COMUNICAREA UMANĂ

1.Prezentarea generală a evoluţiei şi semnificaţiei termenului de comunicare2.Particularităţi ale conceptului de comunicare3.Funcţii şi principii ale comunicării4.Procesul de comunicare: elemente şi particularităţi

1.Prezentarea generală a evoluţiei şi semnificaţiei termenului de comunicare

Comunicarea umană este o proprietatea a materiei vii, manifestându-se la nivel genetic (transferul de informaţii între molecule şi acizii nucleici), metabolic (fiziologic) şi neurologic.

Viul planetar comunică permanent. Fără comunicare nu ar exista perpetuarea speciei. Se spune că înainte de hrană, fiinţele au nevoie de „dialog”. Oamenii miros şi laudă florile, iar ele reacţionează (sunt oameni care şi văd acest fapt!). Îndrăgostiţii de animale admiră şi laudă patrupedele (cai, câini, pisici etc.), iar acestea „răspund”: se gudură, mişcă din coadă, nechează. Deci comunică. Tot viul comunică. De fapt, formula „conversaţiei” („dialog”) – reprezintă comunicarea umană. Fiinţele raţionale comunică superior, dat fiind existenţa celui de-al doilea sistem de semnalizare: graiul articulat. Dacă limbajul este propriu omului şi dacă este adevărat că servit prima dată pentru a comunica, omul este prin natura sa o fiinţă comunicaţională.

Înainte de a deveni o caracteristică a societăţii umane, comunicarea a existat în lumea animală ca un comportament indispensabil împlinirii funcţiilor vitale.

În comportamentul animal, mesajele vizează conservarea (emisii de semnale de alertă), semnalizarea surselor de hrană, reproducerea şi „socializarea”. Aceste mesaje ale lumii animale pot fi: sonore, gestuale, clămice, tactile, cromatice, luminoase şi electrice.

Comunicarea umană, spre deosebire de cea animală, are scopuri raţionale nu finalităţi instinctuale.

Numai oamenii sunt capabili să schimbe un mediu, să-l facă (mai) prieten sau (mai) duşman, inclusiv diagnosticându-l. Numai omul este

1

capabil de aşa ceva, fiindcă doar el a evoluat. Câinele a „rostit” doar „ham” şi în preistorie şi azi.

Prin originea ei, comunicarea umană este parţial instinctivă, dar în cea mai mare parte are caracter elaborat, conştient şi gândit, având un rol foarte important în viaţa oamenilor. De calitatea comunicării depinde eficienţa acesteia, motiv pentru care îmbunătăţirea ei constituie o preocupare permanentă, inclusiv în cadrul instituţiilor publice.

Aşadar, comunicarea umană este în primul rând o relaţie între indivizi. Istoria omenirii este o istorie a comunităţii umane, a aglomerărilor umane nu una a indivizilor. În măsura în care acceptă să trăiască în mijlocul celorlalţi, omul este obligat să se supună unor reguli stabilite de comun acord, care se fac numai prin comunicare.

În cadrul speciei umane, comunicarea s-a dezvoltat pornind de la aceleaşi nevoi esenţiale: hrană, reproducere şi securitate, care au sporit prin apariţia dimensiunilor sociale cu raporturi diversificate. Comunicarea a fost recunoscută drept o condiţie sine qua non a vieţii omeneşti şi a ordinii sociale.

În funcţie de criteriile utilizate de cercetători, domeniul comunicării se consideră că în evoluţia istoriei omenirii există mai multe etape. Astfel, Melvin L. De Fleur şi Sandra Ball-Rockeach au analizat, „Teorii ale comunicării de masă” principalele etape ale dezvoltării comunicării umane. Ei au identificat o primă etapă numită epoca semnelor şi semnalelor a căror caracteristică o constituie incapacitatea fiinţelor „preumane” de a vorbi. Ele comunicau prin semne cu mâna, sunete, expresie şi mişcare, fiind o comunicare simplă în raport cu cea umană, iar creierul neevoluat determina o memorie de foarte scurtă durată.

Următoarea etapă este cea a vorbirii şi a limbajului care a asigurat progresul datorită faptului că această specie, având capacitatea craniană mai mare, putea să memoreze, să transmită şi să recepţioneze mesaje mai lungi, să utilizeze semne şi simboluri, să analizeze şi să sintetizeze.

