1

Spiritul Critic Revistă cu volum şi periodicitate variabile

„Critica a fost şi va rămânea o lucrare necesară

în viaţa publică a unui popor. Înţelegerea răului

este o parte a îndreptării”. (TITU MAIORESCU)

________________________________________________________________________

Anul XIII, nr.4 (54) Septembrie 2015

SUMAR

Atitudini Ciprian LITEANU: Omul sfinţeşte locul sau,

dimpotrivă, îl pângăreşte (p.3)

Dialoguri nu neapărat în contradictoriu Vintilă ZADA: Citind de-a fir a păr autobiografia biologului

Richard Dawkins (p. 7)

Punct de ochire Magda URSACHE: Hai să râdem cu Alex. Ştefănescu (p.13)

Lecturi fidele

Leonard GAVRILIU: Ion Creangă în „harabaua hermeneutică”

a lui Radu Părpăuţă (p.20)

Petre AZADUCA, Sonetul la Mihai Merticaru, între teorie

şi practică (p. 26)

Vasile IANCU: Bucureşti, l’amour de Dan Ciachir (p.31)

2

Caruselul revistelor

Traian CĂULEA: O revistă la care Eminescu s-ar fi

abonat (p.36)

Zaharia CIOCÂNTĂ: Întâlnirea lui Vasile Andru cu

Raisa Gorbaciova (p. 39)

Scarlat CIUREZU: Liana Alecu, o traducătoare

neglijentă (p. 42)

Miana SCUTELNICU: Oare Magistrul din Cajvana

îşi va fi presimţit moartea? (p. 44)

Beyond the rubrics

Marcu CEBZA: Uimitorul cuplu Petru Ursache &

Magda Ursache, văzut de Radu Mareş (p. 47)

ISSN 1583-4719

3

Atitudini

Omul sfinţeşte locul sau,

dimpotrivă, îl pângăreşte

Când auzi pe câte un înalt demnitar că el speră să aibă

relaţii corecte cu cutare sau organ de stat, ca de la instituţie la

instituţie, indiferent de omul aflat acolo la cârmă, nu se poate

să nu te întrebi ce înţeles are în mintea acestuia termenul în

cauză: instituţie. Există, cumva, vreo entitate abstractă numită

bunăoară Preşedinţie, care să funcţioneze automat pe bază de

Constituţie? Poţi discuta/tranzacţiona cu un preşedinte de

republică fără ca în acest proces de negociere să nu intre în

scenă un om aievea, cu profilul său ideologic mai mult sau mai

puţin bine/rău conturat, cu provenienţa sa dintr-un anumit

partid politic şi, fireşte, cu simpatia mai mult sau mai puţin

mascată, ori – dimpotrivă – ostentativ şi sfidător declarată,

pentru organizaţia care i-a susţinut cu fanatism candidatura? Ar

fi de-a dreptul o naivitate să nu iei în calcul trăsăturile de

caracter ale respectivului, interesele private, afişate sau nu,

nivelul său intelectual, cultura, pasiunile care-l animă şi, deloc

în ultimul rând, temperamentul care îi marchează ca o forţă de

neînlăturat comportamentul. Într-un cuvânt, a ignora

dimensiunea psihologică a unei instituţii, oricare ar fi aceasta,

este a eşua lamentabil în iluzia periculoasă a echidistanţei şi

imparţialităţii acelei forme de putere statală, echidistanţă şi

imparţialitate care pur şi simplu nu există nicăieri în lume.

Că o instituţie ia întotdeauna chipul omului care o

cârmuieşte ne-o demonstrează riguros şi cu eleganţă Lucian

Boia, în frumosul său eseu istoriografic Suveranii României

4

(Editura Humanitas, Bucureşti, 2014). Teza formulată de autor

este irefutabilă, bazându-se pe fapte de necontestat, de o

evidenţă greu (ca să nu spunem imposibil) de negat. „Regii

României – scrie pe drept cuvânt, solid documentat, autorul –

n-au semănat deloc unul cu altul, şi, nesemănând ei, n-a

semănat deloc nici stilul domniilor respective. În asemenea

măsură, încât s-ar putea spune că în România n-a existat doar

un regim monarhic, ci s-au succedat mai multe, întruchipate pe

rând de Carol I, de Ferdinand, de Regenţă, de Carol II şi de

Mihai. Sunt de luat, fireşte, în consideraţie şi împrejurările

schimbătoare. Rămâne totuşi faptul, verificat până azi, de la o

generaţie la alta, că în societatea românească persoana

învestită cu autoritate ajunge să reprezinte mai mult decât

instituţia în sine, iar normele, fie ele şi constituţionale, sunt cu

deosebire elastice” (pg. 25).

Ideea este reluată zece pagini mai încolo: „Principiul

monarhic a fost unul, dar fiecare rege l-a întruchipat altfel. De

aici, o dificultate suplimentară în aprecierea monarhiei ca

instituţie, tocmai fiindcă a funcţionat foarte diferit de la un

suveran la altul” (pg. 35). Iar exemplificările sunt ample şi

convingătoare. Carol I, care a adus cu dânsul ceea ce lipsea cu

desăvârşire la noi (ordinea, rigoarea, disciplina, punctualitatea,

perseverenţa), a fost un rege constituţional, dar şi un „jucător”

activ „care şi-a folosit plusul de autoritate cu discernământ şi

cu prudenţă”, mai ales în politica internă, unde a consolidat

sistemul alternării la putere, după modelul britanic. Nu

dezvoltăm portretul, deşi numeroase aspecte convergente ne

stau la îndemână. Ferdinand I? „Inteligent şi cultivat, nici

măcar aceste calităţi nu erau evidente din pricina unei

timidităţi aproape maladive şi a unei stânjenitoare dificultăţi

de comunicare. Îi lipsea cu desăvârşire capacitatea de decizie”

(pp. 42-43). Mai rege decât soţul ei era Maria, de fapt opusul

5

lui Ferdinand în toate privinţele: hotărâtă, energică, voluntară,

combativă, comunicativă, charismatică, jucând „un rol pe care

Constituţia României nu i-l acorda în nici un fel” (pg. 47). Cel

de-al treilea rege a depăşit însă până şi poziţia dominantă pe

care o avusese la vremea sa distantul Carol I: „Lui Carol II nu

i-a ajuns să fie un arbitru, oricât de influent; a vrut neapărat

să fie un conducător. La drept vorbind, fără a ieşi din termenii

Constituţiei, potrivit căreia puterea executivă aparţinea

regelui. Cum nici atât nu s-a dovedit îndeajuns, a impus în

februarie 1938 elaborarea unei noi Constituţii, de data aceasta

cu adevărat «regală». Regele e acum definit în chip explicit

drept «cap al statului». Pe lângă funcţia executivă, îi revine şi

cea mai mare parte a puterii legislative” (pg. 56). Aspiraţiile

monarhului şi-au pus, puternic, amprenta pe destinul regatului.

Cât despre Mihai I, de spus de la bun început este că, date fiind

împrejurările istorice vitrege, el de fapt nu a reuşit să fie el

însuşi, aşa încât Lucian Boia are perfectă dreptate să-l

caracterizeze a fi fost „un rege sub vremuri”.

Desigur, aceste rânduri extrem de rezumative nu

constituie nicidecum o recenzie a cărţii lui Lucian Boia, ci ne-

au servit doar spre a atrage atenţia asupra faptului că orice

instituţie capătă fatalmente valenţele proprii celui care o

conduce şi că o colaborare inter-instituţională cu adevărat

eficientă nu este posibilă decât dacă nu pretinzi ca instituţiile să

funcţioneze ca nişte mecanisme abstracte situate în empireul

formelor pure. Numai dacă şi de o parte şi de alta se are în

vedere imperativul binelui tuturor cetăţenilor, în contextul unor

programe politice divergente, dar în acelaşi timp acomodabile,

se poate accede la rezultate benefice pentru întreaga naţiune.

Altminteri se intră în haosul demagogiei şi al unor aşteptări

fanteziste, de-a dreptul utopice. Numai şi numai unde vom găsi

o veritabilă disponibilitate pentru slujirea cu abnegaţie a Ţării

6

se vor putea obţine succese de anvergură, pe care Istoria le va

consemna negreşit.

O „tangentă” acum la cele spuse mai sus. Cel mai rău

este atunci când, în loc de un dialog raţional între demnitari,

oricât de contradictoriu însă purtat în termeni civilizaţi, se

recurge la injurii şi la insulte care coboară totul la nivelul

visceralului şi al subculturii. Îl poţi trata fără menajamente pe

un impostor instalat la timonă şi fără să recurgi, înjositor în

primul rând pentru tine, la un vocabular de cartier rău famat.

Ciprian Liteanu

7

Dialoguri nu neapărat

în contradictoriu

Citind de-a fir a păr autobiografia

biologului Richard Dawkins

Ca şi până acum, discuţia are loc la domiciliul lui Omega

Popescu, interlocutor fiindu-i Alfa Popescu, cu care s-a împrietenit

încă din anii de liceu. Se „înrudesc” doar prin împărtăşirea uneia şi

aceleiaşi Weltanschauung. Ambii cărturari sunt neînregimentaţi

politic, deşi sunt foarte atenţi la viaţa politică curentă, nefiindu-le

nicidecum indiferent cine şi cum guvernează ţara. În consecinţă,

chibzuiesc bine cui îi dau votul. Nu se feresc să ia atitudine faţă de

tot ceea ce contravine reglementărilor statului de drept. Dialogul

este electronic înregistrat de un reporter al unui ziar independent.

ALFA POPESCU: Aş începe prin a observa că prima

jumătate a titlului în limba română al recentei cărţi a biologului

englez Richard Dawkins, anume O curiozitate fără margini (1), se

îndepărtează nepermis de mult de original, care sună astfel: An

Appetite for Wonder, adică O sete de uimire.

OMEGA POPESCU: Ce zici însă de faptul că Editura

Curtea Veche a acceptat, în 2005, un titlu încă şi mai îndepărtat de

acela al cărţii lui Richard Dawkins intitulată The God Delusion, titlu

care în româneşte a suferit o adevărată metamorfoză, devenind

Himera credinţei în Dumnezeu?

A.P.: Se pare, scumpe amice, că nu prea ştii că abuzul a fost

„reparat”, întrucât ediţia din 2012 a aceleiaşi cărţi este Dumnezeu: o

amăgire. Oare din cauză că va fi protestat cineva?

O.P.: Se poate şi ca motivul schimbării să fi fost unul mai

degrabă comercial, dictat de marketing. Dar să lăsăm de-o parte

supoziţiile… Să-ţi spun mai curând ce m-a îndemnat să citesc de-a

fir a păr autobiografia lui Richard Dawkins. Ei bine, am căutat să

8

aflu ce întâmplări, ce trăiri excepţionale l-au determinat să devină nu

atât om de ştiinţă, cât un ateu înverşunat. Căci, fără nicio îndoială,

avem de-a face cu unul dintre cei mai autentici şi fervenţi atei de azi,

la întrecere cu americanul Michael Shermer, autorul celebrei cărţi

Why People Believe Weird Things (2).

A.P.: American supra-calificat în ceea ce spune, aş adăuga

eu, deoarece, înainte de a se fi dedicat psihologiei, Michael Shermer

a studiat teologia. Şi nu ca autodidact.

O.P.: Dacă parcurgi textul de pe coperta IV a autobiografiei

lui Dawkins, vei descoperi că pomenitul Michael Shermer afirmă

acolo că An Appetite for Wonder este o lucrare „menită să devină

o carte clasică în analele autobiografiei ştiinţifice”. Oare ce o fi avut

el în vedere? Căci cartea se remarcă mai ales prin factura ei literară.

Sunt citate o mulţime de versuri din poeţi mai mult sau mai puţin

cunoscuţi, iar metaforele sunt în mod evident în graţiile biologului de

la Oxford University. Chiar şi în studiile sale de genetică

evoluţionistă, Richard Dawkins poetizează aventuros noţiuni care ar

trebui să fie exprimate cu maximum de rigoare posibil.

A.P.: Aşa stau lucrurile şi în volumul Un râu pornit din

Eden (3), unde chiar de la titlu ni se propune metafora…

O.P.: Să ne limităm însă la autobiografie şi să începem cu

pretenţia autorului de a-l fi demascat pe Moş Crăciun sau, mă rog, pe

cel care juca rolul lui Moş Crăciun, el, micuţul Richy, care atunci

abia împlinea vârsta de un an şi nouă luni, dacă este să facem un

calcul, pornind de la data naşterii băieţelului: 26 martie 1941. Dar să

citim din carte. (Ia volumul, îl deschide unde trebuie, şi citeşte): „Se

pare că am fost un sceptic precoce. La Crăciunul din 1942, un

individ pe nume Sam s-a costumat în Moş Crăciun pentru noi, copiii

din casa doamnei Walter. Din câte înţeleg, a reuşit să-i păcălească

pe toţi copiii, după care a luat-o din loc, făcându-ne jovial cu mâna

şi lansându-şi cunoscutele ho-ho-ho-uri. Când a ieşit pe uşă, m-am

uitat la cei mari şi am spus-o pe şleau, spre stupoarea tuturor: «A

plecat Sam!»” (pg. 42). Din cele scrise ceva mai înainte, reiese că

povestea o ştia însă din spusele mamei sale, spuse pe care autorul le

preia ca atare, la o vârstă respectabilă, dar fără fărâmă de examen

9

critic. Era de ajuns însă să ţină seama că orice mamă iubitoare tinde

să exagereze însuşirile „odorului” ei, pentru a fi fost mai precaut în

relatare. Ca să nu mai vorbim de imposibilitatea ca un băieţel de nici

doi ani să ghicească sub deghizare fie şi un personaj absolut familiar,

cum nu era cazul „individului pe nume Sam”.

