Spiritul Critic...1 Spiritul Critic Revistă cu volum şi periodicitate variabile „Critica a fost...
Transcript of Spiritul Critic...1 Spiritul Critic Revistă cu volum şi periodicitate variabile „Critica a fost...
1
Spiritul Critic Revistă cu volum şi periodicitate variabile
„Critica a fost şi va rămânea o lucrare necesară
în viaţa publică a unui popor. Înţelegerea răului
este o parte a îndreptării”. (TITU MAIORESCU)
________________________________________________________________________
Anul XIII, nr.4 (54) Septembrie 2015
SUMAR
Atitudini Ciprian LITEANU: Omul sfinţeşte locul sau,
dimpotrivă, îl pângăreşte (p.3)
Dialoguri nu neapărat în contradictoriu Vintilă ZADA: Citind de-a fir a păr autobiografia biologului
Richard Dawkins (p. 7)
Punct de ochire Magda URSACHE: Hai să râdem cu Alex. Ştefănescu (p.13)
Lecturi fidele
Leonard GAVRILIU: Ion Creangă în „harabaua hermeneutică”
a lui Radu Părpăuţă (p.20)
Petre AZADUCA, Sonetul la Mihai Merticaru, între teorie
şi practică (p. 26)
Vasile IANCU: Bucureşti, l’amour de Dan Ciachir (p.31)
2
Caruselul revistelor
Traian CĂULEA: O revistă la care Eminescu s-ar fi
abonat (p.36)
Zaharia CIOCÂNTĂ: Întâlnirea lui Vasile Andru cu
Raisa Gorbaciova (p. 39)
Scarlat CIUREZU: Liana Alecu, o traducătoare
neglijentă (p. 42)
Miana SCUTELNICU: Oare Magistrul din Cajvana
îşi va fi presimţit moartea? (p. 44)
Beyond the rubrics
Marcu CEBZA: Uimitorul cuplu Petru Ursache &
Magda Ursache, văzut de Radu Mareş (p. 47)
ISSN 1583-4719
3
Atitudini
Omul sfinţeşte locul sau,
dimpotrivă, îl pângăreşte
Când auzi pe câte un înalt demnitar că el speră să aibă
relaţii corecte cu cutare sau organ de stat, ca de la instituţie la
instituţie, indiferent de omul aflat acolo la cârmă, nu se poate
să nu te întrebi ce înţeles are în mintea acestuia termenul în
cauză: instituţie. Există, cumva, vreo entitate abstractă numită
bunăoară Preşedinţie, care să funcţioneze automat pe bază de
Constituţie? Poţi discuta/tranzacţiona cu un preşedinte de
republică fără ca în acest proces de negociere să nu intre în
scenă un om aievea, cu profilul său ideologic mai mult sau mai
puţin bine/rău conturat, cu provenienţa sa dintr-un anumit
partid politic şi, fireşte, cu simpatia mai mult sau mai puţin
mascată, ori – dimpotrivă – ostentativ şi sfidător declarată,
pentru organizaţia care i-a susţinut cu fanatism candidatura? Ar
fi de-a dreptul o naivitate să nu iei în calcul trăsăturile de
caracter ale respectivului, interesele private, afişate sau nu,
nivelul său intelectual, cultura, pasiunile care-l animă şi, deloc
în ultimul rând, temperamentul care îi marchează ca o forţă de
neînlăturat comportamentul. Într-un cuvânt, a ignora
dimensiunea psihologică a unei instituţii, oricare ar fi aceasta,
este a eşua lamentabil în iluzia periculoasă a echidistanţei şi
imparţialităţii acelei forme de putere statală, echidistanţă şi
imparţialitate care pur şi simplu nu există nicăieri în lume.
Că o instituţie ia întotdeauna chipul omului care o
cârmuieşte ne-o demonstrează riguros şi cu eleganţă Lucian
Boia, în frumosul său eseu istoriografic Suveranii României
4
(Editura Humanitas, Bucureşti, 2014). Teza formulată de autor
este irefutabilă, bazându-se pe fapte de necontestat, de o
evidenţă greu (ca să nu spunem imposibil) de negat. „Regii
României – scrie pe drept cuvânt, solid documentat, autorul –
n-au semănat deloc unul cu altul, şi, nesemănând ei, n-a
semănat deloc nici stilul domniilor respective. În asemenea
măsură, încât s-ar putea spune că în România n-a existat doar
un regim monarhic, ci s-au succedat mai multe, întruchipate pe
rând de Carol I, de Ferdinand, de Regenţă, de Carol II şi de
Mihai. Sunt de luat, fireşte, în consideraţie şi împrejurările
schimbătoare. Rămâne totuşi faptul, verificat până azi, de la o
generaţie la alta, că în societatea românească persoana
învestită cu autoritate ajunge să reprezinte mai mult decât
instituţia în sine, iar normele, fie ele şi constituţionale, sunt cu
deosebire elastice” (pg. 25).
Ideea este reluată zece pagini mai încolo: „Principiul
monarhic a fost unul, dar fiecare rege l-a întruchipat altfel. De
aici, o dificultate suplimentară în aprecierea monarhiei ca
instituţie, tocmai fiindcă a funcţionat foarte diferit de la un
suveran la altul” (pg. 35). Iar exemplificările sunt ample şi
convingătoare. Carol I, care a adus cu dânsul ceea ce lipsea cu
desăvârşire la noi (ordinea, rigoarea, disciplina, punctualitatea,
perseverenţa), a fost un rege constituţional, dar şi un „jucător”
activ „care şi-a folosit plusul de autoritate cu discernământ şi
cu prudenţă”, mai ales în politica internă, unde a consolidat
sistemul alternării la putere, după modelul britanic. Nu
dezvoltăm portretul, deşi numeroase aspecte convergente ne
stau la îndemână. Ferdinand I? „Inteligent şi cultivat, nici
măcar aceste calităţi nu erau evidente din pricina unei
timidităţi aproape maladive şi a unei stânjenitoare dificultăţi
de comunicare. Îi lipsea cu desăvârşire capacitatea de decizie”
(pp. 42-43). Mai rege decât soţul ei era Maria, de fapt opusul
5
lui Ferdinand în toate privinţele: hotărâtă, energică, voluntară,
combativă, comunicativă, charismatică, jucând „un rol pe care
Constituţia României nu i-l acorda în nici un fel” (pg. 47). Cel
de-al treilea rege a depăşit însă până şi poziţia dominantă pe
care o avusese la vremea sa distantul Carol I: „Lui Carol II nu
i-a ajuns să fie un arbitru, oricât de influent; a vrut neapărat
să fie un conducător. La drept vorbind, fără a ieşi din termenii
Constituţiei, potrivit căreia puterea executivă aparţinea
regelui. Cum nici atât nu s-a dovedit îndeajuns, a impus în
februarie 1938 elaborarea unei noi Constituţii, de data aceasta
cu adevărat «regală». Regele e acum definit în chip explicit
drept «cap al statului». Pe lângă funcţia executivă, îi revine şi
cea mai mare parte a puterii legislative” (pg. 56). Aspiraţiile
monarhului şi-au pus, puternic, amprenta pe destinul regatului.
Cât despre Mihai I, de spus de la bun început este că, date fiind
împrejurările istorice vitrege, el de fapt nu a reuşit să fie el
însuşi, aşa încât Lucian Boia are perfectă dreptate să-l
caracterizeze a fi fost „un rege sub vremuri”.
Desigur, aceste rânduri extrem de rezumative nu
constituie nicidecum o recenzie a cărţii lui Lucian Boia, ci ne-
au servit doar spre a atrage atenţia asupra faptului că orice
instituţie capătă fatalmente valenţele proprii celui care o
conduce şi că o colaborare inter-instituţională cu adevărat
eficientă nu este posibilă decât dacă nu pretinzi ca instituţiile să
funcţioneze ca nişte mecanisme abstracte situate în empireul
formelor pure. Numai dacă şi de o parte şi de alta se are în
vedere imperativul binelui tuturor cetăţenilor, în contextul unor
programe politice divergente, dar în acelaşi timp acomodabile,
se poate accede la rezultate benefice pentru întreaga naţiune.
Altminteri se intră în haosul demagogiei şi al unor aşteptări
fanteziste, de-a dreptul utopice. Numai şi numai unde vom găsi
o veritabilă disponibilitate pentru slujirea cu abnegaţie a Ţării
6
se vor putea obţine succese de anvergură, pe care Istoria le va
consemna negreşit.
O „tangentă” acum la cele spuse mai sus. Cel mai rău
este atunci când, în loc de un dialog raţional între demnitari,
oricât de contradictoriu însă purtat în termeni civilizaţi, se
recurge la injurii şi la insulte care coboară totul la nivelul
visceralului şi al subculturii. Îl poţi trata fără menajamente pe
un impostor instalat la timonă şi fără să recurgi, înjositor în
primul rând pentru tine, la un vocabular de cartier rău famat.
Ciprian Liteanu
7
Dialoguri nu neapărat
în contradictoriu
Citind de-a fir a păr autobiografia
biologului Richard Dawkins
Ca şi până acum, discuţia are loc la domiciliul lui Omega
Popescu, interlocutor fiindu-i Alfa Popescu, cu care s-a împrietenit
încă din anii de liceu. Se „înrudesc” doar prin împărtăşirea uneia şi
aceleiaşi Weltanschauung. Ambii cărturari sunt neînregimentaţi
politic, deşi sunt foarte atenţi la viaţa politică curentă, nefiindu-le
nicidecum indiferent cine şi cum guvernează ţara. În consecinţă,
chibzuiesc bine cui îi dau votul. Nu se feresc să ia atitudine faţă de
tot ceea ce contravine reglementărilor statului de drept. Dialogul
este electronic înregistrat de un reporter al unui ziar independent.