Progresele realizate în decursul a mii de ani au permis trecerea la epoca scrisului. Astfel, de la pictogramele convenţionalizate, umanitatea a evoluat spre utilizarea scrierii fonetice, care reprezintă un sunet printr-un semn şi în final s-a născut alfabetul. Primul alfabet cunoscut în istorie este cel sumerian şi utiliza semnele scrierii cuneiforme.

Următoarea etapă, a tiparului, a reprezentat o revoluţie în comunicare, făcând posibilă o sporire a informaţiei, ceea ce a permis un progres al gândirii şi cunoaşterii.

Produsele tiparului (cărţi, ziare şi reviste) au eficientizat nu numai informarea, dar şi expresivitatea umană, permiţând transmiterea rapidă a

2

unui număr mare de idei şi sentimente, au asigurat rapiditatea lui în spaţiu şi accesul unui număr sporit de oameni.

Epocile mijloacelor de comunicare în masă au produs, mai ales în secolul XX, noi revoluţii în transmiterea informaţiilor, în relaţiile dintre indivizi şi comunităţi, a comportamentului în general.

La rândul său, Marshall Mc Luhan, în lucrarea „Galalăa Gutenberg”, utilizând criteriul mijloacelor de comunicare, periodizează istoria omenirii în patru epoci, şi anume:

a) Era tribalismului prealfabetic (faza culturală orală);b) Era scrisului al cărei început este Grecia antică după Homer;c) Era tiparului (1500-1900);d) Era electronică, specifică epocii moderne şi aflată în

desfăşurare.Alţi cercetători, utilizând criteriul tehnicii de comunicare reduc la trei

tipurile fundamentale de cultură şi anume:a) Cultura orală, tribală, mitică, al cărei mijloc de comunicare

este vorbirea şi care privilegiază, ca simţ urechea;b) Cultura vizuală, este legată de imprimat şi privilegiază ochiul

ca organ de simţ;c) Cultura electronică, este în opinia cercetătorului Mc Luhan o

cultură superioară, legată îndeosebi de utilizarea televiziunii ca mijloc de comunicare.

Fiecare dintre aceste etape a produs o dezvoltare a individului şi a societăţii, comunicarea fiind inseparabilă de dezvoltarea gândirii şi a limbajului, dar şi de acumularea unei cunoaşteri colective. Se cunosc situaţii în care izolarea unor fiinţe umane normale, lipsite de posibilitatea schimbului de informaţii şi modele de comportament social, au fost reduse la animalitate. Abilitatea de a comunica se dobândeşte prin imitaţie spontană şi se dezvoltă prin educaţie, iar la nivelul colectivităţilor, istoria mentalităţilor demonstrează în ce măsură lipsa de comunicare a fost generatoare de situaţii de criză şi conflict.

Definitorie pentru condiţia umană individuală şi în expresia ei socială, comunicarea a devenit, în prezent, obiect de studiu în instituţia noastră, diferiţi specialişti încercând să-i identifice şi să-i explice mecanismele şi valenţele educaţionale.

Activitatea cea mai obişnuită a omului este comunicarea. Cu această perspectivă, vom încerca să facem o reflecţie asupra acestui termen.

Deşi termenul este de origine latină, primele preocupări pentru comunicare le-au avut grecii. Pentru ei, arta cuvântului, măiestria de a-şi

3

construi discursul şi de a-l exprima în afară era o condiţie a statutului de cetăţean.

Elemente concrete ale teoriei comunicării apar pentru prima dată în lucrarea lui Korax şi Tibias din Siracuza, „Arta retoricii”(sec. VI î.Hr.). aceste preocupări vor fi continuate de Platon şi Aristotel, instituţionalizându-se comunicarea ca disciplină de studiu, alături de filozofie şi matematică în Lyceum şi în Academia Greacă. Ulterior, romanii vor prelua de la greci aceste preocupări şi vor elabora în jurul anului 100 î.Hr. primul model al sistemului de comunicare.

Evul mediu va conferi mari dimensiuni comunicării ajungându-se la o instituţionalizare a acestei activităţi odată cu creşterea rolului bisericii şi a instituţiilor statului.