A.P.: Să corelăm cele ce spui cu faptul că, în repetate

rânduri, auto-biograful îşi deplânge în termeni drastici „totala lipsă

de simţ critic” (pg. 52), ori „trista mea lipsă de gândire critică” (pg.

100). Ba, într-un loc, povestind despre un „incident” petrecut la un

joc de-a v-aţi ascunselea, pe muntele Zomba din Africa natală, nu

ezită să recunoască din nou că îi lipsea „complet simţul critic” şi,

contrazicându-se de-a mai mare dragul, susţine că şi scepticismul îi

lipsea „în perioada copilăriei”. Nu-i aşa că e nostim?

O.P.: Cu voia ta, să escaladăm perioada copilăriei lui

Dawkins şi să vedem cum ia el taurul de coarne în adolescenţă.

Merită să ne reamintim măcar acele alineate în care ne asigură că va

clarifica modul în care liceanului i s-a volatilizat credinţa în

Dumnezeu.

A.P.: Nu-mi aduc aminte ca el să fi folosit verbul „a

volatiliza”…

O.P. (râzând): Nici eu nu-mi amintesc. Dar, în fond, ce

importanţă are? Hai mai degrabă să-i dăm drumul la cetanie.

(Răsfoieşte cartea până când dă de paginile respective, îşi drege

teatral vocea şi glăsuieşte, tot mai puţin teatral). „Doi prieteni ai mei

din căminul în care locuiam şi cu mine am devenit militanţi

antireligie în ultimul an de liceu, când aveam şaptesprezece ani.

Refuzam să mai îngenunchem în capelă şi stăteam acolo în picioare,

cu braţele încrucişate şi gura închisă, ca nişte insule vulcanice

mândre într-o mare de capete plecate, murmurătoare. După cum e

firesc pentru nişte anglicani, autorităţile şcolare s-au comportat

cuviincios şi n-au comentat nici când am început pur şi simplu să nu

mai dau pe la capelă. Însă trebuie să merg în urmă ca să desluşesc

felul în care mi-am pierdut credinţa./ Când am ajuns la Oundle eram

anglican confirmat, ba chiar m-am şi împărtăşit de câteva ori în

primul an. Îmi plăcea să mă trezesc în zori şi să străbat curtea

10

însorită a bisericii, în ciripit de mierle şi sturzi, cuprins mai apoi de

o virtuoasă foame la micul dejun. Poetul Alfred Noyes (1880-1958)

scria: «Dacă m-aş îndoi vreodată de realităţile fundamentale ale

religiei, toate îndoielile ar fi desfiinţate de o singură amintire –

lumina de pe chipul tatei dimineaţa, întors de la împărtăşanie». E o

mostră de raţionament spectaculos de ridicol pentru un adult, dar

mă reprezintă foarte bine la paisprezece ani./ Mă bucur să recunosc

că n-a durat mult până să revin la primele îndoieli, care încolţiseră

pe la vârsta de nouă ani, când mama mi-a spus că creştinismul e o

religie între multe altele şi că religiile se contrazic între ele. Nu

puteau să aibă toate dreptate, şi atunci cum să cred în aceea în care

ajunsesem doar pentru că acolo s-a întâmplat să mă nasc?La

Oundle, după scurta perioadă în care am frecventat slujbele şi

împărtăşania, am renunţat să mai cred în orice ţinea de creştinism,

începând treptat să dispreţuiesc mai toate religiile. Mă irita în mod

deosebit ipocrizia «spovedaniei colective» prin care, murmurând în

cor, recunoşteam că suntem nişte «bieţi păcătoşi». Numai faptul că

acele cuvinte erau notate pentru a fi spuse săptămână de săptămână,

până la sfârşitul vieţii (şi aşa se întâmplase din 1662 până în zilele

noastre), era o dovadă clară a faptului că nu aveam vreo intenţie să

fim în viitor altceva decât nişte bieţi păcătoşi. Căci obsesia

«păcatului» şi credinţa rămasă moştenire de la apostolul Pavel cum

că toţi ne naştem în păcat, moştenită la rândul ei de la Adam (de a

cărui jenantă nonexistenţă sfântul apostol Pavel n-a avut habar),

este unul dintre cele mai neplăcute aspecte ale creştinismului./

Credeam însă cu putere într-un creator fără identitate precisă, şi

asta, aproape în întregime, pentru că mă impresiona frumuseţea şi

felul în care părea să fie proiectată lumea vie, aşa că – la fel ca

atâţia alţii – m-am încurcat în credinţa că acel aparent proiect

necesită şi un proiectant. Mi-e jenă să recunosc că nu mă prinsesem

de eroarea elementară din atare argument, şi anume că pe orice zeu

în stare să creeze universul trebuia să-l fi creat cineva. Atunci când

îţi permiţi să accepţi un creator răsărit aşa, din senin, de ce să nu fii

la fel de îngăduitor şi cu ceea ce se presupune că a creat el şi să

elimini, ca să zic aşa, intermediarul? Bineînţeles, Darwin ne-a pus

11

la dispoziţie alternativa magnific de puternică a creaţiei biologice,

despre care astăzi ştim că este adevărată. Explicaţia lui Darwin are

marele avantaj de a porni de la simplitatea primă şi de a avansa,

încet şi gradual, către uluitoarea complexitate caracteristică fiecărui

organism viu” (pp. 136-137). (Închide cartea cu sentimentul că şi-a

îndeplinit o îndatorire esenţială). Mulţumit?

A.P.: Dacă nu mă înşel, imediat el intercalează un pasaj în

care arată că, sub influenţa cântăreţului Elvis Presley, pe care îl

idolatriza, era cât pe ce să plătească din nou tribut credinţei

religioase.

O.P.: Într-adevăr, memoria nu te înşală. Şi cred că-ţi

aminteşti şi faptul că de îndată Richard Dawkins mărturiseşte că nu

este prea mândru de acea fază de religiozitate exaltată şi că se bucură

că n-a durat prea mult şi că, încredinţându-se de forţa invincibilă a

darwinismului, n-a zăbovit să devină – îl citez – „un ateu acerb şi

militant”. Aşa se şi petrec lucrurile în realitate, cu suişuri şi

coborâşuri, şi invers, cu coborâşuri şi suişuri, iar biologul oxfordian

respectă realitatea şi o descrie cu talentul literar de care dispune.

A.P.: Talent de care face uz, şi abuz – aş îndrăzni să spun –,

şi-n biologia sa experimentală, şi-n acelaşi timp speculativă, ca

atunci când vorbeşte, foarte persuasiv de altfel, despre gena egoistă,

afirmând că viaţa pe planetă se reduce la gene, organismele ca atare

nefiind decât nişte biete vehicule sortite inevitabil pieirii, pe când

genele sunt nemuritoare. În mod scandalos sunt neglijate miliardele

şi miliardele de gene care sucombă împreună cu „vehiculul”, minus

doar acelea, infime ca număr, care au avut şansa perpetuării printr-o

fecundare izbutită şi care totuşi nu supravieţuiesc decât într-un

genom modificat.

O.P.: Ar fi foarte multe de dezbătut în această privinţă, ca şi

în multe altele, problema fiind ultracomplexă. Ca să nu mai vorbim

de acea născocire a sa, aşa-numitele meme, structuri care s-ar

comporta ca nişte replicatori de factură nouă, socio-culturală, nivel la

care, în „supa culturii umane”, memele ar face tot felul de

„giumbuşlucuri”, ca şi moleculele de ADN.

12

A.P.: Este partea cea mai şubredă a volumului său de debut,

Gena egoistă (4).

O.P.: Sunt de aceeaşi părere.

A.P.: De altfel însuşi Richard Dawkins recunoaşte deschis

că volumul acesta este o ţesătură de metafore axată pe o „metaforă

centrală” şi cred că foarte nimerit ar fi să recitim primele fraze ale

prefeţei, pe care autorul le reia în cartea de care tocmai ne ocupăm.

(Cere cartea, o deschide la pagina corespunzătoare şi citeşte).

„Această carte ar trebui citită ca o povestire ştiinţifico-fantastică. E

concepută pentru a face apel la imaginaţie. Însă de fapt nu e

ştiinţifico-fantastică: este ştiinţă. Clişeu sau nu, expresia «adevărul

întrece imaginaţia» exprimă exact ceea ce simt. Suntem maşini de

supravieţuire – vehicule-robot programate orbeşte să păstreze în

viaţă moleculele egoiste cunoscute sub numele de «gene». Iată un

adevăr care nu conteneşte să mă umple de uimire. Deşi mi-e

cunoscut de ani de zile, se pare că n-am reuşit să mă obişnuiesc cu

el pe deplin. Una dintre speranţele mele este să izbutesc, într-o

oarecare măsură, să-i uimesc şi pe alţii”. (pg. 267). Să fie asta

menirea ştiinţei?! Mă îndoiesc. Zi-i însă poet, şi pace!

O.P.: Avem aici, cât se poate de limpede, explicaţia faptului

că autobiografia lui Richard Dawkins se intitulează An Appetite for

Wonder, şi nicidecum A Curiosity without Borders ori A

boundless Curiosity, cum i s-a năzărit traducătoarei din engleză a

cărţii.

Vintilă Zada

NOTE (1) Richard Dawkins, O curiozitate fără margini. Cum am devenit om de

ştiinţă, Traducere din engleză şi note de Andreea Stănescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015. (Trimiterile ulterioare la această carte vor fi făcute direct în textul dialogului). (2) Michael Shermer, De ce cred oamenii în bazaconii, Traducere de Anca

Florescu-Mitchell, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009. (3) Richard Dawkins, Un râu pornit din Eden. Codul genetic, calculatorul şi

evoluţia speciilor, Traducere din engleză de Elena-Marcela Badea şi Dan Oprina, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010.

(4) Richard Dawkins, Gena egoistă, Editura Tehnică, Bucureşti, 2006.

13

Punct de ochire

Hai să râdem cu

Alex. Ştefănescu*

Mereu cuceritor (Daniel Cristea-Enache îi contestă

ironic succesul la femei; eu cred că poate orice, dacă a cucerit-

o pe Doamna Domniţa), mereu destins, mereu amuzant şi

indiscret cât cuprinde, Alex. Ştefănescu re-activează, ca să nu

spun repetă, scene din scena lumii literare, unde, de altfel, se

poate întâmpla orice. O face respectând neabătut regula

sincerităţii. Ba chiar, autor al unui Jurnal secret (secretul lui

Polichinelle, pesemne) promite noi indiscreţii într-o carte

viitoare, unde nu se va fofila să mărturisească tot ce s-a

întâmplat în buncărul acela nordic. Ba chiar va oferi regândirea

ironică a situaţiei.

Tolerantul umorist e nemilos doar cu arogantele

pretenţii ale autorilor comentaţi. În urma unei cronici la Iluziile

literaturii, Alex. Ştefănescu avându-le, Eugen Negrici îl

lipseşte de preţioasa ofrandă în fazani; numai vreme de un an,

pentru că vânătorul vânat, revenindu-şi, îi cadoriseşte nu doar

unul, ci doi fazani. Cezar Ivănescu încearcă să-l ia la bătaie

după o cronică negativă şi mi-am amintit ce ne povestea, mie şi

Bătrânului. Că aruncase, la nervi, o scrumieră grea în capul lui

Virgil Mazilescu. A fost cât pe ce.

Şansa ironiei de a aviza închipuirile scriitoriceşti e

maximă; distanţa între ce este fiecare şi ce vrea să fie este,

uneori, uluitoare. Pe Marin Sorescu îl contra-zice ironic; cu

Paler e de-a dreptul corosiv.

14

Alex. Ştefănescu decupează cu mână sigură secvenţa

ce-l poate reprezenta pe fiecare „cărţar” în parte: Emil

Brumaru, „în stilul lui mereu burzuluit”, l-ar închide, după o

tabletă, în dulapul lui îndrăgostit; eu îmi imaginez că acolo,

criticul ar da de „sutiene mici cu miros rar”, ca-n poezia

brumarică din tinereţe. Dar ferească Dumnezeu peste ce-ar

putea da acum (v. „Plai cu boi”). Mai bine nu. De altfel, între a

face sex şi a înghiţi o musaca, Alex. Ştefănescu (nostim în

ironie şi în auto-ironie), preferă musacaua, convertindu-l şi pe

Mircea Dinescu, meşter în a da cu telul în ciulama. Episodul

merită citat in extenso: de ce e de apreciat o musaca sănătoasă?

„În primul rând pentru că pe musaca nu trebuie să o

conving. Mi-o aduce chelnerul şi eu mă delectez pe loc cu ea.

