1

Viaţa creștină, iubire de frumusețe

Virtutea noastră ţine şi are trăinicie când izvorăşte de la Hristos, când mintea noastră devine

mintea lui Hristos. Viaţa şi relaţiile noastre sunt chemate să fie milostive, după cum Atotmilostiv şi

Atotbun este Tatăl nostru. Să fim iubitori de oameni, lipsiţi de răutate şi îngăduitori, după cum

Atotiertător este Dumnezeu. Să fim mădulare vii şi sfinţite ale lui Hristos, după cum teologează

poetul minunat Sfântul Simeon Noul Teolog.

Sfântul Apostol Pavel Îl aşează şi Îl descrie pe Hristos ca începutul, mijlocul şi sfârşitul (scopul) lumii.

Creatorul l-a creat pe Adam urmând perspectiva înaintării lui, interesat neîncetat de sfințirea lui.

Sfântul Duh şi astăzi revelează şi lucrează fără întrerupere înfrumusețarea lumii, pentru a deveni

Trupul lui Hristos. Numai în interiorul harului tainelor Bisericii se poate înfăptui unirea mistică a

credincioşilor cu Hristos, pentru că tainele sunt Hristos ce se oferă. El este sfinţitorul comuniunii

Euharistice. În comuniunea Euharistică se creează iubirea jertfitoare, se păstrează unitatea,

cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu, înţelegerea şi armonia. Cu pacea noastră se slăveşte

Dumnezeu.

Viața iubitoare de frumos nu vorbeşte despre o copie stereotipă a vieţii lui Hristos în viaţa

noastră, ci despre o transformare a întregului om şi o transmitere, o împărtăşire a virtuţilor lui

Hristos nouă, în viaţa noastră, astfel încât să devenim toţi Hristos. Viaţa creştinului trebuie să fie

întotdeauna şi în toate mărturia lui Hristos, lumina lui Hristos, care se face cunoscută la toţi prin

hristificarea lor după har. Acest lucru l-au dobândit sfinţii. Ei nu vor să ne impresioneze fals, nici să ne

mângâie fals şi nici să ne închidem în noi. Ei ne vorbesc plini de iubire, cu discernământ şi discreţie, cu

măsură şi har, ca unii ce sunt adevăraţi ortodocşi, rămânând pururea liniştiţi, liberi şi autentici,

smeriţi, întotdeauna vii, tradiţionali şi contemporani, iubitori şi iubiţi, în toate exprimându-şi opinia

lor şi totodată mângâindu-ne din inimă adevărată noastră inimă.

Părinţii Bisericii ne deschid larg ferestrele minţii pentru a vedea diferit, pentru a înţelege

desăvârşit, pentru a ne înţelege greşitul nostru ego şi pentru a cunoaşte calea adevărată spre „noi”.

Când taina acestuia ne este relevată atunci drumul spre virtute, bucurie şi har devin mai uşoare.

Astfel credinciosul, fie el şi în lume, poate să se îndepărteze de urâţeniile păcatului, poate să ignore

deşertăciunea lumii, poate să se elibereze de tulburarea unei vieţii împrăştiate şi să cunoască

fericirea odihnei lipsei de griji.

Consecinţele tragice ale căderii adamice nu sunt definitive. Hristos ne dă cea mai mare

binefacere prin binecuvântările mântuitoare ale harurilor Lui. Toată viața filocalică se bazează pe

mesajul bine-vestitor al mântuirii. Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază foarte des în scrierile lui că nici

timpul, nici locul nu sunt obstacolele mântuirii, numai să fie drept modul de viaţă. Viaţa iubitoare de

frumusețe în Hristos este o valorificare veşnică şi nelimitată a omului şi a lumii. Evanghelia nu

devalorizează nici omul, nici lumea; însă ea depreciază cu desăvârşire păcatul, stricăciunea şi moartea

care îl fac rob (şi lumea dimpreună cu el) al celor decăzute, fapt care conduce la adevărata

dezumanizare. Împotriva acestei devalorizări şi acestei schimonosiri a frumuseții chipului lui

Dumnezeu din om şi a cosmosului, Dumnezeu s-a făcut om pentru veşnicie, rămânând totodată

Dumnezeu.