Epoca modernă, ca urmare a progreselor tehnico-ştiinţifice, a permis o rapidă dezvoltare a comunicării sub toate aspectele ei.

În prezent, comunicarea, informaţiile reprezintă principala dimensiune a existentei fiecăruia dintre noi, devenind atât de prezentă, încât nici măcar nu mai este percepută ca o activitate distinctă. Putem să ne imaginăm o multitudine de activităţi pe care le putem desfăşura de-a lungul unei zile obişnuite şi, la final, analizarea acestora ne va evidenţia că majoritatea sunt specifice comunicării.

În acelaşi timp, vom sesiza că există o multitudine de situaţii de comunicare extrem de diferite şi de variate, precum şi faptul că activitatea de comunicare deţine ponderea cea mai ridicată în cadrul activităţilor pe care le desfăşoară în mod curent un individ.

Considerată cea mai uzuală activitate a omului , comunicarea umană ascunde în ea un mare paradox, ea răspunde nevoii de relaţie al indivizilor. Din acest punct de vedere, raportările noastre la comunicare sunt cotidiene, ea va face parte din tabloul primar al necesităţilor umane, fiind de neconceput absenţa sa.

2. Particularităţi ale conceptului de comunicareConceptul comunicarea derutează prin multitudinea ipostazelor sale

şi tinde să se constituie într-o permanentă sursă de controverse. Analiza efectuată de cercetători asupra sutelor de definiţii ale comunicării atestă faptul că, în aproape fiecare subdomeniu al biologiei, psihologiei sau ştiinţelor informaţiei, termenul comunicare este utilizat într-o accepţie particulară. De exemplu, pentru un biolog ca Edward O. Wilson, „Comunicarea este o acţiune a unui organism sau unei celule care alterează modelele probabile de comportament ale altui organism sau ale altei celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau pentru ambii participanţi”.

4

Însă pentru un sociolog sau psiholog, care nu concep comunicarea în absenţa unui subiect dotat cu conştiinţă se înclină pentru definiţia dată de Irving Janis şi Harold Kelly: „Comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditorul)”.

Dificultăţile legate de formularea unei definiţii convenabile a comunicării se datoresc în mare măsură veclămii termenului, care de-a lungul timpului a acumulat progresiv conotaţii ce îngreunează explicarea conţinutului.

Termenul comunicare – derivă din latină (comunicatio, comunis) – semnifică încercarea de a stabili o comunitate cu cineva, de a pune în comun informaţii, idei, atitudini, de a le asocia, raporta sau de a stabili legăturile între ele.

Mai târziu, o dată cu răspândirea creştinismului s-a conturat sensul de împărtăşire a credincioşilor.

Filozoful român Constantin Noica, în lucrarea sa „Cuvânt împreună despre rostirea românească”, reliefează faptul că românii nu au reţinut decât înţelesul cultural, ecleziastic al latinescului comunicare = a se împărtăşi, de la; a se împărtăşi întru ceva. În acest sens C. Noica reliefează: „Comunicarea nu e totul, comunicarea e de date, de semnale sau clăar de semnificaţii şi înţelesuri; comunicarea e de subînţelesuri”.

Preluarea recentă, pe cale savantă şi a sensului laic al neologismului comunicare a condus la apariţia unui dublet etimologic ce dă ambivalenţe procesului de comunicare, de dubla sa dimensiune, comunitară şi sacră.

Prin comunicare oamenii îşi coordonează acţiunile în vederea atingerii obiectivelor de care depinde în ultimă instanţă viaţa lor. Se poate afirma că a comunica este sinonim cu a spune, a explica, a convinge sau a acţiona.

A comunica nu înseamnă doar a emite sunete şi cuvinte, ci înseamnă, în acelaşi timp, a gândi şi a cunoaşte. În viaţa de zi cu zi oamenii sunt confruntaţi cu diferite situaţii care cer comportamente specifice ş modele de comunicare adecvată. Comunicarea reprezintă elementul indispensabil pentru funcţionarea optimă a fiecărei comunităţi umane, indiferent de natura sau de mărimea ei.

