STEFADINA NR 1 Final
description
Transcript of STEFADINA NR 1 Final
Publicaţie semestrială în format tiparit şi online pe www.stefadina.ro EDITORI: Prof. univ. dr. Corneliu-Mihail LUNGU Director general Mihai NICOLAE COLEGIUL DE REDACŢIE: 1. Dir.gen. Mihai NICOLAE (redactor şef) 2. Prof. univ. dr. Ioan SCURTU 3. Prof. ing. Nicolae Şt. NOICA 4. Prof. univ. dr. Ştefan PĂUN 5. Nicolae MANEA 6. Anton ROTARU 7. Ana CHIRIAC 8. Cristina LIXANDRU 9. Diana SOCACI 10. Leonard BIBEA 11. Gabriel GIVLEA (secretar de redacţie) GRAFICĂ: Eliza MIHALCEA TEHNOREDACTARE: Gabriel GIVLEA CORECTURĂ: Oana-Mădălina MIHĂILĂ PUBLICAŢIE EDITATĂ DE S.C. STEFADINA COMSERV S.R.L.
ISSN 2932-6899
ISSN-L 2392-6899
DATE DE CONTACT: Str. Baicului, nr. 82, Corp C, Etaj 1, Sect. 2, Bucureşti, Cod 021784 Tel/Fax: +4 021 2522880, Mobil: +4 0744 371117, E-mail: [email protected]
EDITURA STEFADINA BUCUREŞTI
2014
3
SUMAR
1. ARGUMENTE.....................................................................................7
2. Mihai NICOLAE, Amintiri pentru viitor............................................10
3. Ştefan PĂUN, Parteneriat între Universitatea Hyperion din Bucureşti
şi S.C. Stefadina Comserv S.R.L............................................................13
I. DIN PRACTICA ARHIVISTICĂ - OPINII
1. Ioan LĂCĂTUŞU, Arhiva Centrului Ecleziastic de Documentare
„Mitropolit Nicolae Colan”....................................................................19
2. Ana CHIRIAC, Din activitatea de prelucrare a documentelor Casei
Naţionale de Pensii Publice. Fondarea (studiu de caz)..........................32
3. Leonard BIBEA, Consideraţii privind selecţionarea documentelor
financiar-contabile..................................................................................41
4. Mirela PREDA, Categorii de arhive şi documente cu limite de
acces........................................................................................................47
II. CERCETĂRI DOCUMENTARE - STUDII
1. Roxana BUZDUCEA, Contribuţii privind evoluţia istorică a oraşului
şi scaunului Sebeş...................................................................................59
2. Carmen BEJGU, Raporturi sociale în protopopiatul Trei Scaune
înainte de 1848........................................................................................70
3. Adriana ILINCA, O promotoare a mişcării feministe din România.
Alexandrina Gr. Cantacuzino..................................................................81
4. Oana ROTARU, Alexandru Marghiloman - istorie şi destin..............91
5. Diana SOCACI, Biserica Ortodoxă Română de la modernism la
4
totalitarism............................................................................................101
6. Cristina LIXANDRU, Tânăra generaţie română după instaurarea
puterii populare.....................................................................................119
III. ARHIVARE ELECTRONICĂ
1. Gabriela ŢOPA, Evidenţa informatizată a Bibliotecii Centrului
Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”....................137
2. Ştefan HAŞEGAN, Documentele de arhivă în formă digitală. Pro şi
Contra...................................................................................................142
3. Oana-Elena MUNTEANU, Rolul mijloacelor şi tehnicilor de
comunicare electronică în activitatea curentă......................................145
4. Cristina ŢINEGHE, Perspective arhivistice privind digitizarea și
parteneriatul public-privat....................................................................156
IV. PROTEJAREA DOCUMENTELOR DE ARHIVĂ
1. Anton ROTARU, Necesitatea respectării actelor normative privind
accesul şi protecţia informaţiilor..........................................................163
V. NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Radu BALTASIU; Gabriel SĂPUNARU; Ovidiana BULUMAC,
Slăbirea comunităţii româneşti din Harghita-Covasna, Editura Centrul
European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, Bucureşti,
2011.......................................................................................................175
1. Ion CONSTANTIN; Ion NEGREI; Gheorghe NEGRU, Ioan Pelivan.
5
Istoric al mişcării de eliberare naţională din Basarabia, Editura
Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2012.............................................179
2. Ileana Maria RATCU, Teodor Bălan, istoric şi arhivist al Bucovinei,
Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2013.........................................183
3. Petre ŢURLEA, Monumente maghiare de neadmis în România,
Editura Karta Graphic, Ploieşti, 2013...................................................186
4. Nicolae Şt. NOICA; Ştefan PETRESCU, Domeniul Coroanei
instituţie model a lui Carol I după 130 de ani, Editura Vremea, Bucureşti,
2014......................................................................................................190
7
1. ARGUMENTE
Oportunitatea apariției unei publicații, oricare ar fi domeniul de
activitate pe care îl reprezintă, nu ar avea nevoie, în opinia noastră, de o
susținere specială. Când afirmăm asemenea idee avem în vedere, în
primul rând, rolul determinant al unui periodic în valorificarea
cunoștințelor și a experienței dobândite de fiecare lucrător în activitatea
specifică pe care o desfășoară. Apoi, drept argumente pot fi socotite
posibilitățile oferite pentru materializarea – prin publicare – a
rezultatelor cercetărilor efectuate pe tărâm științific.
Am putea aduce în discuție multe alte aspecte, dar considerăm că
toate pot fi sintetizate într-o apreciere ce-i aparține fostului director al
Arhivelor Statului din Iași, Gheorghe Ungureanu. La 23 noiembrie 1942,
el solicita conducerii Direcției Generale aprobarea înființării unei reviste,
„Arhivele Moldovei”, cu scopul de „a umple un gol demult simțit în
publicistica de specialitate a bătrânei cetăți culturale”... și totodată pentru
a crea „un stimulent cercetătorilor locali și funcționari<lor> acestei
Direcțiuni, care-și risipesc munca prin diferite reviste”.
Dacă am încerca o raportare a argumentelor de mai sus la
necesitatea și specificul micuței noastre publicații, am putea constata că
cele mai multe dintre ele corespund obiectivelor pe care inițiatorii și
le-au propus. În primul rând, putem demonstra că în cei aproximativ
șaptesprezece ani de activitate desfășurată, la nivelul S.C. Stefadina
Comserv S.R.L., s-au acumulat cunoștințe noi și chiar o bogată
experiență, care trebuie exploatate și puse în valoare. De remarcat faptul
că elementele afirmate de-a lungul timpului sunt, în primul rând, de
natură arhivistică, dar, în egală măsură, ele vizează și tărâmul informatic,
8
cu precădere digitalizarea documentelor. Legat de aceste aspecte se
impune să stăruim asupra altora, cărora nu li s-a acordat atenția cuvenită,
iar adeseori au fost chiar ocolite.
În mod concret, este vorba de problemele nou apărute în activitatea
practică, în afara aspectelor clasice pentru care, de regulă, soluțiile de
rezolvare sunt mai ușor de depistat. În cazul determinat de utilizarea
noilor tehnologii de prelucrare automată a informațiilor și asigurarea
suporților necesari pentru noile categorii și genuri de documente – ca să
dăm doar câteva exemple – soluționarea prin adaptarea metodelor vechi
la noile situații şi condiții este mai dificilă.
Drept urmare, socotim oportună apariția unei publicații, oricât de
mică ar fi ea, care să permită dezbaterea, în paginile ei, a problemelor ce
impun o soluționare practică rezultată din confruntarea unor idei, opinii
şi nu în ultimul rând, sugestii.
Întrucât lista argumentelor poate rămâne deschisă, ne-am permite să
ne aplecăm doar asupra încă unuia regăsit, de altfel, între cele invocate
de Gheorghe Ungureanu la 1942. Este vorba de „stimulentul” pe care
demersul nostru poate să-l constituie pentru lucrătorii S.C. Stefadina
Comserv S.R.L. Nu constituie un secret faptul că cei mai mulți dintre ei
sunt tineri absolvenți, în bună parte, ai Facultății de Arhivistică. Toți au
avut prilejul să vină în contact nemijlocit cu documentele de arhivă, pe
care știu să le prețuiască pentru informațiile bogate în conținut și utile
oricărui domeniu de cercetare științifică. Cu precădere, lor le este oferită
posibilitatea de a-şi valorifica potențialul profesional, preocupările de
investigare a arhivelor și dorința de a elabora studii, articole și, de ce nu,
lucrări de specialitate. În egală măsură, publicaţia este deschisă celor ce
doresc să contribuie la lărgirea cercetărilor arhivistice și a literaturii de
specialitate istorice.
9
Nădăjduim că astfel putem contribui la dezbaterea publică a
problemelor de ordin practic pe tărâm arhivistic, iar cercetarea istorică
va beneficia de noi mărturii și dovezi documentare. Cu aceleași gânduri
curate, asigurăm că vom ști să păstrăm decență și limite de competență,
respectându-i cum se cuvine pe specialiștii, care pe lângă administrarea
Patrimoniului Arhivistic Național, așa cum aprecia, în 1940, marele
istoric și arhivist Aurelian Sacerdoțeanu, asigură cercetarea și punerea
lui în valoare „cu cele mai variate studii de specialitate și cu un bogat
material documentar”.
Colegiul de redacţie
10
2. AMINTIRI PENTRU VIITOR
Director General Mihai NICOLAE
În urmă cu aproape două decenii, când am purces la drum, împreună
cu un mic grup de entuziaşti, punând bazele unei societăţi ce a devenit
S.C. Stefadina Comserv S.R.L., visam frumos şi nădăjduiam că într-o
bună zi va ajunge o instituţie menită să contribuie la dăinuirea
documentelor de arhivă, adevărate acte de identitate ale oricărei naţiuni.
Drumul parcurs a fost presărat cu obstacole, cu urcuşuri şi
coborâşuri, dar şi cu linii drepte, cu deschideri largi spre viitor. În acest
sens, mărturie stau, în mod special oamenii, care deşi puţini la număr, la
început, au înfruntat cu stoicism greutăţile întâmpinate, reuşind să treacă
peste ele, învăţând din lecţiile practice ale vieţii şi acumulând noi
cunoştinţe pe tărâm arhivistic. An de an, volumul materiei prime
documentare a crescut şi, implicit, conţinutul operaţiunilor arhivistice
efectuate, ceea ce a impus creşterea potenţialului uman.
O asemenea necesitate obiectivă s-a realizat prin completarea
treptată a schemei de organizare în raport cu cantitatea bazei
documentare şi complexitatea operaţiunilor arhivistice care urmau a fi
desfăşurate.
În mod firesc, odată cu mărirea capacităţii de muncă, am socotit
necesar să acordăm atenţia cuvenită dotării tehnice, fără de care nu sunt
posibile rezultate şi, mai cu seamă, performanţe de înalt nivel. Drept
urmare, proiectele concepute iniţial au fost actualizate şi perfecţionate,
ceea ce a făcut posibilă dotarea cu cele mai noi echipamente şi
tehnologii specifice activităţii arhivistice.
11
Realismul şi obiectivitatea ne-au demonstrat că, pentru a face faţă
complexelor operaţiuni arhivistice, ca să reuşim a utiliza echipamentele
avute la dispoziţie, este imperios necesar să dispunem de specialişti cu
temeinice cunoştinţe, atât pe tărâm arhivistic, cât şi în planul
tehnologiilor avansate.
În scopul realizării unui asemenea obiectiv complex a fost făcută o
investiţie aparte, cea în oameni, care s-a dovedit a fi deosebit de eficientă
şi plină de satisfacţii. Din nou stau mărturie oamenii, mai concret spus,
grupele de studenţi ce au urmat cursurile universitare în cadrul cărora, pe
lângă istorie, au studiat şi elemente ale ştiinţei arhivistice. Cele patru
serii de absolvenţi au întregit numărul specialiştilor care au contribuit la
ridicarea standardelor şi la propulsarea S.C. Stefadina Comserv S.R.L.
printre liderii prestatorilor de servicii arhivistice.
Performanţele şi rezultatele realizate, recunoscute la nivelul pieţei
serviciilor, nu ne-au infatuat, dimpotrivă, ne-au determinat să privim cu
speranţă şi încredere spre viitor, propunându-ne să ne menţinem la
nivelul cerinţelor şi standardelor europene. Visăm cu ochii larg deschişi
la alte performanţe, dorind să realizăm noi obiective ce se vor a fi
realiste şi pline de conţinut.
Între ele, se înscrie şi această publicație pe care am gândit-o, în mod
special, ca rampă de lansare pentru tânăra generaţie, majoritară în
societatea noastră, animată de dorinţa de a se apleca cu pasiune şi curaj
spre cercetarea şi punerea în valoare a informaţiilor oferite de
documentele de arhivă, materia primă şi obiectul muncii lor. În paginile
publicației pot fi expuse şi opinii, sugestii, rezultate ale experienţei
dobândite în practica arhivistică şi chiar gânduri pentru viitor.
Dorim ca demersul nostru publicistic să nu fie rezervat doar cadrului
strict al societăţii, în paginile fiecărui număr putând să se regăsească
12
eventuali colaboratori externi, colegi din alte societăţi care vor să-şi facă
publice strădaniile, preocupările, ideile şi experienţa acumulată de-a
lungul anilor.
Pe aceleaşi coordonate, se înscrie dorinţa noastră de a ne alătura
eforturilor Arhivelor Naţionale şi, în limita posibilităţilor şi
competenţelor noastre, să le sprijinim în îndeplinirea nobilei lor misiuni
de administrare a Patrimoniului Arhivistic Naţional.
Socotim că astfel ne aliniem frontului celor mulţi care cred că:
numai respectând trecutul putem făuri prezentul şi nădăjdui către
viitor.
13
3. PARTENERIAT EFICIENT ÎNTRE UNIVERSITATEA
„HYPERION” DIN BUCUREȘTI ȘI S.C. STEFADINA
COMSERV S.R.L
prof. univ. dr. Ștefan PĂUN
Învățământul universitar românesc pregătește specialiști în domenii
diferite de activitate. Universitatea „Hyperion” din București, prin
specializarea Istorie, oferă studenților și masteranzilor posibilitatea
specializării după absolvirea liceului cu diplomă de bacalaureat în
domeniul științelor istorice, arhivisticii, geopoliticii și relațiilor
internaționale. Aceste specializări sunt în concordanță cu Ghidul de
Certificare și Recunoaștere pentru Profesia de Arhivist. Pegătirea
teoretică, prin cursurile și seminariile din facultate și programul de
masterat, predate de specialiști renumiți, recunoscuți la nivel național și
internațional, este urmată de practica de specialitate la instituții de profil,
potențiale angajatoare ale studenților și masteranzilor. Acestă activitate
se realizează prin parteneriate încheiate de Universitatea ,,Hyperion”
cu aceste instituții, unde studenții și masteranzii, prin îndrumarea
tutorilor de practică, a instructorilor de practică și a specialiștilor din
domeniul universitar și privat, cunosc și participă direct la activitățile
economice, științifice etc. din întreprinderile și instituțiile de profil.
Dintre parteneriatele Universității „Hyperion” din București cel mai
important este cel încheiat cu S.C. Stefadina Comserv S.R.L., o
instituție de prelucrare și punere în valoare a arhivelor din instituțiile
publice și private. Parteneriatul a constat și constă în:
14
• pregătirea specialiștilor în domeniul arhivisticii, necesari
instituției prin frecventarea cursurilor și seminarilor la
specializarea Istorie și obținerea diplomei de licență, master și a
certificatului de specialist în domeniul arhivisticii;
• activități teoretice și practice legate de conservarea, prelucrarea și
punerea în valoare a arhivelor instituțiilor publice și economice
private;
• cunoașterea, folosirea și realizarea operațiunilor specifice
conservării, exploatării arhivelor instituțiilor publice și
economice cu instrumentele moderne de prelucrare folosite la
nivel european;
• arhivarea electronică a documentelor, proces care permite
realizarea unei baze de date specifice domeniului arhivistic cu
acces rapid (prelucrare automată), eficient pentru prelucrarea și
punerea în valoare a documentelor istorice, economice, de stare
civilă etc., existente în arhive;
• punerea în valoare a documentelor de arhivă prin sesiuni de
comunicări științifice la nivelul Universității „Hyperion” și S.C.
Stefadina Comserv S.R.L., cu participarea pe plan național și
internațional;
• valorificarea cercetării științifice prin articole și publicații în
reviste de specialitate și lucrări de interes istoric și arhivistic.
Parteneriatul între cele două instituții - Universitatea „Hyperion”
din București și S.C. Stefadina Comserv S.R.L.- s-a materializat prin
pregătirea a 40 de angajaţi din cadrul firmei, ca specialiști cu studii
superioare în domeniul arhivisticii, a istoriei, pe parcursul a trei serii de
absolvenți și a altor 15 lucrători care au urmat masteratul, ca formă de
înaltă specializare în aceste domenii. Absolvenții menționați, cu
15
pregătire teoretică realizată în cadrul Universității Hyperion din
București și practică de producție la S.C. Stefadina Comserv S.R.L., îşi
desfăşoară activitatea în cadrul acestei instituții unde se efectuează
operaţiuni de prelucrare, exploatare și punere în valoare a documentelor
de arhivă din cadrul unor instituții publice și economice la nivel național.
Parteneriatul a permis pregătirea unor specialiști de înaltă calificare
conform standardelor COR1 și din Uniunea Europeană. Arhivele sunt
cel mai important bun național prin informațiile istorice, economice, de
stare civilă, statistice etc. de conservare și punere în valoare a
patrimoniului național. Conservarea, valorificarea și exploatarea cu
mijloace moderne de accesare se pot realiza numai cu specialiști,
pregătiți după standarde europene de instituțiile noastre - Universitatea
„Hyperion" şi S.C. Stefadina Comserv S.R.L., printr-un parteneriat
eficient, modern, cu mare impact în pregătirea specialiștilor în domeniu,
căutați pe piața muncii. Arhivele păstrază identitatea națională, vorbesc
și îndeamnă la eficiență economică, conservarea patrimoniului național
uman și material.
Alături de învățământ și cercetare este domeniul cel mai important
pentru cunoașterea trecutului, prezentului și pregătirea viitorului.
1 Clasificarea Ocupațiilor din România.
I. DIN PRACTICA ARHIVISTICĂ -
OPINII
19
1. ARHIVA CENTRULUI ECLEZIASTIC DE
DOCUMENTARE „MITROPOLIT NICOLAE COLAN”
prof. dr. Ioan LĂCĂTUŞU
Sunt cunoscute împrejurările istorice de după decembrie 1989 şi
consecinţele separării pe criteriu etnic a instituţiilor de învăţământ şi
cultură românească din judeţele Covasna şi Harghita. În acest cadru, din
iniţiativa Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”, la Sf. Gheorghe s-a
înfiinţat Muzeul Spiritualităţii Româneşti, inaugurat în decembrie 1993,
de mitropolitul-cărturar Antonie Plămădeală. După înfiinţarea Episcopiei
Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, la 6 februarie 1996, la propunerea P.S.
Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, Adunarea Eparhială a
tinerii Episcopii a aprobat înfiinţarea Centrului Ecleziastic de
Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, având ca obiecte de activitate
formarea unui fond documentar privind cultura şi civilizaţia românească,
în toate formele lor de manifestare, urmărite de-a lungul istoriei, inclusiv
în contemporaneitate1.
Inaugurarea Centrului a avut loc, în 2 aprilie 1996, împreună cu
Secţia „Carpaţilor Răsăriteni” a Muzeului Naţional de Istorie a
Transilvaniei, din Cluj-Napoca, azi Muzeul Naţional al Carpaţilor
Răsăriteni. Asigurând o benefică colaborare cu distinşi cercetători din
principalele centre culturale ale ţării, cu asociaţiile culturale româneşti din
1 Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sf. Gheorghe, în O candelă în Carpaţi. Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei 15 ani de la înfiinţare. 1994 -2009, Editura Grai Românesc, Miercurea – Ciuc, 2009, volum tipărit cu binecuvântarea, sprijinul şi coordonarea Înaltpreasfinţitului Ioan Selejan, Arhiepiscopul Episcopiei Covasnei şi Harghitei, ediţie îngrijită de dr. Ioan Lăcătuşu şi prof. Drd. Nicoleta Ploşnea, pp. 587-624.
PRACTICA ARHIVISTICĂ
20
zonă, cu Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni şi Arhivele Naţionale,
Centrul a reuşit organizarea unor manifestări cultural ştiinţifice (sesiuni,
simpozioane, dezbateri, expoziţii) şi derularea unor proiecte culturale
precum: constituirea unui valoros fond de documente, a unui fond de carte
şi a unei baze de date despre românii din judeţele Covasna şi Harghita;
editarea Anuarului „Angvstia” (ajuns la al 17-lea număr), care cuprinde
studii şi articole de arheologie, istorie, etnografie şi sociologie, în
principal despre zona sud-estului Transilvaniei, redactarea unor lucrări şi
studii privind personalităţi ale culturii româneşti din Covasna şi Harghita,
studii monografice despre monumente laice şi ecleziastice, cercetări
privind evoluţia structurii etnice şi confesionale.
Centrul este gazdă primitoare a majorităţii acţiunilor întreprinse de
asociaţiile culturale româneşti din zonă, a întâlnirilor reprezentanţilor
comunităţii româneşti, a acţiunilor culturale, civice şi umanitare şi a
lecţiilor deschise, conferinţelor, vizionărilor colective de filme video cu
tematică de istorie, cultură, spiritualitate şi civilizaţie românească, la
care participă elevi din Sf. Gheorghe.
Acum 20 ani, cei interesaţi de istoria comunităţilor româneşti din
fostele scaune secuieşti consultau fişierele marilor biblioteci din ţară,
având surpriza să găsească puţine lucrări, studii şi articole pe această
temă. Prin activitatea sa, Centrul Ecleziastic de Documentare a căutat să
suplinească acest deficit informaţional. Prin cercetările şi publicaţiile
sale, Centrul a pus în valoare trecutul românesc din arcul intracarpatic,
sinuoasa sa istorie, cât şi contextul geopolitic în care personalităţile
culturale şi ştiinţifice, elitele sociale, politice şi etnice au contribuit la
înălţarea culturală şi spirituală a zonei, în cele mai vitrege perioade ale
zbuciumatei sale istorii.
În anul 2000, a fost înfiinţată Editura „Eurocarpatica” a Centrului
PRACTICA ARHIVISTICĂ
21
European de Studii Covasna - Harghita. Editura şi-a propus să editeze cu
prioritate lucrări privind istoria, cultura şi spiritualitatea românească şi
convieţuirea interetnică din sud-estul Transilvaniei, indiferent de
domiciliul autorilor, precum şi volume ce poartă semnătura unor
intelectuali din Arcul Intracarpatic, indiferent de tematica acestora.
Împreună cu editurile partenere: Grai Românesc (Episcopia Ortodoxă a
Covasnei şi Harghitei), Angvstia (Muzeul Naţional al Carpaţilor
Răsăriteni), Arcuş (Centrul de Cultură Arcuş), România pur şi simplu din
Bucureşti ş.a., în cei 14 ani de activitate, au văzut lumina tiparului peste
130 de volume şi publicaţii de istorie laică şi bisericească, teologie
ortodoxă, etnografie, demografie, sociologie, pedagogie, management,
matematică, memorialistică, volume de proză şi poezie, monografii ş.a.
Volumele apărute la Eurocarpatica şi la editurile partenere, în perioada
menţionată, cu participarea nemijlocită a redactorilor şi cu sprijinul unor
generoşi sponsori, poartă semnăturile unor distinse personalităţi, membri
ai Academiei Române, cadre didactice universitare, cercetători,
muzeografi, arhivişti, dar şi a mai multor profesori, preoţi şi alţi
intelectuali din judeţele Covasna şi Harghita. Deoarece majoritatea
volumelor editate au fost tipărite în tiraje mici şi nu au fost incluse în
reţelele naţionale de distribuire a cărţilor, o bună parte dintre acestea pot fi
consultate şi pe internet, pe site-ul Centrului European de Studii
Covasna-Harghita: www.cesch.ro, iar în perspectivă, sub forma unei
biblioteci digitizate, realizată cu sprijinul specialiştilor de la S.C.
Stefadina Comserv SRL, Bucureşti2.
Având în vedere numărul mic de cercetători din judeţele Covasna şi
2 Ioan Lăcătuşu, Erich Mihail Broanăr, Editura Eurocarpatica – 10 ani în slujba culturii româneşti din Arcul Intracarpatic, în „Familia română”, Anul 12, Nr. 4 (43), 2011, p. 122.
PRACTICA ARHIVISTICĂ
22
Harghita – arhivişti, muzeografi, profesori – Centrul a beneficiat, de-a
lungul anilor, de un număr important de colaboratori din întreaga ţară. În
toţi aceşti ani, Centrul şi-a desfăşurat activitatea, asigurând consecvenţă
şi continuitate în acţiunile sale, concomitent cu preocuparea de
actualizare a modalităţilor de lucru, în consens cu schimbările rapide ce
au loc în societatea românească la început de secol şi mileniu. În acest
sens, în finalul dezbaterilor din cadrul Sesiunii Naţionale de Comunicări
Ştiinţifice, Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie, cultură,
civilizaţie, ediţia a XIV-a, manifestare ştiinţifică ce a avut loc în zilele
29-30 septembrie 2008, la Miercurea-Ciuc, pentru instituţionalizarea
activităţii de cercetare desfăşurată de ani de zile de un grup de specialişti
din principalele centre culturale ale ţării şi din judeţele Covasna,
Harghita şi Mureş, cât şi pentru formarea unei baze de date cu utilizatori
multipli, referitoare la arealul sud-est transilvan, s-a stabilit să se
înfiinţeze Grupul de cercetare „Ioan I. Russu”.
Obiectivele acestuia sunt următoarele: analiza anuală a stadiului
cercetărilor interdisciplinare ale istoriei, culturii şi spiritualităţii
româneşti din sud-estul Transilvaniei şi a convieţuirii interetnice
româno-maghiare din acest areal; stabilirea priorităţilor de cercetare a
problematicii interdisciplinare specifice sud-estului transilvan, pe termen
scurt, mediu şi de perspectivă; sprijinirea editării unor lucrări referitoare
la istoria, cultura şi spiritualitatea românească din sud-estul Transilvaniei
şi la convieţuirea interetnică româno-maghiară; organizarea unor
momente în memoria cercetătorilor istoriei, culturii şi spiritualităţii
româneşti din sud-estul Transilvaniei şi a convieţuirii interetnice
româno-maghiare; decernarea anuală a premiului „Ioan I. Russu”
autorilor celor mai bune lucrări referitoare la istoria, cultura şi
spiritualitatea românească din sud-estul Transilvaniei şi la convieţuirea
PRACTICA ARHIVISTICĂ
23
interetnică româno-maghiară; postarea pe internet a celor mai importante
lucrări referitoare la istoria, cultura şi spiritualitatea românească din
sud-estul Transilvaniei3.
Îmbunătăţind experienţa acumulată în anii anteriori, Centrul şi-a
stabilit relaţii de parteneriat şi cooperare, bine structurate pe baza unor
proiecte punctuale, în domeniile: muzeografiei (cu Muzeul Naţional al
Carpaţilor Răsăriteni), cercetării socio-umane (cu Centrul European
de Studii Covasna - Harghita), cultural şi civic (cu asociaţiile
cultural-creştine şi civice, membre ale Forumului Civic al Românilor
Covasna, Harghita şi Mureş), prelucrării şi informatizării arhivei (cu
S. C. Stefadina Comserv S.R.L. din Bucureşti).
Printre priorităţile Centrului se află păstrarea, prelucrarea şi
valorificarea arhivei formată din fonduri şi colecţii de documente
bisericeşti şi laice. În salvarea de la dispariţie şi distrugere a
documentelor create şi deţinute de bisericile ortodoxe şi greco-catolice
din fostele scaune secuieşti Trei Scaune, Ciuc şi Odorhei, un rol deosebit
de important l-a avut preotul-arhivist Ioan I. Rafiroiu.
Preotul şi arhivistul Ioan I. Rafiroiu (1907-1982) s-a născut la 25
ianuarie 1907, în comuna Cernat, unde tatăl său a fost preot între anii
1905-1914. În istoria românilor din sud-estul Transilvaniei, este cunoscută
figura de apostol a preotului Ioan Rafiroiu senior (1882-1948), din Araci,
care a condus protopopiatul Oituz, cu sediul în Târgu-Secuiesc, între anii
1923-1948, legându-şi definitiv numele, împreună cu consăteanul său,
Aurel Nistor, protopopul de Sf. Gheorghe, de frumoasele fapte din
domeniul învăţământului, culturii şi administraţiei din perioada interbelică,
3 Ioan Lăcătușu, O modalitate eficientă de valorificare ştiinţifică a documentelor arhivistice. Grupul de cercetare „I.I. Russu” pentru studiul sud-estului Transilvaniei, în „Profesioniștii noștri 10. Corneliu Mihail Lungu la 70 de ani”, ediție îngrijită de Vilică Munteanu și Ioan Lăcătușu, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, pp. 809-840.
PRACTICA ARHIVISTICĂ
24
de acea „veritabilă renaştere culturală, socială şi economică” a românilor
din fostul judeţ Trei Scaune. Unul dintre cei şapte copii ai protopopului
Ioan şi Valeria (sora protopopului Aurel Nistor, a medicului Pompiliu
Nistor şi a episcopului Veniam Nistor), Ioan a continuat tradiţia familiei,
devenind preot şi îndrumător în problemele spirituale, culturale şi
naţionale ale românilor din Târgu-Secuiesc, pentru o lungă şi frământată
perioadă de timp4.
Ioan I. Rafiroiu urmează cursurile şcolii primare din Cernătul de Jos,
pe care le continuă la Poiana Sărată, localitate în care preotul Ioan
Rafiroiu senior va sluji cu vrednicie până în anul 1940. Desfăşurarea
luptelor în războiul de întregire a neamului a făcut ca tânărul Ioan Rafiroiu
să-şi înceapă cursurile gimnaziale la Bârlad şi să le continue la Sf.
Gheorghe, după care a urmat Liceul „Dr. Ioan Meşotă” din Braşov. Între
anii 1926-1930, este student al Academiei Teologice din Sibiu, unde l-a
avut ca profesor, la studiul biblic al Noului Testament şi la limba română,
pe viitorul mitropolit al Ardealului, Nicolae Colan. După bunul obicei al
timpului, pentru perfecţionarea şi completarea studiilor, a urmat doi ani
cursurile fără frecvenţă ale Facultăţii de Drept din Bucureşti. În anul 1931,
s-a căsătorit cu învăţătoarea Ana Ciutac, fiica preotului Ştefan Ciutac din
Cernătul de Jos, cu care va avea bucuria să sărbătorească şi nunta de aur,
alături de fiul lor, Ioan, şi de toţi cei dragi. A fost hirotonit preot de către
mitropolitul Nicolae Colan la 3 august 1931, iar peste o lună de zile,
instalat în parohia Târgu-Secuiesc. În toamna anului 1940, după Dictatul
de la Viena, împreună cu majoritatea credincioşilor săi, a luat drumul
pribegiei. După câteva luni, cât a slujit în Parohia Buces-Vulcan,
protopopiatul Zarandului, s-a transferat în Parohia Arini, unde a rămas
4 Ioan Lăcătușu, Arhiviști ardeleni. Ioan I. Rafiroiu (1907 -1982, în „Anuarul Arhivelor Mureșene”, Serie Nouă, Nr. II (VI), pp. 313-320.
PRACTICA ARHIVISTICĂ
25
până la începutul anului 19455.
La fel ca şi tatăl său, şi preotul Ioan Rafiroiu jr. s-a „bucurat” de
atenţia autorităţilor instalate la putere în judeţ, după retragerea
administraţiei româneşti, din 14 noiembrie 1944. După ce în februarie
1945 a fost condamnat la un an şi trei luni închisoare, fiind eliberat la
intervenţia Parchetului, care a găsit „sentinţa nedreaptă”, în 22 martie
1945 este arestat din nou şi deţinut, fără ca familia să ştie ceva de soarta sa.
Din scrisoarea trimisă de pr. Alexandru Petruţ de la Sf. Gheorghe,
Arhiepiscopiei Sibiului, rezultă că pr. Ioan Rafiroiu jr. „a fost
condamnat de către pleava oraşului Târgu-Secuiesc la un an şi trei luni
închisoare, pe simplul motiv că este român şi stă în parohie”. Suferinţa
îndurată este relatată de însuşi pr. Rafiroiu, după cea de-a doua arestare a
sa: „În ziua de 31 martie 1945, am fost eliberat din închisoarea de la
Sfântu Gheorghe, după ce am stat 70 de zile în celulă, singur ca şi cel
mai mare criminal cu un regim special (…), Nu mi s-a permis nici măcar
de sfintele sărbători spovedania şi împărtăşania pe care o doream cu
cea mai mare nerăbdare, ba, în ziua de Florii am fost pus să spăl celula
şi să frec pe jos. Aceasta mi-a fost răsplata pentru curajul pe care l-am
avut de a apăra interesele mele în secuime şi ale credincioşilor. Azi sunt
bolnav şi deprimat sufleteşte, averea cheltuită, dator, şi mi s-a comunicat
că sunt trecut pe tablou la Tg. Secuiesc, dar cu cea mai mare durere
trebuie să renunţ".6
Cu sănătatea zdruncinată, în octombrie 1945 revine în parohie, la
credincioşii săi, drastic împuţinaţi, şi îşi reia activitatea de refacere a vieţii
5 Ioan Lăcătuşu, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1998, p. 129-132. 6 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna şi Harghita. Istorie, Biserică, Şcoală, Cultură, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2003, pp. 396-402.
PRACTICA ARHIVISTICĂ
26
bisericeşti şi naţionale din Târgu-Secuiesc. La data de 1 noiembrie 1945,
este numit administrator protopopesc al reînfiinţatului Protopopiat Oituz,
demnitate ce o va îndeplini până în anul 1950, când protopopiatul va fi
desfiinţat. În acelaşi an, „pentru activitatea depusă în cadrul bisericii
strămoşeşti”, mitropolitul Nicolae Bălan l-a distins cu „brâul roşu”.
Împovărat de ani, slujeşte cu sufletul întristat în biserica din
Târgu-Secuiesc şi parohiile din jurul oraşului până la pensionarea sa, în
anul 1976. Dacă pe linie administrativ-gospodărească – în condiţiile
concrete ale acelor ani – nu a reuşit să împiedice ruinarea bisericilor din
zona Târgu-Secuiesc, în schimb, pe linie arhivistică, a desfăşurat o bogată
activitate. A participat la salvarea documentelor rămase, din întâmplare,
nearse, în vreun colţ din podul bisericilor şi la întocmirea inventarelor
bunurilor de patrimoniu ale tuturor bisericilor ortodoxe din judeţ.
Devenită o adevărată pasiune, activitatea sa arhivistică a fost continuată şi
după pensionarea (în 1976) şi mutarea sa la Braşov, până în preajma
trecerii în eternitate, în anul 1982”7.
Cunoscător al limbilor maghiară şi germană şi al paleografiei
chirilice, având solide cunoştinţe de teologie, istorie şi drept, fiind în
acelaşi timp un bun cercetător al istoriei locale, preotul arhivist Ioan I.
Rafiroiu, conştient de importanţa salvării documentelor create şi deţinute
de parohiile ortodoxe şi cele foste greco-catolice din fostul judeţ Trei
Scaune, şi-a însuşit legislaţia arhivistică a vremii şi a desfăşurat o
prolifică activitate de salvare şi inventariere a acestor documente.
Căutând să respecte dispoziţiile privind predarea documentelor
bisericeşti la Arhivele Statului dar, în acelaşi timp, manifestându-şi
neîncrederea în instituţiile abilitate ale statului comunist, pr. Ioan I.
7 Ioan Lăcătuşu, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1998, pp. 129-132.
PRACTICA ARHIVISTICĂ
27
Rafiroiu, a manifestat prudenţă, diplomaţie şi pragmatism în ceea ce
priveşte destinaţiile de păstrare a documentelor salvate şi inventariate, cu
eforturi deosebite.
În contextul istoric cunoscut, această activitate a fost deosebit de
dificilă. După anii de maximă intoleranţă, manifestată faţă de parohiile
ortodoxe şi greco-catolice, în perioada de după Dictatul de la Viena,
pentru aceste parohii au urmat noile provocări cauzate de ateismul
regimului comunist. Majoritatea bisericilor româneşti (ortodoxe şi
greco-catolice) din localităţile etnic mixte ale judeţului Trei Scaune se
aflau în paragină şi erau rămase fără credincioşi. Cea mai mare parte a
bunurilor de patrimoniu (cărţi şi obiecte de cult, inclusiv documentele de
arhivă) fuseseră distruse în toamna anului 1940 şi în anii ce au urmat.
Din fericire, unele dintre aceste documente au fost salvate, prin grija
încercaţilor credincioşi români din zonă. Un caz concret îl reprezintă în
acest sens parohia ortodoxă Micfalău, unde cărţile de cult şi documentele
parohiei au fost depozitate într-un pod dublu al bisericii8.
În acele condiţii grele, cu dotări mai mult decât modeste, dar cu o
motivare bazată pe o înaltă conştiinţă civică şi patriotică, preotul Ioan I.
Rafiroiu a vizitat majoritatea parohiilor ortodoxe din fostele raioane
Târgu-Secuiesc şi Sf. Gheorghe şi a salvat de la distrugere importante
categorii de documente. Prin grija sa, au fost predate la Arhivele Statului
din Sf. Gheorghe documentele grupate în nouă fonduri arhivistice
bisericeşti şi în fondul ASTRA - Despărţământul Târgu-Secuiesc. O
valoare documentară deosebită o au registrele parohiale de stare civilă
ale parohiilor şi filiile ortodoxe şi greco-catolice din judeţul Covasna,
aflate în păstrare la Arhivele Naţionale Covasna, documente depuse prin
8 După mărturia preotului Ioan Cucu, fost paroh în Micfalău, apoi în Baraolt şi Sf. Gheorghe.
PRACTICA ARHIVISTICĂ
28
strădaniile preotului arhivist Ioan I. Rafiroiu. Pentru o bună parte din
aceste localităţi, registrele parohiale de stare civilă au rămas singurele
mărturii documentare despre existenţa unor comunităţi româneşti, astăzi
dispărute. Cea mai mare parte a documentelor salvate de la distrugere de
pr. Ioan I. Rafiroiu au fost prelucrate arhivistic şi păstrate în arhiva
parohiei ortodoxe Târgu-Secuiesc (deţinătoare a documentelor create de
parohiile ortodoxe care au făcut parte din Protopopiatul „Oituz”,
structură ecleziastică care a funcţionat în perioada 1922-1952, cu
excepţia anilor 1940-1950) şi a Protopopiatului Ortodox Român Sf.
