A P R O BLocţiitorul Comandantului Institutului Militar „Alexandru cel Bun”colonel V.Baciu „ ___ „ septembrie 2005

P R O I E C T D I D A C T I C

desfăşurării şedinţei cu compania IV la disciplina „Constructia Europeana”

TIPUL LECŢIEI: Prelegere

Intrebari de studiu Constructia Uniunii Europene. Introducere

Intrebari de studiu: 1. Istoria formarii UE . 2. Acordurile Europene. 3. Consiliul European de la Copenhaga, iunie 1993. 4. Consiliul European de la Essen. 5. Tratatul de la Amsterdam. O schiţă a problemelor comunitare.

SCOPUL EDUCATIV: 1. De a explica istoria formarii UE. 2. De a studia: - baza legislativa privind formarea UE ; - perspectiva UE. 3. Familiarizarea studenţilor cu conventiile,tratatele si acordurile in domeniul formarii UE . LOCUL DESFĂŞURĂRII: auditoria nr. 106, club

FORMA DE ORGANIZARE: prelegere

METODA DIDACTICĂ: expuneri, dictare, demonstrare,analiza

ASIGURAREA MATERIALĂ: Tratatul Uniunii EuropeneBibliografia: 1. Acordul de la Copenhaga. 2. Acordul Consiliului European de la Essen.

3. Tratatul de la Amsterdam.

Nr. Întrebări instructive şi esenţa conţinutuluiTimpul Asigurarea

didactica

I SECVENŢA ÎNTRODUCTIVĂ:

- verific prezenta efectivului,anunţ tema lecţiei, scopurile educative. 5

II SECVENŢA PRINCIPALĂ:

1. Istoria formarii UE .

1945, mai - Sfîrşitul celui de - al doilea război mondial în Europa.1947, martie - Belgia, Olanda şi Luxemburg stabilesc o uniune vamală, în octombrie 1947 o uniune economică, iar în ianuarie 1948 se introduce tariful vamal comun.1947, martie - Lansarea Doctrinei Truman: Statele Unite ale Americii sunt gata să ofere asistenţă şi suport tuturor celor ameninţaţi de agresiunile comuniste.1947, iunie - Discursul Secretarului de Stat american, George Marshall, prin care se oferă ajutor economic Europei, în cazul în care statele europene vor coopera între ele.1948, aprilie - 16 state europene formează Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE).1948, mai – La Hanga are loc Congresul European.1949, mai - 10 state europene semnează la Strasbourg Statutul Consiliului Europei.1951, 18 Aprilie - Cei şase semnează la Paris Tratatul pentru înfiinţarea Comunităţii Europene pentru Apărare (CEA).1954, octombrie - În urma Conferinţei de la Londra se semnează la Paris un acord de modificare a Tratatului de la Bruxeles şi se semnează actul de naştere a UEO.1955, iunie - Miniştrii de externe ai Celor şase hotărăsc la Conferinţa de la Messina să extindă procesul de integrare europeană la toate ramurile economiei.1965, aprilie - Se semnează la Bruxelles tratatul care stabileşte o singură Comisie şi un singur Consiliu pentru cele trei CE. Tratatul intră în vigoare la 1 iulie 1967.1966, ianuarie - Miniştrii de externe comunitari stabilesc Compromisul Luxemburg, în urma căruia Franţa încetează acţiunile de boicot - politica scaunului gol - cu menţiunea că deciziile de importanţă majoră pentru CE să fie luate cu unanimitate de voturi.1968, iulie - Uniunea vamală este încheiată. Se introduce Tariful

15

Extern Comun. 1969, decembrie - La Summitul de la Haga se i-au decizii importante privind viitorul Comunităţii:1) Încheerea perioadei de tranziţie;2) Lărgirea CE;3) Adoptarea PAC;4) Stabilirea resurselor comunitare;5) Stabilirea uniunii economice şi monetare pînă în 1980.1970, aprilie - Sunt introduse procedurile bugetare comunitare, Parlamentul European primeşte puteri bugetare.1970, octombrie - Cei şase acceptă Raportul Davignon asupra cooperării politice (politică externă).1974, decembrie - La Summitul de la Paris, şefii de stat decid să se întîlnească de trei ori pe an în cadrul Consiliului European. Se aprobă mecanismul alegerilor directe în Parlamentul European. Se instituie Fondul European pentru Dezvoltarea Regională.1975, martie - Are loc prima şedinţă a Consiliului European la Dublin.1975, iulie - Tratatul de infiinţare a Curţii de Auditori şi de lărgire a puterilor bugetare a Parlamentului European. Intră în vigoare la 1 iunie 1997.1979, iunie - Primele alegeri directe pentru Parlamentul European.1979, decembrie - Pentru prima dată Parlamentul European nu aprobă bugetul comunitar.1981, octombrie - Raportul asupra cooperării politice europene.1983, - Declaraţia solemnă de la Stuttgart asupra Uniunii Europene.1984, februarie - Parlamentul European schiţează Tratatul asupra UE.1984, iunie - A doua alegere directă pentru UE.1985, iunie - Comisia Europeană publică Cartea Albă „Completarea Pieţei Interne”.1989, iunie - A treia alegere directă a Parlamentului European.1989, decembrie – A patra convenţia Lome. Consiliul de la Strasbourg acceptă Carta Socială.1990, iunie - Semnarea Acordului de la Schengen, privind eliminarea controlului de la frontieră între Franţa, Benelux şi Germania.1990, iulie - Prima etapă a uniunii economice şi monetare: liberalizarea completă a circulaţiei capitalului.1991, decembrie - Consiliul de la Maastricht hotărăşte adoptarea Tratatului asupra UE.1992, februarie - Se semnează Tratatul asupra Uniunii Europene în Consiliul de la Maastricht.

