TEMA 12 Regimul juridic al terenurilor fondului de rezervă

1. Noţiunea şi caracteristica generala a regimului juridic al terenurilor fondului 2. Protecţia terenurilor în contextul general al protecţiei mediului3. Clasificarea măsurilor juridice de protecţie a terenurilor4. Protecţia juridică cantitativă a terenurilor5. Protecţia juridică calitativă a terenurilor

Întreaga dezvoltare social-economică cunoscută de omenire, îndeosebi în ultimul secol, pune cu toată stringenţa problema vitală a conservării şi ameliorării fondului funciar în ansamblu. Problemele juridice în domeniul folosirii raţionale a terenurilor devin tot mai importante şi capătă un caracter global la mijlocul sec. al XX-lea, când, în baza realizărilor tehnico-ştiinţifice, se intensifică exploatarea nechibzuită a terenurilor agricole, agravându-se consecinţele ecologice.

Totodată, creşterea populaţiei determină nu numai necesitatea de a spori eficienţa agriculturii, dar şi de a asigura securitatea ecologică a acesteia.

În lumea întreagă agricultura contemporană se bazează pe sisteme ştiinţifice fundamentale, care includ totalitatea mijloacelor şi procedeelor economice, tehnologice şi tehnice, ce asigură obţinerea volumului maxim de producţie agricolă de pe unitate de suprafaţă cu cheltuieli minime. Sistemul de prelucrare a solului este o componentă principală a agriculturii relativ autonome.

Acest sistem urmăreşte asigurarea folosirii raţionale a terenurilor.Majoritatea activităţilor din cadrul acestui sistem sunt supuse reglementărilor legale.Pământul este cea mai preţioasă bogăţie naturală, unul dintre elementele de bază ale

mediului. Prin urmare, protecţia terenurilor este parte indispensabilă a unei probleme generale — protecţia mediului, organizarea armonioasă a interacţiunii dintre societate şi natură în condiţiile procesului tehnico-ştiinţific. în acest context, soluţionarea problemelor de protecţie a terenurilor are foarte multe afinităţi cu soluţionarea problemelor mediului în general, atunci când e vorba de direcţiile principale, principii, metode şi forme.

Pământul, ca mijloc principal de producţie în agricultură, interacţionează cu alte elemente naturale — păduri, ape, subsol, atmosferă etc., prin urmare, problema protecţiei terenurilor cu destinaţie agricolă poate fi soluţionată numai în contextul protecţiei altor elemente ale mediului cu care se află ele într-o acţiune reciprocă. Această interacţiune poate fi modificată prin intervenţia omului cu mijloace de producţie contemporane, acţiune ce poate avea uneori consecinţe grave pentru starea calitativă a terenurilor, consecinţe foarte dificil de înlăturat.

Lucrarea incorectă a terenurilor supuse eroziunii de vânt şi a pantelor care duce la eroziunea de apă; tăierea pădurilor de pe pante şi din preajma obiectivelor acvatice; deteriorarea stratului fertil al solului; valorificarea incorectă a zăcămintelor minerale utile, care poate cauza alunecări de teren, reducerea nivelului apelor freatice etc. — toate acestea

1

sunt fenomene care provoacă excluderea terenurilor din circuitul agricol sau/şi reduc cali-tăţile lor utile.

Cu toate acestea, oricare ar fi interacţiunea dintre elementele naturii, problema protecţiei terenurilor nu este identică cu problema generală de protecţie a mediului.

Problema protecţiei terenurilor este mult mai restrânsă nu numai din cauză că cuprinde doar unul dintre elementele naturii, ci şi pentru conţinutul ei specific.

Protecţia naturii în general constă în ameliorarea şi conservarea condiţiilor naturale favorabile, prin asigurarea stării calitative şi cantitative a mediului, însă realizarea acestui obiectiv general, aplicativ fiecărui obiect al naturii, pe lângă direcţiile principale are şi aspecte specifice. Astfel menţinerea şi majorarea suprafeţelor cu vegetaţie forestieră şi asigurarea unor suprafeţe funciare optime pentru agricultură sunt, în esenţă, două activităţi ce ţin de sfere sociale diferite. în primul caz, problema constă în inadmisibilitatea tăierii pădurilor şi plantarea noilor suprafeţe, iar în al doilea caz, este important a organiza corect repartizarea terenurilor între ramura agricolă şi cea neagricolă. Alt exemplu: protecţia obiectivelor acvatice de secătuire ţine de aspectul cantitativ, iar protecţia terenurilor de extenuare ţine de aspectul calitativ. Prin urmare, protecţia terenurilor cu destinaţie agricolă în contextul general al protecţiei mediului poartă un caracter de sine stătător.

Subliniem că protecţia cantitativă şi calitativă a terenurilor depinde esenţialmente şi de caracterul altor mijloace de producţie şi unelte de muncă.

La analiza noţiunii de protecţie a terenurilor este necesar a lua în considerare şi unele particularităţi ale acestora, astfel cil folosirea lor în calitate de mijloc de producţie, limitarea ca suprafaţă, imposibilitatea înlocuirii lor cu alte mijloace de producţie etc.

Aşadar, problema protecţiei terenurilor este indispensabilă de folosirea raţională a acestora. Care este corelaţia dintre aceste două noţiuni? "Protecţia terenurilor" nu poate fi separată de "folosirea raţională" a acestora, deşi aceste sintagme nu pot fi şi nu sunt identice: acestea sunt două aspecte ale unuia şi aceluiaşi proces — folosirea terenurilor în calitate de mijloc de producţie.

Noţiunea de "folosire raţională a terenurilor" nu este specificată în legislaţia funciară şi nici nu este elucidată în literatura de specialitate. Ea apare într-un standard de stat, care însă nu are statut de lege, iar conţinutul ei este definit abstract pentru a fi aplicată în practica. "Folosirea raţională" în special presupune "asigurarea tuturor deţinătorilor de teren în procesul de producţie, a efectului maxim în atingerea scopurilor folosinţelor funciare, luându-se în considerare protecţia terenurilor şi interacţiunea optimă cu factorii naturali".

Această noţiune permite a sesiza numai spiritul practic, raţionalist, fapt insuficient pentru sfera juridică.

Considerăm că noţiunea "folosirea raţională a terenurilor" include trei însuşiri: respectarea destinaţiei terenului, inadmisibilitatea deteriorării stratului fertil, neadmiterea poluării mediului.

Practic, orice fenomen sau obiect material are două aspecte de bază: cantitativ şi calitativ. Din acest punct de vedere pot fi determinate criteriile folosirii raţionale a terenurilor.

Criteriul cantitativ se caracterizează prin două trăsături distinctive:a) utilizarea economicoasă a terenurilor, situaţie dictată de necesitatea soluţionării contradicţiilor dintre spaţiul limitat al suprafeţelor de teren şi necesităţile crescânde de

2

teren pentru amplasarea diverselor obiective, extinderea suprafeţelor pentru satisfacerea necesităţilor de produse alimentare şi creşterea populaţiei;

b) utilizarea economicoasă poate fi realizată nu doar prin distribuirea chibzuită a suprafeţelor de teren în procesul atribuirii, dar şi prin amplasarea raţională a obiectivelor (spre exemplu, amplasarea liniilor de înaltă tensiune paralel cu drumurile, aplicarea servituţilor etc.).