Gheorghe.
După înfiinţarea Episcopiei
Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei,
în septembrie 1994, şi a
Centrului Ecleziastic de
Documentare „Mitropolit
Nicolae Colan” (CEDMNC),
instituţie de cultură aflată în
subordinea noii Eparhii, aceste
documente au fost încredinţate
spre păstrare şi valorificare
arhivei Centrului.
Introducerea în circuitul
public a acestor documente, de o valoare deosebită pentru istoria
românilor din sud-estul Transilvaniei, necesita o nouă prelucrare
arhivistică, în conformitate cu prevederile legislaţiei arhivistice în
vigoare.
Acest demers, care depăşea resursele materiale şi umane ale
Centrului, a fost realizat prin încheierea unui parteneriat cu S.C.
PRACTICA ARHIVISTICĂ
29
Stefadina Comserv S.R.L. din Bucureşti.
Cercetătorii interesaţi de valorificarea ştiinţifică a informaţiilor
oferite de documentele din arhiva CEDMNC trebuie să aibă în vedere
următoarele aspecte:
• De la Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe au fost preluate
documente, cu excepţia celor referitoare la activitatea economică,
până în anul 1979, putând fi completate cu o nouă serie de
documente, în primă tranşă, până în 1989. În aceeaşi arhivă se
află toate documentele referitoare la proprietăţile deţinute de
parohiile ortodoxe din localităţile judeţului Covasna.
• La parohia ortodoxă Târgu-Secuiesc se mai află documente create
de fostul Protopopiat Oituz, care în viitor pot fi integrate în
fondul arhivistic Protopopiatul ortodox Oituz, deţinut în arhiva
CEDMNC.
• La Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni au fost predate o
serie de documente referitoare la şcolile confesionale ortodoxe
din județul Trei Scaune şi un număr important de manuale pentru
învăţământul confesional românesc din Transilvania.
• La Arhivele Naţionale Covasna, în Fondul nr. 150, se află în
păstrare registrele parohiale de stare civilă, inclusiv cele de la
parohiile ortodoxe şi greco-catolice din județul Trei Scaune,
astăzi Covasna. Aceeaşi situaţie există şi la Arhivele Naţionale
Harghita.
• La oficiul de specialitate de la Consiliul Judeţean Covasna se află
registrele de stare civilă (naşteri, căsătorii, decese) din toate
localităţile judeţului, din perioada 1895 până în prezent. Aceeaşi
situaţie există şi la Consiliul Judeţean Harghita.
PRACTICA ARHIVISTICĂ
30
• La Arhivele Naţionale Covasna se află în păstrare documente
grupate în următoarele fonduri parohiale româneşti:
Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe, parohiile ortodoxe Breţcu,
Covasna, Cernătul de Jos, Lisnău, Zagon, Protopopiatul
Greco-Catolic Poian, parohiile greco-catolice Aita Seacă,
Ghelinţa, Turia ş.a. Aceeaşi situaţie există şi la Arhivele
Naţionale Harghita.
• Documente ale bisericilor româneşti din judeţele Covasna şi
Harghita se mai află la majoritatea parohiilor ortodoxe din aceste
judeţe, la Protopopiatul ortodox Miercurea-Ciuc şi la Mânăstirea
„Sf. Prooroc Ilie Testiveanu” de la Topliţa.
• Documente referitoare la activitatea Asociaţiunii ASTRA se mai
află în păstrare la: Arhivele Naţionale Sibiu, Biblioteca ASTRA
Sibiu, Arhivele Naţionale Covasna, Arhivele Naţionale Harghita
şi în colecţia de documente aflată în păstrarea CEDMNC.
• La Muzeul Bisericii „Sf. Nicolae” din Şcheii Braşovului se află
mai multe documente referitoare la parohiile ortodoxe din fostele
scaune secuieşti, în fondurile Pompiliu Nistor şi Aurel Nistor.
• Documente create de parohiile ortodoxe şi greco-catolice din
actualele judeţe Covasna şi Harghita se mai găsesc la: arhivele
Patriarhiei Ortodoxe Române din Bucureşti, Mitropoliei
Ardealului din Sibiu, Mitropoliei Clujului, Maramureşului şi
Sălajului, din Cluj-Napoca, Arhiepiscopiei de Alba Iulia, precum
şi la Arhivele Naţionale din Sibiu, Alba Iulia, Tg. Mureş, Cluj,
Bucureşti, Braşov ş.a.9.
Din punctul nostru de vedere, studiul de caz prezentat reprezintă nu
9Arhiva CEDMNC
PRACTICA ARHIVISTICĂ
31
numai un parteneriat public–privat de succes în domeniul prelucrării şi
informatizării arhivistice, dar şi un demers patriotic, responsabil, de
salvare şi valorificare a unui important segment al Patrimoniului
Arhivistic Naţional, aflat într-o zonă bântuită de proiecte separatiste şi
autonomiste.
32
2. DIN ACTIVITATEA DE PRELUCRARE A
DOCUMENTELOR CASEI NAȚIONALE DE PENSII
PUBLICE. FONDAREA (STUDIU DE CAZ)
arhivist, Ana CHIRIAC
Ne-am propus să abordăm această problemă în temeiul experienței
acumulate din procesul de prelucrare a unui fond bogat în informații,
cu totul speciale, față de care, până în prezent, nimeni nu s-a aplecat cu
atenție și numai bunul Dumnezeu ni l-a scos în cale.
Câtă bucurie poate avea un colectiv de arhiviști adevărați când, după
o muncă laborioasă într-o imensitate de documente uitate (peste 3000
m.l. documente), descoperă în ”banalele” dosare de pensii acte originale
din vremuri tecute. Și pentru a fi mai convingători să dăm câteva
exemple: diplomă de subveterinar – 1851; brevet pentru Crucea Trecerii
Dunării – 1877-1878; titlu de pensie – 1896; atestat pentru terminarea
cursurilor de învățător eliberat de Principatele Unite Române – 1865;
diplomă de bacalaureat a Universității din Iași - 1877; brevet de înaintare
în grad II, de conferire a medaliei comemorative a proclamării
Independenței 1877–1878; atestat acordat în urma terminării cursului gr.
I în Seminarul Central din București -1878; diplomă de bacalaureat în
Litere şi Știinţe de la Universitatea Bucureşti -1893; diplomă de licenţă
în Ştiinţele Naturale de la Universitatea Bucureşti -1901; atestat de
calificare eliberat de Ţarul Rusiei - 1904 (în limba rusă); act de studii
clasa II -1891; registru de personal al Administrației Domeniului de
Coroană – 1893-1947; certificat privind satisfacerea stagiului militar -
1906; pașaport – 1908; timbrul Comunei Primăriei București – 1919.
PRACTICA ARHIVISTICĂ
33
Desigur, lista nu se încheie aici.
Pentru a se înțelege mai bine situația în care ne aflam și în care
trebuia luată o hotărâre în ceea ce privește prelucrarea acestor arhive,
consider util a prezenta pentru început un scurt istoric al provenienței
documentelor.
În România, un rol însemnat în istoria asigurărilor sociale l-au jucat
tradiţiile culturale şi naţionale, precum şi tot ceea ce se include în
conceptul de componentă a vieţii societăţii. Pentru a se ajunge la un
sistem închegat de asigurări şi protecţie socială a fost nevoie să se
parcurgă anumite etape pe treptele istoriei, pornind de la forme
incipiente ale asigurării lucrătorilor.
Asigurările pentru cazurile de boală şi bătrâneţe au fost cunoscute în
România încă din jurul anilor 1800, când breslele au iniţiat acţiuni de
constituire a unor fonduri din cotizaţii, caritate publică etc. Astfe,l se
reţin:”cutia milelor” în Ţara Româneasca şi în Moldova şi „lăzile
frăţeşti” în Transilvania, menite, în principal, să-i ajute pe membrii
breslei care erau în nevoie1.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu dezvoltarea societății, ca
urmare a revoluţiei industriale, a apărut o clasă nouă, cea a muncitorilor
industriali, a căror existență a fost dependentă în totalitate de plata
regulată a salariilor şi de cuantumul lor. Drepturile de asigurări sociale
ale muncitorilor au fost, într-o primă fază, acordate prin statutele
muncitoreşti, sub formă de sprijin mutual între aceştia. În această
perioadă, în România, deşi proletariatul industrial se afla doar la
începuturile sale, au apărut primele forme de organizare a lucrătorilor în
grupări denumite „asociaţii de întrajutorare” și respectiv „casele de
1http://www.scritube.com/economie/asigurari/ISTORICUL-EVOLUTIEI-SISTEMELOR 646231813.php
PRACTICA ARHIVISTICĂ
34
ajutor” (1873), „casele de ajutor mutual” (1881), care însă nu s-au
materializat prin lege, rămânând la stadiul de iniţiative.
Aceeaşi soartă a avut-o şi „Regulamentul de funcţionare a caselor de
ajutor şi de pensii”2 elaborat, în baza Legii minelor din 1895, dar
niciodată aprobat3.
Odată cu dezvoltarea capitalismului în România şi creşterea din
punct de vedere numeric a angajaților, s-au acutizat şi problemele sociale
şi economice, între care asigurarea socială a muncitorilor a ocupat o
poziţie prioritară. Treptat, s-a conturat ideea instituţionalizării acestor
drepturi prin intermediul legilor care trebuiau să garanteze drepturile de
asigurări sociale.
În 1895 a fost adoptată Legea minelor care a instituit introducerea
asigurării sociale obligatorii pentru minerii şi muncitorii din industria
petrolieră, prin instituţionalizarea dreptului la pensie şi a dreptului la o
indemnizaţie în cazul accidentelor de muncă. Ea a fost susţinută de
guvernul conservator condus de Petre Carp. Legea a dispus înfiinţarea
unei Case de ajutor şi a unei Case de pensii, ale căror fonduri erau
realizate prin contribuţia egală a patronilor şi a muncitorilor4.
În anul 1902 Legea pentru organizarea meseriilor (Legea Missir)
prevedea, printre altele, înfiinţarea unui sistem de asigurări sociale
pentru meseriaşi pe baze corporatiste. Conform art. 56 din lege
„Corporaţiile sunt datoare, potrivit mijloacelor de care vor putea
dispune: să înfiinţeze case de asigurări sau să asigure pe membrii
corporaţiei la societăţi de asigurare contra boalelor, accidentelor,
2*** Legea minelor, promulgată prin înaltul decret Regal nr.1972 din 20 Aprilie 1895, publicată în Monitorul Oficial al României, nr.16 din 21 Aprilie 1895. 3*** Istoria românilor: VII , TOM II, De la Independență la Marea Unire, coordonator, Acad. Gheorghe Platon, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 32 4Idem
PRACTICA ARHIVISTICĂ
35
infirmităţilor, cazurilor de moarte”5.
După cum se observă, legea a completat procesul de
instituţionalizare a asigurărilor sociale la o nouă categorie socială –
meseriaşii.
Încercările de legiferare a unor măsuri de asigurări sociale în
România s-au materializat abia în anii 1910 şi 1912, când au fost
adoptate „legea sanitară” 6 , ce cuprindea şi dispoziţii referitoare la
înfiinţarea „Caselor de bolnavi şi ajutor”, ale căror fonduri erau
constituite din contribuţii, în părţi egale, ale muncitorilor şi patronilor, şi
respectiv „legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor
muncitoreşti” cunoscută şi sub denumirea de „Legea Neniţescu”.
Autorul acestei legi, a reglementat asigurarea contra bolii şi decesului și
a introdus asigurarea de invaliditate şi de bătrâneţe, precum şi
asigurarea contra accidentelor, toate cu caracter obligatoriu. Legea a
fost apreciată la vremea respectivă ca una dintre cele mai moderne legi
europene în domeniu. Potrivit prevederilor din „Legea Neniţescu”, la
constituirea fondurilor de asigurare participau, dar în proporţii diferite,
atât salariaţii, cât şi patronatul şi statul. Dacă pentru ajutoarele în caz de
accidente de muncă fondurile se constituiau în exclusivitate din
cotizaţiile patronilor, în caz de boală, maternitate sau deces cotizaţia
„cădea” în sarcina exclusivă a salariaţilor. Pentru constituirea fondurilor
destinate protecţiei unor categorii de salariaţi de stat necesare plăţii
pensiilor de invaliditate şi de bătrâneţe, contribuţiile se împărţeau în mod
egal între patronat, salariaţi şi stat (câte 1/3 fiecare)7.
5*** Legea pentru organizarea meseriilor, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 266 din 5 martie 1902. 6 *** Legea sanitară publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 211 din 20 decembrie 1910. 7 *** Legea pentru Organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti,
PRACTICA ARHIVISTICĂ
36
Activitatea meseriaşilor, organizaţi sub formă de breaslă, corporaţie
sau federală, era coordonată de Casa Centrală a Meseriilor, Creditului şi
Asigurărilor Muncitoreşti, cu sediul în Bucureşti, pe lângă care se
înfiinţează Casa de Asigurare în Contra Boalei şi pentru Cheltuieli de
înmormântare (art.114). Totodată, prin articolul 113 al acestei legi, se
abrogă Legea pentru Organizarea meseriilor din anul 1902 şi Legea din
anul 1906.
Cu toate lacunele din reglementările elaborate în anii 1910 şi 1912,
cele două legi au reprezentat un mare succes pentru salariaţi care, pentru
prima oară, reuşeau să obţină unele drepturi în raport cu patronatul.
Fără să fi încălcat principiile sale călăuzitoare, prin modificările
intervenite ulterior, „Legea Nenițescu” a rămas în vigoare până în
momentul unificării asigurărilor sociale. În anul 1933, sub presiunea
salariaţilor şi ca urmare a perioadei de criză economică din anii
1929-1933, a fost adoptată Legea pentru unificarea asigurărilor sociale
din toate provinciile ţării (la acea dată existau trei regimuri diferite de
asigurări sociale), pe baza proiectului prezentat de D. R. Ioanițescu, care
ocupa funcţia de ministru al muncii, sănătăţii şi ocrotirilor sociale8. Deşi
în titulatură legea s-a referit la unificarea asigurărilor sociale, în realitate
a perpetuat sistemul de asigurări sociale de tip comutativ, avându-se în
vedere, în continuare, doar salariaţii şi meseriaşii. Legea a precizat cu
claritate principiile de bază ale sistemului de asigurări sociale din
România, printre care amintim, în primul rând, principiul
contributivităţii şi cel al solidarităţii. Prin această lege, s-a prevăzut
nivelul de 6% al cotizaţiei de asigurări sociale, suportată în mod egal de promulgată prin Decretul regal 375/25.01.1912 şi publicată în Minitorul Oficial al României, nr. 236 din 27 ianuarie 1912. 8*** Legea pentru unificarea asigurărilor sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 83 din 8 aprilie 1933.
PRACTICA ARHIVISTICĂ
37
asiguraţi (salariaţi) şi patroni, statului revenindu-i obligaţia de a acorda o
subvenţie doar pentru fondul de pensii. S-au prevăzut, de asemenea,
garantarea sistemului de către stat şi subvenţionarea fondului de
asigurări sociale de către stat, la nevoie. Întrucât România a adoptat
sistemul comutativ al asigurărilor sociale şi a realizat un sistem de
asigurări sociale obligatorii de stat doar pentru titularii contractelor de
muncă şi meseriaşi, alte categorii socio-profesionale au simţit nevoia să
realizeze sisteme proprii de asigurări sociale.
Primul sistem privat de asigurare socială apărut în România a fost
cel al avocaţilor. Totodată, s-au pus bazele altor sisteme private de
asigurări sociale printre care amintim: cel al Bisericii Ortodoxe Române,
cele ale membrilor uniunilor de creaţie - scriitori, muzicieni, artişti
plastici.
Păstrând în linii mari principiile Legii asigurărilor sociale din 1933,
în anul 1938 s-a adoptat o nouă lege, care prevedea că fondurile de
asigurări sociale se constituie dintr-o cotizaţie unică de 8% asupra
salariului mediu al clasei de cotizare (erau stabilite 8 clase de cotizare)
plătibilă în părţi egale de salariaţi şi patroni, cotizaţie majorată la 14 %
în iunie 1944. De menţionat că obligaţia de plată a cotizaţiilor revenea
patronului, care era „în drept să reţină din salariul cuvenit angajaţilor lui
partea de cotizaţie ce cade în sarcina acestora”9.
După anul 1944, sistemul de asigurări sociale pentru bătrâneţe îşi
schimbă modul de organizare şi finanţare, ca urmare a regimului
comunist care s-a instaurat. Sunt desfiinţate casele autonome de pensii şi
cele peste 100 case de pensii private. La 6 martie 1946 se înfiinţează
Ministerul Asistenţei şi Asigurărilor Sociale care preia atribuţiile
9*** Legea asigurărilor sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 298 din 22 decembrie 1938.
PRACTICA ARHIVISTICĂ
38
Ministerului Asigurărilor Sociale şi o parte dintre cele ale Ministerului
Sănătăţii şi Asistenţei Sociale10.
Ministerul Muncii se unifică, la 1 decembrie 1946, cu Ministerul
Asistenţei şi Asigurărilor Sociale, formând Ministerul Muncii şi
Asigurărilor Sociale, care la 15 aprilie 1948 devine Ministerul Muncii şi
Prevederilor Sociale, iar la 2 iunie 1952, Ministerul Prevederilor Sociale.
La numai 5 ani, respectiv 1957, Ministerul Prevederilor Sociale este
desfiinţat, atribuţiile fiind preluate de Ministerul Sănătăţii şi Prevederilor
Sociale, iar la sfârşitul anului1967 se reînfiinţează Ministerul Muncii.
Din anul 1949, au luat fiinţă asigurările sociale de stat. Prin Legea
nr. 10/1949 pentru Organizarea Asigurărilor Sociale, s-au instituit noi
reglementări, între care cele privind constituirea fondurilor, obligaţie
preluată în totalitate de către stat, împreună cu persoanele juridice care
angajau personal salarial - întreprinderi şi instituţii publice. Fondurile de
pensii sunt preluate şi administrate prin bugetul statului, care operează
redistribuirea în funcţie de interesele sale11.
În anul 2011, colectivul nostru a avut privilegiul de a prelucra
documente deținute de Casa Națională de Pensii Publice, constând în:
dosare de pensii civile la limită de vârstă/ de invaliditate/ de urmaș,
dosare de pensii pentru artiști, dosare de pensii I.O.V.R.,
registre/borderouri cu evidența cotizațiilor plătite, registre evidență
orfani, văduve, invalizi de război, carnete asigurări, documente create în
perioada anilor 1848-1950, însumând o cantitate de cca. 3.000 m.l.
Aceste documente provin de la diferite instituții care s-au ocupat
10http://www.mmuncii.ro/nou/index.php/ro/minister/istoric/23-minister/istoric/54-1919-1944, accesat la 04.02. 2013, ora 20.30 11*** Legea nr. 10 din 1949, pentru organizarea Asigurărilor Sociale de Stat, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 1 din 1 ianuarie 1949 şi dispoziţiile regulamentului acestei legi, publicat în Monitorul Oficial al României, nr. 11 din 21 Martie 1949.
PRACTICA ARHIVISTICĂ
39
de-a lungul timpului de problema asigurărilor sociale și a dreptului
oamenilor la o pensie.
Având posibilitatea de a pune în aplicare prevederile legislației
arhivistice, uneori laconice și chiar incomplete, pentru prelucrarea
documentelor vechi rezultate din desfășurarea aceleiași activități -
asigurările sociale, realizată însă de instituții diverse ce au funcționat în
decursul vremii, una din principalele probleme care ne-a preocupat a
fost fondarea sau stabilirea apartenenței documentelor la fond. Fiind o
situație atipică, nu puteam aplica principiile fondării așa cum sunt
definite în legislația arhivistică – „totalitatea documentelor create în
decursul activității unei instituții, asociații”. În prima etapă urma să se
stabilească apartenența la fond, delimitarea/separarea fondurilor, aceasta
însemnând să se creeze părți structurale dintr-o multitudine de fonduri
arhivistice, în funcție de instituțiile creatoare, respectiv: Casa Pensiilor,
Casa Centrală a Meseriilor, Creditului și Asigurărilor Muncitorești;
Ministerul Finanțelor; Casa Centrală a Asigurărilor Sociale; Casa
Generală de Pensii; Casa Artiștilor Dramatici, Lirici și Instrumentiști;
Casa de Pensii a Teatrelor Naționale și Operelor Române; Casa/Oficiul
Național IOVR; Ministerul Muncii și Ocrotirilor/Prevederilor Sociale;
Ministerul Sănătății și Prevederilor Sociale; Casa Națională de Pensii și
Alte Drepturi de Asigurări Sociale/Casa Națională de Pensii Publice.
Ca rezultat al celor constatate, s-a decis ordonarea arhivei pe ani și
pe genuri de documente, respectiv: dosare de pensii civile, dosare de
pensii pentru artiști, dosare de pensii I.O.V.R., registre/borderouri cu
evidența cotizațiilor plătite, registre cu evidența văduvelor, orfanilor și
invalizilor de război, carnete asigurări.
În acest context, s-a optat pentru constituirea unui singur fond
arhivistic care să poarte ultima denumire, și anume, Casa Națioală de
PRACTICA ARHIVISTICĂ
40
Pensii Publice, condiția fiind aceea de a se specifica în instrumentele de
evidență (titulatura inventarelor și a registrului de evidență curentă)
denumirea instituțiilor creatoare.
Pe parcursul operaţiunilor arhivistice de ordonare, inventariere și
selecționare, o grijă deosebită am acordat-o unităților arhivistice care
urmau să fie incluse în inventarul cu termen de păstrare permanent.
Pentru stabilirea dosarelor și registrelor exceptate de la selecționare s-au
avut în vedere următoarele criterii: valoarea istorică; vechimea, frecvența
și cantitatea documentelor; profesia/meseria sau ocupația (s-au oprit
dosare de pensii ale persoanelor din diferite domenii de activitate); dosare
de pensii aparţinând unor personalităţi ale vieții sociale, economice,
politice, culturale.
41
3. CONSIDERAŢII PRIVIND SELECŢIONAREA
DOCUMENTELOR FINANCIAR CONTABILE
arhivist, Leonard BIBEA
Selecţionarea este una dintre cele interesante şi mai dificile
operaţiuni ce are loc într-o instituţie creatoare şi deţinătoare de arhivă.
Dificultatea constă în faptul că specialiştii în domeniu trebuie să decidă
ce documente au valoare istorică şi/sau practică. În acest sens, este
necesar să se stabilească care sunt documentele ce trebuiesc păstrate
pentru un termen îndelungat ori permanent, şi cele care trebuiesc
eliminate, nemaifiind necesare în desfăşurarea activităţii1.
Este de la sine înţeles că arhiviştii şi alţi specialişti ar trebui să
selecţioneze documentele cu mare grijă. De multe ori, un document,
poate să pară fără valoare; dar frecvent, o singură bucată de hârtie, atunci
când este pusă lângă o altă informaţie, poate umple un gol ca o piesă
rătăcită a unui puzzle, care permite completarea acestuia de la sine. O
adresă uitată, de exemplu, poate indica faptul că o organizaţie a fost
interesată de o anumită activitate înainte ca cineva să fi crezut că a fost;
o schiţă a unui obiect ar putea sugera că o anumită persoană s-a gândit la
acel obiect înainte ca altcineva să-şi asume meritele pentru brevetarea
acestuia.
Desigur, nu este uşor, nici pentru cei mai experimentaţi din
domeniu, pentru a lua asemenea decizii, iar procedura de selecţionare
este influenţată de anumiţi factori şi diferă de la un caz la altul. Cu cât
1 Voica Coman, Selecționarea documentelor și depunerea lor la Arhivele Statului, în „Revista Arhivelor”, an L, nr. 1/1973, p. 32.
PRACTICA ARHIVISTICĂ
42
sunt mai mulţi factori, cu atât procedura devine mai dificilă. În marea
majoritate a cazurilor aceşti factori sunt următorii:
• tipul arhivei;
• mărimea arhivei;
• creatorul arhivei;
• perioada de timp pe care arhiva o acoperă;
• funcţiile pe care creatorul le-a îndeplinit în desfăşurarea
activităţii;
• dacă creatorul nu şi-a încheiat activitatea;
• starea de conservare a arhivei;
• dacă din arhivă au mai fost selecţionate documente anterior.
De asemenea, există şi alţi factori, mai puţin importanţi. Singurul
lucru de care un arhivist este sigur este acela că nu totul trebuie păstrat
din motivul valorii practice şi al spaţiului necesar pentru depozitarea
arhivei. Din fericire, în ceea ce priveşte spaţiul de depozitare al arhivei,
arhivarea electronică s-a dovedit a fi o soluţie de succes în ultimii ani.
Drept urmare, singura întrebare care rămâne este importanţa şi valoarea
materialului care trebuie păstrat. Dacă documentele par să aibă valoare
de lungă durată, ar trebui păstrate. Această afirmaţie nu este atât de
simplă cum pare, din cauza factorilor enumeraţi mai sus.
În ceea ce priveşte documentele cu caracter financiar-contabil, aceşti
factori par să se înmulţească şi de multe ori par a fi de neînţeles, iar
selecţionarea acestora devine o adevărată problemă pentru orice arhivist.
Arhivele constituite din documente financiar-contabile fac parte din
categoria de arhive mari şi foarte mari, caracterizate prin existenţa unui
număr mare de duplicate şi triplicate, cum este cazul facturilor sau al
chitanţelor. Mărimea unei arhive poate fi o problemă majoră pentru
PRACTICA ARHIVISTICĂ
43
arhivişti, atunci când trebuie să lucreze cu documentele. De asemenea, în
ultimele decenii, dezvoltarea tehnologiei informaţiei şi a comunicării au
avut un impact major în apariţia şi producerea de documente
financiar-contabile, noi formulare apărând în locul celor tradiţionale.
Este necesar să se înregistreze fiecare tranzacţie efectuată, iar
responsabilii trebuie să justifice fiecare plată efectuată, sumele cheltuite
și scopul pentru care acestea sunt cheltuite. Administraţiile sunt direct
responsabile de cheltuielile lor și de modul în care îşi exercită atribuţiile,
în calitatea lor de instituţii publice. Garanţiile juridice există pentru ca
aceste documente să fie disponibile pentru perioade mai lungi de timp,
ca dovadă că încrederea cetăţenilor a fost răsplătită și că responsabilii cu
administrarea resurselor financiare ale organizaţiei și-au făcut datoria cu
onestitate și integritate. Conţinutul informaţional al documentelor
financiar-contabile furnizează adesea informaţii care nu se găsesc în altă
parte. O parte dintre aceste documente au valoare documentară unică.
Cerinţele legale, în mare măsură, determină perioada de păstrare,
accesul și disponibilitatea documentelor financiare. O parte dintre aceste
PRACTICA ARHIVISTICĂ
44
reglementări se găsesc fie în legi organice, fie în legi ordinare.
Dar, înainte ca îngrijorarea să se instaleze, un arhivist ar trebui să ia
în considerare următoarele aspecte.
Pentru început, ar trebui să ştie dacă arhiva, care este supusă
procesului de selecţionare, vine de la o organizaţie care încă îşi
desfăşoară activitatea sau nu. Dacă nu şi-a încheiat activitatea, se poate
profita de acest lucru, întrucât se pot aduna informaţii referitoare la
istoricul acesteia, detalii despre atribuţiile pe care le-a îndeplinit în
desfăşurarea activităţii şi valoarea practică şi istorică a documentelor
create. Desigur, arhiviştii nu trebuie să se bazeze pe aceste informaţii ca
singură sursă în evaluarea documentelor, pentru că se pot omite anumite
aspecte importante care reies cel mai bine din analiza în detaliu a
documentelor propuse pentru selecţionare. În cazul în care organizaţia
şi-a încetat activitatea, arhiviştii ar trebui să încerce să adune informaţii
despre aceasta din alte surse, cum ar fi cele din presă sau de la camerele
de comerţ şi industrie. De asemenea, un arhivist trebuie să aibă
cunoştinţe de legislaţie financiar-contabilă, fiscală, a muncii, a securităţii
sociale, astfel încât să fie în măsură să înţeleagă şi să evalueze conţinutul
documentelor medicale. Este necesar pentru un arhivist să înţeleagă
schimbările pe care documentele financiar-contabile le-au suferit odată
cu apariţia şi evoluţia calculatoarelor. Această cunoştinţă este deosebit
de importantă, fiind unul dintre factorii care pot asigura o evaluare
eficientă a importanţei documentelor.
În plus, un arhivist trebuie să cunoască tipurile de documente care se
întocmesc în activităţile financiar-contabile şi motivele pentru care
acestea sunt create în cadrul organizaţiilor. Desigur, arhivele economice
conţin numeroase tipuri de documente, în cantităţi mari. Dificultăţi se
întâmpină cu documentele care sunt considerate de „importanţă
PRACTICA ARHIVISTICĂ
45
secundară”, precum chitanţele, facturile sau bonurile de consum. Aceste
documente, care pot fi cu sutele în cadrul unui compartiment economic,
nu sunt considerate la fel de importante ca alte documente, precum
statele de plată sau rapoartele de activitate. Aceasta este o abordare
greşită în evaluarea documentelor şi în selecţionarea ulterioară, valoarea
unui document fiind cel mai bine stabilită de către cei care lucrează zi de
zi cu el.
În activitatea de selecţionare a documentelor, arhiviştii nu trebuie să
elimine orice document pe care îl consideră mai puţin important ca un alt
document. Sarcina arhivistului este să păstreze informaţiile intacte şi să
le pună la dispoziţia publicului, nu să le ascundă. Aceeaşi problemă o
întâlnim şi în cazul registrelor contabile şi ale altor categorii de condici,
specifice compartimentelor economice ale organizaţiilor. În perioada în
care nu se folosea tehnica modernă de calcul, aceste registre şi condici se
găseau în număr mai mare. Desigur, aceleaşi criterii, precum cele
menţionate mai sus, ar trebui să se aplice şi în cazul registrelor utilizate
în activitățile financiar-contabile.
Documentaţia de achiziţie publică de bunuri de consum, de folosinţă
imediată sau de servicii diferă substanţial de documentația ce privește
salarizarea personalului. Dar adevărata problemă se întâmpină atunci
când apar documente care sunt în mai multe exemplare. Arhiviştii decid
care sau câte exemplare trebuie păstrate, iar aceste decizii nu sunt uşor
de luat.
Primul motiv este acela că aceste exemplare se găsesc în diferite
compartimente ale creatorului de documente, iar eliminarea lor ar
însemna încălcarea cunoscutului principiu al respectului faţă de fond2.
2 M. Duchein, Theoretical Principles and Practical Problems of Respect des Fonds, Archivaria 16 (1983), pp. 64-82.
PRACTICA ARHIVISTICĂ
46
Dar, dacă nu există un astfel de caz, problema care rămâne este numărul
exemplarelor care ar trebuie păstrate. În astfel de cazuri, fiecare creator
de document ar trebui să-şi stabilească numărul de exemplare pe care să
le păstreze.
Toate deciziile menţionate mai sus pot fi luate numai dacă arhiviştii
cunosc în detaliu conţinutul arhivei în cauză. Selecţionarea este o
operaţiune arhivistică ce trebuie să se desfăşoare după ce arhiviştii s-au
obişnuit cu genurile de documente şi sunt gata să stabilească ce material
are valoare istorică sau practică şi trebuie păstrat şi care nu mai sunt
necesare în desfăşurarea activităţii. Din păcate, există cazuri în care
selecţionarea a fost făcută în grabă sau cu lipsă de profesionalism, iar
informaţii valoroase au fost pierdute și nu au mai putut fi suplinite de
cele care au rămas3.
Pe de altă parte, selecționarea documentelor trebuie făcută într-un
mod inteligent, nu haotic sau de dragul de a mai arunca niște dosare, și
executată de oameni bine pregătiți profesional, deoarece evaluarea
materialului arhivistic este în cel mai bun caz o știință inexactă, poate
mai mult o artă4.
În concluzie, se poate spune despre selecţionarea documentelor
financiar-contabile că aceasta trebuie făcută de arhivişti bine pregătiţi și
interesaţi de ceea ce fac.
Interesul nu poate fi învăţat în nici o facultate, dar arhiviştii trebuie
să înveţe să fie eficienţi când selecţionează documente
financiar-contabile.
3 Ioan Pușcaș, Principii și criterii de selecționare a documentelor, în „Revista Arhivelor” an LIX, nr. 3/1982, p. 242. 4 Alexandru Nastovici, Despre instrumente de informare, selecționare și evidență în publicistica internațională, în „Revista Arhivelor”, an LXIII, nr. 2/1986, p. 181.
47
4. CATEGORII DE DOCUMENTE DE ARHIVĂ CU
LIMITE DE ACCES
arhivist, Mirela Ionela PREDA
Având în vedere rolul important al documentelor publice pentru
buna desfăşurare a activităţilor social-economice dintr-un stat, ne
propunem să abordăm problema accesului la arhive pentru folosirea
informaţiilor în scopurii ştiinţifice şi practice.
Tema încearcă să abordeze varietatea tipurilor de acces şi mijloacele
prin care pot fi cercetate documentele de arhivă, create de-a lungul
timpului de către instituţii si persoane fizice. Mergând în aceiaşi direcţie,
tema este percepută în sfera gândirii noastre ca o modalitate de a face
posibilă înţelegerea necesității actelor cu caracter normativ, care
reglementează accesul la informaţii.
Unele dintre problemele tratate în demersul nostru se regăsesc în
lucrări apărute în ţară şi în străinătate, unele sunt dezbătute fie pe larg,
fie doar în anumite componente. Ne-am propus, de asemenea, să
evidenţiem modalităţi în care se realizează accesul la informaţiile din
documentele de arhivă în interesul celor care doresc să afle trecutul
istoric, sau pentru cei ce intenţionează să-şi revendice anumite drepturi.
PRACTICA ARHIVISTICĂ
48
Acte normative care reglementează şi definesc accesul la
documentele de arhivă
Legea Arhivelor Naționale 16 din 1996 arată că sunt accesibile
publicului documente după 30 de ani de la crearea lor. Pentru
documentele la care nu s-a îndeplinit acest termen, cercetarea se poate
face numai cu aprobarea conducerii unității creatoare sau deținătoare de
documente. Potrivit articolului 22 al prezentei legi, documentele a căror
cercetare poate afecta interesele naționale, drepturile și libertățile
cetățenilor, prin datele și informațiile pe care le conțin, sau celor a căror
integritate fizică este în pericol, nu se dau în cercetare. Fac parte din
această categorie documentele care:
• Privesc siguranța, integritatea teritorială și independența statului
român, potrivit prevederilor constituționale și ale legislației în
vigoare;
• Pot leza drepturile și libertățile individuale ale cetățeanului ;
• Sunt într-o stare necorespunzătoare de conservare, situație
stabilită de comisia de specialitate și consemnată într-un proces
verbal ;
• Nu sunt prelucrate arhivistic1.
Documentele din Fondul Arhivistic Național pot fi folosite pentru
cercetarea științifică, rezolvarea unor lucrări administrative, informări,
documentare, eliberarea unor copii, extrase, certificate. Documentele din
Fondul Arhivistic Național pot fi cercetate la cerere, de către cetățeni
români și străini, după 30 de ani de la crearea lor. Pentru documentele la
1 Legea 16/1996 a Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, publicată în „Monitorul Oficial al României”, nr. 17, din 9 aprilie 1996 (în continuare se va nota LAN 16/1996...).
PRACTICA ARHIVISTICĂ
49
care nu s–a îndeplinit acest termen, cercetarea se poate face numai cu
aprobarea conducerii unității creatoare sau deținătoare. Creatorii și
deținătorii de documente sunt obligați să elibereze, potrivit legii, la
cererea persoanelor fizice sau juridice certificate, copii sau extrase după
documentele pe care le creează și le dețin, chiar dacă nu au îndeplinit
termenul de 30 de ani, dacă acesta se referă la drepturi care îl privesc pe
solicitant, cum sunt vechimea în muncă, studii, drepturi patrimoniale2.
Legea 544/2001 se referă la accesul liber și neîngrădit al persoanei la
orice informație de interes public, definită astfel prin prezenta lege.
Prezenta lege constituie unul dintre principiile fundamentale ale relațiilor
dintre persoane și autoritațile publice, în conformitate cu Constituția
României și cu documentele internaționale ratificate de Parlamentul
României. În ceea ce privește organizarea și asigurarea accesului la
informațiile de interes public, în articolele 3 și 4 se specifică faptul că:
Asigurarea de către autoritățile și instituțiile publice a accesului la
informațiile de interes public se face din oficiu sau la cerere, prin
intermediul compartimentului pentru relații publice sau al persoanei
desemnate în acest scop. Pentru aigurarea accesului oricărei persoane
la informațiile de interes public autoritățile și instituțiile publice au
obligația de a organiza compartimente specializate de informare și
relații publice sau de a desemna persoane cu atribuții în acest domeniu.
Conform articolului 6 al Legii 544/2001, orice persoană are dreptul să
solicite și să obțină de la autoritățele și instituțiile publice informații de
interes public. Autoritățile și instituțiile publice sunt obligate să asigure
persoanelor, la cererea acestora, informațiile de interes public solicitate
în scris sau verbal. Solicitarea în scris a informațiilor de interes public
2 Instrucțiuni privind activitatea de arhivă la creatorii și deținătorii de documente, aprobate de conducerea Arhivelor Naționale prin Ordinul de zi nr. 217 din 23 mai 1996.
PRACTICA ARHIVISTICĂ
50
cuprinde următoarele elemente:
a) Autoritatea sau instituția publică la care se adresează cererea;
b) Informația solicitată, astfel încât să permită autorității sau instituției
publice identificarea informației de interes public;
c) Numele, prenumele și semnătura solicitantului, precum și adresa la
care se solicită primirea răspunsului.
Autoritățile și instituțiile publice au obligația să raspundă în scris la
solicitarea informațiilor de interes public în termen de 10 zile sau, după
caz, în cel mult 30 de zile de la înregistratrea solicitarii, în funcție de
dificultatea, complexitatea, volumul lucrărilor documentare și de urgența
solicitării. În cazul în care durata necesară pentru identificarea și
difuzarea informației solicitate depășește 10 zile, răspunsul va fi
comunicat solicitantului în maximum 30 de zile, cu condiția înștiințării
acestuia în scris despre acest fapt în termen de 10 zile. Refuzul
comunicării informațiilor solicitate se motivează și se comunică în
termen de 5 zile de la primirea petițiilor3.