Apoi… cu musacaua nu trebuie să mă ascund prin unghere

întunecoase. O mănânc, după cum vezi, la lumina zilei. Şi mai

sunt şi alte motive: musacaua nu rămâne gravidă, nu are SIDA,

nu pretinde să o cer de nevastă…”.

Replica învinsului Dinescu: „Chelner, adu-mi şi mie o

musaca!”

Lui Alex. Ştefănescu îi stă bine să fie homo ludens, nu

scorţos şi închipuit; caută compania celor cu mult umor („G.

Arion este omul cu cel mai mult umor din câţi am cunoscut

vreodată”), nejenându-l epigrama: „În viaţa lui terestră nu este

taciturn,/ Din contra, e volubil, isteţ şi sprintenel,/ El tuturora

pare că-i tras ca prin inel./ O scurtă completare – inelul lui

Saturn”.

Intră cu plăcere în rolul de analog pe negativ (un

Sancho Panza pentru Quijoţi); nu deformează în favoarea sa;

rămâne fidel story-ului şi replicii; joacă rolul receptorului voit-

naiv, când vrea s-o facă. Dar mai cu seamă e perseverent (ca să

nu spun mai degrabă perverserent) în auto-ironie.

15

Să râdem cu Alex. Ştefănescu? Da, cu el poţi râde „ca

în studenţie”, poţi face „beţii de râs”, te poţi cocoşa sub hohote,

chiar şi într-o situaţie improprie, nepotrivită. Cine n-a trecut

prin aşa ceva? Cezar Ivănescu mi-a şoptit, la o conferinţă prea

sobră: „Nu mă face să râd”, ceea ce ne-a declanşat amândurora

un râs chinuitor, pe înfundate, irepresibil, prelung, de se

zguduia şirul de scaune unde eram aşezaţi.

Pe Georgică Pruteanu l-a plăcut, cu tot comportamentul

său atipic. De ce? Pentru că „avea un umor binevoitor, nu râdea

de cei din jur, ci râdea cu ei”. Pesemne i-a scăpat emisiunea cu

diriginta poporului, Alina Mungiu.

Invitat la o masă încărcată de bunătăţi, George întreabă

dacă nu-i ceva de mâncare în casa aceea. Replica lui Alex.

Ştefănescu e năucitoare: „Gulaş”. Adevărul e că, Georgică,

devenit Mitică de Dâmboviţa, săltăreţ prin partide opozante,

mânca şi zacuscă şi gulaş.

În Republica Socialistă România, „veselia era

suspectă”. Nu şi la SLAST, rememorează umoristul. În redacţia

„Cronicii”, ne apăram de directivele idioate ale Cabinetului de

Partid hăhăind, în vreme ce redactorul şef Liviu Leonte,

înveşmântat invariabil în gri sceptic şi nedezlipit de geanta

diplomat, mergea supus la sediul PCR după „comenzi sociale”.

Cum să fi gustat râsul batjocoritor? S-a răzbunat.

Farsa era, atunci, o tentaţie irezistibilă. Ce masă a plătit

Horia Zilieru la restaurantul Traian, aflând (vocea telefonistei

era a mea) că devenise membru PEN-Club. Râdeam ca

smintiţii, râs destul de imprudent, intrând sub ochiul vigilent al

forurilor. Ion Ţăranu era Jean Urbanu, Ion Puha – Puha Goală.

Dintre farsele curente? Bădia Leon primise de la Procuratură

(cu ştampilă falsă) chemare să dea pe faţă, cân’ cu decretu’ cu

pricina, veniturile ilicite despre care făcea vorbire într-un

reportăjel. Mă întreb dacă n-a făcut-o, deşi începuse să bată la

16

maşină un text de scuză: cum că reportajul pe care-l scrisese

ţinea de ficţie, nu de „cotidianitate”. Criticul de artă Radu

Negru, coureur recunoscut (n-ar fi preferat musacaua), fusese

convocat la Direcţia Sanitară, ca infestat de o boală ruşinoasă.

Şi câte şi mai câte.

Povestaşul Alex. Ştefănescu nu-şi ascunde (n-o poate

face sau n-o doreşte) simpatiile şi antipatiile. Pe cine

simpatizează e limpede: pe Dan C. Mihăilescu (cu şart şi cu

şarm, istoriseşte strategia lui învinsă, când, dând şah la

Domniţă, a pierdut meciul) şi pe Daniel Cristea-Enache („Eu îl

consider criticul literar nr.1 în literatura română de azi”; nu m-

am îndoit nici eu de asta, până n-am citit interviul cu Paul

Cornea, apărut la Polirom, ed. „Cartea Românească”, 2013;

după, l-am pus pe D.C.-E. sub semnul întrebării şi asta pentru

că profesorul intervievat omite predilect sau distorsionează ce

a fost – cum a fost, fără a fi corijat).

Cu fundul pantalonilor rupt de la cleiul pus pe un scaun

de amfitrionul Adrian Păunescu (o fi o glumă bună ideea de a

turna clei pe paharele şi scaunele invitaţilor?; o fi), zâmbitorul

Alex. Ştefănescu organizează răzbunarea: o notă de la

Electricitate, care îl ameninţă pe tov. Păunescu că va primi, din

cauza plăţii întârziate, curent de calitatea a doua; „Am observat

eu că în ultimele zile lumina nu mai e ca lumea… Nu ţi-am

spus chiar ieri că e cam slabă? Şi că pâlpâie?” Păcălitorul

păcălit, aflat, atunci, în dizgraţia Ceauşescului, este iertat, nu şi

Octavian Paler, în graţia aceluiaşi „Pericle”, înfulecând

castronul de căpşuni fără să le împartă cu musafirul. Pe Paler

nu-l ironizează, ci-l ridiculizează. Ţinta sarcasmului e şi Marin

Sorescu, crezându-se nu singur între poeţi, ci primul. N.

Breban e tachinat afectiv, „fiindcă prea arăta ca viitoarea lui

statuie de bronz dintr-o piaţă publică”. În cazul Norman

Manea, Alex. Ştefănescu nu mai e nici tolerant, nici aluziv

17

polemic. E de-a dreptul „agresor”, depreciativ, negator, agasat

şi de folosirea verbului a vroi, „struţocămilă lexicală

confecţionată de semidocţi din cele două verbe; că una-i a vrea,

alta a voi şi cu totul altceva a vroi”. Îi dau dreptate.

Cu tandreţe, cu emoţie particulară o evocă pe Ana

Blandiana, zâna livezii de cireşi sau pe Carolina Ilica: de

frumoasă ce era, „la Brigitte Bardot te puteai uita, dar la dânsa

ba”. Nu şi pe „o poetă inteligentă şi urâtă ca dracu’, al cărei

nesaţ sexual devenise legendar”. Avansul „faimoasei

nimfomane”, care ar fi putut deschide pentru „Tomis” sacul cu

bani al CC/PCR, e respins şi revista rămâne fără subvenţia

promisă. Şi cum i-ar mai fi recitat Nina Cassian lui Alex. Şt.,

cum îi recitase lui Ion Barbu: „Hei rup, hei rup, haide peste,

haide sub”, aşa cum se laudă „fata cu zestre” în memoriile sale

roz-combinezon.

Ţintă a sarcasmului e şi Bogza, din perioada stalinistă;

pe elevul Ştefănescu Alex., „golan notoriu”, îl irită „un ton

umil-solemn” faţă de sovieticii-frăţâni; autograful pe care îl dă

liceanului/liceenilor e Trăiască lupta pentru pace! Însă

ghirlanda depusă la gâtul lui Eminescu-bronz îl emoţionează.

Bogza bătrân „semăna cu unul dintre plopii desenaţi de el”.

Seamănă, dar nu răsare. Eu, una, îl prefer pe Radu Tudoran.

În cazul Sorescu, rolurile de agresor şi de victimă le

schimbă nonşalant. Ce nu iartă e întârzierea replicii. Sorescu îi

refuză firul călăuzitor, întins de Alex. Ştefănescu în labirintul

Universităţii Bucureşti. Ce Ariadnă? „Eşti mai degrabă

Minotaur”. Poetul s-o fi temut să fie indus în eroare labirintică

şi a replicat. Târziu, dar a replicat.

Pe Nicolae Manolescu îl iubeşte cu iubirea dintâie

(poate pentru că „are un demon al farsei”?; lui îi dă primul

exemplar din fiece carte a sa. Răsplătit cu un stilou magnific

(N. M. ştie de la autorul Povestirilor despre Hegel că o carte

18

bună se poate scrie cu un pix ieftin) şi, topit de bucurie, se jură

că douăzeci de ani nu-şi mai contrazice mentorul. N-au trecut,

din 2008, decât şase. E ironic sau nu Alex. Şt.? Nu ştiu, e

destul de incert. Altele sunt „victimele” clare ale ironiei sale.

Excelentele stop-cadre ale graficianului Bogdan Petry

se potrivesc de minune povestirilor şi re-povestirilor. Cei doi

urâţi ai literaturii sunt Preda şi Piru, primul minunându-se (ca

ardeleanul de girafă) cât de rău arată cel de-al doilea. N-a spus-

o neted Alex. Şt., ci caricaturistul. Pe copertă, stă întins greul

Alex., în chip de Gulliver în ţara piticoţilor; Eugen Simion şi

N. Manolescu se căznesc să-l debaraseze, dar sforile-s prea

subţiri. Pe vârf de bombeu e cocoţat Norman Manea, „un autor

lipsit de talent literar care îl agasa pe Marin Preda cu

insistenţele lui”. Şi Alex. Şt. ştie mai bine ca mine cum de poţi

rata ca scriitor. 250 de cărţi proaste? N-am parcurs atâtea,

ştiind de la Th. Simenschy, marele erudit, că trebuie să nu

citeşti cărţi bune, ci… foarte bune.

Omul se dă pe faţă când râde, e fapt cunoscut. Evident,

lui Alex. Şt. îi plac glumele, farsele lui, dar şi ale

interlocutorilor, chiar când – rareori – îl dezavantajează.

George Arion se bucură de o odă – La mormântul lui Arion

Pumnul; L. M. Arcade e apelat, din greşeală, Mămăliguţă, nu

domnul Mămăligă. Cât despre administratorul de bloc, fost

colonel de Miliţie (nu pricep cum se întâmplă, nu pricep cum

se poate, dar şi la noi în bloc MAI-ul şi Secu îs la putere) e

păcălit cu pricepere. Adus cu maşina acasă ba de senatorul

Manolescu, ba de Paler, colonelul (dând mâna cu sergentul)

află că va fi preferat, ca şofer de serviciu, senatorul Pruteanu:

„Mi-ar trebui geniu ca să descriu expresia feţei din acel

moment a administratorului”.

Şi pentru că umoristul adevărat nu te face numai să râzi,

dar te şi pune pe gânduri, trebuie spus că re-activul Alex.

19

Ştefănescu foloseşte abil hazul de necaz. În ’72, îl vizitează pe

Noica, să-i ceară un text nepublicat pentru „Tomis”. Noica îi

arată un raft întreg cu dosare vertical aşezate, pline de

manuscrise: „Toate aceste texte ale mele sunt nepublicate”.

Locuia în Cartierul Berceni; raportorul-şef în procesul

comunismului, V. Tismăneanu, unde Noica era acuzat de

sprijinirea regimului roşu, copilărea în perimetrul Primăverii

făr’ de iarnă.

Alt moment care te pune pe gânduri? Comportamentul

unui câine agresiv, care-i latră fără pricină şi fără oprire şi dă

să-i muşte pe amândoi deodată: pe Gabriel Dimisianu şi pe

Alex. Ştefănescu. De javră n-au scăpat decât luând-o fiecare pe

altă cale. „Câinele – sau ce-o fi fost (sublinierea mea, Magda

U.) s-a oprit nedumerit, ca şi cum am fi dispărut (sublinierea

lui Alex. Ştefănescu). Apoi s-a întors brusc şi ne-a părăsit,

legănându-şi gânditor ciotul de coadă”.

Să mai întreb al cui era câinele?

Magda Ursache

*Un scriitor, doi scriitori, Editura Alfa, 2014.

20

Lecturi fidele

Ion Creangă în

„harabaua hermeneutică”

a lui Radu Părpăuţă

Cartea Creanga prin Creangă de Radu Părpăuţă (Editura

Muzeelor Literare, Iaşi, 2015) este, după cum ni se confesează

autorul, în „Cuvânt înainte”, rodul iubirii sale faţă de creaţia lui Ion

Creangă. O iubire de ordin estetic, fireşte. „Volumul – citim tot acolo

– porneşte spornic din iubire, dar nu este alcătuit dintr-un şir de

encomioane”. Ceea ce nu prea se adevereşte. Cum nu se adevereşte

nici intenţia („Am gândul”!) exprimată la sfârşitul textului explicativ

pomenit: „Am gândul să îmbrâncesc din drumul critic gloabele

răpciugoase cu samare pline de terfeloage prăfuite şi să tocmesc, ca

moş Nichifor, iepe tinere şi albe, numai bune de prăsilă, la harabaua

mea hermeneutică”. Atitudinile polemice sunt însă rare şi prizărite,

ca să nu zicem ca şi inexistente, cu excepţia capitolului în care

exegetul etalează cu temeritate o nouă viziune asupra Poveştii unui

om leneş, scoţându-şi astfel cu vârf şi îndesat pârleala. De altfel,

bibliografia (peste 70 de titluri, cu tot cu cele 51 din cea [s]electivă),

dovedeşte mereu nişte afinităţi elective, autorul aliindu-şi-o. Nici

gând s-o demoleze, dând cu cazmaua în stânga şi-n dreapta.