Criteriul calitativ al folosirii raţionale a terenurilor constă în:a) stabilirea obligaţiunilor pentru toţi beneficiarii funciari (care desfăşoară lucrări ce

duc la deteriorarea stratului fertil) de a decoperta şi păstra stratul fertil al solului, care poate fi utilizat ulterior pentru îmbunătăţiri funciare;

b) interzicerea totală sau limitarea folosirii terenurilor agricole în scopuri neagricole;c) stabilirea obligaţiunii generale pentru toţi deţinătorii de teren (proprietari,

beneficiari, arendaşi) de a spori fertilitatea solului, a preveni şi combate eroziunile, alunecările de teren, salinizarea şi înmlăştinirea etc.

Gradul de ecologizare trebuie să fie cu atât mai înalt, cu cât se intensifică acţiunea activităţilor agricole asupra mediului. în special, la executarea lucrărilor de ameliorare şi exploatarea sistemelor de amelioraţie, trebuie să se întreprindă toate măsurile necesare de asigurare a balanţei acvatice.

Folosirea raţională a terenurilor poate fi asigurată din punct de vedere juridic prin intermediul unui complex de măsuri legale adecvate:

1. Stimularea folosirii terenurilor conform scopului de către toţi proprietarii şi beneficiarii funciari.

2. înlăturarea cauzelor şi condiţiilor ce au condus la folosirea iraţională a terenurilor.3. Instituirea unor organe speciale de control abilitate, care ar putea interveni ori de

câte ori vor fi depistate cazuri de folosire iraţională a terenurilor (art. 87-89 Cod funciar).

Pornind de la cele spuse mai sus, concluzionăm: protecţia terenurilor constituie un sistem de măsuri juridice, organizatorice, economice şi de altă natură, prin care se urmăreşte folosirea raţională a lor, preîntâmpinarea retragerii neîntemeiate a terenurilor din circuitul agricol, protecţia lor contra efectelor antropogene nocive, precum şi regenerarea şi sporirea fertilităţii solurilor.

Protecţia se face pe baza calificării în complex a terenurilor drept formaţiuni (ecosisteme) naturale complexe, ţinându-se cont de particularităţile lor zonale (regionale), de caracterul folosirii lor, în scopul:- preîntâmpinării degradării şi distrugerii terenurilor, a altor consecinţe nefavorabile

ale activităţii economice;- preîntâmpinării retragerii terenurilor din circuitul în scopuri neagricole;- îmbunătăţirii şi restabilirii terenurilor supuse degradării sau distrugerii;- înlăturării cauzelor ce duc la reducerea calităţii terenurilor;- creării unui mecanism de evidenţă şi control asupra stării ecologice a terenurilor,

asigurării deţinătorilor cu normative ecologice privind regimurile de folosire optimă a terenurilor.

O parte componentă, indispensabilă a complexului de măsuri de protecţie a terenurilor o constituie regenerarea resurselor funciare, care din punct de vedere practic presupune:- ameliorarea terenurilor;- recultivarea terenurilor deteriorate;

3

- realizarea măsurilor de combatere a eroziunii;- conservarea suprafeţelor degradate.

2. Protecţia terenurilor în contextul general al protecţiei mediului

Analiza problemelor juridice care apar în cadrul raporturilor juridice privind protecţia terenurilor agricole nu poate fi realizată decât în contextul general al protecţiei mediului, deoarece fondul funciar în general, inclusiv terenurile cu destinaţie agricolă, constituie un element esenţial al mediului natural, iar acesta, împreună cu mediul artificial creat de om, apare ca o condiţie globală în care omul există şi îşi desfăşoară activitatea complexă spre binele său şi al omenirii.

Protecţia juridică a mediului, ca noţiune globală, nu este definită în Legea privind protecţia mediului înconjurător. în schimb, art. 2 din Legea nominalizată stipulează că protecţia mediului are drept scop asigurarea tuturor cetăţenilor Republicii Moldova cu un mediu sănătos, extinderea posibilităţilor de exploatare a resurselor naturale fără a depăşi limitele admisibile, evitându-se degradarea şi epuizarea lor, protecţia solului şi subsolului, apelor şi aerului de poluare şi alte acţiuni care dereglează echilibrul ecologic, menţinerea biodiversităţii şi genofondului, a integrităţii sistemelor naturale, restabilirea ecosistemelor şi componentelor lor, afectate prin activitatea antropică.

Pornind de la aceste reglementări, în doctrină s-a arătat cil protecţia mediului tinde spre ocrotirea naturii înconjurătoare de diferite influenţe negative prin descoperirea cauzelor acestora şi prevenirea lor, reducerea consecinţelor şi, dacă este posibil, eliminarea totală a lor spre binele omului şi umanităţii.

Potrivit art. 126 lit. f) din Constituţia Republicii Moldova, statul trebuie să asigure refacerea şi protecţia mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic, care nu se poate realiza fără o legislaţie corespunzătoare.

Chiar dacă legiuitorul nostru nu s-a gândit la adoptarea unui cod ecologic, al protecţiei mediului, a adoptat totuşi o lege care, fără să poată fi calificată de nivel european în totalitate, acoperă o bună parte a nevoilor legislative din domeniul protecţiei mediului.

O altă situaţie s-a creat în Republica Moldova. începând cu anul 1991, legiuitorul nostru a renovat, practic integral, legislaţia ecologică, adoptând o serie de acte normative, dintre care menţionăm:- Codul funciar nr. 829-XII din 25 decembrie 1991;- Codul apelor nr.l532-XII din 23 iunie 1993;- Legea privind protecţia mediului înconjurător nr.l516-XII din 16 iunie 1993;- Codul subsolului nr. 1515 din 15 iunie 1993;- Legea cu privire la zonele şi fâşiile de protecţie a apelor, râurilor şi bazinelor de apă

nr. 440-XIII din 27 aprilie 1995;- Legea regnului animal nr.439-XIII din 27 aprilie 1995;- Codul silvic nr. 936-XIII din 26 iunie 1996;- Legea cu privire la expertiza ecologică şi evaluarea impactului asupra mediului

înconjurător nr. 851-XIII din 29 mai 1996;- Legea cu privire la resursele naturale nr. 1102-XIII din 6 februarie 1997;- Legea cu privire la regimul produselor şi substanţelor nocive nr. 297-11 din 3

septembrie 1997;

4

- Legea cu privire la protecţia aerului atmosferic nr. 671-XII din 17 decembrie 1997;- Legea cu privire la plata pentru poluarea mediului nr. 1540-XIII din 25 februarie

1998.Actele legislative enumerate mai sus conţin, pe lângă reglementările proprii privind

protecţia componentelor mediului, şi un şir de specimene de reglementări generale cuprinse în Legea privind protecţia mediului înconjurător.

Protecţia terenurilor, atât sub aspect legislativ, cât şi sub aspect practic,, se încadrează organic în reglementările generale privitoare la protecţia mediului. Problemele generale referitoare la protecţia terenurilor agricole sunt reglementate în Legea generală a protecţiei mediului şi concretizate în reglementări speciale.

Astfel, art. 34 din Legea privind protecţia mediului înconjurător specifică faptul că protecţia solului, prin măsuri adecvate de gospodărire, organizare şi amenajare a teritoriului, este obligatorie pentru toţi deţinătorii, indiferent de titlul juridic.

