Disciplina : LITERATURA ROMÂNĂ ȘI LITERATURA PENTRU COPII/ Conf.Prof.Dr. PURȚUC MARIANAStudent: FLUTUR (căs. UNGUREANU) VIOLETAPIPP/ID AN II

L U C R A R E D E V E R I F I C A R E 11. Redactaţi un eseu de 25-30 de rânduri cu titlul Literatura – comunicare şi autocomunicare.2. Se dă textul:„E /o/ în/tâm/pla/re/ a /fi/ in/ţei me/le / 12 silabeşi /a/tunci /fe/ri/ci/rea/ din/lă/un/trul /meu / 12 silabee /mai /pu/ter/ni/că /de/cât /mi/ne/, de/cât/ oa/se/le /me/le,/ 17 silabepe/ ca/re/ mi /le /scrâş/neşti/ în/tr-o/ îm/bră/ţi/şa/re /14 silabeme/reu/ du/re/roa/să, mi/nu/na/tă me/reu. / 12 silabe

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart fluviul rece în delta fierbinte,ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mitâmpla de stele, până când lumea mea prelungă şi în nesfârşirese face coloană sau altcevamult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt! Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,două culori ce nu s-au văzut niciodată,una foarte de jos, întoarsă spre pământ,una foarte de sus, aproape ruptă în înfrigurata, neasemuita luptăa minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.” (Nichita Stănescu, Ce bine că eşti)Cerinţe:

(a) Argumentaţi apartenenţa textului la sfera literaturii. Textul în versuri dat aparține poetului Nichita Stănescu și putem argumenta că aparține sferei literaturii deoarece ne transmite un mesaj poetic integrat într-un tot , constituit din ideile și sentimentele proprii ale autorului, din semnificațiile și atitudinile pe care le comunică scriitorul prin creația sa (iubirea este sentimentul înălţător care îşi face loc în inima fiecărui om în momentul în care simte faptul că fiinţa de care se simte atras este aceeaşi fiinţă ce îi poate dărui fericire); are un început și un sfârșit dat organizat într-un stil propriu.Imaginaţi un context comunicativ în care aţi putea valorifica un text nonliterar care să corespundă, ca mesaj, textului dat.M-am gândit să aleg ca text nonliterar articolul pentru a valorifica mesajul poeziei date –iubirea. Realizarea acestuia se poate fi individuală ,sub forma unui concurs, iar articolele finale realizate de elevi vor fi publicate în revista școlii, iar un juriu de specialitate va desemna articolul cel mai reușit.

(b) Exemplificaţi, prin raportare la textul dat, conceptele: operă literară, temă, motiv, limbaj poetic, semn poetic, categorie estetică.

operă literară = textul dat este o operă literară în versuri deoarece are un scriitor care a

Disciplina : LITERATURA ROMÂNĂ ȘI LITERATURA PENTRU COPII/ Conf.Prof.Dr. PURȚUC MARIANAStudent: FLUTUR (căs. UNGUREANU) VIOLETAPIPP/ID AN II

transfigurat artistic realitatea prin conținut unic și formă; compoziția sa este lirică și este organizată ca structură în versuri care transmite emoții unice trăite de poet și care au puterea de a ne face să le trăim și noi, ca propriile noastre emoții;temă= tema poeziei o constituie nivelul cel mai înalt al fericirii pe care îl poate atinge un suflet în prezenţa jumătăţii sale, fericire provocată de sentimentul de dragoste care ajunge la cote maxime;

motiv= constă într-un simbol, o idee reluate sau subliniate cu insistență și care contribuie la definirea mesajului unei opere; poetul aici constituie ideea de jumătate și întreg conturată, pe tot parcursul poeziei, de prezenţa verbului „a fi” ce subliniază existenţa acestor două jumătăţi predestinate încă de la începuturi; limbaj poetic= este mijlocul prin care se transmite mesajul poetic, prin care se transfigurează realitatea obiectivă, a lumii, și cea subiectivă, a creatorului, într-o realitate unică, estetică ; aici poetul transfigurează iubirea folosind un limbaj afectiv , original, deoarece sentimentul de dragoste este unic în prezența jumătății alese; semn poetic= este instrumentul poetic prin care se realizează funcția estetică a limbajului, respectiv funcția sa poetică; C. Parfene înțelege prin semn poetic „un semn al limbii de gradul al III- lea” sau altfel spus , „cuvântul în poezie , devine din semnificat semnificantul altui semnificat”. categorie estetică= Sublimul e o categorie estetică ce se referă la puternice sentimente de admirație sau venerație provocate de măreția faptelor excepționale ale eroilor, de natura maiestoasă, stârnind tensiuni sufletești patetice, grandioase. Sublimul este gradul superlativ al conceptului estetic de frumos.

(c) Comentaţi textul, prin interpretarea elementelor de limbaj artistic: figuri de stil, imagini artistice, moduri de expunere, elemente de prozodie, elemente sintactico-morfologice, semne de punctuaţie valorificate.

În poezia Ce bine că eşti  , de Nichita Stănescu dragostea este definită ca o „întâmplare a fiinţei” umane, ca un lucru spontan, neprevăzut, ce nu aşteaptă şi nu iartă. Autorul asociază în prima strofă dragostea cu fericirea căreia îi oferă o valoare semnificativ de mare, hiperbolizând-o şi categorisind-o drept un sentiment mai puternic decât omul, mai puternic chiar decât oasele acestuia. Ştiind faptul că oasele corpului omenesc sunt de o duritate considerabilă, putem trage concluzia că sentimentul de fericire provocat de dragoste, care este şi mai puternic, depăşeşte limitele obişnuitului. În aceeaşi strofă, autorul foloseşte un oximoron prin care doreşte să evidenţieze tendinţa de contradictoriu prezentă întotdeauna alături de sentimentul de dragoste: „mereu dureroasă, minunată mereu”.

Disciplina : LITERATURA ROMÂNĂ ȘI LITERATURA PENTRU COPII/ Conf.Prof.Dr. PURȚUC MARIANAStudent: FLUTUR (căs. UNGUREANU) VIOLETAPIPP/ID AN II În strofa a doua, poetul foloseşte epitetul „cuvinte lungi, sticloase” pentru a sublinia faptul că prin intermediul cuvintelor frumoase, de dragoste are loc apropierea celor două jumătăţi. Foloseşte totodată un alt oximoron evidenţiind diferenţa celor două părţi ale întregului ce tind să se unească: „fluviul rece” – putem sesiza substantivul de genul masculin ce poate întruchipa imaginea îndrăgostitului, răceala sufletului acestuia provenind din faptul că are nevoia de căldură, de iubirea fiinţei iubite; „delta calda” – se poate observa substantivul de genul feminin care întruchipează imaginea iubitei, cea care oferă dragostea, sentimentul de căldură spre care tinde îndrăgostitul. Prin versurile „ cuvinte lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart fluviul rece de delta fierbinte” poetul doreşte să realizeze un portret al celor doi, puterea apropierii şi a depărtării constând în atotputernicele cuvinte de dragoste. În strofa a treia autorul foloseşte un îndemn „Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi tâmpla de stele” prin care doreşte să puncteze dorinţa imensă de a se lăsa pradă sentimentului de dragoste; tâmpla semnifică gândirea raţională pe care el doreşte să o ignore, să scape de ea, izbind-o de stele, cât mai sus pentru ca „lumea sa prelungă şi în nesfârşire să se facă coloană sau altceva mult mai înalt, şi mult mai curând”. Prin aceste versuri poetul doreşte să evidenţieze faptul că atunci când îşi face apariţia sentimentul de iubire nu mai există nici timp, nici spaţiu.

În ultima strofă poetul accentuează ideea de antiteză, de opoziţie între cele două jumătăţi, între cei doi îndrăgostiţi, dar şi faptul că extremele se atrag. În incipitul strofei îşi exteriorizează sentimentul de bucurie „Ce bine că eşti” datorită faptului că fiinţa pe care o iubeşte există, dar totodată îşi exprimă mirarea pentru că se regăseşte el însuşi, aşa cum dorea, alături de fiinţa iubită.

Prin versurile „Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se, două culori ce nu s-au văzut niciodată” poetul subliniază regăsirea celor două jumătăţi ale întregului ce s-au căutat, necunoscându-se una pe cealalaltă, dar care ştiau de existenţa lor reciprocă. El identifică aceste jumătăţi numindu-le cântece sau culori, evidenţiind astfel fericirea, veselia şi buna dispoziţie ce îşi fac loc în sufletul unui om odată cu apariţia sentimentului de iubire atunci când acesta este, bineînţeles, împărtăşit.