De obicei, conceptul comunicare se confundă cu limbajul, adică mijlocul de transmitere a ideilor. Dacă în sec. al XV-lea termenul de comunicare era folosit cu sensul precizat mai înainte, din secolul următor, ca urmare a dezvoltării şi modernizării căilor de comunicaţie (drumurile, poşta), el capătă o nouă semnificaţie şi anume: aceea de a transmite, pentru ca mai târziu, în secolele XIX-XX, datorită apariţiei şi dezvoltării

5

mijloacelor moderne de comunicaţie (tren, vapor, automobil, telegraf, radio, avion, telefon, televiziune, internet) comunicare să însemne de fapt, transmitere, adică difuzare. În toate epocile anterioare, comunicarea, intrarea în relaţie cu cineva aflat la distanţă, presupunea deplasare obligatorie a sursei.

În epocile moderne, comunicarea înseamnă transport (transfer) de „gânduri şi mesaje”, nu numai de „bunuri şi persoane”. Se modifică o dată cu aceasta, nu numai sensurile conceptului de comunicare, ci şi modurile şi mijloacele de comunicare. De la comunicarea directă, care presupune obligatoriu prezenţa fizică în acelaşi timp a emiţătorului şi a receptorului de mesaje, se ajunge la comunicarea indirectă mediată (scrisul, presa, radioul, televiziunea).

Aşadar, literatura de specialitate nu poate oferi o definiţie a comunicării unanim acceptate.

Dicţionarul Enciclopedic defineşte comunicarea printr-o definiţie deosebit de complexă, acoperind aproape toate domeniile în care acest termen este folosit: „Comunicare: 1) Înştiinţare, ştire, veste. Aducere la cunoştinţa părţilor dintr-un proces a unor acte de procedură (acţiune, întâmpinare, hotărâre) în vederea exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor ce decurg pentru ele din aceste acte, în limita unor termene care curg obişnuit de la data comunicării. 2) Prezentare într-un cerc de specialişti, a unei lucrări ştiinţifice. 3) Mod fundamental de interacţiune psiho-socială a persoanelor, realizată în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informaţii, a obţinerii stabilităţii sau a unor modificări de comportament individual sau de grup”.

Astăzi, preocupările pentru analiza comunicării scot în evidenţă complexitatea acesteia. Dacă pentru omul obişnuit comunicarea înseamnă, în esenţă, a transmite informaţii, în cea mai mare parte utilizând cuvântul, pentru specialiştii în ştiinţele comunicării, ea a căpătat semnificaţii diferite. Indiferent de semnificaţia acordată termenului, totul gravitează în jurul informaţiei şi a gestionării interesului. Aceşti doi termeni definesc conţinutul comunicării. Motivele, scopurile, sensurile acesteia sunt adesea diferite, funcţie de actorii implicaţi în schimbul de mesaje.

În sens larg, comunicarea reprezintă procesul de emitere a unui mesaj şi de transmitere a acestuia într-o manieră codificată cu ajutorul unui canal de comunicare către un destinatar în vederea receptării.

Am optat pentru această definiţie pornind de la faptul că toate definiţiile date comunicării au cel puţin următoarele elemente comune: comunicarea este procesul de transmitere de informaţii, idei, opinii, păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul; comunicarea este un

6

atribut al fiinţei umane; nici un fel de activitate, de la banalele activităţi cotidiene şi până la activităţile complexe desfăşurate la nivelul colectivităţilor, nu pot fi concepute în afara procesului de comunicare.

Cine comunică se comunică, fiindcă vine la întâlnirea cu partenerul cu mesaje multiple şi descifrabile. Orice formă ar lua (directă sau indirectă, mijlocită de scris sau de alte tehnici) comunicarea umană înseamnă ştiinţa de a folosi mijloacele de exprimare (cuvinte, gesturi, tehnici) pentru că acestea sunt orientate spre altul cu un scop bine precizat.