Creanga prin Creangă este însă un titlu ambiguu, care

stârneşte perplexitate. Căci numai creanga nu umblă Radu Părpăuţă

prin mirabila operă literară a lui Ion Creangă. Nici vorbă să umble el

„creanga”, adicătelea fără de ţintă, fără rost, lela, hoinar prin opera

prozatorului, pe care o frecventează ca un incontestabil de-Creangă-

iubitor. Dimpotrivă, totul este dinainte bine rânduit, dichisit, migălit,

inclusiv în aşa-numitele Burţi, acel fragmentarium unde eseistul sare

zglobiu de la una la alta, dar unde fiecare „ciuruc” sau „cioveu” se

21

dovedeşte „demn de interes”, cum însuşi exegetul ne spune (la pg.

153).

Din primul capitol (Deliciile materiei) este de reţinut

constatarea, făcută şi de alţii, că predominantă în scrierile lui Ion

Creangă este nu descrierea (plicticoasă!), ci enumerarea obiectelor,

acestea fiind „resimţite aproape tactil”, bruegelian. Posesor al

„instinctului materialităţii”, Humuleşteanul (obligatoriu cu H)

dezvoltă o adevărată erudiţie în această… materie, pe care cică

stăpân era şi omul primitiv. Şi ni se dau exemple din belşug, autorul

cărţii sprijinindu-se şi pe observaţii deja făcute de George Muntean,

Al. Piru sau de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, unele puţintel

scărmănate (ca în cazul lui Piru). „Pe de altă parte – ni se specifică

–, prin enumerări omul arhaic, ca şi cel crengian, are sentimentul

punerii stăpânirii pe lume. Ia lumea în posesie prin muncă” (pg. 16).

Concluzia? „Există la Humuleştean o putere hipnotică, de mag de la

obârşii, cu o atitudine voluntară şi dominatoare faţă de lume, cu

dorinţa nedomolită de a stăpâni lumea. Pentru Creangă,

contemplarea cu satisfacţie a materiei, percepţia netocită asupra

acesteia, munca asupra materiei stau sub semnul euforicului, al

bucuriei. Este vorba de acea bună voie a oamenilor începuturilor,

care prin muncă, deci şi prin hrana astfel obţinută, se văd scăpaţi de

acea înspăimântătoare injoncţiune asupra vitalului: frica de moarte,

de propria extincţie organică” (pg. 22). Nu în zadar, eseistul

lansează de la bun început expresia Ur-Creangă. (A se vedea

„Cuvânt înainte”).

Din capitolul al doilea, care ar releva „modul de gândire al

lui Creangă asupra hranei” (pg. 31), dominante fiind mâncărurile

simple, „fruste”, mai ales la un Flămânzilă sau la un Păsări-Lăţi-

Lungilă (dar şi la alţi mâncăi) necontând calitatea cât cantitatea,

desprindem, din motive net subiective, o laudă adusă laptelui:

„Laptele nu este numai un aliment pentru trup, la Creangă.

Semnificaţia spirituală la Humuleştean nu este dată numai de vin, ci

şi de lapte. Vitalul lapte, pe care nu ni-l putem închipui într-un potir

mistic (spune G. Călinescu), capătă în cazul nostru valenţe

nebănuite. Cel din ţâţa caprei este proslăvit în incantaţii ritmate. Ca

22

să nu îmbătrânească, măicuţa Evlampia îl bea de la o singură vacă.

Moş Nichifor pare să aibă îndoieli în această privinţă, dar să

consemnăm credinţa străveche: laptele asigură eternitatea. Picătura

de lapte ajută în final pe Făt-Frumos să-l învingă pe zmeu (Făt-

Frumos, fiul iepei). Împăratul din Povestea porcului bea în fiecare

noapte o cupă de lapte, prilej pentru Ştirba-baba-cloanţa să-l

adoarmă. În fine, naratorul din Amintiri vorbeşte freudian de «ţâţa

cea dulce» a mamei.” (pp.45-46).

Acum să nu creadă cititorul că vom dezghioca aici capitol

după capitol, de fapt o suită de eseuri, peste zece la număr. Mai

departe ne vom mulţumi să examinăm o afirmaţie cu caracter mai

general, precum aceea că „lumea lui Creangă stă sub semnul

compensării răului cu binele, a anormalului cu normalul” şi că

„necesitatea răului este un imperativ” (pg. 60), deoarece „binele şi

răul îngemănate nu reprezintă altceva decât armonia lumii, acel

ordo al strămoşilor latini. De aici o necurmată îngăduinţă între

oameni şi o bunăvoie infinite. Când pedeapsa sau moartea totuşi vin,

acestea sunt întreţesute în pânza largă a conciliabilului, a vieţii şi a

morţii îngemănate” (pg. 61). Totuşi, parcă ar fi trebuit o reliefare

aparte a modului în care de obicei binele anihilează răul, cum vedem

în multe din prozele Humuleşteanului (Capra cu trei iezi, Punguţa

cu doi bani, Povestea lui Harap-Alb, Fata babei şi fata

moşneagului, Dănilă Prepeleac, etc.). Căci binele este mai

întotdeauna prezent în naraţiunile lui Creangă, unde câteodată până

şi diavolul îl săvârşeşte, la porunca lui Scaraoschi, surprinzător de

atent la etică (Povestea lui Stan Păţitul). Deci nu s-ar putea cu

seriozitate argumenta că la Creangă de regulă esteticul bagă în cofă

eticul. Şi încă ceva: în capitolul intitulat Ispaşa ruşinii, eseistul a

pierdut ocazia de a de a trata acest sentiment prin prisma conştiinţei

morale în sensul kantian al conceptului, dar şi prin prisma maximei

lui La Rochefoucauld, care ne spune că în orice ruşine am fi căzut,

întotdeauna stă în puterea noastră de a ne ridica şi de a ne recăpăta

bunul renume. A se vedea, în Amintiri din copilărie,

comportamentul lui Nică al lui Ştefan a Petrei de după păţania

dezonorantă de la scăldat. Desigur, eseistul recunoaşte că „aspectul

23

etic există în lumea lui Creangă, dar – o întoarce de îndată

Tomeşteanul – spiritul utilitar domină” (pp. 113-114). Asta însă nu

înseamnă altceva decât că Ion Creangă vedea lucrurile ca un realist

în toată puterea cuvântului. Unul care nu excludea idealul, pe care nu

ai cum să-l osândeşti.

Capitolul Popa Duhu – nebunul întru Hristos subliniază,

între altele, atitudinea satirică a „personajului” (aici ghilimelele vor

să divulge faptul că avem de-a face nu cu o persoană inventată de

scriitor, ci cu una care a trăit în carne şi oase, numindu-se Isaia

Teodorescu, originar din Cogeasca-Veche) faţă de preoţii care

pângăreau zi de zi misia de slujitori ai Bisericii creştine. Nu ştim însă

de ce Radu Părpăuţă trece sub tăcere episodul întâlnirii „eroului” cu

părintele Arbore de la biserica Barnovschi, lucru cu atât mai

regretabil cu cât între cei doi s-a desfăşurat un dialog de pomină,

şocant, după cum urmează: „– De unde vii, părinte Isaie?/ – Nu

ştiu!/ – Încotro ai luat-o, părinte Isaie? / – Nu ştiu!/ – Cum aşa, de

nu ştii nici de unde vii, nici încotro te duci?!/ – Iaca cum: când eram

băiet, stupeam în palma stângă, apoi trânteam cu muchea palmei

celeilalte în stupit şi, în care parte sărea el, într-acolo apucam şi eu./

– Şi acum tot aşa faci?/ – Tot, batăr să crape dracul!/ – Dar dacă

din întâmplare ar sări stupitul înspre Golia, cum ţi s-ar păre?/ – Dar

ştii că m-ai ars, haldeule? zise părintele Duhu, luându-şi tălpăşiţa,

Dunăre de mânios”. Iată, fără îndoială, o temă de necesară analiză

hermeneutică pentru oricine ştie că pe atunci mănăstirea Golia din

Iaşi adăpostea un bine cunoscut ospiciu de nebuni.

De mai multe ori, dl Radu Părpăuţă îi îmbie pe psihanalişti

să interpreteze în felul lor un aspect sau altul din opera lui Ion

Creangă. Invitaţia nu este deloc nejustificată. De presupus este că

dacă Sigmund Freud ar fi cunoscut scrierile Humuleşteanului, el le-

ar fi „exploatat” din plin. Şi nu mă refer doar la texte ca Povestea

poveştilor sau Povestea lui Ionică cel prost. Fapt este că mai peste

tot în epica lui Ion Creangă dai peste o sexualitate viguroasă, cumva

omniprezentă, cu manifestări pluriforme, lumea zugrăvită/povestită

de el mustind de libido. Fie şi hăt post-mortem, Ion Creangă ar

merita să fie întins pe canapea şi „auscultat” de un priceput

24

cotrobăitor prin hrubele Inconştientului, unde cu siguranţă s-ar

„găbui” şi o samă de tenebre.

Apropo de „tenebre”… Un capitol al cărţii domnului Radu

Părpăuţă poartă titlul (senzaţional!) Tenebrele lui Ion Creangă,

autorul recomandându-ni-l drept „cel mai plăcut capitol pentru

cititor!” (pg. 117). Iar când întorci foaia, peste ce dai? Peste nişte

pagini nescrise, însă de la sine grăitoare, care imediat, prin contrast,

te duc cu gândul la firea voioasă, la fabuloasa jovialitate a

povestitorului, la umorul său funciar, nesecat. Un umor salubru, de

leac. Oare aşa să fi fost el şi după tenebroasele accese de epilepsie?

Oricum, nefericita maladie a lui Creangă constituie în cartea d-lui

Radu Părpăuţă obiectul unui eseu separat, Morbus sacer, inclus la

Addenda (2). Pe când în Addenda (1) ni se propune une exégèse

inattendue (vorba lui Luca Piţu), o exegeză mai degrabă bizară, de-a

dreptul singulară a ceea ce Ion Creangă a intitulat Povestea unui om

leneş. I se atribuie Humuleşteanului, pe nepusă masă, un mesaj

abscons, la care el nici cu visul n-a visat. Este violent detestat

„cititorul comod, leneş (dar cu totul altfel de leneş decât personajul

nostru)”, cititor care „se scaldă mulţumit în uleiurile călduţe ale

unui discurs moralizator al muncii şi hărniciei în opoziţie cu lenevia,

care trebuie, nu-i aşa, eradicată ca şi chiaburimea, analfabetismul,

băsismul, troţkiştii, pesediştii, inegalitatea sat-oraş i tak dalee”, în

loc să se vadă în leneş un revoltat împotriva sistemului, un adept

(sans le savoir, bineînţeles) al filosofiei lui Lev Şestov, potrivit

căreia omeneşte este să-ţi manifeşti liberul arbitru care dispreţuieşte

utilul, lovind în ordinea socială socotită a fi eternă. Cât priveşte

boiereasa care s-a oferit să-l ia pe leneş la dânsa la moşie, unde avea

un hambar plin cu posmagi, dar care îşi retrage fără ezitare oferta

atunci când aude că leneşul nu se angajează să şi-i moaie singur, ei

bine, cocoana aceasta este de o făţărnicie demnă de blam, o cocoană

care în fine „îşi dă arama pe faţă”. Rămâne să ne imaginăm ce curs

ar mai fi luat acest surprinzător demers exegetic în cazul în care

„dezmărginitul” leneş, un disident sui generis, ar fi fost comparat cu

Oblomov, din cunoscutul roman al lui Ivan Aleksandrovici

Goncearov, prozator rus contemporan cu Ion Creangă.

25

Scrisă cu scriitura sa de migălos artist al cuvântului, unul

suprasaturat de cultură, cartea, până la urmă în mod fericit intitulată

Creanga prin Creangă, a d-lui Radu Părpăuţă, reconstituie o

personalitate nepieritoare a literaturii române. O personalitate care

dăinuieşte littéralement par elle-même, c’est à dire par son oeuvre.

Leonard Gavriliu

26

Sonetul la Mihai Merticaru,

între teorie şi practică

Cel de-al patrulea volum de sonete al poetului Mihai

Merticaru, Flacăra din piatră (Editura Inspirescu, Colecţia

Poeţii Secolului XXI, Satu Mare, 2015), se deschide cu un eseu

introductiv de…11 pagini (pp. 5-15) semnat de autorul cărţii

(Sonetul şi matematica astrală), unde ni se aminteşte tipicar-

didacticist că „sonetul este un poem alcătuit din 14 versuri

endecasilabice (sublinierea ne aparţine), organizate în două

catrene şi două terţine, închipuind o fantastică nuntă între

pătrat şi triunghi” (?!). Ni se mai spune că avem de-a face cu

„o specie literară ce şi-a impus nişte reguli draconice, care se

cer respectate cu sfinţenie”. Apoi ni se vorbeşte şi de

distribuirea rimelor, atrăgându-ni-se atenţia că într-un sonet

perfect numărul acestora nu poate fi nici mai mic nici mai mare

de patru. Şi se insistă asupra obligaţiei de a se folosi „cu

stricteţe” versul endecasilabic (de 11 silabe) şi ritmul iambic.