În ultimele versuri este prezent tot un oximoron, poetul menţionând faptul că aceste două culori sunt „una foarte jos, întoarsă spre pământ, una foarte sus, aproape ruptă în înfrigurata, neasemuita luptă a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt”, putând să se refere la faptul că fiinţa iubită se află pe pământ, în timp ce îndrăgostitul se află sus, prins în lupta minunii că ea este, că există, nevenindu-i încă să creadă faptul că şi-a găsit jumătatea, „a-ntâmplării că sunt” şi nevenindu-i să creadă că şi el este jumătatea ei, evidenţiind diferenţa dintre cei doi, dintre cele două culori: una foarte jos, întoarsă spre pământ, iar cealaltă foarte sus.

Ultima strofă a poeziei este sub semnul mirării ca atitudine exemplară în fața existenței noastre ca ființe întâmplătoare. Contrariile se estompează, se armonizează, limitele se rup, are loc transcenderea de la unul la altul: "Ce bine că ești, ce mirare că sunt!/ Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se/ două culori ce nu s-au vazut niciodată/ una foarte de jos, întoarsă spre pământ/ una foarte de sus, aproape ruptă/ în înfrigurata neasemuita luptă/ a minunii că ești, a-ntâmplării că sunt".Metaforele sunt abstracte, nonfigurative "două cântece... două culese..." Ele decantează ființa umană de orice impuritate atunci când de fapt poetul caută atracția contrariilor.

Disciplina : LITERATURA ROMÂNĂ ȘI LITERATURA PENTRU COPII/ Conf.Prof.Dr. PURȚUC MARIANAStudent: FLUTUR (căs. UNGUREANU) VIOLETAPIPP/ID AN II

Poezia se închide cu un vers ce pune ființarea ființei la nivelul întâmplării: "a minunii că ești, a-ntâmplării că sunt".

Poezia este structurată în patru strofe, prima și a treia strofă având cinci versuri, a doua patru versuri , iar a patra șapte versuri; prima strofă are rima încrucișată la patru dintre versuri, măsura versurilor diferă, doar primul, al doilea și al cincilea având număr exact de silabe (12). A doua strofă are rima încrucișată, măsura versurilor inegală , a treia strofă are rima încrucișată doar la al doilea și al cincilea vers. Ultima strofă are rima îmbrățișată doar la patru din cele șapte versuri. Ca elemente sintactico- morfologice Nichita Stănescu folosește alternanța dintre verbe la modul prezent și conjunctiv ( „sunt”, „e”, „ești”- „să vorbim ”, „ să stăm de vorbă”, „ să spunem” precum și prezența conjuncției subordonatoare „ că” .

(1. = 2 p.; 2. (a) = 1 p.; (b) = 2 p.; (c) = 4 p.; din oficiu = 1 p)

Disciplina : LITERATURA ROMÂNĂ ȘI LITERATURA PENTRU COPII/ Conf.Prof.Dr. PURȚUC MARIANAStudent: FLUTUR (căs. UNGUREANU) VIOLETAPIPP/ID AN II

1.Literatura – comunicare şi autocomunicare

(eseu)Pornind de la cele două înţelesuri esenţiale ale comunicării: a comunica ceva şi a comunica

cu cineva putem spune că scriitorul doar se exprimă, şi nu(se) comunică; că în cazul comunicării conţinuturilor sufleteşti imaginare, termenul de comunicare devine foarte aproximativ şi doar metaforic. Chiar dacă se admite că literatura este o comunicare, ea rămîne a fi una mai puţin obişnuită. Textul literar, prin structura sa, se deosebeşte de simpla informaţie. El permite transmiterea unui ansamblu de “informaţii” cu neputinţă de comunicat prin mijloacele limbajului comun. În opinia poetului Robert Frost, poezia este mijlocul prin care oameniilor li se vorbeşte despre lucruri pe care ei le cunosc, dar nu au cuvinte să le numească. Comunicarea artistică/literară este posibilă numai dacă opera de artă/literară poate fi decodată de receptor, dacă are o structură creată pe baza ansamblului experienţei artistice şi sociale, comune atât creatorului, cât şi receptorului. Literatura, aşadar, a fost şi mai este considerată artă a cuvântului, un limbaj deviat de la norma vorbirii comune. Roman Jakobson introduce noţiunea de literaritate (literaturnost). Literatura este mijlocul prin care accedem la esenţialul din om, inapt pentru logică: visele, emoţiile, dragostea, ura, speranţa, angoasa, sensul vieţii” (Ernesto Sabato). Literatura poate răspunde deci celor mai ascunse dileme ale existenţei, dar, spre deosebire de filozofie sau ştiinţă, răspunde nu numai prin idei, ci şi prin simboluri şi mituri, prin mijloacele gîndirii magice. Rolan Barthes consideră că „ literatura îşi asumă multe domenii ale cunoaşterii. “ “În opinia lui Barthes, literatura nu foloseşte pur şi simplu limbajul, ci “îl pune în scenă”. Cu alte cuvinte, ea ne atrage atenţia că prin limbaj cunoaştem şi ne propune să medităm asupra faptului dacă limbajul reflectă realitatea sau este şi un mod de iventare a unui nou univers. Se poate chiar că prin literatură cunoaştem viitorul.  Lectura este contactul cititorului cu textul literar sau, așa cum spune criticul Georges Poulet, cu un alt: “Când sunt absorbit de lectură, un eu secund pune stăpânire pe mine și simte pentru mine”. Termenul de “lectura” nu se potrivește însă formelor radiofonice și televizate de difuzare a literaturii.  În aceste cazuri e mai bine să folosim cuvântul “receptarea”. Lectura si receptarea sunt, așadar, noțiuni sinonime și înseamnă contactul cu literatura. Literatura despre literatură nu se reduce doar la istoria, critica şi teoria literară. Ajungem astfel şi la autoreferenţialitatea. E vorba de textul care ne vorbeşte despre sine, despre cum a fost creat.

Disciplina : LITERATURA ROMÂNĂ ȘI LITERATURA PENTRU COPII/ Conf.Prof.Dr. PURȚUC MARIANAStudent: FLUTUR (căs. UNGUREANU) VIOLETAPIPP/ID AN II

L U C R A R E D E V E R I F I C A R E 21. Exemplificaţi modalitatea de reflectare a aceleiaşi teme în trei texte din literaturaromână/universală, aparţinând genurilor epic, liric şi dramatic.Textele alese:

„Stejarul din Borzești” , de Eusebiu Camilar „Imn lui Ștefan cel Mare” , Vasile Alecsandri „Apus de soare” , de Barbu Ștefănescu Delavrancea

Eroi legendari ai neamului- Domnitorul Ștefan cel Mare Literatura de inspirație istorică, prin tematică și prin realizarea artistică, face accesibilă înțelegerea istoriei naționale la orice vârstă, oferă modele de patriotism, cinste și demnitate, creează emoții estetice, convingeri și sentimente morale. Valoarea educativă a istoriei neamului este prezentată încă de la cronicari, apoi la pașoptiști sau marii clasici transmisă până în prezent prin mijloacele artistice ale povestirii, versurilor sau ale romanului istoric, surprinzând astfel cele mai semnificative și dramatice momente ale istoriei neamului, figuri luminoase de voievozi și eroi aducând pilda trecutului să fie învățătură prezentului. Legendele restituie istoriei nu numai fapte ale eroilor noştri populari, ci şi o bogăţie de valori morale exprimate într-o limbă simplă şi expresivă. Istoria naţională povestită de poporul însuşi, în legendele sale, are căldura faptului trăit, la care naratorul participă sufleteşte. Legendele istorice relevă, în formă concisă şi sobră, având mărcile stilului oral, faptele oştenilor români şi ale domnitorilor care au pătruns în conştiinţa şi tradiţia poporului, ca simboluri ale demnităţii naţionale (Negru-Vodă, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul).În asemenea legende, personajele sunt realizate la interferenţa dintre realitate şi mit. Domnitorii ţărilor române se bizuie pe virtuţile oştenilor: credinţa, inteligenţa, vitejia. Patriotismul voievozilor români, ca şi al oştenilor, este o însuşire firească, sensul existenţei lor fiind slujirea intereselor neamului. Trecutul istoric este pentru scriitorii contemporani o temă tratată frecvent. Lectura „Stejarul din Borzești” , de Eusebiu Camilar prezintă întâmplări din vremea lui Ștefan cel Mare, domnul Moldovei. Ea este o legendă istorică legată de existența falnicului copac de pe plaiurile Borzeștilor și de faptele mărețe ale viteazului voievod. Titlul lecturii este simbolic. Pe de o parte faptele se petrec în preajma stejarului, el devenind practic un personaj, un martor al istoriei, pe de altă parte, semețul copac cu rădăcini adânc înfipte în pământul țării, simbol al forței neclintirii, statorniciei, măreției și eternității, se aseamănă cu personalitatea copleșitoare a voievodului moldovean. Prima parte a povestirii prezintă portretul fizic și moral al domnului Ștefan În vremea copilăriei. Fiul domnitorului Bogdan, Ștefăniță apare ca un flăcău frumos „cu ochii albaștri și părul inelat” , mic de statură ,vânjos. Era un copilandru sprinten, ager și dibaci, priceput în mesteșugul armelor, deprins la curtea domnească, Ștefăniță era neîntrecut în aruncarea săgeților, stârnind admirația semenilor săi. Îi plăcea să colinde țara Moldovei, dornic fiind să-i cunoască frumusețiile și bogățiile. În ciuda originii sale nobile se juca cu copii răzeșilor, ceea ce demonstrează popularitatea sa, care avea să-l facă mai târziu, atât de respectat și de iubit de popor. Copiii se jucau mai totdeauna „de-a tătarii” căci și jocurile nevinovate se inspiră din realitățile văzute și trăite. Partea a doua începe cu o minunată descriere a ținuturilor Borzeștilor pentru a depăna tragica îmtâmplare, autorul alege un încântător peisaj de deal și vale unde câmpul și pădurea se împreună. Natura sălbatică și măreața zi oferea cu darnicie splendorile, într-o zi de