Scopul protecţiei terenurilor, după cum rezultă din legislaţia mediului şi cea funciară, constă în:- protecţia cantitativă a terenurilor;- protecţia calitativă a terenurilor.Acestea sunt cele două aspecte principale, dar şi esenţiale, reglementate de legislaţia

Republicii Moldova.Aşadar, sarcina fundamentală este prezervarea cantităţii solului, gospodărirea raţională

a terenurilor de care dispunem, precum şi conservarea terenurilor degradate, dacă este imposibilă restabilirea fertilităţii lor.

Cu toate acestea, se poate afirma că, în contextul general al protecţiei mediului, protecţia terenurilor constituie o sarcină aparte, deosebit de complexă, la a cărei realizare este necesară contribuţia mai multor ramuri ale ştiinţei şi tehnicii şi care presupune o reglementare legală adecvată.

În doctrină, în general, se utilizează noţiunile de "protecţia mediului", "protecţia naturii" şi "protecţia fondului funciar".

Atât sub aspect ştiinţific în general, cât şi sub cel al reglementărilor legale, cea mai cuprinzătoare dintre aceste noţiuni este protecţia mediului.

Într-adevăr, obiectul de ocrotire în acest sens îl constituie mediul în ansamblu, adică "macromediul" — cel natural şi cel creat de om, dar în centrul căruia este plasat OMUL. Examinat în mod concret însă, obiectul acestei activităţi de protecţie (al mediului) îl constituie terenurile, subsolul cu resursele lui naturale, atmosfera, apa, pădurile, flora şi fauna, ariile protejate, aşezările omeneşti şi alţi factori de mediu produşi de natură şi creaţi prin activităţi umane.

Scopul protecţiei mediului este de a preîntâmpina, combate ori reduce efectele dăunătoare pentru viaţa pe Pămînt ale diferitelor activităţi economico-sociale.

Protecţia mediului este deci cea mai cuprinzătoare noţiune în comparaţie cu protecţia naturii şi, mai ales, cu protecţia fondului funciar.

În limitele protecţiei mediului se plasează protecţia naturii — cel mai răspândit şi cel mai recent termen, definit ca totalitatea măsurilor ce vizează intervenţia umană, de orice fel, în gestionarea ecosistemelor, a resurselor (regenerabile ori neregenerabile) şi chiar a propriilor creaţii, în scopul menţinerii unor parametri ambientali, favorabili desfăşurării normale a vieţii şi dezvoltării societăţii umane.

5

Protecţia fondului funciar a terenurilor de toate tipurile este o noţiune cu o sferă mai restrânsă. Prin protecţia fondului funciar se urmăreşte asigurarea gospodăririi raţionale a terenurilor de toate felurile, folosirea fiecărui teren potrivit destinaţiei sale economice concrete, menţinerea şi îmbunătăţirea fertilităţii solului etc. Cu alte cuvinte, în cadrul activităţii de protecţie a terenurilor o însemnătate deosebită o are protecţia cantitativă şi calitativă a fondului funciar în general şi a celui agricol în special. Ideea centrală care stă la baza protecţiei fondului funciar, în primul rând a celui agricol, constă în faptul că schimbarea destinaţiei unor terenuri agricole şi folosirea lor în alte scopuri trebuie compensată prin reintroducerea în circuitul agricol a unor terenuri, dar şi în faptul că, totodată, se impune sporirea permanentă a productivităţii solului pentru a compensa degradarea lui.

3. Clasificarea măsurilor juridice de protecţie a terenurilor

Deoarece solul este expus permanent unor influenţe negative, naturale şi artificiale, fiind poluat de alte elemente ale mediului natural, cum sunt apele, vânturile, aerul poluat etc., dar şi prin intervenţia necorespunzătoare a omului prin chimizarea excesivă, irigări necontrolate sau greşit executate ori prin exploatarea iraţională a acestui element al mediului, el este protejat prin-un complex de măsuri reglementate legal. Intervenţia bine-făcătoare a omului este necesară permanent, deoarece poluanţii care se acumulează în sol pot tulbura puternic echilibrul ecologic al acestuia.

Într-adevăr, poluarea cauzată de pulberile şi gazele nocive din aer, apele reziduale, deşeurile de natură industrială sau menajeră, de pesticide şi îngrăşăminte chimice folosite nesăbuit etc. determină degradarea, sub multe aspecte, a solului, cu consecinţe grave asupra capacităţii de producţie a lui, ce pot provoca implicaţii economico-sociale deosebite.

După cum am arătat mai înainte, degradarea şi poluarea solului sunt fenomene deosebit de periculoase, întrucât pentru formarea unui strat de sol de 3 cm este nevoie de 300-1000 de ani, iar geneza unui strat de 20 cm durează 2000-7000 de ani, în timp ce denaturarea lui sub influenţa diferiţilor factori, naturali sau artificiali, poate avea loc foarte repede, timp de câţiva ani.

Având în vedere toate aceste aspecte, protecţia solului şi îmbunătăţirea puterii sale productive prin toate mijloacele tehnico-ştiinţifice şi legale sunt sprijinite, susţinute, prin intermediul unor programe sociale reglementate de normele de drept ale mediului şi ale altor ramuri de drept.

Necesitatea adoptării unor reglementări legale moderne privind protecţia terenurilor este fundamentată şi de faptul că, în condiţiile actuale, se amplifică problemele legate de folosirea raţională şi completă a terenurilor, prin folosirea tuturor mijloacelor ştiinţifice, inclusiv a celor juridice, şi ea fiind situată pe prim plan.

Normele juridice care au menirea să creeze cadrul legislativ corespunzător pentru realizarea scopului protecţiei terenurilor pot fi grupate după cum urmează:

a) cele care sunt chemate să împiedice sau să reducă scoaterea terenurilor din circuitul agricol;

b) cele care, prin stabilirea obligaţiei tuturor deţinătorilor de terenuri — indiferent de forma de proprietate — de a le folosi potrivit destinaţiei lor.

c) cele care asigură protecţia şi ameliorarea solului.

6

Este important de relevat, stabilind în privinţa terenurilor agricole un anumit regim de protecţie, că normele de drept îndeplinesc, înainte de toate, funcţia de reglementare:

a) în normele de drept sunt stabilite drepturile şi obligaţiunile deţinătorilor de terenuri privind protecţia acestora, în legătură cu care circumstanţe aceste drepturi şi obligaţiuni pot să se modifice sau să fie sistate;

b) prin stabilirea cercului de subiecţi şi învestirea lor cu drepturi şi obligaţiuni, se creează condiţii reale pentru o protecţie corespunzătoare a terenurilor.

În concluzie constatăm că protecţia juridică a terenurilor include nu numai protecţia drepturilor subiective ale deţinători lor, dar şi protecţia tuturor reglementărilor legale privind folosirea raţională a terenurilor.

În literatura de specialitate s-a susţinut că regimul legal de protecţie a terenurilor se realizează prin:- măsuri agrotehnice de lucrări şi îmbunătăţiri funciare;- măsuri de organizare şi sistematizare a teritoriului;- organizarea sistemului cadastral etc.Pornind de la dispoziţiile cuprinse în Codul funciar, în doctrină s-au distins următoarele

categorii de norme:a) privind sistematizarea şi organizarea teritoriului;b) menite să împiedice reducerea suprafeţelor de terenuri şi scoaterea acestora din

circuitul civil;c) privind controlul folosirii terenurilor, schimbarea destinaţiei sau a categoriei de

folosinţă;d) cuprinzând măsuri financiare pentru protejarea terenurilor;e) privind răspunderea juridică a celor ce nu respectă regimul

de protecţie.Analizând şi interpretând legislaţia funciară actuală, putem deduce că protecţia

terenurilor se realizează, în esenţă, prin aplicarea a două mijloace juridice: stabilirea de obligaţii legale şi reglementarea unor interdicţii. Aceste mijloace juridice se referă în primul rând la deţinătorii de terenuri, dar într-o importantă măsură şi la organele de stat care au atribuţii în acest domeniu, care sunt competente potrivit legii să dirijeze activitatea în întreaga ţară şi în teritoriu.