1992, iunie - Consiliul NATO, reunit la Oslo, confirmă că UEO poate să devină „pilon european al Alianţei atlantice”, şi decide posibilitatea de a trimite trupe în afara „teritoriului” Alianţei.1992, iulie - OSCE. A 4-a reuniune de supraveghere a acordurilor de la Helsinchi din 1975 se închee printr - o conferinţă la care participă 52 de membri; 29 de ţări, membre NATO şi ex-semnatare ale Pactului de la Varţovia, semnează Actul final asupra limitării forţelor convenţionale în Europa, în vigoare de la 9 noiembrie.1993, mai - În urma unui nou referendum, cu 56,8% din voturi, danezii revin asupra votului lor negativ din 2 iunie 1992 şi aprobă Tratatul de la Maastricht.1993, octombrie - Consiliul Europei. Prima întîlnire a şefilor de stat şi de guvern, la Viena.1993, noiembrie - Tratatul de la Maastricht intră în vigoare. Comunitatea Europeană (CE) devine Uniunea Europeană (UE).1993, noiembrie - NATO. Miniştrii Afacerilor Externe din ţările membre propun statelor din Europa Centrală şi de Est şi republicilor din fosta Uniune Sovetică un „parteneriat pentru pace”, care implică participarea la un nimăr de exerciţii militare ale Alianţei şi la operaţiuni de menţinere a pacii, fără garanţii de apărare mutuală.1994, ianuarie - Crearea Institutului Monetar European (IME), cu sediul la Frankfurt, responsabil cu pregătirea trecerii la moneda unică (etapa a treia).1994, ianuarie - La întîlnirea la vîrf a NATO de la Bruxelles este lansat proiectul american de Parteneriat pentru Pace, deschis tuturor membrelor CSCE şi destinat dezvoltării cooperării militare cu Estul.1995, Mai - Bruxelles. Comisia Europeană publică Cartea Albă „Pregătirea Ţărilor Asociate din Europa Centrală şi de Est pentru Integrarea în Piaţa Internă a Uniunii”.1995, decembrie - În timpul Consiliului European de la Madrid, Cei 15 cad de acord asupra datei da 1 ianuarie 1999 pentru trecerea la moneda unică, botezată „euro”.1997, iunie - UE. Întîlnire la vîrf la Amsterdam, privind Revizuirea Tratatului de la Maastricht şi reforma instituţiilor. Noua îfăţişare a monedei euro este dezvăluită de comisarul Yves Thibault de Siguy.1997, decembrie - Consiliu European. Decizia de extindere a UE prin includerea în proces a celor 10 ţări care au depus cereri de aderare.1998, martie - Cele 15 state membre ale UE şi cele 11 ţări candidate la aderare se unesc la Londra penteu a amorsa procesul de lărgire. Turcia nu participă, pentru a protesta împotriva

refuzului Celor 15 de a-i accepta candidatura. 1999, ianuarie - Intră în vigoare moneda unică europeană - euro. Germania preia penru şase luni preşedinţia UE.1999, martie - La Summitul de la Berlin, Romano Prodi, fost prim ministru italian, este ales preşedinte al Comisiei Europei.1999, martie - La Summitul UE de la Bonn se votează bugetul UE pentru perioada 2000-2007. Germania nu a reuşit reducerea participării sale la bugetul comunitar.1999, decembrie - Summitul de la Helsinki. Procesul de extindere a UE spre Est începe, deodată cu toate cele 10 + 1 ţări candidate la Uniunea Europeană.

2. Acordurile Europene.

A vorbi despre construcţia politică a Europei, după schimbările revoluţionare din 1989 în Europa Centrală şi de Răsărit este o obligaţie "normativă" a discursul politic actual, deoarece oricare ar fi mesajul, nu poate face abstracţie de amploarea dezbaterii asupra identităţii şi valorilor europene.