Disciplina : LITERATURA ROMÂNĂ ȘI LITERATURA PENTRU COPII/ Conf.Prof.Dr. PURȚUC MARIANAStudent: FLUTUR (căs. UNGUREANU) VIOLETAPIPP/ID AN IIprimavară târzie. Culorile și parfumurile florilor, cântecul greierilor, ciripitul păsărilor, lumina soarelui, azurul cerului, toate acestea invitau la tihnă și pace. În acest decor desprins parcă din cartea de povești, copiii din Borzești în frunte cu Ștefăniță se jucau nepăsători. Apare acum un alt personaj,cu o viață scurta ăn paginile lecturii ,dar și în realitate, Mitruț, fiul de țăran razeș care în jocul de-a tătarii era Hanul. Învins de Ștefăniță ,ce conducea ceata moldovenilor, hanul este dus sub stejar spre a fi judecat. Ștefăniță se transformă dintr-o dată într-un adevarat judecător. Atât de bine își juca rolul de domn, atâta patimă punea în vorbe și gesturi, încât copiii ,și-au pierdut firea și au uitat să mai râdă. „Osânda” a fost cruntă: cel ce călcase pământul Moldovei trebuia spânzurat, și Mitruț a fost ridicat în laț între crengile copacului; dar jocul este întrerupt de o realitate brutală, tragică , cruntă, care avea să marcheze destinul voievodului român. Pământul acestui încântător colț de rai este luat în fugă de copitele cailor năvălitorilor tătari. Partea a treia prezintă năvălirea tătarilor în frunte cu „Hanul”. Copiii fugiseră,doar Mitruț rămăsese uitat între crengile stejarului. El devine acum o țintă vie pentru hanul tătar care face rămășag că-i nimerește inima. Partea a patra și ultima Îl arată pe Ștefan peste ani. El urcase în scaunul Moldovei. Deși trecuse timpul, Ștefan nu uita nici în somn moartea îngrozitoare a lui Mitruț .Jurase atunci tatălui său că-l va razbuna pe puiul de moldovean. Dar sentimentul răzbunării nu-i întunecă mintea. Aflat la cârma țării, el se simte responsabil pentru soarta poporului. De aceea încearcă să ajungă la o înțelegere cu Hanul, vrând să cruțe viețile supusilor și să evite jafuri și suferințe. Dar solia lui de pace a fost respinsă de tătarul trufaș și lacom. Focurile de luptă se aprind din nou din deal în deal,vestind primejdia, iar Ștefan a coborât cu țara să-l întâmpine pe Hanul tătar. În lupta aprigă ,Hanul a căzut prizonier ,iar tătarii au fost învinși. Ștefan are ocazia să-si țină acum jurământul făcut demult în anii copilăriei. Căpetenia tătarilor este spânzurată,plătind cu viața călcarea pământului străin și jertfa lui Mitruț. Vasile Alecsandri, scriitor pașoptist, participant activ la evenimentele politice și istorice importante ale vremii a publicat în revista „Convorbiri literare” poezia „Imn lui Ștefan cel Mare” , compusă special pentru serbarea națională de la Mănăstirea Putna din 15/ 27 august 1871, cu prilejul sărbătoririi a patru sute de ani de la constituirea acesteia. Ea este încă un omagiu adus unui erou al creștinătății în lupta sa dârză pentru apărarea independenței și libertății unei țări mici, dar cu oameni aprigi și iubitori de pace. Cu acest prilej a fost cântat „ Imnul lui Ștefan cel Mare”, deoarece voievodul devenise simbolul libertății și al unității naționale a tuturor românilor . Poezia conține încă din prima strofă o invocație retorică adresată lui Ștefan cel Mare: „Dormi erou al românilor,/ O!Ștefan erou sfant!”. Figura marcantă a domnitorului este situată într-un anumit timp și spațiu reliefate prin epitetul „vechiul tău mormânt”, prin personificări „Carpații te păzesc” și prin comparația „ca sentinele falnice”. Strofele următoare (a II-a – a V-a) prezintă imaginea eroului din trei perspective diferite: trecut, prezent, viitor. Raportat la trecut, Ștefan ce Mare apare în postura unui luptător neînfricat, viteaz, cu dragoste de țară și spirit de sacrificiu. Aceste însușiri ale voievodului sunt evidențiate prin intermediul antitezei "„cu drag”-„cu dispreț”, al metaforei ”sânul luptelor” și al epitetului „măreț”. În strofa a treia imaginea domnitorului apare raportată la prezent și în această ipostază Ștefan devine simbolul soarelui dătător de viață, de speranță, simbolul libertătți, al independenței și al încrederii în viitor. Imaginea simbol a domnitorului este constituită printr-o serie de antiteze („trecut”- „viitor”, „a stinge”- „a lumina” ) și prin metafora „soare-nvingător”. În strofa a patra, raportat la viitor, Ștefan cel Mare apare ca un vizionar care dorea cu ardoare unitatea tuturor românilor. Metafora „mare umbră eroică” relevă puterea de dăinuire prin timp a