Din reglementările legale pe care le invocăm rezultă că cele mai semnificative şi importante mijloace de protecţie a terenurilor se referă la:

1) obligaţiile legale privind folosirea tuturor terenurilor componente ale fondului funciar potrivit destinaţiei economice;

2) interdicţiile legale îndreptate, de cele mai multe ori, spre acelaşi scop al protecţiei terenurilor şi se referă la schimbarea destinaţiei terenurilor numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege.

4. Protecţia juridică cantitativă a terenurilor

Protecţia cantitativă este parte integrantă a protecţiei juridico a terenurilor, definită în doctrină ca "totalitatea măsurilor juridice chemate să asigure folosirea întemeiată, efectivă şi raţională a terenurilor ca mijloc principal de producţie şi bază spaţială, ţinându-se cont de prioritatea folosinţelor funciare şi interacţiunea favorabilă între terenuri şi alte resurse naturale".

7

Normele juridice referitoare la protecţia terenurilor agricole, care au fost elaborate ţinându-se cont de particularităţile acestora, pot avea ca efect împiedicarea scoaterii, fără înlocuire, a unor terenuri din circuitul agricol şi asigurarea exploatării depline, potrivit destinaţiei lor economice.

Aceste norme juridice pot fi clasificate în reglementări care asigură:1) protecţia cantitativă (împiedicarea scoaterii terenurilor din circuitul agricol,

stabilirea obligaţiei deţinătorilor de terenuri de a le exploata şi de a le folosi potrivit destinaţiei lor);

2) protecţia calitativă (asigurarea protecţiei contra poluării, eroziunii etc. şi ameliorarea solului).

Legislaţia actuală a Republicii Moldova conţine mai multe reglementări legale menite să protejeze terenurile din punct de vedere cantitativ.

Astfel, art. 36 din Legea privind protecţia mediului înconjurător prevede: "Scoaterea din circuitul agricol a unor terenuri agricole pentru realizarea unor obiective economice sau de destinaţie socială se produce numai printr-o hotărâre specială acordată cu autoritatea pentru mediu". Iar art. 29 din Codul funciar pune în sarcina tuturor deţinătorilor obligaţia "de a asigura cultivarea, protecţia şi ameliorarea solului".

Rezultă că protecţia juridică (inclusiv cea cantitativă) se realizează prin norme de drept care stabilesc anumite obligaţii pentru deţinătorii de terenuri sau care prevăd unele îngrădiri în privinţa folosirii terenurilor agricole.

Mijloacele de protecţie cantitativă a terenurilor cuprind:- obligaţia de a folosi toate terenurile agricole componente ale fondului funciar pentru

producţia agricolă;- cerinţa de a respecta principiul priorităţii la folosirea terenurilor în scopuri agricole

faţă de cele neagricole. Conform acestui principiu, există unele norme care asigură dreptul de preferinţă la folosirea terenurilor în scopuri agricole, păstrarea integrităţii terenurilor, majorarea suprafeţelor şi îmbunătăţirea acestora;

- cerinţa imperativă de a autoriza orice schimbare a destinaţiei terenurilor;- obligaţia de a respecta regulile privitoare la scoaterea terenurilor din circuitul

agricol;- îndatorirea de a reintroduce în circuitul agricol terenurile ce pot fi valorificate

pentru producţia agricolă.Folosirea terenurilor agricole potrivit destinaţiei lor economice este o obligaţie legală

care are un dublu aspect:a) deţinătorii terenurilor agricole trebuie să desfăşoare pe aceste terenuri activităţi

agricole;b) în aceste limite, orice deţinător trebuie să folosească terenul respectiv pentru cultura

agricolă abilitată atât timp cât nu se schimbă, în condiţiile legii, felul culturii (ori până când nu se schimbă destinaţia terenului, adică nu ies din circuitul agricol).

Remarcăm în acest context că în nici un caz nu pot fi confundate două procese diverse:- schimbarea destinaţiei terenurilor agricole, în urma căreia terenurile sunt scoase din

circuitul agricol, definitiv sau temporar, pentru a fi folosite în alte scopuri, neagricole;

- schimbarea modului (categoriei) de folosinţă a terenurilor agricole, în urma căreia destinaţia de bază rămâne aceeaşi.

8

Această măsură juridică de împiedicare a reducerii suprafeţelor arabile în agricultura românească vizează numai persoanele juridice, pe când la noi în ţară această obligaţiune revine tuturor deţinătorilor de terenuri, indiferent de statutul lor.

Principiul priorităţii de folosire a terenurilor în scopuri agricole întruneşte următoarele condiţii:- toate terenurile declarate bune pentru agricultură urmează a fi atribuite cu prioritate

întreprinderilor agricole şi cetăţenilor pentru organizarea producţiei agricole (art. 36 Cod funciar);

- magistralele de transport, liniile de telecomunicaţii, conductele de petrol şi gaze, de canalizare, apeductele, precum şi alte instalaţii similare se vor grupa şi amplasa de-a lungul şi în imediata apropiere a căilor de comunicaţii, digurilor, canalelor de irigare în aşa fel încât să nu stânjenească efectuarea lucrărilor agricole (art. 54 Cod funciar);

- pentru construcţia de întreprinderi industriale, de obiective ale gospodăriei comunale, de locuinţe, de căi ferate şi autostrăzi, conducte magistrale pentru alte necesităţi decât producţia agricolă se repartizează terenuri calificate, în baza Cadastrului funciar general, drept nepotrivite pentru agricultură sau terenuri agricole cu bonitate scăzută. Pentru necesităţile de mai sus se atribuie terenuri neîmpădurite;

- nu pot fi atribuite în folosinţă (inclusiv provizorie) terenuri în alte scopuri decât cele agricole întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor care nu au reparat prejudiciile şi pierderile producţiei agricole, legate de terenurile repartizate anterior, sau care nu şi-au îndeplinit obligaţiile către deţinători privind folosirea conform destinaţiei a terenurilor anterior productive şi degradate ulterior din vina solicitanţilor (art. 22 Cod funciar); - în situaţiile în care este vorba de scoaterea definitivă a terenurilor din circuitul agricol, titularii obiectivelor de investiţii sau de producţii amplasate pe astfel de terenuri au obligaţia să ia măsuri prealabile executării de construcţii ale obiectivelor, care constau în decopertarea stratului fertil de pe suprafeţele ampla-samentelor aprobate, să-1 depoziteze şi să-1 niveleze pe terenuri neproductive sau slab productive, indicate de organele agricole sau silvice, în vederea punerii în valoare sau ameliorării acestora. Depozitarea stratului fertil pe alte terenuri se face cu acordul proprietarilor acestora, fără plată pentru sporul de valoare astfel obţinut şi fără despăgubiri pentru perioada de nefolosire a terenului (art. 33 Cod funciar).