2

Prin Întruparea Sa, Hristos a vădit, demascat şi desfiinţat cauzele spirituale ale răului şi a

suferinţei omului şi a redat adevărata axiologie și frumusețe a omului şi a cosmosului. De aceea

numai Hristos rămâne izvorul veşnic al vieţii adevărate şi a tuturor darurilor pe care noi le cerem, le

dorim şi le trăim. De aceea Hristos viu şi unit cu Trupul Său prin Duhul Sfânt este unica posibilitate de

mântuire şi de frumusețe îndumnezeitoare a omului şi de transfigurare a cosmosului.

Omul şi cosmosul nu sunt realităţii haotice, absurde şi nici relaţiile lor nu sunt întâmplătoare:

atât unul cât şi celălalt întipăresc în sine şi sunt conduse, direcţionate, spre un scop şi o raţionalitate

adâncă, tainică care îşi are originea în Cuvântul lui Dumnezeu. De fapt, Dumnezeu a creat lumea şi a

dat-o omului pentru un dialog cognoscibil între ei, în funcţie de cum aceştia descoperă, prin raţiunile

lucrurilor, cuvintele şi darurile lui Dumnezeu.

Prin Întrupare, Hristos a intrat într-un dialog veşnic şi viu cu noi. Viața filocalică, iubitoare de

frumusețe, ne arată că Întruparea este pogorârea plenitudinii iubirii Dumnezeieşti şi cea mai mare

posibilitate dată şi putere de transformare şi desăvârşire a omului. În persoana dumnezeiască a lui

Hristos putem contempla frumusețea fiinţei umane desăvârşită. Hristos, Care este Dumnezeu, a fost

şi va rămâne veşnic visteria desăvârşită de umanitate. Este o umanitate desăvârşită de dumnezeirea

care o luminează şi care transpare prin ea. Sfântul Maxim spune că în desăvârşita smerenie a lui

Hristos noi vedem dumnezeirea Sa. Nu există smerenie fără iubire, adevărata smerenie este

conştiinţa că Dumnezeu este iubire. Această iubire desăvârşită şi veşnică ne-a dăruit înfierea şi

familiaritatea: Fiul lui Dumnezeu a devenit fratele nostru pe veşnicie şi Tatăl Său a devenit şi Tată al

nostru pe veşnicie.

Viaţa Evangheliei, frumusețe întrupată, nu este pentru comunităţi eclectice, izolate,

mărginite, închise în sine, ci pentru fiecare sat şi oraş al culturii contemporane. Evanghelia

mărturiseşte adevărul despre om şi Sfinţii Părinţi lămuresc că păcatul lui Adam a fost tragic, dar nu de

nedepăşit, întrucât ulterior ne-a fost trimis Hristos. Dacă acum, după venirea lui Hristos în lume,

continuăm să fim traşi în fundătura păcatului aceasta arată că nu suntem adevăraţi, ci fără judecată şi

nerecunoscători.

Monahii (adevărați) care se retrag în „deşert”, adică în liniştea tainică a mănăstirii, nu urăsc

lumea, ci părerea şi gândirea ei stricătoare. Negreşit, fuga sau retragerea nu înseamnă şi mântuirea,

deoarece nu salvează locul, ci modul de trăire. Monahul nu se călugăreşte cu locul, ci cu modul de a

exista sau de a trăi în frumusețea șilibertatea lui Hristos, de a fiinţa în suspinele Duhului Sfânt, în a

cuprinde şi a îmbrăţişa întreaga lume în rugăciune şi iubire răstignitoare. Monahul trăieşte în Hristos

legătura cu Tatăl prin lucrarea Sfântului Duh.

În sine însuşi monahul cuprinde întreaga lume, pe Adamul total, împreunându-şi mâinile în

rugăciune pentru el. Adevărata lepădare faţă de duhul lumii nu constă şi nu se rezumă la o mutare

trupească, ci în transformarea minţii, în făptuirea virtuţii, în hotărârea de a dispreţui păcatul şi de a

iubi numai şi numai virtutea. Adevărata mutare trebuie să aibă loc prin dobândirea unei alte dispoziţii

sau atitudini faţă de semeni. Această atitudine se realizează prin dobândirea unei păci reale şi prin

dăruirea şi jertfa iubirii.