ALFA POPESCU: Aş începe prin a observa că prima
jumătate a titlului în limba română al recentei cărţi a biologului
englez Richard Dawkins, anume O curiozitate fără margini (1), se
îndepărtează nepermis de mult de original, care sună astfel: An
Appetite for Wonder, adică O sete de uimire.
OMEGA POPESCU: Ce zici însă de faptul că Editura
Curtea Veche a acceptat, în 2005, un titlu încă şi mai îndepărtat de
acela al cărţii lui Richard Dawkins intitulată The God Delusion, titlu
care în româneşte a suferit o adevărată metamorfoză, devenind
Himera credinţei în Dumnezeu?
A.P.: Se pare, scumpe amice, că nu prea ştii că abuzul a fost
„reparat”, întrucât ediţia din 2012 a aceleiaşi cărţi este Dumnezeu: o
amăgire. Oare din cauză că va fi protestat cineva?
O.P.: Se poate şi ca motivul schimbării să fi fost unul mai
degrabă comercial, dictat de marketing. Dar să lăsăm de-o parte
supoziţiile… Să-ţi spun mai curând ce m-a îndemnat să citesc de-a
fir a păr autobiografia lui Richard Dawkins. Ei bine, am căutat să
8
aflu ce întâmplări, ce trăiri excepţionale l-au determinat să devină nu
atât om de ştiinţă, cât un ateu înverşunat. Căci, fără nicio îndoială,
avem de-a face cu unul dintre cei mai autentici şi fervenţi atei de azi,
la întrecere cu americanul Michael Shermer, autorul celebrei cărţi
Why People Believe Weird Things (2).
A.P.: American supra-calificat în ceea ce spune, aş adăuga
eu, deoarece, înainte de a se fi dedicat psihologiei, Michael Shermer
a studiat teologia. Şi nu ca autodidact.
O.P.: Dacă parcurgi textul de pe coperta IV a autobiografiei
lui Dawkins, vei descoperi că pomenitul Michael Shermer afirmă
acolo că An Appetite for Wonder este o lucrare „menită să devină
o carte clasică în analele autobiografiei ştiinţifice”. Oare ce o fi avut
el în vedere? Căci cartea se remarcă mai ales prin factura ei literară.
Sunt citate o mulţime de versuri din poeţi mai mult sau mai puţin
cunoscuţi, iar metaforele sunt în mod evident în graţiile biologului de
la Oxford University. Chiar şi în studiile sale de genetică
evoluţionistă, Richard Dawkins poetizează aventuros noţiuni care ar
trebui să fie exprimate cu maximum de rigoare posibil.
A.P.: Aşa stau lucrurile şi în volumul Un râu pornit din
Eden (3), unde chiar de la titlu ni se propune metafora…
O.P.: Să ne limităm însă la autobiografie şi să începem cu
pretenţia autorului de a-l fi demascat pe Moş Crăciun sau, mă rog, pe
cel care juca rolul lui Moş Crăciun, el, micuţul Richy, care atunci
abia împlinea vârsta de un an şi nouă luni, dacă este să facem un
calcul, pornind de la data naşterii băieţelului: 26 martie 1941. Dar să
citim din carte. (Ia volumul, îl deschide unde trebuie, şi citeşte): „Se
pare că am fost un sceptic precoce. La Crăciunul din 1942, un
individ pe nume Sam s-a costumat în Moş Crăciun pentru noi, copiii
din casa doamnei Walter. Din câte înţeleg, a reuşit să-i păcălească
pe toţi copiii, după care a luat-o din loc, făcându-ne jovial cu mâna
şi lansându-şi cunoscutele ho-ho-ho-uri. Când a ieşit pe uşă, m-am
uitat la cei mari şi am spus-o pe şleau, spre stupoarea tuturor: «A
plecat Sam!»” (pg. 42). Din cele scrise ceva mai înainte, reiese că
povestea o ştia însă din spusele mamei sale, spuse pe care autorul le
preia ca atare, la o vârstă respectabilă, dar fără fărâmă de examen
9
critic. Era de ajuns însă să ţină seama că orice mamă iubitoare tinde
să exagereze însuşirile „odorului” ei, pentru a fi fost mai precaut în
relatare. Ca să nu mai vorbim de imposibilitatea ca un băieţel de nici
doi ani să ghicească sub deghizare fie şi un personaj absolut familiar,
cum nu era cazul „individului pe nume Sam”.
A.P.: Să corelăm cele ce spui cu faptul că, în repetate
rânduri, auto-biograful îşi deplânge în termeni drastici „totala lipsă
de simţ critic” (pg. 52), ori „trista mea lipsă de gândire critică” (pg.
100). Ba, într-un loc, povestind despre un „incident” petrecut la un
joc de-a v-aţi ascunselea, pe muntele Zomba din Africa natală, nu
ezită să recunoască din nou că îi lipsea „complet simţul critic” şi,
contrazicându-se de-a mai mare dragul, susţine că şi scepticismul îi
lipsea „în perioada copilăriei”. Nu-i aşa că e nostim?
O.P.: Cu voia ta, să escaladăm perioada copilăriei lui
Dawkins şi să vedem cum ia el taurul de coarne în adolescenţă.
Merită să ne reamintim măcar acele alineate în care ne asigură că va
clarifica modul în care liceanului i s-a volatilizat credinţa în
Dumnezeu.
A.P.: Nu-mi aduc aminte ca el să fi folosit verbul „a
volatiliza”…
O.P. (râzând): Nici eu nu-mi amintesc. Dar, în fond, ce
importanţă are? Hai mai degrabă să-i dăm drumul la cetanie.
(Răsfoieşte cartea până când dă de paginile respective, îşi drege
teatral vocea şi glăsuieşte, tot mai puţin teatral). „Doi prieteni ai mei
din căminul în care locuiam şi cu mine am devenit militanţi
antireligie în ultimul an de liceu, când aveam şaptesprezece ani.
Refuzam să mai îngenunchem în capelă şi stăteam acolo în picioare,
cu braţele încrucişate şi gura închisă, ca nişte insule vulcanice
mândre într-o mare de capete plecate, murmurătoare. După cum e
firesc pentru nişte anglicani, autorităţile şcolare s-au comportat
cuviincios şi n-au comentat nici când am început pur şi simplu să nu
mai dau pe la capelă. Însă trebuie să merg în urmă ca să desluşesc
felul în care mi-am pierdut credinţa./ Când am ajuns la Oundle eram
anglican confirmat, ba chiar m-am şi împărtăşit de câteva ori în
primul an. Îmi plăcea să mă trezesc în zori şi să străbat curtea
10
însorită a bisericii, în ciripit de mierle şi sturzi, cuprins mai apoi de
o virtuoasă foame la micul dejun. Poetul Alfred Noyes (1880-1958)
scria: «Dacă m-aş îndoi vreodată de realităţile fundamentale ale
religiei, toate îndoielile ar fi desfiinţate de o singură amintire –
lumina de pe chipul tatei dimineaţa, întors de la împărtăşanie». E o
mostră de raţionament spectaculos de ridicol pentru un adult, dar
mă reprezintă foarte bine la paisprezece ani./ Mă bucur să recunosc
că n-a durat mult până să revin la primele îndoieli, care încolţiseră
pe la vârsta de nouă ani, când mama mi-a spus că creştinismul e o
religie între multe altele şi că religiile se contrazic între ele. Nu
puteau să aibă toate dreptate, şi atunci cum să cred în aceea în care
ajunsesem doar pentru că acolo s-a întâmplat să mă nasc?La
Oundle, după scurta perioadă în care am frecventat slujbele şi
împărtăşania, am renunţat să mai cred în orice ţinea de creştinism,
începând treptat să dispreţuiesc mai toate religiile. Mă irita în mod
deosebit ipocrizia «spovedaniei colective» prin care, murmurând în
cor, recunoşteam că suntem nişte «bieţi păcătoşi». Numai faptul că
acele cuvinte erau notate pentru a fi spuse săptămână de săptămână,
până la sfârşitul vieţii (şi aşa se întâmplase din 1662 până în zilele
noastre), era o dovadă clară a faptului că nu aveam vreo intenţie să
fim în viitor altceva decât nişte bieţi păcătoşi. Căci obsesia
«păcatului» şi credinţa rămasă moştenire de la apostolul Pavel cum
că toţi ne naştem în păcat, moştenită la rândul ei de la Adam (de a
cărui jenantă nonexistenţă sfântul apostol Pavel n-a avut habar),
este unul dintre cele mai neplăcute aspecte ale creştinismului./
Credeam însă cu putere într-un creator fără identitate precisă, şi
asta, aproape în întregime, pentru că mă impresiona frumuseţea şi
felul în care părea să fie proiectată lumea vie, aşa că – la fel ca
atâţia alţii – m-am încurcat în credinţa că acel aparent proiect
necesită şi un proiectant. Mi-e jenă să recunosc că nu mă prinsesem
de eroarea elementară din atare argument, şi anume că pe orice zeu
în stare să creeze universul trebuia să-l fi creat cineva. Atunci când
îţi permiţi să accepţi un creator răsărit aşa, din senin, de ce să nu fii
la fel de îngăduitor şi cu ceea ce se presupune că a creat el şi să
elimini, ca să zic aşa, intermediarul? Bineînţeles, Darwin ne-a pus
11
la dispoziţie alternativa magnific de puternică a creaţiei biologice,
despre care astăzi ştim că este adevărată. Explicaţia lui Darwin are
marele avantaj de a porni de la simplitatea primă şi de a avansa,
încet şi gradual, către uluitoarea complexitate caracteristică fiecărui
organism viu” (pp. 136-137). (Închide cartea cu sentimentul că şi-a
îndeplinit o îndatorire esenţială). Mulţumit?