- în caz de necesitate a lichidării urmărilor avariilor şi a executării lucrărilor de urgenţă pentru întreţinerea obiectivelor prevăzute în art. 54 din Codul funciar, ocuparea temporară a terenurilor respective se face cu acordul deţinătorilor de teren, iar în caz dacă acestea refuză — cu permisiunea autorităţilor publice locale. în toate cazurile deţinătorii de teren au dreptul la despăgubiri (art. 74 alin. 3 Cod funciar).

Potrivit art. 71 din Codul funciar, schimbarea destinaţiei terenurilor agricole se aprobă de autorităţile publice locale, în cazuri excepţionale şi cu acordul organelor de mediu. Această măsură juridică de protecţie cantitativă a terenurilor agricole poartă un caracter imperativ.

Reglementarea legală cuprinsă în articolul nominalizat este detaliată în capitolul II din Regulamentul cu privire la atribuirea terenurilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 246 din 3 mai 1996.

Acest Regulament, aşa cum vom arăta mai jos, este actul normativ de bază care reglementează modul şi condiţiile schimbării destinaţiei terenurilor agricole,

9

competenţele Guvernului, administraţiei publice locale şi de mediu în problemele de atribuire a terenurilor, inclusiv în alte scopuri decât cele agricole.

Pentru a proteja terenurile agricole, prin adoptarea unor reguli juridice se urmăreşte reducerea substanţială a scăderii cantitative a terenurilor, care poate deveni la un moment dat dăunătoare întregii economii a ţării.

Legislaţia funciară actuală a Republicii Moldova (precum şi a României) nu interzice scoaterea terenurilor din circuitul agricol, ci fixează anumite reguli imperative care stabilesc condiţiile în care poate avea loc această operaţiune juridică şi de economie agrară.

Desigur, în alte condiţii decât cele stabilite de lege, scoaterea unor terenuri din circuitul agricol nu poate avea loc fără încălcarea legalităţii. Nu încape îndoială că dezvoltarea economică şi socială, cerinţele vieţii impun anumite situaţii de excepţie, nevoile astfel apărute neputând fi satisfăcute decât prin scoaterea din circuit a unor terenuri cu destinaţie agricolă. Urbanizarea prin extinderea localităţilor, construcţia unor obiective ale industriei în afara aşezărilor omeneşti, dezvoltarea transportului, efectuarea unor prospecţiuni geologice şi alte asemenea activităţi de cele mai multe ori se realizează în detrimentul fondului funciar.

Ţinând seama de aceste realităţi, dar şi de cerinţele fundamentale ale protecţiei terenurilor agricole, legiuitorul reglementează reducerea fondului funciar agricol la minimumul necesar. Astfel, în afară de cerinţa imperativă de a atribui în alte scopuri decât cele agricole terenuri calificate ca fiind neproductive sau cu un grad de fertilitate scăzut, art. 20 alin. 3 din Regulamentul cu privire la atribuirea terenurilor interzice categoric atribuirea terenurilor cu gradul de evaluare a fertilităţii naturale de peste 60 de puncte, terenurilor irigate în scopuri străine agriculturii.

Din formularea categorică, redată în citatul de mai sus, am putea concluziona că această regulă se aplică în toate cazurile posibile. Cu regret, nu este aşa. Chiar în alineatul următor, legiuitorul stabileşte o excepţie de la prevederile respective, prin care admite atribuirea în folosinţă a acestor terenuri pentru necesităţi de importanţă majora.

O altă regulă obligatorie referitoare la scoaterea terenurilor din circuitul agricol este, după cum am menţionat, aprobarea de către organele puterii executive competente, iar în unele cazuri şi avizarea de către organele de mediu. Legiuitorul nu se opreşte la aceste măsuri relativ simple şi uşor de aplicat în practică. Pentru a asigura o protecţie cantitativă mai eficientă a terenurilor agricole, Codul funciar condiţionează acordarea aprobărilor la care ne-am referit mai sus de acordul prealabil al deţinătorilor de terenuri. Din păcate, legiuitorul nu şi-a expus opinia vizavi de cazurile când deţinătorii nu vor da acordul pentru scoaterea definitivă sau temporară a terenului. Credem că în cazul lipsei acordului deţinătorului de teren (în special al proprietarului funciar) acţiunea de scoatere a terenului din circuitul agricol se va transforma într-un act de expropriere chiar şi cu o prealabilă despăgubire.

De aici rezultă o altă regulă stabilită de legislaţia funciară potrivit căreia "în toate cazurile de retragere a terenurilor din circuitul agricol, deţinătorii au dreptul la despăgubiri".

Un alt text legal în materie este cuprins în art.48 din Regulamentul cu privire la atribuirea terenurilor: "Persoanele juridice şi fizice ale căror terenuri au fost expropriate au dreptul la compensarea pierderilor cauzate de această acţiune. Compensarea pierderilor este înfăptuită de către noul deţinător de teren".

10

Codul funciar conţine alte reglementări chemate să protejeze cantitativ terenurile.

5. Protecţia juridică calitativă a terenurilor

Protecţia solului prin măsuri adecvate de gospodărire, conservare, organizare şi amenajare a teritoriului "este obligatorie pentru toţi agenţii economici şi deţinătorii de terenuri agricole, indiferent de titlu"231. Legislaţia funciară prevede şi o altă regulă generală, conform căreia toţi deţinătorii de terenuri sunt obligaţi "să ia măsuri de prevenire şi combatere a eroziunilor, a compactării solului, a alunecărilor de teren, a salinizării sau înmlăştinirii secundare, să asigure atât obţinerea unei producţii calitative, cât şi protecţia solului, sporirea fertilităţii lui".

Aplicarea măsurilor juridice urmăreşte menţinerea şi ameliorarea potenţialului productiv al solului, deoarece capacitatea de producţie a acestuia este permanent ameninţată de: pericolul natural — prin efectele distructive ale unor forţe ale naturii: apa, vânturile; şi cel artificial, rezultat din intervenţia omului, a cărui activitate afectează uneori calitatea solului.

Problema îmbunătăţirii calităţii solului nu se pune numai atunci când este vorba de reducerea fertilităţii lui, ci şi atunci când e vorba de terenuri slab productive sau neproductive, care trebuie redate circuitului agricol. Capacitatea de producţie a solului este ameninţată şi ca urmare a activităţii necorespunzătoare de mecanizare, chimizare şi de irigare în agricultură, de "industrializarea" neştiinţifică a producţiei agricole, precum şi în urma unor activităţi neagricole, cum sunt exploatările de suprafaţă, prospecţiunile geologice, depozitarea unor materiale, activităţi prin care se poate ajunge la distrugerea sau degradarea avansată a solului. Poluarea reprezintă un pericol iminent pentru calitatea solului. Degradarea solului poate fi, desigur, şi rezultatul lipsei de intervenţie a omului, neglijarea îngrăşămintelor, lucrarea pământului cu mijloace rudimentare etc.

Pentru a preveni sau înlătura efectele negative ale unor factori naturali şi ale unor activităţi umane (dacă ele s-au produs deja), este indispensabilă intervenţia legiuitorului.Astfel, art. 78 alin. 2 din Codul funciar prevede că protecţia şi ameliorarea solului "se realizează prin lucrări de prevenire şi de combatere a proceselor de degradare şi poluare a solului provocate de fenomene naturale sau cauzate de activităţi economice şi sociale".