Disciplina : LITERATURA ROMÂNĂ ȘI LITERATURA PENTRU COPII/ Conf.Prof.Dr. PURȚUC MARIANAStudent: FLUTUR (căs. UNGUREANU) VIOLETAPIPP/ID AN IIfigurii mărețe și eroice a lui Ștefan cel Mare, iar dorința de unitate națională este sugestiv exprimată prin metafora „o turmă și-un păstor” și epitetul „sacru dor”. Strofa finală reia două expresii prin care sunt sugerate timpul și locul, căci aici are loc legământul sfânt al tuturor care jură în numele poporului român să ducă mai departe gloria străbună. Prin întreaga sa creație, Vasile Alecsandri și-a dovedit respectul față de trecutul de luptă al poporului, dragostea de țară și atașamentul față de înaltele valori ale neamului. Barbu Ștefănescu Delavrancea în dramaturgia „Apus de soare” redă cu măiestrie portretul lui Ștefan cel Mare care este personajul central al dramei, construit cu o psihologie complexă, compusă din trei ipostaze: conducător, părinte și om bătrân și bolnav. Inițial, personajul se conturează din replicile celorlalte personaje, ce se constituie într-unui colectiv ce-și exprimă profundul atașament și admirația pentru domnitor: „că mult e bun și viteaz și nepărtinitor”, chiar și dusmanii lui îl numesc „șoiman” și „vultur”. Celelalte personaje îi spun „zmeul”, „soarele”, „sfântul”, evidențiind dimensiunea mitică a personajului. Trăsătura dominantă a lui Ștefan cel Mare este patriotismul fierbinte și înălțător care-i conduc faptele și atitudinile în întreaga perioadă cât a condus Moldova și chiar și acum, în ultimul an de viață și de domnie. Realismul și legendarul se împletesc conturând un personaj excepțional, romantic, care se va creiona și prin propriile fapte și vorbe. Autocaracterizările sunt numeroase: „că sunt bătrân, că sunt bolnav”, dar „sufletul nu vrea și trupul nu mai poate”. Conflictul interior se manifestă permanent între puternicul, viteazul, nemuritorul voievod și omul care este bătrân și bolnav, ce are conștiința limitelor sale „bătrân, bolnav și neputincios mantia asta e prea grea”. Faptele sunt puține, dar evidențiază același profund sentiment patriotic al domnitorului care este pus în antiteză cu meschinăria boierilor potrivnici, iar vigoarea și fermitatea sa sunt accentuate în contrast cu blândețea doamnei Maria. Natura contribuie și ea la completarea figurii monumentale a domnitorului, privirile lui către boierii trădători sunt amplificate de fulgerele de afară, vorbele se contopesc cu tunetul ce însoțește ploaia, dând astfel personajului dimensiuni hiperbolice. Furtuna dezlănțuită în sufletul său este preluată de furtuna de afară amplificând astfel zbuciumul și frământarea din inima sa. Cunoașterea și evocarea tuturor eroilor căzuți pe câmpul de bătălie, rememorarea locurilor, a luptelor, a jertfelor argumentează legatura strânsă dintre domnitor și eroii neamului, precum și dragostea lui imensă pentru neam și țară: „și pe oasele lor s-a asezat și stă tot pământul Moldovei ca pe umerii unor uriași”. Inima domnitorului bate la unison cu marea și iubitoarea inimă a poporului moldovean, a luptătorilor care vin fără șovăire la chemarea Măriei-Sale, care îi vede și îi aude sosind „cum se varsă apele în Siret așa vin șuvoaiele la chemarea voievodului lor! Ce bogată e Moldova!” Identificarea lui Ștefan cu Moldova este elocventă pe parcursul întregii piese, „și cum vru Moldova, așa vrusei și eu. Că vru ea un domn drept și n-am despuiat pe unii ca să-mbogățesc pe alții că vru ea un domn treaz și-am vegheat ca să-și odihnească sufletul ei ostenit că vru ea numele ei să-1 știe și să-l cinstească cu toții și numele ei trecu granița”. Vitejia, curajul, spiritul de sacrificiu reies și din evocarea clucerului Moghilă care relatează expediția din Pocuția: „Strașnic răcnea Leul Moldovei de vuia valea și codrii. Mătura tot înaintea lui și toți îi jurară credință și moldoveni și rusneci și leși”. Spiritul justițiar al domnitorului este recunoscut nu numai de cei loiali domnitorului, ci și de dușmanii săi: „boier, răzaș, țăran supus, era tot una în fața lui”. Un adevărat testament istoric pentru viitorime rostește Ștefan cel Mare atunci când îl înscăunează ca domn pe fiul său, Bogdan: „Țineți minte cuvintele lui Ștefan, care v-a fost baci până la adânci bătrânețe că Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu e a voastră, ci a urmașilor voștri, și a urmașilor urmașilor voștri, în veacul vecilor”.

Disciplina : LITERATURA ROMÂNĂ ȘI LITERATURA PENTRU COPII/ Conf.Prof.Dr. PURȚUC MARIANAStudent: FLUTUR (căs. UNGUREANU) VIOLETAPIPP/ID AN II „Apus de soare” este o dramă romantică atât prin tema inspirată din istoria națională, cât și prin crearea unui personaj excepțional, de dimensiuni legendare și mitice, care creează o atmosferă fabuloasă, păstrând însă și o anumită solemnitate. George Călinescu definea drama lui Barbu Ștefănescu Delavrancea „o capodoperă a dramaturgiei poetice și oratorice și nu mai puțin o dramă de observare a tipicului, singura din literatura noastră în care toate aceste se unesc armonic”. Ștefan cel Mare simbolizează tipul domnitorului suveran luminat și autoritar, înconjurat de boieri și răzeși supuși voinței sale. Este exponent al idealurilor de libertate și dreptate ale poporului său, fiind înălțat la condiția de supraom, căpătând trăsături mitice și legendare. Trăsăturile ce domină portretul lui Ștefan cel Mare sunt așadar: patriotismul fierbinte, setea pentru adevăr, vitejia, curajul, puterea de sacrificiu, spiritul jusțitiar, toate acestea puse în slujba poporului și a țării, cărora le-a dedicat întreaga viață.

2. Demonstraţi, într-o compoziţie de două pagini, apartenenţa textului la o specie literară:„Plin de bucurie mare, Oarecine îmi spunea C-a vândut din întâmplare Şi cu un preţ de mirare Un cal prost ce el avea: «Căci bietul cumpărător, Zicea el, s-a înşelat Şi puţin cunoscător Orice i-am cerut mi-a dat.»La acestea ce să-i zic? Atunci n-am răspuns nimic: Dar peste puţine zile îl văz, însă furios, Şi-mi strigă: «Nu ştii, frate, un mişel, un ticălos, Ce semăna om de treabă, fără milă m-a-nşelat. Mi-a vândut o sticlă proastă drept un diamant curat; Cum ţi se pare aceasta?» – «Zău,aşa cum mi-a părut Întâmplarea de deunăzi cu calul ce ai vândut.» Strigăm şi protestăm tare Când nedreptatea cercăm, Dar mulţi urmăm la-ntâmplare Fapta ce o defăimăm.” (Grigore Alexandrescu, Calul vândut şi diamantul cumpărat)

În redactare veţi avea în vedere:(a) apartenenţa la gen a textului; definirea speciei identificate şi asocierea acesteia cu alte specii literare subsumate aceluiaşi gen;(b) coordonatele acţiunii – repere spaţio-temporale, complexitate, tip de conflict, succesiune de episoade etc.;(c) personajele implicate în acţiune: tipologie, elemente de construcţie a acestora, modalităţi de caracterizare etc.;

Disciplina : LITERATURA ROMÂNĂ ȘI LITERATURA PENTRU COPII/ Conf.Prof.Dr. PURȚUC MARIANAStudent: FLUTUR (căs. UNGUREANU) VIOLETAPIPP/ID AN II(d) particularităţi de ordin formal ale textului (structură, procedee artistice etc.) asociate mesajului transmis;(e) prezentarea trăsăturilor speciei literare identificate şi exemplificarea corespunzătoare a acestora, cu elemente din text.Vor fi punctate, de asemenea, elementele de originalitate a interpretării şi corectitudinea redactării (ortografie, punctuaţie, vocabular de specialitate, adecvat subiectului avut spre rezolvare, coerenţa, logica exprimării, lizibilitate, aşezare în pagină etc.).

„Calul vândut şi diamantul cumpărat” , de Grigore Alexandrescu – demonstrație

Fabula este o specie a genului epic, în versuri (mai rar în proză), în care sunt criticate trăsături negative de caracter şi defecte omeneşti puse pe seama umor animale, urmărind îndreptarea comportamentului uman. Grigore Alexandrescu, unul dintre scriitorii reprezentativi ai literaturii române din prima jumătate a secolului al XIX-lea, a rămas în memoria posterității prin fabulele sale.

Fabula este o specie a genului epic întrucât autorul își exprimă în mod indirect sentimentele și ideile prin intermediul personajelor și al acțiunii ce evoluează în spațiu și în timp. Fabula este, așadar, o povestire alegorică în care figura de stil dominantă este personificarea. Alegoria este procedeul prin care trăsăturile de caracter și ideile umane sunt ascunse în spatele unor măști de animale, plante sau obiecte. Fabula „Calul vândut şi diamantul cumpărat” constă într-o narațiune alegorică :„ Plin de bucurie mare,/ oarecine îmi spunea/ C-a vândut din întâmplare/” care apoi prezinta elemente concrete „Un cal prost ce el avea:”/ «Căci bietul cumpărător,/Zicea el, s-a înșelat”. Din punct de vedere compozițional, fabula este alcătuită din două părți, inegale ca întindere: sceneta propriu-zisă sau întâmplarea, care este mai mare ca întindere, și morala, care este concentrată pe ultimele două versuri ale fabulei, care modifică întâmplarea povestită și sugerează atitudinea autorului față de personaje.

Fiind o operă literară epică, în fabulă se povestește o întâmplare la care iau parte personaje. „Calul vândut şi diamantul cumpărat” , de Grigore Alexandrescu nu are timpul și spatiu precizat: „Oare cine îmi spunea/C-a vândut din întâmplare ” oferă un caracter de generalitate a ideilor și a faptelor. Acțiunea se petrece în două episoade „Dar peste puține zile îl văz,însă furios”. În prima parte a fabulei date se prezintă acțiunea în care predomină dialogul, descrierea și monologul ,iar în cea de-a doua parte apare morala: „Întâmplarea de deunăzi cu calul ce ai vîndut” /Strigam și protestam tare /Când nedreptatea cercăm/ Dar mulți urmăm la -ntâmplare/Fapta ce o defăimăm.” Aceste versuri surprind miscările sufletești,apărând astfel ironia. Motivul acestei fabule este critica nedreptății, conflictul uman ,fără să atribuie măști personajelor umane,Grigore Alexandrescu descrie avariția apărută prin înșelăciune.( „Ce semăna om de treabă, fără milă m-a-nşelat./ Mi-a vândut o sticlă proastă drept un diamant curat;). În fabulă se ilustreaza de asemenea și contrastul dintre aparență și esența „Cum ți se pare aceasta?” /-Zău așa cum mi-a părut.” Relele întocmirii sociale sunt obiectul fabulei. Autorul are un raționament observator. Din satirele și fabulele sale îi recunoaștem unicitatea criticilor făcute de el cu bun-simț ,îngăduința nerăutăcioasă, în numele adevărului și nu al patimii,acesta este un poet al altruismului binelui public.

