„Strategii didactice interactive în activitatea instructiv-educativă”

Strategiile didactice reprezintă căile folosite în şcoală de către profesor în a-i sprijini pe elevi

să descopere viaţa, natura, lumea, lucrurile, ştiinţa. “Calitatea pedagogică a metodei didactice

presupune transformarea acesteia dintr-o cale de cunoaştere propusă de profesor într-o cale de

învăţare realizată efectiv de elev, în cadrul instruirii formale şi nonformale, cu deschideri spre

educaţia permanentă.” (Sorin Cristea).

În viziunea noastră, strategia didactică este modalitatea eficientă prin care profesorul îi

ajută pe elevi să acceadă la cunoaştere şi să-şi dezvolte capacităţile intelectuale, priceperile,

deprinderile, aptitudinile, sentimentele şi emoţiile. Ea se constituie dintr-un ansamblu complex şi

circular de metode, tehnici, mijloace de învăţămînt şi forme de organizare a activităţii,

complementare, pe baza cărora profesorul elaborează un plan de lucru cu elevii, în vederea

realizării cu eficienţă a învăţării. Important este ca profesorul să prevadă implicarea elevilor în

realizarea acestui plan de lucru, în calitate de subiecţi activi ce contribuie la construirea propriei

cunoaşteri.

Strategiile didactice interactive ca strategii de grup, presupun munca în colaborare a elevilor

organizaţi pe microgrupuri sau echipe de lucru în vederea atingerii unor obiective preconizate. Se

bazează pe sprijinul reciproc, stimulează participările individuale. Solicită efort de adaptare la

normele de grup, toleranţă faţă de opiniile, părerile colegilor, dezvoltînd capacităţile

autoevaluative. Sunt strategii de interacţiune activă între participanţii la activitate (elev-elev,

elev- profesor).

Orice obiectiv al lecţiei se realizează prin intermediul unei strategii didactice, de aici rezidă

importanţa acordată strategiei didactice în concepţia oferită de Ion Negreţ şi Ioan Jinga: „prin

strategie didactică înţelegem cuplul dintre sarcina de învăţare şi situaţia de învăţare elaborate

pentru a-i oferi elevului ocazia să realizeze un anumit obiectiv operaţional”. Structura strategiei

didactice „focalizate” pe un obiectiv operaţional este redată de cei doi autori cu ajutorul schemei

următoare:

În elaborarea unei strategii didactice se ţine cont de următoarele elemente:

stilul de conducere al activităţii instructiv-educative:

modul în care se va produce învăţarea (prin cooperare, prin competiţie, prin colaborare,

prin cercetare, prin descoperire, prin problematizare, prin experimentare, prin aplicaţii

practice etc.)

căile şi modalităţile care vor conduce la provocarea învăţării dorite: metodele,

procedeele, tehnicile, mijloacele de învăţămînt( materialele didactice, echipamente, noi

tehnologii etc...)

formele de organizare a activităţii (frontală, colectivă, pe grupe, în microgrupe,

individuală, mixtă);

modul de participare a elevilor la activitate;

timpul necesar aplicării strategiei alese;

tipul de dezvoltare vizat (cognitivă, afectivă, socială, practic aplicativă);

modul de prezentare a conţinuturilor;

cadrul în care are loc experienţa de învăţare (în clasă, în afara clasei, în laborator etc.)

Există numeroşi factori de care depinde organizarea strategiilor didactice. Factorii ce

concură la proiectarea şi aplicarea strategiilor didactice sunt urători: a) Variabile care ţin de profesor.

- stilul didactic, care este o rezultantă a împletirii concepţiei pedagogice personale cu cea a

culturii şi societăţii contemporane şi cu factorii de personalitate ai profesorului. b) Variabile care ţin de colectivul de elevi:

- particularităţile clasei, sintalitatea grupului, nevoile, cerinţele dorinţele şi posibilităţile şi

experienţele cognitive, sociale şi afectiv-l emoţionale ale elevilor;

- mărimea colectivului, gradul de omogenitate, posibilităţile de grupare ori de lucru frontal

sau individual;

- gradul de motivare al elevilor şi pregătirea pentru a lucra în grup, în perechi, colectiv sau

individual;

- aptitudinile şi nivelul de pregătire pentru un anumit domeniu.

c) Variabile care ţin de curriculum: -finalităţile macrostructurale şi microstructurale urmărite, gradul de accesibilitate şi modalităţile de

verificare a îndeplinirii acestora; - natura obiectivelor şi conţinutului pe care trebuie să-1 înveţe elevii relaţia cu achiziţile curente ale

acestora, gradul de adaptabilitate, utilitatea şi importanţa acestuia pentru activitatea şi viaţa elevilor;

- experienţele de învăţare propuse elevilor, gradul de problematizare şi nivelul de interactivitate

solicitat.

d) Variabile care ţin de organizarea şcolară: - timpul şcolar avut la dispoziţie în raport cu timpul solicitat de o anumită strategie didactică;

- spaţiul şcolar avut la dispoziţie în raport cu timpul solicitat de o anumită strategie didactică;

- resurse materiale (dotări, aparatură, echipamente disponibile etc.) folosite în spaţiul şi timpul

disponibil.