„Nu întâmplător – ne dădăceşte sonetistul nostru –,

Shakespeare a scris 154 de sonete, ci tocmai pentru a reaminti

că într-un asemenea poem există 14 versuri a câte 11 silabe

(14 x 11 = 154)”. Şi vom observa că, deloc întâmplător, la

pagina 10 a eseului introductiv (a 14-a a cărţii!), numărul 10

fiind „simbolul perfecţiunii”, pe când 14 este numărul de

versuri etalate de orice sonet, ni se atrage iarăşi atenţia asupra

importanţei (să-i zicem cruciale) a endecasilabului: „11

reprezintă una din cheile Divinei Comedii şi îşi trage

simbolismul din conjuncţia numerelor 5 şi 6 care întruchipează

microcosmosul şi macrocosmosul sau Cerul şi Pământul.

Numărul 11 mai reprezintă ideea de reînnoire şi de

comunicare a ciclurilor vitale. Cei doi de unu alăturaţi

27

reprezintă dublul puterii lui unu, mama tuturor numerelor.

Unu mai simbolizează principiul activ şi se asociază lui

Dumnezeu şi Soarelui. Pitagoreicii îl considerau drept

emblemă a înţelepciunii. În cabalism (sic!) reprezintă

inspiraţia”. Aproape că sunt afurisiţi cei care, cu voie sau fără

de voie, comit sacrilegiul violării regulii endecasilabului.

Din simplă curiozitate, am controlat în ce măsură

respectă Mihai Merticaru, în cele 77 de sonete din volumul

Flacăra din piatră (a se băga de seamă: 7 + 7 = 14) cerinţa

(definitorie, precum vedem) ca fiecare vers al sonetului să aibă

11 silabe. Şi iată ce am constatat, în urma unei operaţii destul

de ostenitoare şi deloc încântătoare. Că din cele 77 de sonete,

două şi numai două corespund „draconicei” reguli: sonetul

intitulat Sonetul sonetului (un fel de definiţie metaforică a

acestei poezii cu formă fixă) şi sonetul intitulat Truculenţe. În

rest, „sonetele” amestecă nonconformist endecasilabul cu

versuri să le zicem eretice, de câte 9, 10, 12, 13, ba chiar şi de

14 silabe, cum se întâmplă în cel intitulat Bade Ioane, unde

ultimul stih al ultimei terţine se lăbărţează astfel: „Şi-ai făcut,

din România, un mare Humuleşti”. Vers, pe deasupra, lipsit de

muzicalitate.

Salvează, cumva, conţinutul ideatic şi emoţional al

poemului Bade Ioane abaterea formală incriminată? Nici

pomeneală, de vreme ce celelalte 13 versuri (dintre care 4 sunt

non-endecasilabice) arată aşa: „De unde-ai răsărit, bade

Ioane,/ Din ce humă sfinţită te-au plămădit,/ În a cui coroană

fost-ai mărgărit,/ De ce stai acum între icoane// Şi ai un chip

atâta de smerit?/ Nu cumva tu te ţineai de hârjoane/ Sau Nică

cel prizărit şi cu toane?/ Nu cu aste năzdrăvănii ne-ai vrăjit?//

Ne-ai aurit copilăria cu poveşti,/ Ne-ai învăţat cum să râdem

de necaz,/ Ne-ai procopsit cu multe vorbe de haz// Şi-ai

aruncat pe focul veseliei gaz./ Ai trăit doar ca să ne-

28

nveseleşti”. Reuşit este în schimb moto-ul pus sub titlul

poemului, două fraze culese din aforistica abundentă a lui

Gheorghe Grigurcu: „Cînd se termină copilăria? Poate că

atunci când apar primele amintiri”.

Tot în eseul prefaţator, citim: „O altă cerinţă

obligatorie a sonetului, de fapt sarea şi piperul acestuia, este

ca ultimul vers al poemului să potenţeze expresiv materia

discursului, să sintetizeze conţinutul celorlalte 13 sau să-l

contrazică”. Ia să controlăm dacă nu cumva această cerinţă

este respectată, „cu sfinţenie”, de către sonetist, măcar în cele

două sonete care nu se abat de la versul endecasilabic. Să

începem cu începutul, adică cu primul poem din carte, Sonetul

sonetului, care sună după cum urmează: „Un imn de slavă e

fiece sonet/ Pentru clipa care trece grăbită,/ Pentru Sfântul

Duh şi pentru iubită,/ Invitaţie la un zeiesc banchet,// Metaforă

scumpă, blagoslovită,/ Declaraţie şi legământ secret,/ Flacără

sublimă a unui libret/ Care se-mbăiază-n apă sfinţită,// Vocală

într-un alfabet dispărut,/ Strună vrăjită din lira lui Orfeu,/

Culoarea ce lipseşte din curcubeu,// Minunile lumii topite-n

sărut./ Prin galaxiile poemului meu/ Se plimbă nestingherit

doar Dumnezeu”. Unde este, în ultimul vers, sinteza

conţinutului versurilor precedente, ori contrazicerea acestora?

Nicăieri! Contradicţii sau afirmaţii scandaloase sesizăm, în

schimb, în versurile anterioare. De unde şi până unde să fie

„fiece sonet” un „imn de slavă”?! Şi cum să fie sonetul ba

„vocală dintr-un alfabet dispărut”, ba univers cu mai multe

galaxii? Va fi mai riguros poetul în presărarea „sării şi

piperului” în celălalt sonet în care se respectă regula

endecasilabului? Să controlăm: „S-apropie ciuma cu aripi

terne,/ Tonul se schimbă în cumplită sfadă,/ Stă-n loc mulţimea

spectacol să vadă,/ Nebunia se scurge din cisterne.//

Nemernicia vine la paradă,/ Furia oarbă iese din taverne,/ Pe

29

drumuri curg invective eterne,/ Din pomul farsei stă fructul să

cadă.// Tărâm de cremene visează muguri,/ Noaptea furiei îşi

caută nume/ În sămânţa turbării cu ochi tulburi,// Liniştea

planetei nu poţi s-asiguri,/ Pacea cedează furorii nebune,/

Victimele, patima îşi supune” (Truculenţe). Nici urmă aici de

menţionata „cerinţă obligatorie a sonetului”.

Deci în van s-a rugat poetul nostru la ceruri, ca sonetele

că-i fie „fără cusur”: „Cu fruntea în pământ şi cerul în gând,/

Plutesc spre Tine pe valuri de azur/ Cu cugetul curat şi sufletu-

mi impur,/ Puterea-Ţi nemărginită admirând.// Fă ideea să-mi

fie de bun augur,/ Milostiveşte-mă, Doamne, acum când/ Vin

să mă închin, cu inima-mi plângând,/ Sonetele să-mi fie fără

cusur.// Dă-mi inspiraţie, Sfântă Treime,/ Şi anduranţă s-ajung

la cele sus-puse,/ Să pot să cânt faptele-Ţi sublime!// Fereşte-

mă de răul de înălţime,/ Ajută-mă să înţeleg cele abstruse,/

Pătrunde-mă cu harul tău, Iisuse!” Dacă, pe lângă inspiraţie,

picată din cer, poetul ar fi recurs şi la mai multă transpiraţie,

atât întru desăvârşirea prozodiei, cât şi întru aprofundarea

fondului de idei, atunci cu siguranţă el ar fi realizat şi sonete

ireproşabile în toate privinţele.

Încolo, ce să mai spunem decât că, în ciuda rateurilor în

privinţa structurii formale, găsim în volumul Flacăra din

piatră şi destule piese (inclusiv de inspiraţie erotică) demne de

talentul celui căruia i s-a acordat Premiul Concursului Naţional

de Poezie (Cluj-Napoca, 2005) şi, mai recent, Premiul pentru

poezie al Uniunii Scriitorilor, Filiala Bacău (2014). Să citim,

bunăoară, sonetul al 77-lea, un strigăt din rărunchii fiinţei

autorului, în faţa banditismelor abominabile de după

Decembrie 1989, a hoţiilor greu de suportat de orice român cu

adevărat iubitor de Ţară: „Unde-s pădurile de altădată?/

Unde-i umbra duiosului izvor?/ Unde-i patria cântecului de

dor?/ Vandalizate-s de-o bandă turbată!// Unde îşi mai fac

30

păsările sobor?/ Unde-i împărăţia adorată/ A cerbului cu

coroană-ncrengată?/ Toată a căzut sub tăiş de topor.// Unde-i

frunza verde care cântă?/ Cine-a lăsat munţii României goi?

Cine-a călcat în picioare legea sfântă?// Unde s-au aciuat

hapsânii ciocoi/ Ce-au lăsat în urmă doar răni şi moroi?/

Întreabă codrul din noi şi se-nspăimântă”. Aici, ca şi în alte

multe sonete ale lui Mihai Merticaru, miezul este mai valoros

decât coaja, fie aceasta şi una structurată după formulele

minunate ale „matematicii astrale”.

Petre Azaduca

P.S. Bunului prieten Mihai Merticaru, pe marginea volumului Flacăra din piatră, îi dedic patru „scântei” dintr-un sonet inspirat mie tocmai de cartea sa: „Din cremene amnarul flăcări iscă/ Pe Prometeu făcâdu-l de ruşine/ Ca hoţ de foc din vetrele divine…/ Şi-astfel amnarul faima i-o confiscă”.

31

Bucureşti,

l’amour de Dan Ciachir

Într-un captivant stil de memorialist, cu frecvente

trimiteri livreşti, îndeosebi din literatură şi celelalte arte, dar şi

din istoria ortodoxiei, din viaţa monahală autohtonă, trădând

scriitorul cultivat (reamintim că autorul a scris poezie, cărţi

despre creştinismul răsăritean, a tradus din limba italiană), Dan

Ciachir ne cucereşte şi acum cu un nou volum de evocări:

„Drumul cel mai scurt spre tine însuţi” (Editura Timpul,

Iaşi, 2015). Ceea ce vrem să subliniem acum este însă

puternicul sentiment de ataşament al scriitorului faţă de

Bucureşti, oraş pe care Dan Ciachir îl evocă precum ar face-o

pentru o iubită. Un Bucureşti frumos, fermecător, ospitalier, pe

ici-colo de un exotism cuminte, cu oaze de verdeaţă primitoare,

chiar şi cu mahalale decente, cu localuri îmbietoare şi chelneri

cuviincioşi, cu bucate delicioase şi vinuri curate („întotdeauna

mi-au plăcut localurile”), cu lume subţire, ţinând la eticheta de

altădată, urbea aşa cum o ţine minte din copilăria şi tinereţile

sale; fireşte, învăluită în haloul nostalgiilor primenitoare.

Oriunde s-ar afla, în afara Bucureştiului, revine cu săgeţile

amorului la dragostea sa dintâi. Reperul său cărturăresc în

materie e Mateiu Caragiale, cu a sa capodoperă „Craii de

Curtea-Veche”. O pildă: „Porniţi de la Veneţia spre casă, am

fost uimit şi bucuros să citesc pe un indicator rutier: Miramare.

Castelul este înconjurat de un parc, având o mică grădină

botanică. Pătrunzând în incinta sa, am înţeles că Mateiu I.

Caragiale privise palatul de jos, în vreme ce trenul în care se

găsea intra în Triest…”. Sau alta: „Când am coborât din maşină

în centrul Veronei, cu Gaudel în lesă, m-a izbit o căldură ca de

32

Bucureşti; ziua era la asfinţit. Prima impresie a fost de oraş

boieresc…”. Fragmente din primul din cele trei capitole, care

dă şi titlul micului volum de memorii (132 pag.), precizăm,

spre ştiinţa posibililor cititori, foarte plăcut la lectură. O

condiţie, cred, ca o carte să fie căutată. Popasul în Piaţa San

Marco, la cafeneaua Florian, veche de peste două secole, îi

aduce imediat în memorie vestitul local bucureştean Capşa.

„Berjerele şi scaunele de pluş stacojiu din interiorul cafenelei

Florian păreau identice cu acelea de la Capşa.(…) Un prieten

de-al tatălui meu, avocatul basarabean Feodor Mircea, m-a dus

la Capşa, în braseria-cofetărie, să mă trateze cu îngheţată

Marechal, un parfait dreptunghiular tras în glazură de

ciocolată…”. Dar, cu toate încântările produse de călătoriile

sale prin Europa, călătorii începute „la trei luni după

prăbuşirea regimului care mă împiedicase să ies în lume”,

prima fiind aceea în Malta, probabil, zice memorialistul, cea

mai frumoasă din viaţa sa, consideră că este un spectator

angajat, nu un turist, „care străbate lumea admirând creaţia lui

Dumnezeu şi înfăptuirile oamenilor” Aşadar, un om care

priveşte mai întâi spre el însuşi. A pornit la drumul poveştilor

sale de călător de la lectura unei cărţi admirabile: „La storia di

Venezia nella vita privata”, de Pompeo G. Molmenti, trasă

într-o ediţie de lux la o editură din Trieste. Lucrare căreia îi

găseşte, din punctul de vedere al scriiturii estetice, asemănare

la Iorga, contemporanul autorului italian.