Legea 544/2001 prezintă dispoziţii speciale privind accesul
mass-media la informaţiile de interes public care este garantat şi
constituie o concretizare a dreptului cetăţenilor de a avea acces la
informaţiile de interes public. În ceea ce priveşte excepţiile de la accesul
la informaţiile publice, acestea se înscriu în cadrul legal, făcând trimitere
la informaţile clasificate, informaţiile privind interesele economice şi
financiare ale României, informaţiile cu privire la datele personale,
informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare,
cele privind procedurile judiciare4.
3 Legea 544/2001 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, publicată în „Monitorul Oficial ”nr. 663/23 octombrie 2001. 4 Idem.
PRACTICA ARHIVISTICĂ
51
Legea nr. 182 din 12 aprilie 2002 privind protecţia informaţiilor
clasificate, lege care introduce noţiunea de sistem naţional de protecţie a
informaţiilor stabilind cazurile, condiţiile și procedurile de urmat pentru
obţinerea autorizației/certificatului de acces la informaţiile clasificate5.
Examinând articolul 33 din Legea 182/2002 care se referă la
informaţiile secrete de serviciu, se prevede că „este interzisă clasificarea
ca secrete de serviciu a informaţiilor care, prin natura sau conţinutul lor,
sunt destinate să asigure informarea cetăţenilor asupra unor probleme de
interes public sau personal, pentru favorizarea ori acoperirea eludării
legii sau obstrucţionarea justiţiei.” Acest articol asigură liberul acces la
informaţiile de interes public și permite autorităţilor şi instituţiilor publice
(şi, atunci când este cazul, instanţelor de judecată) să ofere informaţiile
cerute „asupra unor probleme de interes public sau personal”. Singura
problemă care s-ar putea ridica se referă la capacitatea şi dorinţa
autorităţilor şi instituţiilor publice, a instanţelor de judecată, de a respecta
prevederile acestui articol în situaţia în care se solicită o informație
publică potrivit Legii 544/20016.
Protecția informațiilor secrete de serviciu se efectuează în baza
Hotărârii de Guvern nr. 781 din 25 iulie 2002, în care se precizează
modul prin care cetățenii români pot avea acces la aceste documente care
conțin informații secrete de serviciu.
Toate aceste principii şi actele normative care reglementează accesul
la documentele de arhivă emise după anii ’90 se încadrează şi corespund
normelor şi prevederilor însuşite de teoria şi practica arhivistică
europeană.
5 Legea 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, publicată în „Monitorul Oficial” al României, Partea I, nr. 248, din 12 aprilie 2002. 6 Idem.
PRACTICA ARHIVISTICĂ
52
Fără a avea pretenţia că tratăm exhaustiv probleme ale categorilor de
documente de arhivă cu acces limitat, ne vom opri către principalele
genuri de documente ce oferă informaţii care impun un acces limitat.
Categoriile de informaţii care nu pot fi făcute publice, potrivit anexei 6
din Legea 16/1996, sunt:
• Documentele medicale, după 100 de ani de la crearea lor;
• Registele de stare civilă, după 100 de ani de la crearea lor;
• Dosarele personale, după 75 de ani de la crearea lor;
• Documentele privind viața privată a unei persoane, după 40 de ani
de la moartea acesteia;
• Documentele referitoare la siguranța și integritatea națională,
după 100 de ani de la crearea lor;
• Documentele privind afacerile criminale, după 90 de ani de la
crearea lor;
• Documentele privind politica externă, după 50 de ani de la crearea
lor;
• Documente ale societăților comerciale cu capital privat, după 50
de ani de la crearea lor;
• Documentele fiscale, după 50 de ani de la creare;
• Documentele notariale și judiciare, după 90 de ani de la crearea
lor7.
Documentele din categoriile enumerate mai sus fac parte din Fondul
Arhivistic Naţional, indiferent de locul unde sunt create şi depozitate.
Persoanele fizice şi juridice deţinătoare de astfel de documente au
obligaţiile prevăzute de Legea arhivelor, inclusiv obligaţia respectării
7 Legea nr.16/1996 Arhivelor Naţionale publicată în Monitorul Oficial nr. 71 din 9 aprilie 1996 (în continuare se va nota LAN 16/1996...).
PRACTICA ARHIVISTICĂ
53
termenelor din Anexa 6 din Legea 16/1996. Legea arhivelor nu prevede
nici un fel de excepţie de la termenele indicate în această anexă8 .
În continuare vom prezenta prevederile privind perioadele de timp
când unele categorii de documente pot fi date spre cercetare în unele
state europene:
1) Documente privind starea civilă: în general, pentru certificatele
de naştere, termenul este de 100 de ani, mai puţin pentru cel de căsătorie,
variabil pentru cel de deces. În unele state, informaţiile privind copiii
nelegitimi se bucură de o protecţie specială (în Danemarca sunt
permanent confidenţiale). Acest tip de documente au o perioadă de
limitare a accesului de 100 de ani în Franţa și de 90 de ani în Ungaria;
2) Documente medicale. Pentru medici, ele sunt secret profesional.
În medie, se înscriu între 80-100 de ani de confidenţialitate de la naşterea
persoanei.
3) Documente judiciare. Se referă în general la proceduri şi la
dosarele de anchetă, nu la judecată sau sentinţă. În Ungaria 70 de ani
iar în Franţa 100 de ani de la crearea lor9. Problemele speciale ridică
dosarele celor amnistiaţi sau graţiaţi.
4) Documente fiscale (averea, veniturile) sunt foarte riguros
protejate. Pentru funcţionarii implicaţi, constituie secret profesional;
accesul se acordă în Franţa după 60 de ani, iar în Germania după 80 de
ani de la momentul creării lor.
5) Documente referitoare la activitatea profesională. Se acceptă
cvasiunanim că activitatea profesională a individului este o parte a vieţii
private și, în general, aceste documente sunt protejate. Perioada de
8 Idem. 9 Duchein, Michel, Obstacles to the access use and transfer of information arhives în „Buletin de Informare şi Documentare Arhivistică”, nr. 9/1993, p. 59.
PRACTICA ARHIVISTICĂ
54
confidenţialitate este în Franţa de 120 de ani.
6) Documente referitoare la opţiuni politice, filozofice şi religioase.
Confidenţialitatea unor astfel de documente este recunoscută, acest drept
fiind prevăzut de Declaraţia universală a drepturilor omului. În general,
termenul de protecţie a acestui tip de informaţie coincide cu durata vieţii
celui implicat.
7) Documente statistice de bază. Se referă la chestionarele statistice
privind numărul populaţiei, evaluări economice etc. Conţin informaţii
despre stare civilă, sănătate, starea profesională, nivelul cultural,
propietăţi, venituri etc. În Franţa, termenul de confidenţialitate este de
100 de ani.
8) Protecţia onoarei este greu de stabilit cu exactitate, fapt ce se
poate face loc arbitrariului în acordarea accesului. Un exemplu este
efectul posibil al dezvăluirii unei naşteri nelegitime. Sau, în acelaşi sens,
o infracţiune săvârşită în trecut poate afecta descendenţii pe câteva
generaţii. Iată de ce, în unele ţări, legea prevede expres că protecţia vieţii
private include nu doar persoanele în viaţă, ci şi amintirea celor morţi şi
a familiei lor. Termenul de confidenţialitate este de 120 de ani în
Franţa10.
9) Documente poliţieneşti. Ca documente administrative, acestea
sunt extrem de contestate, nu doar sub aspectul accesului, ci şi sub cel al
legalităţii existenţei anumitor informaţii privind viaţa privată 11 .
Confidenţialitatea este recomandată, în general, pentru 100 de ani.
10) Informaţii obţinute pe baza confidenţialităţii. Reprezintă un
fenomen întâlnit în ţările de tradiţie juridică britanică. Administraţia, în
10 Idem. 11 Duchein, Michel, Obstacles to the Access. Use and Transfer of information from Archives: A RAMP Study. (PGI-83/WS/20), Paris, 1983, p. 20-23.
PRACTICA ARHIVISTICĂ
55
interesul eficienţei, ar trebui obligată să specifice pe document dacă
acesta conţine informaţii obţinute pe baza promisiunii de
confidenţialitate, atâta timp cât este evident că arhivistul nu poate
determina singur acest lucru.
O categorie specială prin natura conţinutului o constituie
documentele privind siguanţa naţională. Principiul confidenţialităţii unor
astfel de documente este universal valabil şi nimeni nu poate pune la
îndoială principiul restricţiilor de acces la documente din raţiuni de
siguranţă naţională şi ordine publică. Ceea ce se remarcă însă, chiar în
ţările cu reglementări clare în domeniul accesului la arhive este că,
adesea, acest tip de documente nu este desecretizat nici după trecerea
termenului stabilit prin lege, accesul se acordându-se, în general, cu
aprobare specială prin derogare ad persona.
Documentele aflate în arhiva Serviciului Român de Informații pot fi
studiate conform prevederilor articolului 45 din Legea 14/1992, care
prevede „termenul de 40 de ani pentru ca documentele care privesc
siguranța națională pot deveni publice”. Fondurile de arhivă ale fostului
Departament al Securității Statului ce privesc siguranța națională nu pot
deveni publice decât după trecerea unei perioade de 40 de ani de la
adoptarea prezentei legi12.
Documentele preluate de la fostele organe de securitate care nu
priveau siguranța națională au fost predate, în conformitate cu
cerintele Legii 187/1999, către Consiliul Național de Studiere a
Arhivelor Securității. Legea menționată prevede la articolul 1 că „orice
cetățean român sau cetățean străin care după 1945 a avut cetățenie
română are dreptul de acces la propiul dosar întocmit de organele
12 Legea 14/1992 privind activitatea Serviciului Român de Informații, art. 45.
PRACTICA ARHIVISTICĂ
56
securității, ca poliție politică. Acest drept se exercită la cerere...”13.
De asemenea, se mai prevede că dispozițiile articolului 45 alineatul
2 din Legea 14/1992, privind organizarea și funcționarea Serviciului
Român de Informații, precum și ale articolului 20 alineatul 2 și ale
articolului 22 cu referire la anexa numărul 6 din Legea Arhivelor
Naționale, numărul 16/1996, nu sunt aplicabile dosarelor la care se
referă articolul 1 al Legii 187/1999.
Recomandarea Consiliului Europei spune că „excepţiile de la liberul
acces pot fi prevăzute -dacă e cazul- pentru a asigura protecţia
intereselor generale ale statului, în principal cele referitoare la apărarea
naţională, politica externă şi ordinea publică. Pentru acest tip de
documente se recomandă o perioadă de secretizare de 50 de ani14.
Conştienţi de faptul că prin succinta noastă intervenţie nu puteam şi
nici nu ne-am propus să rezolvăm în totalitate importanta problemă a
temei noastre, ne exprimăm speranţa că, în bună parte, am venit să
supunem atenţiei necesitatea rezolvării accesului la informaţiile oferite
de documentele de arhivă.
Acest lucru se impune cu atât mai mult cu cât, în prezent, se
vehiculează şi se susţine ideea accesului total la documentele de arhivă.
Ori, aşa cum o demonstrează şi literatura de specialitate şi după cum
susţin specialiştii din ţările europene, nu poate exista stat care să-şi
permită să nu protejeze documentele de arhivă, cu precădere pe cele ce
privesc identitatea, suveranitatea şi independenţa naţională ale oricărui
popor, indiferent de marimea şi bogaţia lui.
13 Legea 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică, adoptată la 20/10/1999, intrată în vigoare la 07/12/1999. 14 Recomandarea Nr. R(2000)13 a Comitetului de Miniştri către Statele membre privind o poltică europenă asupra accesulu la Arhive, supliment în „Revista Arhivelor”, editura Consiliul Europei, 2007.
II. CERCETĂRI DOCUMENTARE -
STUDII
59
1. CONTRIBUŢII PRIVIND EVOLUŢIA ISTORICĂ A
ORAŞULUI ŞI SCAUNULUI SEBEŞ
arhivist, Roxana BUZDUCEA
,,Saşii, vechi colonişti, neam de o dârză statornică şi înceată vrere, şi-au ales,
după criterii lung cumpănite, pământul unde aveau să-şi ridice casele şi să-şi sape
mormintele; ei, au gustat precauţi apa, au cântărit lumina şi au măsurat cu grijă
grosimea humei, s-au ferit prevăzători de înălţimi prea accidentate şi au încercat cu
steagul şi cu nările direcţia vântului. Aceştia se aşează pe malul drept al Sebeşului, în
preajma aşezărilor româneşti.’’1 (Lucian Blaga, „Trilogia culturii’’)
Sebeşul, aşezare străveche cu rădăcini adânci şi trainice din epoci
imemoriale, a devenit treptat, treptat în cursul istoriei Transilvaniei, o
aşezare cu un statut aparte. Situat într-o regiune depresionară, aşa numita
„depresiune a Apoldului’’2, se înscrie în categoria celor mai importante
oraşe din sud–vestul Transilvaniei. Datorită cadrului natural primitor şi
aşezării sale, la întrepătrunderea unor importante căi de comunicaţii,
zona Sebeşului a fost locuită încă din cele mai vechi timpuri, cu mult
înainte de 12453 de când se păstrează primul document de atestare.
În Sebeş s-au stabilit populaţii provenite din zona Rinului şi a
Moselei (regiunea Luxemburgului şi a vestului Germaniei de astăzi)4.
Denumirea de saşi transilvăneni provine din confuzia făcută de
cancelaria regelui Ungariei, pentru care toate populaţiile germane erau
1 Lucian Blaga, Trilogia culturii, vol.II, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 20. 2 Radu Heitel, Monumente medievale din Sebeş Alba, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1969, p. 5. 3 Thomas Nägler, Românii şi saşii până la 1848: relaţii economice, sociale şi politice, Sibiu, Ed. Thausib, 1997, p. 34.
4 Ion Raica, Sebeşul: istorie, cultură, economie, confruntări sociale şi politice, Cluj-Napoca, Ed. George Bariţiu, 2002, p. 338.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
60
saxones (saşi). Germanii din Sebeş au fost, de fapt, franconi de pe Rin,
Rheinfranken.
Continuând istoricul Sebeşului, vom face câteva consideraţii şi
asupra numelui oraşului ca atare. În documente străvechi, vechi, apoi
moderne şi contemporane, localitatea apare sub multe variante ale
toponimului Sebeş şi ale celui german Mühlbach: Castrum Saboesia,
Sabaesium, Sabesum, Sabes, Sebus, Malembach, Millenbach, Mühlbach,
Szasz, Sebeş, Sebeşul Săsesc, Sebeş – Alba5. A rămas însă, general
acceptată, denumirea derivată din numele vechi - Sabes, Sebus,
preexistentă aşezării în Transilvania a ungurilor, secuilor sau popoarelor
germanice, denumire păstrată şi în documentele redactate chiar de aceste
populaţii.
Când au fost aduse coloniile cunoscute cu numele de ,,saşi’’, au
găsit aici, în stânga râului Sebeş, ,,Marele Sat Românesc – Sebus’’, (în
unele documente scris în limba latină, iar în altele în limba maghiară) şi
datorită morilor instalate pe cele două braţe ale râului Sebeş (nume
derivat de la cel al zeului ocrotitor al naturii şi al sănătăţii din vremuri
străvechi), au botezat locul Malembach, apoi Mühlbach – adică ,,râul
(pârâul) morilor’’6.
Actul face referire la ,,Terra siculorum Terrae Sebus’’- adică
pământul secuilor din Ţara Sebeşului. Secuii fuseseră aşezaţi prin părţile
Sebeşului în ,,prisăci’’ cu rolul de apărători ai hotarului de sud al
Ungariei. Cercetările recente susţin părerea că acest ,,Sebus’’ este
actualul Sebeş şi că ,,ţara secuilor de la Sebeş’’ cuprinde Valea Sebeşului,
fără a se putea preciza însă întinderea acestui teritoriu.
5 Dan Dorin Ovidiu, Sebeşul în imagini de epocă, Alba Iulia, Ed. Altip, 2000, p. 23. 6 Radu Cărpinişianu, Sebeşul şi sebeşenii, în ,,Sebeş – 750 de ani de atestare documentară: 1245-1995’’, Ed. Consiliul local Sebeş, Sebeş, 1995, p. 39.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
61
Documentele emise în perioada secolelor XIV-XVI confirmă că
Sebus şi derivatele lui erau numele cele mai des utilizate: 1301 –Sebus,
1345 - Sabis şi Zebus, 1369 - Mulanbahi Sebus, 1387 - Sebeşvar, 1464 şi
1505 - Zazsebeş, 1514 - Sat Sebus, 1552 - Sazsebesia, 1561 - Zabesus.
De altfel, şi când s-au organizat scaunele săseşti ca unitate administrativă,
aici a fost Scaunul Sebeş -1309, Sedis Sebesianis, apoi Sedes Sebus (nu
Sedes Mühlbach). Şi după anul 1250 noii colonişti preferau în
documente numele vechi al localităţii, Sebus -1301-, iar în anul 1341, ca
oraş este menţionat Civitas Sebus, printre primele oraşe din
Transilvania7.
Din anul 1158 până în secolul XIII, primele grupări mari de
populaţii germanice venite din diferite zone germane (Alsacia, Rin,
Bavaria, Würtemberg, Saxonia) şi aşezate în teritoriile atribuite de regii
unguri au întâmpinat dificultăţi lingvistice în a comunica unele cu altele,
întrucât dialectele vorbite se deosebeau mult. Din acest motiv, în
documente era preferată limba latină - limbă folosită în Biserica
Romano-catolică - şi în aceeaşi perioadă, prin convieţuire, s-a format un
nou grup etnic, ai cărui membri încă din secolul al XIII–lea se numeau
Siebenbürger sachsen, iar din amalgamarea dialectelor iniţiale a rezultat
dialectul săsesc.
De obicei, în relaţiile dintre comunităţi, mai ales la nivel oficial, se
folosea limba germană literară, alături de limba latină.
Din categoria juzilor regali şi scăunali, pe lângă cei din Sibiu, o
poziţie importantă o deţineau şi cei din Sebeş. Uneori, funcţia de jude
regal putea fi îndeplinită în mai multe scaune de către o singură persoană,
fapt relevat de exemplul din 1376, când scaunele Sebeş, Miercurea şi
7 Anca Dobrescu, Sebeşul în imagini de epocă, Bucureşti, Ed. Universitatea Bucureşti, 2000, p. 47.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
62
Orăştie au avut acelaşi jude regal8.
În 1477, prin diploma emisă de Matei Corvin, referitoare la dreptul
de alegere a juzilor regali pentru întreaga provincie a Sibiului, Sebeşul a
obţinut dreptul de a-şi alege în fiecare an judele regal din scaunul
respectiv9.
După constituirea ei, comunitatea saşilor din Sebeş a devenit un
factor de progres în dezvoltarea localităţii, ca centru urban de meseriaşi
şi negustori, aceste îndeletniciri adăugându-se celor de agricultori,
crescători de animale şi producători de obiecte de uz casnic.
Sebeşul a luat fiinţă prin dezvoltarea aşezărilor săteşti mai
importante, avantajat fiind şi de poziţia geografică si de situarea sa,
asemeni altor oraşe ale Transilvaniei: Sibiu, Braşov, Bistriţa, Mediaş,
Sighişoara, Orăştie, pe axul marilor drumuri comerciale ale provinciei10.
Colonizarea germană încurajată de regalitatea maghiară aduce la
Sebeş un plus demografic – saşii, cunoscuţi prin calităţile lor de buni
meseriaşi şi comercianţi. Aceştia iau locul secuilor în anumite zone ale
Transilvaniei; cele mai vechi aşezări săseşti din Transilvania sunt Cricăul,
Ighiul şi Romosul.
Evoluţia loturilor săseşti între anii 1165–1175 şi ulterior
coroborată cu cercetările arheologice duc la concluzia închegării aici a
unei aşezări cvasiurbane.
În 1241, Hoarda de Aur se năpustește asupra Ungariei și a spațiului
românesc. Pradă atacului tătar din 1241 i-a căzut şi Sebeşul. O armată a
acestora pustieşte Moldova, desfiinţează episcopia cumanilor, pătrunde
8 Paul Lucian Brusanowski, Pagini din istoria bisericească a Sibiului medieval, Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2007, p. 22. 9 Ibidem. 10 Dan Dorin Ovidiu, Pagini de istorie, demografie şi urbanism, în. Radu Cărpinişianu ,,Sebeş - 750 de ani de atestare documentară: 1245-1995’’, Sebeş, Ed. Consiliul local Sebeş, 1995, p. 22.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
63
în Transilvania, pustieşte Sibiul – 11 aprilie, Sebeşul, Alba Iulia şi alte
oraşe şi cetăţi din Ardeal şi Ungaria. Distrugerile tătarilor au fost
asociate cu masacrarea populaţiei şi înrobirea acesteia, având efecte
negative din punct de vedere economic, social şi politic pe termen
lung11.
În acest context apare la, 22 februarie 1245, la scurt timp după
evenimentele amintite, prima atestare documentară a oraşului. Papa
Inocenţiu al IV-lea îngăduie preotului Teodoric din Mallenbach (nume
dat Sebeşului de populaţia germană), printr-un act emis la Lyon, să
strângă veniturile şi din altă parohie, a sa fiind distrusă de tătari: ,,1245
februarie 22, Lyon. Inocenţiu IV episcopul (etc.) iubitului fiu Teodoric
preot în Sebeş şi canonic de Sibiu în dieceza transilvană, (...). Deoarece
veniturile pe care le ai în părţile Ungariei au fost nimicite de furia
tătarilor şi nimic sau foarte puţin aduni din ele, noi, binevoitorii
cucernicelor tale rugăminţi, prin punerea celor de faţă îţi îngăduim ca,
pe lângă veniturile pe care le ai să poţi primi în chip legiuit şi altele,
chiar dacă ar fi o parohie (...) dacă ţi se îmbie potrivit canoanele şi să
poţi păstra liber împreună cu ele fără împotrivirea decretului consiliului
general…’’12.
Săpăturile arheologice de la Biserica Evanghelică, conduse de
arheologul Radu Heitel în perioada anilor 1961 -1962, au scos la iveală
existenţa unei necropole din secolul al XII-lea, demonstrând faptul că
aşezarea este cu mult mai veche decât o consemnează documentul
amintit.
Cert este faptul că pustiirea tătară a obligat la reconstruirea multor
11 Ernst Wagner, Istoria saşilor ardeleni, trad. de Maria Ianuş, Bucureşti, Ed. Meronia, 2000, p. 20. 12 Documente privind istoria României, vol. I, veac. XI, XII, XIII, C. Transilvania, Bucureşti, 1951, p. 326.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
64
localităţi, multe dintre acestea dobândind apoi statutul de oraş. La Sebeş
se reia construcţia Bisericii Evanghelice, începută în stil romanic, fiind
finalizată în stil gotic-cistercian, şi se ridică prima incintă fortificată în
jurul bisericii evanghelice 13 . La 1322 este amintită şi Mânăstirea
Dominicană.
Comitatele, unităţi administrative mărunte, sunt înlocuite cu
scaunele, subunităţi judiciar administrative. În acest context, Scaunul
săsesc de Sebeş (Sedes, Sebus) este amintit în documente, al doilea
apărut cronologic după cel al Sibiului, cu toate că teritoriul acestuia a
fost colonizat mai târziu. La 1301 sunt amintiţi judele, juraţii şi toţi
oaspeţii din Sebeş (,,iudex, jurati et universi hospites de Sebus’’)14.
Menţionarea cu certitudine a scaunului este făcută în 1303, când
documentul aminteşte dijmele din scaunul Sebeş (,,decime sedis Sebes’’).
Începând cu această dată, scaunul Sebeş va fi amintit mereu în diferite
împrejurări: pricini de judecată, dijme papale, obligaţii fiscale etc.
În fruntea sa se afla un jude regal (judex regis) şi un jude scăunal
(judex sedis, judex terrestris), care judecau pricinile. Pe lângă cei doi
juzi, în acest scaun mai exista şi o ,,Adunare scăunală’’, care se întrunea
de patru ori pe an, la care participau reprezentanţi din fiecare localitate
din cadrul unităţii administrativ-teritoriale. Rolul acesteia era de a
soluţiona disputele dintre comunele aflate în componenţa scaunului15.
În secolul al XIV-lea, Scaunul Sebeş era relativ mic din punctul de
vedere al numărului de sate deţinute. Îi aparţineau, în afară de oraşul
Sebeş, doar 9 sate, având cu două mai multe decât în secolul al XVI-lea,
când scaunul cuprindea, din punct de vedere administrativ, zona cu
13 Dan Dorin Ovidiu, Pagini de istorie, demografie și urbanism...., p. 24. 14 Ibidem. 15 Paul Lucian Brusanowski, op. cit., p. 22.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
65
localităţile Lancrăm, Petreşti, Răchita, Loman, Câlnic, Deal şi Pianu de
Jos16.
Scaunul Sebeş a jucat un rol relativ însemnat din punct de vedere
economic şi militar; voievozii Transilvaniei îşi adunau aici oştile în
vederea înfruntării otomanilor. Arhiva scaunului amintit constituie o
bogată mărturie din punct de vedere economic, social, politic, juridic şi
adminstrativ despre activitatea desfăşurată aici.
Oraş regal, dovadă şi stema sa reprezentând pe scut un leu
încoronat, Sebeşul era condus de un Sfat (,,Magistrat’’), compus din 12
juraţi – orăşeni înstăriţi, în frunte cu judele regal, alături de care apare
judele orăşenesc, numit şi Bürgermeister, magister civium şi
administratorul – Hann, villicus. De reţinut că doar oraşele regale aveau
dreptul de a-şi pune pe blazon şi coroana.
Lupta pentru păstrarea vechilor autonomii sau contra tendinţelor
de desfiinţare a acestora face, ca începând cu 1324, în scaunele săseşti să
izbucnească o mişcare condusă de greavul Henning din Petreşti care,
alături de o mulţime de saşi, se ridică la luptă contra puternicului
voievod al Transilvaniei, Toma Szecseny, care obţinuse şi demnitatea de
comite de Sibiu şi al cetății de la Sibiel. Mişcarea va fi înfrântă cu
ajutorul trupelor regale17.
Alte potenţiale pericole, cel turcesc, care se profila ameninţător,
precum şi amploarea luptelor haiducilor şi ale celorlalţi nemulţumiţi:
iobagi, cnezi, voievozi români, unguri, saşi sau sârbi, fac să se vorbească
de tulburări ale ,,schismaticilor’’, atât în zonă, la Cetatea Piatra Graivii,
Galda de Sus şi Geomalul de Sus în 1352, cât şi în sudul Transilvaniei
unde răsculaţii s-au ridicat la luptă în 1386, fiind conduşi de Alexe de
16 Ion Raica, op.cit, p. 345. 17 Radu Cărpinişianu, op.cit, p. 39.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
66
Gepis. În aceste împrejurări, Sebeşul va fi prima urbe din Transilvania
care obţine în anul 1387 de la Sigismund de Luxemburg dreptul de a se
înconjura de ziduri. Cetatea a fost ridicată în mai multe etape, având
turnuri de apărare aflate în întreţinerea breslelor18.
În această localitate importantă a Transilvaniei, saşii trăiau alături
de români, care locuiau atât în aşezările Gusu, Vinţişoara şi Silivaşi, dar
mai ales în Marele Sat Românesc (Magnavilla Valachicalis,
Noghyolahfalu), care apare în documente la 12 mai 1345 ca feudă a
comitelui Henning din Petreşti, fiind situat lângă râul Sebeş, în
apropierea domeniului Petreşti. Aşezarea apare şi mai târziu într-un
document din anul 1531, prin care Ioan Zapolya mulţumeşte saşilor şi
românilor din împrejurimile Sebeşului, pentru ajutorul acordat împotriva
lui Ferdinand de Habsburg.
Important centru meşteşugăresc şi comercial, unul din primele
cinci oraşe ale Transilvaniei, Sebeşul beneficiază, asemeni Sibiului,
Sighişoarei şi Orăştiei, de reînnoirea la 9 noiembrie 1376, de către regele
Ungariei, a statutelor celor 19 bresle19. În secolul următor sporeşte
numărul, importanţa şi
aportul breslelor la
organizarea militară,
administrativă şi juridică
a oraşului.
Privilegiile oraşului
sunt simbolizate prin cele
4 turnuleţe ce încadrează
18 Dan Dorin Ovidiu, op. cit., p. 25. 19 Dan Dorin Ovidiu, Contribuţii la Cunoaşterea rolului economic al Sebeşului (secolele XVI-XIX), în ,,Apulum’’, 34/ 1997, p. 274.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
67
turnul bisericii evanghelice, şi anume: de a vămui, de a avea târg
săptămânal, de a executa prin decapitare şi de a bate monedă.
Marca de Sebeş bătută în secolul al XIV-lea se adaugă celorlalte
monede care circulau, realizându-se un schimb intens de mărfuri.
În urma luptei de la Nicopole din 1396, Sebeşul şi alte câteva sate
din jur au fost date de regele Ungariei comandanţilor Mihai I şi Solomon
de Sighişoara ca răsplată, astfel că acesta şi-a pierdut caracterul de oraş
liber, pe care l-a redobândit în anul 1438 sub ameninţarea atacului
turcesc.
Nu după mulţi ani, Matei Corvin dăruieşte din nou Sebeşul şi
câteva sate fraţilor Ioan şi Andrei Pongracz, fapt ce reiese din
documentul de la 26 noiembrie 1464, drept recompensă pentru faptele de
vitejie în luptele cu turcii: ,,...hoc igitur ducti respectu consideramus
virtutes magnificas et clarissima merita fidelium nostrorum
magnificorum Johannis Pongracz de Dengeleg...necnon Andreae
similiter Pongracz de praefata Dengeleg fratris sui carnalis...quorum
omnium intuitu volentes eis nostrum regium favore ostendere civitatem
nostram regalem Zaszebes vocata in partibus Transsilvanis...cum villis
Lamkerek, Kelnek etc...’’20. În 1471, la 30 septembrie, Matei Corvin îi
zălogeşte lui Ioan Pongracz, voievodul Transilvaniei, atât Cetatea de
Baltă, cât şi târgul şi scaunul Sebeş.
Oraşul îşi răscumpără independenţa în anul 1474, în schimbul
sumei de 20.000 de florini de aur, la care au contribuit şi celelalte scaune
săseşti la cerinţa lui Ştefan Bathory, pentru a se plăti văduvei lui Ioan
Pongracz.
După 1395, anul primei incursiuni turceşti în Transilvania,
20 Fr. Zimmermann, Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, vol. VI, Bucureşti, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1981, p. 205.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
68
pericolul otoman a devenit tot mai ameninţător. În 1438 este devastat
întreg sudul Transilvaniei din Ţara Haţegului până în Ţara Bârsei.
Sebeşul este prădat, incendiat, distrus de sultanul Murad al II-lea, mulţi
oameni fiind ucişi sau duşi în robie.
Din grupul de localnici care au rezistat până la sfârşitul bătăliei
făcea parte şi un elev cunoscut ca ,,Studentul din Romos’’. Turnul
Studentului a rămas de atunci ca amintire şi simbol al rezistenţei contra
duşmanilor.21 O scrisoare din San Michele, datată la 12 decembrie 1438,
aminteşte de aceste evenimente care mai sunt consemnate cu amănunte
despre viaţa zbuciumată a tânărului sebeşean ,,captivus septem
castrensis’’, dus în captivitate de turci, vândut şi închis de mai multe ori,
până când va fi eliberat de ultimul său stăpân. Numeroase alte atacuri
turceşti vor mai pustii oraşul şi zona în 1442 – luptele lui Iancu de
Hunedoara, şi în 1479 când Ali bei şi apoi Iskender prădează puternic,
obligând nobilimea să se retragă în interiorul cetăţii Sebeşului.
După 1485, Matei Corvin întăreşte privilegiul oraşului de a se
fortifica, astfel se realizează o nouă construcție cu turnuri de colţ în jurul
bisericii evanghelice, se fortifică exteriorul refăcându-se zidurile care
vor fi supraînălţate şi întărite cu turnuri. Ultimul atac turcesc va avea loc
în anul 1661.
Sebeşul, ca şi alte oraşe transilvănene, a fost teatrul luptelor dintre
maghiari şi habsburgi, dintre armatele lui Ioan Zápolya şi Ferdinand de
Habsburg. De numele oraşului se leagă convocarea mai multor diete: în
1556 când se alege din nou Ioan Zápolya ca principe al Transilvaniei. În
acelaşi an, generalul Castaldo, guvernatorul provinciei, face lucrări de
modernizare a cetăţii, prevăzând turnurile cu barbacane şi herse şi
înălţând zidurile. În secolul următor, Sebeşul va fi pentru o perioadă şi 21 Ernst Wagner, op.cit, p. 35.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
69
sediul guvernului Transilvaniei, în casa Zápolya.
În relatările călătorilor străini sosiţi cu diferite interese pe
meleagurile noastre găsim informaţii despre variate aspecte ale vieţii
economice, politice, aprecieri de ordin edilitar arhitectonic, demografic,
statistic, administrativ, cultural şi, nu în ultimul rând, remarci privind
originea, trecutul, continuitatea şi portul românilor ,,răspândiţi peste tot
locul’’22.
Din numeroasele însemnări existente reţinem, cu referire la Sebeş
şi împrejurimi, pe cele din secolele XIV–XIX, aparţinând lui G.
Reicherstorfer, A. Verancsics, Giovan Andreea Gromo, N. Olahus, P.
Escalopier, A. Posevino, Fr. Sivori şi C. J. Hiltebrandt.
Succintele relatări despre Sebeş consemnate de străini relevă
pulsul unei vieţi proprii pe aceste meleaguri. Apreciate cu discernământ,
în ciuda structurii lor mozaicale şi coroborate cu izvoarele istorice,
acestea oferă imaginea unei realităţi greu de pătruns şi intuit în lipsa
acestui tip de izvoare.
22 Dan Dorin Ovidiu, Sebeşul în viziunea călătorilor străini (secolele XVI-XIX), în ,,Apulum’’, XIV/ 1978, p. 221.
70
2. RAPORTURI SOCIALE ÎN PROTOPOPIATUL TREI
SCAUNE, ÎNAINTE DE 1848
arhivist, Carmen BEJGU
Într-o societate spinoasă, supusă intens procesului de secuizare,
comunitățile Protopopiatului din Comitatul Trei Scaune își fac loc și scot
la iveală, printr-o serie de documente1 (scrisori, circulare, adeverințe,
conscripții ș.a.) problemele sociale cu care s-au confruntat de-a lungul
timpului.
Viața publică, spirituală, culturală, economică și social-politică din
satele celor „Trei Scaune” se concentra în jurul bisericii. Biserica și
preotul reprezentau centrul comunității, parohul exercitând o influență
decisivă în sat și intervenind, pe lângă problemele din viața spirituală, în
cele administrative, de natură juridică sau școlare.
Biserica fortificată Sânzieni
1 Documente ce fac parte din Colecția arhivistică a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Protopopiatul Ortodox „Trei Scaune”, 1766 – 1984.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
71
El se înfățișa în fața localnicilor ca un exemplu moral și era
punctul de legătură dintre înaltele fețe religioase și enoriași.
Populația românească conviețuia laolaltă cu alte naționalități, iar
desfășurarea vieții era intens influențată de resursele de trai, motiv
pentru care, adeseori, se iscau conflicte puse pe seama lipsurilor
materiale.
Documentele vremii scot la lumină detalii interesante despre
modul în care mai marii bisericii (episcopi, protopopi) încercau să
medieze disputele ce se iveau între parohii și obște sau între enoriași. Ele
demonstrează faptul că mulți dintre preoți, deși slujitori ai Domnului,
săvârșeau fapte nelegiuite, fie interzise de politica vremii, fie de natură
morală.
În multe dintre scrisorile ce s-au păstrat peste decenii, se
poruncește ca anumiți preoți să fie suspendați din funcție. Într-un
document din 13 ianuarie 1793 2 , înaintat de către Episcopul
Transilvaniei, Gherasim Adamovici, către Protopopul Comitatului Trei
Scaune, Toma Popovici, se solicită suspendarea din funcție a parohului
Gheorghe Baciu de la Ariușd, care pe lângă faptul că nu ducea la
îndeplinire tainele bisericești, era acuzat și de furt:
„Supt numele povățuitorilor bisericii Ariujdiului s-au mai făcut un
vălătaș3 asupra parohului de acolo, Gheorghe Baciu, în care să arată că
prin lenevirea acestui preot ar fi murit nebotezat pruncul lui Kolboz
Istvan. (...) Numitul preot ar fi afurisit pe Gheorghe Chiergu și lada
bisericii cu cheie streină ar fi descuiat-o.”
2 Colecția arhivistică a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Protopopiatul Ortodox „Trei Scaune”, Dosar nr. 11, Fila 3, 1793. 3 tragere la răspundere;
CERCETĂRI DOCUMENTARE
72
Având toate aceste fapte dovedite, mai marii preoțimii pronunță o
sentință asupra vinovatului: „…ți se poruncește ca pe popa Gheorghe
Baciu de la Alșo Cernat4 pentru dovedita sa scandalicioasă viață și mai
multele sale excesii, numai decât de la toată slujba preoțească să-l
oprești.”
Astfel de probleme sunt dezvăluite și de către un alt document al
vremii, emis la 5 ianuarie 1802, în care preotul din parohia Brețcu este
acuzat, de asemenea, de furt și de nesupunere în fața legilor
Consistoriului Arhidiecezan: „Închisa aicea spre întoarcerea iară napoi
arătare a magistratului de la Brețcu asupra preoților de acolo pentru
4 Cernatul de Jos.
Scrisoarea episcopului Ardealului, Gherasim Adamovici prin care cere
protopopului Toma Popovici să-i trimită mărturisirea scrisă a preotului Ariujdului,
Gheorghe Baciu, faţă de acuzaţiile de neglijenţă şi furăciune ce i se aduc de către
obşte. Sibiu, 13 ianuarie 1793
CERCETĂRI DOCUMENTARE
73
nelegiuitul obicei ce umblă a rădica spre folosul său, <taxa> cu prilejul
botezului pruncilor, precum și pentru nesupunerea lor Conzistoriului
făcută...”5
Un mare spațiu din înscrisurile descoperite este rezervat
conflictului dintre preotul Ioan Grideanu din Covasna și obștea sătească,
el fiind acuzat de desfrânare și de neîndeplinire a îndatoririlor de paroh:
„Pe popa Ioan de la Covasna, viind oareșcare pâră asupra lui de la sătenii
de acolo, cum că ar fi oprit pe unii de la biserică și alte și de altă latură,
el aicea la protocol nu să află a fi întărit de la lejuiții Episcopi.” „Pentru
aceea s-au oprit de la toată slujba preoțească și Prea Cucernicia Ta, alt
preot din vecinătate, până să va face rânduială despre un preot statornic,
acolo să rânduiești ca să nu fie oamenii fără slujbă.”