3. Realizaţi o criptogramă pe care să o puteţi valorifica într-o activitate desfăşurată la clasa a IV-a.

Disciplina : LITERATURA ROMÂNĂ ȘI LITERATURA PENTRU COPII/ Conf.Prof.Dr. PURȚUC MARIANAStudent: FLUTUR (căs. UNGUREANU) VIOLETAPIPP/ID AN II Criptograma este jocul enigmistic în care se împart cuvintele unei/ unui comunicări/ text într-un număr exact de fragmente (litere sau silabe) ce se înscriu într-o formă geometrică regulată. Pentru dezlegare se porneşte dintr-un anumit loc- de obicei unul din colţuri- şi citind într-o ordine indicată literele sau silabele, se găseşte textul căutat. Exemplu: Citind literele din grilă într-o anumită ordine veţi găsi un proverb despre învăţătură.

▼ ▼ ▼ ▼ ▼

C A A A A

I R R R R

N E T E T

E C E P E

(1. = 2 p.; 2. (a) = 1 p.; (b) = 1 p.; (c) = 1 p.; (d) = 1 p.; (e) = 1 p.; caracteristici ale redactării = 1 p.; 3. = 1 p.; din oficiu = 1 p.)L U C R A R E D E V E R I F I C A R E 3

1. Redactaţi o cerere adresată conducerii facultăţii, în care să solicitaţi eliberarea unui document cu situaţia dumneavoastră şcolară, document necesar pentru completarea unui dosar de bursă Erasmus.

Domnule Decan,

Subsemnata, Flutur (căsătorită Ungureanu) Violeta, domiciliată în sat Șipote, str. Luca Arbore, nr.330, jud. Iași, studentă în anul II la specializarea Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar –ID a Facultății de Psihologie și Științe ale Educației din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, vă rog să-mi aprobați eliberarea o copie a foii matricole parțiale. Menționez că aceasta îmi este necesară pentru completarea unui dosar de bursă Erasmus.

Iași, 12 ianuarie,2013 V. Flutur

Domnului Decan al Facultății de Psihologie și Științe ale Educației, Iași

2. Ilustraţi, schematic, reflectarea temei copilăriei în diferite specii literare epice, lirice şi dramatice aparţinând literaturii pentru copii.

Copilăria, ca stare sufletească, este o permanenţă a vieţii noastre. Acest adevăr psihologic fundamental este subliniat şi de George Călinescu.,, Copilăria nu dispare niciodată din noi, ea constituie izvorul permanent din care decurg toate meandrele vieţii noastre.” 1  Evocarea copilăriei este o temă predilectă în scrierile pentru copii, aceasta dând naştere celor mai cunoscute capodopere din literatura română, dar şi din cea universală. Privită din perspectivă imaginativă copilăria e spontană, naivă, de o mare sensilitate, jocul fiind preocuparea primordială, un adevărat univers creat, fără simţul perenităţii. Copilul se comportă naiv şi îi place să fie în ipostaza de subiect şi obiect al jocului.  Literatura este scena pe care acest tărâm minunat al copilăriei prinde mereu viaţă, în toată splendoarea farmecului

Disciplina : LITERATURA ROMÂNĂ ȘI LITERATURA PENTRU COPII/ Conf.Prof.Dr. PURȚUC MARIANAStudent: FLUTUR (căs. UNGUREANU) VIOLETAPIPP/ID AN IIsău, cu toate minunile posibile şi imposibile, este modalitatea prin care sentimentele, gândurile şi trăirile maestrului scriitor ajung sub diverse forme la sufletul cititorului, pentru a-l sensibiliza, pentru a- l emoţiona. Este o sursă inepuizabilă de experimentare a realităţii, prin care te aventurezi în vremuri de mult apuse, te confunzi cu personajele îndrăgite, te visezi rege, aviator, explorator, muschetar sau vrăjitor, poţi să călătoreşti pe alte tărâmuri, pe alte planete sau să schimbi lumea în care trăieşti cu ajutorul unei baghete fermecate. Este o lume imaginară în care visul devine realitate, în care imposibilul devine posibil. Vorbind despre literatura pentru copii, aceasta nu poate fi separată de literatura naţională şi universală. Apelând la transfigurarea artistică a realităţii, creaţiile pentru copii au în vedere faptul că, în primul rând, copilul e curios şi nerăbdător de a se orienta în lume, iar literatura este singura modalitate de a-i satisface această curiozitate. Pentru a fi o adevărată artă, literatura pentru copii trebuie să-i încânte în aceeaşi măsură şi pe adulţi. ,,Copilul se naşte curios de lume şi nerăbdător de a se orienta în ea. Literatura care îi satisface această pornire, îl încântă.  2

„Literatura pentru copii cuprinde totalitatea operelor accesibile micilor cititori, fie că ele au fost sau nu scrise pentru ei. Ea constituie un domeniu al creaţiei literare şi se supune normelor estetice ale acesteia. Trăsăturile ei specifice, simplitate, claritate, şi plasticitate determină o anumită construcţie a operei, mărindu-i astfel accesibilitatea şi puterea de influenţă asupra micilor cititori” 3. Copilăria ca temă şi copilul ca personaj în literatura română a constituit o temă mereu reluată şi de marii noştri scriitori, de la cei din generaţia paşoptistă la marii clasici şi de la creatorii interbelici la cei contemporani. ,,Cel mai mare povestitor al românilor’’, cum îl numea Eminescu, Creangă, a înzestrat literatura română cu primul ,,roman’’ al copilăriei, în care autorul este în acelaşi timp şi povestitorul şi eroul –copil. ,,Amintiri din copilărie’’ este o carte de căpătâi pentru copiii de orice vârstă, ca şi pentru maturi. Ion Creangă înfăţişează copilăria veselă şi nevinovată, sub semnul neastâmpărului băieţesc şi al poznelor: ,,Aşa eram eu la vârsta copilăriei, la vârsta cea fericită şi aşa cred că au fost toţi copiii de când lumea şi pământul.”4  Autorul povesteşte istoria unei copilării în mediul ţărănesc(Humuleşti), la vârsta maturităţii. Îşi lărgeşte sfera de sensibilitate şi înţelegere, se complică sufleteşte şi se formează ca om.Adevăratul univers al copilăriei, însă, este cel privit din interior, din perspectiva eroului narator aflat la vârsta copilăriei. El este creionat din întâmplările la care este martor sau pe care le iniţiază, trasmise cititorului prin monologul eroului-copil. Din acest unghi privind, Creangă este creatorul psihologiei copilului crescut la sat. George Călinescu spune despre marele povestitor: ,,Forţa lui Ion Creangă stă în capacitatea de a sugera farmecul neegalat al vârstei. El nu are de spus despre copilărie mai mult decât alţii, o spune însă mai altfel. Chiotul lui este mai plin, sună ca o voce minunată, distinsă, într-o gloată’’.De copilărie, ca de o vârstă a fericirii, îşi aminteşte şi Mihai Eminescu: ,,Fiind băiet, păduri cutreieram/Şi mă culcam ades lângă izvor,/Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam/S-ascult cum apa sună-ncetişor,/Un freamăt lin trecea din ram în ram/Şi un miros venia adormitor;/Astfel ades eu nopţi întregi am mas,/Blând îngânat de-al valurilor glas.’’5  În aceeaşi tonalitate Eminescu îşi pune întrebarea: ,,Unde eşti copilărie cu pădurea ta cu tot?’’ Poetul îşi aduce aminte şi de satul natal Ipoteşti, unde l-au încântat:,,Poveşti şi doine,ghicitori, eresuri/Ce fruntea-mi de copil o-nseninară/Abia-nţelese, pline de-nţelesuri.’’ Dacă Mihai Eminescu evocă duios propria copilărie în spaţiul său poetic de neegalat, dacă Ion Creangă ne zugrăveşte copilul săteanului obişnuit, în universul său asemeni unui ,,clopot vast, în care omul nu se poate sufoca, dar nici rătăci’’, după cum observa criticul Pompiliu Constantinescu, fiind în acelaşi timp povestitorul şi eroul-copil, I.L.Caragiale prezintă în cele