A.P.: Dacă nu mă înşel, imediat el intercalează un pasaj în
care arată că, sub influenţa cântăreţului Elvis Presley, pe care îl
idolatriza, era cât pe ce să plătească din nou tribut credinţei
religioase.
O.P.: Într-adevăr, memoria nu te înşală. Şi cred că-ţi
aminteşti şi faptul că de îndată Richard Dawkins mărturiseşte că nu
este prea mândru de acea fază de religiozitate exaltată şi că se bucură
că n-a durat prea mult şi că, încredinţându-se de forţa invincibilă a
darwinismului, n-a zăbovit să devină – îl citez – „un ateu acerb şi
militant”. Aşa se şi petrec lucrurile în realitate, cu suişuri şi
coborâşuri, şi invers, cu coborâşuri şi suişuri, iar biologul oxfordian
respectă realitatea şi o descrie cu talentul literar de care dispune.
A.P.: Talent de care face uz, şi abuz – aş îndrăzni să spun –,
şi-n biologia sa experimentală, şi-n acelaşi timp speculativă, ca
atunci când vorbeşte, foarte persuasiv de altfel, despre gena egoistă,
afirmând că viaţa pe planetă se reduce la gene, organismele ca atare
nefiind decât nişte biete vehicule sortite inevitabil pieirii, pe când
genele sunt nemuritoare. În mod scandalos sunt neglijate miliardele
şi miliardele de gene care sucombă împreună cu „vehiculul”, minus
doar acelea, infime ca număr, care au avut şansa perpetuării printr-o
fecundare izbutită şi care totuşi nu supravieţuiesc decât într-un
genom modificat.
O.P.: Ar fi foarte multe de dezbătut în această privinţă, ca şi
în multe altele, problema fiind ultracomplexă. Ca să nu mai vorbim
de acea născocire a sa, aşa-numitele meme, structuri care s-ar
comporta ca nişte replicatori de factură nouă, socio-culturală, nivel la
care, în „supa culturii umane”, memele ar face tot felul de
„giumbuşlucuri”, ca şi moleculele de ADN.
12
A.P.: Este partea cea mai şubredă a volumului său de debut,
Gena egoistă (4).
O.P.: Sunt de aceeaşi părere.
A.P.: De altfel însuşi Richard Dawkins recunoaşte deschis
că volumul acesta este o ţesătură de metafore axată pe o „metaforă
centrală” şi cred că foarte nimerit ar fi să recitim primele fraze ale
prefeţei, pe care autorul le reia în cartea de care tocmai ne ocupăm.
(Cere cartea, o deschide la pagina corespunzătoare şi citeşte).
„Această carte ar trebui citită ca o povestire ştiinţifico-fantastică. E
concepută pentru a face apel la imaginaţie. Însă de fapt nu e
ştiinţifico-fantastică: este ştiinţă. Clişeu sau nu, expresia «adevărul
întrece imaginaţia» exprimă exact ceea ce simt. Suntem maşini de
supravieţuire – vehicule-robot programate orbeşte să păstreze în
viaţă moleculele egoiste cunoscute sub numele de «gene». Iată un
adevăr care nu conteneşte să mă umple de uimire. Deşi mi-e
cunoscut de ani de zile, se pare că n-am reuşit să mă obişnuiesc cu
el pe deplin. Una dintre speranţele mele este să izbutesc, într-o
oarecare măsură, să-i uimesc şi pe alţii”. (pg. 267). Să fie asta
menirea ştiinţei?! Mă îndoiesc. Zi-i însă poet, şi pace!
O.P.: Avem aici, cât se poate de limpede, explicaţia faptului
că autobiografia lui Richard Dawkins se intitulează An Appetite for
Wonder, şi nicidecum A Curiosity without Borders ori A
boundless Curiosity, cum i s-a năzărit traducătoarei din engleză a
cărţii.
Vintilă Zada
NOTE (1) Richard Dawkins, O curiozitate fără margini. Cum am devenit om de
ştiinţă, Traducere din engleză şi note de Andreea Stănescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015. (Trimiterile ulterioare la această carte vor fi făcute direct în textul dialogului). (2) Michael Shermer, De ce cred oamenii în bazaconii, Traducere de Anca
Florescu-Mitchell, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009. (3) Richard Dawkins, Un râu pornit din Eden. Codul genetic, calculatorul şi
evoluţia speciilor, Traducere din engleză de Elena-Marcela Badea şi Dan Oprina, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010.
(4) Richard Dawkins, Gena egoistă, Editura Tehnică, Bucureşti, 2006.
13
Punct de ochire
Hai să râdem cu
Alex. Ştefănescu*
Mereu cuceritor (Daniel Cristea-Enache îi contestă
ironic succesul la femei; eu cred că poate orice, dacă a cucerit-
o pe Doamna Domniţa), mereu destins, mereu amuzant şi
indiscret cât cuprinde, Alex. Ştefănescu re-activează, ca să nu
spun repetă, scene din scena lumii literare, unde, de altfel, se
poate întâmpla orice. O face respectând neabătut regula
sincerităţii. Ba chiar, autor al unui Jurnal secret (secretul lui
Polichinelle, pesemne) promite noi indiscreţii într-o carte
viitoare, unde nu se va fofila să mărturisească tot ce s-a
întâmplat în buncărul acela nordic. Ba chiar va oferi regândirea
ironică a situaţiei.
Tolerantul umorist e nemilos doar cu arogantele
pretenţii ale autorilor comentaţi. În urma unei cronici la Iluziile
literaturii, Alex. Ştefănescu avându-le, Eugen Negrici îl
lipseşte de preţioasa ofrandă în fazani; numai vreme de un an,
pentru că vânătorul vânat, revenindu-şi, îi cadoriseşte nu doar
unul, ci doi fazani. Cezar Ivănescu încearcă să-l ia la bătaie
după o cronică negativă şi mi-am amintit ce ne povestea, mie şi
Bătrânului. Că aruncase, la nervi, o scrumieră grea în capul lui
Virgil Mazilescu. A fost cât pe ce.
Şansa ironiei de a aviza închipuirile scriitoriceşti e
maximă; distanţa între ce este fiecare şi ce vrea să fie este,
uneori, uluitoare. Pe Marin Sorescu îl contra-zice ironic; cu
Paler e de-a dreptul corosiv.
14
Alex. Ştefănescu decupează cu mână sigură secvenţa
ce-l poate reprezenta pe fiecare „cărţar” în parte: Emil
Brumaru, „în stilul lui mereu burzuluit”, l-ar închide, după o
tabletă, în dulapul lui îndrăgostit; eu îmi imaginez că acolo,
criticul ar da de „sutiene mici cu miros rar”, ca-n poezia
brumarică din tinereţe. Dar ferească Dumnezeu peste ce-ar
putea da acum (v. „Plai cu boi”). Mai bine nu. De altfel, între a
face sex şi a înghiţi o musaca, Alex. Ştefănescu (nostim în
ironie şi în auto-ironie), preferă musacaua, convertindu-l şi pe
Mircea Dinescu, meşter în a da cu telul în ciulama. Episodul
merită citat in extenso: de ce e de apreciat o musaca sănătoasă?
„În primul rând pentru că pe musaca nu trebuie să o
conving. Mi-o aduce chelnerul şi eu mă delectez pe loc cu ea.
Apoi… cu musacaua nu trebuie să mă ascund prin unghere
întunecoase. O mănânc, după cum vezi, la lumina zilei. Şi mai
sunt şi alte motive: musacaua nu rămâne gravidă, nu are SIDA,
nu pretinde să o cer de nevastă…”.
Replica învinsului Dinescu: „Chelner, adu-mi şi mie o
musaca!”
Lui Alex. Ştefănescu îi stă bine să fie homo ludens, nu
scorţos şi închipuit; caută compania celor cu mult umor („G.
Arion este omul cu cel mai mult umor din câţi am cunoscut
vreodată”), nejenându-l epigrama: „În viaţa lui terestră nu este
taciturn,/ Din contra, e volubil, isteţ şi sprintenel,/ El tuturora
pare că-i tras ca prin inel./ O scurtă completare – inelul lui
Saturn”.
Intră cu plăcere în rolul de analog pe negativ (un
Sancho Panza pentru Quijoţi); nu deformează în favoarea sa;
rămâne fidel story-ului şi replicii; joacă rolul receptorului voit-
naiv, când vrea s-o facă. Dar mai cu seamă e perseverent (ca să
nu spun mai degrabă perverserent) în auto-ironie.
15
Să râdem cu Alex. Ştefănescu? Da, cu el poţi râde „ca
în studenţie”, poţi face „beţii de râs”, te poţi cocoşa sub hohote,
chiar şi într-o situaţie improprie, nepotrivită. Cine n-a trecut
prin aşa ceva? Cezar Ivănescu mi-a şoptit, la o conferinţă prea
sobră: „Nu mă face să râd”, ceea ce ne-a declanşat amândurora
un râs chinuitor, pe înfundate, irepresibil, prelung, de se
zguduia şirul de scaune unde eram aşezaţi.
Pe Georgică Pruteanu l-a plăcut, cu tot comportamentul
său atipic. De ce? Pentru că „avea un umor binevoitor, nu râdea
de cei din jur, ci râdea cu ei”. Pesemne i-a scăpat emisiunea cu
diriginta poporului, Alina Mungiu.
