, dobândind sensul de „specta-col în aer liber, cu muzică, dans etc.”, sinonim cu „petrecere-concert”; fan „admirator fanatic al vedetelor ecranului sau ale cântecului” îşi extinde utilizarea la domeniul sportiv, unde este sinonim cu „suporter” sau „adept”, „susţinător”; show „recital de muzică uşoară” şi „spectacol de varietăţi” este utilizat în prezent

136

şi în domeniul modei, al emisiunilor televizate, tip talk-show, sau al expoziţiilor; top este utilizat cu sensul de „clasament”. Iniţial, domeniul preferat a fost cel al manifestărilor artistice: topul celor mai bune filme, spectacole, melodii, al celor mai populari artişti etc. Cu timpul, anglicismul şi-a diversificat domeniile, de la topul investitorilor străini, topul încrederii în liderii politici, la topul celor mai bine îmbrăcate vedete de cinema, ajungându-se la topuri cu delimitare precisă: top 10, top 100, sau intrând în construcţii fixe: a fi în top, a rămâne în top, a fi de top etc.; trend este un anglicism la modă, folosit în locul sinonimelor sale: direcţie, orientare, tendinţă, prezentând faţă de acestea avantajul scurtimii şi al adaptabilităţii. Se vorbeşte tot mai insistent de trend în politică, în artă, în modă etc.; training „antrenament”este, în prezent, larg folosit în presă în domeniul publicitar cu sensul generic „pregătire profesională”, „instruire”.

Împrumuturile stilistice, conotative reprezintă o categorie mai bogată şi mai eterogenă decât cele denotative. Nota lor distinctivă este prezenţa „conotaţiilor străine”, care le asigură expresivitatea în raport cu echivalentele româneşti.

Între împrumuturile stilistice se înscriu şi anglicisme frecvent întâlnite în varianta colocvială a limbii, de unde le preia şi presa: bluff, boss/bos, job, high-life, hobby, look, speech, sexy, OK, IQ, full, party, scheci. Din categoria frazeologismelor de tip colocvial, de circulaţie internaţională, preluate ca atare din engleză avem: cover-girl, fast-food, dutty-free, family planning, fifty-fifty, first class, first lady, full-time, joint-venture, no comment, no man's land, on-line/online, one-man show, self-made-man, party-line, sex-appeal, sex-simbol, second-hand, top-model, iar formulele de salut: hello, hi, bye-bye, de aprobare: OK, interjecţia wow! – sunt deja clişee lingvistice.

Semnificativă pentru stilistica anglicismelor este şi adoptarea unor formule de conversaţie cu această origine. Aici intră formulele de salut hello şi bye-bye, cele de afirmaţie all right şi OK, ca împrumuturi propriu-zise, şi formulele de urare weekend plăcut, o zi bună.

137

Anglicismele „de lux” reprezintă împrumuturi efemere, utilizate de un cerc restrâns de vorbitori, care nu sunt absolut necesare limbii române şi care nu au o justificare stilistică. De cele mai multe ori, aceste împrumuturi dublează termeni autohtoni, fără a aduce o informaţie în plus faţă de cuvintele româneşti sau apar ca sinonime recente ale unor împrumuturi anterioare. Ele sunt de cele mai multe ori nemotivate sau reflectă un anumit veleitarism intelectual, snobism lingvistic sau insuficienta cunoaştere a resurselor limbii române, constituind manifestări tipice de anglomanie. Împotriva unor astfel de cuvinte se ridică cei mai mulţi dintre lingvişti.

Dintre anglicismele „de lux” care deţin o pondere însem-nată în presă, în anunţuri publicitare, denumiri de firme, termeni din domeniul comunicaţiilor, învăţământului, artistic, sportiv sau din domeniul vieţii mondene, amintim: agreement „acord (financiar, comercial)”, banner „afiş publicitar”, discount „reducere”, nurse „asistentă medicală, infirmieră”, part-time „(angajat) pe durată limitată, plătit cu ora”, program officer „responsabil / coordonator de program”, provider „persoană care se ocupă cu aprovizionarea”, showroom „magazin-expoziţie”, showbiz „industria spectacolelor, a întâlnirilor mondene”, shopping „târguieli, cumpărături”, salesman „agent comercial / vânzător” etc.