Dacă unele comunități se confruntau cu lipsa preoților, neavând
cine să îndeplinească ritualurile bisericești, cum este și cazul localității
Canta (documentul din 7 septembrie 1802 – „Obștea neunită din Canta
s-au jeluit precum după mutarea de acolo a părintelui Gheorghe Baciu,
să află lipsită între sufletești”)6, în alte parohii preoții slujeau fără a avea
acord, fapt semnalat de Vicarul Ioan Popovici către Protopopul Nicolae
Popovici, într-un document din anul 1802, august 24:
„Oblicind Înălțatul Cinstit Gubernium din mai multe întâmplări,
precum preoții carii sânt lipsiți de parohie sau alminterea bitanji7 ar
îndrăzni a sluji la besearicile din satele filialuri, de unde obștele, după ce
mor aceștia, deosebite pretenții fac ca să li se îngăduie alți preoți în
loc”8.
5 Colecția arhivistică a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Protopopiatul Ortodox “Trei Scaune”, Dosar nr. 26, Fila 2, 1802. 6 Ibidem, Fila 46. 7 copil nelegitim, bastard (în document – preoţi nehirotonisiţi). 8 Colecția arhivistică a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae
CERCETĂRI DOCUMENTARE
74
O altă problemă, deosebit de importantă, este aceea a incapacității
parohilor de a săvârși ritualul de înmormântare pentru unii enoriași,
deoarece nu li se mai permitea să ocupe spațiu în cimitirul bisericii.
Acest lucru este consemnat de către Vicarul Ioan Popovici, care i se
adresează Protopopului Nicolae Popovici, într-un document din 16
martie 1804, astfel: „Pre oamenii satelor acelora unde să îndărătnicesc
bisericile și țintirimurile după cuviință a le închide, spre reprezentația la
20 februarie anul curent, încoace trimisă, ți să răspunde ca însăși frăția ta
la cuviincioasele Tisturi din afară să arăți”9. De asemenea, locurile de
veci trebuiau să îndeplinească anumite condiții pentru a se putea săvârși
ritualul religios, după cum se menționează într-o scrisoare 10 a
Episcopului Ardealului, trimisă Protopopului Comitatului Trei Scaune în
anul 1807: „Prea înalta rezoluție din 19 ianuarie 1789 pentru oprirea
îngropării morților în bisearicile care n-au cripte sau toate zidite pe
dedesubt, fiind aceasta la toate religiile poruncit din pricina obșteștii
sănătăți...”
Neculai Popovici, parohul din Mărtănuș, într-un document din 26
februarie 183911, îi prezintă Protopopului Comitatului Trei Scaune, Petru
Pop, situația cu care se confruntă: „Fac știut Domniei tale precum că
s-au întâmplat de au răposat o copilă a lui Petrea Mircea, de vârstă de 5
luni și fiindcă sântem opriți de a mai îngropa în țintirimul Sfintei
Biserici, să te milostivești a-mi porunci cum să urmez cu îngroparea de
astăzi înainte.”
Colan”, Protopopiatul Ortodox “Trei Scaune”, Dosar nr. 26, Fila 39, 1802. 9 Tistie=funcţie, post, serviciu, slujbă. 10 Colecția arhivistică a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Protopopiatul Ortodox “Trei Scaune”, Dosar nr. 38, Fila 22, 1807. 11 Colecția arhivistică a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Protopopiatul Ortodox “Trei Scaune”, Dosar nr. 93, Fila 37, 1839.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
75
Preoții aveau datoria ca anual să întocmească conscripții12, tabele
matriculare, situații cu numărul născuților, cununaților și decedaților din
parohiile pe care le păstoreau, precum și cu situația școlilor și a copiilor
care pot beneficia de învățătură, iar mai apoi să le înainteze către
Protopopiat. Însă un document din 12 august 183913, semnat de către
Protopopul Ioan Moga, scoate la iveală faptul că mulți dintre aceștia nu
își îndeplineau obligațiile: „...vi s-au poruncit ca negreșit, în toată luna să
dați morții din protocoalele matriculare pretorei14 locale. Cinstiți părinți,
însă, se vede că unii preoți foarte târziu le dau listele, iară alții de feliu
nu.”
Într-unele dintre aceste conscripții, se consemnează lipsa școlilor și
a dascălilor și imposibilitatea ca dascălii să fie plătiți, ceea ce
demonstrează că societatea Protopopiatului Trei Scaune se confrunta cu
un grad mare de analfabetism, părinții refuzând să-și trimită copiii spre
învățătură din lipsa fondurilor materiale și pentru că aveau nevoie de ei
la muncile agricole. Din același motiv, nu se puteau organiza cursuri ori
nu exista un spațiu în care să se desfășoare învățătura.
Într-un document dat de parohul Gheorghe Neagovici de la Vama
Buzăului se specifică următoarele: „Școală în sat nu este. Dascălul câțiva
copii învață în casa sa.”
Preotul Ozunului, Beniamin Popovici, îi expune Protopopului
Petru Popovici situația precară a filialelor parohiei matere (materă =
parohie) Ozun (18 ianuarie 1839)15: „…în care filiară nu să află nicăieri
12 înscriere și strângere anuală a tinerilor pentru a îndeplini stagiul military. 13 Colecția arhivistică a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Protopopiatul Ortodox “Trei Scaune”, Dosar nr. 93, Fila 48, 1839. 14 Autoritate militară creată pe lângă marile unități, în timp de mobilizare și de război, cu atribuții în poliția administrativă și judiciară; sediul acestei instituții. 15 Colecția arhivistică a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Protopopiatul Ortodox “Trei Scaune”, Dosar nr. 93, Fila 5, 1839.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
76
bisearici, nici capelan16, ci vin oamenii la Uzon17, în bisearică. Școală nu
să află nicăieri, ci în bisearică au adunat până acuma tinerimea și copiii
de i-au învățat rugăciunile cuviincioase creștinului și poruncile și plată
n-au căpătat nimica că oamenii sunt foarte săraci și n-au din ce plăti
pentru învățătură.”
Parohul Ioan Grideanu din Covasna, prin mărturia sa, întărește
cele afirmate anterior: „…filie să află și bisearică în filie, iară capelan nu
să află că de abia are cu ce trăi parohul. Parohia noastră școală nu are,
nici filia. Dascălul copiii nu-i învață că nu vor să-i dea părinții copiii la
școală. Dascălul nu are nicio plată.”
Analfabetismul era prezent la un nivel destul de ridicat în satele
Protopopiatului Comitatului Trei Scaune, iar pe lângă copiii care nu
cunoșteau tainele învățăturii aflăm cu uimire, dintr-o circulară trimisă de
Episcopul Ardealului, Gherasim Adamovici, către Protopopul Toma
Popovici, că existau și parohii în aceeași situație: „...Poruncesc ca îndată
să împărțiți aceste formulare tipărite la preoții cei bătrâni și care nu știu
să scrie, pe câte doi crăițari de robu.”
Pe lângă aceste aspecte, Înaltele Fețe semnalează și lipsa unor cărți
de cult necesare îndeplinirii tainelor bisericești. Două documente stau
mărturie: cel din 28 martie 183018 - „Foarte mare lipsă am de vreo
câteva cărți care să numesc NEOFIT, ce s-au tipărit în Moldova, la Iași,
la anul 1803. Care carte are titlul: Înfruntarea jidovilor împotriva religiei
și a moravurilor sau a obiceiurilor lor” și cel din 7 august 183919,
referitor la parohia Mărtănușului, trimis de către preotul Neculae 16 Preot care slujeşte într-o capelă catolică. 17 Ozun. 18 Colecția arhivistică a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Protopopiatul Ortodox “Trei Scaune”, Dosar nr. 70, Fila 2, 1830. 19 Colecția arhivistică a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Protopopiatul Ortodox “Trei Scaune”, Dosar nr. 93, Fila 39, 1839.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
77
Popescu Protopopului Comitatului Trei Scaune, Petru Pop - „Fac știut
Prea Cinstitei Domnii Tale că aicea la obștea Kezdi Martonos20, în
Sfânta Biserică, de alt fel de cărți lipsă nu este, fără de două Minee,
adecă de luna lui septembrie și februarie, care cu mutarea cinstitului
părinte Gheorghe la Sosfalu le-au dus și până în ziua de astăzi să află
acolo.”
În privința bolilor epocii, parohienii se confruntau adesea cu ciuma
sau bubatul, dar se luau și măsuri pentru prevenirea acestora, populația
fiind informată despre existența posibilității de îmbolnăvire. Episcopul
Vasilie Moga, printr-o circulară adresată Protopopului Nicolae Popovici
la 21 septembrie 181321, îi îndeamnă pe toți preoții din Protopopiat să
povățuiască enoriașii cu privire la răspândirea ciumei de la București
către satele Ardealului: „Frății tale, prin aceasta să poruncește ca să mai
dai înaintea subordinaților tăi preoți, ca ei cel mai puțin în 6 duminici,
una după cealaltă, să propovăduiască norodului în Sfânta Biserică și să le
spui de amână cât de rău ar fi când ar veni și în țara noastră boala ciumei
ce să află în București și prin prijururi.”
Două dintre problemele cotidiene ale Protopopiatului Ortodox Trei
Scaune captează atenția cercetătorului și îl determină să pună în
concordanță faptele unui trecut zdruncinat cu cele ale unui prezent
asemănător. Vorbim despre căsătoria și divorțul enoriașilor.
În ceea ce privește căsătoria, această sfântă taină nu se putea
realiza fără acordul Protopopului (prin dispensă sau „slobozenie” de la
Protopop), mai ales între rudele de sânge, iar în cazul cătanelor, căsătoria
nu se putea realiza fără aprobarea regimentului din care făceau parte.
20 Mărtănuş. 21 Colecția arhivistică a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Protopopiatul Ortodox “Trei Scaune”, Dosar nr. 48, Fila 37, 1813.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
78
Deși se impuneau aceste reguli, existau preoți care oficiau cununia
religioasă fără a avea dispensă de la mai marile fețe bisericești,
suportând mai apoi consecințele unor astfel de fapte, așa cum se arată în
următoarele documente:
“Ioan Grideanu, parohul de la Covasna au slobozit două căsătorii
cu rudenie de sânge, adecă pe Ioan Galea cu Paraschiva, fata lui Ioan
Negrea, amândoi din Zagon, care cu muierea lui cea dintâia au fost vară
și pe Șerban Gavrilă cu Maria, fata Radului Argeșeanu, amândoi din
Păpăuți, adecă doi frați cu doi veri.” (26 iulie 1800)22
“S-au poruncit ca preoții pe cătanele ce să numesc patental
invalide și iau pe zi de la Vistieria cea cătănească câte o groșiță23, fără de
știrea și slobozenia cuviincioaselor Tisturi Cătănești, să nu le cunune.
Totuși, cu neplăcere s-au oblicit că unii dintre preoți ar îndrăzni pe
numitele cătane orbește a le cununa.” (13 iulie 1802)24
Căsătoria era și o modalitate pe care tinerii o utilizau pentru a evita
înrolarea în armată. De aceea, Episcopul Transilvaniei din anul 1789,
Gherasim Adamovici, poruncește tuturor preoților, prin Protopopul Chir
Petre, ca taina căsătoriei să se oficieze ținându-se cont de vârsta mirilor,
pentru ca viața să își ducă în continuare rostul ei normal: „Mulți feciori
tineri, de câte 15, alții de câte 14 ani și fetele de câte 12 și de 10 ani să
căsătorească de frică ca să nu-i prinză în cătane, ca să poată zice că ei
sunt gazde. Unde în loc să fie gazde, să facă nimica, așa și preoții
locurilor să aibă grijă la aceasta, ca să nu cunune copii și oameni fără
22 Colecția arhivistică a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Protopopiatul Ortodox “Trei Scaune”, Dosar nr.18, Fila 16, 1800. 23 Monedă austriacă de argint, care a circulat şi în Ţările Române. 24 Colecția arhivistică a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Protopopiatul Ortodox “Trei Scaune”, Dosar nr.26, Fila 32, 1802.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
79
vreme, până nu vor cunoaște că au ajuns la vremea căsătorii.”25
Pentru divorțul enoriașilor din satele celor “Trei Scaune” s-au
consumat călimări întregi de cerneală, umplându-se foarte multe pagini.
Cauzele erau multiple: infidelitatea unuia dintre soți, căsătoria din
obligație, neputința mamei de a aduce pe lume copii, risipirea averii etc.
Ca și în prezent, judecata se făcea ținându-se cont atât de declarațiile
soților, cât și de cele ale martorilor. Interesant este faptul că în niciunul
dintre documentele studiate nu este menționată o cale de mijloc, de
împăcare, ci rezultatul final îl reprezenta desfacerea căsătoriei. Un extras
din ședința consistorială ținută la Sibiu pe 4 martie 1800 vorbește despre
una dintre cauzele menționate anterior: „Cauza de căsătorie dintre
Voiceo Ilona din Sespiszentgyorgy26 și Ioan Drăghici tot de acolo:
căsătoria ei ar fi fost fără de voia părinților săi și al doilea că n-ar fi
harnică de a ține casă și ar fi cu purtare slabă.”27
Documentele Protopopiatului Ortodox Trei Scaune sunt mărturii
vii ale evenimentelor petrecute în urmă cu două secole. Ele personifică
istoria, dându-i glas, reușind astfel să redea în actualitate necesitățile și
problemele cu care se confruntau oamenii trecutului într-un spațiu
românesc aflat la confluența dintre mentalități, spirite și culturi diferite.
Sperăm că v-am trezit interesul pentru cercetarea unor deosebite
mărturii documentare ale vremurilor străvechi. Aceste documente sunt
neprețuite surse care pot sta la baza unor lucrări științifice din domeniul
istoriei, sociologiei, etnografiei etc.
25 Colecția arhivistică a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Protopopiatul Ortodox “Trei Scaune”, Dosar nr. 6, Fila 22, 1789. 26 Sfântu Gheorghe. 27 Colecția arhivistică a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Protopopiatul Ortodox “Trei Scaune”, Dosar nr. 18, Filele 4 – 5, 1800.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
80
Adunarea de la Blaj, 1848
81
3. O PROMOTOARE A MIȘCĂRII FEMINISTE DIN
ROMÂNIA-ALEXANDRINA GR. CANTACUZINO-
arhivist, Adriana ILINCA
Prezenţa activă a femeilor la
marile evenimente istorice din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, a
avut drept consecinţă maturizarea
acestora, prin conştientizarea
importanţei contribuţiei pe care ele o
puteau aduce în momentele
hotărâtoare ale vieţii naţionale.
Astfel, se explică depăşirea rapidă
a caracterului filantropic al primelor
asociaţii de femei şi trecerea la acţiunile
de emancipare.
Cea mai veche organizaţie de femei a fost cea de la Braşov;
constituită în 1850, sub numele de „Reuniunea Femeilor Române pentru
ajutorul creşterii fetiţelor orfane române mai sărace”, aceasta a
desfăşurat pe tot parcursul existenței ei activitate bogată şi variată în
slujba interesului naţional.
În 1867 a fost înfiinţată „Reuniunea Femeilor Române de la Iaşi”,
din iniţiativa Corneliei Emilian, scriitoare şi publicistă. Condusă de un
comitet format din 12 membre, în frunte cu Matilda Sihleanu,
„Reuniunea” şi-a înscris în statutele sale obiectivul de a întemeia prima
şcoală de meserii, pentru ca fetele românce mai sărace şi dotate cu talente
deosebite să se specializeze în învăţământul profesional şi artistic.
Alexandrina Gr. Cantacuzino (Arhivele Naționale Istorice
Centrale, Fond Familial Cantacuzino, Dosar
126/1929-1930, fila 21)
CERCETĂRI DOCUMENTARE
82
În 1891, la Cernăuţi, s-a constituit din iniţiativa unor doamne
provenite mai ales din familiile fruntaşilor mişcării naţionale române
„Societatea Doamnelor Române din Bucovina”, care a luptat pentru
emanciparea femeii şi eliberarea naţională. La extinderea şi la mai buna
organizare a acestor prime asociaţii de femei a contribuit în mare măsură
apariţia, între 1878 şi 1881, la Bucureşti, a publicaţiei bisăptămânale
„Femeia Română”, sub direcţia Mariei Flechtenmacher.
Pentru a veni în ajutorul numeroşilor orfani şi al familiilor rămase
fără niciun sprijin după primul război mondial, se constituie „Societatea
pentru ocrotirea orfanilor de război”, condusă de Olga Sturdza. Cu
ajutorul comitetelor sale, au fost înfiinţate orfelinate, cantine şi supe
populare. Multe dintre aceste acţiuni au fost patronate de Regina Maria,
dar şi de alte doamne, în primul rând de prinţesa Alexandrina
Cantacuzino (care a condus cel mai mare spital din capitala aflată sub
ocupaţie germană). Drept recunoaştere a contribuţiei femeilor române la
găsirea modalităţilor practice de aplanare a conflictelor dintre etniile din
sud-estul Europei, la „Congresul Consiliului Internaţional al Femeilor”
de la Washington, din 1925, prinţesa Alexandrina Gr. Cantacuzino a fost
aleasă vicepreşedinte a acestui for.
Au existat mai multe tendinţe de unificare a mişcării feministe din
România, una dintre ele fiind „Consiliul Naţional al Femeii Romane”.
Acest consiliu a patronat în anii ’20 o bogată activitate feministă, în care
Alexandrina Gr. Cantacuzino a fost una dintre liderele mişcării.
Consiliul a relaţionat pe plan extern cu „Alianţa Internaţională pentru
Sufragiul Feminin” şi „Consiliul Internaţional al Femeilor”.
În anul 1928, s-au pus bazele „Casei Femeii”, care a devenit şi
sediul central al Consiliului Naţional al Femeii Române.
Așa cum am încercat să argumentăm în rândurile de mai sus, cea mai
CERCETĂRI DOCUMENTARE
83
cunoscută activistă a fost principesa Alexandrina Gr. Cantacuzino.
Contribuţia ei în direcţia emancipării feminine, dar şi a obţinerii
vizibilităţii acestei mişcări la nivelul opiniei publice, a fost una
fundamentală. Pentru că principesa Alexandrina Gr. Cantacuzino a
dominat mişcarea de emancipare socio-culturală şi politică a femeilor din
perioada interbelică, fiind implicată în toate marile proiecte derulate în
acele timpuri și pentru că personalitatea Alexandrinei Gr. Cantacuzino se
suprapune peste întreaga mişcare de emancipare socială şi politică a
femeii din perioada interbelică, paginile care urmează sunt dedicate
acestei doamne şi activităţii sale în spaţiul public.
Doamna Alexandrina Cantacuzino sau Didina, cum ii spunea
nepotul său Bossy, s-a născut la 20 septembrie 1876 1, în comuna
Ciocăneşti, judeţul Ilfov, fiind fiica ofiţerului Theodor Pallady
(1853-1916), provenit dintr-o veche familie boierească din Moldova şi a
Mariei I. Pallady (1848-1881). Cei doi au avut patru copii, dar numai
Alexandrina a supravieţuit copilăriei. După moartea mamei sale, aceasta
a fost adoptată şi crescută de către o mătuşă din bogata familie Ghica.
Potrivit rigorilor timpului, a beneficiat în copilărie de atenția
guvernantelor, pentru ca ulterior să fie trimisă să-și desăvârșească
studiile în Franța.
La revenirea în ţară (mai exact în 1899) s-a căsătorit cu politicianul
conservator Grigore Gheorghe Cantacuzino (1872-1930), fiul lui
Gheorghe Grigore Cantacuzino, supranumit Nababul, una dintre figurile
marcante ale Partidului Conservator şi cel mai înstărit latifundiar al
momentului. Prin farmecul ei, a reuşit să cucerească burghezia
1 Anul nașterii a fost stabilit în urma cercetării Fondului Familial Cantacuzino ce se găsește la Arhivele Naționale Istorice Centrale. Alte surse precum Enciclopedia Cugetarea a lui Lucian Predescu, semnalează în acest sens anul 1881.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
84
bucureşteană, precum şi titlul nobiliar de principesă.
Familia Cantacuzino era de origine greacă, stabilită în Țările
Române, încă din secolul al XVII-lea, pretinzând că descinde din familia
imperială bizantină, motiv pentru care unii dintre membrii acesteia,
inclusiv Alexandrina, vor folosi titlul imperial de prinţ/prinţesă2.
Alexandrina Cantacuzino era o prințesă atipică: „… Avea o coafură
sobră, cu cărare la mijloc. Purta totdeauna rochii lungi întunecate. Era
o persoană relativ agitată, care vorbea mult, puţin teatral. Avea o
conversaţie foarte aleasă şi o vastă cultură. Călătorise foarte mult şi
avea un bagaj mare de amintiri interesante pe care îi făcea plăcere să le
povestească chiar nouă, sorii mele şi mie, deşi eram copii. Era puţin
snoabă şi mama îmi spunea că era o foarte talentată vorbitoare în public.
Am cunoscut-o mai bine la Zamora, unde locuia în castelul
Cantacuzinilor în care strânsese, ca într-un muzeu, o mulţime de obiecte
din peregrinările ei.
A suportat cu multă demnitate executarea la Râmnicul Sărat a fiului
ei, Alexandru. Didina Cantacuzino a fost una dintre marile doamne ale
României moderne (…) Ultima dată când am văzut-o a fost în 1942, la
nunta lui Manuela Lahovary cu Alexandru Rosetti din casa Lahovary, de
pe Strada Sofia. Era plină de viaţă…”3
Alexandrina şi soţul ei au avut împreună 3 fii: Gheorghe - viitor
arheolog și membru al Academiei Române, prinţul Alexandru, împuşcat
în 1939 la Râmnicul Sărat deoarece era legionar, şi Constantin, zis
Băcara. Cei doi soţi au trăit împreună cu copiii în una din cele mai
frumoase clădiri din București de pe calea Victoriei, nr. 224, construită
2 Francisca De Haan Krasimira Daskalova, Ana Loutfi, Biographical Dictionary of Women’s Movements and Feminisms - Central European University Press, 2006, p.89 3 Constantin Bălăceanu Stolnici „Memoriile unui boier de viță”, revista Clipa din 05. 2011.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
85
de arhitectul Ioan D. Berindei. Casa avea aspectul unui mic palat cu
demisol, parter, etaj şi mansardă, construite în stil eclectic şi aristocratic.
Faţada era pusă în valoare de o scară interesantă, aşezată în pantă.
Palatul era înconjurat de un gard realizat din fier forjat cu porţi
impunătoare. Din păcate, clădirea nu mai există astăzi, ea fiind aproape
distrusă din pricina bombardamentului aerian german din 24-25 august
1944, ceea ce a făcut ca Alexandrina să petrecă ultimile luni din viața sa
într-un apartament modest de pe calea Moșilor, nr. 148, oferit de
Societatea Ortodoxă a Femeilor Române4. Cu toate că acest ”mic palat”,
așa cum obișnuiau să îl numească istoricii vremii, ar fi putut constitui un
exponent arhitectural de o mare anvergură, el rămâne astăzi doar o
rămășiță a societății culturale de atunci.
Căsnicia lor a durat până la 28 octombrie 1930, când Grigore
Cantacuzino moare, Alexandrina menţinându-şi statutul de văduvă până
la sfârşitul vieţii. La moartea lui, Gr. Cantacuzino lasă un testament prin
care întreaga sa avere îi revine soţiei şi fiilor acestuia. Ca dovadă de
bunătate și susținător direct al soției sale în demersurile sociale
întreprinse de aceasta, el lasă o suma de 100.000 lei tuturor celor
nevoiași, oamenilor flămânzi pentru a căror supravieţuire valora cât
propria existență5.
Ca luptătoare feministă activă, a făcut parte din diverse asociații ale
vremii, ce militau pentru îmbunătățirea situației femeii românce. Astfel,
în 1910, a subscris inițiativei unui grup de militante pentru drepturile
femeii și a fondat și condus Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor
(până în 1938). A condus mai multe asociații și organizații feministe,
4 Societatea Ortodoxă a Femeilor Române se va cita S.O.N.F.R 5 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare A.N.I.C), fond Familial Cantacuzino, dosar nr. 444, f. 2.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
86
printre care Gruparea Femeilor Române, Asociația “Casa Femeii”,
Societatea “Solidaritatea” sau Consiliul Național al Femeilor Române.
Activitatea desfășurată la nivel național a fost dublată de o serie de
inițiative, atât în plan regional, cât și în plan European, de ea legându-se
înființarea Micii Antante a Femeilor sau gestionarea, în calitate de
vicepreședinte, a activității Consiliului Internațional al Femeilor. De
asemenea, a participat și la importante congrese internaționale ale
femeilor, la congresul Micii Antante Feminine care reunea
reprezentantele Cehoslovaciei, Iugoslaviei, României, Greciei și
Poloniei, la Sesiunea Adunărilor Societății Naționale de la Geneva, la
Congresele Feminine Fidiac și altele.
A călătorit foarte mult reprezentând mișcarea feministă din România
în țări precum Franța, Egipt, India, Bulgaria, Turcia, Grecia, America și
Ierusalim, de unde a adunat bogate cunoștinte pe care le va împărtăşi în
scrierile sale de mai târziu și care vor rămâne ca şi amprentă unor vaste
învăţăminte demne de urmat de generațiile viitoare.
În timpul primului război mondial, a activat ca membră a Crucii
Roșii și a condus cel mai mare spital din București. De asemenea, a
înființat școli, licee, dispensare, cantine și cămine, atât în București, cât
și în alte orașe din țară precum: Galați, Iași, Giurgiu, Buzău, Vaslui,
Târgoviște, Dorohoi, etc.
Preocupată îndeaproape de educaţia tinerilor studenţi români prin
numeroasele colaborări internaţionale, la care aceasta a luat parte,
reuşeşte să îndrume o mare parte dintre aceştia să meargă să studieze la
Paris pentru aprofundarea cunoştinţelor culturale şi sociale.
În 1929, a fondat primul partid politic autoritar feminin din România
și anume Gruparea Națională a Femeilor Române, gest influențat de
CERCETĂRI DOCUMENTARE
87
corporatismul fascist6.
În calitatea sa de
președinte al partidului, a
propus mai multe legi menite
să reglementeze poziția
femeii în societatea
românească, având un bun
exemplu legea din 1937, prin
care femeile urmau să
participe la apărarea țării.
Problematica
Alexandrinei Cantacuzino
privind drepturile femeii, își
are rădăcinile într-o concepție
patriarhală despre stat și
societate.
Femeie energică, inteligentă, devotată bisericii şi cauzei creştine,
principesa a rămas până astăzi un model al femeii creştine.
„Biserica aceasta este un patrimoniu sacru; ea ne-a apărat în
contra contropitorilor, ea ne-a păstrat toate însuşirile în mijlocul
turcilor, a ungurilor şi a tuturor năvălitorilor; ea ne caracterizează din
punct de vedere etnic şi tot dânsa prin mânăstirile sale minunate, pentru
vecie a dat artei arhitecturale peceţia românească”7.
Feminismul Alexandrinei era mai degrabă un pandant al religiei
decât al politicii. Acest lucru se poate observa din felul în care ea definea
6 George Marcu, Ilinca Rodica, Dicționarul personalităților feminine din România, Editura Meronia, 2009, p. 59. 7 A.N.I.C, fond Familial Cantacuzino, dosar 48, f. 2.
Moțiune a Grupării Femeilor Roimâne (Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Familial
Cantacuzino, Dosar 59, fila 219)
CERCETĂRI DOCUMENTARE
88
politica: „Politica este o religie, este cea mai înaltă manifestare a
conștiinței omenești în serviciul patriei”8. Fire naţionalistă şi profund
religioasă, Alexandrina Cantacuzino a fost cea care a oficializat pentru
prima dată rolul femeii ortodoxe române în Biserică. Din inițiativa sa și
prin munca Societății Ortodoxe a Femeilor Române, au fost ridicate
Biserica și Mausoleul Neamului de la Mărășești.
Nu pot fi trecute cu vederea nici numeroasele acţiuni cu caracter
misionar pe care le-a condus în numele Basarabiei. Este memorabil
Crăciunul pe care l-a organizat la Odessa, în 1941, sub egida S.O.N.F.R9.
La 25 decembrie, Basarabia era deja eliberată, iar doamna Cantacuzino
era acolo, alinând vechile şi adâncile răni pe care ateismul bolşevic le
săpase în sufletele oamenilor. De-a lungul vieții, spiritul cultivat de
principesa Cantacuzino s-a menţinut viu şi a contribuit permanent la
buna desfăşurare a proiectelor sociale: şcolile de fete, internatele,
grădiniţele pentru copiii defavorizaţi, etc.
Să nu uităm de ultimile dorințe ale principesei instituite în ziua de
24 noiembrie 1924, adresate Comitetului Societății Ortodoxe: „În cazul
de m-ar rechema Dumnezeu doresc ca imediat conducerea să treacă în
mâinile d-nei Zoe Gr. Romniceanu, iar casieria să o ia d-na Ana
General Florescu.
Datoriile făcute de mine și asigurate: 800.000 lei la Banca
Națională, 350.00 lei la Blak, 200.000 lei la Banca Comercială se vor
achita. Banca Marinorosch Blank, în octombrie 1925, de către filiala
Galați, suma de 350.00 lei și 800.000 lei la Banca Națională vor trebui
să fie recunoscute de stat ca datorie, Comitetul după moartea mea
8 Alin Ciupală, Despre femei și istoria lor în România, editura Universitatea din București, 2004, p. 127. 9 Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
89
oferind Biserica Neamului statului, patimile încetând la acel moment, va
fi ușor să le obțină achitarea datoriei în schimbul predării mormântului.
De asemenea, statul va trebui să plătească ce va rămâne ca datorie la
Societatea de construcții din Cernăuți, în cel mai rău caz din suma
legală de mine, Societății se va achita o parte din datorii, restul se va
achita treptat, Comitetul dăruind mormântul de la Mărășești statul nu
poate refuza achitarea datoriilor.
Îndată după moartea mea, prima zi voi rămâne în casa mea,
înconjurată de familia mea și imediat a doua zi voi fi transportată în
capela Societății Ortodoxe fiind de față toți pe cei care i-am iubit,
delegațiuni ale filialelor, școlilor, parohiilor, ale tuturor colaboratoriilor
mei, fără de aceștia și de familia mea doresc să mai ia parte o
delegațiune de țărani din comuna Ciocănești. Discursurile vor fi puține
ținute numai de persoanele care m-au cunoscut. Serviciul religios va fi
oficiat de către episcopul Bartolomeu al Râmnicului înconjurat de
părintele Geprgescu, Florescu, preotul capelei și preotul de la
Ciocănești. Dacă mitropolitul Ardealului vrea să vie, l-aș primi cu
mulțumire. Aș fi mulțumită să văd participând câți mai mulți
reprezentanți ai armatei pe care am iubit-o. Doresc să fiu înmormântată
alături de mătușa mea, Elisa Vladimir Ghica, iar domnul scluptor
Becker urmând să execute mormântul așa cum m-am înțeles cu el. Rog
familia mea să nu schimbe nimic din aceaste dorințe pe care le-am lăsat.
Prietenelor și tovarășelor mele le cer iertare de le-am jignit vreodată și
le cer a duce spre strălucire opera noastră scumpă.
Rog Comitetul Central al Societății Ortodoxe să insiste pe lângă fiul
meu Gheorghe ca să primească a fi ales în Comitetul Societății
Ortodoxe colaborând la opera pe am creat-o cu atâta dragoste. -
CERCETĂRI DOCUMENTARE
90
Instituit 24 noiembrie 192410.”
Principesa Alexandrina Cantacuzino a murit la data de 10
octombrie 1944, la vârsta de 63 ani, fără să mai fie obligată să trăiască
calvarul umilinţelor regimului comunist.
După moartea Alexandrinei, fiul său Gh. Cantacuzino, în calitate
de moştenitor, aduce la cunoștință că averea mamei sale a fost
naționalizată.
Bunurile care i-au fost preluate de statul român, prin efectul mai
multor legi de naționalizare, sunt proprietățile rurale din comuna
Ciocănești și imobilele urbane din București. În urma acestor
naționalizări de bunuri, fiul său a rămas numai cu obiecte casnice și
lucruri mărunte.
10 A.N.I.C, fond Familial Cantacuzino, dosar nr. 12, f. 1-2.
91
4. ALEXANDRU MARGHILOMAN – ISTORIE ȘI
DESTIN
arhivist, Oana ROTARU
Alexandru Marghiloman este un politician mai puţin cunoscut de
către publicul larg, referinţele populare şi cunoscute aducând informații
îndeosebi privind filo-germanismul său şi o scurtă perioadă în care a fost
prim-ministru într-o Românie învinsă, care avea să semneze, după
negocierile lui, Tratatul de la Bucureşti, tratat care obliga România la
măsuri extrem de restrictive şi punitive.
Personalitatea lui Alexandru Marghiloman nu se rezumă doar la
aceste evenimente, el reprezentând pentru istoria modernă a României
mai mult decât atât. Alexandru Marghiloman este probabil una dintre
cele mai proeminente personalități politice ale vremii. A fost un
conservator convins, nu a avut ca majoritatea vechilor conservatori,
ocazia să se trezească în partid din pricina vreunei influențe anume. El
și-a ales singur calea, pentru că nu a găsit doctrina conservatoare nici în
leagănul de nou-născut și nici nu a moștenit-o de la părinți.
Ca om politic, Alexandru Marghiloman s-a remarcat datorită
calităților sale oratorice; a fost un român care şi-a iubit ţara extrem de
mult, dorindu-şi din tot sufletul unirea sub un singur stat a provinciilor
românești.
Cunoscut om politic, a fost cel care, spre sfârșitul carierei sale, a
devenit un personaj extrem de controversat, condamnat și hulit de către
adversarii săi politici, dar și de opinia publică a vremii, din cauza
colaborării sale cu autoritățile germane de ocupație în perioada
CERCETĂRI DOCUMENTARE
92
participării României la Primul Război Mondial, în postura de aliată a
Antantei.
Este numit „omul nemților”, imaginea sa căpătând o alură malefică
mai ales prin intermediul presei vremii și a adversarilor politici.
La o primă vedere, incriminările aduse lui Marghiloman par a avea
baze solide, titulatura de „omul nemților” având o certă justificare. Însă
lucrurile trebuiesc privite cu mult mai multă obiectivitate și trebuie luate
în considerare situația tragică prin care trecea România în perioada
respectivă, configurația politică extrem de complexă a vremii, idealul
național care tindea spre întregirea țării într-un stat național, indivizibil,
independent și suveran: România Mare.
Sfatul Ţării, Unirea Basarabiei cu
Ţara Mamă, România, 27 martie 1918
CERCETĂRI DOCUMENTARE
93
Izvoarele de adevăr nu sunt puține, iar acestea au la bază arhivele,
mărturiile oamenilor politici din perioada respectivă. „Omul şi-a servit
patria şi tronul sub doi regi, cu credinţa unui câine, omul care prin sine
însuşi s-a ridicat la cea mai înaltă culme a valorilor patriotice, a sfârşit
prin a primi în inima care a bătut acolo unde era România, săgeata
epitetului de trădător”, scria „Acţiunea Buzăului” la 25 octombrie 1936.
Această gravă acuză, cu foarte mici excepţii, continua, mai mult sau
mai puţin voalat, până în zilele noastre.
Născut la 27 ianuarie/8 februarie 1854 la Buzău, Nicolae Iorga ni-l
amintește ca „fiu de mare proprietar patriarcal și descendent de simpli
răzeși buzoieni”. Același N. Iorga îl aprecia ca „un mare talent oratoric,
unul din acele talente care n-au nevoie să strige nici să facă gesturi, ci
sunt numai afluxul nesilit de nimeni al unui suflet vibrant, de o
dezinteresare personală absolută, (...) de o perfectă amenitate în
raporturi (...), o podoabă a vieții noastre politice. Locul și l-a cucerit
singur și fără artificii. Nu i-a pregătit nimeni o situație, și el n-a
dobândit-o prin alte mijloace decât ale talentului și priceperii”1.
Cu o pregătire educațională de cel mai înalt nivel, făcându-și studiile
la Paris, la fel ca majoritatea personalităților politice ale vremii, ajunge
doctor în drept și științe politice. A intrat în magistratură, ca în 1884 să
ajungă deputat, și ulterior, în 1888, să devină ministru. Ajuns în Cameră,
Ion C. Brătianu îi spune parcă profetic, anticipând rolul de la
evenimentul 1918, „le soleil couchant salue le soleil levant” (n.n.
Soarele care apune salută soarele care răsare), adăugând că la realizarea
1 Nicolae Iorga, Cei cari au fost, vol. III., Editura Fundația pentru literatură și artă ”Regele Carol II”, București, 1936, p. 200.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
94
faptelor mari împrejurările joacă de obicei un rol important.2
Ignorând limitele care i se impuneau, Marghiloman ajunge destul de
ușor printre fruntașii conservatori. În vara lui 1914, a ajuns șeful
Partidului Conservator. În condițiile desfășurării Primul Război Mondial,
în cadrul Consiliului de Coroana din 21 iulie/3 august 1914, acesta se
pronunță pentru neutralitate, rămânând la București atunci când a fost
decisă retragerea în Moldova, fără determinare precisă. În interiorul
Partidului Conservator apar disensiuni, astfel că partidul se divide între
Nicolae Filipescu, adeptul Antantei și Alexandru Marghiloman, adeptul
Puterilor Centrale. La Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916,
Marghiloman și-a menținut poziția, aceea de expectativă.
În ultima parte a anului 1917, din cauza evoluției de ansamblu a
războiului, apar noi schimbări pe plan intern ce-l au în centru pe
Alexandru Marghiloman. Din cauza presiunilor exercitate de ocupanți, I.
I. C. Brătianu hotărăște să cedeze guvernarea altcuiva, cu scopul de a
amâna semnarea unei păci separate propuse de Puterile Centrale.
Însuși regele a ajuns la concluzia că pacea respectivă nu putea fi
amânată, astfel că se gândește la posibilitatea constituirii unui cabinet
condus de Marghiloman. Puterile ocupante doreau la rândul lor o
guvernare care să accepte cu ușurință pacea, fără a pune condiții. În
această situație, Ferdinand, I. I. C. Brătianu, dar și Contele Ottokar
Czernin, ministrul Austro-Ungariei la București, împreună cu Richard
Kűhlmann, omologul său german, l-au considerat pe Marghiloman
singura opțiune a momentului. Pentru a se păstra aparențele, nu s-a
recurs la numirea acestuia în funcție imediat după demisia lui Brătianu,
astfel că soluția provizorie a fost Alexandru Averescu.
