EVOLUŢIA SISTEMULUI ELECTORAL DIN ROMÂNIA  Sistemul electoral în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza supunea, în 2 mai 1864, spre apropare, poporului, „Statutul

Dezvoltător al Convenţiunii din 7/19 august 1858 de la Paris” şi reforma legii electorale, chemând

populaţia să se pronunţe prin plebiscit. Ca urmare, în zilele de 10/22 şi, respectiv, 14/26 mai 1864, Statutul

şi „Aşezământul electoral”, cum a fost denumită iniţial noua lege electorală au fost aprobate, în bloc.

Statutul Dezvoltător al Convenţiunii din 7/19 august 1858 de la Paris, cunoscut şi ca „Statutul lui Cuza”

prevedea introducerea sistemului bicameral compus din Corpul Ponderator şi Camera Deputaţilor. Ca o

apreciere generală, se poate spune că „Statutul lui Cuza” a reprezentat prima reformă de tip electoral, prin

faptul că, în plus de cele menţionate, Executivului i se dădeau puteri suplimentare, menite să limiteze

puterile Legislativului şi să permită Domnului să legifereze singur atunci când era necesar.

Sistemul electoral din România în perioada interbelică

Spre deosebire de constituţiile, sau mai exact de actele constituţionale anterioare, Constituţia din

iunie 1866 reprezintă prima lege fundamentală a statului român elaborată deliberat, votată şi pusă în

aplicare fără vreo patronare ori invocare a experienţei vreunei mari puteri străine. Dispoziţiile sale în

materie electorală au fost dezvoltate prin Legea electorală promulgată de către regele Carol I la 28 iulie

1866. Constituţia şi legea electorală, faţă de perioada anterioară, aduceau modificări esenţiale sistemului

electoral românesc, introducând dispoziţii cu privire la: colegiile electorale, eligibili; capacitatea electorală;

incompatibilităţi; domiciliul politic; listele electorale şi operaţiunile electorale. Deşi, primul pas spre calea

uniformizării instituţional-legislative a României l-a constituit adoptarea Constituţiei din martie 1923 –

care a avut un rol însemnat în eliminarea imperfecţiunilor anterioare –, din cauza faptului că, la nivel

naţional, nu s-a reuşit realizarea unei concepţii unitare, unificarea legislaţiei electorale s-a realizat abia în

martie 1926. În privinţa alegerilor din 1937, care au precedat adoptarea Constituţiei din 1938, menţionăm

că acestea au fost ultimele alegeri libere din perioada interbelică, deoarece, la scurt timp de la scrutin,

regele Carol al II-lea avea să instaureze dictatura, „inaugurând”, astfel, era regimurilor antidemocratice

din România. De reţinut faptul că, prin Constituţia din 1939, s-a acordat pentru prima dată drept de vot

femeilor.

Sistemul electoral din România postcomunistă

În actul constitutiv al Consiliului Frontului Salvării Naţionale se regăsesc prerogative caracteristice

unui Legislativ, iar prin Decretul-lege nr.8 din 31 decembrie 1989 se puneau, pentru întâia oară după

perioada comunistă, bazele pluralismului politic, primul act normativ cu incidenţă electorală poate fi

apreciat Decretul - lege nr. 8 din 7 ianuarie 1990 a reprezentat o autentică lege electorală, fiind apreciat

de către unii constituţionalişti ca o „mini-constituţie a perioadei guvernării revoluţionare”, prin care s-a

urmărit stabilirea unor reguli concrete pentru alegerea noului Parlament şi a Preşedintelui, precum şi

instituirea bicameralismului.

Reprezentarea proporţională instituită în România în 1990 este o modalitate în cadrul căreia

transformarea voturilor în mandate de deputaţi şi de senatori se făcea în mod diferit, ceea ce reprezenta o

adevărată reformă din punctul de vedere al sistemului şi practicii electorale anterioare. În prima etapă,

numărul de mandate, ce revenea fiecărei liste de candidaţi sau candidaţilor independenţi, se stabilea pe

baza coeficientului electoral, care se determina prin împărţirea numărului total de voturi exprimate într-o

circumscripţie la numărul mandatelor. La deputaţi, resturile neutilizate se însumează pe întreaga ţară de

către Biroul Electoral Central, pentru fiecare partid sau formaţiune politică iar repartizarea locurilor

rămase libere se face utilizându-se metoda d’Hondt. Ca principiu, noul sistem electoral şi, în general,

dispoziţiile noii legi electorale reflectau imperativele politice, în considerarea cărora acestea reprezentau

cel mai indicat şi eficient un mijloc, în raport cu care legitimitatea guvernanţilor devenea indisolubil

legată. O evoluţie a constituit-o şi instituirea prin Legea nr. 68/1992 a pragului electoral de 3%. Legea

fundamentală din 1991 a marcat începutul unui ciclu constituţional nou care reglementa o serie de

principii valabile în orice stat democrat .

Adoptarea scrutinului de tip uninominal pentru alegerile parlamentare şi, parţial, locale din

România semnifică o schimbare de sistem şi, mai mult decât atât, pentru foarte mulţi, un adevărat

reviriment electoral. Pentru noi, reprezintă o autentică reformă electorală, deoarece modifică de fond un

sistem electoral perpetuat o lungă perioadă de timp, cu altul, care v-a institui practici electorale noi, cu

implicaţii deosebite asupra fenomenului partizan românesc, în contextul cărora opţiunile politice se vor

manifesta diferit. Avem de-a face cu o reformă electorală, pentru că prin Legea 35/2008, Parlamentul

României a stabilit pentru organizarea şi desfăşurarea alegerii Camerei Deputaţilor şi a Senatului un cadru

juridic general în contextul căruia nu s-a modificat doar un tip de scrutin cu alt tip de scrutin, în cadrul

aceluiaşi sistem electoral, ci s-a trecut la o altă categorie de sistem electoral, respectiv de la sistemul

electoral al reprezentarea proporţionale la sistemul electoral majoritar. Ca urmare, ansamblul regulilor care

privesc nemijlocit conţinutul vechiului sistem electoral nu a avut de suportat modificări sau completări, ci

pur şi simplu, a fost înlocuit. Astfel, s-a schimbat elementul care dă conţinut oricărui sistem electoral, şi

anume, tipul propriu-zis de scrutin, cu toate particularităţile, avantajele şi dezavantajele caracteristice.

Aceasta se observă, cel mai bine, în schimbarea acelor atribute de bază specifice oricărui sistem electoral,

respectiv: formula electorală este alta – învingător este acela dintre candidaţi, care a obţine majoritatea

absolută a voturilor valabil exprimate, în primul tur sau, după caz, cel mai mare număr de voturi, în al

doilea tur de scrutin; structura buletinul de vot este alta – fiecare formaţiune politică propune şi înscrie un

singur candidat în competiţie, magnitudinea circumscripţiei – alt număr de mandate, apar colegiile

uninominale, datorită unei alte norme de reprezentare; modalitatea de votare diferă, valorificarea

rezultatelor votării şi metoda de atribuire a mandatelor diferă (dispare metoda celor mai mari resturi, de

pildă); se elimină lista de candidaţi; raportul între candidaţii formaţiunilor şi cei independenţi se simplifică.

La acestea, se adaugă şi o serie de modificări pe care noul tip de scrutin, în mod firesc, le reclamă.