Capitolul „Amintiri răzleţe” adună în paginile sale

creionări despre Valentin Teodorian, artistul liric şi –

surprinzător – autorul unei micromonografii dedicate unui

mentor al său, compozitorul şi dirijorul Nicolae Lungu, artist

liric destul de prezent în viaţa cultural-artistică a vremurilor de

dinainte de 1989, cu toate acestea, omul, după prăbuşirea

regimului comunist, „părea că întinerise”; despre domnul

33

Cozma, „chelner ieşit la pensie şi stăpânul unei căsuţe cu curte,

mai mult de dragul meseriei decât al câştigului, obişnuia să

primească la domiciliu persoane demne de încredere dornice de

un prânz sau o cină de calitate, bine servite, stropite cu un vin

autentic”; despre tatăl său, lector la Facultatea de Istorie a

Universităţii Bucureşti, aflat la strâmtoare – ştim din proprie

experienţă cât de neplăcute erau chemările la Comisariatul

Militar –, atunci când a fost convocat să facă o concentrare ca

rezervist; despre Nicolae Herlea; despre cutremurul din 4

martie 1977… Şi despre alte personaje şi locuri. Evident,

bucureştene. Iarăşi, intersecţia cu Mateiu: „Identificasem şi eu

câteva locuri din Craii…, începând cu acela în care

povestitorul intra şi ieşea de la Arnoteni prin fundul fără uluci

al curţii ce răspundea pe cheiul drept al Dâmboviţei, ceva mai

sus de Mihai Vodă. Pe podul de la Mihai Vodă întorcea

tramvaiul 25, iar la vreo sută de metri mai jos, spre fosta

Operetă, în dreapta râului, exista o clădire în formă de

potcoavă, cu etaj…”. Astfel de detalii urbanistice, arhitecturale

aflăm în multe pagini. Mărturie că Dan Ciachir cunoaşte

Bucureştiul ca pe propriile buzunare. Recursul la „Craii…” îi

prilejuieşte să-şi dezvăluie admiraţia pentru acest roman, cât şi

pentru nuvela „Sub pecetea tainei”, pentru scriitorul (adevărul

e că este autorul unei singure cărţi remarcabile), care, se ştie, a

adunat preţuitori ai săi într-un club prezidat de Ion Barbu. Şi

unde se putea pune la cale un asemenea insolit grup decât la

Capşa! „În ultimele luni de normalitate (ale anului 1947 –

n.m.), înainte de dezlănţuirea terorii”. Deseori, în faţa unui

pahar cu vin, bine-nţeles, într-o locantă, în memorie îi răsar

secvenţe din trecut – apropiat sau îndepărtat. Aşa, bunăoară, la

o masă din restaurantul unui hotel din Arad, cu un pahar de

Cadarcă de Miniş în faţă, îşi aminteşte de fuga baronului

Neumann peste graniţă, în anul 1948, cu un avion de vânătoare,

34

o evadare din lagărul democraţiei populare ca într-un roman

poliţist. Deschiderea unui mic anticariat în „Pasajul Macca-

Villacrosse, care leagă Calea Victoriei de strada Eugen

Carada” e ocazia nimerită de a nara cum a cumpărat antologia

Lume veche, lume nouă, cu articole semnate de Arghezi şi face

o interesantă digresiune despre publicistul român de origine

poloneză Uhrynovski. În aceste 28 de amintiri… pe săritele,

Dan Ciachir ne ademeneşte şi cu alte povestiri captivante, în

care sunt aduşi din cenuşa timpului Constantin Tănase,

Alexandru Giugaru, „copilul din flori al lui Take Ionescu”,

istoricul M. Brâncoveanu, secretarul Regelui Mihai I, actorul şi

graficianul Nuni Anestin, fiul talentatului publicist interbelic

Ion Anestin, Barbu Brezianu, Argetoianu ş.a. Pentru noi

revelatoare sunt întâlnirile cu nişte gazetari din Occident care,

veniţi în România după anul 1990, să afle cum merg lucrurile

către democraţie, s-au dovedit, în articolele publicate, nişte

comunistoizi deghizaţi. Când Dan Ciachir, la solicitarea a două

ziariste italiene, a scris un articol pentru „Il Manifesto”, a

constatat – abia după trei luni a avut prilejul să citească ziarul –

că „toate formulările anticomuniste dispăruseră din text”.

Secţiunea „O formă de samizdat” este consacrată

relaţiei autorului cu lumea bisericească, cu universul monahal,

pe care, am constatat nu numai din acest sintetic op, le ştie prea

bine şi îi sunt apropiate. O săptămână petrecută la Mănăstirea

Dintr-un Lemn, în toamna anului 1982, întâlnirile cu P. S.

Gherasim, pe la alte lăcaşe monastice şi la Episcopia

Râmnicului, apoi cu părintele Paulin Lecca, autorul unei cărţi

în manuscris („Frumosul în opera lui Dostoievski”), o bucăţică

din iarna anului 1988, la Mănăstirea Căldăruşani, şi alte periple

pe la schituri şi mănăstiri, toate îi conferă scriptorului pretexte

de a face consideraţii privind „samizdatul bisericesc”. Ce au

cuprins lucrări copiate şi multiplicate, iniţial la maşina de scris,

35

pe urmă, la xerox, atât texte din Sfinţii Părinţi, cât şi cărţi

scrise de teologi contemporani.

Într-o pagină, Dan Ciachir scrie cu aceeaşi melancolie,

pe aceeaşi temă dragă, recurentă: „Bucureştiul de acum 50 de

ani era un oraş nepoluat – dacă existau pe atunci 15.000 de

automobile particulare –, curat, stropit dis-de-dimineaţă şi

seara de cisternele municipalităţii, înconjurat de multe locuri

frumoase de agrement. Scara ieşirilor duminicale începea cu

Cişmigiul plin de tineri…”. Dan Ciachir poate spune, cu mâna

pe inimă: Bucureşti, mon amour… (Cum am citit şi în

volumele de literatură memorialistică, semnate de acelaşi,

„Când moare o epocă” şi „Şi noaptea asta va trece”,

comentate de noi şi în alte reviste). Ca despre o iubire pierdută,

depozitată însă pentru totdeauna în memoria sa afectivă.

Vasile Iancu

36

Caruselul revistelor

O revistă la care

Eminescu s-ar fi abonat

Realizată de o echipă de profesionişti talentaţi

(Redactor-şef, Marc Ulieriu; Senior Editori, Alexandru

Mironov, Cristian Român, Andrei Dorobanţu; etc), revista

Ştiinţă & Tehnică se adresează nu numai specialiştilor, ci şi

tuturor celor care doresc să fie întrucâtva la curent cu cele ce se

întâmplă în cele două mari domenii specificate în titlul

publicaţiei, rotunjindu-şi astfel cultura cu cunoştinţe menite să

le lărgească orizontul de oameni conştienţi de locul ocupat nu

doar în societate, dar şi pe Terra şi în Univers.

Ce cuprinde numărul pe Iulie-August 2015 al revistei?

Pe lângă o mulţime de ştiri importante (din tehnologie,

medicină, neuroştiinţe, psihologie, informatică, astrofizică,

explorare extraterestră etc.), o serie de texte mai dezvoltate

care ne deschid larg ochii asupra realităţilor multiple în care

trăim, fie că este vorba de Astronautică, de perspectivele

mineritului pe Selena, fie de un parazit microscopic,

Toxoplasma gondii, parazit capabil să-ţi manipuleze

comportamentul până într-acolo încât să te împingă la

sinucidere. Apoi plonjăm în fenomenul tot mai alarmant al

încălzirii oceanelor, ori ne confruntăm cu întrebarea de ce nu

mai este Pluton planetă. Nu este ocolită genetica, de pildă

faptul că s-au descoperit în genom elemente mobile, aşa-

numiţii transpozoni, nişte „jumping genes” responsabile de

modificarea configuraţiei genomului pe parcursul vieţii unui

organism, dar probabil şi cu funcţii încă nedescifrate.

Interesante sunt şi paginile dedicate unei teme de fizică

37

computaţională sau cele rezervate istoriei laserului (un serial

ajuns la episodul 8, care de data aceasta ne explică ce sunt

radiaţiile gamma şi care sunt aplicaţiile acestora). Evocată este,

cu ocazia împlinirii a 115 ani de la naştere, personalitatea

inginerului şi savantului român Elie Carafoli, care a adus

„contribuţii fundamentale în dezvoltarea teoriei aerodinamicii,

în crearea şcolii româneşti de inginerie aerospaţială şi în

dezvoltarea industriei aeronautice în ţara noastră” (Cristian

Român). În vecinătate, un interviu luat de Adrian Nicolae

reputatului genetician francez de origine română Denis Buican,

autor, între foarte multe altele, al cărţilor La Révolution de

l’évolution (Paris, PUF, 1989) şi Epopée du vivant. L’évolution

de la biosphère et les avatars de l’homme (Paris, Frison-

Roche, 2003). Este de reţinut răspunsul lui Denis Buican la

întrebarea de ce selecţia naturală argumentată de Charles

Darwin este atât de criticată de creaţionişti, dar şi acela la

întrebarea cât de mult a influenţat Darwin munca şi viaţa lui

Denis Buican, răspuns din care cităm un fragment: „Sigur că

activitatea pe care am dus-o de-a lungul vieţii a fost legată în

mai multe feluri de darwinismul fundamental. Ca darwinist

convins am criticat pentru prima dată, şi în 1969, dar şi

înainte de acest moment, pe Trofim Lîsenko şi darwinismul

sovietic, un darwinism care nu era decât o denaturare, o

negare a evoluţiei darwiniste. Şi am făcut asta cu pericolul

vieţii. [O făcuse mai înainte de a se expatria în Occident, – notă

Traian Căulea] Da, pot spune că darwinismul m-a influenţat

pozitiv în gândire şi negativ în carieră. Am dezvoltat

darwinismul, l-am completat, şi eu m-am dezvoltat odată cu el

în cercuri concentrice asemenea unui arbore. Eu am văzut în

evoluţia propusă de Darwin o evoluţie multipolară a valorilor.

Şi astfel am încercat să mă dezvolt pe mai multe domenii, de la

genetică, biologie, la istorie, filosofie şi chiar poezie”. De

38

observat stilul oral, dezlânat, deoarece nu este vorba de un

interviu scris, ci de unul plin de spontaneitatea şi de tatonările

şi provizoratul oralităţii, încununat însă de sinceritate.

Dar să ne oprim, în mod cu totul special, la textul

intitulat Explorarea sistemului solar (autor, Claudiu

Tănăselia), unde ne sunt înfăţişate cele mai recente cercetări

cosmice, întreprinse cu ajutorul sondelor spaţiale, inclusiv de

către China. La un moment dat, citim: „MESSENGER, prima

sondă care a orbitat planeta Mercur, şi-a încheiat misiunea

plonjând spre suprafaţa planetei cu o viteză de peste 14.000

km/h, în data de 30 aprilie 2015, undeva în regiunea craterului

Shakespeare, la nord de craterul Eminescu (pentru că dacă nu

ştiaţi, una din cele mai importante forme de relief de pe

Mercur poartă numele poetului român” (pg. 66). Personal, nu

ştiam. Am căutat imediat pe Net informaţii suplimentare, de

exemplu pe saiturile Cum a ajuns Eminescu pe planeta

Mercur şi NASA recunoaşte şi onorează valoarea lui

Eminescu. După cum este arhicunoscut, Eminescu nutrea un

interes aparte, în afară de filosofie, pentru ştiinţele exacte, între

care şi astronomia, lucru evident pentru orice cititor al liricii

sale, ca să nu mai vorbim de cei care examinează celebrele lui

manuscrise. Altfel nici nu ar fi putut Eminescu să scrie poeme

ca Scrisoarea I, La Steaua ori Luceafărul.

O presupunere ni se pare aici la locul ei. Dacă pe

vremea genialului poet ar fi apărut în România o revistă cu

profilul aceleia de care ne ocupăm, foarte de crezut este că

Eminescu s-ar fi abonat la ea. Sau măcar ar fi căutat-o stăruitor

prin biblioteci.