Disciplina : LITERATURA ROMÂNĂ ȘI LITERATURA PENTRU COPII/ Conf.Prof.Dr. PURȚUC MARIANAStudent: FLUTUR (căs. UNGUREANU) VIOLETAPIPP/ID AN IIdouă schiţe: ,,Vizită…’’ şi ,,Domnul Goe…’’ portretul copilului aparţinând familiilor înstărite şi urmările unei educaţii greşite. Cei doi eroi sunt ridiculizaţi de marele dramaturg.Prietenul lui Caragiale, Barbu Ştefănescu Delavrancea, evocă şi el în schiţele sale: ,,Bunicul’’ şi ,,Bunica’’ atmosfera de basm a copilăriei. Acest vis se destramă, însă, odată cu studiul la şcoala Domnului Vucea, unde bătăile şi umilinţele provoacă traumatisme sufletului de copil. Dacă la Creangă şi Ionel Teodoreanu (în memorabilul roman ,,La Medeleni’’), copilăria fericită încântă pe micii cititori, înclinaţia spre joc şi asimilarea realului în basm şi a personajelor din basm în viaţa reală, fiind atribute ce caracterizează eroii, la Al.Brătescu-Voineşti ei cunosc şi copii văduviţi de o adevărată copilărie: Nicuşor; Niculăiţă Minciună; Gheorghiţă al Anghelinei, ş.a. Şi Mihail Sadoveanu evocă sensibil copilăria chinuită a unor fiinţe prematurizate ca Niculăieş( ,,Un om năcăjit’’) şi ,,Tovarăşul Moise’’, din povestirea cu acelaşi titlu. Drama copilului sărman, într-o societate nedreaptă, se ilustrează la fel de elocvent prin: ,,Fetiţa cu chibriturile’’, de Hans Cristian Andersen şi tabloul prezentat, în care eroina fără nume este reprezentativă pentru toţi copiii sărmani care trăiesc într-o societate dominată de exploatare şi inechitate socială. În schimb, în ,,Dumbrava minunată’’ se prezintă personajul-copil într-o împletire a realului cu fantasticul. Lizuca adoarme în dumbrava din pădure şi se visează în lumea basmelor. Ea îşi transferă necazurile ei din viaţa reală. Toate acestea îl farmecă pe micul cititor, îi dezvoltă imaginaţia şi gustul estetic.Astfel, imaginea copilăriei în literatura română a fost prezentată nu numai sub aspect poematic, ci şi sub acela al dificultăţilor de creştere şi adaptare la mediul şcolar. În acest sens, Mircea Sântimbreanu este preocupat de felul cum copilul, ajuns şcolar, depune eforturi pentru a se adapta noului mediu social, care-i limitează libertatea absolută, cunoscută la vârsta şcolarităţii. Volumele sale de schiţe: ,,Cu şi fără ghiozdan’’; ,,Sub lupă’’;,,Recreaţia mare’’; Schiţe vesele’’ ;,,Caramele cu piper’’ş.a. conţin o bogată tipologie a elevului zilelor noastre şi dintotdeauna, într-un ton satiric de neconfundat. Schiţele lui Sântimbreanu contribuie la formarea unor trăsături pozitive de caracter. De cele mai multe ori îşi cenzurează duioşia, păstrând o atitudine de indiferenţă. De o cu totul altă factură este creaţia literară scrisă de Marin Sorescu. El a înzestrat literatura contemporană pentru cei mici cu o carte originală nu atât prin conţinut, cât prin forma artistică, pe cât de modern scrisă, pe atât de accesibilă copiilor. Cartea:  ,,Unde fugim de acasă?’’este intitulată: ,,Aproape teatru, aproape poeme, aproape poveşti’’6, fiind o antologie de mici proze ritmate ce înfăţişează, într-un dialog permanent al scriitorului cu micii ştrengari, tablouri feerice ale universului infantil, vizând direct educaţia estetică a cititorului copil.  Operele literare pentru copii nu au fost scrise în totalitate pentru aceştia, ele provenind pe două căi: unele scrise special pentru ei, cum ar fi,,Dumbrava minunată’’ de Mihail Sadoveanu, ,,Iedul cu trei capre’’ de Octav Pancu- Iaşi, ,,Cartea cu jucării’’ de Tudor Arghezi, ,,Cărţile lui Apollodor’’, de Gellu Naum, ,,Unde fugim de acasă’’, de Marin Sorescu, iar altele, cele mai multe, au intrat în această sferă prin frumuseţea lor artistică, prin valoarea lor educativă, dar şi prin conţinutul atractiv. Aşadar, evocarea copilăriei este o temă predilectă în scrierile pentru copii, aceasta dând naştere celor mai cunoscute capodopere din literatura română, dar şi din cea universală. Cine nu-l cunoaşte pe Nică din ,, Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă? Cine nu a suferit împreună cu băiatul genovez, de treisprezece ani, Marco, din Cuore. ,,Inimă de copil’’, plecat în căutarea mamei lui? Cine nu s-a bucurat , ori s-a întristat de năzdrăvăniile Olguţei din  ,,La Medeleni’’, scris de Ionel Teodoreanu? Cine nu a călătorit împreună cu micul prinţ, lăsându- şi imginaţia să zboare? Sunt întrebări care, desigur, îşi găsesc răspunsul, pe buzele tuturor copiilor îndrăgostiţi de literatură.

Disciplina : LITERATURA ROMÂNĂ ȘI LITERATURA PENTRU COPII/ Conf.Prof.Dr. PURȚUC MARIANAStudent: FLUTUR (căs. UNGUREANU) VIOLETAPIPP/ID AN II Tema copilului este abordată şi de Marin Preda care prezintă copilăria lui Nicolae Moromete. Zaharia Stancu în ,,Desculţ’’ prezintă viaţa satului prin ochii lui Darie. Dumitru Corbea, în ,,Singura cale’’, zugrăveşte şi el aspecte ale unei copilării umbrite de mizerie, aşa cum Titina Nica Ţene oglindeşte propria sa copilărie într-o carte de excepţie ,,Viaţa ca o punte’’. Aceasta din urmă, Titina Nica Ţene, o poetă talentată a zilelor noastre, pune în versuri cizelate, secvenţe din viaţa copilului, împletită cu mediul înconjurător.      Din toate exemplele date şi din multe altele care s-ar putea da, e bine să învăţăm să rămânem de-a pururi copii, socotind că acest minereu sufletesc e o fărâmă tainică de dragoste, un gând gata să zboare ca o buburuză ţinută în palmă, o năzuinţă, o sclipire de vis, ochi de copil ce se deschid şi privesc uimiţi viaţa – aceasta e cu adevărat copilăria. Pentru ca literatura destinată copiilor să aibă succes, aceasta trebuie să fie corect aleasă, iar învăţătorii şi profesorii să fie ei însuşi pasionaţi de lectură, pentru a putea să deschidă calea spre universul cunoaşterii. Omul zilelor noastre este tot mai puţin aplecat asupra lecturii, ceea ce nu face decât să-l sărăcească sufleteşte. Desigur, această sărăcie sufletească poate fi contracarată cu lecturi potrivite vârstei, recomandate de şcoală.  BIBLIOGRAFIE:Goia, Vistian, Literatura pentru copii şi tineret, Editura Dacia, 2003G. Călinescu, Cronicile optimismului, E.P.L.Buc. 1964, p. 274Ilie Stanciu, Literatura pentru copii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968, p. 19

3. Redactaţi un eseu structurat de două-patru pagini cu titlul Construcţia personajului în schiţele din literatura pentru copii. În realizarea eseului veţi avea în vedere:(a) încadrarea personajelor în operele literare alese spre exemplificare;(b) tipologia personajelor;(c) elemente de construcţie a personajelor: tipuri de portret, particularităţi, procedee artistice valorificate în caracterizare etc.;(d) ilustrarea ipostazelor în care sunt prezentate personajele prin prisma relaţiilor stabilite între acestea;(e) elemente de originalitate a interpretării; corectitudinea redactării (ortografie, punctuaţie, vocabular de specialitate, adecvat subiectului avut spre rezolvare, coerenţa, logica exprimării, lizibilitate, aşezare în pagină etc.).(1. = 1 p.; 2. = 2 p.; 3. (a) = 1 p.; (b) = 1 p.; (c) = 2 p.; (d) = 1 p.; (e) = 1 p.; din oficiu = 1 p.)