Invitat la o masă încărcată de bunătăţi, George întreabă
dacă nu-i ceva de mâncare în casa aceea. Replica lui Alex.
Ştefănescu e năucitoare: „Gulaş”. Adevărul e că, Georgică,
devenit Mitică de Dâmboviţa, săltăreţ prin partide opozante,
mânca şi zacuscă şi gulaş.
În Republica Socialistă România, „veselia era
suspectă”. Nu şi la SLAST, rememorează umoristul. În redacţia
„Cronicii”, ne apăram de directivele idioate ale Cabinetului de
Partid hăhăind, în vreme ce redactorul şef Liviu Leonte,
înveşmântat invariabil în gri sceptic şi nedezlipit de geanta
diplomat, mergea supus la sediul PCR după „comenzi sociale”.
Cum să fi gustat râsul batjocoritor? S-a răzbunat.
Farsa era, atunci, o tentaţie irezistibilă. Ce masă a plătit
Horia Zilieru la restaurantul Traian, aflând (vocea telefonistei
era a mea) că devenise membru PEN-Club. Râdeam ca
smintiţii, râs destul de imprudent, intrând sub ochiul vigilent al
forurilor. Ion Ţăranu era Jean Urbanu, Ion Puha – Puha Goală.
Dintre farsele curente? Bădia Leon primise de la Procuratură
(cu ştampilă falsă) chemare să dea pe faţă, cân’ cu decretu’ cu
pricina, veniturile ilicite despre care făcea vorbire într-un
reportăjel. Mă întreb dacă n-a făcut-o, deşi începuse să bată la
16
maşină un text de scuză: cum că reportajul pe care-l scrisese
ţinea de ficţie, nu de „cotidianitate”. Criticul de artă Radu
Negru, coureur recunoscut (n-ar fi preferat musacaua), fusese
convocat la Direcţia Sanitară, ca infestat de o boală ruşinoasă.
Şi câte şi mai câte.
Povestaşul Alex. Ştefănescu nu-şi ascunde (n-o poate
face sau n-o doreşte) simpatiile şi antipatiile. Pe cine
simpatizează e limpede: pe Dan C. Mihăilescu (cu şart şi cu
şarm, istoriseşte strategia lui învinsă, când, dând şah la
Domniţă, a pierdut meciul) şi pe Daniel Cristea-Enache („Eu îl
consider criticul literar nr.1 în literatura română de azi”; nu m-
am îndoit nici eu de asta, până n-am citit interviul cu Paul
Cornea, apărut la Polirom, ed. „Cartea Românească”, 2013;
după, l-am pus pe D.C.-E. sub semnul întrebării şi asta pentru
că profesorul intervievat omite predilect sau distorsionează ce
a fost – cum a fost, fără a fi corijat).
Cu fundul pantalonilor rupt de la cleiul pus pe un scaun
de amfitrionul Adrian Păunescu (o fi o glumă bună ideea de a
turna clei pe paharele şi scaunele invitaţilor?; o fi), zâmbitorul
Alex. Ştefănescu organizează răzbunarea: o notă de la
Electricitate, care îl ameninţă pe tov. Păunescu că va primi, din
cauza plăţii întârziate, curent de calitatea a doua; „Am observat
eu că în ultimele zile lumina nu mai e ca lumea… Nu ţi-am
spus chiar ieri că e cam slabă? Şi că pâlpâie?” Păcălitorul
păcălit, aflat, atunci, în dizgraţia Ceauşescului, este iertat, nu şi
Octavian Paler, în graţia aceluiaşi „Pericle”, înfulecând
castronul de căpşuni fără să le împartă cu musafirul. Pe Paler
nu-l ironizează, ci-l ridiculizează. Ţinta sarcasmului e şi Marin
Sorescu, crezându-se nu singur între poeţi, ci primul. N.
Breban e tachinat afectiv, „fiindcă prea arăta ca viitoarea lui
statuie de bronz dintr-o piaţă publică”. În cazul Norman
Manea, Alex. Ştefănescu nu mai e nici tolerant, nici aluziv
17
polemic. E de-a dreptul „agresor”, depreciativ, negator, agasat
şi de folosirea verbului a vroi, „struţocămilă lexicală
confecţionată de semidocţi din cele două verbe; că una-i a vrea,
alta a voi şi cu totul altceva a vroi”. Îi dau dreptate.
Cu tandreţe, cu emoţie particulară o evocă pe Ana
Blandiana, zâna livezii de cireşi sau pe Carolina Ilica: de
frumoasă ce era, „la Brigitte Bardot te puteai uita, dar la dânsa
ba”. Nu şi pe „o poetă inteligentă şi urâtă ca dracu’, al cărei
nesaţ sexual devenise legendar”. Avansul „faimoasei
nimfomane”, care ar fi putut deschide pentru „Tomis” sacul cu
bani al CC/PCR, e respins şi revista rămâne fără subvenţia
promisă. Şi cum i-ar mai fi recitat Nina Cassian lui Alex. Şt.,
cum îi recitase lui Ion Barbu: „Hei rup, hei rup, haide peste,
haide sub”, aşa cum se laudă „fata cu zestre” în memoriile sale
roz-combinezon.
Ţintă a sarcasmului e şi Bogza, din perioada stalinistă;
pe elevul Ştefănescu Alex., „golan notoriu”, îl irită „un ton
umil-solemn” faţă de sovieticii-frăţâni; autograful pe care îl dă
liceanului/liceenilor e Trăiască lupta pentru pace! Însă
ghirlanda depusă la gâtul lui Eminescu-bronz îl emoţionează.
Bogza bătrân „semăna cu unul dintre plopii desenaţi de el”.
Seamănă, dar nu răsare. Eu, una, îl prefer pe Radu Tudoran.
În cazul Sorescu, rolurile de agresor şi de victimă le
schimbă nonşalant. Ce nu iartă e întârzierea replicii. Sorescu îi
refuză firul călăuzitor, întins de Alex. Ştefănescu în labirintul
Universităţii Bucureşti. Ce Ariadnă? „Eşti mai degrabă
Minotaur”. Poetul s-o fi temut să fie indus în eroare labirintică
şi a replicat. Târziu, dar a replicat.
Pe Nicolae Manolescu îl iubeşte cu iubirea dintâie
(poate pentru că „are un demon al farsei”?; lui îi dă primul
exemplar din fiece carte a sa. Răsplătit cu un stilou magnific
(N. M. ştie de la autorul Povestirilor despre Hegel că o carte
18
bună se poate scrie cu un pix ieftin) şi, topit de bucurie, se jură
că douăzeci de ani nu-şi mai contrazice mentorul. N-au trecut,
din 2008, decât şase. E ironic sau nu Alex. Şt.? Nu ştiu, e
destul de incert. Altele sunt „victimele” clare ale ironiei sale.
Excelentele stop-cadre ale graficianului Bogdan Petry
se potrivesc de minune povestirilor şi re-povestirilor. Cei doi
urâţi ai literaturii sunt Preda şi Piru, primul minunându-se (ca
ardeleanul de girafă) cât de rău arată cel de-al doilea. N-a spus-
o neted Alex. Şt., ci caricaturistul. Pe copertă, stă întins greul
Alex., în chip de Gulliver în ţara piticoţilor; Eugen Simion şi
N. Manolescu se căznesc să-l debaraseze, dar sforile-s prea
subţiri. Pe vârf de bombeu e cocoţat Norman Manea, „un autor
lipsit de talent literar care îl agasa pe Marin Preda cu
insistenţele lui”. Şi Alex. Şt. ştie mai bine ca mine cum de poţi
rata ca scriitor. 250 de cărţi proaste? N-am parcurs atâtea,
ştiind de la Th. Simenschy, marele erudit, că trebuie să nu
citeşti cărţi bune, ci… foarte bune.
Omul se dă pe faţă când râde, e fapt cunoscut. Evident,
lui Alex. Şt. îi plac glumele, farsele lui, dar şi ale
interlocutorilor, chiar când – rareori – îl dezavantajează.
George Arion se bucură de o odă – La mormântul lui Arion
Pumnul; L. M. Arcade e apelat, din greşeală, Mămăliguţă, nu
domnul Mămăligă. Cât despre administratorul de bloc, fost
colonel de Miliţie (nu pricep cum se întâmplă, nu pricep cum
se poate, dar şi la noi în bloc MAI-ul şi Secu îs la putere) e
păcălit cu pricepere. Adus cu maşina acasă ba de senatorul
Manolescu, ba de Paler, colonelul (dând mâna cu sergentul)
află că va fi preferat, ca şofer de serviciu, senatorul Pruteanu:
„Mi-ar trebui geniu ca să descriu expresia feţei din acel
moment a administratorului”.
Şi pentru că umoristul adevărat nu te face numai să râzi,
dar te şi pune pe gânduri, trebuie spus că re-activul Alex.
19
Ştefănescu foloseşte abil hazul de necaz. În ’72, îl vizitează pe
Noica, să-i ceară un text nepublicat pentru „Tomis”. Noica îi
arată un raft întreg cu dosare vertical aşezate, pline de
manuscrise: „Toate aceste texte ale mele sunt nepublicate”.
Locuia în Cartierul Berceni; raportorul-şef în procesul
comunismului, V. Tismăneanu, unde Noica era acuzat de
sprijinirea regimului roşu, copilărea în perimetrul Primăverii
făr’ de iarnă.