De aceea, comunicarea mai înseamnă voinţa şi capacitatea de a orienta mesajul spre celălalt cu înţelegerea nevoii acestuia. Profunzimea acestor tendinţe din piramida lui Maslow devine suportul motivaţional, dar drumul spre partener presupune:

a stabili relaţia prin sincronizarea corporală, a limbajului şi a sistemului de valori;

ancorarea stimulului primit la resursele proprii, adică intrarea pe aceeaşi lungime de undă;

calibrarea realizată în funcţie de partener; acceptarea schimburilor; răspunsuri inteligente, nederanjante care obligă la un permanent

autocontrol şi la cunoaşterea rapidă a partenerului; gândirea efectelor înainte ca acesta să fie produs; incitarea la observaţie înţeleasă ca o acţiune reciprocă, dar care nu

poate lipsi celui care are iniţiativa şi răspunderea pentru consecinţe; contextualizarea, adică adaptarea şi ameliorarea; schematizarea efectuată pentru sintetizare; recurgerea la forme indirecte, utilizate atunci când au eşuat cele

directe; ascultarea partenerului, înţeleasă ca ascultare activă.

Prin comunicare se exprimă ceea ce se petrece, s-a întâmplat ori se doreşte să aibă loc la nivelul grupului şi/sau al fiecăruia. Ca urmare, realitatea exprimată sau de exprimat se prezintă ca fapte, sentimente şi relaţii între sentimente şi fapte.

Ipostazele comunicării pot fi: obişnuite: normale, ştiute, cunoscute, generând siguranţă, încredere în

stăpânirea situaţiei în reuşita raporturilor cu celălalt (ceilalţi); cadrul acestor comunicări îl reprezintă familia şi mediul profesional;

neobişnuite, necunoscute, pline de mister, cu elemente ascunse, clăar secrete; formatorului îi revine sarcina ca pornind de la situaţii cunoscute, obişnuite să provoace exerciţii de comunicare, prin punerea în situaţii de comunicare;

7

Comunicarea se realizează între două persoane, între o persoană şi un grup, între o persoană şi întreaga masă în care este şi el inclus, dar există şi comunicarea de sine. Deoarece în procesul comunicării umane se transmit informaţii, idei, dar şi sentimente şi atitudini, rolul său devine acela de a defini grupul, colectivitatea.

Comunicarea cu propria persoană – comunicarea interioară este suportul pe baza căruia noi emitem judecăţi de valoare despre alţii, cu alte cuvinte, îi etichetăm, îi definim. Practic, lumea noastră interioară este un imens rezervor unde sunt testate şi apoi scoase la lumină o serie de strategii comunicaţionale. Multe din experienţele lumii interioare sunt apoi materializate în relaţiile interpersonale. Lumea interioară este laboratorul unde se formează conştiinţa morală, unde se operează diferenţa dintre bine şi rău.

Psihanaliza a explicat această situaţie prin folosirea conceptelor de Sine, Eu şi SupraEu.

Sinele este rezervorul unde sunt încălcate pulsiunile, instinctele, forţa biologică primară care sub forma dorinţelor de tot felul încearcă să spargă „teritoriul” Sinelui pentru a se putea ieşi la suprafaţă. Ele se lovesc de instanţele raţionale ale Eu-lui sau de cele morale ale SupraEu-lui, care încearcă să dea acestor pulsiuni o „faţă socială”, astfel încât să fie acceptate de ceilalţi. Dacă nu se reuşeşte acest lucru, ele sunt reprimate aşteptând o altă ocazie. În felul acesta, spun psihanaliştii, personalitatea se construieşte pe două niveluri: un nivel intim şi unul de relaţie.

Personalitatea intimă se referă la ceea ce gândim, la ceea ce simţim despre o persoană sau situaţie, iar personalitatea de relaţie la ceea spunem, la ceea exteriorizăm despre o persoană sau situaţie. În acest sens comunicarea interioară devine, la rândul ei, laboratorul în care se pregăteşte comunicare interpersonală.

Orice comunicare are efecte în plan educaţional, asupra celui care comunică şi a celui care recepţionează. Efectele pot fi imediate (exprimate prin răspuns – feed back) sau pot apărea mai târziu.

Comunicarea constituie mijlocul principal prin care se reglează raporturile interpersonale, se creează şi se întreţine atmosfera prielnică muncii rodnice, se previne, iar când este cazul, se detensionează stările conflictuale.

3. Funcţii şi principii ale comunicării

8

Comunicarea urmăreşte să transforme sau să influenţeze percepţiile, conduita, sentimentele, stările de spirit şi opiniile indivizilor sau grupurilor pentru a se ajunge la o unitate de acţiune.