Perioada necesară ţărilor ex-comuniste să se integreze în democraţiile occidentale avansate este mai lungă decât s-a estimat de către analiştii politici. Dacă, firesc, începând cu 1989 s-au "instalat" în aceste societăţi o serie de rupturi strategică, politică, economică, comercială şi dacă, la fel de firesc, referinţa la Vest devenea de acum înainte busolă de orientare, distanţa care separă cele două părţi ale Europei s-a sperat că va fi recuperată într-o perioadă de 10-12 ani. Astăzi, la o apreciabilă distanţă de 1989, în unele dintre aceste ţări echilibrul macroeconomic, condiţie a reluării creşterii este încă nesigur, iar schimbările instituţionale privatizare, sistem bancar şi financiar au nevoie de timp pentru maturizare. Pe termen scurt, liberalismul economic este temperat de persistenţa unui important sector public care aşteptată cam demult să fie reformat, modernizat sau de lipsă de voinţă politică în a duce până la capăt reforma şi privatizarea în sectoare industriale fără perspectivă, sau a accelera privatizarea.

Şocul dezintegrării CAER-ului, a făcut ca inserţia economiilor răsăritene în schimburile internaţionale să fie ezitantă. Pe de o parte, capacitatea fiecărei ţări de a-şi stabiliza regimul economic intern a influenţat direct intrarea investiţiilor străine, pe de altă parte, recompunerea schimburilor europene a fost puternic influenţată de coerenţa liniilor strategice. Amploarea dificultăţilor nu a dus la scenarii catastrofice, dar nici nu s-a realizat vreun miracol asiatic de tipul "Noului Stat Industrial".

Prăbuşirea comunismului, a favorizat destrămarea rapidă a structurilor bipolare ale războiului rece". A devenit posibilă

20

imaginea asupra întregii Europe. Când preşedintele Comisiei, Jacques Delors a vorbit în Parlamentul European, în ianuarie 1989, s-a referit la conceptul lui Gorbaciov "Casa Comună Europeană" spunând că "viziunea noastră e una de "sat european", unde înţelegerea reciprocă ar domina, unde activităţile economice şi culturale se vor dezvolta într-o atmosferă de încredere ... Iar dacă cineva mi-ar cere să descriu acel sat astăzi, aş vedea în el o casă numită "Comunitate Europeană". Noi suntem constructorii ei sufleteşti, noi suntem activizatorii cheilor ei, noi suntem pregătiţi să deschidem uşile, să vorbim cu vecinii noştri".

Delors avea în vedere un "sat european" alcătuit din diferite case cu Uniunea europeană în centru.

Începând chiar cu acel moment, ianuarie 1989, lucrurile s-au schimbat rapid şi profund în Europa: CE a negociat Acordurile Spaţiului Economic European cu ţările AELS şi Acordurile europene, la început cu Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, iar apoi cu Bulgaria şi România; URSS a încetat să existe, la fel şi organizaţia Pactului de la Varşovia şi Consiliul Economic de Ajutor Reciproc; Statele Baltice au devenit independente la fel ca şi Slovenia şi Croaţia; războiul civil din ex-Iugoslavia a consacrat Bosnia-Herţegovina.

Intre timp, Comunitatea europeană a negociat Tratatul de la Maastricht care, după ratificare a contribuit la adâncirea procesului de integrare internă în UE; a făcut posibilă lărgirea de la 12 la 15. Construcţia europeană şi-a amendat rapid imaginea de la cea de "sat" cu o casă privilegiată, la una în care sistemul european este în creştere, permiţând o CE lărgită la 15 şi capabilă să includă ţările AELS, sau cele mai multe state est-europene şi din zona mediteraneană.

Înainte de 1989 URSS şi statele est-europene, cu excepţia României (1980), nu au recunoscut formal CE, chiar dacă existau relaţii comerciale. Lucrurile au început să se schimbe după ce Gorbaciov a preluat puterea: la 28 iunie 1988 CE şi Consiliul Economic de Ajutor Reciproc s-au recunoscut formal. Apoi Ungaria a semnat la 26 septembrie 1988 Acordul de comerţ şi cooperare comercială şi economică cu CE. Mai târziu au semnat acorduri comerciale şi de cooperare Polonia, URSS, Germania Democrată, Cehoslovacia, Bulgaria şi în final România (Datorită unificării germane, Acordul cu RDG nu a devenit niciodată unul operativ).

La puţin timp după negocierea Acordurilor comerciale şi de cooperare între CE şi est-europeni, la întâlnirea la vârf a Grupului

Celor Şapte (G-7) de la Paris, din iunie 1989, s-a cerut Comisiei să coordoneze asistenţa primită de la OECD pentru reformarea Europei de Est.