3 Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Ion I.C. Brătianu, vol. I, Editura Albatros, București, 1993, p. 166.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
95
Formula guvernului Averescu a fost una tranzitorie. La 14/27
februarie 1918, când Regele s-a întalnit cu diplomatul vienez Czernin,
era deja hotarât faptul că Alexandru Marghiloman va fi cel care va
semna pacea. Ulterior, la Consiliul de Coroană din 17 februarie/2 martie
1918, convocat de Averescu, I. I. C. Brătianu a avansat și el numele lui
Marghiloman, ca fiind persoana cea mai potrivită pentru a semna pacea.
La 5/18 martie 1918 Al. Marghiloman a fost desemnat ca succesor al lui
Averescu cu sarcina de a semna tratatul de pace impus de Berlin și
Viena.
Cu toate acestea, regele nu a avut încredere deplină în Marghiloman.
Deși era conștient de realitățile lucrurilor, nu-și putea demasca gândurile,
fiindcă se temea ca primul său ministru să nu-l denunțe
Austro-Germanilor. La îndemnul lui Brătianu, a crezut că este necesar să
tempereze zelul lui Marghiloman. În acest sens, i-a trimis lui
Marghiloman o telegramă: „Să nu evitați nu numai orice angajament
nou, dar și orice negociere relativ la modificările clauzelor tratatului
deja încheiat, care în situația excesiv de frământată a orei prezente
rămâne singura bază sigură pentru relațiile noastre cu Puterile
Centrale, fără riscul de a crea astăzi sau de mâine noi dificultăți cu alte
puteri”3.
Se pare că toți cei implicați au văzut această masură ca pe un rău
necesar. În epocă, dar și mai târziu, au fost emise numeroase speculații în
ceea ce privește numirea lui Alexandru Marghiloman ca premier, într-un
context ce părea decisiv pentru acele vremuri. Războiul nu se încheiase,
cu toate că balanța victoriei se înclina către tabăra antantistă. Cei mai
mulți erau îndreptați spre încheirea unei păci, deși puțini erau cei care
3 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare A.N.I.C.), fond Alexandru Marghiloman, dosar 173, f 1.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
96
pronunțau acest lucru cu voce tare. Românii se săturaseră de război,
dinastia era și ea amentințată, iar în aceste condiții nimeni altcineva,
decât persoana lui Alexandru Marghiloman, nu părea mai potrivită, ca
remediu al unei situații greu de rezolvat fără acceptarea unui compromis
umilitor4.
Privind lucrurile din această perspectivă, comportamentul lui
Alexandru Marghiloman pare a fi un sacrificiu personal ca singură
opțiune de a ieși din situația creată.
Marghiloman a semnat pacea cu Puterile Centrale la 24 aprilie/7 mai
1918, având funcția de premier până la 24 octombrie/6 noiembrie 1918,
când a fost demis pe motiv că a spulberat speranțele românilor.
Alexandru Marghiloman a dat dovadă de mult tact, acesta încercând să
semneze cu Puterile Centrale un tratat de pace care să scoată România
din război. Prevederile acestui tratat semnat la 24 aprilie/7 mai 1918 erau
blânde, în comparaţie cu ceea ce se putea impune României, care a fost
învinsă prin abandonarea ei de către Rusia. Prin aceasta se probează
talentul de negociator al lui Alexandru Marghiloman, cu atât mai mult cu
cât Basarabia (teritoriul dintre Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră),
răpită Moldovei de către Rusia ţaristă în 1812, a revenit României.
Astfel, Marghiloman a reprezentat soluția salvatoare atât pentru
germani și austro-ungari, cât și pentru rege. În această conjunctură, poate
fi considerat salvator al dinastiei. Cât despre pacea de la București, pe
care a fost nevoit să și-o asume, ea nu poate fi pusă doar în răspunderea
lui: era o consecință a războiului pregătit, purtat și pierdut de guvernul
Brătianu. Însă, cu toate acestea, pentru acest act, a fost blamat de marea
majoritate a populației și a clasei politice.
4 Gheorghe I. Florescu, «Sacrificiul» lui Alexandru Marghiloman, în Convorbiri literare, 2005, vol. 139, nr. 5, p. 88.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
97
Sacrificându-şi cu bună ştiinţă cariera politică, şi-a asumat răspunderi
enorme în cel mai greu moment istoric al României moderne, acceptând
să fie prim-ministru în vederea încheierii păcii cu Puterile Centrale, când
trei sferturi din ţară era sub ocupaţie. Cu tenacitate şi diplomaţie, sub
presiunea tot mai puternică a „învingătorului”, în vederea semnării
tratatului de pace, el a reuşit să salveze dinastia și armata, fără de care
România n-ar fi putut reintra în război pentru reîntregirea neamului. Pacea
de la Bucureşti (24 aprilie 1918) - cu toate consecinţele ei dureroase
pentru statul român - a fost pentru Alexandru Marghiloman unica
modalitate de a putea înfăptui destinul istoric al țării noastre, formarea
României Mari.
O dată cu trecerea timpului, părerile referitoare la actul lui
Marghiloman au început să se schimbe, fiind văzut de unele persoane ca
un act de sacrificiu, ca o jertfă personală. Nu au fost puțini aceia care au
susținut că decizia luată de Marghiloman a fost „o misiune de sacrificiu
pe care și-o lua, legată de o grea răspundere în fața istoriei”, deși pacea
pe care a semnat-o a fost una „umilitoare”, care făcea din România o țară
subjugată, fiind scoasă din rândul țărilor independente5.
Nu e mai puţin adevărat că, deşi răzleţe, au fost şi voci care au
recunoscut rolul de sacrificiu jucat de Alexandru Marghiloman în cea
mai mare conflagraţie de la începutul secolului al XX-lea, la care
România a fost parte : „Marghiloman a avut patriotismul să accepte, din
iniţiativa primului ministru Ionel Brătianu, cu care obişnuia să aibe
tainice convorbiri săptămânale, spinoasa sarcină a discuţiilor cu
miniştrii Germaniei şi Austro-Ungariei la Bucureşti, pentru a juca la caz
de mare restrişte, cartea înţelegerii cu Puterile Centrale”, scrie Dan
5 Ibidem.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
98
Amedeo Lăzărescu în „Magazin istoric”, nr.2/1997. Istoricul C. C.
Giurescu avea să noteze şi el în „Memorii”: „A fost criticat, uneori cu
înverşunare, pentru faptul că a format guvernul din 1918 care a semnat
tratatul de la Bucureşti. Trebuie să recunoaştem acum, din perspectivă
istorică şi privind lucrurile cu obiectivitate, că Marghiloman a acceptat
atunci un rol de sacrificiu”.
Nu tot timpul acest „sacrificiu” a fost considerat un lucru necesar
sau inevitabil. N. Iorga, referitor la dispariția lui Marghiloman, survenită
la 10 mai 1925, aprecia că „el a greșit și a primit cea mai grea
pedeapsă: a înlăturării lui de la afacerile publice unde altfel el ar fi
jucat și mai departe un rol de căpetenie”, spunând totodată că este foarte
probabil să fi fost victima unor împrejurări de care ar fi știut chiar de la
I. C. Brătinanu.6
Nu putem ști ce se putea întâmpla dacă Alexandru Marghiloman nu
semna această pace. Actul semnării păcii separate, în condițiile în care
finalul războiul era încă departe, este considerat una dintre cele mai
proaste decizii din istoria României, decizie a căror consecințe ne
urmăresc și azi.
Judecat din această perspectivă, actul lui Marghiloman nu poate fi
transformat într-o jertfă personală, însă putem spune că Marghiloman
și-a sacrificat prilejul de a intra în istorie ca mare om de stat, în schimbul
unui moment de extaz, de maximă atenție, provocate de un simulacru al
victoriei personale.
Guvernul „trădătorului Marghiloman”, după cum l-au caracterizat
adversarii săi politici, a fost cel care, semnând pacea cea umilitoare, a
salvat ființa Statului Român, statalitatea României, Armata și Coroana
României. 6 Nicolae Iorga, op. cit., p. 200.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
99
Consider că numirea guvernului Marghiloman „un guvern de
sacrificiu” este total greșită. Nu pentru a se sacrifica a acceptat
Marghiloman funcția de prim-ministru. Deși a fost un adevărat patriot,
nu-și rata cariera politică și nu intenționa să participe la destrămarea
Partidului Conservator.
În luna martie a anului 1918, Marghiloman credea cu tărie că
Germania va câstiga războiul, și deși, România avea de suferit în urma
semnării păcii separate, conservatorii vor avea cel puțin satisfacția de a
marca decisiv în politica de partid.
Obligat să încheie pacea de la București, cu pierderi mari pentru țară,
în compensație, a contribuit la unirea Basarabiei cu Țara Mamă, prima
dintre cele trei uniri succesive care au urmat. Dacă acesta nu era înlăturat
de la guvern, considerându-se victima unei „lovituri de stat”, cu
siguranță ca ar fi participat și la celelalte acte de unire.7
7 Lucian Boia, Germanofilii-Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, Editura Humanitas, București, 2009, p. 90.
Telegramă prin care Carol îi transmite mulțumiri lui
Alexandru Marghiloman. (A.N.I.C., Fond Alexandru
Marghiloman, Dosar 62, fila 1).
CERCETĂRI DOCUMENTARE
100
Cu personalitatea variat înfăţişată, de-a lungul timpului, de
scribi ocazionali sau de istorici cu experienţă, Alexandru Marghiloman
ne-a fost întruchipat, fie sub avalanşa unor cuvinte măreţe, laudative,
unele sincere, altele interesante, fie sub ploaia rece a reproşurilor şi
criticilor, mai mult sau mai puţin întemeiate. Din toate aceste mărturii,
poate fi schiţat portretul unui om obişnuit cu anumite calităţi, dar şi cu
defecte pe măsură.
Rămas în memoria unora dintre contemporani ca un reprezentant al
boierimii sau ca „omul sacrificat”, Marghiloman a fost o personalitate
mult mai complexă. Cu toate greşelile sale, el a întruchipat, la sfârşit de
secol al XIX-lea şi început de secol XX, dezinteresul şi onestitatea în
politică.
Alexandru Marghiloman, prin tot comportamentul său, a aruncat o
pată de culoare în viaţa noastră politică. Orator de excepție, ministru,
prim-ministru şi lider conservator, toate au fost manifestări ale omului
Marghiloman. Şi prin acestea a rămas în istorie.
101
5. BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DE LA
MODERNISM LA TOTALITARISM
arhivist, Diana SOCACI
Ceea ce s-a petrecut în domeniul religios în perioada comunistă nu
poate fi înţeles fără o scurtă privire asupra realităţilor bisericeşti din
România de dinainte de 1944, deoarece regimul comunist a ştiut să se
folosească cu abilitate, în interes propriu, de toate slăbiciunile şi
conflictele existente.
Văzând religia drept un semn al înapoierii, obscurantismului şi
reacţiunii, oameni politici precum Cuza, sau reprezentanţii partidelor
politice de la putere, au refuzat Bisericii Ortodoxe posibilitatea de a avea
un rol activ în modernizarea României, luându-i toate instrumentele prin
care aceasta se putea insera în domeniile social, cultural şi economic. Pe
de o parte, părăsind modelul central-european al fondurilor religionare,
Cuza a desfiinţat Casele Centrale de la Iaşi şi Bucureşti contopindu-le cu
Trezoreria Statului, acţiune echivalentă cu o adevărată deturnare de
fonduri1. În al doilea rând, au fost desfiinţate şcolile confesionale, chiar
seminariile şi facultăţile de teologie intrând sub controlul
guvernamental; au fost secularizate averile mănăstireşti, iar structurile de
stat şi-au asumat nu numai controlul vieţii economice ale Bisericii, ci
chiar şi aspecte care în mod tradiţional erau de competenţa exclusivă a
clericilor, potrivit canoanelor2. În al treilea rând, Cuza a încercat să
subordoneze Biserica direct Domnului care urma să numească pe 1 Nicolae Dobrescu, Istoria Bisericii din România. Studii de Istoria Bisericii Române contemporane, vol. 1 (1850-1895), Bucureşti, 1905, p. 101. 2 Vezi Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, EIMBOR, Bucureşti, p. 126, 142.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
102
episcopi, pentru ca în 1872 să apară un regulament prin care
parlamentarii aveau un rol covârşitor în alegerea acestora, iar ministrul
de Culte a obţinut dreptul de a participa (şi practic de a conduce)
sesiunile Sf. Sinod. Aflată sub strict control guvernamental şi fiind
lipsită total de surse financiare, Biserica Ortodoxă din Vechiul Regat a
fost pusă în imposibilitate de a-şi construi o politică proprie, coerentă în
domeniul social, cultural, economic şi chiar naţional, devenind de multe
ori ecoul altor instanţe de autoritate.
Această slăbiciune a fost conştientizată de numeroşi oameni ai
Bisericii şi laici, care au subliniat valoarea şi rolul instituţiei în toate
planurile, optând pentru acordarea unor largi autonomii acesteia.
Realizarea României Mari şi înfiinţarea Patriarhiei Române în urma
unificării tuturor bisericilor ortodoxe din provinciile istorice româneşti,
sub conducerea unui singur Sinod, dădeau speranţe că situaţia se va
îmbunătăţi. În timpul discuţiilor în jurul Legii şi Statului de organizare şi
funcţionare a BOR din 1925, s-au invocat adesea legiuirile şaguniene
drept un posibil model de structurare a unei Biserici puternice şi
autonome3. Din păcate, oamenii politici care deţineau majoritatea în
parlamentul de atunci, adepţi ai unui centralism excesiv şi temători faţă
de orice formă de subsidiaritate, au impus un statut care s-a dorit, la
modul declarativ, o sinteză între modelul de organizare bisericească din
Vechiul Regat şi cel din Ardeal. A rezultat un amestec care nu a permis
dezvoltarea Bisericii ca o instituţie puternică şi autonomă. În primul
rând, cuvântul autonomie lipsea complet din lege şi statut, iar statul a
3 George Enache, Problema autonomiei în dezbaterile parlamentare din 1925, privitoare la Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, în „INTER. Revista română de studii teologice şi religioase”, an I, nr. 1-2, Cluj-Napoca, 2007, p. 302-313.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
103
avut grijă să-şi lase portiţe de amestec în două chestiuni esenţiale:
alegerea ierarhilor şi gestionarea fondurilor financiare4.
O nouă lovitură a primit
autonomia Bisericii în timpul
marii crize economice.
Conform legii şi statutului
Biserica trebuia să-şi asigure
cele necesare din fonduri
proprii, urmând ca statul doar
să completeze nevoile
financiare.
BOR avea în perioada interbelică cele mai reduse mijloace
financiare proprii faţă de celelelate culte istorice din România în raport
cu numărul de credincioşi. În timpul crizei economice, veniturile
ecleziastice au scăzut dramatic, fapt care i-a făcut pe tot mai mulţi să
ceară ca statul să-şi asume salarizarea integrală a clerului. Ca urmare a
doleanţelor repetate ale preoţilor, statul îşi asuma rolul de a asigura
cheltuielile pentru întreţinerea cultului, a slujitorilor şi a aşezămintelor
bisericeşti. Clericii deveneau funcţionari publici, bucurându-se de toate
drepturile şi urmând a se supune „tuturor obligaţiilor specifice în statutul
funcţionarilor publici numai în ceea ce priveşte plata salariului”5. O lege
specială urma să fixeze normele generale de plată a salariilor pe care
preoţii le-au cerut analoage corpului didactic.
4 Ibidem, p. 309. 5 George Enache, Amestecul puterii politice în alegerea ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române, în „Arhivele totalitarismului”, nr. 1-2/2004, p. 77-81.
Stema Bisericii Ortodoxe Române
CERCETĂRI DOCUMENTARE
104
O astfel de lege a fost votată abia în vara anului 1945, de către
guvernul Groza, pentru a capta bunăvoinţa clerului.
Regimurile politice care au urmat după 1938 şi-au adus propria
contribuţie la creşterea controlului statului asupra Bisericii. Deşi fiecare
dintre aceste guvernări promitea că rezolvă marile probleme ale Bisericii
şi condamna regimul anterior pentru asuprirea la care fusese supusă
instituţia ecleziastică, în realitate, toate măsurile care au favorizat
dominaţia statului au fost păstrate şi augmentate.
Dintre toate partidele politice, Mişcarea Legionară, prin discursul ei
cu caracter cvasireligios, s-a impus în conştiinţa multora ca o apărătoare
a intereselor BOR. Apropierea unor clerici ortodocşi de Mişcarea
legionară este o chestiune care trebuie în continuare cercetată. În baza
datelor existente în arhivă, ştim că din numărul de aproximativ 11.000
clerici ortodocşi existenţi în anii ’30, preoţi înregimentaţi în Mişcarea
Legionară au fost câteva sute (putem spune că procentul de preoţi
legionari respectă procentul de aderenţi pe care Mişcarea Legionară l-a
avut în societatea românească)6. Procentul aparent mai mare de preoţi
legionari se datorează discursului liderilor legionari care se adresau cu
precădere acestui corp social.
În concluzie, dacă evaluăm elementele pe care BOR putea conta în
lupta cu regimul comunist, observăm că ele nu erau prea multe, date
fiind dificultăţile istorice de care Biserica suferea în prima jumătate a
secolului XX. Cadrele ideologice şi instituţionale ale statului comunist,
în ceea ce priveşte domeniile religie şi Biserică, au fost desăvârşite în
anul 1949, existând documente clare ale Securităţii care reglementează
întreaga activitate a organismului represiv în domeniul religios. Până
6 Adrian Nicolae Petcu, Partidul, Securitatea şi cultele, Ed. Nemira, Bucureşti, 2005, p. 16-17.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
105
atunci trebuie să vorbim de o strategie a partidului comunist care se
înscrie în strategia generală de cucerire a puterii şi a preluării controlului
asupra întregii societăţi româneşti. Liderii de atunci, în frunte cu
Gheorghiu-Dej, nu au ascuns că sunt adepţii tezei leniniste, caracterului
ateist al doctrinei comuniste şi obligaţiei membrului de partid de a milita
pentru această idee. Ei s-au opus astfel de la început ideii
social-democraţilor care acceptau că membru de partid este liber să
creadă sau nu în Dumnezeu. Atitudinea tranşantă din punct de vedere
ideologic a fost „îndulcită” prin afirmarea faptului că partidul comunist
respectă libertatea de credinţă, că recunoaşte rolul social pe care Biserica
îl poate juca. Motivele erau electorale, dovada cea mai evidentă în acest
sens fiind discursul ţinut personal de Gheorghiu-Dej înaintea alegerilor
din noiembrie 1946, în care afirma limpede că Biserica nu va fi separată
de stat, iar membrii clerului îşi vor lua pe mai departe salariul de la stat,
„singura” condiţie fiind ca ei să nu se manifeste ostil la adresa regimului.
Această strategie electorală a făcut ca România să fie un caz rar în
lagărul comunist, prin faptul că nu există nicio lege care să stipuleze în
mod expres, formal, separarea Bisericii de stat. Pentru că liderii
comunişti nu prezentau suficientă încredere ca vectori ai acestui discurs
pro biserică, s-a recurs la serviciile unui personaj a cărui activitate în
domeniul relaţiilor stat-biserică trebuie reevaluată. Este vorba de Petru
Groza, liderul Frontului Plugarilor, fiu de preot din Băcia Hunedoarei şi
vechi membru al Adunării Eparhiale şi al Congresului Naţional
Bisericesc de la Sibiu.
Astfel, din stenograma şedinţei în cadrul căreia a fost definitivat
programul Frontului Naţional Democratic (FND), la începutul anului
1945, când a venit vorba de reforma agrară, liderii comunişti au propus
exceptarea de la expropriere a pământurilor mănăstireşti şi bisericeşti.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
106
Cu această ocazie, Groza afirma: „La preoţime e foarte bine că se
face lucrul acesta, vom scoate o puternică armă din mâna adversarului.
Şi eu am avut de-a face cu preoţii şi am văzut cât contează aceştia. Şi
când le vom spune că nu ne atingem de pământurile lor, îi vom electriza.
În felul acesta noi îi putem scoate din mâna adversarului.”7
Această poziţie a fost urmărită cu consecvenţă de guvernul FND,
după 6 martie 1945, încercându-se o campanie vastă de atragere a
clerului ortodox de partea sa. Gestul cel mai vizibil a fost înfiinţarea
Ministerului Cultelor, ca minister de sine stătător, cu instalarea în fruntea
lui a unui preot, cunoscutul Constantin Burducea. Fost simpatizant al
Mişcării Legionare, acesta a încercat să pună în aplicare programul
partidului comunist în domeniul religios. El trebuia să capteze pe preoţii
ortodocşi şi să-i dirijeze de la partidele istorice către „partidele
democratice”, în special „Frontul Plugarilor” şi „Uniunea Patrioţilor”,
transformată ulterior în „Partidul Naţional Popular”. Pentru a se
coordona mai bine activitatea preoţilor simpatizanţi ai „grupărilor
politice democratice”, a fost creată şi „Uniunea Preoţilor Democraţi”,
care trebuia să participe activ la adaptarea Bisericii la „noul ritm al vieţii
sociale”8.
Printre obiectivele prioritare ale Ministerului Cultelor, se aflau:
echivalarea salariilor preoţilor cu cele ale corpului didactic, acordarea a
încă două gradaţii, defascizarea clerului, restabilirea egalului tratament
al tuturor cultelor şi nimicirea focarelor de fascism din şcolile teologice9.
În aprilie 1945 era anunţată adoptarea sistemului de salarizare a corpului
didactic, în cazul preoţilor introducându-se şi gradaţia de merit. Astfel,
7 Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2005, p. 42. 8 Ibidem, p.57. 9 Revista „BOR”, an LXIII (1945), nr. 1-3, p. 87.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
107
era rezolvată, chiar de către guvernul comunist, o cerinţă pentru care
asociaţiile de preoţi se luptaseră ani de zile. Se mai promiteau refacerea
tuturor lăcaşurilor de cult afectate de bombardamente şi o nouă lege a
recrutării prin care tinerii teologi să fie scutiţi de serviciul militar. Aceste
măsuri au atras iniţial o serie de preoţi de partea guvernului10.
Încă din iulie 1946, prin legea electorală şi legea pentru organizarea
reprezentării naţionale, era suprimat Senatul, din care făcuseră parte, ca
membri de drept, mitropoliţii şi episcopii eparhioţi ai BOR. În noul
Parlament nu mai era decât de o mână de clerici de rang inferior,
majoritatea „democraţi”, care nu au făcut nici o opoziţie în faţa
măsurilor luate în domeniul legislativ. Cu implicarea masivă a
tătărăscienilor, Adunarea Deputaţilor va adopta în mai 1947 două
proiecte de legi: Legea nr. 166 pentru punerea în retragere a membrilor
cultelor şi Legea nr. 167 pentru modificarea art. 2, 9 şi 12 din legea
pentru organizarea BOR. Conform legii nr. 166, preoţii şi diaconii
Bisericilor Ortodoxă şi Greco-Catolică erau puşi în retragere din oficiu
la împlinirea vârstei de 70 de ani. Arhiereii vicari, episcopi, arhiepiscopii
şi mitropoliţii BOR „deveniţi improprii funcţiei lor din cauza unor
invalidităţi fizice sau de altă natură” erau puşi în retragere la cererea
Ministerului Cultelor, în urma avizului unei comisii speciale formate
dintr-un delegat al Ministerului Cultelor, ca preşedinte, un magistrat
delegat de Ministerul Justiţiei şi un delegat al Sf. Sinod. Chiriarhii
eparhiilor desfiinţate se puneau în retragere din oficiu, iar patriarhul
BOR era exceptat de la prevederile acestei legi11.
10 Revista „BOR”, an LXIII (1945), nr. 4-5, p. 194. 11 „Monitorul Oficial”, an XCV, partea I, nr. 121, 30 mai 1947, p. 4324.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
108
Gheorghe-Gheorghiu Dej, Nicodim si regele Mihai I, receptie la ambasada URSS
Controlul comunist asupra cultelor s-a accentuat din 1948, când
ideile comuniste în acest domeniu au avut posibilitatea să se exprime
plenar. Dincolo de cadrul legislativ şi instituţional stabilit, trebuie
descifrată „filosofia” care a stat în spatele deciziilor luate şi, în acest
sens, trebuie să se ţină seama de două aspecte:
1. caracterul ateu al regimului, fapt care a făcut să se adopte
numeroase măsuri cu caracter antireligios;
2. conceperea Bisericii ca o instituţie a societăţii care, într-un fel
sau altul, era datoare să se integreze în viaţa acesteia, într-un anume
mod. Această dualitate explică atitudinea aparent contradictorie între
recunoaşterea existenţei unei instituţii menite să gestioneze treburile
religioase şi lupta declarată împotriva religiei, politică de stat şi datorie
permanentă a fiecărui membru de partid.
Din stenogramele CC al PMR se observă suficiente similitudini cu
discursul sovietic în ceea ce priveşte religia şi Biserica. În cazul
românesc, a existat însă un pragmatism mai ridicat, nefiind consemnată
CERCETĂRI DOCUMENTARE
109
acea obstinaţie sovietică faţă de eliminarea credinţei religioase din
sufletele oamenilor cu orice preţ. Liderii comuniştilor din România au
privit această chestiune mai mult din perspectiva puterii, adică în ce
măsură instituţia bisericească poate să fie un concurent al partidului în
societatea românească12. Rezolvarea acestei probleme a urmat o schemă
de inspiraţie sovietică definitivată în anii celui de-al doilea război
mondial de către Stalin.
Ideologii români au preluat tema interbelică a „Bisericii Naţionale”
şi a unităţii de credinţă a întregului popor român, căutând să o folosească
pentru slujirea propriilor interese. Deoarece Biserica Greco-Catolică era
considerată mai periculoasă, în virtutea legăturilor ei cu Vaticanul, iar
BOR mai uşor de controlat prin mecanisme deja create de puterea
politică în perioada interbelică, s-a considerat că soluţia cea mai bună
pentru comunişti este înglobarea „de bună voie” a greco-catolicilor în
cadrele BOR, iar aceasta din urmă să devină un simulacru, care aparent
să satisfacă nevoile religioase ale credincioşilor, dar în fapt să fie o
slujitoare obedientă a puterii. Iată cum în mod paradoxal comuniştii
români deveneau legatarii dezbaterilor interbelice în chestiunea unificării
bisericeşti, discursurile epocii fiind extrem de revelatoare în acest sens13.
„În Republica Populară România, cultele cu un număr mai mare de
credincioşi figurează în bugetul statului. Este o atenţie pe care statul
înţelege să o aibă faţă de obştea credincioşilor acestor culte, care sunt şi
contribuabili, dar ar fi nedrept şi ar însemna o jignire adusă însăşi
acestor contribuabili, dacă cei care manifestă atitudini împotriva
poporului şi a statului său de democraţie populară, ar fi susţinuţi în
12 Arhivele Naţionale ale României, Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului CC al PMR, vol. 1-3, Bucureşti, 2002-2004. 13 George Enache, op.cit., 2005, p. 26-34.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
110
această acţiune de către stat” 14. Prin urmare, statul înţelegea să ia
anumite măsuri în cadrul legislaţiei sale pentru a preveni pe viitor
anumite manifestaţii ostile deghizate sub haina religiei. După cum se
poate observa, măsura luată se adresa atât persoanelor individuale, cât şi
unor culte întregi, în condiţiile în care acestea erau înfiltrate şi înghiţite
de către duşmanii regimului democrat-popular, care deturnau prin
diferite mijloace scopul respectivului cult, acela de a sluji interesele
poporului. De aici rezultă un nou aspect, deosebit de important: în
România comunistă s-a negat permanent că ar exista persecuţie
religioasă. Precum comuniștii din URSS, tovarășii români afirmau că
toate cultele se bucură de deplină libertate de expresie, măsurile
represive luate datorându-se în mod exclusiv agitaţiilor politice sub
haină religioasă.
Aceasta a fost justificarea autorităţilor pentru a face nenumărate
abuzuri şi a aresta şi condamna mulţi clerici, ţinta finală fiind instaurarea
terorii în interiorul Bisericii. Acestei represiuni „arbitrare” i s-au adăugat
diverse măsuri administrative cu caracter punctual, care au limitat treptat
posibilitatea de manifestare a credinţei în spaţiul public. Martiriul
preoţilor, monahilor şi simplilor credincioşi ortodocşi români a început
odată cu ocuparea României Mari de către trupele sovietice, în 28 iunie
1940 apoi, a fost reluat după reocuparea Basarabiei în august 1944.
Pentru controlul cât mai autoritar atât asupra manifestărilor
„mistico-obscurantiste”, cât şi asupra instituţiei bisericeşti în general,
partidul comunist, cu sprijinul nemijlocit al organelor din represiune, a
trecut la punerea în aplicare a unui vast proiect de control în interesul
propriu. Încă din aprilie 1945, noua putere, comunistă, a desfiinţat
Mitropolia Olteniei, în acest fel scoţând din joc pe mitropolitul Nifon 14 Cultele religioase în Republica Populară Română, Bucureşti, 1949, p. 22 – 31.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
111
Criveanu, un ierarh care în timpul războiului prestase o impresionantă
activitate misionară bine văzută de regimul antonescian.
Au urmat epurările din rândurile preoţilor, pentru ca astfel regimul
să poată „defasciza” clerul ortodox, precum se susţinea în presa
controlată de comunişti. Cei găsiţi vinovaţi au cunoscut tratamentul
lagărelor de la Slobozia, Caracal, Lugoj şi Tg. Jiu, până la Congresul
cultelor din octombrie 1945. Doi ani mai târziu, pe fondul condamnării
politice a lui Iuliu Maniu, clericii ortodocşi care au refuzat înfierarea
acestuia de la altar au intrat în atenţia informativă a Siguranţei, de acum
comunizată, unii fiind chiar reţinuţi pe anumite perioade de timp.
Paralel, regimul comunist pregătea controlul asupra Sf. Sinod, prin
scoaterea din scaun a unor episcopi în vederea înlocuirii acestora cu unii
dezirabili.
Astfel, prin aplicarea Legii nr. 166/1947, în august 1947 erau scoşi
din scaun episcopii Lazăr Triteanu al Romanului, Cosma Petrovici al
Dunării de Jos şi Irineu Mihălcescu, mitropolitul Moldovei. Motivele
oficiale invocate erau cele de sănătate precară, improprii funcţiunii de
chiriarh. Următoarele modificări în angrenajul ierarhic ortodox s-au
consumat imediat după adoptarea noului statut al BOR, atunci când
comuniştii au desfiinţat instituţia arhieriei. Arhiereii vicari Veniamin
Pocitan, Athanasie Dincă, Pavel Şerpe, Valeriu Moglan de la Iaşi, Teodor
Scorobeţ de la Sibiu, Ilarion Mircea Băcăoanul de la Roman şi Emilian
Antal şi-au pierdut posturile, urmând ca ulterior să fie pensionaţi de forul
suprem al Bisericii. După acest act, a urmat cel a-l desfiinţării unor
eparhii, cum a fost cea a Bucovinei, în septembrie 1948 şi a comasării
din punct de vedere ecleziastic a Maramureşului cu Suceava. În 1949 a
venit rândul episcopului Grigorie Leu, căruia în martie i se desfiinţa
eparhia, prin comasarea cu cea a Romanului. Anul următor definitiva
CERCETĂRI DOCUMENTARE
112
jurisdicţia administrativ-canonică a BOR, prin comasarea eparhiei
Sucevei cu cea a Iaşilor şi a Dunării de Jos cu Constanţa. Tot în anul
1950 s-a înregistrat scoaterea din scaun, cu mult ecou în epocă, a
episcopului Nicolae Popovici al Oradei, pe care patriarhul Justinian nu a
dorit-o din motiv că astfel se spărgea unitatea Sf. Sinod. În cazul foştilor
arhierei vicari şi al episcopilor, Tit Simedrea, fostul mitropolit al
Bucovinei şi Efrem Enăchescu, fost locţiitor al Chişinăului, la presiunea
guvernului condus de Petru Groza, Sf. Sinod i-a pensionat şi le-a fixat
locuri de retragere la diferite mănăstiri din ţară15.
Pentru Biserica lui Hristos această represiune împotriva slujitorilor
era de fapt o nouă persecuţie, o revenire la vremurile de prigoană din
vremea Imperiului Roman. Se foloseau aceleaşi denunţuri plătite, altele
anonime, ale aşa-numiţilor „turnători” la Securitate. Întrucât preoţii
refuzau să susţină iniţiativele partidului comunist cu privire la muncile
agricole în zilele de sărbătoare sau la strângerea cotelor - precum jertfele
ce trebuiau aduse odinioară împăratului– aceştia erau consideraţi
„duşmani ai poporului” şi trataţi ca cetăţeni inferiori, copiii lor având
mult de suferit16. Cu toată opoziţia manifestată de patriarhul Justinian,
monahismul a cunoscut o severă diminuare, ca urmare a aplicării de la o
eparhie la alta a Decretului 410, adoptat de către Marea Adunare
Naţională în 1959. Această transformare profundă a monahismului
ortodox era a doua în istoria Bisericii, după cea provocată în timpul
domniei lui Cuza. Din cauza opoziţiei manifestate în problema
monahismului, patriarhul Justinian a cunoscut un scurt domiciliu
15 Vezi George Enache, op. cit., 2005, p. 287. 16 John Marler, Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor de pe urmă – ultima şi adevărata răzvrătire, Ed. Sofia, Bucureşti, 2002, p. 103.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
113
obligatoriu la Dragoslavele şi două încercări de otrăvire orchestrate de
autorităţi17.
Abilitatea ieşită din comun şi stăpânirea de sine l-au făcut pe
Justinian să ştie să menţină echilibrul între Biserică şi puterea politică,
însă toate frământările şi durerile acumulate în timp au făcut ca, în cele
din urmă, să moară de inimă, în maşina care-l aducea de la spitalul Elias
la reşedinţa patriarhală, din pricina şocului produs de vederea dezastrului
lăsat în urmă de cutremurul din 1977. Ultimele sale cuvinte au fost: „Dar
ce s-o fi întâmplat cu bisericile mele?”18.
Urmaşul său la scaunul patriarhal, Justin Moisescu, s-a văzut
confruntat cu deciziile tot mai aberante ale lui Nicolae Ceauşescu, care,
prin iniţiativele sale megalomanice, a mobilizat întreaga societate, sub
anumite aspecte, mai puternic decât la începuturile regimului impus la 6
martie 1945, fapt ce a condus în cele din urmă la destructurarea oricărei
urme de regulă a jocului social, inclusiv între Biserică şi stat, fapt
dovedit în cazul demolărilor de biserici din Bucureşti.
Alegerea unui nou patriarh în anul 1986 a însemnat, în condiţiile de
atunci, o victorie, dacă ţinem seama că pentru Ceauşescu era mult mai
convenabil să menţină cât mai mult timp o situaţie echivocă, propice
planurilor sale. Evident, candidaţii la funcţia de patriarh au trebuit să
treacă prin verificări amănunţite, iar aici revenim la acea fişă de cadre a
patriarhului Teoctist, invocată de autorii raportului. Aceştia, dacă ar fi
citit cu atenţie documentele (nu puţine) legate de persoana patriarhului
Teoctist, pe care le deţine CNSAS, ar fi constatat că peste 90% din ele
sunt fişe de evaluare sau recomandări referitoare la persoana sa, strânse
17 Ioan Dură, Monahismul românesc în anii 1948-1989. Mărturii ale românilor şi consideraţii privitoare la acestea, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994. 18 Vezi George Stan, Părintele Patriarh Justinian Marina, Bucureşti, 2005, p. 262.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
114
de Securitate cu ocazia candidaturilor sale succesive, deoarece
Securitatea contribuia cel mai mult la conturarea fişei de cadre. Celebra
notă informativă publicată în 2001 în care se făcea referire la acest
pretins aspect al activităţii patriarhului datează din 23 aprilie 1949, fiind
luată special de Securitate de la un diacon aflat la acea vreme în detenţie,
pentru a bloca candidatura lui Teoctist Arăpaşu la ocuparea unui scaun
episcopal cu ocazia alegerilor din iunie 194919.
Nu pretinsa activitate legionară era adevăratul motiv al blocării sale,
ci faptul că era sprijinit de patriarhul Justinian, perceput deja ca un
inamic al regimului.
Cu tenacitate, acesta nu s-a lăsat până nu i-a construit lui Teoctist un
dosar impecabil, aşa cum de altfel a făcut şi cu alt protejat al său,
episcopul Antim Nica, care avea probleme şi mai mari, datorită funcţiilor
deţinute în Transnistria. Din acest motiv, majoritatea „călduroaselor
aprecieri” făcute Securităţii de diverşi informatori „sinceri” făceau parte
dintr-o strategie menită să sprijine candidatura unei persoane considerate
ca dezirabilă intereselor bisericii, aprecierile negative venind din partea
unor detractori sau chiar inamici.
Câteva aprecieri la adresa acţiunii de demolare a bisericilor din
perioada anilor ’80: de fiecare dată când se discută această problemă,
vinovăţia principală cade pe ierarhia ortodoxă. Fără nici un fel de raţiune
sunt arătaţi ca vinovaţi patriarhii Justin şi Teoctist, ca principali artizani
în acţiunea de demolare a lăcaşurilor de cult din Bucureşti. Însă unanim
recunoscut este faptul că aceste biserici au fost demolate din cauza
planului de sistematizare a Capitalei iniţiat de Nicolae Ceauşescu la
sfârşitul anilor ‘70. Acceptând acelaşi punct de vedere enunţat mai sus,
înseamnă că cei doi patriarhi s-au aliat, din motive necunoscute încă, la 19 Vezi George Enache, op.cit., 2005, p. 140-141.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
115
acţiunea de redesenare arhitectonică a Capitalei. Urmând aceeaşi logică
ar însemna că de demolarea bisericilor bucureştene din sec. XIX rămâne
vinovată tot ierarhia ortodoxă, pentru că nu s-a opus planului edililor
bucureşteni de a schimba faţa oraşului, dar mai ales regelui Carol I, care
el însuşi a încurajat această iniţiativă. Replica imediată ar putea fi
următoarea: nu se poate face comparaţie între planurile regelui Carol I şi
megalomania lui Nicolae Ceauşescu 20 . Totuşi, demolarea bisericilor
bucureştene petrecută atât în sec. XIX, cât şi în anii ‘80, s-a produs din
acelaşi motiv, și anume sistematizarea Capitalei. Prin urmare, căutarea
unor asemănări şi deosebiri între cele două situaţii, diferite în timp, se
pot aduce unele lămuri în această problemă.