Alt moment care te pune pe gânduri? Comportamentul
unui câine agresiv, care-i latră fără pricină şi fără oprire şi dă
să-i muşte pe amândoi deodată: pe Gabriel Dimisianu şi pe
Alex. Ştefănescu. De javră n-au scăpat decât luând-o fiecare pe
altă cale. „Câinele – sau ce-o fi fost (sublinierea mea, Magda
U.) s-a oprit nedumerit, ca şi cum am fi dispărut (sublinierea
lui Alex. Ştefănescu). Apoi s-a întors brusc şi ne-a părăsit,
legănându-şi gânditor ciotul de coadă”.
Să mai întreb al cui era câinele?
Magda Ursache
*Un scriitor, doi scriitori, Editura Alfa, 2014.
20
Lecturi fidele
Ion Creangă în
„harabaua hermeneutică”
a lui Radu Părpăuţă
Cartea Creanga prin Creangă de Radu Părpăuţă (Editura
Muzeelor Literare, Iaşi, 2015) este, după cum ni se confesează
autorul, în „Cuvânt înainte”, rodul iubirii sale faţă de creaţia lui Ion
Creangă. O iubire de ordin estetic, fireşte. „Volumul – citim tot acolo
– porneşte spornic din iubire, dar nu este alcătuit dintr-un şir de
encomioane”. Ceea ce nu prea se adevereşte. Cum nu se adevereşte
nici intenţia („Am gândul”!) exprimată la sfârşitul textului explicativ
pomenit: „Am gândul să îmbrâncesc din drumul critic gloabele
răpciugoase cu samare pline de terfeloage prăfuite şi să tocmesc, ca
moş Nichifor, iepe tinere şi albe, numai bune de prăsilă, la harabaua
mea hermeneutică”. Atitudinile polemice sunt însă rare şi prizărite,
ca să nu zicem ca şi inexistente, cu excepţia capitolului în care
exegetul etalează cu temeritate o nouă viziune asupra Poveştii unui
om leneş, scoţându-şi astfel cu vârf şi îndesat pârleala. De altfel,
bibliografia (peste 70 de titluri, cu tot cu cele 51 din cea [s]electivă),
dovedeşte mereu nişte afinităţi elective, autorul aliindu-şi-o. Nici
gând s-o demoleze, dând cu cazmaua în stânga şi-n dreapta.
Creanga prin Creangă este însă un titlu ambiguu, care
stârneşte perplexitate. Căci numai creanga nu umblă Radu Părpăuţă
prin mirabila operă literară a lui Ion Creangă. Nici vorbă să umble el
„creanga”, adicătelea fără de ţintă, fără rost, lela, hoinar prin opera
prozatorului, pe care o frecventează ca un incontestabil de-Creangă-
iubitor. Dimpotrivă, totul este dinainte bine rânduit, dichisit, migălit,
inclusiv în aşa-numitele Burţi, acel fragmentarium unde eseistul sare
zglobiu de la una la alta, dar unde fiecare „ciuruc” sau „cioveu” se
21
dovedeşte „demn de interes”, cum însuşi exegetul ne spune (la pg.
153).
Din primul capitol (Deliciile materiei) este de reţinut
constatarea, făcută şi de alţii, că predominantă în scrierile lui Ion
Creangă este nu descrierea (plicticoasă!), ci enumerarea obiectelor,
acestea fiind „resimţite aproape tactil”, bruegelian. Posesor al
„instinctului materialităţii”, Humuleşteanul (obligatoriu cu H)
dezvoltă o adevărată erudiţie în această… materie, pe care cică
stăpân era şi omul primitiv. Şi ni se dau exemple din belşug, autorul
cărţii sprijinindu-se şi pe observaţii deja făcute de George Muntean,
Al. Piru sau de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, unele puţintel
scărmănate (ca în cazul lui Piru). „Pe de altă parte – ni se specifică
–, prin enumerări omul arhaic, ca şi cel crengian, are sentimentul
punerii stăpânirii pe lume. Ia lumea în posesie prin muncă” (pg. 16).
Concluzia? „Există la Humuleştean o putere hipnotică, de mag de la
obârşii, cu o atitudine voluntară şi dominatoare faţă de lume, cu
dorinţa nedomolită de a stăpâni lumea. Pentru Creangă,
contemplarea cu satisfacţie a materiei, percepţia netocită asupra
acesteia, munca asupra materiei stau sub semnul euforicului, al
bucuriei. Este vorba de acea bună voie a oamenilor începuturilor,
care prin muncă, deci şi prin hrana astfel obţinută, se văd scăpaţi de
acea înspăimântătoare injoncţiune asupra vitalului: frica de moarte,
de propria extincţie organică” (pg. 22). Nu în zadar, eseistul
lansează de la bun început expresia Ur-Creangă. (A se vedea
„Cuvânt înainte”).
Din capitolul al doilea, care ar releva „modul de gândire al
lui Creangă asupra hranei” (pg. 31), dominante fiind mâncărurile
simple, „fruste”, mai ales la un Flămânzilă sau la un Păsări-Lăţi-
Lungilă (dar şi la alţi mâncăi) necontând calitatea cât cantitatea,
desprindem, din motive net subiective, o laudă adusă laptelui:
„Laptele nu este numai un aliment pentru trup, la Creangă.
Semnificaţia spirituală la Humuleştean nu este dată numai de vin, ci
şi de lapte. Vitalul lapte, pe care nu ni-l putem închipui într-un potir
mistic (spune G. Călinescu), capătă în cazul nostru valenţe
nebănuite. Cel din ţâţa caprei este proslăvit în incantaţii ritmate. Ca
22
să nu îmbătrânească, măicuţa Evlampia îl bea de la o singură vacă.
Moş Nichifor pare să aibă îndoieli în această privinţă, dar să
consemnăm credinţa străveche: laptele asigură eternitatea. Picătura
de lapte ajută în final pe Făt-Frumos să-l învingă pe zmeu (Făt-
Frumos, fiul iepei). Împăratul din Povestea porcului bea în fiecare
noapte o cupă de lapte, prilej pentru Ştirba-baba-cloanţa să-l
adoarmă. În fine, naratorul din Amintiri vorbeşte freudian de «ţâţa
cea dulce» a mamei.” (pp.45-46).
Acum să nu creadă cititorul că vom dezghioca aici capitol
după capitol, de fapt o suită de eseuri, peste zece la număr. Mai
departe ne vom mulţumi să examinăm o afirmaţie cu caracter mai
general, precum aceea că „lumea lui Creangă stă sub semnul
compensării răului cu binele, a anormalului cu normalul” şi că
„necesitatea răului este un imperativ” (pg. 60), deoarece „binele şi
răul îngemănate nu reprezintă altceva decât armonia lumii, acel
ordo al strămoşilor latini. De aici o necurmată îngăduinţă între
oameni şi o bunăvoie infinite. Când pedeapsa sau moartea totuşi vin,
acestea sunt întreţesute în pânza largă a conciliabilului, a vieţii şi a
morţii îngemănate” (pg. 61). Totuşi, parcă ar fi trebuit o reliefare
aparte a modului în care de obicei binele anihilează răul, cum vedem
în multe din prozele Humuleşteanului (Capra cu trei iezi, Punguţa
cu doi bani, Povestea lui Harap-Alb, Fata babei şi fata
moşneagului, Dănilă Prepeleac, etc.). Căci binele este mai
întotdeauna prezent în naraţiunile lui Creangă, unde câteodată până
şi diavolul îl săvârşeşte, la porunca lui Scaraoschi, surprinzător de
atent la etică (Povestea lui Stan Păţitul). Deci nu s-ar putea cu
seriozitate argumenta că la Creangă de regulă esteticul bagă în cofă
eticul. Şi încă ceva: în capitolul intitulat Ispaşa ruşinii, eseistul a
pierdut ocazia de a de a trata acest sentiment prin prisma conştiinţei
morale în sensul kantian al conceptului, dar şi prin prisma maximei
lui La Rochefoucauld, care ne spune că în orice ruşine am fi căzut,
întotdeauna stă în puterea noastră de a ne ridica şi de a ne recăpăta
bunul renume. A se vedea, în Amintiri din copilărie,
comportamentul lui Nică al lui Ştefan a Petrei de după păţania
dezonorantă de la scăldat. Desigur, eseistul recunoaşte că „aspectul
23
etic există în lumea lui Creangă, dar – o întoarce de îndată
Tomeşteanul – spiritul utilitar domină” (pp. 113-114). Asta însă nu
înseamnă altceva decât că Ion Creangă vedea lucrurile ca un realist
în toată puterea cuvântului. Unul care nu excludea idealul, pe care nu
ai cum să-l osândeşti.
Capitolul Popa Duhu – nebunul întru Hristos subliniază,
între altele, atitudinea satirică a „personajului” (aici ghilimelele vor
să divulge faptul că avem de-a face nu cu o persoană inventată de
scriitor, ci cu una care a trăit în carne şi oase, numindu-se Isaia
Teodorescu, originar din Cogeasca-Veche) faţă de preoţii care
pângăreau zi de zi misia de slujitori ai Bisericii creştine. Nu ştim însă
de ce Radu Părpăuţă trece sub tăcere episodul întâlnirii „eroului” cu
părintele Arbore de la biserica Barnovschi, lucru cu atât mai
regretabil cu cât între cei doi s-a desfăşurat un dialog de pomină,
şocant, după cum urmează: „– De unde vii, părinte Isaie?/ – Nu
ştiu!/ – Încotro ai luat-o, părinte Isaie? / – Nu ştiu!/ – Cum aşa, de
nu ştii nici de unde vii, nici încotro te duci?!/ – Iaca cum: când eram
băiet, stupeam în palma stângă, apoi trânteam cu muchea palmei
celeilalte în stupit şi, în care parte sărea el, într-acolo apucam şi eu./
– Şi acum tot aşa faci?/ – Tot, batăr să crape dracul!/ – Dar dacă
din întâmplare ar sări stupitul înspre Golia, cum ţi s-ar păre?/ – Dar
ştii că m-ai ars, haldeule? zise părintele Duhu, luându-şi tălpăşiţa,
Dunăre de mânios”. Iată, fără îndoială, o temă de necesară analiză
hermeneutică pentru oricine ştie că pe atunci mănăstirea Golia din
Iaşi adăpostea un bine cunoscut ospiciu de nebuni.