Ajutorul s-a concentrat iniţial pe asistenţa economică pentru Polonia şi Ungaria prin demararea Programului PHARE. Un an mai târziu, în septembrie 1990, Consiliul a adoptat Regulamentul prin care Programul PHARE de asistenţă economică s-a extins la Cehoslovacia, Bulgaria, Iugoslavia şi România. Pentru a primi ajutor financiar, ţările ex-comuniste au trebuit să întemeieze regimuri pluraliste, să organizeze alegeri libere, sisteme multipartite, să respecte drepturile omului şi să realizeze economia de piaţă. De aici şi până la ideea trecerii de la Acordurile comerciale şi de cooperare la Acorduri de asociere, s-a scurs doar puţin timp. În august 1990 Comisia a propus transformarea Acordurilor comerciale cu Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia în Acorduri Europene.

Acordurile Europene (sau de Asociere) au inclus capitole pentru: dialogul politic; comerţul liber; cooperarea economică; cooperarea culturală; cooperarea financiară; instituţii ale asocierii. Ele au favorizat dialogul politic, au permis şi dezvoltarea graduală a spaţiilor de comerţ liber. Pentru produsele industriale au fost abolite tarife; s-au semnat protocoale speciale pentru agricultură, textile, cărbune şi oţel. Acordurile au inclus legislaţie anti-dumping şi asupra certificatelor de origine a produselor; legislaţie pentru mişcarea forţei de muncă, pentru organizaţii, servicii, capital şi politici competitive.

3.Consiliul European de la Copenhaga, iunie 1993.

Semnarea Acordurilor Europene la sfârşitul anului 1991 a declanşat un lung proces de ratificare în cadrul celor 12 Parlamente ale statelor membre. Pentru Ungaria şi Polonia acest proces s-a încheiat exact doi ani mai târziu, pe 13 decembrie 1993. Acordul cu Cehoslovacia nu s-a ratificat datorită împărţirii paşnice la 1 ianuarie 1993 în două ţări Cehia şi Slovacia.

O dată cu semnarea celor trei acorduri cu ţările din Grupul Visegrád , atenţia Uniunii Europene s-a îndreptat înspre România şi Bulgaria, care de asemenea au iniţiat propriile programe de reformă. Negocierile s-au încheiat repede. Acordul de asociere cu România a fost semnat la începutul lunii februarie, iar cel cu Bulgaria în martie 1993.

Decizia de a încheia Acorduri şi cu aceste două ţări a fost importantă căci a subliniat politica Comunităţii, de a oferi sprijin tuturor ţărilor din Centrul şi Răsăritul Europei care au demarat

20

procesul reformelor. Fiecare ţară s-a bucurat de aceeaşi "primire" din partea Bruxelles-ului, şi fiecare şi-a stabilit propriul drum spre o integrare cât mai rapidă, care va depinde de progresele înregistrate. Pentru statele din fostul bloc Visegrád încheierea Acordurilor cu cele două ţări a însemnat sfârşitul parteneriatului special cu Comunitatea. Deciziile de a începe negocierile cu România şi Bulgaria au pregătit drumul viitoarelor acorduri cu cele trei State Baltice şi cu Slovenia.

O mulţime de negocieri dar şi de întrebări s-au pus la acea vreme în legătură cu viitoarea arhitectură a Europei. Negocierile au condus la încheierea Tratatului de la Maastricht în decembrie 1991; întrebările reieşite din procesul construirii Europei pe termen lung, s-au finalizat în mai multe propuneri care au fost aduse la masa dialogului în toţi aceşti ani.

Ideea Confederaţiei Europene a fost introdusă spre examinare de către Preşedintele Mitterrand; el a sugerat ca UE să încheie cu noile democraţii acorduri variate, în cercuri concentrice, cu grade diferite de integrare/aderare.

Parteneriatul dintre Comunitate şi ţările AELS , apoi, părea să ofere un model interesant de luat în consideraţie pentru ţările central şi est europene.

Una dintre cele mai concludente declaraţii asupra arhitecturii europene a fost făcută chiar de ţările AELS, când cinci dintre ele, Austria (în 1989), Suedia (în iulie 1991), Finlanda (în martie 1992), Elveţia (în mai 1992) şi Norvegia (în noiembrie 1992) şi-au depus candidatura la Uniunea Europeană, în loc să beneficieze de avantajele oferite de apartenenţa la Spaţiul Economic European (European Economic Area Agreement). Pentru aceste ţări era limpede (deşi, în mod paradoxal nu şi pentru electoratul norvegian şi elveţian), că o integrare economică în Uniune şi, în consecinţă, puterea de a influenţa procesul decizional era de preferat parteneriatului. Mesajul a fost receptat de ţările asociate din Centrul Europei, fiecare dintre ele proclamând că procesul de aderare la Uniunea Europeană este unul din cele mai importante chei ale politicilor de reformă.