În această situaţie, trebuie spus că demolarea bisericilor bucureştene
în sec. XIX s-a consumat pe acelaşi fond secularizant pe care societatea
românească îl avea din cauza influenţei revoluţiei franceze, situaţie pe
care o găsim mult mai agravată datorată politicii de ateizare promovată
de regimul comunist. În privinţa numărului bisericilor demolate, în sec.
XIX înregistrăm (iar cercetările nu sunt finalizate) un număr de 14,
pentru ca în perioada comunistă vizată să înregistrăm 20 de lăcaşuri
dărâmate şi 7 translate. E drept că în perioada comunistă s-a venit cu
soluţia salvării lăcaşurilor prin metoda translatării, de multă vreme
folosită în Occident, şi care trebuia folosită la toate lăcaşurile afectate
după 1982, însă pentru Ceauşescu era prea costisitor.
Dacă am încerca formularea câtorva concluzii, rezultă în primul
rând că BOR a reuşit să facă în anii comunismului multe lucruri spre
binele credinţei. Multe altele nu le-a putut înfăptui. Dar, tocmai
20 Ovidiu Bozgan, Consideraţii privind viaţa religioasă a Bucureştilor la sfârşitul regimului comunist, în „Materiale de istorie şi muzeografie”, vol. XV, Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti, 2001, p. 105.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
116
conştiinţa acestor lipsuri a îndemnat Biserica ca după 1989 să-şi
mărească considerabil cadenţa pentru a recupera timpul pierdut. S-au
construit tot mai multe biserici şi mănăstiri, s-a reintrodus studiul religiei
în şcoală, s-a intensificat catehizarea şi s-au realizat încă multe altele.
Încă şi mai multe rămân de făcut, dar BOR este una din puţinele instituţii
din România care după 1989 a acţionat în mod consecvent, în urma unui
plan bine definit, constituind un factor de stabilitate pentru o societate
care încă îşi caută identitatea. Astfel, conchidem că nu este întâmplător
faptul că BOR se bucură de o încredere aşa de mare în rândurile
populaţiei.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
117
BIBLIOGRAFIE
1. „Monitorul Oficial”, an XCV, partea I, nr. 121, 30 mai 1947
2. Arhivele Naţionale ale României, Stenogramele şedinţelor Biroului
Politic şi ale Secretariatului CC al PMR, vol. 1-3, Bucureşti, 2002-2004
3. Arhivele Naţionale ale României, Dudu Velicu, Biserica Ortodoxă în
perioada sovietizării României, însemnări zilnice, 1945-1947, vol. I,
Bucureşti 2004.
4. Arhivele Naţionale ale României, Dudu Velicu, Biserica Ortodoxă în
perioada sovietizării României, însemnări zilnice, 1948-1959, vol. II,
Bucureşti 2005.
5. Revista „Arhivele totalitarismului”, nr. 1-2/2004.
6. „INTER. Revista română de studii teologice şi religioase”, an I, nr.
1-2, Cluj-Napoca, 2007.
7. Revista „BOR”, an LXIII (1945), nr. 1-3
8. Revista „BOR”, an LXIII (1945), nr. 4-5
9. Revista „Materiale de istorie şi muzeografie”, vol. XV, Muzeul de
Istorie al Municipiului Bucureşti, 2001.
10. Cultele religioase în Republica Populară Română, Bucureşti, 1949.
11. Dobrescu, Nicolae, Istoria Bisericii din România. Studii de istoria
Bisericii Române contemporane, vol. 1 (1850-1895), Bucureşti, 1905.
12. Dură, Ioan, Monahismul românesc în anii 1948-1989. Mărturii ale
românilor şi consideraţii privitoare la acestea, Ed. Harisma, Bucureşti,
1994.
13. Marler, John, Wermuth, Andrew, Tinerii vremurilor de pe urmă –
ultima şi adevărata răzvrătire, Ed. Sofia, Bucureşti, 2002.
14. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3,
EIMBOR, Bucureşti, 2002.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
118
15. Petcu, Adrian Nicolae, Partidul, Securitatea şi cultele, Ed. Nemira,
Bucureşti, 2005.
16. Stan, George, Părintele Patriarh Justinian Marina, Bucureşti, 2005,
p. 262.
17. Vasile, Cristian, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu
comunist, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2005.
119
6. TÂNĂRA GENERAŢIE ROMÂNĂ DUPĂ
INSTAURAREA PUTERII POPULARE
arhivist, Cristina LIXANDRU
„Voi trebuie să construiţi societatea comunistă!(...) Trebuie să vă
educaţi în aşa fel încât să deveniţi comunişti. Sarcina Uniunii Tineretului
este sa-şi organizeze activitatea practică în aşa fel încât studiind,
organizându-se, unindu-se strâns, luptând, acest tineret să se educe pe
sine şi să educe (...) comunişti.”1
Ideologia comunistă asupra organizaţiilor de masă. „Omul
nou”.
„Omul nou” reprezintă persoana care să se angajeze plenar, creator,
în acţiunea de transformare conştientă a societăţii, acţiune a cărei
competenţă reclamă, cu necesitate, un larg orizont în care să fie
înglobate sintetic trăsăturile de conţinut ale tuturor formelor conştiinţei
sociale. Acesta trebuie să fie supus ideologic conceptelor revoluţionare
ale partidului:
• devotamentul faţă de societate şi comunism;
• participarea activă la politica internă şi externă;
• grija permanentă şi preocuparea susţinută pentru apărarea şi
dezvoltarea propriei societăţi;
• înalta atitudine faţă de muncă, responsabilitate;
• însuşirea noutăţilor din ştiinţă şi tehnică;
1 V. I. Lenin, Opere alese, Ed. Politică, Bucuresti, 1970, p. 677-678.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
120
• comportarea la locul de muncă, în familie și în societate conform
principiilor şi normelor eticii şi echităţii socialiste, prin
manifestarea spiritului colectivist şi de întrajutorare frăţească;
• dragostea faţă de patrie și față de popor2.
Tineretul era garantul hegemoniei politice şi sociale viitoare, prin
faptul că era capabil și doritor de a multiplica ideologia şi cultura
partidului comunist. Ca „oameni noi”, tinerii comunişti trebuiau educaţi
în spiritul comunist în fiecare aspect al vieţii lor: muncă, relaţii
interumane, viaţă de familie. Dar cum putea fi acest lucru posibil? Ce
însemna, mai exact, „a-i educa în spirit comunist”? Şi ce era de făcut
dacă tineretul nu răspundea aşa cum era dezirabil?
Proiectul totalitar viza cuprinderea tuturor tinerilor şi copiilor (de la
cea mai fragedă vârstă) într-un cadru organizat şi îndoctrinarea
sistematică a acestora în scopul creării „omului nou”. Ideologii
comunişti împărtăşeau cu alţi autori de inginerii sociale din secolele XIX
şi XX credinţa în maleabilitatea radicală a fiinţei umane şi în puterile
melioriste, transformatoare şi nelimitate ale propagandei şi organizării.
Deşi colectivist, marxism-leninismul amesteca fascinaţia faţă de mulţime
cu teama şi neîncrederea faţă de aceasta. Ambivalenţa se observă foarte
bine în cazul atitudinii faţă de tineri, care, pe de o parte, apăreau, din
cauza legăturilor slabe cu vechiul regim, ca ipostazierea perfectă a
„omului nou" şi ca masă de manevră ideală, iar, pe de alta, erau trataţi cu
infinită suspiciune. De altfel, reţeaua de organizaţii comuniste s-a întins
cu precădere spre categoriile de populaţie de care regimul îşi lega
interesele şi care, totodată, erau suspectate ideologic: tinerii, ţăranii,
intelectualii, soldaţii şi, nu în ultimul rând, muncitorii.
Lenin era preocupat încă din tinereţe de teama "idioată, filistină" faţă 2 V. I. Lenin, op. cit., p. 683-685.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
121
de tineri. „E nevoie de forţe tinere. Eu aş zice că merită să fie pur şi
simplu împuşcaţi pe loc cei ce-şi permit să spună că nu se găsesc
oameni. [...] Trebuie să recrutăm tineretul pe o scară mai largă (...) fără
să ne temem de el"3, scria Lenin în perioada când pregătea revoluţia
împotriva regimului ţarist şi îi îndemna pe tineri inclusiv la acte de
terorism.
Prescripţii asemănătoare se găsesc şi la Stalin. Pentru acesta,
Comsomolul era cureaua de transmisie prin intermediul căreia partidul
educa generaţia tânără şi forma rezerve tinere pentru partid şi pentru
celelalte organizaţii de masă. „Aceasta, formula Stalin „dialectic”, este o
organizaţie de masă a tineretului muncitoresc şi ţărănesc, nu o
organizaţie de partid, dar care ţine direct de partid” 4. Comsomolul
trebuia să-şi întărească nucleul proletar şi să ducă o „luptă necruţătoare”
împotriva „elementelor complet descompuse” din Uniune. Tineretul era
dator să se implice în construirea societăţii comuniste şi să-şi apere
patria împotriva duşmanilor din afară şi dinăuntru.
Prin teoria „curelelor de transmisie” 5 , Lenin sublinia rolul
organizaţiilor de masă ca organe de propagandă a ideilor şi modelelor
comuniste şi de avangarda ale partidului unic, pe de o parte, şi ca agenţi
de recrutare a noilor membri de partid pe principul încrederii, pe de altă
parte.
În accepţiunea lui Stalin, în rândul organizaţiilor de masă intrau
sindicatele, cooperativele, organizaţiile de fabrică şi uzină, asociaţii fără
partid ale femeilor, organe de presă, organizaţii cultural-educative,
3 V. I. Lenin, Scrisoare către A. A. Bogdanov şi S. I. Gusev şi Către S. I. Gusev, în V. I. Lenin, Despre tineret, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Politică, 1963, pp. 149-155. 4 I. Stalin, Despre sarcinile Comsomolului, Bucureşti, Editura Tineretului a CC al UTM, 1953. 5 V.I. Lenin, Despre sindicate, 1895-1923, Bucureşti, 1958, p. 767-789.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
122
uniuni ale tineretului, sovietele sau alte forme de organe alese etc.
Acestora le erau rezervate roluri ancilare în siajul partidului comunist: de
a aplica fără rest directivele centrului, de a dezbate cele mai eficiente căi
de „transpunere în practică”, de a mobiliza masele, de a se constitui în
rezervă de cadre pentru partid şi pentru stat, de a fi o primă şcoală a
comunismului, de a reprezenta interesele partidului acolo unde acesta nu
se întindea organizatoric.
Modelul sovietic
A fost destul de dificil, chiar şi pentru istoricii comunişti specializaţi
în subordonarea istoriei a intereselor ideologice ale nomenclaturii, să
decidă asupra unei date de naştere, cât de cât credibile şi cât mai
apropiate de cea a PCR, pentru Uniunea Tineretului Comunist -
pepiniera partidului. În final, comisia stabilită de Partidul Muncitoresc
Roman (PCR-ul rezultat prin contopirea comuniştilor cu o parte din
social-democraţi în 1951) a optat ca dată de naştere a UTC pentru 19-20
martie 1922. Atunci a avut loc la Bucureşti „Conferinţa generală a
tineretului socialist”, prin care s-a constituit Uniunea Tineretului
Socialist, ce va fi confiscată şi transformată de comunişti la 1 mai 1924,
printr-un act formal, pe hârtie, în Uniunea Tineretului Comunist din
România (UTCdR), ca secţie a Internaţionalei Tineretului Comunist
(KIM) şi subordonată politic Partidului Comunist din România (PCdR).
Puţini câți erau, mai mult pe la Moscova decât prin ţară, atât
comuniştii din PCdR, cât şi membrii UTCdR, au fost scoşi în afara legii
în 1924 prin Legea Mârzescu, pentru activităţi subversive împotriva
intereselor naţionale şi au rămas aşa până la lovitura de stat de la 23
august 1944. Ambele organizaţii au rămas marginale, cu doar câteva sute
CERCETĂRI DOCUMENTARE
123
de membri ce primeau bani şi ordine de la Moscova pentru publicistică,
propagandă şi agitaţie clandestină.
Puţini dintre cei peste 4 milioane de membri UTC din anii ‘80 ştiau
că organizaţia lor s-a autodizolvat de două ori: în 1936 (până in 1939)
pentru slabe performanţe, în urma unei decizii a Internaţionalei
Tineretului Comunist, iar apoi în iunie 1945, ca manevră diversionistă
pentru atragerea, prin înşelăciune, a tineretului cu simpatii de stânga în
organizaţia Tineretul Progresist.
Uniunea Tineretului Comunist a urmat aceleași curbe politice pe
care Partidul Comunist le-a avut pe tot parcursul existenței sale. Pe
măsură ce Partidul Comunist îşi consolida puterea, au fost înfiinţate
organizaţii de tineret pe categorii: Frontul Democrat Universitar,
transformat în mai 1947 în Uniunea Naţională a Studenţilor din România
(care număra, în 1948, 40.000 de membri dintr-un număr de 59.000 de
studenţi), Organizaţia Tineretului Sătesc (februarie 1948, cuprinzând
235.000, din cele 2 milioane de tineri ţărani), Uniunea Asociaţiilor de
Elevi (februarie 1948, numărând 200.000 de membri, din 380.000 de
elevi), Tineretul Uniunii Populare Maghiare (cuprinzând, tot în 1948,
32.000 de membri, din cei 90.000 de tineri maghiari), Frontul Tineretului
Democrat Evreu (cu 30.000 de membri,
din circa 50.000 de tineri evrei). În fine,
după constituirea Partidului
Muncitoresc Român (PMR) prin
unificarea PCR cu o parte din PSD, în
februarie 1948, s-a format Uniunea
Tineretului Muncitoresc (UTM).
Imediat după formarea organizației
unice, PMR a cerut epurarea ei, operaţiune care, într-o primă fază, a fost
CERCETĂRI DOCUMENTARE
124
realizată sub pretextul reînscrierii membrilor în UTM - echivalentă
campaniei de verificare a membrilor PMR. În urma reînscrierii, au fost
excluşi peste 34.000 de activişti şi membri ai UTM, reprezentând
„elemente duşmănoase” (adică „chiaburi”, foşti legionari sau cuzişti,
foşti membri ai partidelor democratice, activişti religioşi, în special ai
cultelor minoritare, lideri UTM care nu respectau deciziile PMR etc.).
Excluderea din UTM putea însemna excludere socială,
marginalizarea profesională şi chiar putea deschide calea unei anchete
penale. Originea socială și apartenenţa la o organizaţie comunistă erau
criteriile cele mai importante care filtrau ascensiunea politică, socială şi
profesională. Epurările din UTM au constituit una din căile de epurare a
instituţiilor, facultăţilor, şcolilor, unităţilor armatei, intreprinderilor etc.
Întrucât organizațiile comuniste deveneau din ce în ce mai numeroase
(UTM cuprindea în 1950 aproximativ o cincime din populaţia tânără, la
sfârşitul anilor ‘50 o treime, după un deceniu, jumătate din tineri, iar în
anii 80 majoritatea tinerilor), se poate spune că epurarea acestora a avut
un impact social major, contribuind la schimbarea rapidă și brutală a
profilului societăţii.
Dupa reînscriere, UTM număra 650.000 de membri. Epurarile au
continuat sub forma campaniilor de îmbunătăţire a compoziţiei de clasă
și în perioada următoare, cu precădere în preajma unor ani fierbinţi, după
1952, 1956 sau 1968.
Sarcinile UTC, aşa cum au fost ele trasate în rezoluţia Congresului
de „unificare” din 1949 și transmise în adunările comitetelor judeţene,
erau:
• combaterea influenţelor ideologiei burgheze şi cosmopolitismului
în rândul tineretului;
• educarea moral-cetăţenească;
CERCETĂRI DOCUMENTARE
125
• cultivarea sentimentelor demnităţii personale;
• îmbogaţirea cunoştinţelor generale;
• desfăşurarea activităţilor cultural-artistice;
• „fiecare membru al organizaţiei noastre este dator să lupte
neobosit la locul său de muncă, pentru obţinerea de succese în
activitatea de producţie”6
Acelaşi document trasa drept sarcină tinerilor UTM-iști combaterea
huliganismului, „a beţiei şi atitudinilor netovărăşeşti” (se pare că acestea
erau frecvente din moment ce erau menţionate în aproximativ toate
documentele ideologice comuniste), dar mai ales a atitudinilor de
„ploconire nedemnă faţă de cultura imperialismului şi deprinderile
burgheze”.
„Organul suprem” al UTM era Congresul şi, în cazuri excepţionale,
Conferinţa pe ţară. Între Congrese, Uniunea era condusă de un Comitet
Central (45 de membri în 1949), dar puterea reală era exercitată de un
birou executiv (11 membri) şi, mai precis, de secretariatul biroului (5
membri), condus de un prim-secretar. Organismele de conducere erau
alese de organizaţiile UTM, însă alegerile erau formale, partidul fixând
în prealabil rezultatele. Pe lângă Comitetul Central, funcţionau secţii şi
comisii, iar în teritoriu conducerea era asigurată de comitete judeţene.
Un număr de instructori făceau inspecţii în teritoriu şi verificau aplicarea
deciziilor.
Lista prim-secretarilor UTM (UTC) şi profilul profesional şi cultural
al acestora reflectă în mare măsură natura reală a acestei organizaţii.
După tipograful Gheorghe Florescu i-a urmat, în 1952, strungarul Vasile
6 Rolul, locul şi sarcinile tineretului, ale organizaţiei sale revoluţionare în înfăptuirea programului partidului, a hotărârilor Congresului al XIII-lea Al PCR, Ed. Politică, Bucureşti, 1986, p.75-77.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
126
Muşat, electricianul Cornel Fulger în 1954, urmând ajustorul mecanic şi
cazangiul de locomotive Virgil Trofin, care s-a dovedit a fi mâna-forte a
partidului între 1956 şi 1964. Au urmat la conducerea UTC,
„intelectualii” cu studii la Moscova sau la „Şcoala superioară de partid
Ştefan Gheorghiu" şi loialitate verificată, precum Ion Iliescu
(1967-1971), Dan Marţian (1971-1972), Pantelimon Găvănescu
(1979-1983), Nicu Ceauşescu (1983-1987, virtual moştenitor al dinastiei
Ceauşescu la conducerea partidului şi a statului).
Dintre toţi aceştia, tânărul Iliescu are o ascensiune aparte, fiind şcolit
în sânul sovieticilor, la Moscova, ajungând să aibă o influenţă foarte
mare, atât în UTM, cât şi în partid. Vladimir Alexe vorbește pe larg
depre ascensiunea tânărului „fiu al patriei” într-o biografie secretă,
catalogându-l drept agent al sovieticilor: „Ascensiunea tânărului Ion
Iliescu, teleghidat permanent de sovietici, ajungea astfel - după un
deceniu de practică în materie de dezinformare și manipulare în masă -
la scopul pentru care acesta fusese desemnat de la bun început: agent de
influență al sovieticilor într-o organizație internațională de front,
controlată de Kremlin.”7
Elevii şi studenţii, o categorie suspectă
După revoluția din Ungaria din 1956, a venit rândul studenţilor și
elevilor să devină o problemă pentru UTM. De fapt, din considerente
ideologice, aceştia au fost priviţi cu suspiciune de către comunişti din
capul locului. Studenţii au fost în primele rânduri ale manifestațiilor
anticomuniste din anii 1945-1946, fiind totodată o ţintă importantă a
represiunii comuniste. 7 Vladimir Alexe, Ion Iliescu - candidatul manciurian, Bucureşti, 2005, p 104.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
127
Dintre cei excluși în urma
procedurii de reînscriere, 50% erau
studenți și elevi. În instrucțiunile
date în 1950 pentru înscrierea de
noi membri se spunea că vor fi
admiși în UTM elevii și studenții
merituoşi, devotaţi organizaţiei și
Partidului. Au fost, de asemenea,
fixate filtre ideologice pentru
admiterea în învățământul superior,
pe baza originii sociale și a
apartenenţei politice înainte de
instalarea comunismului, a tinerilor
sau a părinţilor acestora. Absorbţia
studenților în UTM era foarte mare, de circa 80-90% din totalul de 57.000
de studenți, statutul de student fiind foarte greu de obținut fără
îndeplinirea condiției intrării în UTM.
Ponderea elevilor și studenților în UTM a urcat până spre 30% în
1953, dar a început să se reducă sever după 1956. În 1957, procentajul
scade sub 20%, iar în 1958-1959, sub 10%. Explicația se află în seria de
evenimente dramatice înregistrate în a doua parte a anilor 1950. Ecoul
provocat de revoluţia maghiară din 1956 a stârnit efuziune și proteste în
centrele universitare din România, cărora autorităţile le-au răspuns cu
arestări și epurări masive.
În timpul protestelor studenteşti din 1956, activiștii UTM au fost
instruiţi să prevină, să descurajeze, să denunţe, să demaşte și să combată
manifestările dușmănoase și au fost mobilizați, alături de activiştii de
partid și de muncitori, pentru a supraveghea adunările studenţeşti, pentru
Ziarul ,,Pionierul", 12 iunie 1949
CERCETĂRI DOCUMENTARE
128
a înăbuși manifestările de protest şi pentru a ocupa timpul liber al tinerilor.
În București, au fost formate grupuri de tineri muncitori UTM-istilor, care
i-au luat la bataie pe „bandiţi”, adică pe studenţii protestatari, iar la Cluj,
în 1957, activiştii UTM-iști au participat la reţinerea unor tineri
protestatari.
File din viaţa unui tânăr UTC-ist
Uniunea Tineretului Comunist recruta tineri cu vârste cuprinse între
14 şi 30 de ani, în special proveniţi din familii de muncitori, ţărani şi
oameni săraci. Odată intrat în uniune (devenit membru), tânărul avea
datoria de a îmbrăţişa învăţătura comunistă şi de a se supune indicaţiilor
Uniunii.
UTM avea filiale în fiecare comună sau oraş, care funcţionau prin
Adunări Generale, conduse de un secretar numit dintre „cei mai
destoinici fii ai patriei”8. Adunarea generală se întrunea o dată sau de
două ori pe lună (de obicei la Căminul Cultural) şi ori de câte ori era
nevoie pentru a se comunica directive ale conducerii (Partidului sau
Uniunii).
În cadrul Adunărilor generale se organizau „cercuri de învăţământ
politic”. Un astfel de cerc se desfăşura după cum urmează9:
• se proceda la alegerea temei de către tinerii prezenţi la întrunire
(de obicei pe baza unor materiale tipărite – broşuri cu teme), de
exemplu „Despre originea şi evoluţia omului”;
8 Fond Comitetul Raional UTC Slatina, Dos. 13, 1963-1964, f. 61-74 (Programe de instruire ideologică a activiştilor Comitetului Raional Slatina). 9 Fond Comitetul Raional UTC Slatina, Dos. 12, 1963-1965, f. 36-47 (Referat privind felul cum se desfăşoară învăţământul UTM şi ciclurile de conferinţe).
CERCETĂRI DOCUMENTARE
129
• se trasau obiectivele urmărite, precum dezvoltarea concepţiei
materialist-ştiinţifice despre lume a tinerilor, combaterea
concepţiilor mistico-religioase şi a superstiţiilor.
Pe lângă aceste activităţi se organizau şi „brigăzi ştiinţifice”, în care
erau popularizate sub formă atractivă ultimele realizări ale ştiinţei şi
tehnicii, precum şi „cercuri literar-artistice”, în cadrul cărora se
organizau diferite manifestaţii artistice (piese de teatru, dansuri, cântece,
etc.) cu ocazia sărbătorilor naţionale.
Tot în cadrul întrunirilor, se realiza „munca cu cartea”, care avea ca
scop „însuşirea imaginii trecutului greu al poporului nostru (prin
studierea operelor lui Eminescu, Caragiale, Creangă), iar din literatura
contemporană îşi formează un larg orizont politic şi cultural, așa încât să
preţuiască viaţa noastră nouă.”10
Un alt eveniment deosebit în activitatea organizaţiilor era
„Sărbătoarea Majoratului”, care se făcea colectiv (de obicei în
decembrie), fiind sărbătoriţi toţi tinerii care impliniseră 18 ani în anul
respectiv. Înmânarea buletinelor de identitate (la 14 ani) se făcea tot în
cadru festiv.
UTC-ul a patronat în anii ‘70 şi ‘80 puţinele ziare şi reviste
lecturabile şi decente în peisajul mediatic atât de sărac, tern şi obsesiv
subordonat propagandei de partid şi cultului personalităţii lui Stalin, apoi
a lui Ceauşescu, precum „Pogonici” (din 1949), „Luminiţa”
(1956-1979), „Cutezătorii” (din 1967) - care erau mult sub nivelul şi
calitatea săptămânalului „Vaillant, le journal de Pif”, publicat de
comuniştii francezi şi tipărit în România, la Sibiu, „Ştiinţă şi tehnică”
(publicaţie care edita „Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice” şi
„Tehnium”), „Viaţa studenţească” (din 1956), „Amfiteatru” (din 1966). 10 Ibidem, f. 39.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
130
Recurgând la o combinaţie între mobilizarea forţată (pe şantiere la
moloz, pe câmp la culesul recoltei, pe stadioane la spectacole omagiale
sau la șosea ca aplaudaci ai coloanelor oficiale) şi un sistem de
recompense şi avantaje deloc neglijabile (preferinţă la un loc de muncă
la oraş şi o locuinţă de stat la bloc, excursii gratuite, promovări facilitate,
medalii onorifice), UTC-ul a asigurat o pârghie de control şi
supraveghere permanentă a tinerilor, cei faţă de care chiar şi Lenin
resimţea o teamă ţinând cont de potenţialul rebel, de frondă al acestora.
Studenţi în uniforma de brigadieri pe şantierul Institutului Politehnic
CERCETĂRI DOCUMENTARE
131
Activitatea internaţională a UTC-ului
„Obiectivul fundamental al întregii activităţi internaţionale a
UTC-ului şi a UASCR-ului îl constituie creşterea contribuţiei tinerei
generaţii la unirea forţelor revoluţionare progresiste şi democratice ale
tinerilor din lumea întreagă, întărirea colaborării şi solidarităţii acestora
în lupta împotriva imperialismului, colonialismului, a politicii rasiste,
pentru făurirea unei lumi a păcii, a înţelegerii, pentru prosperitate şi
progres social.”11
Activitatea internaţională a UTC-ului se manifesta prin organizarea
de „întâlniri prieteneşti”, participări la congrese internaţionale, schimburi
de delegaţii cu alte organizații de tineret din toate ţările socialiste şi din
cele capitaliste, promovarea dialogului şi cooperării cu acestea.
În 1969, UTC organizează prima reuniune amplă şi reprezentativă a
tinerilor privind problematica securităţii europene: „Tineretul şi
securitatea europeană”, la Snagov. În următorii ani, se organizează
diferite seminarii privind „Contribuţia tinerei generaţii la edificarea
păcii, la înfăptuirea dezarmării în Europa” (1979, 1980, 1983, 1986).
Anul 1985 este declarat Anul Internaţional al Tineretului de către
Adunarea Generală a ONU, care emite un document programatic –
„Linii directoare pentru programele de viitor în materie de tineret şi
urmărirea punerii lor în aplicare”. Cu acest prilej, în Romania se
desfăşoară Seminarul internaţional „Tinerii anilor ‘80”, organizat
împreună cu UNESCO.
11 Rolul, locul şi sarcinile tineretului…, p. 243.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
132
De la avangardă la organizaţie de masă
Dupa venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, regimul politic s-a
transformat, urmându-și vocația totalitară, într-un regim de includere
(formula îi aparține politologului Kenneth Jowitt12, tinzând să absoarbă
întreaga societate în structuri aflate sub controlul său.
În 1960, UTM avea 1.900.000 de membri, apoi Uniunea Tineretului
Comunist (noul nume al UTM după 1965) ajungând să însumeze
2.400.000 de membri în 1971, 3.900.000 în 1985, pentru a atinge cifra de
4.100.000 la sfârșitul anilor ́80.
În 1983, 90% dintre elevii clasei a IX-a erau UTC-işti, pentru ca, în
1988 să intre în organizație 98% dintre aceștia. Începând cu clasa a X-a,
practic, toți elevii erau membri în UTC, intrarea în organizație făcându-se
automat și obligatoriu. Instrucțiunile de uz intern cu privire la modul de
primire în UTC din anii 1970 și 1980 amestecau criteriile politice cu cele
meritocratice.
După Ion Iliescu, au urmat în poziția de prim-secretar al UTC-ului și
ministru al Tineretului: Marţian Dan (1971-1972) - fost secretar al
Comitetului UTM al studenţilor români de la Moscova, Ion Traian
Ștefănescu (1972-1979), un jurist transformat în activist, Pantelimon
Găvănescu (1979-1983), un muncitor absolvent de „Ștefan Gheorghiu”,
Nicu Ceauşescu (1983-1987), fiul lui Nicolae Ceauşescu și virtualul
moştenitor al conducerii partidului, Ioan Toma (1987-1989) și el
absolvent la „Ștefan Gheorghiu”.
Poziționarea lui Nicu Ceauşescu în fruntea UTC arată, pe de o parte,
12 Kennet Jowitt, Revolutionary Breakthroughs and National Development: The Case of Romania, University of California Press, 1971, p. 132. [books.google.com, 03.02.2010, 21.08].
CERCETĂRI DOCUMENTARE
133
importanţa pe care organizațiile de tineret o aveau în cadrul mecanismelor
puterii comuniste și este, pe de altăă parte, unul dintre semnele cele mai
evidente ale derivei regimului spre comunism dinastic, nepotism și
clientelism. Proasta reputație a fiului președintelui a contribuit la
atmosfera de cinism, blazare și corupție din organizațiile de tineret.
Activitatea UTC-ului s-a birocratizat și ritualizat, dispărând fervoarea
din primul deceniu al comunismului. Principala funcție a organizațiilor de
tineret era aceea de a servi în angrenajul baroc al cultului personalității.
Cultul personalității era, nu doar o formă de consolidare a puterii familiei
prezidențiale, ci și o modalitate complexă de exercitare a controlului
social. Era una din formele de etatizare a timpului, de captare a energiilor
private pentru reducerea spontaneității naturale, a societății și mai ales de
expunere permanentă într-un spațiu de supraveghere.
CERCETĂRI DOCUMENTARE
134
BIBLIOGRAFIE
1. DJAN Olt, Fond „Comitetul Raional UTC Slatina”, Ani extremi
1949-1965.
2. *** Rolul, locul şi sarcinile tineretului, ale organizaţiei sale
revoluţionare în înfăptuirea programului partidului, a hotărârilor
Congresului al XIII-lea Al PCR, Ed. Politică, Bucureşti, 1986.
3. Alexe, Vladimir, Ion Iliescu - Candidatul manciurian, Bucureşti,
2005.
4. Jowitt, Kennet, Revolutionary Breakthroughs and National
Development: The Case of Romania, University of California Press,
1971.
5. Lenin, V. I., Opere alese, Ed. Politică, Bucuresti, 1970.
6. Tismaneanu, Vladimir, Dobrincu, D. Vasile, C., Raportul final al
Comisiei pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Bucureşti,
2007.
III. ARHIVARE ELECTRONICĂ
137
1. EVIDENŢA INFORMATIZATĂ A BIBLIOTECII
CENTRULUI ECLEZIASTIC DE DOCUMENTARE
„MITROPOLIT NICOLAE COLAN”
Cercetător ştiințific, Gabriela ŢOPA
Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din
Sfântu Gheorghe, instituţie de cultură ce funcţionează în subordinea
Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, desfăşoară o bogată
activitate de prelucrare, păstrare, conservare şi cercetare a documentelor
ce atestă dăinuirea populaţiei româneşti în sud–estul Transilvaniei.
Împreună cu Centrul European de Studii Covasna-Harghita, instituţia
studiază istoria bisericii şi a comunităţilor ortodoxe din Arcul
Intracarpatic, elaborând proiecte de cercetare şi documentare pe teme
patrimoniale împreună cu specialişti şi instituţii culturale prestigioase din
ţară şi din afara ei.
Centrul are o structură organizaţională proprie şi, cât de curând, noile
tehnologii informaţionale (având internetul ca punct de referinţă) vor
transforma centrul într-un puternic mod de comunicare teritorial. Astfel,
putem spune că Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae
Colan” va deveni, prin posibilităţile pe care le dezvoltă, un important
spaţiu de informare, comunicare şi formare, un loc în care accesul la
informaţie şi cultură va fi rapid şi direct, un loc de întâlnire a tradiţiilor şi
a spiritului acestora cu omul de azi, care poate fi actant, căutător,
păstrător, iubitor de cultură şi spiritualitate.
În urma unor activităţi bogate şi rodnice de documentare, Centrul s-a
dezvoltat în timp, organizându-şi propriile departamente: arhivă de
ARHIVARE ELECTRONICĂ
138
documente, bibliotecă informatizată, bază de date cu utilizatori multipli şi
editură. Arhiva deţine un sector multimedia, format din fonotecă şi
videotecă (câteva sute de casete audio şi video) şi o importantă colecţie de
presă şi publicaţii, formată din: publicaţii locale de limbă română din
judeţele Covasna şi Harghita cea mai mare parte, din perioada 1990 până
astăzi; presă regională şi naţională a românilor de pretutindeni şi presă
străină.
Centrul deţine o importantă bază de date, o parte dintre acestea fiind
puse la dispoziţia celor interesaţi pe site-ul Forumului Civic al Românilor
din Covasna, Harghita şi Mureş, site ce poate fi accesat pe adresa
www.forumharghitacovasna.ro. Este de menţionat faptul că pe site-ul
Forumului Civic, încă din anul 2006, sunt arhivate articole din presa
maghiară, traduse în limba română, redactate în buletine bilunare, care pot
fi lecturate de cei interesaţi; aici se găsesc și articole de presă referitoare la
convieţuirea inter-etnică româno-maghiară.
Mulțumită sponsorului principal, S.C Stefadina Comserv S.R.L. din
Bucureşti, este în curs de finalizare şi site-ul Centrului de Studii
Covasna–Harghita, inclusiv cel al Bibliotecii digitizate Eurocarpatica.
Biblioteca este prin definiţie o importantă instituţie de cultură, prin
care este certificată identitatea unui popor, o adevărată bogăţie a unei
naţiuni. Astăzi trăim într-o eră când informaţia trebuie să devină
accesibilă tuturor, iar biblioteca infodocumentară şi culturală este din ce
în ce mai căutată. Acesta este şi motivul pentru care Centrul ,,Nicolae
Colan" îşi dezvoltă o importantă bibliotecă formată din aproximativ 6.000
de cărţi şi publicaţii în limba română, dar şi în limbile franceză, engleză şi
maghiară.
Menţionăm faptul că biblioteca s-a constituit de-a lungul celor
aproape de 20 ani, din cărţi şi publicaţii obţinute, în principal, prin schimb
ARHIVARE ELECTRONICĂ
139
ori donaţii cu alte istituţii cu profil asemănător. De aproape două decenii,
familii de intelectuali români din Sf. Gheorghe, Cluj Napoca, Sibiu,
Bucureşti, şi-au donat bibliotecile personale. Dintre cei care au făcut
asemenea generoase fapte menţionăm: familia acad. Horia Colan din Cluj
Napoca, respectiv doamnele Elena Leuca din Sibiu şi Cornelia Costea din
Cluj Napoca, nepoatele mitropolitului Nicolae Colan, familile Radu şi
Ana Tomuş, Ioan şi Maria Hancheş, Nicolae şi Terezia Stan, Nicolae şi
Paraschiva Moldovan, Aurelian şi Cornelia Paulencu din Sf. Gheorghe,
familiile medicilor Ioan Cheresteş şi Ioan Pascu, ale profesorilor Ioan şi
Mariana Drăgan, familia Gălăţeanu și alții. Un însemnat număr de cărţi,
reviste de specialitate şi studii de istorie şi sociologie au fost donate de
familia Ioan şi Felicia Lăcătuşu.
Specialiştii Centrului au reuşit, printr-un proces de riguroasă triere, să
clasifice lucrările în trei categorii (carte şcolară, beletristică şi carte de
specialitate), să facă la rândul lor transferuri sau donaţii importante
(câteva mii de exemplare) către bibliotecile orăşeneşti şi comunale din
Întorsura Buzăului, Sita Buzăului, Valea Mare şi altele. Operele marilor
clasici ai literaturii române, din colecţii destinate elevilor, au fost donate
bibliotecilor şcolare, dintre care: Bibioteca Colegiului Naţional „Mihai
Viteazul" şi Liceul Tehnologic „Constantin Brâncuşi" din Sf. Gheorghe,
liceele „Nicolae Bălcescu" şi „Mircea Eliade" din Întorsura Buzăului,
Şcoala „Nicolae Rusu" din Sita Buzăului, Şcoala „Nicolae Colan" din Sf.
Gheorghe, Şcoala „Avram Iancu" din Covasna. Pentru biblioteca
Centrului, au fost reţinute cărţi valoroase din domeniul ştiinţelor
umaniste, istorie, geografie, sociologie, demografie, etnografie, teologie,
artă, diplomaţie, politică.
În ultimele două decenii, la editurile Eurocarpatica şi Grai
Românesc, au fost tipărite un număr de peste 150 de titluri, la care se
ARHIVARE ELECTRONICĂ
140
adaugă anuarul Angustia (17 numere), realizat de Centrul Ecleziastic de
Documentare ,,Nicolae Colan" şi Muzeul Naţional al Carpaţilor
Răsăriteni, revista Sangidava (publicaţie a Centrului Cultural Topliţa şi a
Fundaţiei Miron Cristea din aceeaşi localitate) şi revista trimestrială Grai
Românesc, revistă de spiritualitate ortodoxă a Episcopiei Ortodoxe a
Covasnei şi Harghitei, care apare cu binecuvântarea şi sub directa
coordonare a Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan.
De remarcat este faptul că un număr însemnat din cărţile apărute la
Eurocarpatica şi Grai Românesc au fost oferite, în decursul anilor, ca
premii pentru elevii şcolilor din judeţ. De asemenea, lucrări importante au
fost dăruite participanţilor la sesiunile, simpozioanele şi conferinţele
organizate sub egida Centrului şi a partenerilor acestuia. În ciuda
piedicilor existente de-a lungul timpului, s-a realizat o importantă donaţie
pentru Republica Moldova, sub forma de publicaţii din diverse domenii
precum medicină, economie, istorie, literatură etc.