Construcţia personajului în schiţele din literatura pentru copii-eseu-

I.L.Caragiale, cel mai important dramaturg român, este și autorul volumului "Momente și schițe" (1901), în care prezintă diverse aspecte ale societății românești de la sfârșitul secolului al XX-lea. De aici face parte și schița "D-l Goe…", în care sunt criticate aspecte ale educației greșite primite de copiii din unele familii instărite, contemporane cu autorul. 

Disciplina : LITERATURA ROMÂNĂ ȘI LITERATURA PENTRU COPII/ Conf.Prof.Dr. PURȚUC MARIANAStudent: FLUTUR (căs. UNGUREANU) VIOLETAPIPP/ID AN II După cum arată și titlul schiței, Goe este personajul principal, individual, negativ și liniar/plat (nu evoluează, are o singură trăsătură principală: needucat). Încă din titlu, ca un comentariu nerostit, prin punctele de suspensie, se simte intenția autorului de a atrage atenția asupra caracterului personajului și de a invita cititorul la meditație asupra aspectului de viață ilustrat. El se află în centrul acțiunii,într-un univers uman a pretențiilor și al ridicolului. Personajul se poate caracteriza prin mijloace ale caracterizarii directe cât și indirecte. Prin carterizarea directă făcută de autor cunoaștem portretul fizic al personajului: poarta un frumos costum de marinar și o pălărie de paie cu inscriptia „Le Formidable”pe panglică ,semn al teribilismului, iar sub panglică are biletul de călătorie înfipt de tanti Mița, că "așa țin bărbații biletul". Portretul e încărcat de semnificații mai adânci, sugerându-se că în familie se pune accent pe modă ,pe lucruri de suprafață și nu pe o educație sănătoasă a sufletului și a minții. Însușirile morale ale personajului rezultă prin caracterizarea indirectă ,adică din faptele lui, din comportamentul lui, din gesturile și reacțiile lui, din mediul în care a fost crescut și din felul lui de a vorbi, iar acestea apar în operă prin narațiune și dialog.Prin faptele lui : rămăsese repetent ,stă pe coridor cu bărbații, trage semnalul de alarmă etc.-arată lipsa de interes pentru învățătură și faptul că nu are simțul măsurii și al autocontrolului.Prin gesturi și reacții- bate din picior,urlă, se smiorcăie -personajul confirmă ironia evidentă din titlul schiței. Limbajul este al unui copil răzgâiat peste măsură care e mereu pus să profite de adorația cucoanelor și care,în fond, este și un mic trișor cu doza lui de viclenie. Mediul în care trăiește și a fost crescut Goe și-a apus amprenta asupra lui ,căci el nu a fost învățat cu nici un fel de răspunderi. I s-au împlinit toate mofturile, iar cele trei dame nu au ,n-au fost ,sub nici o formă, modele de cultură și de educație ,nici de bun-simț și corectitudine, elocventă fiind scena dinspre final când mama mare doarme,complice,cu puișorul în brațe.Prin enumerație , menționez câteva trăsături ale personajului Goe: leneș, răsfățat peste măsură, înfumurat în prostia lui, neastâmpărat, impertintent,încăpățânat, capricios, egoist, nu are cei șapte ani de acasă. Înfumurarea lui o deducem din discuția despre rostirea corectă a cuvântuluimarinar, când� � le face pe doamne proaste, deși nici el nu știe cum se pronunță corect cuvântul.� �Este neastâmpărat și scoate capul pe fereastra vagonului, pierzându-și pălăria și biletul de călătorie, iar mai apoi este și insolent când se adresează cu apelativul„urâtule” tânărului bine� � intenționat ce recomandă să nu mai scoată capul pe fereastră.Este și încăpățânat ,căci sfidând experiența unuia mai în vârstă el scoate iarăși capul pe geam, după cum este și capricios , fiindcă trece cu ușurință de la acte de bravură la țipete disperate. Fire egoistă ,el nu-și pune deloc întrebarea dacă ceea ce face el convine și celor din jurul său. Relația dintre copil și cele trei dame arată că ele sunt mai vinovate decât Goe,deoarece ele l-au crescut așa . Cucoanele au și ele mari carențe în educație, viața lor stă sub semnul imitației, deoarece dovedesc o spoială de cultură și un comportament de mahala: rostesc greșit cuvinte, iși fac cruce după care își aprind țigara, iar năzbâtiile lui Goe le tratează cu dulcegării și alinturi. Interesantă mi se pare și relația dintre Goe și Ionel din schița „Vizită”,� căci Goe este ,de fapt, un Ionel mai mare care iese din spațiul familial și intră în lume,în societate, afectând viața altora.

Între valorile artistice ale textului se remarcă forța dialogului care dă personajului viață și culoare. Ironia este omniprezentă și unele replici mustesc de ironie, devenind celebre : „Apoi de, n-a învățat toată lumea carte ca dumneata!” sau „E lucru mare cât e de deștept!”. Comicul� este o caracteristică a operei și el apare sub forma comicului de situație,ca atunci când Goe se închide la toaletă ,a comicului de limbaj,când personajele pocesc cuvintele, și sub forma

Disciplina : LITERATURA ROMÂNĂ ȘI LITERATURA PENTRU COPII/ Conf.Prof.Dr. PURȚUC MARIANAStudent: FLUTUR (căs. UNGUREANU) VIOLETAPIPP/ID AN IIcomicului numelor, căci Goe nu se potrivește unui copil. S-ar putea adăuga oralitatea stilului, prezent etern și rolul amănuntului semnificativ. Ionel Popescu este personajul principal al schiței "Vizită…" de Ion Luca Caragiale, un copil răsfățat și prost crescut, consecințe firești ale unei educații precare, cauzate de folosirea unor metode total greșite. Ionel face parte dintr-o familie burgheză bogată, care afișează ostentativ o preocupare specială pentru educația odraslei. De Sf.Ion, naratorul face o vizită doamnei Popescu, demers prilejuit de onomastica fiului ei, căruia-i duce în dar o minge "foarte mare de cauciuc și foarte elastică".Încă de la începutul schiței, Ionel este caracterizat în mod direct de către narator, care-i realizează portretul fizic prin descriere: "un copilaș foarte drăgut de vreo opt anișori", "îmbrăcat ca maior de roșiori în uniformă de mare ținută".     Portretul   său  moral   este  realizat  prin  caracterizare indirectă și se conturează din mediul în care trăiește, din faptele și  vorbele sale, precum și din relația cu celelalte personaje, cu ajutorul dialogului și al narațiunii.    Trăsăturile de caracter ale copilului încep să se evidențieze, indirect, încă de la începutul vizitei. Doamna se scuză că anul acesta nu a mai putut participa la petreceri, n-a mai fost la teatru sau la plimbare, intrucât a trebuit să urmărească îndeaproape educația fiului ei, ceea ce i-a ocupat tot timpul, mai ales că mama "nu vrea să-1 lase fără educație". Paradoxal, în același moment se aude strigătul servitoarei care cere ajutorul mamei, pentru că Ionel, neastâmpărat, este gata să răstoarne mașina de spirt, pe care jupâneasa făcea cafea. Doamna Popescu este încântată de zburdalnicul copil și exclamă cu mândrie: "Nu știi ce ștrengar se face... și deștept...". Neascultător, Ionel nu răspunde decât târziu apelurilor mamei, care însă îl sărută "dulce pe maioraș, îl scuipă, să nu-l deoache". Sărbătoritul dovedește lipsa de respect și față de narator, deoarece face - în prezența musafirului - o gălăgie infernală cu trâmbița și toba pe care le alesese dintr-o gramadă de jucării împrăștiate "pe două mese, pe canapea, pe foteluri și pe jos", ceea ce dovedește și faptul că era dezordonat. Deprins să facă numai ce vrea el, maiorașul devine agresiv, se repede cu sabia scoasă asupra jupânesei care tocmai aducea cafelele și, dând "un răcnet suprem de asalt", o lovește pe mama sub ochiul drept, deoarece aceasta intervenise cu imprudență "în război". Ca și în cazul cu mașina de gătit, copilul este repede iertat, mama cerându-i drept "pedeapsă" un sărut.    Oaspetele cere permisiunea să-și aprindă o țigară și mama, cu o aluzie admirativă și amuzată, îi răspunde că și "dumnealui... mi se pare că-i cam place", referindu-se, bineînțeles, la Ionel. Încercarea naratorului de a-l lămuri pe copil că "tutunul e otravă..." se soldează cu o atitudinea tăioasă și obraznică din partea acestuia, ce reiese, indirect, din replica impertinentă: "Da tu de ce tragi?". Copilul este, însă, încurajat de mamă, care-l îndeamnă pe musafir să-i aprindă "maiorului" țigara, pe care o luase din pachet fără să ceară voie. Plină de admirație, doamna Popescu din nou „îl scuipă, să nu-l deoache", fascinată de alura lui de „om mare" care fumeaza țigara „până la carton".    Agitat și nestăpânit, Ionel se repede impetuos la mingea primită în dar, o trântește cu putere și aceasta sare direct în brațul musafirului, care tocmai ducea la gură ceașca de cafea. Fiind fierbinte, cafeaua îl opărește și-i pătează totodată pantalonii „de vizită, culoarea oului de rață", dar copilului nu-i pasă, iar mama îl consolează că pata de cafea se spală.    Efectul nociv al țigării nu întârzie să se manifeste și copilului i se face rău, devine alb la față, „cu ochii pierduți și cu drăgălașa lui figură strâmbată", apoi leșină, spre disperarea mamei care își smulge părul de teamă că "moare copilul". Musafirul sare în ajutor, îl stropeste cu apă și „scumpul ei maior” își „vine în fire".    Când ajunge acasă, naratorul descoperă, indirect, alte trăsături ale lui Ionel și anume că acesta este răutăcios și impertinent, deoarece constată că șoșonii săi erau plini de dulceață și înțelege de ce maiorul ieșise la un moment dat cu cheseaua de dulceață în vestibul.