Din domeniul comunicaţiilor: briefing „conferinţă de presă”, panel „secţiune a unei conferinţe, reuniuni”, press release „comunicat de presă”, key-speaker „vorbitor principal”, roaming „conectare la serviciul de telefonie mobilă din altă ţară”.

Din domeniul învăţământului: training „instruire profesio-nală, pregătire”, workshop „atelier de lucru, seminar”, item cu un sens specializat „întrebare / punct dintr-un test”, text-book „manual, curs universitar”, visiting professor „profesor-oaspete”, vocaţional (engl. vocational),,profesional”, din sintagma „învă-ţământ vocaţional”.

138

Din domeniul politico-administrativ: board „consiliu de conducere”, chairman „preşedinte al unei reuniuni”, exit-poll „sondaj la ieşirea alegătorilor de la secţiile de votare”, staff „personal angajat, colectiv de lucru”.

Din domeniul artistic: band „orchestră, formaţie muzicală”, happening „spectacol spontan, improvizat”, performance „spectacol”, teleplay „piesă de teatru TV”, casting „selectarea actorilor pentru anumite roluri” - în presa românească el circulă cu sensul „bancă de date privind actorii de teatru, film şi TV”, remake „ecranizare/versiune nouă a unui film turnat mai de mult”, romance „roman de dragoste/aventuri” este utilizat şi ca sinonim pentru „film de dragoste”, underground „spectacol experimental, de obicei de avangardă”.

Din terminologia sportivă, pe lângă anglicismele incluse în ultimele dicţionare de neologisme şi cuvinte recente (team „echipă sportivă”, coach „antrenor”, goalkeeper „portar”), pot fi considerate împrumuturi „de lux”: draftat „transferat (despre jucători)”, pole-position „poziţie de favorit într-o competiţie sportivă”, soccer „fotbal european” - în opoziţie cu football „fotbal american”, dirt-track „întrecere motociclistă care se desfăşoară pe o pistă cu zgură special amenajată, uneori cu obstacole”.

Din domeniul vieţii mondene: fashion „modă”, make-up „farduri”, modelling „meseria de manechin”, look „fel de a arăta, de a se prezenta”.

În aceeaşi categorie se înscriu şi termeni din sfera gastronomiei. Pe lângă binecunoscutele anglicisme hamburger, cheeseburger, hot-dog, juice, mai pot fi menţionaţi termeni precum toast „pâine prăjită crocantă”, snacks „gustări, aperitive”, grill „grătar”, steak „carne pentru friptură” etc.

Încadrarea unor împrumuturi într-o categorie sau alta este un proces oscilant. Astfel, se pot înregistra o serie de fluctuaţii privind statutul unor cuvinte care au fost incluse în categoria aşa-numitelor împrumuturi „de lux” şi care au devenit, cu

139

timpul, necesare, datorită utilizării frecvente şi acceptării lor de către vorbitorii de limbă română.

Norme ortografice şi ortoepice

Tendinţa generală a limbii actuale este ca împrumuturile

din engleză să fie asimilate şi utilizate în forma originară. Procesul de adaptare este în mod deliberat „frânat” prin acţiunea unor factori de natură psiholingvistică sau sociolingvistică. Caracterul internaţional al anglicismelor din diverse terminolo-gii (ştiinţifică, economică, politică, sportivă) sau din limbajul tinerilor motivează păstrarea lor în forma din limba-sursă. Anglicismele din categoria împrumuturilor „stilistice” îşi păs-trează aspectul din limba de origine ca o condiţie a forţei lor de sugestie şi de evocare.