Drept urmare, apar întrebări precum: De ce comunică? Cum putem comunica mai bine? Cui transmitem? Care sunt obstacolele în calea comunicării şi căile de remediere? etc. Toate acestea determină o multitudine de funcţii ale comunicării:

a) Comunicarea – ca modalitate de cunoaştere de către oameni a mediului natural şi social, a regulilor de conduită la contactul cu indivizi şi lucrurile care ne înconjoară. Astfel, comunicarea sprijină atât o mai bună cunoaştere de sine, cât şi cunoaşterea celorlalţi. Înainte de a întreprinde o acţiune de modificare a lucrurilor este necesar să ştim cât mai mult despre „materialul” cu care vom lucra. Un aforism formulat de Socrate spune: „Vorbeşte ca să te cunosc”.

b) Motivarea comunicării - are în vedere că oamenii acţionează într-un fel sau altul în raport cu interesele lor. Rolul comunicării de motivare este acela de a-l determina pe subiect să acţioneze aşa cum i se cere.

c) Rolul formativ al comunicării – asigură întărirea convingerilor pozitive, formarea unora noi, prin aducerea la cunoştinţa subiecţilor a cerinţelor, a modului de acţiune, a rezultatelor, a căilor de a corecta nereuşitele.

d) Reglator al stării de spirit şi al climatului psiho-social – furnizează date despre starea sistemului şi influenţează pozitiv relaţiile interpersonale şi climatul psihic din grup, asigurând gestionarea situaţiilor de criză, aplanarea tensiunilor şi a conflictelor.

e) Mijloc de adaptare a comportamentului – are drept scop să producă în conştiinţa destinatarului modificări de natură intelectuală, afectivă şi motivaţională încât acesta să-şi adapteze acţiunile la realitatea înconjurătoare pentru realizarea obiectivelor propuse.

Mihai Dinu, în lucrarea „Comunicarea” din 1997 analizează funcţiile comunicării pornind de la Aristotel care a realizat o clasificare ce viza trei funcţii al comunicării publice:

politică sau deliberativă, urmărind să evidenţieze oportunitatea sau inoportunitatea unei acţiuni cu caracter public;

judiciară, referitoare la moralitatea sau imoralitatea faptelor luate în discuţie;

demonstrativă, vizând elogierea sau blamarea unei personalităţi.Drept consecinţă a evoluţiei istorice, comunicarea a evoluat şi s-a

nuanţat, fapt ce a permis cercetătorilor moderni să identifice şi alte funcţii ale comunicării.

9

Astfel, Karl Bühler în lucrarea sa „Teorie a limbii” din 1934 defineşte actul comunicării lingvistice prin analogie cu transmisia radiofonică, ceea ce îl determină să adopte, pentru prima oară termenii, care sunt astăzi consacraţi, de emiţător, mesaj şi receptor. Autorul constată că vorbirea poate fi concepută ca expresie în raport cu emiţătorul, ca reprezentare în raport cu mesajul şi ca apel în raport cu receptorul. Astfel, el distinge trei funcţii: expresivă/reprezentativă şi apelativă.

După cel de-al doilea război mondial cercetătorul lingvistic, Roman Iakobson completează tabloul funcţiilor comunicării propunând o clasificare ce are în vedere şi alte elemente ale procesului de comunicare cum ar fi codul şi canalul de transmisie. Roman Iakobson consideră că celor şase elemente ale conţinutului comunicării (emiţătorul, mesajul, contextul, canalul, codul şi receptorul) le corespund cele şase funcţii ale limbajului şi anume: emotivă, poetică, referenţială, meta-lingvistică, fatică şi conativă.

La rândul său, sociologul Adrian Bondrea în lucrarea sa „Sociologia opiniei publice şi mass-mediei” reproduce funcţiile şi elementele comunicării prin evidenţierea acestora în următoarea schemă:

Funcţiile comunicării decurg din anumite nevoi care determină comportamentul comunicaţional. La specia umană aceste nevoi sunt: biologice (fizice), de conservare şi perpetuare a speciei; de identitate şi afirmare; sociale; de interrelaţionare, de integrare în comunitate; de afecţiune, respect şi consideraţie.

Una dintre cele mai importante funcţii ale comunicării este competenţa de comunicare.