Disciplina : LITERATURA ROMÂNĂ ȘI LITERATURA PENTRU COPII/ Conf.Prof.Dr. PURȚUC MARIANAStudent: FLUTUR (căs. UNGUREANU) VIOLETAPIPP/ID AN II    Lipsa de bun simț și de educație sunt dovedite, indirect, prin toate manifestările copilului, inclusiv prin lipsa normelor elementare de conduită: manâncă dulceața direct din chesea, se servește, fără să ceară permisiunea, din țigaretele vizitatorului și chiar îi cere, cu impertinență acestuia, foc. Comportamentul deplorabil al fiului o amuză nespus pe doamna Popescu, admirația ei fiind de un entuziasm ridicol: "Scuipă-l, să nu mi-l deochi!".    Intelectul limitat al copilului reiese, indirect, nu numai prin felul stupid în care se joacă, ci și prin modul de a vorbi, replicile sale fiind doar în număr de patru: „- Maior!...", „- Înainte marș!", „- Da'tu de ce tragi?", „Vin acu!" și acelea lipsite de noimă.    Cu totul inconștientă în privința nivelului mental al fiului, doamna Popescu îl consideră „deștept", iar comportamentul lui agitat este perceput ca unul de „ștrengar", trăsături exprimate direct de către alt personaj al schiței.Atitudinea vizitatorului, care are în schiță statutul de personaj-narator, se schimbă pe măsură ce se derulează faptele copilului. Simpatia inițială, sugerată prin diminutivele „copilaș", „baiețelul", „maiorașul" se diminuează, iar personajul este numit caricatural „maiorul" sau "domnul maior". Ionel este tipul copilul răsfățat provenit dintr-o familie înstărită, a cărui mamă este incapabilă să-i facă o educație solidă, singura metoda considerată eficientă fiind întrebarea stupidă și ridicolă: „Vrei să moară mama?". Contradicția dintre esență și aparență, dintre parerea entuziasmată a doamnei Popescu despre copil și ridicola comportare a acestuia este ilustrată de vocea actorială, prin ironie, comic de situație și de limbaj, pentru a sugera atitudinea sa critică și satirică.     Ionel stârnește râsul prin ridicol și prostie, constituind pentru oricine un exemplu negativ, care îndeamnă la un comportament diferit, pentru a nu fi la fel de penibil.    I.L.Caragiale a stârnit mereu un interes neobosit în jocul de oglinzi fățarnice, în care fiecare observă propria imagine întoarsă către sine, "ca un omagiu de reciprocitate". (Șerban Cioculescu) Emil Gârleanu s-a aplecat cu sensibilitate asupra „lumii celor care nu cuvântă” și a descoperit o lume fascinantă, de care a încercat să se apropie pentru a o înțelege. În schița „Gândăcelul", scriitorul relatează cu duioșie și umor efortul hotarât al gândăcelului de a urca tot mai sus pentru a ajunge la soare.  Personajul primește însușiri omenești, gândește, se frământă pentru a-și pune planul în aplicare, se străduiește și suferă. El se descoperă pe sine și descoperă universul din jurul său.Venit pe lume nu se știe cum, gândăcelul se trezește „ca din somn", chinuit de gândul „cum răsărise și-al cui era". Părăsindu-și adăpostul întunecos, iese afară în „ploaia de lumină". Orbit de atata strălucire, de-abia îndrăznește să deschidă ochii mai mult, descoperind cerul albastru în mijlocul căruia „un  bulgare  de aur arunca văpăi" .Văzându-se în lumina soarelui, descoperi că strălucește. Crezând că e „o fărămiță de lumină închegată, rătăcită pe pământ", hotărăște să se întoarcă la soare. Zărind lujerul înalt al unui crin ce-și ridica potirul spre soare el plănuiește să se urce până în vârf și de acolo, cu o săritură să ajungă la soare.Gândăcelul începe urcușul greu spre înălțimi, cu obstacole, cu căderi și reveniri. Prin voință și perseverență, „voinicul" ajunge pe „ o frunzișoară lătăreață ca o prispă."Acolo poposește „ud de sudoare", pe când soarele apunea. Privind în sus, constată oftând că mai are mult de urcat. Urcușul gândăcelului e plin de obstacole și demonstrează voința și perseverența cu care „voinicul" vrea să-și ducă planul la împlinire. Exclamația finală, puțin resemnată, aduce o nota de îndoială față de îndeplinirea planului. Oricât de „hotărât" și de „vânjos" era voinicul, drumul era lung, iar efortul peste puterile sale. Contrastul dintre dorinta „voinicului", de a se urca la soare si slabele sale puteri determina umorul. „Voinicului" i se pare că denivelările

Disciplina : LITERATURA ROMÂNĂ ȘI LITERATURA PENTRU COPII/ Conf.Prof.Dr. PURȚUC MARIANAStudent: FLUTUR (căs. UNGUREANU) VIOLETAPIPP/ID AN IIlujerului sunt dealuri și văi, iar tulpina crinului își înalță floarea atât de mult, până chiar dedesubtul bulgarelui de aur încât printr-o „săritură sau o vedea el ce-o face" va ajunge la soare. Dârzenia voinicului hotărât să învingă greutațile apare în contrast cu imaginea lui finala „ ud de sudoare, că parcă părea o picatură de rouă", „se uită în jos și-l prinse amețeala" și în opoziție cu imensitatea drumului ce mai avea de străbătut . Toate acestea stârnesc zâmbetul îngăduitor al cititorului. Scriitorul Emil Gârleanu dovedește că personajele acestor povestiri sunt selectate, pe de o parte, din lumea păsărilor și a animalelor, pe de alta - din aceea a oamenilor. Atenția ne este reținută de cele din prima categorie și îndeosebi de imaginea prepeliței - simbol ai mamei adevărate, cumulând toate atributele unui asemenea destin : harnicie, iubire, grijă, chibzuială, veghe îndurerată la căpătâiul celui bolnav, echilibru, spirit de sacrificiu, capacitate de decizie în momentele cruciale ale vieții. În ciuda faptului că schița ne propune, prin titlu, alt „erou", prepelița este personajul principal al acesteia ; puiul cel mare, construit parcă potrivit unei tradiții, care pornește din basme, este tipic (reprezentativ) pentru întruchiparea ideii de neascultare, gest care generează suferința, încheiată (aici) cu moarte. Vânătorul, cei doi țărani - bătrânul și tânărul, câinele - sunt doar imagini pe care se sprijină construcția și des-fășurarea discursului narativ. Modalitățile de conturare a acestor imagini (a personajelor, inclusiv a prepeliței și a puiului – „erou") sunt cele obișnuite : prezentarea directă realizată de scriitor, mai ales participarea la întâmplările din desfășurarea narațiunii, notarea (făcută de autor) a unor gesturi, atitudini, a felului de comportare, sugerarea "trăirilor", reproducerea unor vorbe etc. Finalul, la fel ca și în „Căprioara” este sfâşietor: în sufletul prepeliţei se dă o luptă aprigă, dar, până la urmă, pentru că zilele erau tot mai mici şi mai înnourate, a început să cadă şi bruma, a luat marea hotărare. De cât să-i moară şi ceilalţi pui de frig, a preferat să sacrifice doar unul şi fără a mai privi înapoi a zburat cu puii sănătoşi spre tărâmuri unde vara e veşnică.Deşi petrecută în lumea păsărilor, drama e totuşi omenească; personificare: gândesc, vorbesc şi se mişcă întocmai ca o mamă cu copiii ei.