Cercetările mai recente asupra anglicismelor din limba română (v. Mioara Avram, Anglicismele în limba română actuală, pp.14-17; Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Vocabularul limbii române actuale, pp.83-117), pun în valoare conceptul, etimologia, căile de pătrundere în limba română, domeniile de circulaţie, adaptarea fonetico-grafică şi morfologică, aspecte de natură semantică şi stilistică, modul cum apar înregistrate în dicţionare. Abordarea din perspectiva normelor ortografice şi ortoepice, dar ţinând seama şi de uz, a dus la identificarea câtorva aspecte esenţiale legate de comportamentul ortografic şi ortoepic al anglicismelor. Astfel, avem: a) anglicisme, simple sau compuse, care au grafie etimologică şi pronunţare identică sau apropiată de cea din engleză: agreement, backhand, boom, boy, break, broker, cocker, computer, copyright, cowboy, dandy, dealer, desktop, discount, dressing, driver, fitness, flash, hacker, hardware, jazz, jogging, ketchup, kidnapping, lady, live, modelling, musical, outsider, parking, player, rocker, scrabble, skinhead, software, showroom, thriller, yesman; box-office, duty-free, fifty-fifty, full-time, high-tech, second-hand, self-service,

140

walkie-talkie. În legătură cu scrierea cu cratimă a cuvintelor compuse trebuie menţionat că în limba română se vor scrie cu cratimă cuvintele compuse care în engleză sunt scrise cu blanc: cherry-brandy, cover-girl, high-life, room-service, science-fiction, talk-show. Unele anglicisme prezintă variante grafice prin apostrof, cu cratimă sau fără, cu punct sau fără punct: rock-and-roll/rock’n-roll, standby/stand-by, online/on-line, K.D./ KD, O.K. / OK; b) anglicisme care au grafie etimologică şi pronun-ţare în două moduri: jazz [gez/ğaz], jazzband [gezbend/ğazband], management [meniğment/manağment]; c) anglicisme simple şi compuse cu grafie etimologică şi fonetică: casting, hard, poster, song, pop-art, pop-corn, la care pronunţia redă scrierea, şi anglicisme cu două variante: prima formă păstrează grafia etimologică, iar varianta are grafie fonetică: boss/bos, cocktail/cocteil, penalty/penalti. Sunt şi situaţii când grafia fonetică poate sta pe primul loc, iar grafia etimologică poate apărea la variantă: rugbi/rugby, pronunţat [rugbi] şi [ragbi] pentru varianta engleză.

Gradul de adaptare a împrumuturilor la sistemul morfologic, ortografic şi ortoepic românesc variază în funcţie de particularităţile grafice şi fonetice ale cuvintelor. Conform actualelor norme ortografice şi morfologice, articolul hotărât enclitic, singular şi plural, se leagă cu cratimă în împrumuturile a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare: flash-ul, hardware-ul, site-ul, show-ul, puzzle-ul, aquis-ul, în împrumuturile care au finaluri grafice neobişnuite la cuvintele vechi din limba română: lobby-ul, dandy-ul, party-ul; cowboy-i, hippy-i, playboy-i, story-uri, şi se recomandă ataşarea fără cratimă a articolului la împrumuturile care se termină în litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în limba română: clickul, feedbackul, fitnessul, itemul, ketchupul, rockul; businessuri, exit-poluri, fast-fooduri, living-roomuri, weekenduri. Această scriere prezintă fluctuaţii, mai ales în presă, când marcarea articolului enclitic şi a desinenţei de plural se face cu cratimă sau fără cratimă, mai mult la întâmplare.

141

Integrarea anglicismelor se demonstrează şi prin produc-tivitatea lor ca baze pentru formaţii româneşti. Cele mai interesante situaţii apar la derivatele moţionale pentru formarea femininelor corespunzătoare unor substantive masculine nume de persoane. De la compusele cu -man, care în engleză au feminine paralele compuse cu woman „femeie”, româna a format feminine derivate în -ă şi -iţă: recordmenă, tenismenă, fană, sprinteră, outsideră, lideră, barmaniţă, hakeriţă, rockeriţă, spicheriţă.