De mai multe ori, dl Radu Părpăuţă îi îmbie pe psihanalişti
să interpreteze în felul lor un aspect sau altul din opera lui Ion
Creangă. Invitaţia nu este deloc nejustificată. De presupus este că
dacă Sigmund Freud ar fi cunoscut scrierile Humuleşteanului, el le-
ar fi „exploatat” din plin. Şi nu mă refer doar la texte ca Povestea
poveştilor sau Povestea lui Ionică cel prost. Fapt este că mai peste
tot în epica lui Ion Creangă dai peste o sexualitate viguroasă, cumva
omniprezentă, cu manifestări pluriforme, lumea zugrăvită/povestită
de el mustind de libido. Fie şi hăt post-mortem, Ion Creangă ar
merita să fie întins pe canapea şi „auscultat” de un priceput
24
cotrobăitor prin hrubele Inconştientului, unde cu siguranţă s-ar
„găbui” şi o samă de tenebre.
Apropo de „tenebre”… Un capitol al cărţii domnului Radu
Părpăuţă poartă titlul (senzaţional!) Tenebrele lui Ion Creangă,
autorul recomandându-ni-l drept „cel mai plăcut capitol pentru
cititor!” (pg. 117). Iar când întorci foaia, peste ce dai? Peste nişte
pagini nescrise, însă de la sine grăitoare, care imediat, prin contrast,
te duc cu gândul la firea voioasă, la fabuloasa jovialitate a
povestitorului, la umorul său funciar, nesecat. Un umor salubru, de
leac. Oare aşa să fi fost el şi după tenebroasele accese de epilepsie?
Oricum, nefericita maladie a lui Creangă constituie în cartea d-lui
Radu Părpăuţă obiectul unui eseu separat, Morbus sacer, inclus la
Addenda (2). Pe când în Addenda (1) ni se propune une exégèse
inattendue (vorba lui Luca Piţu), o exegeză mai degrabă bizară, de-a
dreptul singulară a ceea ce Ion Creangă a intitulat Povestea unui om
leneş. I se atribuie Humuleşteanului, pe nepusă masă, un mesaj
abscons, la care el nici cu visul n-a visat. Este violent detestat
„cititorul comod, leneş (dar cu totul altfel de leneş decât personajul
nostru)”, cititor care „se scaldă mulţumit în uleiurile călduţe ale
unui discurs moralizator al muncii şi hărniciei în opoziţie cu lenevia,
care trebuie, nu-i aşa, eradicată ca şi chiaburimea, analfabetismul,
băsismul, troţkiştii, pesediştii, inegalitatea sat-oraş i tak dalee”, în
loc să se vadă în leneş un revoltat împotriva sistemului, un adept
(sans le savoir, bineînţeles) al filosofiei lui Lev Şestov, potrivit
căreia omeneşte este să-ţi manifeşti liberul arbitru care dispreţuieşte
utilul, lovind în ordinea socială socotită a fi eternă. Cât priveşte
boiereasa care s-a oferit să-l ia pe leneş la dânsa la moşie, unde avea
un hambar plin cu posmagi, dar care îşi retrage fără ezitare oferta
atunci când aude că leneşul nu se angajează să şi-i moaie singur, ei
bine, cocoana aceasta este de o făţărnicie demnă de blam, o cocoană
care în fine „îşi dă arama pe faţă”. Rămâne să ne imaginăm ce curs
ar mai fi luat acest surprinzător demers exegetic în cazul în care
„dezmărginitul” leneş, un disident sui generis, ar fi fost comparat cu
Oblomov, din cunoscutul roman al lui Ivan Aleksandrovici
Goncearov, prozator rus contemporan cu Ion Creangă.
25
Scrisă cu scriitura sa de migălos artist al cuvântului, unul
suprasaturat de cultură, cartea, până la urmă în mod fericit intitulată
Creanga prin Creangă, a d-lui Radu Părpăuţă, reconstituie o
personalitate nepieritoare a literaturii române. O personalitate care
dăinuieşte littéralement par elle-même, c’est à dire par son oeuvre.
Leonard Gavriliu
26
Sonetul la Mihai Merticaru,
între teorie şi practică
Cel de-al patrulea volum de sonete al poetului Mihai
Merticaru, Flacăra din piatră (Editura Inspirescu, Colecţia
Poeţii Secolului XXI, Satu Mare, 2015), se deschide cu un eseu
introductiv de…11 pagini (pp. 5-15) semnat de autorul cărţii
(Sonetul şi matematica astrală), unde ni se aminteşte tipicar-
didacticist că „sonetul este un poem alcătuit din 14 versuri
endecasilabice (sublinierea ne aparţine), organizate în două
catrene şi două terţine, închipuind o fantastică nuntă între
pătrat şi triunghi” (?!). Ni se mai spune că avem de-a face cu
„o specie literară ce şi-a impus nişte reguli draconice, care se
cer respectate cu sfinţenie”. Apoi ni se vorbeşte şi de
distribuirea rimelor, atrăgându-ni-se atenţia că într-un sonet
perfect numărul acestora nu poate fi nici mai mic nici mai mare
de patru. Şi se insistă asupra obligaţiei de a se folosi „cu
stricteţe” versul endecasilabic (de 11 silabe) şi ritmul iambic.
„Nu întâmplător – ne dădăceşte sonetistul nostru –,
Shakespeare a scris 154 de sonete, ci tocmai pentru a reaminti
că într-un asemenea poem există 14 versuri a câte 11 silabe
(14 x 11 = 154)”. Şi vom observa că, deloc întâmplător, la
pagina 10 a eseului introductiv (a 14-a a cărţii!), numărul 10
fiind „simbolul perfecţiunii”, pe când 14 este numărul de
versuri etalate de orice sonet, ni se atrage iarăşi atenţia asupra
importanţei (să-i zicem cruciale) a endecasilabului: „11
reprezintă una din cheile Divinei Comedii şi îşi trage
simbolismul din conjuncţia numerelor 5 şi 6 care întruchipează
microcosmosul şi macrocosmosul sau Cerul şi Pământul.
Numărul 11 mai reprezintă ideea de reînnoire şi de
comunicare a ciclurilor vitale. Cei doi de unu alăturaţi
27
reprezintă dublul puterii lui unu, mama tuturor numerelor.
Unu mai simbolizează principiul activ şi se asociază lui
Dumnezeu şi Soarelui. Pitagoreicii îl considerau drept
emblemă a înţelepciunii. În cabalism (sic!) reprezintă
inspiraţia”. Aproape că sunt afurisiţi cei care, cu voie sau fără
de voie, comit sacrilegiul violării regulii endecasilabului.
Din simplă curiozitate, am controlat în ce măsură
respectă Mihai Merticaru, în cele 77 de sonete din volumul
Flacăra din piatră (a se băga de seamă: 7 + 7 = 14) cerinţa
(definitorie, precum vedem) ca fiecare vers al sonetului să aibă
11 silabe. Şi iată ce am constatat, în urma unei operaţii destul
de ostenitoare şi deloc încântătoare. Că din cele 77 de sonete,
două şi numai două corespund „draconicei” reguli: sonetul
intitulat Sonetul sonetului (un fel de definiţie metaforică a
acestei poezii cu formă fixă) şi sonetul intitulat Truculenţe. În
rest, „sonetele” amestecă nonconformist endecasilabul cu
versuri să le zicem eretice, de câte 9, 10, 12, 13, ba chiar şi de
14 silabe, cum se întâmplă în cel intitulat Bade Ioane, unde
ultimul stih al ultimei terţine se lăbărţează astfel: „Şi-ai făcut,
din România, un mare Humuleşti”. Vers, pe deasupra, lipsit de
muzicalitate.
Salvează, cumva, conţinutul ideatic şi emoţional al
poemului Bade Ioane abaterea formală incriminată? Nici
pomeneală, de vreme ce celelalte 13 versuri (dintre care 4 sunt
non-endecasilabice) arată aşa: „De unde-ai răsărit, bade
Ioane,/ Din ce humă sfinţită te-au plămădit,/ În a cui coroană
fost-ai mărgărit,/ De ce stai acum între icoane// Şi ai un chip
atâta de smerit?/ Nu cumva tu te ţineai de hârjoane/ Sau Nică
cel prizărit şi cu toane?/ Nu cu aste năzdrăvănii ne-ai vrăjit?//
Ne-ai aurit copilăria cu poveşti,/ Ne-ai învăţat cum să râdem
de necaz,/ Ne-ai procopsit cu multe vorbe de haz// Şi-ai
aruncat pe focul veseliei gaz./ Ai trăit doar ca să ne-
28
nveseleşti”. Reuşit este în schimb moto-ul pus sub titlul
poemului, două fraze culese din aforistica abundentă a lui
Gheorghe Grigurcu: „Cînd se termină copilăria? Poate că
atunci când apar primele amintiri”.