Protecţia terenurilor, inclusiv a celor degradate, este reglementată şi de Legea pentru ameliorarea prin împădurire a terenurilor degradate din 15 iunie 2000 nr. 1041-XIV. Aceasta din urmă stabileşte bazele juridice ale ameliorării prin împădurire a terenurilor degradate, procedurile de identificare a acestora, sursele de finanţare, precum şi responsabilităţile persoanelor fizice şi juridice.

Sunt considerate degradate terenurile care, prin eroziune, poluare sau prin acţiunea distructivă a unor factori antropici, şi-au pierdut definitiv capacitatea de producţie agricolă, dar care pot fi ameliorate prin împădurire şi prin alte lucrări în vederea protejării solului, refacerii echilibrului hidrologic, restabilirii ecosistemelor şi îmbunătăţirii condiţiilor de mediu. Astfel de terenuri sunt:- terenurile cu eroziune de suprafaţă şi de adâncime;- cele afectate de alunecări active, prăbuşiri şi scurgeri noroioase;- terenurile nisipoase, cu pietriş, bolovăniş, stîncării şi depozite de aluviuni torenţiale;- terenurile cu exces de umiditate, sărăturate;- terenurile poluate cu substanţe chimice petroliere sau noxe;

11

- terenurile ocupate de cariere deschise, cu deşeuri de producţie sau menajere;- terenurile neproductive, cu biocenoze afectate sau distruse. Obiectul împăduririi fac

terenurile enumerate mai sus, indiferent de tipul de proprietate asupra lor.Identificarea terenurilor degradate, inventarierea şi delimitarea lor, precum şi

constituirea perimetrelor de ameliorare la nivelul localităţilor se fac de către comisii, instituite prin deciziile preşedinţilor consiliilor unităţilor administrativ-teritoriale. Aceste comisii au următoarea componenţă:- preşedinte (primar sau viceprimar);- secretar (inginerul funciar):- membri, în persoana reprezentanţilor autorităţilor silvice şi de mediu centrale şi

locale, precum şi specialişti din instituţiile de cercetări şi proiectări în domeniile de organizare a teritoriului şi de îmbunătăţiri funciare.

Terenurile degradate, constituite în fonduri şi propuse pentru împădurire, sunt scoase, prin aprobarea Guvernului, din circuitul economic şi înregistrate ca "terenuri destinate împăduririi".

Dacă terenurile degradate, proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale, nu pot fi împădurite de către deţinători din motivul lipsei de mijloace materiale, acestea vor fi transmise, cu acordul părţilor, fără plată, în administrarea autorităţii silvice centrale.

Terenurile degradate proprietate privată pot fi donate autorităţii centrale silvice ori pot fi cumpărate de către aceasta din urmă cu achitarea contra valorii terenului.în cazul în care proprietarii terenurilor degradate proprietate privată nu vor executa lucrările de ameliorare, aceste terenuri vor fi expropriate pentru cauză de utilitate publică, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Terenurile degradate pol fi împădurite de deţinătorii lor legali din mijloace proprii sau din alte surse. Materialul biologic este asigurat de autoritatea silvică centrală, iar lucrările sunt executate cu asistenţa tehnică gratuită a personalului silvic de specialitate.Documentaţia tehnico-economică pentru lucrările de ameliorare se execută, contra plată, de personalul de specialitate al întreprinderilor silvice.

Legea stabileşte responsabilitate penală sau administrativă în cazul în care persoanele fizice sau juridice vor împiedica, sub orice formă, lucrările de ameliorare, vor distruge plantaţiile silvice înfiinţate, precum şi pentru păşunatul pe terenurile degradate sau împădurite.

Proprietarii de terenuri degradate, care beneficiază de material săditor nu au suportat costul acestuia şi refuză să-1 utilizeze ori îl folosesc în alte scopuri riscă să fie sancţionaţi cu o amendă egală cu valoarea materialului de împădurire înmulţit cu 5.Deţinătorii de terenuri degradate, împădurite, sunt obligaţi să asigure în continuare, pe cont propriu, lucrările de îngrijire, paza şi protecţia perimetrelor de ameliorare.

Lucrările de prevenire şi combatere a proceselor de degradare şi poluare a solului, adică de protecţie şi ameliorare, presupun, înainte de toate, aplicarea în practică de către toţi deţinătorii de terenuri agricole, în sprijinul statului, în mod consecvent, a unor principii deduse din următoarele reglementări legale în vigoare:- implementarea tehnologiilor nonpoluante de cultivare a plantelor în măsură să

asigure atât producţiile necesare de bună calitate, cât şi protecţia şi ameliorarea calităţii solului;

12

- crearea unui sistem de asistenţă fitosanitară operativă pentru evaluarea corectă a stării culturilor, pentru intensificarea măsurilor adecvate şi prevenirea utilizării greşite sau abuzive a substanţelor chimice;

- exercitarea supravegherii sistematice asupra structurii culturilor agricole, asolamentelor şi rotaţiei lor pentru a menţine un bilanţ pozitiv de humus şi elemente nutritive în sol;

- implementarea programelor de menţinere a potenţialului diferenţiat al terenurilor agricole în funcţie de valorile naturale la nivelul de suportabilitate al geoecosistemelor;

- estimarea terenurilor cu regim hidrotehnic secetos şi elaborarea tehnologiilor de majorare a efectului precipitaţiilor.

Pentru realizarea unor astfel de sarcini, normele juridice exprimă nu numai o situaţie statică, ci şi una dinamică a schimbărilor ce pot sau trebuie să intervină în interesul protecţiei şi îmbunătăţirii calităţii solului. Legiuitorul urmăreşte realizarea acestor obiective prin stabilirea unor obligaţii pentru toţi deţinătorii de terenuri şi prin reglementarea atribuţiilor diferitelor organe ale puterii executive în domeniul protecţiei solului.

În acest sens, art. 35 din Legea cu privire la protecţia mediului înconjurător prevede: "Deţinătorii de terenuri, în scopul asigurării protecţiei solurilor şi păstrării lor pentru generaţiile prezente şi viitoare, sunt obligaţi:

a) să prevină, pe baza reglementărilor în domeniu, deteriorarea solurilor;b) să nu permită compactarea şi poluarea solului cu îngrăşăminte minerale şi pesticide,

subinundarea, înmlăştinirea, salini-zarea, uscarea excesivă a terenurilor agricole;c) să întreprindă măsuri de prevenire şi stopare a eroziunii solului, a alunecărilor de

teren;d) să nu permită depozitarea şi împrăştierea pe sol a deşeurilor de producţie şi

menajere, a molozului, fierului vechi, a reziduurilor industriale, a substanţelor chimice şi radioactive;

e) să nu admită împrăştierea pe terenurile agricole a unor ape uzate şi a nămolului, provenite de la unităţile industriale, complexele zootehnice, staţiile de epurare etc.;

f) să solicite autorităţilor pentru mediu "expertizarea activităţilor succeptibile să afecteze solul".

Prin această reglementare, legiuitorul urmăreşte, înainte de toate, prevenirea, dar şi combaterea poluării solului pe diferite căi, eroziunii, alunecărilor de teren, înmlăştinirii, excesului de umiditate, inundaţiilor, sărăturii şi altor efecte dăunătoare cauzate de fenomene naturale sau de activităţi economico-sociale, executarea unor lucrări tehnice în agricultură, cu respectarea reglementărilor legale în vigoare.