În elaborarea unei strategii didactice eficiente profesorul are de parcurs mai multe faze de

preproiectare, proiectare, aplicare şi apreciere. Se propune următoarele etape:

1. Examinarea scopurilor şi obiectivelor de atins.

2. Alegerea conţinuturilor corespunzătoare, adaptarea, sistematizarea, organizarea acestora.

3. Examinarea exigenţilor şi orientărilor impuse de normele şi principiile didactice.

4. Examinarea alternativelor metodologice de predare-învăţare-evaluare disponibile.

5. Analiza resurselor disponibile.

6. Optarea pentru o anumită formă de grupare a colectivului de elevi.

7. Alegerea metodelor, tehnicilor de instruire, mijloacelor didactice în funcţie de situaţia de

instruire propusă.

8. Elaborarea unor soluţii alternative asupra posibilităţilor şi căilor optime de combinare a

metodelor, mijloacelor şi formelor de organizare a colectivului de elevi.

9. Decizia asupra strategiei didactice de urmat.

10. Aplicarea strategiei didactice în mod flexibil şi particular.

11. Evaluarea permanentă a demersurilor întreprinse, corectarea şi adaptarea strategiei

didactice la necesităţile elevilor şi la situaţiile spontane, neprevăzute.

12. Aprecierea finală a eficienţei strategiei didactice desfăşurate.

13. Emiterea de predicţii care vizează modul cum va fi folosită strategia didactică în

activităţile instructiv-educative viitoare.

Strategia didactică devine astfel teorie şi acţiune implicate în rezolvarea optimă a unei situaţii

de instruire.

Criteriile de apreciere a eficacităţii şi eficienţei unei strategii didactice sunt următoare:

- gradul de plăcere în învăţare pe care-l conferă strategia didactică elevilor;

- eficienţa învăţării, nivelul de însuşire al cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor şi de

atingere a obiectivelor propuse;

- eficienţa în formarea şi dezvoltarea abilităţilor de a folosi ceea ce au învăţat în practică, în

viaţă;

- raportul dintre necesarul de timp solicitat de strategia didactică aleasă şi timpul disponibil;

- relaţia de compatibilitate dintre metodele, tehnicile, mijloacele didactice şi formele de

organizare a activităţii, ca părţi componente ale strategiei didactice.

Cercetînd munca profesorului cu elevii săi, stilurile şi strategiile de activitate pedagogică,

N.L. Gage concluzionează asupra a şapte căi de maximalizare a eficienţei proceselor de predare-

învăţare-evaluare:

1. Profesorul ar trebui să aibă un sistem de reguli care să permită elevilor să conştientizeze

şi să adere la propriile nevoi şi acţiuni.

2. Profesorul ar trebui să monitorizeze munca elevilor, comunicînd cu fiecare în parte,

fiind atent la evoluţia fiecăruia.

3. Cînd elevii lucrează independent, profesorul trebuie să se asigure că sarcina de lucru

este interesantă, motivantă şi pe măsura posibilităţilor elevului.

4. profesorul trebuie să se abţină să dea directive.

5. Profesorul trebuie să creeze ocazii egale de a răspunde sarcinilor de învăţare şi de

rezolvare de probleme.

6. Tratarea diferenţiată şi acordarea ajutorului mai ales elevilor care întîmpină dificultăţi.

7. Profesorul trebuie să asigure un feed-back rapid şi eficient.

Metodologia diversificată, îmbinarea dintre activităţile de cooperare, de învăţare în grup, cu

activităţile de muncă independentă reprezintă o cerinţă primordială în educaţia postmodernistă.

Specific metodelor interactive de grup este faptul că ele promovează interacţiunea dintre minţile

participanţilor, dintre personalităţile lor, ducând la o învăţare mai activă şi cu rezultate evidente Aceste metode interactive de grup se pot clasifica după funcţia lor didactică, în metode de

predare-învăţare interactivă - metoda predării/învăţării reciproce (Reciprocal teaching –

Palinscar); metoda Jigsaw (Mozaicul); citirea cuprinzătoare; cascada (Cascade); metoda învăţării

pe grupe mici – STAD (Student Teams Achievement Division); metoda turnirurilor între echipe