Iubirea de frumusețe divină aduce veşnicia în prezent să o trăim, să ne bucurăm, să o

înţelegem, să intrăm şi să fim cuprinşi de frumuseţea minunii, fără a şterge suferinţa vieţii de zi cu zi.

3

Această viaţă ne descoperă taina aproapelui. Jertfa, asceza, durerea sunt mânerele uşii veşniciei, ele

vindecă rănile păcatului.

În acest etos al frumuseţii vorbim despre Dumnezeul iubirii, despre jertfa Mielului, despre

Cântarea Cântărilor, despre revelaţia Logosului, despre adierea Sfântului Duh, despre imnul iubirii lui

Pavel, despre frumuseţe şi veşnicie în operele şi vieţile Sfinţilor Părinţi. Iubirea frumuseţii divine nu

este altceva decât familiaritatea iubitoare depline dintre Dumnezeu şi noi. Dumnezeu a creat lumea

pentru a-şi răsfrânge iubirea Sa părintească şi asupra altor fii. Astfel Întruparea Fiului Tatălui arată

într-un mod desăvârşit această iubire părintească veşnică a lui Dumnezeu Tatăl pentru fiii Săi. Sfânta

Treime este iubire şi sensul desăvârşit în Ea însăşi.

Culmea iubirii lui Dumnezeu pentru noi s-a arătat în Crucea Fiului Său făcut om. Crucea s-a

arătat mijloc prin care iubirea Părintească şi-a manifestat plenitudinea familiarităţii sale cu noi. Pe

Cruce, spune părintele Dumitru Stăniloae: „s-a arătat iubirea fraternă a Fiului lui Dumnezeu, ca şi

iubirea părintească a Tatălui Său faţă de noi; prin Cruce, Aceştia au acceptat chiar suferinţa morţii

pentru noi. În aceasta constă taina şi puterea Crucii care a biruit puterea răului”. Prin aceasta am fost

înălţaţi la cea mai mare cinste şi frumuseţe: acea de a fi fraţii lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi fii ai

Tatălui ceresc. De aici decurge familiaritatea unei iubirii între noi, care nu poate fi realizată numai

prin puterea harului Sfântului Duh.

Departe de viaţa harului patimile înlocuiesc harul cu plăcerea, bucuriile virtuţii cu dorinţe

sălbatice. Departe de viaţa harului frumusețea asemănării cu Dumnezeu se alterează. Prin pocăinţă în

mod treptat ni se deschid uşile cunoaşterii lui Dumnezeu (Sf. Simeon Noul Teolog) şi se naşte

dragostea pentru semeni, dispar dezbinările şi ne unim cu Hristos. În acest mod de viață, iubitoare de

frumuseţe, asceza nu constituie o practică nemiloasă, nu este o limitare sau izolare şi nici nu este o

chestiune de pură formalizare, ci asceza este prin excelenţă un mijloc de cunoaştere personală: prin

jertfă vom cunoaşte o viaţă autentică. Ascetul în viaţa duhovnicească ortodoxă alege în locul

capcanelor iubirii de sine, bucuria smereniei şi a slujirii, a renunţării la sine şi a dăruirii, a nevoinţei şi

a jertfei plină de sens şi cu folos.

În Tainele dumnezeieşti şi în viaţa rugăciunii credinciosul dobândeşte înţelegere şi

discernământ şi gustă adevărata bucurie. Acest lucru îl cunosc numai acei care trăiesc aceste realităţi.

Însă cu toate că le trăiesc, lor le este greu să le descrie, preferând să simtă harul sfinţitor, al vieţii

duhovniceşti, ca răcoare a patimilor şi căldură a virtuţilor. Avva Paisie a spus: „Nu pot să trăiesc dacă

nu mă rog”. Cu adevărat existăm dacă ne rugăm şi rugându-ne simţim importanţa existenţei noastre.

Hristos cercetează în timpul rugăciunii inimile şi le mângâie, le conglăsuieşte, le întăreşte, le vindecă.