Prevenirea degradării calităţii solului este una dintre cerinţele fundamentale ale activităţii complexe şi în acest domeniu. În art. 3 din Legea privind protecţia mediului înconjurător printre principiile ce stau la baza reglementărilor respective se numără şi "principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor", iar în doctrină primul principiu al dreptului mediului este considerat cel al prevenirii poluării. Prevenirea este de esenţa protecţiei mediului în general şi a solului în special, dând raţiuni activităţii de menţinere a fertilităţii solului care, deşi este o proprietate esenţială a lui din punct de vedere economic, reflectă nivelul de dezvoltare a chimiei agricole şi de mecanizare a agriculturii. în consecinţă, ea se modifică odată cu evoluţia acestora. Prevenirea poluării

13

solului constă în evitarea unor situaţii de pericol care pot influenţa negativ terenurile. Protecţia prin prevenirea poluării mediului include şi măsuri de ameliorare a condiţiilor care previn degradarea solului, presupunând o atitudine activă modelatoare a acestui factor vital al mediului natural, o atitudine, de regulă, negativă de a nu face ceva prin care ar polua solul. Această protecţie profilactică a solului are două aspecte:- în prim sens se pune problema evitării situaţiilor care ar putea duce la poluarea

solului, cu consecinţe dăunătoare privind întreaga activitate agricolă;- în cel de al doilea sens, limitarea sau eliminarea oricărui efect dăunător care s-ar

putea produce după ce a avut loc poluarea solului.Acest dublu sens al principiului de prevenire trebuie luat în considerare la elaborarea

unui complex de măsuri în acest scop.Un rol deosebit de important în vederea prevenirii degradării calităţii solului revine

monitoringului funciar.Ca parte componentă a monitoringului general al naturii, monitoringul funciar

reprezintă un sistem de supraveghere permanentă a schimbărilor resurselor funciare, de analiză a lor, de pronosticare şi prevenire a acestor schimbări.

Conform art. 15 p. 2 din Legea privind reglementarea de stat a regimului proprietăţii funciare, cadastrul funciar de stat şi monitoringul funciar nr. 1247/XII din 22 decembrie 1992, lucrările de monitoring se efectuează pe întreaga suprafaţă a fondului funciar în vederea supravegherii permanente a schimbărilor calitative din componenţa solurilor, efectuarea sistematică a cercetărilor pedologice, agrochimice, geobotanice, geomorfologice, climaterice şi de altă natură, necesare pentru a constata la timp şi just schimbările produse.

O formulă similară conţine art. 34 lit. e) din Legea privind protecţia mediului înconjurător, care pune în sarcina organelor de administrare în economie în comun cu instituţiile de ramură şi cu autorităţile pentru mediu "organizarea unui subsistem unic de monitoring al calităţii solurilor şi agrosistemelor pentru supravegherea calităţii acestora, evidenţierea la timp şi evaluarea schimbărilor neprevăzute pentru elaborarea programelor şi luarea măsurilor de corecţie a tendinţelor negative".

Modul de protecţie a terenurilor agricole cuprinde măsurile legislative referitoare la ameliorarea terenurilor degradate, prevenirea noilor degradări, înlăturarea efectelor poluării de orice fel, precum şi la păstrarea şi îmbunătăţirea fertilităţii solurilor, a altor calităţi utile ale terenului.

Potrivit art. 79 din Codul funciar, aceste măsuri sunt:1) organizarea raţională a teritoriului — parte componentă a procesului de

reglementare a regimului proprietăţii funciare, care urmăreşte scopul "creării unor condiţii teritoriale, organizatorice şi economice favorabile pentru folosirea raţională a pământului de către toţi deţinătorii de terenuri, sporirea fertilităţii solurilor şi introducerea metodelor avansate de gospodărire ţinându-se cont de diversitatea factorilor naturali, economici şi sociali".

În literatura de specialitate se susţine că: "Prin organizarea raţională a teritoriului se înţelege amenajarea ştiinţific întemeiată şi gospodărească a pământului, în scopul folosirii metodice, adecvate şi cu caracter raţional a terenurilor, în conformitate cu proprietăţile lor naturale şi destinaţie".

Organizarea raţională a teritoriului include următoarele elemente:- amplasarea asolamentelor;

14

- delimitarea fâneţelor şi amenajarea lor intragospodărească;- delimitarea păşunilor şi amenajarea lor intragospodărească;- amplasarea comunicaţiilor şi centrelor de producţie în cadrul întreprinderilor

agricole etc., stabilirea reţelei de drumuri agricole;- elaborarea de studii şi proiecte de organizare şi amenajare a exploatărilor agricole

etc.2) protecţia terenurilor contra eroziunilor cauzate de ape şi de vânt,

subinundării, înmlăştinirii, uscării excesive.Este cunoscut faptul că, după caracterul deteriorărilor, eroziunea solului se subdivide

în: naturală şi antropogenă, adică legată de activitatea gospodărească a omului (lucrarea incorectă a solului, irigarea excesivă, deteriorarea învelişului de plante în procesul păşunatului, tăierea pădurilor, lucrări de construcţii etc.).

Măsurile de combatere a eroziunii poartă un caracter complex şi includ activităţi economico-organizatorice, agrotehnice, hidrotehnice. O importanţă deosebită în acest sens prezintă şi crearea unui sistem de perdele forestiere de protecţie şi înierbare, precum şi menţinerea într-o stare adecvată şi reproducerea perdelelor existente.

În condiţiile actuale dificile în care se află majoritatea producătorilor agricoli, este absolut necesar ca unele lucrări de combatere a eroziunii să fie finanţate din contul mijloacelor statului. Ar fi util ca lista unor astfel de lucrări, finanţate de către stat, să fie prevăzută expres în Codul Funciar (sau în alte acte normative, aşa cum s-a procedat în Rusia), iar nerespectarea acestor prevederi legale să fie sancţionată.

3) protecţia terenurilor contra poluării cu deşeuri industriale, cu substanţe chimice, biologice şi radioactive, produse petroliere, cu gunoi menajer şi de producţie, cu ape de scurgere, precum şi contra altor procese de ruinare.

În acest scop, toţi deţinătorii de teren, indiferent de titlu şi forma de gospodărire, sunt obligaţi a lua măsurile de rigoare, în caz contrar ei riscând să fie sancţionaţi în mod corespunzător. Controlul asupra efectuării unor astfel de măsuri este pus în sarcina administraţiei publice locale şi autorităţilor pentru mediu (art. 88 din Codul funciar).

4) decopertarea stratului fertil al solului în procesul efectuării lucrărilor de construcţie, ameliorative şi a altor lucrări legate de deteriorarea solului.

Stratul fertil decopertat urmează a fi păstrat, depozitat şi nivelat pe terenuri neproductive sau slab productive, indicate de organele abilitate, în vederea punerii în valoare sau ameliorării acestor terenuri. Depozitarea stratului fertil pe alte terenuri se face numai cu acordul proprietarilor acestora fără plată pentru sporul de valoare astfel obţinut şi fără despăgubiri pentru perioada de nefolosire a terenurilor239.

5) ameliorarea terenurilor (amenajările de îmbunătăţiri funciare).Terenurile supuse ameliorării se clasifică în două grupe:

a) terenurile cu regim acvatic nefavorabil (cu supraplus sau lipsă de umiditate), care necesită măsuri de irigare sau de asanare;

b) terenurile cu componenţă fizică şi chimică nefavorabilă (însălinite, poluate etc), care necesită măsuri speciale de îmbunătăţire.