– TGT (Teams/Games/Tournaments); metoda schimbării perechii (Share-Pair Circles); metoda

piramidei; învăţarea dramatizată. Metodele de fixare şi sistematizare a cunoştinţelor şi de

verificare cuprind harta cognitivă sau harta conceptuală (Cognitive map, Conceptual map),

matricele, lanţurile cognitive, fishbone maps (scheletul de peşte), diagrama cauzelor şi a

efectului, pânza de păianjăn ( Spider map – Webs), tehnica florii de nufăr (Lotus Blossom

Technique), metoda R.A.I. , cartonaşele luminoase. Cele mai cunoscute şi mai folosite metode

sunt cele de rezolvare de probleme prin stimularea creativităţii – brainstorming; starbursting

(Explozia stelară); metoda Pălăriilor gânditoare (Thinking hats – Edward de Bono); caruselul;

multi-voting; masa rotundă; interviul de grup; studiul de caz; incidentul critic; Phillips 6/6;

tehnica 6/3/5; controversa creativă; fishbowl (tehnica acvariului); tehnica focus grup; patru

colţuri (Four corners); metoda Frisco; sinectica; buzz-groups; metoda Delphi.

Voi descrie una din metode pe care o aplic foarte des în predarea matematicii în clasele liceale.

Prin metoda predării/învăţării reciproce elevii sunt puşi în situaţia de a fi ei înşişi

profesori şi de a explica colegilor rezolvarea unei probleme.

Este o strategie instrucţională de învăţare a tehnicilor de studiere a unui text. După

ce sunt familiarizaţi cu metoda, elevii interpretează rolul profesorului, instruindu-şi

colegii. Are loc o dezvoltare a dialogului elev – elev.

Se poate desfăşura pe grupe sau cu toată clasa.

Metoda învăţării reciproce este centrată pe patru strategii de învăţare folosite de

oricine care face un studiu de text ştiinţific.

Aceste strategii sunt:

. REZUMAREA

. PUNEREA DE ÎNTREBĂRI

. CLARIFICAREA DATELOR

. PREZICEREA (PROGNOSTICAREA)

• Rezumarea înseamnă expunerea a ceea ce este mai important din ceea ce s-a

citit; se face un rezumat.

• Punerea de întrebгri se referă la listarea unei serii de întrebări despre informaţiile

citite; cel ce pune întrebările trebuie să cunoască bineînţeles şi răspunsul.

Clarificarea presupune discutarea termenilor necunoscuţi, mai greu de înţeles,

apelul la diverse surse lămuritoare, soluţionarea neînţelegerilor.

Prezicerea se referă la exprimarea a ceea ce cred elevii că se va întâmpla în

continuare, bazându-se pe ceea ce au citit.

ETAPELE:

1. Explicarea scopului şi descrierea metodei şi a celor patru strategii;

2. Împărţirea rolurilor elevilor:

3. Organizarea pe grupe.

4. Lucrul pe text.

5. Realizarea învăţării reciproce.

6. Aprecieri, completări, comentarii.

Se pot propune două variante de desfăşurare a strategiei.

Varianta nr. 1:

Se oferă întregii clase, acelaşi text spre studiu. Clasa este împărţită în patru

grupuri corespunzătoare celor patru roluri, membrii unui grup cooperând în realizarea aceluiaşi

rol.

De exemplu grupul A este responsabil cu rezumarea textului, grupul B face o listă

de întrebări pe care le vor adresa în final tuturor colegilor, grupul C are în vedere

clarificarea termenilor noi şi grupul D dezvoltă predicţii.

În final fiecare grup îşi exercită rolul asumat.

Avantajele metodei predării/învăţării reciproce:

− este o strategie de învăţare în grup, care stimulează şi motivează;

− ajută elevii în învăţarea metodelor şi tehnicilor de lucru cu textul, tehnici de

muncă intelectuală pe care le poate folosi apoi şi în mod independent;

− dezvoltă capacitatea de exprimare, atenţia, gândirea cu operaţiile ei (analiza,

sinteza, concretizarea, generalizarea, abstractizarea) şi capacitatea de

ascultare activă;

− stimulează capacitatea de concentrare asupra textului de citit şi priceperea de a

de a selecţiona esenţialul;

Un anumit număr de experienţe au pus în evidenţă “efectul de învăţare”, adică

beneficiul personal pe care un copil poate să-l obţină dintr-o învăţare oferită de el însuşi colegilor

săi. Un elev “puţin dotat” înregistrează performanţe superioare după ce a avut de acţionat ca

“învăţînd” un alt elev, decît după ce a avut de realizat complet un exerciţiu şcolar. (Allen şi

Feldman, 1973)

Strategia didactică descrisă o utilizez la învăţarea rezolvării ecuaţiilor de orice tip,

Sistemelor de ecuaţii, temei „Funcţiile şi proprietăţile ei”, „Derivata şi aplicaţiile ei”, „Integrala

nedefinită” etc... .

Ludmila Baş,

profesoară de matematică,

grad didactic superior,

L.T. „C. Stere”, Soroca