Unele anglicisme şi-au constituit familii de cuvinte. De exemplu, cuvântul miting şi-a creat următoarele derivate: mitingar, mitingism, mitingist, minimiting; de la cocaină s-au creat derivatele: cocainoman, cocainomană, cocainofobie, cocainomanie; de la sponsor: a sponsoriza, sponsorizare, cosponsor; de la sprint s-au format: a sprinta, sprinter, sprinteră şi chiar cuvântul coca-cola şi-a format, deocamdată, derivatul cocacolizare. De remarcat deosebirea dintre lipsa de produc-tivitate a împrumutului neadaptat business, pentru care nu există decât compusul businessman, împrumutat ca atare, şi produc-tivitatea variantei-dublet bişniţ(ă): a bişniţări, bişniţar, bişniţăraie, bişniţăreală, bişniţăreasă, bişniţăresc, bişniţărie şi bişniţman.

Dintre erorile cele mai frecvente care apar în utilizarea anglicismelor menţionăm pe cele mai des întâlnite în articole, emisiuni de radio şi televiziune: pleonasmele de tipul: bord de conducere, killer plătit, lideri de frunte, hit de mare succes, conducere managerială, reclamă publicitară, summit la vârf, mijloace (de) mass-media, canal media, hobby-ul preferat, blugi albaştri, floricele pop-corn, virusul HIV) şi impreciziile semantice explicabile prin categoria „falşilor prieteni”, prin care sunt desemnaţi termeni străini cu formă identică sau foarte apropiată, dar cu semnificaţie distinctă faţă de corespondentele româneşti. De exemplu: audienţă „public, auditoriu”, agrement „acord”, a acomoda „a asigura (cuiva) cazare”, a agrea „a fi/a

142

cădea de acord”, a aplica „a cere, a solicita ceva”, sens de la care s-au creat şi derivatele aplicant, aplicaţie, confortabil „convenabil”, convenţie „întrunire largă a unei organizaţii sau a unui grup politic”, oportunitate „şansă, posibilitate, ocazie”, pachet „set, ansamblu”, a promova (şi substantivele promovare, promoţie) „a face publicitate/reclamă, a lansa”, sever „grav, de proporţii”, suport „sprijin financiar, finanţare”, librărie „bibliotecă” etc.

În ultimul timp se poate constata o anumită concurenţă între termenii englezeşti recent adoptaţi în limba română şi termenii româneşti sinonimi mai vechi de provenienţă franceză. Grupaţi în perechi sinonimice, e lesne de observat preferinţa uzului actual al limbii române pentru cuvintele englezeşti. Sunt concludente exemple precum: brandy-coniac, bowling-popice, business-afacere, job-serviciu, manager-administrator, staff-personal, star-vedetă etc.

Specialiştii care urmăresc influenţa limbii engleze arată că alegerea modelului englezesc va fi şi mai frecventă în următorii ani şi va cuprinde toate comunităţile naţionale care intră în perioada actuală în mişcarea de „internaţionalizare” a economiei şi a societăţii. În faţa acestei realităţi, lingviştii trebuie să studieze anglicismele în toată complexitatea lor, cu discernământ şi fără prejudecăţi, să le înregistreze, să le descrie şi să le explice pentru a se asigura utilizarea lor corectă şi unitară, întrucât o limbă nu poate fi împiedicată să se dezvolte în conformitate cu tendinţele ei fireşti şi cu necesităţile în continuă creştere ale procesului de comunicare.

143

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.

Avram, Mioara, Probleme ale exprimării corecte, Editura Academiei, 1987.

Avram Mioara, Cuvintele limbii române între corect şi incorect, Editura Cartier, Chişinău, 2001.

Avram, Mioara, Anglicismele în limba română actuală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997.

Bidu-Vrânceanu, Angela, Dinamica sensurilor în româna actuală, în LL, 1997, vol. 3-4, p. 39-44.

Bidu-Vrânceanu, Angela, Dinamica vocabularului românesc după 1989. Sensuri

„deviate” ale termenilor tehnico-ştiinţifici, în LL, 1995, vol. I, p. 38-45.

Brâncuş, Grigore, Saramandu, Manuela, Morfologia limbii române, Bucureşti, Editura Credis, 2001.

Brâncuş, Grigore, Productivitatea conjugărilor în româna actuală, în SCL, XXVII, 1976, nr. 5.