Chestiunea viitoarei lărgiri a Comunităţii a fost dezbătută în cadrul Consiliului European de la Lisabona din iunie 1992, ocazie cu care un document important provenit de la Comisia Europeană a fost ataşat concluziilor Preşedenţiei Consiliului.

Concluziile păstrau o anumită detaşare şi poziţionare relativ formală a UE faţă de problema lărgirii. "Cu privire la relaţiile cu Centrul şi Estul Europei ... cooperarea va fi sistematic focalizată pe asistarea eforturilor acestora (a ţărilor asociate) în pregătirea

procesului de aderare la Uniunea Europeană, lucru pe care şi-l doresc."

Summit-ul de la Lisabona a subliniat principalele chestiuni legate de procesul de extindere: adâncirea şi lărgirea Uniunii Europene vor trebui să continue simultan. Documentul final prevede, apoi, explicit că noii membri au obligaţii în realizarea "aquis-ul comunitar", mecanism care va fi însoţit de derogări temporare şi de perioade tranziţionale; că procesul de lărgire nu va afecta politicile comune şi în special Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), iar eficacitatea Comunităţii va fi protejată în toată perioada de desfăşurare a procesului. S-a propus un calendar pentru adoptarea "aquis-ului comunitar", îmbunătăţirea aspectelor legate de concesiile comerciale în cadrul Acordurilor de Asociere, cu revizuirea acestora, la un interval de cinci ani după intrarea în vigoare.

Comisia a întocmit un Raport pentru următorul Consiliu European de la Edinburgh, din decembrie 1992, intitulat Către o nouă aderare a ţărilor din Centrul şi Estul Europei. Documentul, discutat în cadrul Summit-ului, a fost umbrit de Declaraţia serviciului de finanţe a Comunităţii, "Consiliul European ar trebui să confirme că este de acord cu necesitatea unui parteneriat eventual în interiorul Uniunii Europene cu ţările central şi est-europene, doar în măsura în care ele vor fi capabile să îndeplinească condiţiile cerute."

Consiliul European de la Edinburgh a cerut Consiliului de Miniştri să-şi spună cât mai repede părerea în legătură cu propunerile Comisiei, în vederea luării unei decizii cu ocazia Summit-ului de la Copenhaga din iunie 1993.

Preşedenţia daneză a Consiliului a constituit un moment favorabil pentru accelerarea proceselor parteneriatului dintre Comunitate şi ţările asociate. Comisia a pregătit o propunere de decizie pentru Consiliu, în care a preluat multe din elementele documentului Summit-ului din Edinburgh, dar a pus accentul pe concesiuni comerciale concrete. Sub titlul Către o aderare mai rapidă a ţărilor Central şi Est-Europene, textul conţine patru capitole de măsuri: înspre o arie politică europeană, îmbunătăţirea accesului pe piaţa comunitară, crearea asistenţei comunitare efective şi integrarea economică rapidă.

În primul capitol către o arie politică europeană", este şi cea mai importantă propunere, şi anume: "Consiliul European să confirme într-un mesaj politic clar angajamentul de susţinere a parteneriatului încheiat cu semnatarii Acordului European doar în momentul în care aceştia sunt în măsură să satisfacă condiţiile

cerute". Propunerea Comisiei includea crearea parteneriatului structurat.

Pachetul de propuneri referitoare la creşterea accesului pe piaţa comunitară, au fost contestate. Până la acea dată, relaţiile comerciale între Uniunea Europeană şi majoritatea ţărilor asociate au cauzat chiar unele fracţiuni majore. Era cazul particular al comerţului cu produse agricole de măsuri care păreau a fi lipsite de importanţă în interiorul Uniunii, dar care în Polonia şi Ungaria erau de primă linie. (Impunerea preţului minim asupra cireşelor).

Comisia şi-a dovedit încă o dată locul ponderator în cadrul instituţiilor comunitare şi a aplanat potenţiale conflicte; mai mult a dat dovadă de fermitate în promovarea procesului de extindere şi a propus mărirea alocaţiei financiare pentru Europa Centrală şi Est, intensificarea armonizării legislative şi participarea ţărilor asociate la anumite programe comunitare.

O decizie importantă adoptată de Consiliu va da posibilitatea utilizării resurselor din fondurile PHARE în scopul dezvoltării infrastructurii.

Summit-ul de la Copenhaga s-a dovedit a fi un pas important în cadrul relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi ţările asociate din Centrul şi Estul Europei.

4. Consiliul European de la Essen.

Tările asociate au aprobat deciziile Summit-ului de la Copenhaga, însă, ele aveau nevoie de credibilitate din cel puţin două motive: în primul rând, nu s-a menţionat o agendă a parteneriatului, ci doar criterii generale, care nu puteau fi preschimbate în obiectivele concrete spre care ţineau ţările central şi est-europene. În al doilea rând, atitudinea Comunităţii faţă de aspectele comerciale a indicat că existau forţe protecţioniste şi contrare aderării. Devenea clar că pentru a se menţine dinamica procesului de integrare trebuiau făcuţi noi paşi. În acest sens Preşedinţia germană a pregătit la sfârşitul anului 1994 strategia de urmat, fiind cunoscut că această ţară era favorabilă, în mod particular, procesului de lărgire a Uniunii.

