Luceafarul

Luceafarul de Mihai Eminescu

-tema si viziune-

(poezie romantica)Mihai Eminescu este ultimul mare poet romantic european a carui viziune despre viata si moarte se sprijina pe estetica romantica. Poezia Luceafarul a aparut in 1883, in almanahul societatii academice Romania juna de la Viena, ilustrand printr-o alegorie povestea geniului care dupa cum afirma insa poetul nu cunoaste moarte, dar aici pe Pamanr nu e capabl de a ferici pe cineva si nici capabil de a fi fericit. Eminescu este influentat de filosofia idealista a lui Schopenhauer care a stabilit o antiteza intre geniu (intelept, obiectiv, aspira spre cunoastere, e gata de sacrifiuciu, dar e singur) si omul comun (care se supune instictelor, e subiectiv, are dorinta de a trai, e sociabil, dar e incapabil de a-si depasi sfera).

Viziune antitetica asupra lumii exprimata in poezia Luceafarul se afla in deplina concordanta cu viziunea antitetica a poetilor romantici pentru care universul este vazut ca o suma a contrariilor. Ca si ceilalti poeti romantici, Eminescu manifesta interes pentru natura, folclor, legenda, mit, simbol, va evada in trecut, in vis, apeland la un stil retoric. Eminescu va face din Luceafarul o sinteza a temelor si motivelor din creatia romantica imbinand tema geniului cu timpul, tema iubirii cu a naturii, va aduce tema cosmogoniei sprijinindu-se pe motive literare specifice precum: luna, codrul, teiul, visul, noaptea, steaua (Luceafarul).

Titlul poemului anticipa un motiv romantic celebru. Decodarea simbolului se va face in secventa a treia cand aflam numele adevarat al Luceafarului, Hyperion. El este o putere eterna, emanat de fiinta suprema, iar schimbarea numelui ilustreaza plasarea lui intr-o alta ordine, cea cosmica. De-a lungul poeziei, Luceafarul apare in doua ipostaze antitetice: eternul in stare de a se razvrati impotriva unei ordini prestabilite si variabilul, de aici si capacitatea sa de a se metamorfoza. La inceput, apare in ipostaza unui inger (cu par de aur moale, purtand un vanat giulgi, cu fata stravezie, un mort frumos) sau ca demon (purtand un negru giulgi, cu bratele marmoree, trist, palid, ganditor cu vite negre, ochi mari si minunati). Influentat de folclor, Eminescu apropie imaginea Luceafarul de mitul zburatorului din mitologia autohtona. El apare ca un tanar care se strecoara in iatacul fetei, strecurandu-i in suflet primii fiori ai iubirii.

In poezie delimitam patru secvente poetice prin care se exprima viziunea poetului despre lume si viata, Ele sunt construite pe doua planuri antitetice: universal-cosmic si uman-terestru. Prima secventa prezinta povestea fantastica de iubire a fetei de imparat cu Luceafarul. Comunicare este indirecta, prin vis, apar ambele planuri: cosmic sugerat de Luceafar, terestru exprimat de fata. Incipitul poemului aduce o formula de basm prezentand un timp anistoric, precum si portretul fetei A fost o data ca-n povesti,/A fost ca niciodata/Din rude maria imparatesti,/O prea frumoasa fata./Si era una la parinti/Si mandra-n toate cele,/Cum e Fecioara intre sfinti/Si luna intre stele. Fata, simbol al omului comun este idividualizata pentru a fi inzestrata cu aspiratia spre misterul de deasupra. Dubla comparatie leaga cele doua planuri, cosmic si terestru.