Ciobanu, Fulvia; HASAN, Finuţa, Formarea cuvintelor în limba română, vol. I,

Compunerea, Editura Academiei, Bucureşti, 1970. Ciobanu, Georgeta, Anglicisme în limba română, Timişoara,

1996. Coşeriu, Eugeniu, Sincronie, diacronie şi istorie, Editura

Enciclopedică, Bucureşti, 1997. Coteanu, Ion, Vocabularul limbii române, în Societatea de

Ştiinţe Filologice din România, „Buletinul Societăţii pe anii 1991-1992”.

144

DEX = Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. a II-a, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996.

Dimitrescu, Florica, Dicţionar de cuvinte recente, ed. a II-a, Editura Logos, Bucureşti, 1995.

Dimitrescu, Florica, Tendinţe ale formării cuvintelor în limba română (Cuvinte noi în presa actuală), în LL, vol. 10, 1965.

Dimitrescu, Florica, Dinamica lexicului românesc- ieri şi azi-, Clusium-Logos, Cluj-Bucureşti, 1995.

DOOM = Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005.

GLR = Gramatica limbii române, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005.

Graur, Alexandru, Tendinţele actuale ale limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.

Graur, Alexandru, Puţină gramatică, vol. I, Bucureşti, 1987; II, Bucureşti, 1988.

Groza, Liviu, Elemente de lexicologie, Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2004.

Gruiţă, Gligor, Gramatica normativă, ed. a III-a, Editura Polirom, 1999.

Gruiţă, Gligor, Moda lingvistică 2007. Norma, uzul şi abuzul, Editura Paralela 45, 2006.

Guiraud, Pierre, Les mots étrangers, Paris, P.U.F., 1965. Guţu Romalo, Valeria, Corectitudine şi greşeală. Limba română

de azi, versiune nouă, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000. Guţu Romalo, Valeria, Nou şi vechi în limba română actuală, în

LL, 1997, vol. 3-4, p. 5-9. Guţu Romalo, Valeria, Morfologia structurală a limbii române.

Substantiv, adjectiv, verb, Bucureşti, 1969. Hristea, Th., Probleme de cultivare a limbii române

contemporane, Academia Universitară Athenaeum, Bucureşti, 1994.

Hristea, Th.(coordonator), Sinteze de limba română, ed. a III-a, Editua Albatros, Bucureşti, 1984.

145

Iordan, Iorgu, Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor”, ed. a II-a, Bucureşti, 1947.

Iordan, Iorgu, Stilistica limbii române, ed. a II-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1975.

Irimia, Dumitru, Structura stilistică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.

Marcu, Florin, Noul dicţionar de neologisme, Editura Academiei, Bucureşti, 1997.

Pană Dindelegan, Gabriela (coordonator), Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, Editura Universităţii din Bucureşti, 2002.

Pitiriciu, Silvia; Topală, Dragoş Vlad, Dicţionar de abrevieri şi simboluri, Editura

All, Bucureşti, 1998. Pârlog, Hortensia, Termeni de origine engleză în publicistica

românească contemporană, în Analele Universităţii din Timişoara, Seria Ştiinţe filologice, IX, 1971, nr. 1.

Preda, Irina, Îmbogăţirea lexico-semantică a limbii române actuale (cu privire specială la perioada postdecembristă), (I), în LR, XLI, 1992, nr. 9.

Puşcariu, Sextil, Limba română. I. Privire generală, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.

Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influenţe, creativitate, Editura All, 2001.

Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, Abrevierile în româna actuală: modă sau necesitate?, în „Comunicările Hyperion” 5, Editura Hyperion, XXI, Bucureşti, 1996.

Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, Împrumuturi necesare şi împrumuturi de lux în limbajul publicistic actual, în „Comunicările Hyperion”, I, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1992.

Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, Observaţii privind influenţa engleză în limbajul publicistic actual, în LL, nr. 2, 1996.

Uritescu, Dorin, De la chioşcari la vesternizare. Mic dicţionar de termeni actuali, Bucureşti, 1993.