În procesul de tranziţie de la “biblioteca pe hârtie” la biblioteca
informatizată, utilizatorii unei astfel de biblioteci beneficiază de metode
moderne de a se informa şi documenta. Ei pot să-şi aleagă formatul
lecturii şi pot studia mai rapid cataloagele bibliotecii, căutând informaţia
după criterii precum titlul, autorul sau cota de raft.
Cu sprijinul S.C. Stefadina Comserv S.R.L., biblioteca Centrului
trece acum printr-un proces de întocmire a evidenţei informatizate,
folosind programului Biblio Asiast, program de gestionare a bibliotecilor.
Programul este uşor de utilizat şi are flexibilitate în operare. Cu ajutorul
lui, s-a reuşit înregistrarea pe domenii a unui număr de aproape 2000 de
cărţi din bibliotecă. Uşor de folosit, permite regăsirea unei publicaţii după
diverse criterii de căutare, cum ar fi: codul de înregistrare, titlul, autorul
sau domeniul.
ARHIVARE ELECTRONICĂ
141
Dintre cele aproximativ 2000 de titluri înregistrate, în mare parte sunt
publicaţii de specialitate organizate pe domenii generale precum:
filosofie, religie, ştiinţe sociale, istorie, geografie, literatură, lingvistică,
ponderea ocupând-o domeniul de istorie, într-un procent de 70%.
Putem afirma că Biblioteca Centrului Ecleziastic de Documentare
„Mitropolit Nicolae Colan” deţine un fond valoros de carte şi de
publicaţii, punând la dispoziţia celor interesaţi: cărţi şi periodice, lucrări
de referinţă (dicţionare, enciclopedii), publicaţii, reviste de studii,
articole, lucrări de licenţă, masterat şi doctorat, publicaţii ale Academiei
Române, completând, prin specificul ei, fondul de carte aflat la Biblioteca
judeţeană.
Nu în ultimul rând, menţionăm faptul că un număr important de cărţi
din fondul bibliotecii Centrului sunt lucrări cu autograf, dăruite de autori
domnului dr. Ioan Lacătuşu.
Până la finele anului 2014, fondul de carte şi publicaţii al bibliotecii
va fi informatizat integral. În aceste condiţii, biblioteca va putea fi
accesată şi utilizată mai uşor de către specialişti, dar şi de către alte
persoane interesate, asigurând o mai strânsă colaborare cu instituţiile
patrimoniale locale, judeţene şi naţionale, cum ar fi: universităţile,
colegiile, şcolile, instituţiile locale de cultură. Ea va fi deschisă tuturor
celor ce doresc să se informeze şi să se documenteze.
142
2. DOCUMENTELE DE ARHIVĂ ÎN FORMĂ
DIGITALĂ. PRO ŞI CONTRA
Ştefan HAŞEGAN
Convergenţa Documentelor de Arhivă cu Sistemele Informatice este
un proces în plină desfăşurare, iar unul dintre scopuri este maximizarea
potenţialului informativ în activitatea de cercetare istorică.
Majoritatea documentelor au fost şi sunt conservate pe suport fizic
(hârtie). Suportul clasic va fi înlocuit treptat de suportul sintetic
(plasticul) - ex. cartea de indentitate, permisul de conducere, însă
documentele de arhivă pe suport fizic, indiferent de tipul şi forma
lor, vor fi convergente cu documentele digitale.
De ce?
În primul rând, datorită faptului că cele din urmă sunt create în
prezent în lumea virtuală.
ARHIVARE ELECTRONICĂ
143
Marea majoritate a documentelor contemporane (contracte, acte de
proprietate, acorduri între părţi, adrese, e-mail, etc.) sunt create mai întâi
în formă digitală (pe computer), acestea fiind tipărite şi pe suport fizic,
după caz. Astfel, documentul poate fi conservat încă de la creare.
Prin sistemele de Management al Documentului şi Arhivare
Electronică, implementate la nivelul organizaţiilor, conservarea
documentului digital reprezintă o activitate mult simplificată şi în mare
parte automatizată. După creare şi avizare (semnătura electronică),
documentul este indexat şi arhivat electronic. Un exemplu în acest caz
sunt sistemele integrate de completare şi transmitere on-line a
declaraţiilor fiscale. Acestea sunt create virtual, semnate electronic şi
transmise on-line către server. Sistemul validează şi înregistrează datele
în baza de date. Simultan, o copie a documentului este arhivată
electronic. Astfel, se pot procesa şi arhiva zilnic numeroase documente.
Al doilea motiv este apariţia documentelor audio-video. Acestea au
avut o evoluţie foarte rapidă, de la analogic la digital, datorită
progresului tehnologic. În prezent, se depun eforturi mari de conversie a
documentelor audio-video, deoarece suportul analogic (banda magnetică)
este un suport friabil, informaţiile documentare degradându-se parţial
sau total odată cu trecerea timpului.
Un alt motiv se regăseşte în activitatea de cercetare istorică sau
documentară. Accesul la distanţă (internet) la documentul digital sau
copia digitală a unui document de pe suport fizic este deja un deziderat.
Indiferent de progresul tehnologic, „sufletul” unui fond arhivistic a
fost, este şi va fi documentul cu termen de păstrare permanent. Acest tip
de document va fi conservat şi în viitor, în primul rând pe suportul fizic,
prin operaţiunile arhivistice clasice de ordonare, constituire, inventariere.
Copiile digitale ale documentelor permanente doar maximizează
ARHIVARE ELECTRONICĂ
144
potențialul documentaristic și constituie o masură suplimentară de
conservare a conţinutului informativ.
Digitalizarea documentelor este o activitate profesională relativ
nouă, foarte complexă. Prin operaţiunile arhivistice moderne (scanare,
procesare, indexare), documentul pe suport fizic este fotocopiat,
multiplicat, indexat şi arhivat electronic.
Echipamentul de scanare și sistemul informatic de procesare
reprezintă doar o parte din componentele procesului. Acestea sunt
completate de atenţia şi priceperea specialistului în
digitalizare, transformând o fotografie într-un document.
Sistemele informatice moderne nu înlocuiesc munca arhivistului sau
a arhivarului, acestea doar completează şi îl ajută în activitatea
profesională. Interacţiunea om-maşină, ca în toate domeniile ştiinţifice,
este actuală şi în continuă evoluţie.
Conservarea documentelor digitale, indiferent de format (text, foto,
audio, video), va fi noua provocare pentru specialişti. Pentru depozitele
de arhivă electronică (centrele de date), eforturile logistice, tehnologice
şi financiare depăşesc clasicele depozite de arhivă. Spaţiul de stocare
relativ mic nu este un motiv suficient pentru tranziţia de la un standard la
altul.
În concluzie, documentele de arhivă vor vieţui mult timp de acum
înainte, în ambele forme (fizic şi digital), substituindu-se doar atunci
când este cazul.
145
3. MIJLOACE ȘI TEHNICI DE COMUNICARE
ELECTRONICĂ ÎN ACTIVITATEA CURENTĂ
arhivist, Oana-Elena MUNTEANU
Comunicarea reprezintă un proces complex, cu o vechime legată de
toate stadiile de dezvoltare a umanității, fiind expresia profundă a vieții
oricărei comunități, indiferent de colțul de lume în care a trăit și s-a
dezvoltat, fiind oglinda fidelă a fiecărui mod de a gândi și de a acționa.
Prin intermediul comunicării sunt create premisele favorabile pentru
identificarea atitudinilor, comportamentelor, necesităților celor din jur,
implicând sentimente profunde. Totodată, fiecare individ interacționează
cu persoanele din jurul său, fiind nevoit să comunice cu acestea (prin
intermediul cuvintelor sau gesturilor) pentru a-și satisface nevoile și a-și
atinge scopurile.
Literatura de specialitate plasează nașterea comunicării în urmă cu
două milenii și jumătate, sub forma retoricii, fiind printre cele mai
importante moșteniri pe care antichitatea a lăsat-o lumii moderne. Cât
despre primele elemente teoretice legate de comunicarea umană, se pare
că acestea au fost elaborate de Corax din Siracuza, autorul lucrării „Arta
retoricii”. În lucrarea amintită, Corax prezintă cetățenilor săi „diverse
tehnici de comunicare și câteva reguli de construcție a unui discurs
public”1. În viața academică, retorica a fost introdusă de Platon (427 –
347 î. Hr.), însă, în acea perioadă, nu a fost recunoscută drept știință,
întrucât ţelul său principal era acela de a identifica slăbiciunile celor din
jur, cu scopul de a manipula, în vederea atingerii obiectivelor urmărite. 1 Doina I. Popescu, Managementul general al firmei, Editura ASE, Bucureşti, 2010, p. 33
ARHIVARE ELECTRONICĂ
146
Ulterior, retorica a fost magistral evidențiată de către Aristotel
(discipolul lui Platon) în lucrarea „Rethorike”, de către Cicero în
celebrele sale opere „De Inventione”, „De Oratore” și „Topica” și, de
asemenea, de către Seneca, punând bazele celei mai importante școli de
retorică din perioada antichității, la Roma.
Începând cu epoca modernă, studierea procesului de comunicare a
început să fie din ce în ce mai mult influențată de apariția, dezvoltarea și
avântul tehnologiei. Astfel, în societatea contemporană se simte nevoia
de informație digitală, devenind vitală în toate domeniile. Premisa
fundamentală care a stat la baza nașterii acestui tip de societate a fost și
este reprezentată tocmai de dezvoltarea și avântul tehnologiei moderne:
telefon fix și mobil, presă scrisă, on-line, televiziune, calculator, laptop
și tabletă, internet, e-mail, scanere, imprimante. În aceste condiții,
indivizilor le sunt puse la dispoziție o gamă de instrumente de
comunicare diversificate și din ce în ce mai performante, prin
intermediul cărora sunt conectați 24 de ore din 24 la toate evenimentele
importante ale vieții cotidiene. În același timp, considerăm că indivizii se
sincronizează, își împărtășesc gândurile și ideile, își unesc forțele pentru
îndeplinirea unui scop comun mult mai rapid. Nu în ultimul rând, noile
tehnologii asigură interactivitatea și confortul indivizilor.
Pe de altă parte, trebuie să subliniem faptul că mijloacele de
comunicare electronică prezintă și numeroase dezavantaje pe care le-au
descoperit nu doar cercetătorii, dar și utilizatorii. Așadar, considerăm că
informația transmisă de aceste mijloace poate servi drept mijloc de
manipulare: conținutul autentic este din ce în ce mai rar, amalgamează
informația și nu este focusat pe esență, de multe ori oferind informații
distorsionate (în special internetul și televiziunea), astfel că este necesară
verificarea surselor.
ARHIVARE ELECTRONICĂ
147
Din asemenea considerente, ne propunem să analizăm rolul pe care
îl ocupă tehnicile de comunicare specifice societăţii actuale în activitatea
curentă din cadrul S.C. Stefadina Comserv S.R.L. Informațiile din
acest articol au fost înglobate prin aplicarea metodei calitative și pe cea a
observației participative. Mijloacele de comunicare specifice mediei
electronice analizate sunt: calculatorul, internetul, scanerul, e-mailul,
faxul.
Ipotezele cercetării, într-o manieră succintă, pot fi formulate astfel:
•instrumentele de comunicare puse la dispoziție de media
electronică sunt considerate, astăzi, indispensabile în mediul de afaceri;
•folosirea mediei electronice de către companii are drept
rezultate: reacția și răspunsul în timpi reali, eficiența și îmbunătățirea
parametrilor de performanță;
•o companie care ține pasul cu tehnologia este percepută de
mediul extern ca o companie deschisă, orientată spre progres și
îmbunătățirea calității produselor.
Înainte de toate, trebuie să subliniem că, din punctul nostru de
vedere, S.C Stefadina Comserv S.R.L este o companie care a înțeles
foarte bine rolul pe care îl au tehnicile și metodele de comunicare
specifice mediei electronice în activitatea sa curentă, în îmbunătățirea
parametrilor de performanță, eficientizarea activităților angajaților și
orientarea către client. Acestea sunt motivele pentru care compania a
acționat, iar începând cu 2006, a demarat un amplu proces de
achiziționare a echipamentelor tehnologice moderne. Astfel, în fiecare an,
compania a alocat fonduri considerabile în acest sens, achiziționându-se
în mod special: calculatoare, laptop-uri, scanere, imprimante, telefoane
fixe și mobile, camere video, stație audio, videoproiectoare, plasme. În
acest context, considerăm că şi în cazul S.C. Stefadina Comserv S.R.L,
ARHIVARE ELECTRONICĂ
148
„schimbările au creat un climat în care toate organizaţiile trebuie să
existe. Pentru fiecare organizaţie înţelegerea şi adaptarea la acest climat
uman sunt la fel de vitale precum este cunoaşterea condiţiilor
atmosferice pentru un fermier”2.
În ceea ce îi privește pe angajați, aceștia au primit cu entuziasm
efortul directorului general de modernizare a companiei, întrucât multe
din activitățiile lor au fost eficientizate, randamentul a crescut, iar
aportul de muncă fizică s-a diminuat. Aceste aspecte au reieșit din
discuțiile pe care le-am purtat cu 3 angajați ai companiei cu o vechime
de minim 8 ani și vârstă cuprinsă între 38 – 45 ani. În cadrul acestor
discuții, angajații ne-au oferit și un exemplu concludent, și anume că, în
primii ani de activitate, inventarele arhivistice se scriau manual pe coli
A4, sub formă de tabele. Efortul depus era considerabil, în condițiile în
care era mult de scris, iar textul trebuia să fie lizibil. Prin introducerea
calculatoarelor, apoi a laptopurilor și actualmente a platformei,
inventarierea documentelor s-a transformat într-o activitate cu un grad de
dificultate scăzut și care nu necesită mult efort fizic.
Prin urmare, utilizarea calculatorului (acest mijloc de comunicare ce
a revoluţionat societatea umană) în cadrul S.C. Stefadina Comserv
S.R.L., prezintă următoarele avantaje:
•ajută la întocmirea diverselor documentații interne, cum ar fi:
cele specifice achizițiilor, contabilității, logisticii, realizarea broșurilor și
vizualizarea acestora;
•stochează informațiile companiei;
•este un instrument indispensabil în procesul de scanare,
2 Doru Pop, Introducere în Teoria Relaţiilor Publice, Editura Dacia, 2003, Cluj Napoca,
p. 132
ARHIVARE ELECTRONICĂ
149
inclusiv vizualizare a imaginilor scanate de către beneficiari;
•se editează inventarele arhivistice;
•este conectat la camerele de supraveghere, facilitând
monitorizarea și receptarea imaginilor în timp real;
•înlocuiește pixul și hârtia, eficientizând și facilitând activitatea
personalului. De exemplu, cu ajutorul calculatoarelor, au fost concepute
anumite formulare standard, care se completează atunci când este
necesar, cum este cazul etichetelor, eliminându-se procedura anevoioasă
de creare a acestora ori de câte ori era nevoie. Așadar, calculatorul
permite „utilizatorilor să creeze o gamă variată de capabilități pentru a
realiza obiectivele organizației”.3
•dinamizarea și interactivitatea activităților curente ale
personalului;
•permite procesarea și regăsirea rapidă a informațiilor solicitate,
precum și organizarea acestora în foldere denumite sugestiv;
•economie de timp, resurse umane și financiare din partea
companiei.
Cât despre dezavantajele create de acest instrument de lucru,
putem spune că:
•produce efecte negative asupra sănătății angajaților: probleme
la ochi, varice, predispoziție către sedentarism;
•risc crescut de pierdere a informațiilor, în cazul în care nu sunt
salvate corespunzător;
•documentele întocmite cu ajutorul calculatorului nu produc
efecte juridice dacă nu sunt tipărite și semnate fizic, întrucât compania
3 Ramian Bashir Khodaparasti, Rolul tehnologiei informației în organizații, Disponibil la : www.economica.upm.ro (Accesat la 26.05.2014)
ARHIVARE ELECTRONICĂ
150
nu deține drept de semnătură electronică.
Avantajele internetului, dacă analizăm din punct de vedere al
invaziei informaţionale la toate nivelurile, sunt următoarele:
•permite companiei să rămână conectată la dinamica
transformărilor din jurul său;
•este un instrument ajutător pentru obținerea unor informații
variate: date despre concurență, oferte avantajoase la materialele
necesare desfășurării activității de arhivare fizică și electronică, dar și ale
consumabilelor, urmărirea site-urilor unde se anunță licitații directe
(SEAP) sau prin contract, plăți on-line, recrutare etc.;
•are un rol important în marketing; în cazul nostru, prin
modalitățile următoare: site-ul web și e-mailurile trimise diverselor
organizații, prin care se prezintă serviciile prestate și nivelul calității. În
acest context, trebuie precizat că site-ul web reprezintă cel mai important
instrument de marketing al S.C. Stefadina Comserv S.R.L., întrucât
este cel mai facil mod de comunicare cu o companie care dorește să-și
ordoneze arhiva. Printr-o simplă analiză a site-ului, orice vizitator poate
să-și formeze o viziune de ansamblu despre performanța și calitatea
serviciilor oferite de companie, întrucât informațiile prezentate transmit
ideea de dinamism, transparență, investiții în dezvoltarea companiei pe
termen mediu, respectiv lung și în calitatea servicilor, accentul pe
dezvoltarea profesională a angajaților. Dacă informațiile prezentate pe
site oferă încredere vizitatorului, acesta va face pasul următor, și anume,
acela de a lua legătura cu reprezentanții firmei pentru a i se transmite
oferta tehnică și financiară. În caz contrar, vizitatorul se va orienta către
alte firme de arhivare și va șterge din memorie imaginea lăsată de site-ul
companiei S.C Stefadina Comserv S.R.L.;
•costuri financiare reduse, întrucât oferă acoperire națională;
ARHIVARE ELECTRONICĂ
151
•element de modernitate al companiei.
Internetul are şi câteva minusuri de care trebuie să ţinem cont:
•informația luată de pe internet trebuie verificată și triată;
•pericolul de a contracta viruși.
O altă inovaţie a omenirii este transmiterea informaţiei pe cale
electronică, mai exact prin e-mail, iar beneficiile aduse de acesta sunt:
•menținerea relației cu furnizorii și beneficiarii serviciilor
oferite de companie;
•utilizarea sa ca instrument de marketing;
•recepționarea solicitărilor pentru retragerea temporară a unor
dosare/unități arhivistice de la creatori, acestea fiind transmise scanat
prin e-mail, prin intermediul opțiunii Attach (Atașare);
•eficiența, randamentul, interactivitatea, costurile reduse
În ceea ce priveşte limitările e-mailului, amintim:
•probabilitatea de a nu citi mesajul;
•există varianta ca e-mailul să intre în Spam, să nu poată fi
vizualizat în timp real de către destinatar;
•transmite doar documente/materiale întocmite pe calculator sau
imagini create, dar nu originalul;
•existența unor erori ale serviciului de posta electronică (e-mail)
poate întârzia vizualizarea mesajelor.
Un instrument indispensabil activităţii noastre de zi cu zi este
scanerul. El are ca avantaje:
•arhivarea electronică;
•permite ajustarea calității documentelor în funcție de cerințele
beneficiarului;
•ajută la stocarea virtuală a documentelor prin intermediul
ARHIVARE ELECTRONICĂ
152
băncilor de date, facilitându-se accesul la documente;
•este un echipament ușor de întreținut, a cărui valoare se
amortizează rapid de către companie.
Din păcate, acest echipament are un dezavantaj considerabil:
•uzarea rapidă a rolelor scannerului, care impune schimbarea
acestora, implicând costuri suplimentare.
Imprimanta este un instrument la fel de important în activităţile
firmei și are următoarele avantaje:
•documentele și materialele întocmite de personalul companiei
în cadrul activității curente sunt transpuse în stare fizică, iar prin
mijloacele de validare (semnătură, ștampilă), capătă personalitate
juridică;
•se tipăresc inventarele arhivistice care reprezintă esența și
produsul tuturor etapelor de prelucarea fizică a documentelor dintr-un
fond arhivistic;
•printarea etichetelor pentru cutiile de arhivă, aceste etichete
conținând datele de identificare ale unităților arhivistice din interiorul
cutiei.
Ca și celelalte obiecte de lucru, și acesta are unele dezavantaje:
•dimensiunile mari ale imprimantelor tip laser, considerate a fi
cele mai performante în momentul de față, împiedică deplasarea facilă.
Astfel, pentru fondurile arhivistice prelucrate la sediul creatorului,
compania utilizează o imprimantă de dimensiuni mici, ușor
transportabilă, dar ai cărei parametri de performanță sunt reduși;
•tipărirea informațiilor pe alte tipuri de hârtie decât cea standard
este limitată;
•implică costuri de întreținere destul de ridicate, dacă luăm în
ARHIVARE ELECTRONICĂ
153
considerare prețul standard de pornire al unei imprimante și costul
cartușelor de toner;
•pentru depanare este indicat a se apela la specialiști, din cauza
mecanismelor complexe ce intră în arhitectura sa.
La o analiză atentă a tuturor lucrurilor bune și mai puţin bune ale
instrumentelor de comunicare specifice mediei electronice, se pot
identifica următoarele elemente comune:
•importanța considerabilă a tehnologiei în desfăşurarea
activității personalului și în eficientizarea muncii acestuia;
•reprezintă elemente de modernitate menite să inoculeze
clienților dinamica companiei, investițiile în calitatea serviciilor oferite
și în echipamente specifice tehnologiei de vârf, orientarea spre resursele
umane și dezvoltarea companiei pe termen mediu și lung;
•costuri acceptabile și ușor de amortizat;
•investiția în calitatea serviciilor prestate;
•orientarea spre instrumente cu un înalt nivel de performanță.
Aşadar, prin descrierea succintă a efectelor pozitive şi negative pe
care le prezintă utilizarea frecventă a acestor instrumente de comunicare
şi lucru, am încercat să schiţăm o viziune de ansamblu reliefând
importanţa lor. Totodată, trebuie consemnat faptul că, acestea reprezintă
calea spre o îmbunătăţire considerabilă a performanţelor profesionale, o
facilitare ce nu trebuie neglijată în raport cu eficientizarea activităţilor
desfăşurate de angajaţii firmei.
ARHIVARE ELECTRONICĂ
154
Bibliografie selectivă
1. Anghel, Laurențiu, Elemente de marketing în Internet, Editura ASE,
Bucureşti 2000;
2. Bertrand, Claude-Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare,
Editura Institutul European, București, 2000;
3. Pop, Doru, Introducere în Teoria Relaţiilor Publice, Editura Dacia,
2003, Cluj Napoca;
4. Drăgănescu, Mihai, De la societatea informațională la societatea
cunoașterii, Editura Tehnică, București, 2003;
5. Gralla, Preston, Cum funcționează Internetul?, Editura B.I.C All,
București, 2003;
6. Kunczik, Michael, Zipfel Astrid, Introducere în ştiinţa publicisticii şi
a comunicării, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998;
7. Maxim, Cornelia, Comunicarea online: provocări şi oportunităţi –
instrumente Office pentru mediul de comunicare, Editura Comunicare.ro,
Bucureşti, 2009;
8. Miege, Bernard, Informaţie şi comunicare – în căutarea logicii sociale,
Editura Polirom, Iaşi, 2008;
9. Romanca, Mihai, Szekely Gyula, Calculatoare - arhitectură şi
organizare, Editura Tipografia Universităţii “Transilvania” din Braşov,
2004;
10. Roșca, Ion Gheorghe, Societatea cunoașterii, Editura Economică,
București, 2010;
11. Sfez, Lucien, Comunicarea, Editura Institutul European, Iași, 2002;
12. Zoltan Kasa, Pop, Horia, Comunicare în Internet, Editura Albatros,
Cluj-Napoca, 1998.
ARHIVARE ELECTRONICĂ
155
Surse online
1. Ioanăș-Schiller, Elena, Educație, cultură și mentalitate în era
Internet”, Disponibil la: www.euromentor.ucdc.ro, (Accesat la
12.05.2014);
2. Luță, Iulia Lavinia, Metode moderne de comunicare în instituții
publice, Disponibil la: www.ramp.ase.ro, (Accesat la 29.04.2014);
3. Mihăiescu, Manuela, Reprezentarea semnelor în interfețele
calculatoarelor și rolul lor în comunicare, Disponibil la: www.
litere.uvt.ro, (Accesat la 29.04.2014);
4. Răcuciu, Ciprian, Glăvan, Dragoș, PEM – standardul de poștă
electronică cu facilități de securitate, Disponibil la:
www.megabyte.utm.ro (Accesat la 29.04.2014);
5. Voinea, Ioana Laura, Răducan, Georgiana, Sistemul de poștă
electronică, Disponibil la: www.ie2.wikispaces.ro, (Accesat la
12.05.2014);
6. Stefadina Comserv, Disponibil la: www.stefadina.ro, (Accesat la
29.03.2014).
156
4. PERSPECTIVE ARHIVISTICE PRIVIND
DIGITALIZAREA ŞI PARTENERIATUL
PUBLIC-PRIVAT
dr. Cristina ŢINEGHE
Din cele mai vechi timpuri, comunităţile umane au căutat diferite
metode de a consemna şi conserva acele informaţii care le defineau
identitatea sau le garantau anumite drepturi patrimoniale. Într-o proiecţie
seculară, această nevoie de a conserva informaţia, din perspectiva
legitimităţii identitare sau patrimoniale, s-a intersectat în mare măsură cu
problema identificării de suporţi care să garanteze perenitatea datelor.
Întrepătrunderea celor două dimensiuni, informaţie şi suport (piatră,
hârtie, disc electromagnetic), a influenţat în mare măsură percepţia
indivizilor şi a comunităţilor în ceea ce priveşte gestiunea informaţiei,
respectiv a documentului. Este binecunoscută astfel percepţia majorităţii
oamenilor asupra arhivelor ca fiind acumulări de hârtii, mai mult sau mai
puţin utile. Dezvoltarea tehnologică şi apariţia arhivelor electronice tind
să schimbe această percepţie şi să releve mai pregnant adevăratul scop al
arhivisticii: gestiunea şi conservarea eficientă a informaţiei.
Această realitate nu putea să fie ignorată de noile direcţii de
dezvoltare şi exclusă dintre obiectivele conceptualizate în proiectele
naţionale şi/sau comunitare. Astfel, elaborarea strategiei EUROPA 2020,
respectiv a programului de guvernare pentru perioada 2013-2016, au
subliniat, din nou, impactul digitalizării asupra administraţiei publice,
precum şi importanţa vitală a parteneriatului public-privat pentru
sustenabilitatea unui spectru organizaţional eficient şi eficace.
ARHIVARE ELECTRONICĂ
157
Principalul argument în acest sens îl reprezintă realitatea că informaţia,
accesul facil la aceasta şi gestiunea ei eficientă, condiţionează buna
funcţionare a organizaţiilor publice şi private, astfel încât arhivele
(curente şi/sau istorice) se menţin ca axă prioritară în strategiile
naţionale şi comunitare.
Printre cele şapte iniţiative emblematice cuprinse în strategia
„EUROPA 2020” se regăseşte şi „Agenda digitală pentru Europa”, care
propune promovarea de politici naţionale favorabile dezvoltării şi
utilizării unor servicii on-line moderne şi accesibile, cum ar fi
e-guvernarea1, iar programul de guvernare pentru perioada 2013-2016
prevede elaborarea şi punerea în practică a „Strategiei naţionale privind
Agenda Digitală pentru România”2 .
Mediul profesional arhivistic din România se vede astfel obligat să
răspundă provocărilor legate de adaptarea practicii şi teoriei arhivistice
româneşti la noile realităţi, astfel încât principiile arhivistice privind
conservarea, clasarea, păstrarea şi selecţionarea informaţiei să aibă în
continuare aplicabilitate, cu scopul declarat de a prezerva informaţia
utilă atât cercetării ştiinţifice, cât şi scopurilor practice.
Având în vedere coordonatele menţionate mai sus, este evident
faptul că se impuneau şi se impun dezbateri profesionale menite să
identifice soluţii pragmatice adaptate realităţilor specifice mediului
instituţional românesc care să vizeze folosirea informaţiei esenţiale în
definirea identităţii comunitare şi argumentarea drepturilor patrimoniale
ale cetăţenilor. În această perspectivă s-a plasat şi dezbaterea cu tema
Provocări contemporane: gestionarea, inter-conectarea şi valorizarea
1 Vezi Strategia EUROPA 2020, Disponibilă la: http://eur-lex.europa.eu/, (Accesată la 03.09.2014). 2 http://gov.ro/fisiere/pagini_fisiere/13-08-02-10-48-52program-de-guvernare-2013-20161.pdf, accesat 03.09.2014, ora 14.00.
ARHIVARE ELECTRONICĂ
158
arhivelor electronice, organizată cu aportul specialiştilor în arhivistică,
din mediul public şi privat, intern şi internaţional, ce a avut loc la
Aşezămintele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia la 14 mai 2014.
Un prim aspect vizat în cadrul dezbaterilor a fost analiza
comparativă a legislaţiei ce reglementează domeniul arhivistic din
România, cu referiri atât la legea Arhivelor Naţionale3, cât şi a celei
privind arhivele electronice4. Acest demers a subliniat faptul că, în plan
legislativ, atribuţiile legale privind gestiunea documentelor în format
electronic revin Arhivelor Naţionale, iar cele legate de securitatea
informaţiei revin Ministerului pentru Societatea Informaţională. În
acelaşi timp însă, această abordare comparativă a subliniat faptul că, din
nefericire, până în acest moment nu au fost elaborate şi implementate
norme de aplicare a legii privind arhivele electronice pentru segmentul
descrierii arhivistice, a criteriilor de eliminare a informaţiei etc., deşi
comunitatea arhiviştilor europeni a elaborat versiuni succesive ale unor
astfel de norme descriptive ce ar putea servi ca model5.
Impactul documentelor electronice asupra administraţiei publice a
fost meticulos analizat de către domnul Bogdan-Florin Popovici în
prelegerea cu tema E-guvernarea şi arhivele6. Autorul a abordat în
cuprinsul expunerii teme de mare actualitate, aducând în atenţia
auditoriului probleme intens abordate în dezbaterile arhivistice europene.
Menţionăm astfel invocarea şi definirea a două concepte de bază: 3 Legea nr. 16 din 2 aprilie 1996 privind Arhivele Naţionale, republicată în Monitorul Oficial nr. 293 din 22 aprilie 2014. 4 Legea nr. 135 din 15 mai 2007 privind arhivarea documentelor în formă electronică, republicată în Monitorul Oficial nr. 138 din 25 februarie 2014; Ordin nr. 493 din 15 iunie 2009 privind normele tehnice şi metodologice pentru aplicarea Legii nr. 135/2007 privind arhivarea documentelor în formă electronică publicat în Monitorul Oficial nr. 432 din 24 iunie 2009. 5 Vezi spre exemplificare versiunile MoReq, Disponibil la: http://moreq2.eu/ , (Accesat la 03.09.2014). 6 Disponibil la: http://bogdanpopovici2008.wordpress.com/2014/05/
ARHIVARE ELECTRONICĂ
159
e-guvernarea şi e-arhivistica; a categoriilor de documente electronice
(structurate/nestructurate); abordarea problematicii legate de
autenticitatea actelor electronice, respectiv organizarea şi selecţionarea
acestora.
Adoptarea treptată a documentelor electronice a adus însă în
atenţia utilizatorilor şi a profesioniştilor o serie de probleme legate de
prezervarea şi conservarea lor. Practica arhivistică europeană încearcă să
ofere soluţii fiabile acestor probleme, iar acest subiect a fost abordat în
cadrul sesiunii de către dl. CHARLES FARUGIA, directorul general al
Arhivelor Naţionale din Malta, în cadrul expunerii cu tema Digital
Curation: The way forward but at what cost? Această prelegere a dat
prilejul racordării problematicii referitoare la arhivele electronice la
tendinţele, programele şi recomandările europene în materie.
Provocarea implementării societăţii informaţionale presupune un
efort susţinut şi alocarea de resurse financiare şi umane consistente, care
să transpună în realitate direcţiile de acţiune enunţate în actele
programatice. În acest sens d-na CARMEN DOBROTĂ, director general
al Autorităţii de Management – Programul Operaţional Dezvoltarea
Capacităţii Administrative din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale
şi Administraţiei Publice, a prezentat „Oportunităţile de finanţare pentru
administraţia publică centrală şi locală din România în perioada
2014-2020”.
Inovarea sistemului administrativ din România se face indubital prin
efortul concentrat al actorilor instituţionali din sectorul public şi privat.
Parteneri ineluctabili în procesul de implementare a noilor tehnologii
necesare modernizării şi eficientizării administraţiei publice, ambilor le
revine misiunea de a cumula experienţa practică variată şi a o
conceptualiza în acte normative care să asigure prezervarea informaţiei
ARHIVARE ELECTRONICĂ
160
în funcţie de importanţa ei ştiinţifică sau practică. În perspectiva acestui
parteneriat, dezbaterea s-a bucurat de aportul experienţei profesionale
acumulate de trei organizaţii private, respectiv S.C. STEFADINA
Comserv S.R.L., CertSIGN–UTI şi SIVECO, care au prezentat o
soluţie integrată de prezervare a documentelor.
Asumarea de către funcţionarii publici a rigorii profesionale inerente
exercitării funcţiei publice şi furnizarea de către organizaţiile private a
unor servicii care să respecte standardele de calitate reprezintă
dezideratul unei societăţi funcţionale bazate pe respectarea drepturilor
cetăţenilor, iar sesiunea ştiinţifică menţionată a fost, în opinia noastră,
una din expresiile practice ale acestei concepţii
IV. PROTEJAREA DOCUMENTELOR
DE ARHIVĂ
163
1. NECESITATEA RESPECTĂRII ACTELOR
NORMATIVE PRIVIND ACCESUL SI PROTECTIA
INFORMAŢIILOR
Anton ROTARU
Accesul la informaţie este un principiu fundamental al funcţionării
statului democratic. Fiecare cetăţean are dreptul de a se implica în
procesele de decizie ale comunităţii, dar, în egală măsură, trebuie să
conştientizeze că promovarea intereselor legitime ale acesteia presupune
şi protecţia informaţiilor clasificate (datelor secrete).
Liberul acces la informaţiile de interes public în România,
reglementat prin Legea nr. 544/2001, constituie unul dintre principiile
fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice.
Autorităţile şi instituţiile publice sunt obligate să pună la dispoziţia
cetăţenilor, din oficiu sau la cerere, toate informaţiile de interes public. Pe
de altă parte, orice persoană are dreptul să solicite şi să obţină de la
autorităţile şi instituţiile publice
informaţii referitoare la activitatea
acestora.
Prin informaţii de interes public, se
înţelege orice informaţie care priveşte
activităţile sau rezultă din activităţile
unei autorităţi sau instituţii publice şi
care se referă la:
• actele normative care
reglementează organizarea şi
funcţionarea autorităţii sau instituţiei publice;
PROTECȚIA DOCUMENTELOR
164
• structura organizatorică, atribuţiile departamentelor, programul de
funcţionare, programul de audienţe al autorităţii sau instituţiei
publice;
• numele şi prenumele persoanelor din conducerea autorităţii sau a
instituţiei publice şi ale funcţionarului responsabil cu difuzarea
informaţiilor publice;
• coordonatele de contact ale autorităţii sau instituţiei publice,
respectiv: denumirea, sediul, numerele de telefon, fax, adresa de
e-mail şi adresa paginii de internet;
• sursele financiare, bugetul şi bilanţul contabil;
• programele şi strategiile proprii;
• lista cuprinzând documentele de interes public, dar și documente
produse şi/sau gestionate, potrivit legii;
• modalităţile de contestare a deciziei autorităţii sau a instituţiei
publice în situaţia în care persoana se consideră vătămată în
privinţa dreptului de acces la informaţiile de interes public
solicitate.
Dar, în conformitate cu prevederile legii, se exceptează de la accesul
liber al cetăţenilor următoarele categorii de informaţii:
• informaţiile din domeniul apărării naţionale, siguranţei şi ordinii
publice, dacă fac parte din categoriile informaţiilor clasificate;
• informaţiile privind deliberările autorităţilor, precum şi cele care
privesc interesele economice şi politice ale României, dacă fac
parte din categoria informaţiilor clasificate;
• informaţiile privind activităţile comerciale sau financiare, dacă
publicitatea acestora aduce atingere principiului concurenţei loiale,
potrivit legii;
PROTECȚIA DOCUMENTELOR
165
• informaţiile cu privire la datele personale, potrivit legii;
• informaţiile privind procedura din timpul anchetei penale sau
disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie
surse confidenţiale, ori se pun în pericol viaţa, integritatea
corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau
în curs de desfăşurare;
• informaţiile privind procedurile judiciare dacă publicarea acestora
aduce atingere asigurării unui proces echitabil, ori interesului
legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces;
• informaţiile a căror publicare prejudiciază măsurile de protecţie a
tinerilor.
Răspunderea pentru aplicarea măsurilor de protejare a informaţiilor
aparţinând categoriilor menţionate mai sus revine persoanelor şi
autorităţilor publice care deţin astfel de informaţii, precum şi instituţiilor
publice abilitate prin lege să asigure securitatea informaţiilor.
Totuşi, sunt şi situaţii când autorităţile publice refuză să pună în
aplicare prevederile legii, chiar dacă informaţiile solicitate nu sunt
exceptate de la accesul liber, aşa cum rezultă din următorul exemplu:
La data de 16.01.2013, ziaristul T.D. a solicitat, în conformitate cu
prevederile Legii 544/2001, Preşedintelui Consiliului Judeţean Harghita
informaţii de interes public referitoare la participarea acestuia, în
perioada 2008-2012, la festivităţile publice prilejuite de ziua de 24
ianuarie, Ziua Imnului Naţional (29 iulie) şi Ziua Drapelului (26 iunie).
Preşedintele Consiliului Judeţean Harghita, responsabil cu aplicarea
prevederilor Legii nr. 544/2001, a refuzat să-şi ducă la îndeplinire
sarcinile de serviciu, motiv pentru care ziaristul s-a adresat instanţei de
judecată. Tribunalul Covasna a admis, în şedinţa publică din data de
02.07.2013, acţiunea formulată de T.D. împotriva Preşedintelui
PROTECȚIA DOCUMENTELOR
166
Consiliului Judeţean Harghita şi în consecinţă a obligat pârâtul să
comunice în scris reclamantului informaţiile de inters public solicitate
prin cererea din 16 ianuarie 2013. La recursul declarat de pârât,
împotriva sentinţei Tribunalului Covasna, Curtea de Apel Braşov îl
respinge la data de 01.10.2013, ca neîntemeiat şi îl obligă să comunice
petentului informaţiile de interes public solicitate. Decizia a fost
definitivă şi nu mai poate fi atacată.