Hristos vine nu ca stăpân, ci ca prieten, ca tată, cu toată afecţiunea şi mângâierea. În rugăciune ne

mângâie pururea şi ne aduce sprijinul de care avem nevoie. El nu vrea să ne sperie, să acuze şi să-şi

înfricoşeze copiii; El nu doreşte să-l urmăm din raţionamente false sau egoiste, ci doreşte să-L urmăm

numai şi numai din iubire.

Împăratul slujeşte supuşilor, Dumnezeu devine rob, Se jertfeşte pentru a trăi lumea. Lumea

va trăi cu iubirea în Hristos, prin respingerea conştientă a interesului egoist, a nedreptăţilor, şi a

eliminării exploatării de toate formele. Aşa va desfiinţa zidurile „ego-ului” şi libertatea deşartă.

Numai în Biserică există acest comportament al slujirii, al completării reciproce şi al înţelegerii

reciproce. Arbitrariul altuia nu scuză necredinţa noastră faţă de El, inconştienţa, îndepărtarea,

izolarea sau relaxarea. Aşteptarea în vederea comunicării cu modul ciudat al altuia, constituie o

4

repetare tainică a duhului Evangheliei. Cu iubire va veni iubire. Cu iertare va veni înțelegere. Cu bine

va veni bine şi numai aşa. Să „neutralizăm” pe duşmanii noştri cu iubire şi slujire. Niciodată cu forţa,

cu răutatea, cu duşmănia. Nu va veni nimic bun în lume prin acestea. Aşadar, iubirea îndrăzneşte

toate. Creaţia este consecinţa iubirii, Legea este plinirea iubirii, manifestările lui Hristos în lume sunt

fapte ale iubirii, modurile prezenţei Lui sunt exprimări ale iubirii. Ne convinge iubindu-ne, şi iubindu-L

noi la rându-ne, El consideră dăruirea noastră de mare preţ.

Vedeţi cinstea şi virtutea lui Dumnezeu şi ingratitudinea noastră, mereu aceeaşi. Nu este

nevoie să ne schimbăm caracteristicile, felul nostru de a fi, meseria noastră, pentru că putem să

iubim şi aşa. Numai schimbarea minţii trebuie să aibă loc cu grabă, dar temeinic. Să invocăm, pentru

nevrednicia noastră, marea Lui milostivire şi să avem în vedere că a venit pentru păcătoşi. Ca

trecători prin această lume cerem să vină harul în timp ce lumea trece, se scurge. Să vină noul şi să

fugă vechiul. Revelaţia tainelor este înfăţişarea acestei lumi noi a lui Dumnezeu, spre refacere şi

înnoire. Dumnezeu nu ne cheamă să părăsim lumea, ci să o facem frumoasă, asemeni şi mintea

noastră. Dumnezeu ne cheamă să dobândim o adevărată structură sufletească: să credem în Hristos

cel răstignit şi Înviat şi să-l iubim pentru că El ne-a iubit pe noi toţi, întrupându-se şi luând chipul

fiinţării noastre.

„Noaptea” a început după păcatul lui Adam, după seara Edenului. A urmat o noapte lungă,

dar pe cerul întunecat au strălucit stelele drepţilor şi profeţilor, ca apoi noul Adam, Hristos, după

Învierea Lui, să ne conducă la ziua cea ne-înserată a împărăţiei Sale. Acum prin harul Tainelor,

descoperim frumuseţea cea dintâi a creaţiei, a frumuseţii după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

După Învierea lui Hristos icoana persoanei umane s-a umplut de frumusețe.

Dumnezeiasca Euharistie are poziţie centrală în renaşterea vieţii credincioşilor. Sfântul Ioan

Damaschinul spune că cei care mănâncă şi beau trupul şi sângele Domnului din sfântul potir devin

mădulare unul altuia şi, toţi împreună, trupul lui Hristos. Gustăm din izvorul cel fără de moarte, trăim

în împărăţia cerească şi suntem fii privilegiaţi. Pentru a avea binecuvântarea cea de sus şi pe

Dumnezeu Tată, trebuie să avem Biserica drept mamă. În sfânta cristelniţă Biserica naşte copiii ei

îmbrăcaţi în lumină, zdrobeşte capul şarpelui din Eden, care l-a înşelat pe Adam. De la ziua naşterii lui

în Biserică, de la lepădarea de satana şi încorporarea lui în Hristos, noul credincios se pregăteşte

pentru lupte duhovniceşti contra duşmanilor vechi ai omului: părerea trupească, lumească şi

demonică. Cu respectul deosebit al libertăţii noastre ne face nostalgici şi îndrăgostiţi ai frumuseții

împărăţiei cereşti. Din faptul că noi toţi suntem scoşi din aceeaşi cristelniţă suntem cu toţi fraţi,

întocmai, iubiţi, frumoși, binecuvântaţi şi liberi, fericind botezul nostru din pruncie.