A doua secventa prezinta idila dintre semeni, Catalin si Catalina. Comunicare este directa, atmosfera intima, apare doar planul terestru. Portretul lui Catalin este cupidonizat: Baiat din flori si de pripas,/Dar indraznet cu ochii,/Cu obrajorii ca doi bujori,/ De rumeni, bata-i vina. Ritualul iubirii este prezentat de Catalin folosinf un limbaj adecvat. Este o adevarata lectie erotica si culmineaza cu taina sarutului Sa ma cuprinzi cu bratul;/ Si ochii tai nemiscatori/ Sub ochii mei ramaie/De te inalt de subsuori/Te-nalta din calcaie;/Cand fata mea se pleaca-n jos,/In sus ramai cu fata

Cea de-a treia secventa infatiseaza calatoria interstelara a Luceafarului si dialogul lui Hyperion cu Demiurgul. Cadrul este cosmic, atmosfera glaciala, apare planul universal-cosmic. Cererea de eliberare pe care o rosteste Hyperion, exprima dorinta de a primi o alta structura compatibila cu ideea de dragoste ca mijloc de cunoastere Da-mi o alta soarta.

Ultima secventa infatiseaza povestea fericirii omului prin iubire precum si revelatia Luceafarului privind deosebirea dintre cele doua lumi. Atmosfera este rece, dar intima, dialogul dintre fata si Luceafar nu mai este posibil, apar ambele planuri. Finalul poeziei aduce concluzia: Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece,/Ci eu in lumea mea ma simt/Nemuritor si rece.. Luceafarul intelege opozitia dintre lumea vesnica a spiritului si cea marunta a oamenilor supusi destinului. Geniul ramane nemuritor, dar fericire ii este inaccesibbila, de aceea se izoleaza de oameni. In viziunea lui Eminescu, geniul are doua atribute: nemurire in plan spiritual si raceala in plan afectiv.

Exista de-a lungul textului relatii de simetrie intre secventele 1 si 4 in care coexista cele doua planuri, dar si de opozitie intre secventele 2 si 3 corespunzatoare antitezei cosmic-terestru, om de geniu-om comun, iubire casta-iubire carnala. Strofa Cobori in jos, luceafar bland,/Alunecand pe-o raza,/Patrunde-n casa si in gand/ Si viata-mi lumineaza! reprezinta un element de recurenta, un lait motiv al poeziei. Poezia eminesciana are o limpezime clasica, neologisme putine (haos, himeric, o exprimare gnomica, caci: toti se nasc spre a muri,/ si mor spre a se naste). Eminescu foloseste o limba naturala, inteligibila cu accente populare: si apa unde-au fost cazut precum si sintaxa incarcata la Eminescu de noi sensuri ajungand astfel sa construiasca un superlativ popular de o mare simplitate si rafinament:o prea frumoasa fata

Retorismul romantic este redat de interogatii: De ce nu vii tu, exclamatii: Dara pe calea ce ai deschis n-ai merge niciodata sau invocatii: Cobori in jos, luceafar bland. O particularitate romantica prezenta in text este amestecul de genuri si specii: liric (cu idila, meditatie filosofica sau pastel), epic (basm, poem alegoric) si dramatic (dialogul intre personaje, conflictele lor). Cosmogonia din cea de-a doua secventa construieste un pastel cosmic prin elementele: cer, stele, spatiu temporal, fara granite. Luceafarul se intoarce la momentul genezei Porni luceafarul.Cresteau/In cer a lui aripe,/Si cai de mii de ani treceau/In tot atatea clipe./Un cer de stele dedesupt,/Deasupra-i cer de stele-/Parea un fulger ne-ntrerupt/Ratacitor prin ele./Si din a chaosului vai,/Jur imprejur de sine,/Vedea, ca-n ziua cea dentai,/Cum izvorau lumine;. Pastelul terestru din ultima secventa se sprijina pe elemente tipice decorului eminescian: noapte, luna, apa, tei, flori argintii: Caci este sara-n asfintit/Si noaptea o sa-nceapa/Rasare luna linistit/Si tremurand din apa.

Critica moderna prin Nicolae Manolescu considera ca ne aflam nu doar in fata unei meditatii filosofice pe tema dramei omului ca fiinta duala, in sensul ca toti suntem terestrii si divini, avem o parte muritoare si o alta nemuritoare.