Activitatea de protecţie a informaţiilor clasificate este reglementată
prin acte normative specifice, respectiv: „Legea privind protecţia
informaţiilor clasificate” (Legea nr. 182/2002) şi „Hotărârea
Guvernului pentru aprobarea standardelor naţionale de protecţie a
informaţiilor clasificate în România" (HG nr. 585/2002).
Potrivit acestora, obiectivul activităţilor aferente protecţiei
informaţiilor clasificate îl constituie, deopotrivă, respectarea dreptului la
informare al cetăţeanului şi garantarea funcţionării normale a instituţiilor
publice. În această abordare, poate fi evaluată şi activitatea de apărare a
valorilor fundamentale ale societăţii româneşti, circumscrise siguranţei
naţionale, definită prin „starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate
socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului
naţional român, ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil,
menţinerii ordinii de drept, precum şi climatului de exercitare neîngrădită
a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor,
potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie".
Dintr-o astfel de perspectivă, este de la sine înţeles că persoanele care
au acces la informaţii clasificate, trebuie să cunoască şi să aplice
reglementările în materie.
Informaţiile clasificate sunt informaţiile, datele, documentele de
interes pentru securitatea naţională, care, datorită nivelurilor de
PROTECȚIA DOCUMENTELOR
167
importanţă şi consecinţelor care
s-ar produce ca urmare a
dezvăluirii sau diseminării
neautorizate, trebuie să fie
protejate. Acestea se împart în
secrete de stat şi secrete de
serviciu.
Informaţiile secrete de stat sunt informaţiile care privesc securitatea
naţională, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranţa naţională şi
apărarea ţării şi care, în funcţie de importanţa lor, se deosebesc pe niveluri
de secretizare, astfel:
• strict secret de importanţă deosebită - informaţiile a căror
divulgare neautorizată este de natură să provoace daune de o
gravitate excepţională securităţii naţionale;
• strict secret - informaţiile a căror divulgare neautorizată este de
natură să producă daune grave securităţii naţionale;
• secrete - informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natură
să producă daune securităţii naţionale.
Informaţiile secrete de serviciu sunt informaţiile a căror divulgare este
de natură să determine prejudicii unei persoane juridice de drept public
sau privat.
Informaţiile secrete de serviciu se referă la acele activităţi care, fară a
constitui, în înţelesul legii, secrete de stat, nu trebuie cunoscute decât
pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, divulgarea lor putând
prejudicia interesul instituţiei.
Conducătorii persoanelor juridice de drept public sau privat sunt
abilitați să stabilească informaţiile care constituie secrete de serviciu,
precum şi regulile de protecţie ale acestora şi, totodată, să coordoneze şi
PROTECȚIA DOCUMENTELOR
168
să controleze măsurile privitoare la protecţia acestora, în conformitate cu
normele stabilite prin Hotărâre a Guvernului.
Legea interzice clasificarea ca secrete de serviciu a informaţiilor care,
prin natura sau conţinutul lor, sunt destinate să asigure informarea
cetăţenilor asupra unor probleme de interes public sau personal, respectiv
a celor de natură să favorizeze, ori să acopere eludarea legii sau
obstrucţionarea justiţiei.
Accesul la informaţii clasificate este restrictiv, permis, cu respectarea
pricipiului „necesităţii de a cunoaşte’’, numai persoanelor care deţin
autorizaţie de acces, valabilă pentru nivelul de secretizare al informaţiilor
necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu.
Necesitatea de a cunoaşte este principiul conform căruia accesul la
informaţii clasificate se acordă, în mod individual, exclusiv persoanelor
care, pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, trebuie să aibă acces la
acestea.
Autorizaţia de acces la informaţii clasificate este documentul eliberat,
cu avizul instituţiilor abilitate, de conducătorul persoanei juridice
deţinătoare de astfel de informaţii, prin care se confirmă că în exercitarea
atribuţiilor profesionale posesorul acestuia poate avea acces la informaţii
secrete de stat, de un anumit nivel de secretizare, potrivit principiului
„necesităţii de a cunoaşte”.
Autorizaţia de acces se eliberează numai în baza avizelor acordate de
autoritatea desemnată de securitate în urma verificărilor efectuate asupra
persoanei în cauză, cu acordul scris al acesteia.
Cazurile care urmează prezintă restricţiile impuse de legislaţia în
vigoare, primul privind accesul la informaţii clasificate, iar al doilea
necesitatea respectării cu stricteţe a obligaţiilor legale referitoare la
protecţia informaţiilor clasificate, astfel:
PROTECȚIA DOCUMENTELOR
169
1) Pentru realizarea unui articol privind cazul ’’Roşia Montană’’
ziaristul T.D., a adresat Ministerului Mediului o petiţie prin care a
solicitat ’’acces la contractul încheiat între Statul român şi firma străină
care a preluat minele din zonă”.
În termenul legal, Ministerul Mediului a comunicat petentului că
informaţiile solicitate sunt exceptate de la accesul liber, fiind clasificate
secrete de stat şi conform prevederilor art.28 din Legea 182/2002,
accesul la secrete de stat este permis în baza unei autorizaţii scrise,
eliberate de conducătorul instituţiei, care deţine astfel de informaţii, după
notificarea prealabilă la Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor
Secrete de Stat.
De asemenea, îi mai comunică şi prevederile art. 12 din H.G.
585/2002, privind termenele de clasificare al informaţiilor secrete de stat
pe niveluri de secretizare (30 de ani pentru informaţiile clasificate secret,
50 de ani pentru informaţiile clasificate strict secret şi 100 de ani pentru
informaţiile clasificate strict secret de importanţă deosebită), cât şi pe
cele ale art. 19, referitoare la declasificarea informaţiilor secret de stat
prin hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a emitentului".
2) În anul 2004, P.I., funcţionar de stat, a fost avizat pentru acces la
informaţii clasificate, nivel ’’Strict Secret”. În anul 2005, au fost
obţinute informaţii, că P.I. sub pretextul că avea lucrări profesionale
urgente de realizat, pleacă la domiciliu cu laptopul pe care redacta la
serviciu documente clasificate, respectiv îl conecta de la locul de muncă
la internet, motivând că era necesar în interesul serviciului.
Cunoscându-se aceste fapte, s-a efectuat un control la începutul
zilei de lucru, la intrarea în sediul instituţiei, rezultând că P.I. avea
asupra sa laptopul în care se aflau informaţii clasificate, totodată, prin
auditarea informatică a reieşit că acesta fusese conectat la reţeaua de
PROTECȚIA DOCUMENTELOR
170
internet, cu toate că în regulamentul intern al instituţiei privind protecţia
informaţiilor clasificate, era stipulat explicit că se interzice să fie scoase
din sediu calculatoare care conţineau informaţii clasificate şi conectarea
acestora la internet.
Astfel, avându-se în vedere că au fost încălcate prevederile art. 236
din HG nr. 585/2002, care precizează că, modalităţile şi metodele de
protecţie a informaţiilor clasificate, care se prezintă în format electronic
sunt similare celor pe suport de hârtie, iar P.I. nu a respectat cerinţele art.
121 (informaţiile strict secrete se păstrează în calculatoare clasa B) şi art.
81 (documentele clasificate se transportă pe teritoriul României, prin
intermediul unităţilor specializate ale SRI) şi nici regulamentul intern al
instituţiei, s-au aplicat prevederile art. 160, Ut. G din Standardele
naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate şi i s-a retras avizul de
securitate.
Considerăm că o condiţie de bază pentru asigurarea păstrării
secretului este respectarea şi aplicarea cu stricteţe a prevederilor legale.
Protecţia persoanelor, cu privire la prelucrarea datelor cu caracter
personal şi libera circulaţie a acestor date, se face in baza Legii nr.
677/2001, care garantează şi protejează drepturile şi libertăţile
fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viaţă intimă
şi privată. Exercitarea acestor drepturi nu poate fi restrânsă decât în cazuri
express şi limitativ prevăzute de lege. Aceasta se aplică prelucrărilor de
date cu caracter personal, efectuate, în tot sau în parte, prin mijloace
automate, precum şi prelucrării prin alte mijloace decât cele automate a
datelor cu caracter personal, care fac parte dintr-un sistem de evidenţă sau,
care sunt destinate să fie incluse într-un asemenea sistem.
În înţelesul legii termenul de:
• date cu caracter personal se definesc ca orice informaţii
PROTECȚIA DOCUMENTELOR
171
referitoare la o persoană fizică identificabilă care poate fi
identificată, direct sau indirect, printr-un număr de identificare ori
prin alţi factori specifici identităţii sale fizice, fiziologice, psihice,
economice, culturale sau sociale;
• prelucrarea datelor cu caracter personal se defineşte ca orice
operaţiune care se efectuează asupra datelor cu caracter personal,
prin mijloace automate sau neautomate, cum ar fi colectarea,
înregistrarea, organizarea ori dezvăluirea către terţi prin trasmitere
a datelor cu caracter personal.
Trebuie menţionat faptul că orice prelucrare de date cu caracter
personal având funcţie de identificare, cu excepţiile prevăzute de lege,
poate fi efectuată numai dacă persoana vizată şi-a dat consimţământul în
mod expres şi neechivoc pentru acea prelucrare. Legea prevede şi
drepturile persoanei vizate în contextul prelucrării datelor cu caracter
personal, cum ar fi informarea persoanei vizate, dreptul de opoziţie,
dreptul de a se adresa justiţiei,etc.
În exemplul pe care îl prezentăm se va vedea, cum o instituţie a
statului nu a respectat prevederile legii menţionate:
Ziaristul T.D. s-a adresat, în luna ianuarie 2010, cu o sesizare
Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD)
referitoare la caracterul discriminatoriu al proiectului privind aprobarea
modelului de steag al judeţului Harghita şi modificarea Anexei Hotărârii
Consiliului Judeţean Harghita nr. 11/2004. După ce ziaristul s-a adresat
institutiei mentionate, preşedintele Consiliului Judeţean Harghita, ca
mijloc de intimidare, a dat un comunicat de presă în limbile maghiară şi
română în care a publicat date cu caracter personal ale petentului.
Urmarea acestui fapt a fost ca persoana a putut fi identificată şi, conform
spuselor acestuia, a primit ameninţări cu moartea.
PROTECȚIA DOCUMENTELOR
172
În luna mai 2010, cel în cauză, s-a adresat Autorităţii Naţionale de
Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (ANPDCP) cu
sesizarea că, fără acordul său, i-au fost făcute publice datele cu caracter
personal.
Analizând sesizarea şi în urma investigaţiilor efectuate, ANPDCP a
sancţionat Consiliul Judeţean Harghita pentru încălcarea prevederilor
art. 32 din Legea 677/2001, raportat la art. 12 şi 13 din aceiaşi lege.
În acelaşi timp, în temeiul Legii 677/2001, ziaristul s-a adresat şi
Tribunalului Covasna, care prin sentinţa din 20.06.2013 „obligă pârâtul
Consiliul Judeţean Harghita, în calitatea sa de operator de date cu
caracter personal, să comunice în scris reclamantului lista tuturor
destinatarilor cărora le-a fost adus la cunoştinţă, pe orice cale,
comunicatul de presă din data de 11.12.2010, cuprinzând datele cu
caracter personal ale reclamantului” şi „să plătească” petentului suma
de 1000 lei daune morale.
Bibliografie selectivă
1. Legea nr. 544/2001, privind accesul la informaţiile de interes public în
România;
2. Legea nr. 677/2001, privind protecţia persoanelor cu privire la
prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date;
3. Legea nr. 182/2002, privind protecţia informaţiilor clasificate în
România:
4. Hotărârea Guvernului nr. 585/2002, privind Standardele naţionale de
protecţie a informaţiilor clasificate în România.
VI. NOTE BIBLIOGRAFICE
175
1. Radu BALTASIU; Gabriel SĂPUNARU; Ovidiana
BULUMAC,
Slăbirea comunității românești din Harghita-Covasna,
Centrul European de Studii în probleme Etnice al
Academiei Române, Bucureşti, 2011
Problema pe care o tratează
lucrarea de față, aceea a identității
românilor din județele Harghita și
Covasna, nu este una străină conștiinței
naționale actuale din societatea
românească. Chiar și așa, persistarea ei
de-a lungul timpului și, mai mult decât
atât, ignorarea situației românilor din
aceste locuri de către autoritățile din
sfera politicului, fac posibilă
desfășurarea unor astfel de cercetări
care au scopul de a trage semnale de alarmă și de a aduce elemente de
noutate privind această problematică. Lucrarea, care nu este altceva
decât un proiect de cercetare bine elaborat, excelând prin acuratețea
informațiilor folosite și rigurozitatea structurii acesteia, aduce elemente
de noutate prin tehnicile folosite, dar mai ales prin rezultatele obținute în
urma studiului.
Calitatea studiului se datorează, în principal, autorilor care, venind
din sfera științelor socio-umane, mai precis a sociologiei, au adus acestei
lucrări o notă de inedit prin analiza efectuată din perspective multiple.
NOTE BIBLIOGRAFICE
176
Astfel, profesorul universitar doctor Radu Baltasiu, împreună alți doi
doctori în sociologie, Gabriel Săpunaru și Ovidiana Bulumac, au realizat
această lucrare plecând de la realitatea de facto existentă în cele două
județe. Studiul este unul exploratoriu și urmărește etapele unui proiect de
cercetare, dorind să fotografieze conviețuirea dintre cele două etnii, cea
română și cea maghiară, axându-se pe resursa umană ca principala sursă
de informație.
Astfel, structura pe care o urmărește această lucrare este una care se
bazează pe analiza a două tipuri de date: datele obiective și datele
subiective. Fiecare tip de date este folosit pentru a crea o imagine cât
mai amplă cu privire la conviețuirea dintre cele două etnii. Mai mult
decât atât, autorii doresc să studieze „vecinătatea” dintre români și
maghiari, adică tipul interacțiunilor dintre oameni și atitudinile lor față
de cultură și valorile „celuilalt”. Din acest motiv, studiul nu își propune
nicio ipoteză de cercetare, aceastea fiind construite pe parcursul culegerii
și analizei datelor obținute pe teren. O posibilă ipoteză pe care studiul
și-o propune ar fi aceea conform căreia „vecinătatea este în opoziție cu
segregarea”, aceasta impunând o atenție crescută asupra datelor care
surprind fenomenul vecinătății și relațiile dintre membrii celor două
comunități din zonă.
Lucrarea începe prin analiza datelor obiective care sunt „fapte și
evenimente asupra cărora inșii nu au putere”. Astfel, autorii își îndreaptă
atenția spre fenomene sociale, cum ar fi rata natalității în aceasta zonă,
mobilitatea populației, economia locului ori elemente geografice
specifice celor două județe. Mai mult, studiul are în vedere analiza a trei
comune din această zonă (Plăieșii de Jos, Mihăileni și Hăghig), datele
fiind caracteristice pentru fiecare în parte, iar analiza fiind una
comparativă. Principalele idei care reies din acest tip de date sunt cele
NOTE BIBLIOGRAFICE
177
legate de mobilitatea românilor din zonă, constatându-se faptul că
aceasta este mai mare la comunitatea românească decât la comunitatea
maghiară.
Luând în considerare faptul că zona cercetată este slab dezvoltată
economic, un prim aspect care atrage atenția este rata mare de migrație a
tinerilor români, cât și poziționarea reprezentanților acestor etnii la
periferia comunelor studiate. Autorii se întreabă de ce tinerii români sunt
forțați să plece și mai mult, de ce aceștia nu ocupă funcții la nivel
administrativ, fapt care scoate la iveală atitudinea practicată de etnicii
maghiari.
Mai mult decât atât, lucrarea scoate la lumină faptul că limba
română și Biserica Ortodoxă sunt cele două elemente care stau la baza
identității românilor. Cu adevărat suprinzător este faptul că populația
care se declară ca fiind de etnie română nu se mai identifică cu cele două
baze ale fondului românesc, atât limba română, cât și practicarea cultului
religios fiind rar întâlnite.
O altă problemă pe care o infățisează lucrarea de față este cea a
dominației maghiare la nivel de conducere administrativă. Deși în cele
trei localități populația este alcătuită din membri a trei etnii (cea română,
cea maghiară și cea rromă), doar maghiarii dețin funcții la nivel
administrativ. Acest lucru atrage atenția asupra realității comunitare
existente în zonă și asupra fenomenului de rarefiere a sentimentului
apartenenței la etnia română, întâlnită la populația care se declară a fi
română.
Celălalt tip de date prezentate în lucrare sunt cele de tip subiectiv,
adică „reprezentările subiective asupra spațiului social în prezent și în
trecut, proiecțiile cu privire la viitor, la relațiile de putere și la
conviețuire.” Altfel spus, aceste date sunt cele culese din interviurile pe
NOTE BIBLIOGRAFICE
178
care autorii le-au efectuat în arealul cercetării, având ca și obiective
observarea și descrierea relațiilor dintre cele două etnii. O modalitate
inovatoare pe care o propune acest studiu este reprezentată de folosirea
hărților mentale în scopul culegerii de date. Acestea au rolul de a
surprinde o realitate subiectivă, dar definitorie, privind asumarea
identității etnice și regăsirea cu aceasta și cu spațiul geografic. Din acest
tip de date, studiul detaliază aspecte ce țin de o anumită realitate socială,
care caracterizază conviețiurea dintre cele două etnii. Astfel, putem
descoperi atitudini legate de instituții, de simboluri, de locuri sau
evenimente, toate acestea diminuând sau crescând gradul de regăsire
etnică.
În concluzie, studiul de față urmărește analiza realității conviețuirii
dintre două etnii, cea română și cea maghiară, în județele Harghita și
Covasna. Analiza datelor obținute și folosite în realizarea acestei lucrări
duc la ideea diminuării sentimentului național, în ceea ce privește etnicii
români din zonă și la o perpetuare a politicii segregaționiste întreprinsă
de cei maghiari. Mai mult decât atât, studiul, prin folosirea hărților
mentale și ale datelor subiective de teren, scoate la lumină două realități:
una imaginată, în care primează interesele maghiare ca etnie dominantă,
și o alta românească, în care românii sunt considerați a fi o minoritate
„tolerată”, în care aceștia nu sunt reprezemtați la nivel administrativ și
sunt înstrăinați de limba română și Biserica Ortodoxă, principalele
fundamente ale românității din zonă.
sociolog, Daniela LUPU
179
2. Ion CONSTANTIN; Ion NEGREI; Gheorghe NEGRU,
Ioan Pelivan. Istoric al mișcării de eliberare națională din
Basarabia,
Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2012
Generația tânără a avut un rol foarte
important în constituirea statului național
unitar român, fiecare provincie ce s-a unit cu
România la 1 decembrie 1918 având un grup
de tineri al cărui ideal era făurirea României
Mari. Dintre tinerii ce au făcut parte din
mișcarea de eliberare a Basarabiei se remarcă
Ioan Pelivan. Prin ce se remarcă acesta față de
ceilalți compatrioți implicați în făurirea
marelui proiect național? Activitatea sa livrească pusă în slujba idealului
național îl face să devină unul dintre liderii mișcării de eliberare a
Basarabiei.
Astfel, volumul „Ioan Pelivan istoric al mișcării de eliberare
națională din Basarabia”, apărut în 2012 la Editura Biblioteca
Bucureștilor, reprezintă o imagine a activității istoricului basarabean.
Structurată în patru capitole („Studii și articole”; „Personalități
basarabene”; „Memorii și mărturii”; „Evocarea personalității lui Ioan
Pelivan”), lucrarea are ca scop împrospătarea memoriei colective cu
privire la activitatea, depusă de către militantul de peste Prut, cu scopul
realizării idealurillor naționale.
Primul capitol, „Studii și articole”, reprezintă o importantă activitate
NOTE BIBLIOGRAFICE
180
de documentare în ceea ce priveşte trecutul Basarabiei de dinainte de
realizare a unirii cu România (27 martie/9 aprilie 1918).
Capitolul pune în vedere cititorului argumente cu privire la
caracterul românesc al populației de dincolo de Prut și scoate la iveală
faptul că, deși influența rusă a fost una pronunțată, caracterul românesc
al basarabenilor nu s-a pierdut. Este prezentă, de asemenea, maniera în
care spațiul moldovenesc a evoluat după 1812 și până în momentul
înfăpturii unirii de la 1918 (cu un mare accent pus asupra înfăptuirii
Marii Uniri, dar și a Conferinței de la Paris ce a simbolizat recunoașterea
internațională a noului stat format).
Cel de-al doilea capitol al lucrării, „Personalități basarabene”, evocă
o serie de personalități cu un rol foarte important în formarea conștiinței
naționale în Basarabia. Cele mai evocate figuri sunt Alexandru Matei
Cotruță și Nicolae Ștefan Casso. Activitatea acestora este una importantă
nu numai din punct de vedere politic, cei evocați de către Pelivan având
o importanță decisivă nu doar în înfăptuirea unirii cu România, ci și pe
plan social și cultural. Activitatea în slujba adevărului național poate fi
văzută și la nivelul acestui capitol, fiind evocate figurile proeminente ce
au adus contribuții în realizarea proiectului național, dar este menționată
și activitatea indivizilor al căror scop a fost împiedicarea realizării
obiectivelor naționale. Cel mai adesea, ca figuri negative ale vremurilor
lui Pelivan, sunt menționați Matvei Grigorie Krupenski și episcopul
Serafim Ciceagov.
Al treilea capitol al lucrării aduce cititorului maniera în care Ioan
Pelivan a trăit cele mai importante momente din istoria Basarabiei,
întregul proces de eliberare de sub jugul slav, dar și momentele
ulterioare de recunoaștere a statului nou format în sud-estul Europei.
Sunt descrise cu acuratețe atât întreg procesul de eliberare a Basarabiei,
NOTE BIBLIOGRAFICE
181
cât și momentele de tensiune diplomatică din cadrul conferinței de la
Paris.
Ultimul capitol al lucrării scoate în evidență rolul și personalitatea
lui Ioan Pelivan. Nenumăratele evocări, realizate de Pantelimon Halippa
sau de Emanoil Catelly, reliefează faptul că istoricul basarabean și-a
desfășurat activitatea numai într-o manieră patriotică. Nicolae Iorga
observă acest fapt și afirmă că o parte din succesul diplomatic obținut la
Paris după încheierea Primului Război Mondial se datorează şi activității
publicistice a lui Ioan Pelivan.
Aportul lui Ioan Pelivan în vederea împlinirii proiectului de făurire
națională nu a constat numai în documentarea istorică, ci și în implicarea
acestuia în diferite cercuri și societăți culturale, dar și în editarea de
reviste și publicații prin care să popularizeze și să întărească ideile
naționale.
Totuși, laborioasa activitate pusă în slujba libertății neamului a avut
drept consecință şi prețul libertății individuale a lui Ioan Pelivan, ultima
etapă a vieții găsindu-l mai întâi în Siberia, ca mai apoi să fie strămutat
la închisoarea de la Sighetul Marmației unde își găsește sfârșitul.
Cea mai bună modalitate de a încheia scurta prezentare a activității
istoricului basarabean se regăsește în îndemnul acestuia cu privire la
maniera în care trebuie efectuat studiul istoriei Basarabiei de către tineri.
Acest îndemn, în contextul geopolitic al zilelor noastre, rămâne valabil și
pentru tinerii societății contemporane. Astfel, cărturarul de peste Prut
oferă repere de acțiune tinerilor: „Tineretul nostru studios să cerceteze
cât mai mult trecutul nostru moldovenesc din Basarabia, de sub
stăpânirea rusească. Îi asigur că, în arhivele particulare și ale Statului,
vor găsi fapte și episoade, cu care se poate mândri întreg neamul
românesc.
NOTE BIBLIOGRAFICE
182
Să știe că fără studierea trecutului, nu se poate dezvolta nici
conștiința, nici sentimentul de demnitate și de mândrie națională.”
sociolog, Cătălin STANCU
183
3. Ileana Maria RATCU,
Teodor Bălan, istoric şi arhivist al Bucovinei,
Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2013
Teodor Bălan, istoric şi arhivist al
Bucovinei, reprezintă materializarea activităţii
de cercetare a izvoarelor inedite (bazate pe
documente de arhivă) şi edicte care evocă
activitatea unei personalităţi mai puţin
cunoscute de publicul larg, dar care a avut un
rol însemnat în scrierea istoriei Bucovinei.
Totodată, lucrarea reflectă rezultatul
pasiunii, dedicării şi studiilor avansate de limbă şi paleografie germană
ale doamnei Ileana-Maria Ratcu, care i-au permis să parcurgă atât
literatura de specialitate, cât şi documentele scrise în limba şi paleografia
germană.
Lucrarea de faţă reprezintă teza de doctorat a autoarei, susţinută în
anul 2005 la Universitatea din Craiova, Facultatea de Istorie, Filosofie şi
Geografie. Aceasta cuprinde nouă capitole, pe parcursul cărora
descoperim aportul semnificativ pe care Teodor Balan l-a adus istoriei,
istoriografiei şi culturii bucovinene.
Pentru realizarea unei imagini cât mai complexe asupra activităţii
ştiinţifico - culturale a lui Teodor Bălan, capitolul întâi prezintă situaţia
Bucovinei, începând cu momentul 1775 -identificat cu anexarea
Bucovinei de către Austria - şi terminând cu integrarea sudului Bucovinei
în regatul României (anul 1944), precum şi o analiză a istoriografiei care
NOTE BIBLIOGRAFICE
184
face referire la această provincie istorică.
Capitolul al doilea se constituie în „cartea de vizită” a Arhivelor
Bucovinene, prin realizarea unui scurt istoric, dar şi a unei succinte
prezentări a materialului documentar deţinut de acestea.
În cel de-al treilea capitol sunt stabilite câteva repere bibliografice:
familia, studiile, preocupările, aspecte necesare cititorului în conturarea
unei imagini veridice asupra individualităţii lui Teodor Bălan.
Următoarele capitole evidenţiază, pe rând, personalitatea şi
activitatea profesională a lui Teodor Bălan, care a îndeplinit de-a lungul
vieţii mai multe misiuni: cea de istoric, profesor, editor de documente şi
arhivist.
În cuprinsul cărţii, un număr semnificativ de pagini au fost alocate
analizării calităţii de istoric a lui Teodor Bălan. Majoritatea lucrărilor
acestuia, bazate pe informaţiile desprinse direct din documentele de
arhivă, sunt construite „sub semnul ideii naţionale”1 şi tratează în detaliu
problematica Bucovinei, motiv pentru care a fost catalogat drept istoric
regional.
Concomitent cu interesul acordat cercetării istorice, Teodor Bălan a
îndeplinit funcţiile de profesor (la liceele din Câmpulung Moldovenesc,
Suceava, Cernăuţi, Sibiu şi la Universitatea din Cernăuţi, timp în care a
publicat lucrări cu destinaţie didactică) şi de arhivist (fiind membru,
respectiv director, al Comisiunii Arhivelor Statului din Cernăuţi, şi
ulterior al Direcţiei Regionale a Arhivelor Statului din Cernăuţi).
În calitate de editor de documente, s-a remarcat prin publicarea
volumelor de „Documente bucovinene”. De asemenea, s-a evidenţiat prin
utilizarea şi anexarea documentelor la studiile realizate, susţinând astfel
1 Ileana Maria, Ratcu, Teodor Bălan, istoric şi arhivist al Bucovinei, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2013
NOTE BIBLIOGRAFICE
185
concepţiile şi faptele istorice analizate.
Toată acestă activitate ştiinţifică intensă a condus şi la crearea de
relaţii cu alte personalităţi ale vremii, reflectate în coresponendenţa
purtată cu Aurelian Sacerdoţeanu, Nicolae Iorga, C.C. Giurescu şi mulţi
alţii.
Studiul de faţă, adevărată monografie, conţine şi o bibliografie a
operei lui Teodor Bălan, fiind de un real folos celor care doresc să
cerceteze lucrările acestuia.
Cartea Ilenei Ratcu şi-a propus şi a reuşit să facă cunoscută cititorilor
viaţa, opera şi personalitatea lui Teodor Bălan, om de mare valoare pentru
cultura naţională. În acelaşi timp, lucrarea reprezintă o confirmare a
faptului că documentele aflate în depozitele Arhivelor Naţionale ale
României şi structurilor subordonate deţin taine nedescoperite
deocamdată, dar care aşteaptă să fie valorificate.
arhivist, Alina - Cătălina ROMANOF
186
3. Petre ȚURLEA, Monumente maghiare de neadmis în România,
Editura Karta Graphic, Ploiești, 2013
Sub îndrumarea Universității Creștine
„Dimitrie Cantemir”, a apărut ediția a treia,
revizuită și adăugită, a volumului
„Monumente maghiare de neadmis în
România”, de Petre Țurlea.
Profesorul și politicianul Petre Țurlea,
născut în anul 1947 în localitatea Filipeștii
de Pădure, județul Prahova, a publicat mai
multe studii, articole și comunicări pe teme
de etnografie și istorie locală, regională și națională, având ca temă
principală cultura românească, drepturile românilor din Arcul
intracarpatic, și nu în ultimul rând, combatarea discursurilor unor lideri
separatiști unguri din țară și din străinătate.
Dintre lucrările importante ale profesorului Petre Țurlea putem
aminti următoarele: Ip și Trăznea. Atrocități maghiare și acțiune
diplomatică românească, Editura Enciclopedică, București, 1996;
Nicolae Iorga. O viață pentru neamul românesc, Editura PRO Historia,
București, 2001; Transilvania de Nord - Est 1944-1952, Editura
România pur și simplu, București, 2005; Carol al II-lea și Camarila
Regală, Editura Semne, București, 2011; Regele Mihai și Mareșalul
Antonescu, Editura Semne, București, 2011; Români și unguri
1940-2011, Editura Karta Graphic, Ploiești 2011; Românii din Serbia
1940-1944, Editura Enciclopedică, București, 2012.
NOTE BIBLIOGRAFICE
187
De asemenea, a fost membru al Parlamentului României, fiind ales
ca deputat în legislaturile 1990-1992, 1992-1996 și 1996-2000.
Volumul ce cuprinde 366 de pagini este structurat în două mari
capitole, cuprinzând două momente istorice în care ungurii au avut o
atitudine cel puțin barbară asupra celorlalte grupuri etnice din
Transilvania: Revoluția maghiară de la 1848-1849 și Al Doilea Război
Mondial.
Autorul începe lucrarea prin prezentarea obiectivelor, ipotezelor și
metodologiei utilizate, insistând mai cu seamă pe „combaterea
transformării unor criminali în martiri şi eroi, prin practica mistificării
istoriei”.
În primul capitol intitulat „Monumente ridicate în memoria unor
conducători ai revoluției maghiare de la 1848”, autorul prezintă poezii
ale unor cunoscuți lideri maghiari precum Kossuth Lájos, Sándor Petőfi,
Vasvári Pál, în care aceștia îi îndemnau pe unguri să comită masacre
pentru a atinge obiectivele maghiarilor de eliminare a oricărei opoziții la
înglobarea Transilvaniei în Ungaria și purificarea etnică a regiunii, adică
maghiarizarea ei. De exemplu, Sándor Petőfi îi considera pe români
„gunoi”, „păduchi”, „corbi scârboși” și față de aceștia se comporta cu
maximă violență. Nu numai că a instigat la uciderea românilor, dar a și
participat la comiterea unor asasinate. Așadar, acest mare poet a fost un
criminal căruia i s-au ridicat numeroase monumente de glorificare în
întreaga Transilvanie și nu numai.
În capitolul al II-lea, intitulat „Monumente ridicate în memoria unor
șovini și criminali maghiari din Al Doilea Război Mondial”, autorul
prezintă câteva exemple edificatoare, de glorificare a unor criminali
maghiari care au activat pe pământul românesc în perioada celui de Al
Doilea Război Mondial, precum Wass Albert, Daday Lorand, Szasz
NOTE BIBLIOGRAFICE
188
Kálmán, prin ridicarea de monumente sau prin plasarea unor plăci
comemorative. O deosebită atenție este acordată prezentării
monumentului de la Aita Seacă (Covasna), închinat unor criminali din
Al Doilea Război Mondial, cuprinzând descrierea amănunțită a faptelor
istorice în virtutea cărora el este indezirabil.
Perioada celui de Al Doilea Război Mondial a marcat existența unor
noi momente tragice în relațiile româno-maghiare, în mare parte
asemănătoare cu momentul 1848-1849. Ungurii vizau aceleași obiective
ca la 1848: purificarea etnică a regiunii, statornicirea definitivă a
înglobării provinciei la Ungaria și, dacă era posibil, ocuparea părții de
sud a Transilvaniei. Represiunea împotriva românilor s-a manifestat în
forme diferite: masacre în masă, precum cele de la Ip și Trăznea, arestări
arbitrare, schingiuiri, confiscarea bunurilor, impunerea refugierii a peste
300.000 de oameni în România, distrugerea unor biserici românești,
maghiarizarea numelor ș.a.
În realizarea acestei lucrări, autorul a recurs la documente de epocă,
ce nu pot fi combătute, aflate în arhivele unor instituții precum
Ministerul Afacerilor Externe, Serviciul Român de Informații sau
Arhivele Naționale.
Această carte a fost realizată pentru a combate o teorie falsă,
conform căreia pe teritoriul românesc există martiri maghiari cărora
trebuie să li se ridice monumente.
Un alt scop al acestei lucrări este acela de a atenționa societatea
românească de pericolul distrugător susținut de UDMR, ce se manifestă
prin împânzirea pământului românesc al Transilvaniei cu monumente ale
unor maghiari care au luptat împotriva românilor. Acest lucru, dacă nu
va fi stopat, va aduce grave prejudicii României.
NOTE BIBLIOGRAFICE
189
„Trebuie menţionat faptul, demn de reţinut - preciza istoricul Petre
Ţurlea - că nu toate monumentele maghiare din Transilvania sunt de
neadmis. Unele sunt ridicate în memoria unor personalităţi culturale
adevărate, care merită respectul, atât al ungurilor, cât şi al românilor!”
arhivist, Leonard BIBEA
190
4. Nicolae Şt. NOICA; Ştefan PETRESCU, Domeniul Coroanei instituţie model a lui Carol I
după 130 de ani, Editura Vremea, Bucureşti, 2014
Pe 16 iunie 2014, în aula Bibliotecii
Centrale Universitare, a avut loc lansarea
unei monografii a instituției „Domeniul
Coroanei”, un reper socio-cultural de
seamă al istoriei şi culturii româneşti.
Autorii fac în volumul ,,Domeniul
Coroanei, instituţie model a lui Carol I,
după 130 de ani” o descriere succintă a
valorii şi prestigiului Casei Regale din
România, această bijuterie editorială fiind consacrată unei perioade de
mare avânt şi afirmare a spiritului românesc.
Printr-o muncă asiduă de cercetare și documentare, prezentul volum
scoate la lumină mărturii din arhive, fotografii, evaluări despre ideea
care a creat, în cadrul patrimoniului statului român, un mecanism propriu
de dezvoltare economică, necesar funcţionării Casei Regale, fără a
îngreuna bugetul public.
Foarte succint, lucrarea de faţă tratează istoria creării Domeniului
Coroanei, cu promovarea legii şi a dezbaterilor ce au avut loc în presă şi
Parlament, cu acel prilej. De asemenea, prezintă moşiile care au alcătuit
domeniul, cu caracteristicile lor istorice şi geografice.
Apoi, arată organizarea şi administrarea Domeniului Coroanei,
prezentând personalităţile administratorilor domeniului, dar şi ale şefilor
de regii şi culturi.
NOTE BIBLIOGRAFICE
191
Un capitol aparte este rezervat construcţiilor ridicate de instituţia
Domeniului Coroanei şi ale personalităţilor din lumea constructorilor,
care le-au ridicat.
Exploatarea Domeniului şi a mijloacelor de producţie este detaliată în
cuprinsul generos al lucrării care face obiectul prezentării noastre.
Un aspect important analizat este evoluţia financiară a Domeniului
Coroanei, ceea ce reflectă măsura în care a fost îndeplinit scopul iniţial
al instituţiei.
Cu aceeaşi putere de convingere este subliniat efortul de dezvoltare al
comunităţilor rurale prin politicile educaţionale şi sociale, şcoli, biserici,
societăţi culturale şi teatre realizate pe domenii, cât şi alte acţiuni de
binefacere.
Lucrarea se încheie cu o ultimă parte denumită „Domeniul Segarcea -
un studiu de caz”. Odată cu istoria Domeniului Coroanei Segarcea, de-a
lungul unui secol, se evidenţiază şi „pasul” făcut în ultimul deceniu de
inginerul Mihai Anghel, cu stoicism şi perseverenţă, pentru refacerea,
extinderea şi dotarea cu cele mai moderne utilaje a domeniului, spre a
permite „o exploatare raţională şi eficientă”, aşa cum au dorit iniţiatorii
săi. Dar şi ideea amenajării unui Ansamblu muzeistic al satului de pe
Domeniul Coroanei, preluată de la administratorul acestuia, Ion
Kalinderu, care spunea că „nimic nu este mai convingător ca exemplul
care vorbeşte ochilor”.
Lucrarea de faţă nu ar fi putut apărea fără sprijinul şi susţinerea Casei
Regale a României, dar şi al unor personalităţi precum inginerul Mihai
Anghel, proprietarul Domeniului Segarcea, care a îmbrăţişat ideea scrierii
acestei cărţi şi a creării unui viitor muzeu al Domeniului Coroanei la
Segarcea.
NOTE BIBLIOGRAFICE
192
Contribuţii la realizarea lucrării au avut, în opinia autorilor, prof.
arhitect Peter Derer, arhitect Sidonia Teodorescu, inginer Carmen
Berevoescu, sociolog Ruxandra Noica şi, nu în ultimul rând, arhitect
Florin Medvedovici şi arhitect Ion Teodorescu. Profesorul Ştefan Oltean
şi arheologul Nina Grigore şi-au dat acceptul de a prezenta rezultatele
cercetărilor arheologice de la Curtea Domnească de la Gherghiţa.
Aceleaşi aprecieri se cuvin şi Arhivelor Naţionale, Bibliotecii
Academiei Române, Bibliotecii Naţionale, Uniunii Arhitecţilor din
România, Fundaţiei Academia Civică, Arhivei Domeniului Segarcea, etc.
Aşadar, ineditul volum scoate la lumină, din arhive necercetate până
astăzi, mărturii despre un model de gospodărire regală pe care l-a aplicat
Carol I în urmă cu 130 de ani.
Volumul publicat la Editura Vremea, Bucureşti, 2014 a fost lansat în
aula Bibliotecii Centrale Universitare exact la un secol şi o lună de la
inaugurarea aulei clădirii, lăcaş de cultură de importanţă naţională ridicat
prin strădania Regelui Carol I.
Gabriel GIVLEA