Patru erau chestiunile importante pe care Summit-ul European de la Essen a dorit să le abordeze într-o strategie de aderare realistă: 1. cum se poate realiza parteneriatul structurat decis la Copenhaga; 2. cum se suportă accelerarea ratelor de creştere economică din Centrul şi Estul Europei; 3. cum să fie ajutate ţările asociate să se pregătească pentru adoptarea "aquis"-ului comunitar; 4. cum să se modifice politicile comunitare

15

existente pentru a face posibilă aderarea. La iniţiativa Preşedintelui Delors s-au produs analize pe marile teme. Politica comercială a fost pusă în discuţie în cadrul Seminarului susţinut cu participarea Comisarilor, în martie 1994, şi apoi, cu guvernul german şi cu un număr impresionant de experţi din domeniu. Cu acest prilej, ideea ajutorării ţărilor asociate ăn sensul aducerii acestora în interiorul Pieţei Interne a Comunităţii, a întâmpinat o rezistenţă considerabilă. Aceeaşi soartă a avut-o şi ideea transformării Programului de asistenţă PHARE într-un Fond structural. În iulie Comisia a înaintat Consiliului două pachete de propuneri, care au fost apoi discutate în timpul celor 6 luni rămase până la Summit-ul de la Essen, din decembrie 1994. Mai multe dintre ideile iniţiale au fost pierdute în timpul negocierilor în timp ce altele fuseseră pierdute din cauza stilului de conducere în forţă a Preşedinţiei Consiliului.

Strategia de la Essen a cuprins cele patru chestiuni de bază în promovarea aderării. S-au clarificat etapele detaliate ale funcţionării parteneriatului structurat. S-a stabilit ca agenda anuală a Consiliilor de Asociere să fie adoptată de Preşedinţia Consiliului la începutul fiecărui an. S-a căzut de acord ca şefii guvernelor ţărilor asociate să fie invitaţi la reuniunile Consiliilor Europene o dată pe an, şi de două ori pe an la reuniunile Consiliilor de Afaceri Externe. Posibilitatea ca ţările asociate să coopereze mai strâns cu Uniunea Europeană conform Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC), a fost deschisă după Raportul Consiliului din 7 martie 1994, şi după liniile directoare stabilite în octombrie 1994. Raportul a stabilit principiul conform căruia ţările asociate să fie aliniate la anumite declaraţii, demersuri şi acţiuni comune în contextul PESC. De asemenea, s-a propus ca ele să numească corespondenţi europeni în scopul facilitării cooperării cu Comunitatea. În ceea ce priveşte speranţa creşterii economice în Centrul şi Estul Europei, în special în aria schimburilor comerciale, Summit-ul de la Essen a înregistrat un eşec. În agricultură, sector important pentru aceste ţări deoarece realizează aproximativ 8% din PIB şi unde forţa de muncă este estimată la 20-25% din totalul populaţiei lucrătoare, Consiliul European a declarat că a luat cunoştinţă că "agricultura reprezintă un element cheie a acestei strategii", dar nu a luat nici o decizie concretă care să îmbunătăţească măcar accesul marginal pe Piaţa Uniunii Europene. Tot ceea ce s-a oferit la Essen a fost un studiu de strategii alternative pentru dezvoltarea relaţiilor din domeniul agriculturii dintre Uniunea Europeană şi ţările asociate cu privire la viitoarea aderare.

Progrese modeste s-au înregistrat în aria instrumentelor

politicii comerciale. Nu exista nici o îndoială că reglementarea comunitară referitoare la anti-dumping este utilizată uneori ca un instrument al politicii industriale de grupuri de interes din Uniunea Europeană. Aici nu s-au făcut prea multe îmbunătăţiri. Consiliul a adoptat o strategie cu privire la regulile cumulului de origine care a descris esenţialmente situaţia ca şi un plan de viitor şi a amânat discutarea regulilor necesare reglementării în domeniu.

La Essen s-a decis ca mai mult de 25% din alocaţia pentru Programul PHARE să fie utilizată în investiţiile de infrastructură. Această decizie a însemnat ca mai bine de 50% din finanţele Programului să poată fi utilizate pentru investiţii.