În funcţie de caracterul lucrărilor efectuate, ameliorarea terenurilor se clasifică în:- hidroameliorare (reglarea regimului acvatic, aerian, termic şi nutritiv al solului prin

măsuri de pompare, transportare şi repartizare a apei cu ajutorul sistemelor de irigare sau instalaţiilor hidrotehnice);

15

- ameliorarea agrosilvică (îmbunătăţirea calităţii solurilor prin plantarea perdelelor forestiere);

- ameliorarea culturotehnică, ce include defrişarea arbuştilor, tuf arilor, buturugilor, plantajul, afânarea etc.;

- ameliorarea chimică — un complex de măsuri de îmbunătăţire a calităţilor fizico-chimice ale terenurilor.

Lucrările necesare pentru protecţia şi ameliorarea solului se stabilesc pe bază de studii şi proiecte. Acestea se întocmesc la cerere, de către organele de cercetare şi proiectare de specialitate, în corelare cu cele de amenajare şi organizare a teritoriului, şi se execută de către deţinătorii terenurilor sau, prin grija acestora, de către unităţi specializate în executarea unor asemenea lucrări.

Amenajările de îmbunătăţiri funciare sunt lucrări deosebit de complexe de construcţii hidrotehnice şi agropedoameliorative, de prevenire şi înlăturare a acţiunii factorilor de risc: secetă, exces de apă, eroziunea solului şi inundaţii, pe terenurile cu destinaţie agricolă.

Aceste lucrări au drept scop valorificarea capacităţii de producţie a terenurilor şi a plantelor şi introducerea în circuitul economic a terenurilor neproductive.

Prin amenajări de îmbunătăţiri funciare se înţeleg mai multe lucrări de construcţii, instalaţii şi dotări aferente:- îndiguiri şi regularizări ale cursurilor de apă — prin care se asigură, în principal,

protecţia terenurilor (şi a drumurilor) împotriva inundaţiilor, surse locale de apă şi emisari pentru scurgerea apelor;

- amenajări de irigaţii, orezarii, prin care se asigură aprovizionarea controlată a solului şi a plantelor cu cantităţile de apă necesare dezvoltării culturilor şi creşterii producţiei agricole. Aceste amenajări cuprind lucrări de captare, pompare, transport, distribuţie şi evacuare a apei şi, după caz, lucrări de nivelare a terenului;

- amenajări de drenaj şi de desecare, care au drept scop prevenirea şi înlăturarea excesului de umiditate de la suprafaţa terenului şi din sol în vederea asigurării condiţiilor favorabile de utilizare a terenurilor;

- amenajări de combatere a eroziunii solului şi de ameliorare a terenurilor afectate de alunecări, prin care se previn, se diminuează sau se opresc procesele de degradare a terenurilor, amenajări care cuprind lucrări pentru protecţia solului, regularizarea scurgerii apei de pe versanţi, strângerea formaţiunilor torenţiale, stabilizarea nisipurilor mişcătoare;

- amenajări pedoameliorative pe terenurile sărăturate, acide şi pe nisipuri, pe terenurile poluate, inclusiv cu reziduuri petroliere, cu halde de la exploatările miniere, pe alte terenuri neproductive, cuprinzând şi lucrările de nivelare-modelare, de sacrificare, de afânare adâncă, rigole şi şanţuri de scurgere a apei, arăturile în benzi cu coame, udările de spălare a sărurilor, aplicarea amendamentelor, precum şi a îngrăşămintelor, în scopul valorificării pentru agricultură;

- amenajări silvice de înfiinţare a perdelelor forestiere de protecţie.Executarea acestor lucrări complexe de protecţie şi ameliorare a solului formează

interesul comun al mai multor domenii economice: agricultură, silvicultură, gospodăria apelor, căile de comunicare, aşezările omeneşti etc.

Amenajările de îmbunătăţiri funciare pot constitui o cauză de utilitate publică, de interes naţional sau local, dacă se referă la lucrări de irigaţii, de drenaj, de desecare, de combatere a eroziunii solului, de ameliorare a terenurilor afectate de alunecări şi a

16

nisipurilor mişcătoare, de îndiguiri şi de regularizare a cursurilor de apă, ori la înfiinţarea perdelelor forestiere de protecţie şi a plantaţiilor antierozionale, finanţate din bugetul de stat sau, după caz, din alte surse.

Prin lucrările de îmbunătăţiri funciare se realizează nu numai o protecţie a calităţii solului, ci şi a cantităţii terenurilor cu destinaţie agricolă. într-adevăr, folosirea pe această cale a posibilităţilor de extindere a suprafeţei arabile în general şi a terenurilor agricole în special nu poate să nu aibă consecinţe favorabile pentru societate.

Ocrotirea terenurilor de inundaţii şi evacuarea excesului de apă prin lucrări de îndiguiri şi desecări favorizează creşterea suprafeţelor arabile, deci şi a terenurilor agricole în general.

Lucrările de îmbunătăţiri funciare se execută, pe cât este posibil, odată cu măsurile de organizare şi amenajare a teritoriului agricol, care au drept sarcină crearea condiţiilor pentru o mai bună exploatare a terenurilor în rezolvarea unor probleme de importanţă majoră, inclusiv protecţia diferitelor elemente componente ale mediului.

6) conservarea terenurilor degradate.Se consideră degradate terenurile care, în urma acţiunii unor factori naturali sau antropogeni, au suferit modificări esenţiale cu provocarea înrăutăţirii calităţii solului. Conservarea se efectuează cu scopul de a stopa evoluţia şi a lichida procesele de degradare, a restabili fertilitatea solului şi a reabilita teritoriile poluate.

Sunt supuse conservării:a) terenurile agricole cu un grad de eroziune foarte înalt, salinizate, înmlăştinite,

exploatarea lor în continuare intensificând evoluţia proceselor negative, agravând calitatea solului şi a stării ecologice;

b) terenurile poluate cu deşeuri industriale, cu substanţe chimice biologice şi radioactive.

Condiţiile şi termenele de conservare, lista măsurilor privind restabilirea terenurilor degradate, caracterul şi regimul aplicării lor în perioada conservării, organele competente de a decide conservarea, pregătirea materialelor în scopul conservării etc. sunt probleme care necesită o soluţionare cât mai urgentă la nivel legislativ, prin adoptarea unui act normativ corespunzător.

7) protecţia ecologică a terenurilor.Procesul tehnico-ştiinţific şi dezvoltarea rapidă a industrial, transporturilor,

telecomunicaţiilor duc la acutizarea problemei conservării mediului, a inclusiv resurselor funciare.

În interesul ocrotirii sănătăţii omului, al protecţiei mediului legea stabileşte norme maxime de concentraţie a substanţelor chimice, bacteriologice, parazitare şi a diferitelor substanţe active în sol.

Din cele expuse constatăm caracterul deosebit de complex al măsurilor de protecţie şi ameliorare a solului, unele dintre ele fiind aplicate pentru protejarea directă a solului, iar altele având drept scop ameliorarea lui. Indiferent cum se realizează scopul — direct sau indirect —, toate tipurile de măsuri luate în acest domeniu au o importanţă economică şi socială vitală pentru viitorul ţării, iar relaţiile interumane care le generează constituie un obiect de reglementare juridică ce trebuie avut în vedere nu numai în dreptul mediului, ci şi într-o serie de alte ramuri de drept.

17