În ceea ce priveşte principiile comunicării, ele reprezintă un adiţional la funcţiile pe care le-am expus.

EMIŢĂTORFuncţia expresivă

REFERENTFuncţia referenţială

MESAJFuncţia poetică

CANALFuncţia fatică

CODFuncţia

metalingvistică

RECEPTORFuncţia conativă

10

1) Primul principiu specifică faptul că nu putem să nu comunicăm. „Comunicarea este inevitabilă” sau într-o formulare a cercetătorilor Şcolii de la Polo Alto, „Non-comunicarea este imposibilă”. Chiar dacă ne propunem să nu facem acest lucru, totuşi o vom face într-un fel. De exemplu, atunci când vrem să evităm discuţia cu o altă persoană, comunicăm totuşi acelei persoane, prin comportamentul nostru faptul că nu dorim să vorbim cu ea. Este suficient să ne gândim la cazul de „non-comunicare” al omului care tace. Poziţia corpului, coloraţia obrazului, orientarea privirii şi alte indicii numeroase, ne oferă suficiente indicaţii pentru a descifra semnificaţia reală a tăcerii sale.

2) Comunicarea este un proces . Nimic în comunicare nu rămâne static, componentele sunt interrelaţionate, fiecare dintre ele existând în relaţie cu celelalte.

3) Comunicarea reprezintă un proces circular, continuu ; nu pot fi identificate strict puncte de pornire şi de oprire a comunicării.

4) Comunicare implică o dimensiune a conţinutului şi o dimensiune a relaţionărilor.

5) Comunicare reprezintă un cumul de factori verbali, nonverbali, de context etc. Aceşti factori pot să se afle în armonie şi să contribuie la o mai bună înţelegere a mesajului ori să se contrazică. De exemplu, mesajele mixte între comunicarea verbal care transmite ceva şi cea nonverbală care transmite exact opusul.

6) Comunicarea este simetrică şi complementară. În principiu, egalitatea deplină a participanţilor la interacţiune constituie una din condiţiile unei comunicări eficiente. Neacordarea dreptului la replică minează procesul de comunicare. Pe de altă parte, realizarea unei egalităţi veritabile rămâne un deziderat aproape imposibil de atins. Există două tipuri de interacţiune, tranzacţionale şi personale. În cele dintâi, rolurile rămân neschimbate pe timpul comunicării. De exemplu: profesorul şi studentul la cursuri, medicul şi pacientul pe timpul consultaţiei se menţin în raporturi fixe, ce elimină din start posibilitatea realizării egalităţii în comunicare. Interacţiunea personală nu presupune dispariţia rolurilor, ci numai fluidizarea lor.

7) Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare . Nu ne putem ajusta comunicarea dacă nu ţinem seama de inevitabilele diferenţe dintre oameni şi dacă nu încercăm să ne acomodăm cu codurile de exprimare ale celuilalt, cu deprinderile sale lingvistice.

Aşadar, funcţiile şi principiile comunicării reprezintă un ansamblu structural care susţine întregul edificiu al fenomenului. Un principiu de bază

11

este acela că nu putem să nu comunicăm, iar competenţa de comunicare poate fi înţeleasă drept cea mai importantă funcţie a comunicării.

4. Procesul de comunicare: elemente şi particularităţi

În studiul proceselor de comunicare cercetătorii au elaborat diferite modele, ce pot fi grupate în funcţie de sensul schimbului de informaţii, de interacţiunile rezultate etc. unii autori operează cu clasificarea modelelor matematice (modelul teoriei informaţiei, modelul cibernetic), modele lingvistice, modele sociologice. Alţi autori le clasifică în modele liniare, circulare şi interactive. În cele ce urmează ne vom opri asupra câtorva dintre cele mai reprezentative modele de comunicare, structuri cu grad mai ridicat de viabilitate pentru domeniul relaţiilor publice.

Indiferent de complexitatea actului de comunicare şi de modalitatea de transmitere (verbală, scrisă, nonverbală) orice proces de comunicare are câteva elemente structurale caracteristice.

a) Emiţător (E) numit şi sursa de comunicare, este partenerul care transmite mesajul şi alege canalul de comunicare;

b) Receptorul (R) reprezintă ţinta procesului de comunicare, numit destinatar, audienţă sau public, respectiv cel ce primeşte mesajul.