Summit-ul a ajutat ţările asociate în pregătirea lor pentru aderare, prin precizarea paşii de intrare pe Piaţa Internă a Uniunii Europene. Trei arii importante au fost evidenţiate în documente: competiţia, controlul ajutoarelor de stat şi "aquis"-ului comunitar. Pentru primele două sectoare, Uniunea Europeană a promis asistenţă; pentru cel de-al treilea Strategia de la Essen a realizat un document intitulat Carta Albă, care şi-a propus să le asiste în adoptarea "aquis"-ului comunitar. (Carta Albă a fost realizată de Comisia Europeană într-o manieră extrem de eficientă şi cu profesionalism şi trimisă Consiliului de la Cannes, din iunie 1995).

Chestiunea referitoare la modalitatea în care politicile comunitare puteau fi modificate pentru a fi pregătite pentru aderare, a lipsit din Strategia de la Essen. În sfârşit, Summit-ul a precizat ca una dintre cele mai importante condiţii care ar determina aderarea, aceea ca ţările asociate să nu introducă în Uniune problemele nerezolvate referitoare la minorităţi şi la frontiere. Chestiunea a fost legată de problema cooperării inter-regionale căreia i s-a acordat o importanţă majoră în Strategie.

Mai mult chiar, guvernul francez a promovat ideea Pactului de Stabilitate care a implicat ţările asociate şi care a condus la semnarea de noi acorduri referitoare la chestiunile legate de tratamentul minorităţilor. Unul dintre acorduri între Ungaria şi Slovacia a fost semnat în cadrul Conferinţei de la Paris din martie 1995. După încheierea acesteia s-a decis ca responsabilitatea pentru Pactul de Stabilitate să revină Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE).

Strategia de la Essen a marcat un important pas înainte pe drumul aderării. Însă, încă o dată, credibilitatea obiectivului comun al aderării nu a fost pe deplin înfăptuită, în mare parte datorită inabilităţii Uniunii de a arăta viitori paşi concreţi în

sectorul comercial şi în special în cel al agriculturii, dar şi, datorită faptului că nu exista o agendă sau criterii obiective conform cărora ţările asociate să se aprecieze între ele, sau să fie apreciate.

Perspectiva lărgirii a condus în Uniune la două tipuri de introspecţie: asupra calităţii procesului de aderare datorită numărului mare de ţări asociate (spus într-o altă formă, relativ la viitoarea arhitectură europeană cu 27 sau 28 de membri) şi asupra rolului pe care Rusia doreşte şi poate efectiv să-l joace în zonă. În ceea ce priveşte prima chestiune dat fiind complexitatea situaţiilor concrete, a conjuncturilor şi de aici a variantelor luate în calcul de specialişti, ne limităm la a o consemna doar. A doua, formulată în vremea negocierii Acordurilor de Asociere cu Statele Baltice, a fost ridicată simultan în Bonn, Bruxelles şi Washington.

Cele trei ţări ocupate de Uniunea Sovietică în urma Tratatului ruso-german din august 1939, şi-au recâştigat independenţa în 1991, după vărsarea de sânge din Lituania. În timp ce Rusia le-a recunoscut independenţa, s-au menţinut dificultăţi, mai ales referitoare la tratamentul numeroasei populaţii rusofone din Letonia şi Estonia.

Uniunea Europeană a exercitat o considerabilă presiune asupra acestora cerându-le să îmbunătăţească tratamentul minorităţilor. O altă problemă sensibilă în zonă este a enclavei Kaliningrad, ce face ca aprovizionările ruseşti să traverseze Lituania sau Polonia şi Belarus pentru a regăsi pământul natal al Rusiei.

În timpul luptei pentru independenţă şefi de stat i-au atenţionat pe baltici să nu provoace Rusia. Discuţiile asupra Acordurilor de Asociere între UE şi baltici au fost finalizate şi semnate la mijlocul anului 1995. Şi cu acest prilej, cancelariile occidentale au exprimat atitudini prudente comentate de politicieni şi politologi prin prisma multelor întrebări fără răspuns referitoare la influenţa pe care Rusia o va avea în viitor, nu numai în procesul de lărgire a Uniunii Europene prin cuprinderea Ţărilor Baltice, dar şi a celorlalte state asociate.

O întrebare este dacă Rusia va încerca sau nu să influenţeze viitorul proces de extindere a NATO şi a Uniunii Europene şi dacă va avea un cuvânt de spus în deciziile viitoare ale acestora. Uniunea este oricum, foarte atentă la ceea ce Rusia are de spus, înainte de a lua decizii referitoare la viitoarea configuraţie a Europei. Ce influenţă va avea această voce? Propunerea Comisiei de a deschide negocierile cu Estonia în pachetul de măsuri cuprins în Agenda 2000 este o încercare de clarificare. Dincolo 10

de problema lărgirii, democratizarea Rusiei în sine preocupă Uniunea Europeană; Mai mult, succesul reformei în Rusia şi în Ucraina este corelat dezvoltării economice şi stabilităţii politice în ţările central şi est-europene. Acordurile bilaterale între statele UE şi Rusia şi Acordul de Parteneriat şi Cooperare la nivel comunitar, împreună cu programele de asistenţă, şi încercările de a o aduce mai aproape de obiectivele comunitare, sunt esenţiale pentru crearea mediului în care Uniunea Europeană se poate extinde înspre est.