Căderea lui Adam a adus durerea, suspinul, tristeţea amară, neliniştea, iraţionalitatea,

moartea, stricăciunea. „Tristeţea” minunată a Crucii dătătoare de Înviere a adus moartea stricăciunii.

Această biruinţă şi bucurie se sărbătoreşte la fiecare sfântă Liturghie. Adam se reîncorporează

împărat al creaţiei. În relaţiile tainice ale lui Dumnezeu cu lumea domneşte bucuria. Toate acestea

numai prin trăire se pot cunoaşte. Se întâlneşte Creatorul cu creatura pentru a înfrumuseța chipul

întunecat şi dezonorat al lui Adam. În interiorul trăirii se descoperă bucuria şi lumina adevărată,

comuniunea reală cu Dumnezeu.

Când Adam a fost dat afară din grădina Raiului s-a aşezat alături de Paradis şi văzând

goliciunea şi sărăcia lui, singurătatea lui a plâns amar şi tânguitor. A fost înşelat de cel rău, păcălit,

convins de argumentele false ale lui, şi l-a îndepărtat vicleanul de la slava cea mare şi cinstea de a

5

convorbi cu Dumnezeu. A simţit amărăciunea înşelării şi plânge nemângâiat. Plăteşte superficialitatea

lui şi nesocotinţa lui cu nelinişte amară. Plânge iertător, însă cu întârziere, pentru că voinţa lui l-a

îndepărtat şi lipsit de mângâierea Dumnezeiască. Lacrimile lui tânguitoare vor să arate starea lui

mândră şi pripitoare a pocăinţei.

Dumnezeu devine Adam pentru a-l îmbrăca în haina cea frumoasă, prima. În Botez avem

trăirea pocăinţei. Libertatea risipită prin ascultarea de cel rău şi îndepărtarea din grădina Edenului se

îndreaptă, se readună şi se împlineşte cu ascultarea firească şi urmarea lui Hristos. Întregul demers al

creştinului este o pocăinţă transfiguratoare. Pocăinţa este viaţa permanentă a credinciosului,

întoarcerea la cele sfinte implicând comuniunea cu Hristos şi iubirea fierbinte a virtuţii. După Sfinţii

Părinţi, pocăinţa nu este şi nu se reduce numai la acceptarea greşelilor şi cererea iertării, ci ea

implică, înainte de toate, trecerea omului de la starea păcatului la lucrarea virtuţii şi schimbarea

omului prin eliberarea de robia păcatului prin iubirea de Dumnezeu. Pocăinţa este o taină a înnoirii şi

a învierii.

Cel ce se pocăieşte este iubit şi iubeşte, se bucură şi bucură, se linişteşte şi linişteşte. Iubit de

Dumnezeu, Care iubeşte pe cei cărora le pare rău, se bucură pentru binecuvântarea întoarcerii,

bucură pe Dumnezeu, pe îngeri şi pe fraţii lui. Chinul şi tulburarea lui de dinainte se preschimbă în

pace, pacea îl smereşte, ispăşirea gândurilor lui îl curăţă, devenind purtător şi dătător al păcii lui, fără

ca să dorească îndreptăţirea, superioritatea şi întâietatea lui. Smerenia îl înfrumuseţează şi

bunăcuviinţa îl împodobeşte, căci el a dărâmat împrejmuirile, a înlăturat dificultăţile, a dezrădăcinat

obstacolele şi, cu mărturisire curată, Adam se reîntoarce în grădina Edenului, care nu este altceva

decât sfânta noastră mamă, Biserica. Adam cel mort învie, se îmbracă în haina slavei, este sărbătoare

în casa lui părintească.