Într-o comunicare receptorul este analizat cu grijă.Forma mesajului, modul de transmitere este influenţat de rangul şi

prestigiul receptorului. Într-o situaţie oficială, cel care doreşte să transmită un mesaj analizează receptorul înainte de a-i aduce la cunoştinţă ceva anume.

Analiza receptorului poate include întrebări de genul:

E R

M

Rm

CRĂSPUNS

TRANSMITERE

12

- La cine vrea să ajungă mesajul?- Vor fi receptorii pro sau contra mesajului?- Ce ştiu ei deja despre acest subiect?- Au prejudecăţi despre acest subiect?

Această analiză este utilă pentru a hotărî asupra modului cum prezentăm mesajul. Dacă avem certitudinea că auditoriul va fi de partea noastră, atunci maniera de prezentare va fi mai desclăsă şi nu va solicita un efort considerabil. Dacă, dimpotrivă, simţim că auditoriul ne este potrivnic va trebui să ne înarmăm cu argumente, date suplimentare şi răbdare pentru a-l convinge. Dat fiind specificul muncii în instiuţiile publice, este necesar ca mesajul să fie clar, pe înţeles, scurt etc.

c) Mesajul (M) sau repertoriul de mesaje (Rm) ce cuprind conţinuturi comunicaţionale, în sens informatic (ştire, veste, comunicare) este elementul material, verbal, sau vizual prin care una sau mai multe informaţii circulă, prin intermediul unui canal comunicaţional, de la emiţător la receptor. Mesajul este unul din cele mai importante elemente ale procesului de comunicare. Secretul comunicării eficiente este transmiterea unei cantităţi suficiente de informaţie pe care receptorul să o selecteze. Pentru a reduce riscul de a nu fi înţeleşi trebuie să încercăm să ne punem în situaţia receptorului şi să ne imaginăm cum poate percepe acesta mesajul.

d) Feed-backul numit şi sursa de comunicare, este partenerul care transmite mesajul

e) Mijlocul de comunicare se referă la posibilitatea de a alege un anumit mod de comunicare.

Mediile comunicaţionale - radio, TV, cinema, teatru, presă, suporturi magnetice sau magneto-optice, casete, cărţi etc., formează suporturile de bază ale comunicării umane, în care informaţiile sunt codificate într-un grad mai mare sau mai mic, folosind mai multă sau mai puţină tehnică de specialitate. Semnificaţia atribuită mesajului de către receptor

f) Canalele de comunicare sunt traseele pe care circulă mesajele. După gradul de formalizare, acestea pot fi formale şi informale. Canalele formale (oficiale) sunt protejate şi funcţionează în cadrul structurii, astfel încât să vehiculeze informaţii între posturi, compartimente şi niveluri ierarhice. Ele sunt stabilite prin regulamente de ordine interioară, nerespectarea lor atrăgând, de regulă, pedepse. Apariţia unor blocaje frecvente în anumite puncte ale organizaţiei indică necesitatea revizuirii postului sau investigării climatului de muncă, a relaţiilor interpersonale.

Canalele informale (neoficiale) sunt generate de o organizare neformală. Depăşind barierele legate de statut şi ierarhie, reţeaua informală poate velăcula ştiri, noutăţi, informaţii mai rapid decât canalul formal. Deşi

13

mesajele astfel transmise sunt frecvent filtrate şi distorsionate, prezintă în afara rapidităţii şi un interes sporit din partea angajaţilor, iar acolo unde canalul formal nu funcţionează corect este suplinit cu mesaje informale. De exemplu, dacă la o instituţie a sosit o adresă prin care se cereau propuneri pentru o posibilă restructurare a activităţii, iar directorul nu a prelucrat la timp adresa, existenţa ei a intrat în „vizorul” canalelor informale. Se fac tot felul de presupuneri: că vor fi disponibilizaţi sau transferaţi jumătate din angajaţi, că instituţia este văzută negativ la eşaloanele superioare, că se va schimba conducerea instituţiei etc.

În fond, toate acestea nu erau vizate. Necesitatea de a fi informaţi a făcut ca membrii instituţiei să găsească o modalitate de a fi la curent cu prevederile acelei adrese.

14