5. Tratatul de la Amsterdam. O schiţă a problemelor comunitare.

Tratatul Asupra Uniunii Europene la Articolul N prevede organizarea Conferinţei Interguvernamentale pentru a trece în revistă problemele integrării. În prima jumătate a anului 1995, fiecare instituţie comunitară a pregătit un Raport asupra funcţionării Tratatului UE. A doua jumătate a anului a fost prevăzută pentru analiza posibilelor opţiuni recomandate de Grupul de Reflecţie, prezidat de Secretarul de stat în probleme europene din guvernul Spaniei Carlos Westerndrop. Grupul a prezentat Raportul Consiliului European de la Madrid în decembrie 1995.

După ultimele adnotări ale documentelor în cadrul Comisiei şi al Parlamentului European, Consiliul European de la Torino a deschis oficial lucrările Conferinţei interguvernamentale în 26 martie 1996. Obiectivele Conferinţei au fost ambiţioase şi s-au centrat pe ideea de Europă a cetăţenilor, pe rolul Uniunii Europene pe scena internaţională, pe îmbunătăţirea funcţionării instituţiilor şi pe perspectivele de extindere.

Consiliul European, întrunit succesiv la Florenţa (21-22 iunie 1996), Dublin (5 octombrie 1996 şi 13-14 decembrie 1996) şi neoficial la Noordwijk (23 mai 1997), a dezbătut diferite propuneri şi abordări ale Conferinţei. Grupurile de lucru, după 15 luni de consultări Summit-uri, propuneri, amendamente la texte etc. au redactat documentul cunoscut sub denumirea de Tratatul de la Amsterdam, care a fost semnat la 20 octombrie 1997.

Tratatul de la Amsterdam este alcătuit din trei părţi, o anexă şi 13 protocoale, la care se adaugă 51 de declaraţii adoptate de Conferinţa Interguvernamentală şi alte 8 declaraţii ale unor state membre, anexate actului final.

Prima parte conţine amendamente la tratatele anterioare; partea a doua îşi propune simplificarea tratatelor care înfiinţaseră cele trei Comunităţi Europene, în scopul adaptării la realităţile prezentului, şi a provocărilor previzibile ale viitorului. Ultima

parte conţine clauzele generale şi finale.

În Tratatul de la Amsterdam au fost introduse patru mari domenii:

1. Libertate, securitate şi justiţie

Această secţiune explică garanţiile incluse în domeniul protecţiei drepturilor fundamentale, zona de liberă deplasare a persoanelor în interiorul Uniunii şi noile reglementări privind regimul de vize, azil şi imigrări. Secţiune se încheie cu titlul privind cooperarea în materie de criminalitate şi condiţiile de integrare în sistemul Schengen.

2. Uniunea şi cetăţenii săi

Sunt incluse aici şapte documente ce stabilesc îmbunătăţirile ce vor fi introduse de Tratat în domenii ce privesc direct drepturile şi interesele cetăţenilor individuali (noţiunea de cetăţean european, strategii comune de combatere a şomajului, tratarea în mod egal a bărbaţilor şi femeilor, stabilirea cadrului instituţional, sănătate publică, protecţia consumatorului, standardizarea legislaţiei).

3. Politica externă eficientă şi coerentă

Conţine îmbunătăţirile aduse în scopul obţinerii unui rol mai important pe piaţa internaţională a Uniunii Europene. Secţiunea economică elucidează aspectele practice ale extinderii politicii comerciale comune, menită să includă acorduri internaţionale şi drepturile asupra proprietăţii intelectuale.

4. Probleme instituţionale

Secţiunea concluzionează şi explică formele instituţionale lansate de Tratatul de la Amsterdam, în scopul extinderii Uniunii Europene: scopul şi modul de operare a procedurii co-decizionale, în vederea întăririi rolului Parlamentului European; extinderea votului majoritar calificat în Consiliu; structura şi modul de funcţionare a Comisiei Europene; rolul Curţii de Justiţie; rolul mai important acordat Curţii Auditorului, Comitetului Economic şi Social şi Comitetului Regiunilor; mai mare implicare a parlamentelor naţionale în activităţile Uniunii Europene şi o mai bună informare a acestora cu problemele comunitare; consolidarea principiului subsidiarităţii; strânsa cooperare între ţările membre.

III SECVENŢA FINALĂ:

- amintesc tema şi lecţia; - amintesc pregatirea catre seminar; - răspund la întrebările apărute.

5

„ __ ” septembrie 2005 CONDUCĂTOR PRELEGERE Loc.col de justitie V.Mirza