Biserica are spaţiu pentru toţi cei care cu adevărat, sincer şi constant se pocăiesc. Taina

Mărturisirii este balsam rănilor, este întoarcere la Tatăl care aşteaptă. Murdăria păcatului se curăţă şi

convorbirea Tată - fiu continuă. E nevoie de strădanie pentru ca pocăinţa să persiste. Este necesar ca

Părintele duhovnic să fie un om al rugăciunii, trăirii, experienţei, cunoscător şi cu discernământ.

Înlăuntrul Bisericii, când ascultăm poruncile lui Hristos, ne bucurăm, ne smerim, ne

binecuvântăm şi ne sfinţim. Credem, ne rugăm şi urmăm tradiţia Bisericii noastre şi nu ideile noastre,

deşteptăciunea şi suficienţa noastră care de obicei „umflă” nesănătos sentimentul individualist al

originalităţii. Singura noastră preocupare trebuie să fie cum să păstrăm duhul vieţii, duhul comuniunii

cu Dumnezeu.

Când mintea noastră este unită cu Dumnezeu, dispar din ea toate îndoielile, când sufletul

nostru îl poartă simţit pe Dumnezeu, dispar tulburările şi neliniştile de tot felul. De aceea, să păstrăm,

să purtăm şi să cuprindem în fiinţa noastră acest duh, sau stare a prezenţei lui Dumnezeu, prin care

accedem la rugăciunea curată ce naşte sau aduce cu ea o nouă înţelegere, care, la rândul ei, ne naşte

la o altă fiinţare, ce cuprinde toate ale vieţii în Hristos. Aceasta este iubirea de frumos : renaştere din

adâncul nostru fiinţial. Numai prin pocăinţă, rugăciune şi despătimire primim lumina duhovnicească

care ne dă o altă cunoştinţă a imaginii noastre despre sine.

În viața creștină este necesară experienţa rugăciunii, a despătimirii şi a luminii duhovniceşti.

Teologia constă în a-L cunoaşte pe Tatăl prin Fiul în Duhul ce ne uneşte cu Fiul Care ni-l arată pe

Tatăl. Fiul Îl roagă pe Tatăl ca să ni-L trimită pe Duhul Sfânt. Teologia este o cunoaştere personală,

6

pentru că Sfânta Treime este Subiectul prin excelenţă, de aceea nu poate fi cunoscută ca un obiect, ci

numai prin unire. Dumnezeu s-a unit cu umanitatea pentru ca ea să poată să-l cunoască: acesta este

temeiul teologiei.

Teologia este experienţă, cunoaştere, unire. Cine spune experienţa lui Dumnezeu, spune

despătimire, spune rugăciune. În afară de acestea nu există cunoaştere personală a lui Dumnezeu;

cunoaşterea este comuniune şi virtute, iar rugăciunea constă în a te aşeza în comuniune cu Tatăl prin

Fiul în puterea Duhului. De această teologie avem nevoie. Sfinţii Bisericii vorbesc despre Dumnezeu

în măsura în care fac experienţa Sfintei Treimi. Ne hrănim toţi din această credință vie, pretutindeni şi

în fiecare moment. Ea este respirația Bisericii. Avem nevoie de această credință practică, concretă,

reală şi pastorală a experienţei. Teologia trebuie să fie cuprinsă de flacăra neliniştii pastorale. Toată

teologia trebuie să fie kerygma Evangheliei, o vestire a mesajului îmbucurător al mântuirii şi sfinţirii.

O teologie abstractă, care face din Dumnezeu un obiect, nu poate niciodată să atingă

desăvârşirea, ea nu este decât o contrafacere. Teologia trebuie să se întoarcă la sfinţenie, pentru că

ea este scopul nostru şi sfinţii sunt modelele noastre. Biserica lui Hristos este Biserica mântuirii,

sfinţeniei şi a sfinţilor. Ea nu este o carte, nici o definiţie şi nici nu poate fi redusă la un sistem.

Aceasta este tragedia Bisericii din toate timpurile şi chiar tragedia lumii :

- criteriul nu este sfinţenia, ci învăţătura teoretică, abstractă;

- lucrarea în Biserică nu este dată sfinţilor, ci „tehnicienilor”.