Traian Căulea

***

39

Întâlnirea lui Vasile Andru

cu Raisa Gorbaciova

Despre extraordinara întâlnire din 1989 a lui Vasile

Andru cu Raisa Gorbaciova am aflat abia din prefaţa semnată de

el la ediţia a II-a, revăzută, a cărţii Viaţă şi semn (Editura

Herald, Bucureşti, 2005), unde fabulosul eveniment este relatat

în nu mai mult de nouă rânduri, autorul explicitând că prima

ediţie a volumului „se leagă de întâmplarea că i l-am oferit

imediat după apariţie, în iulie 1989, când soţii Gorbaciov s-au

aflat la Bucureşti. Doamna Gorbaciov (sic!), luând cartea şi

citind titlul ei, a întrebat cum se traduce în ruseşte. Am

răspuns: «Jîzni i znak». A întrebat: «Semn, adică simbol?» Am

adăugat: «Semn, adică prevestire şi alfabet tainic. Semn adică

augur (omen) şi minune. Chiar întâlnirea aceasta este un

semn»” (pp. 8-9). Atâta tot! Telegrafic şi confuz. Dacă însă

cititorul va lua numărul din Aprilie 2015 al revistei

„Convorbiri literare” şi va citi partea a IV-a a textului În

preajma revoluţiei/revelaţiei, nişte însemnări de jurnal

dezvoltate, atunci mirările, nedumeririle sale se vor risipi, mai

ales în cazul în care nu se va mulţumi să parcurgă numai

fragmentele ce reproducem mai la vale:

„Sâmbătă, 8 iulie 1989./ Ora 11:45, pe Calea Victoriei.

Întâmplare, coincidenţă sau sincrodestin. S-a petrecut astfel:/

Ajung la Calea Victoriei, vreau să trec strada în direcţia

Biserica Albă. Un miliţian îmi spune să nu trec strada, să

aştept puţin: va trece o coloană oficială. Soare intens. Aştept

relaxat. Coloana se zăreşte venind. Bănuiam cine este, pentru

că azi, 8 iulie, în Bucureşti sunt evenimente (conspirative, le-aş

zice): conclavul Pactului «V». Coloana e tot mai aproape.

40

Atunci îmi trece prin cap, ca într-o doară: Ce-ar fi dacă

această coloană s-ar opri, aşa deodată…Coloana oficială –

motociclete, maşini negre – e aici. Şi aşa deodată, o maşină, o

Volga neagră opreşte exact în dreptul meu./ Din maşină

coboară Doamna Raisa Gorbaciova. Văd că înaintează spre

trotuar, spre locul unde mă aflu eu. Întinde mâna spre mine. Îi

sărut mâna, politicos, bucuros. În acest timp, din celelalte

maşini coboară buluc însoţitorii, suita, escorta, kaghebeul şi

securitatea. Ne anturează. În acest timp, câţiva trecători de pe

stradă se opresc şi ei, se formează un cocoloş de oameni.

Raisa Gorbaciova mai întinde mâna spre 3-4 oameni care se

cocoloşesc pe aici./ În acel moment, deschid geanta şi scot

cartea mea Viaţă şi semn, şi i-o ofer. Doamna Raisa

Gorbaciova ia bucuroasă cartea (aşa cum ar primi o floare!)./

«Dumneavoastră sunteţi autorul cărţii?» mă întreabă. «Da!»,

răspunde prompt translatorul, înaintea mea. Apoi răspund şi

eu: «Da. Sunt scriitorul Vasile Andru»./ Apoi văzând că ea mai

rămâne să adreseze câteva vorbe oamenilor, îi cer, proşu vas,

să-mi dea cartea să-i scriu o dedicaţie. Mi-o dă. / Sunt

emoţionat, nu-mi vin cuvintele, sau vin prea multe, în fine,

scriu o dedicaţie foarte simplă; însoţită de un cuvânt

potrivit,[…] «mulţumesc pentru transparenţă»./ Între timp,

dânsa adresează o întrebare unui tânăr, care se oprise şi el să

caşte gura: «Hei, tinere, cum trăiţi voi?». Dar acesta era cu

totul încâlcit în fericire, aşa că translatorul găseşte de cuviinţă

să-l ajute, răspunzând în locul lui: «Oceni haraşo». Doamna

Raisa Gorbaciova s-a amuzat foarte tare cât de isteţi sunt

translatorii. […] / N-a aflat nimic, toţi aveau gura încleştată

de zâmbete topitoare. Efectul produs îi făcea plăcere

oaspetelui, evident. Au mai fost şi ceva îngânări vesele,

optimizate la traducere de către translator. […] / De altfel,

totul a fost trăsnet de scurt. Cred că întrevederea stradală a

41

durat în totul vreo 12 minute… nu am notat, ci doar estimez

post factum. Nici dânsa nu cred că voia să producă vreo

manifestaţie stradală, aşa că a curmat întrevederea./ S-a întors

către mine…[Aici urmează dialogul reprodus din prefaţa ediţiei

a II-a a cărţii, dialog care a continuat şi s-a sfârşit astfel] «Şi

despre ce-i vorba în carte?» mă întreabă. Spun: «Despre

optimizare umană, despre cumul de soartă bună»./

«Psihologie?» întreabă. /Da, zic./ «Şi toate astea se petreceau

sub ochii securităţii şi ai kaghebeului», avea să scrie în

suplimentul «României Libere», peste un an./ Doamna Raisa

pune cartea mea lângă poşeta ei albă. Face tuturor o urare de

despărţire, astfel: «Fiţi sănătoşi! Să aveţi o vară bogată, să vă

rodească bine câmpul!». Apoi s-a dus spre automobilul dânsei,

a urcat şi convoiul s-a pus în mişcare”. Şi textul se ocupă de

alte întâmplări, cu alte nume de oameni, toate legate strâns de

incredibilul eveniment.

Am spus că mirările/nedumeririle celor care au citit

cele 9 rânduri din prefaţa la ediţia a II-a a cărţii se vor risipi. Şi,

într-adevăr, ele se risipesc. Apar însă altele. Pentru că te lasă

stupefiat faptul că, în ziua de 8 iulie 1989, Vasile Andru a putut

să scrie în jurnalul său despre ceva ce avea să se petreacă abia

peste un an (?!), adică în vara lui 1990. Cuminte ar fi fost să se

adauge la alineatul cu pricina o paranteză explicativă.

Altminteri se rămâne cu bănuiala că jurnalul este unul

contrafăcut.

Zaharia Ciocântă

***

42

Liana Alecu,

o traducătoare neglijentă

Nu este pentru prima dată când Liana Alecu publică în

revista de mare ţinută intelectuală Cafeneaua literară

traducerea unui text din faimoasa carte de conversaţii

(interviuri, de fapt) a lui Jules Huret intitulată Enquête sur

l’évolution littéraire, unde autorul ajunge la concluzia că

„meseria literară nu scapă legii feroce a concurenţei esenţiale

pentru viaţă, şi că aici, ca în orice profesie, interesele

materiale primează şi tiranizează apetenţele spirituale” (am

citat din prefaţă).

De astă dată ni se pune sub ochi conversaţia lui Jules

Huret cu Anatole France. Marele prozator susţinea sus şi tare

(în anul 1891) că este absolut evident că naturalismul este

mort, adăugând însă imediat că recunoaşte faptul că Flaubert şi

fraţii Goncourt au inaugurat magistral acest procedeu literar

metodic şi că Zola [citez acum din traducerea Lianei Alecu,

apărută în nr. 4/ Aprilie 2015 al revistei menţionate], „prin

romanele Măciuca (în original L’Assomoir) [aşa ortografiază

doamna Liana Alecu!], Crâşma şi Germinal, a continuat în

forţă opera începută”. Aşadar, traducătoarea ne vorbeşte de

trei romane, acolo unde Anatole France nu se referă decât la

două: L’Assommoir şi Germinal. Festa i-a jucat-o termenul

„assommoir”, traductibil atât prin „măciucă” sau „ciomag”, cât

şi prin „crâşmă”, în cazul dat cârciuma ca loc de pierzanie al

personajelor romanului lui Zola, loc de degradare, de

îndobitocire. De aici am pornit la examinarea mai îndeaproape

a transpunerii în româneşte a textului cu pricina. Şi repede am

constatat nu numai atribuirea de sensuri arbitrare unor cuvinte

(exemple: à tort este aiuristic tradus prin gratuit în loc de pe

43

nedrept; saleté este cu uşurinţă tradus prin mizerie în loc de

mârşăvie ori obscenitate; durée este în mod facil tradus prin

durată, în loc de dăinuire; sintagma matériel

d’expérimentation este tradusă prim material de experimente,

în loc de material de experimentare; versul lui François

Coppée Je suis le froide et la méchante souveraine este tradus

prin Sunt recea şi malefica suverană, în loc de Sunt distanta şi

răutăcioasa suverană; etc.), dar şi fraze întregi stau sub semnul

unei neglijenţe impardonabile. Exemple: Il n’y a presque plus

que les femmes qui lisent le roman, c’est un fait, les hommes

n’ont pas le temps sună la traducătoarea noastră în felul

următor: Nu mai există aproape nimeni care să citească

romanul, este un adevăr, bărbaţii nu au timp. Rateul este de-a

mirările, din moment ce fraza originală în cauză nu prezintă

nici o dificultate deosebită, putând fi tradusă corect de orice

mediocru ştiutor de limba franceză. Sau fraza Je préférerais, en

effet, la langue moderne avec laquelle on peut tout dire, quand

on a du talent devine, la Liana Alecu, graţie unei banale erori

de tipar, un salt în incomprehensiv: Aş prefera, într-adevăr,

limba modernă în care putem exprima orice vreme, atunci

când există talent. Aici scăparea este una de corectură,

traducătoarea vrând desigur să spună orice vrem, şi nu orice

vreme.

Aceeaşi incredibilă neglijenţă o face pe Liana Alecu să

stâlcească numele unor scriitori francezi foarte cunoscuţi.

Astfel, Pierre Loti devine la ea Pierre Lot, Jules Lemaître este

„tradus” prin Jules Lemaitre, iar Leconte de Lisle este scris (de

două ori la rând, ca să ne intre bine-n cap!) Lecomte de L’Isle.

Ceea ce este incalificabil.

La sfârşitul acestui text, mă întreb: de unde interesul

revistei piteştene pentru cartea de interviuri a lui Jules Huret?

Este oare astăzi de actualitate la noi darwinismul său în materie

44

de viaţă literară? Căci acel Avant-propos la volumul Enquête

sur l’évolution littéraire se încheie cu o frază extrem de

grăitoare în această privinţă: Sunt deci constrâns să observ, sub

aparenţele înălţătoare ale unei lupte pentru artă, aprigele şi

dureroasele şi josnicele necesităţi ale luptei pentru viaţă.

Scarlat Ciurezu

*** Oare Magistrul din Cajvana

îşi va presimţit moartea?

Revista sătmăreană „Acolada” (director general, Radu

Ulmeanu; director, Gheorghe Grigurcu), a publicat în al său

nr.5/ mai 2015, partea a VII-a a unui serial al lui LUCA PIŢU

intitulat Lexiconul figurilor căjvănare, de data aceasta un

mănunchi de 16 articole, cel de-al 16 consacrat lui însuşi. Când

l-am citit, cum să-mi fi trecut prin minte că, numai peste câteva

săptămâni, autorul vestitei cărţi Însem(i)nările magistrului

din Cajvana nu va mai fi în viaţă? Funebra veste mi-a dat-o,

din Tomeştiul său, Radu Părpăuţă, cel care s-a apucat de

traduceri din literatura rusă tocmai la îndemnul celei mai

strălucite dintre „figurile căjvănare”.

Am recitit de curând, cu inima în doliu, textul 16 din

Lexiconul figurilor căjvănare, VII şi mi s-a părut de astă dată

un fel de auto-necrolog. Oare îşi va fi presimţit Luca Piţu

moartea şi a ţinut să lase posterităţii, în dialectul său strict

individual, umoristic, băşcălios, o scurtă biobibliografie

întocmită acribios? Ipoteza mi se pare plauzibilă. Fapt este că

45

acela numit de către unii „Fenomenul Luca Piţu” nu mai este

printre cei vii, de duminică 14 iunie 2015..

Să reproducem aici, cu cuvenita pioşenie, un fragment

din prima parte şi un altul din ultima parte a „articolului” de

„lexicon” care se referă la autorul, între multe altele, al cărţii

Sentimentul românesc al urii de sine:

„LUCA LUI VASILE AL LUI CASIAN AL LUI

PRECOB AL LUI DZAHARIE. Auctorul lexiconului de faţă,

anarho-eseist de felul său, tot în localitatea cajvaniană din

Bucovina Meridională născutu-s-a, la numai câţiva kilometri

de biserica hatmanului Luca Arbure, pe 15 [sic!] ianuarie

1947, iar de şcolit, ehehei, se va fi şcolit la Gura Humorului,

unde avea să-şi săvârşească studiile secundare, pe cele

superioare încheindu-şi-le în Iaşi, la Facultatea de

Filologie/Litere, unde şi preda diverse discipline de

specialitate între 1970 şi 2012, data lăsării sale jubilatorii la

vatră postuniversitară. But keep it in mind: mai avea la un

moment dat Magister Casvanaeus în şantierul mintal, chiar

cocoşat de beteşuguri senectutice, laringită cronică, sinuzită

netratată + alte drăgălăşenii amiotrofice, un Lexicon al

figurilor liceale, un Lexicon al figurilor studentine, ba şi un

Lexicon al figurilor universitare, tot în spiritul arhondologiei

paharnicului Constantin Sion gândite. (…).