Tot în eseul prefaţator, citim: „O altă cerinţă
obligatorie a sonetului, de fapt sarea şi piperul acestuia, este
ca ultimul vers al poemului să potenţeze expresiv materia
discursului, să sintetizeze conţinutul celorlalte 13 sau să-l
contrazică”. Ia să controlăm dacă nu cumva această cerinţă
este respectată, „cu sfinţenie”, de către sonetist, măcar în cele
două sonete care nu se abat de la versul endecasilabic. Să
începem cu începutul, adică cu primul poem din carte, Sonetul
sonetului, care sună după cum urmează: „Un imn de slavă e
fiece sonet/ Pentru clipa care trece grăbită,/ Pentru Sfântul
Duh şi pentru iubită,/ Invitaţie la un zeiesc banchet,// Metaforă
scumpă, blagoslovită,/ Declaraţie şi legământ secret,/ Flacără
sublimă a unui libret/ Care se-mbăiază-n apă sfinţită,// Vocală
într-un alfabet dispărut,/ Strună vrăjită din lira lui Orfeu,/
Culoarea ce lipseşte din curcubeu,// Minunile lumii topite-n
sărut./ Prin galaxiile poemului meu/ Se plimbă nestingherit
doar Dumnezeu”. Unde este, în ultimul vers, sinteza
conţinutului versurilor precedente, ori contrazicerea acestora?
Nicăieri! Contradicţii sau afirmaţii scandaloase sesizăm, în
schimb, în versurile anterioare. De unde şi până unde să fie
„fiece sonet” un „imn de slavă”?! Şi cum să fie sonetul ba
„vocală dintr-un alfabet dispărut”, ba univers cu mai multe
galaxii? Va fi mai riguros poetul în presărarea „sării şi
piperului” în celălalt sonet în care se respectă regula
endecasilabului? Să controlăm: „S-apropie ciuma cu aripi
terne,/ Tonul se schimbă în cumplită sfadă,/ Stă-n loc mulţimea
spectacol să vadă,/ Nebunia se scurge din cisterne.//
Nemernicia vine la paradă,/ Furia oarbă iese din taverne,/ Pe
29
drumuri curg invective eterne,/ Din pomul farsei stă fructul să
cadă.// Tărâm de cremene visează muguri,/ Noaptea furiei îşi
caută nume/ În sămânţa turbării cu ochi tulburi,// Liniştea
planetei nu poţi s-asiguri,/ Pacea cedează furorii nebune,/
Victimele, patima îşi supune” (Truculenţe). Nici urmă aici de
menţionata „cerinţă obligatorie a sonetului”.
Deci în van s-a rugat poetul nostru la ceruri, ca sonetele
că-i fie „fără cusur”: „Cu fruntea în pământ şi cerul în gând,/
Plutesc spre Tine pe valuri de azur/ Cu cugetul curat şi sufletu-
mi impur,/ Puterea-Ţi nemărginită admirând.// Fă ideea să-mi
fie de bun augur,/ Milostiveşte-mă, Doamne, acum când/ Vin
să mă închin, cu inima-mi plângând,/ Sonetele să-mi fie fără
cusur.// Dă-mi inspiraţie, Sfântă Treime,/ Şi anduranţă s-ajung
la cele sus-puse,/ Să pot să cânt faptele-Ţi sublime!// Fereşte-
mă de răul de înălţime,/ Ajută-mă să înţeleg cele abstruse,/
Pătrunde-mă cu harul tău, Iisuse!” Dacă, pe lângă inspiraţie,
picată din cer, poetul ar fi recurs şi la mai multă transpiraţie,
atât întru desăvârşirea prozodiei, cât şi întru aprofundarea
fondului de idei, atunci cu siguranţă el ar fi realizat şi sonete
ireproşabile în toate privinţele.
Încolo, ce să mai spunem decât că, în ciuda rateurilor în
privinţa structurii formale, găsim în volumul Flacăra din
piatră şi destule piese (inclusiv de inspiraţie erotică) demne de
talentul celui căruia i s-a acordat Premiul Concursului Naţional
de Poezie (Cluj-Napoca, 2005) şi, mai recent, Premiul pentru
poezie al Uniunii Scriitorilor, Filiala Bacău (2014). Să citim,
bunăoară, sonetul al 77-lea, un strigăt din rărunchii fiinţei
autorului, în faţa banditismelor abominabile de după
Decembrie 1989, a hoţiilor greu de suportat de orice român cu
adevărat iubitor de Ţară: „Unde-s pădurile de altădată?/
Unde-i umbra duiosului izvor?/ Unde-i patria cântecului de
dor?/ Vandalizate-s de-o bandă turbată!// Unde îşi mai fac
30
păsările sobor?/ Unde-i împărăţia adorată/ A cerbului cu
coroană-ncrengată?/ Toată a căzut sub tăiş de topor.// Unde-i
frunza verde care cântă?/ Cine-a lăsat munţii României goi?
Cine-a călcat în picioare legea sfântă?// Unde s-au aciuat
hapsânii ciocoi/ Ce-au lăsat în urmă doar răni şi moroi?/
Întreabă codrul din noi şi se-nspăimântă”. Aici, ca şi în alte
multe sonete ale lui Mihai Merticaru, miezul este mai valoros
decât coaja, fie aceasta şi una structurată după formulele
minunate ale „matematicii astrale”.
Petre Azaduca
P.S. Bunului prieten Mihai Merticaru, pe marginea volumului Flacăra din piatră, îi dedic patru „scântei” dintr-un sonet inspirat mie tocmai de cartea sa: „Din cremene amnarul flăcări iscă/ Pe Prometeu făcâdu-l de ruşine/ Ca hoţ de foc din vetrele divine…/ Şi-astfel amnarul faima i-o confiscă”.
31
Bucureşti,
l’amour de Dan Ciachir
Într-un captivant stil de memorialist, cu frecvente
trimiteri livreşti, îndeosebi din literatură şi celelalte arte, dar şi
din istoria ortodoxiei, din viaţa monahală autohtonă, trădând
scriitorul cultivat (reamintim că autorul a scris poezie, cărţi
despre creştinismul răsăritean, a tradus din limba italiană), Dan
Ciachir ne cucereşte şi acum cu un nou volum de evocări:
„Drumul cel mai scurt spre tine însuţi” (Editura Timpul,
Iaşi, 2015). Ceea ce vrem să subliniem acum este însă
puternicul sentiment de ataşament al scriitorului faţă de
Bucureşti, oraş pe care Dan Ciachir îl evocă precum ar face-o
pentru o iubită. Un Bucureşti frumos, fermecător, ospitalier, pe
ici-colo de un exotism cuminte, cu oaze de verdeaţă primitoare,
chiar şi cu mahalale decente, cu localuri îmbietoare şi chelneri
cuviincioşi, cu bucate delicioase şi vinuri curate („întotdeauna
mi-au plăcut localurile”), cu lume subţire, ţinând la eticheta de
altădată, urbea aşa cum o ţine minte din copilăria şi tinereţile
sale; fireşte, învăluită în haloul nostalgiilor primenitoare.
Oriunde s-ar afla, în afara Bucureştiului, revine cu săgeţile
amorului la dragostea sa dintâi. Reperul său cărturăresc în
materie e Mateiu Caragiale, cu a sa capodoperă „Craii de
Curtea-Veche”. O pildă: „Porniţi de la Veneţia spre casă, am
fost uimit şi bucuros să citesc pe un indicator rutier: Miramare.
Castelul este înconjurat de un parc, având o mică grădină
botanică. Pătrunzând în incinta sa, am înţeles că Mateiu I.
Caragiale privise palatul de jos, în vreme ce trenul în care se
găsea intra în Triest…”. Sau alta: „Când am coborât din maşină
în centrul Veronei, cu Gaudel în lesă, m-a izbit o căldură ca de
32
Bucureşti; ziua era la asfinţit. Prima impresie a fost de oraş
boieresc…”. Fragmente din primul din cele trei capitole, care
dă şi titlul micului volum de memorii (132 pag.), precizăm,
spre ştiinţa posibililor cititori, foarte plăcut la lectură. O
condiţie, cred, ca o carte să fie căutată. Popasul în Piaţa San
Marco, la cafeneaua Florian, veche de peste două secole, îi
aduce imediat în memorie vestitul local bucureştean Capşa.
„Berjerele şi scaunele de pluş stacojiu din interiorul cafenelei
Florian păreau identice cu acelea de la Capşa.(…) Un prieten
de-al tatălui meu, avocatul basarabean Feodor Mircea, m-a dus
la Capşa, în braseria-cofetărie, să mă trateze cu îngheţată
Marechal, un parfait dreptunghiular tras în glazură de
ciocolată…”. Dar, cu toate încântările produse de călătoriile
sale prin Europa, călătorii începute „la trei luni după
prăbuşirea regimului care mă împiedicase să ies în lume”,
prima fiind aceea în Malta, probabil, zice memorialistul, cea
mai frumoasă din viaţa sa, consideră că este un spectator
angajat, nu un turist, „care străbate lumea admirând creaţia lui
Dumnezeu şi înfăptuirile oamenilor” Aşadar, un om care
priveşte mai întâi spre el însuşi. A pornit la drumul poveştilor
sale de călător de la lectura unei cărţi admirabile: „La storia di
Venezia nella vita privata”, de Pompeo G. Molmenti, trasă
într-o ediţie de lux la o editură din Trieste. Lucrare căreia îi
găseşte, din punctul de vedere al scriiturii estetice, asemănare
la Iorga, contemporanul autorului italian.