Gândirostivieţuitor privat + doctor indocent + juisor al

postistoriei + văduv după Universecumetrialitatea Cuzană de

pe vijeliosul Bahluviu + anarho-eseist + chieur de long +

compisseur de longue haleine + enculeur de mouches à

merdre + jogger + walker + blogger + rapper (născut, în

Bucovina Meridională, la numai câţiva kilometri de Besearica

Hatmanului Luca Arbure, pe 14 ianuarie 1947), Cajvaneul,

also known as Don Luchino Pizzuti da Focşangeli, pare chitit,

judecându-l şi după poznele antropologogice de mai la deal,

46

constituind, ele, un lexicon, din păcate incomplet, de lucrări

anamnezice asupra figurilor căjvănare, să îşi numere,

secondat sau nu de naveta esenţială din dotare, încă o dată –

asemenea oricărui gospodar pornit spre das Weltgericht, către

adicătelea moara Giudeţului Hegelian Universal, ce? Nu,

more nastasiano, ouăle…ci sacii – ba chiar şi ţuhalii – din, vai

,harabaua supraîncărcată”.

Iar la sfârşit se înşiruie, inventate pamfletăreşte,

decoraţiile, insignele şi ordinele primite de Luca Piţu – „fie şi

numai în vis”.

Miana Scutelnicu

47

Beyond the rubrics

Uimitorul cuplu

Petru Ursache & Magda Ursache,

văzut de Radu Mareş

Noul volum de eseuri al omniprezentei prin reviste

Magda Ursache (Editura EIKON, Bucureşti, 2015), cam

derutant intitulat Noi vrem Cuvânt! sau alte feluri de

cenzură, conţinând mai ales eseuri ultra-bătăioase, se deschide

cu o prefaţă în bună parte narativă, Ursăcheştii, în care

prozatorul Radu Mareş evocă împrejurările în care i-a

cunoscut, într-o toamnă, la Piatra Neamţ, pe soţii Petru

Ursache şi Magda Ursache, unde „treburi de editor” îl duseseră

la un „simpozion dedicat cărţii şi scriitorului”. Nu vom stărui

asupra atmosferei cinei festive la care clujeanul (originar din

Bucovina) i-a remarcat imediat pe cei doi U, unul afişând, în

tăcere, „un zâmbet politicos, atoateînţelegător”, pe când

consoarta acestuia turuia non-stop. Zice clujeanul: „Mi-o

amintesc cu precizie: o vervă torenţială, inepuizabilă care, de

ce să n-o recunosc, te ia în stăpânire cu o autoritate la care

eşti obligat să cedezi pasul”. Autorul prefeţei trece apoi la

consideraţii mai de profunzime, care ne dovedesc că, între

timp, a citit destule dintre cărţile Ursăcheştilor, urmărindu-le

evoluţia şi uimit de-a binelea de solidaritatea absolut

fenomenală a cuplului în cauză, în vremuri de restrişte.

„Familiile (ne spune Radu Mareş) în care ambii soţi scriu – o

ştiam din numeroase observaţii – sunt de o natură aparte. Pe

mine, recunosc, mă intimidează, mă pun în gardă, ca un

animal cu două capete pe trunchi unic. Despre cei doi ieşeni

48

nu ştiam absolut nimic, cred că nici ei n-aveau habar de ce

hram port. Cunoscusem sancţiunile severe care, în vechiul

regim, în lumea redacţiilor de reviste, a editurilor, îi loveau pe

cei vinovaţi de vreo greşeală interpretabilă politic. La Tribuna,

în Cluj, cazul poetului Victor Felea, întrucâtva asemănător cu

cel al Magdei Ursache de la revista Cronica din Iaşi, avusese

un deznodământ mai puţin drastic datorită exclusiv intervenţiei

lui D. R. Popescu, la data respectivă şeful absolut al

scriitorimii române – pentru Magda U., la Iaşi, n-avusese cine

să sară în foc s-o salveze. Cunoşteam, şi am şi scris despre

asta, şi situaţia când te afli la ananghie şi remarci privirea

albă, oarbă cu care te ţintesc cei din jur, confraţii de la care

zadarnic aştepţi măcar o vorbă bună, fie ea şi una de

complezenţă. Cazul Magdei U. e însă deasupra tuturor

baremurilor ştiute, de-o atrocitate aproape suprarealistă.

Cunoscându-i mai bine, asta am şi admirat la cei doi:

solidaritatea la greu, umăr la umăr, dovedită infisurabilă pe

termen lung şi când nu e în zare nicio speranţă. Solidaritate la

succes am văzut. Când însă soarta te strânge în cleşte şi curge

sângele abstract al intelectualului, al artistului – am studiat şi

asta – e rareori că sentimentele ce leagă un cuplu durează,

rezistă. Mă uitam la ei când ne întâlneam, văzându-i mereu cu

aceeaşi uluitoare poftă de muncă, fiecare cu un milion de

proiecte, ca la a şaptea minune. Recunosc: nu se poate să nu-i

fi invidiat în secret”.

Portretul acestui indestructibil duo este completat astfel,

neocolindu-se tuşele mai problematice, la hotarul dintre

encomiastic şi judecata critică, dar cu o comprehensiune

empatică de admirat: „Când i-am cunoscut şi, pot spune acum,

am devenit buni prieteni, soţii Ursache îşi consumaseră cele

câteva experienţe ale libertăţii de după 1990: mitinguri

entuziaste, în primul rând. În afară de asta, publicaseră în

49

dreapta şi stânga din ce aveau strâns în arhiva privată, se

aventuraseră în editare de cărţi, începând cu Doina lui

Eminescu, dar şi cu alţi autori proaspăt scoşi de la index, plini

de entuziasm, dar şi cu inocenţa un pic caraghioasă trăită de

noi toţi, ceştilalţi, cu credinţa că asta înseamnă ceva important

pentru obştea noii Românii, ceva necesar în termeni absoluţi.

Toate se întâmplau însă în vacarmul aiuritor din jur vegheat

de sus de zâmbetul până la urechi al ui Iliescu şi de ceilalţi

tartori aflaţi la butoane, pentru care necesar şi important era

altceva. În această hărmălaie aiuritoare, Magda U. avea să

înceapă să-şi facă publică povestea sperând totodată să-şi

plătească şi unele poliţe ţinute la frigider de ani de zile. Am

luat act de toate acestea de la distanţă şi cu un anume recul

cinic, condiţii care permit să măsori mai bine efectele. Or,

efectul era zero barat. Războiul declarat inamicilor din

proximitate al Magdei U., ca scriitor kamikadze, n-avea nicio

şansă. Era pierzător pe toate fronturile şi fără nicio satisfacţie

luminoasă. Cei care puseseră umărul să-i distrugă viaţa erau

acum decoraţi, primeau premii, ocupau funcţii importante,

glorioase şi câştigau bani, nu le avea nimeni grija: se vedea cu

ochiul liber, nu era nevoie de lupă. N-am o consideraţie

specială pentru cei dispuşi să vină la ocazie cu «sfaturi de

viaţă». Şi, după multe experienţe proaste, mă feresc să intru eu

însumi în acest rol. Amicalmente am sfătuit-o totuşi: lasă-i

naibii! Nu-i ierta, dar ignoră-i. Şterge-le numele din agendă. A

fost însă un sfat de-a surda. Ca samuraiul rămas cu sabia în

dinţi, singur în junglă, ani de zile după terminarea războiului,

Magda U. şi-a continuat, lovind crâncen, în dreapta şi-n

stânga, nedispusă la cruţare, acest box cu umbra sau, mai bine

zis, cu aceleaşi fantome. N-ar fi reuşit s-o potolească nimeni şi

nimic. Şi cred acum că aşa e bine să fie./ Există nedreptăţi

peste care, la bilanţ, nu poţi trece închizând ochii? Substanţa

50

iertării, la care facem trimitere când şi când, e – sau poate fi –

şi de altă natură decât cea a învăţăturii creştine? Goma a

spus: iert dar nu uit. Şi, dacă l-am citit corect, pentru el

uitarea e un păcat grav. În lumea superficială cu tot ce e

comandament moral în care trăim la aceste întrebări se ridică

din umeri. Dar ofensele grave pot fi şterse ele cu guma? Am

auzit şi teza după care din minte trebuie eliminate toate

sentimentele negative care rod, macină, mortifică,

îmbolnăvesc. Uitarea care «e-scrisă-n legile omeneşti» ar fi,

aşadar, o operaţiune de igienizare mentală. Ştergi fişierul

virusat. Politica mea, recunosc că un pic oportunistă, spune că

e de evitat să te substitui altcuiva ca să-l judeci. Deşi absolut

totul ne îndeamnă s-o facem, ba chiar adesea ne şi obligă”.

Deşi binom de nedisociat, între Magda U. şi Petru

Ursache clujeanul Radu Mareş percepe diferenţe care sar în

ochi: „Ca să te apropii de profesorul Ursache, trebuie urcate

câteva trepte, e ceva mai complicat decât relaţia de cunoaştere

cu un scriitor de beletristică şi opera sa: mi-am dat seama

foarte repede de asta. El, savantul, nu făcea caz de statutul

său, dar îl simţeai tu, ca radiaţia corpului încins, dacă nu erai

nesimţit și te comportai ca atare. Cunoştea, trăise până-n fibră

condiţia de exclus a Magdei U. şi toată nebunia coşmarelor

fără capăt dar reacţia sa de răspuns nu devenea sesizabilă.

Între el şi lume era un zâmbet plin de amenitate, ca o pavăză.

Şi, în tot cazul, cele mai străine îi erau reacţia viscerală de

răspuns, imprecaţia, epitetul coroziv. Prin natura lucrurilor

era însă constrâns să vieţuiască la un pas de lumea de clovni

tragici a literatorilor, atraşi magnetic de Magda U., să le

suporte toanele (ca şi cum nu le-ar observa), micile mizerii,

obositoarea, sâcâitoarea egolatrie. O făcea – l-am studiat – cu

o demnitate de statuie. Linia insesizabil de subţire dintre el şi

ceilalţi era, dacă ştiai să priveşti, imprescriptibilă. Deşi până

51

la prietenie mai era mult – ea, prietenia, însemnând altceva –,

ne-am urmărit şi citit între noi. A mai fost şi amănuntul

(bagatelizarea este aici ironică, notă M.C.) că ne-am găsit de

aceeaşi parte a baricadei, prin cele câteva credinţe

intelectuale elementare care, azi, grupează lumea ca polii

magnetului”.

Din cele 12 pagini ale frumoasei prefeţe, să mai cităm

un alineat. Spune Radu Mareş, cu intuiţia sa de prozator căruia

nu-i scapă subtilităţile psihologiei diferenţiale: „Cei doi

Ursache nu seamănă, fie şi judecând după felul de a face

explozie. Timpul, vitregiile nu puţine, vieţuirea – care se

împarte la doi, aritmetic – într-un mediu ostil, poate şi

comuna, totala dăruire pentru citit-scris i-au sudat însă până

la a nu putea fi imaginaţi decât împreună. (De asta

«Ursăcheştii».) Ei alcătuiau una din acele familii de modă

veche, indestructibile, care se mai găsesc ici-colo în generaţia

noastră, a dinozaurilor şi vor deveni curând amintire. În

portretul de cuplu, Magda U. are însă profilul distinct al

personalităţii accentuate, chiar foarte accentuate”.

Ar mai fi fost de spus că Petru, „Bătrânul”, a avut

curajul să o îndemne pe Magda să fie cea ce deja era: o

luptătoare cu condeiul, neînfricată, în serviciul Adevărului. În

interviul luat ei de Lucia Negoiţă, în Septembrie 2014, şi reluat

din revista „Acolada” la sfârşitul cărţii Noi vrem Cuvânt!,

Magda U. ni se destăinuieşte din nou, spunând: „Lui Petru îi

datorez tot ce-am scris şi, poate, voi mai scrie. «În lume,

necazuri veţi avea dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea», îmi cita

el din Ioan (16, 33). Am trecut, cumva, peste sincopele mele

profesionale graţie lui./ Ochii îi deveneau de un albastru

radios când îi plăcea ce scriam, mai cu seamă ce numea, puţin

persiflant, «faptele tale de arme publicistice». Mereu mă

sfătuia să nu las garda jos. «N-ai fost destul de curajoasă în

52

textul ăsta. Spune până la capăt ce ai de spus. Ostinato. Model

Goma». Sau, în nota ştiut – persiflantă: «Scoate gheare, nu ai

gheare, pisică?»/ Mai mult decât pe mine, pe el îl bucurau

cronicile favorabile. Primul a fost Constantin Călin. M-a

încurajat într-un moment greu: «Probabil că am să produc

mirare spunând că unul dintre cei mai buni şi curajoşi

prozatori de azi e o femeie: Magda Ursache»”.

Probabil că dedicaţia Magdei U., de la pagina 17 a

volumului, nu are acoperire sută-n sută, dar nici prea departe

de acest procentaj nu este: „Lui PETRU, pentru că îi datorez

toate cărţile mele: şi cele scrise, şi cele încă nescrise”. Oricum,

Magda U. este de o generozitate colosală, mai ales când este

vorba de jumătatea ei, de care s-a despărţit într-un mod atât de

tragic. Şi definitiv inconsolabil.

Marcu Cebza

52 Spiritul Critic