Capitolul „Amintiri răzleţe” adună în paginile sale
creionări despre Valentin Teodorian, artistul liric şi –
surprinzător – autorul unei micromonografii dedicate unui
mentor al său, compozitorul şi dirijorul Nicolae Lungu, artist
liric destul de prezent în viaţa cultural-artistică a vremurilor de
dinainte de 1989, cu toate acestea, omul, după prăbuşirea
regimului comunist, „părea că întinerise”; despre domnul
33
Cozma, „chelner ieşit la pensie şi stăpânul unei căsuţe cu curte,
mai mult de dragul meseriei decât al câştigului, obişnuia să
primească la domiciliu persoane demne de încredere dornice de
un prânz sau o cină de calitate, bine servite, stropite cu un vin
autentic”; despre tatăl său, lector la Facultatea de Istorie a
Universităţii Bucureşti, aflat la strâmtoare – ştim din proprie
experienţă cât de neplăcute erau chemările la Comisariatul
Militar –, atunci când a fost convocat să facă o concentrare ca
rezervist; despre Nicolae Herlea; despre cutremurul din 4
martie 1977… Şi despre alte personaje şi locuri. Evident,
bucureştene. Iarăşi, intersecţia cu Mateiu: „Identificasem şi eu
câteva locuri din Craii…, începând cu acela în care
povestitorul intra şi ieşea de la Arnoteni prin fundul fără uluci
al curţii ce răspundea pe cheiul drept al Dâmboviţei, ceva mai
sus de Mihai Vodă. Pe podul de la Mihai Vodă întorcea
tramvaiul 25, iar la vreo sută de metri mai jos, spre fosta
Operetă, în dreapta râului, exista o clădire în formă de
potcoavă, cu etaj…”. Astfel de detalii urbanistice, arhitecturale
aflăm în multe pagini. Mărturie că Dan Ciachir cunoaşte
Bucureştiul ca pe propriile buzunare. Recursul la „Craii…” îi
prilejuieşte să-şi dezvăluie admiraţia pentru acest roman, cât şi
pentru nuvela „Sub pecetea tainei”, pentru scriitorul (adevărul
e că este autorul unei singure cărţi remarcabile), care, se ştie, a
adunat preţuitori ai săi într-un club prezidat de Ion Barbu. Şi
unde se putea pune la cale un asemenea insolit grup decât la
Capşa! „În ultimele luni de normalitate (ale anului 1947 –
n.m.), înainte de dezlănţuirea terorii”. Deseori, în faţa unui
pahar cu vin, bine-nţeles, într-o locantă, în memorie îi răsar
secvenţe din trecut – apropiat sau îndepărtat. Aşa, bunăoară, la
o masă din restaurantul unui hotel din Arad, cu un pahar de
Cadarcă de Miniş în faţă, îşi aminteşte de fuga baronului
Neumann peste graniţă, în anul 1948, cu un avion de vânătoare,
34
o evadare din lagărul democraţiei populare ca într-un roman
poliţist. Deschiderea unui mic anticariat în „Pasajul Macca-
Villacrosse, care leagă Calea Victoriei de strada Eugen
Carada” e ocazia nimerită de a nara cum a cumpărat antologia
Lume veche, lume nouă, cu articole semnate de Arghezi şi face
o interesantă digresiune despre publicistul român de origine
poloneză Uhrynovski. În aceste 28 de amintiri… pe săritele,
Dan Ciachir ne ademeneşte şi cu alte povestiri captivante, în
care sunt aduşi din cenuşa timpului Constantin Tănase,
Alexandru Giugaru, „copilul din flori al lui Take Ionescu”,
istoricul M. Brâncoveanu, secretarul Regelui Mihai I, actorul şi
graficianul Nuni Anestin, fiul talentatului publicist interbelic
Ion Anestin, Barbu Brezianu, Argetoianu ş.a. Pentru noi
revelatoare sunt întâlnirile cu nişte gazetari din Occident care,
veniţi în România după anul 1990, să afle cum merg lucrurile
către democraţie, s-au dovedit, în articolele publicate, nişte
comunistoizi deghizaţi. Când Dan Ciachir, la solicitarea a două
ziariste italiene, a scris un articol pentru „Il Manifesto”, a
constatat – abia după trei luni a avut prilejul să citească ziarul –
că „toate formulările anticomuniste dispăruseră din text”.
Secţiunea „O formă de samizdat” este consacrată
relaţiei autorului cu lumea bisericească, cu universul monahal,
pe care, am constatat nu numai din acest sintetic op, le ştie prea
bine şi îi sunt apropiate. O săptămână petrecută la Mănăstirea
Dintr-un Lemn, în toamna anului 1982, întâlnirile cu P. S.
Gherasim, pe la alte lăcaşe monastice şi la Episcopia
Râmnicului, apoi cu părintele Paulin Lecca, autorul unei cărţi
în manuscris („Frumosul în opera lui Dostoievski”), o bucăţică
din iarna anului 1988, la Mănăstirea Căldăruşani, şi alte periple
pe la schituri şi mănăstiri, toate îi conferă scriptorului pretexte
de a face consideraţii privind „samizdatul bisericesc”. Ce au
cuprins lucrări copiate şi multiplicate, iniţial la maşina de scris,
35
pe urmă, la xerox, atât texte din Sfinţii Părinţi, cât şi cărţi
scrise de teologi contemporani.
Într-o pagină, Dan Ciachir scrie cu aceeaşi melancolie,
pe aceeaşi temă dragă, recurentă: „Bucureştiul de acum 50 de
ani era un oraş nepoluat – dacă existau pe atunci 15.000 de
automobile particulare –, curat, stropit dis-de-dimineaţă şi
seara de cisternele municipalităţii, înconjurat de multe locuri
frumoase de agrement. Scara ieşirilor duminicale începea cu
Cişmigiul plin de tineri…”. Dan Ciachir poate spune, cu mâna
pe inimă: Bucureşti, mon amour… (Cum am citit şi în
volumele de literatură memorialistică, semnate de acelaşi,
„Când moare o epocă” şi „Şi noaptea asta va trece”,
comentate de noi şi în alte reviste). Ca despre o iubire pierdută,
depozitată însă pentru totdeauna în memoria sa afectivă.
Vasile Iancu
36
Caruselul revistelor
O revistă la care
Eminescu s-ar fi abonat
Realizată de o echipă de profesionişti talentaţi
(Redactor-şef, Marc Ulieriu; Senior Editori, Alexandru
Mironov, Cristian Român, Andrei Dorobanţu; etc), revista
Ştiinţă & Tehnică se adresează nu numai specialiştilor, ci şi
tuturor celor care doresc să fie întrucâtva la curent cu cele ce se
întâmplă în cele două mari domenii specificate în titlul
publicaţiei, rotunjindu-şi astfel cultura cu cunoştinţe menite să
le lărgească orizontul de oameni conştienţi de locul ocupat nu
doar în societate, dar şi pe Terra şi în Univers.
Ce cuprinde numărul pe Iulie-August 2015 al revistei?
Pe lângă o mulţime de ştiri importante (din tehnologie,
medicină, neuroştiinţe, psihologie, informatică, astrofizică,
explorare extraterestră etc.), o serie de texte mai dezvoltate
care ne deschid larg ochii asupra realităţilor multiple în care
trăim, fie că este vorba de Astronautică, de perspectivele
mineritului pe Selena, fie de un parazit microscopic,
Toxoplasma gondii, parazit capabil să-ţi manipuleze
comportamentul până într-acolo încât să te împingă la
sinucidere. Apoi plonjăm în fenomenul tot mai alarmant al
încălzirii oceanelor, ori ne confruntăm cu întrebarea de ce nu
mai este Pluton planetă. Nu este ocolită genetica, de pildă
faptul că s-au descoperit în genom elemente mobile, aşa-
numiţii transpozoni, nişte „jumping genes” responsabile de
modificarea configuraţiei genomului pe parcursul vieţii unui
organism, dar probabil şi cu funcţii încă nedescifrate.
Interesante sunt şi paginile dedicate unei teme de fizică
37
computaţională sau cele rezervate istoriei laserului (un serial
ajuns la episodul 8, care de data aceasta ne explică ce sunt
radiaţiile gamma şi care sunt aplicaţiile acestora). Evocată este,
cu ocazia împlinirii a 115 ani de la naştere, personalitatea
inginerului şi savantului român Elie Carafoli, care a adus
„contribuţii fundamentale în dezvoltarea teoriei aerodinamicii,
în crearea şcolii româneşti de inginerie aerospaţială şi în
dezvoltarea industriei aeronautice în ţara noastră” (Cristian
Român). În vecinătate, un interviu luat de Adrian Nicolae
reputatului genetician francez de origine română Denis Buican,
autor, între foarte multe altele, al cărţilor La Révolution de
l’évolution (Paris, PUF, 1989) şi Epopée du vivant. L’évolution
de la biosphère et les avatars de l’homme (Paris, Frison-
Roche, 2003). Este de reţinut răspunsul lui Denis Buican la
întrebarea de ce selecţia naturală argumentată de Charles
Darwin este atât de criticată de creaţionişti, dar şi acela la
întrebarea cât de mult a influenţat Darwin munca şi viaţa lui
Denis Buican, răspuns din care cităm un fragment: „Sigur că
activitatea pe care am dus-o de-a lungul vieţii a fost legată în
mai multe feluri de darwinismul fundamental. Ca darwinist
convins am criticat pentru prima dată, şi în 1969, dar şi
înainte de acest moment, pe Trofim Lîsenko şi darwinismul
sovietic, un darwinism care nu era decât o denaturare, o
negare a evoluţiei darwiniste. Şi am făcut asta cu pericolul
vieţii. [O făcuse mai înainte de a se expatria în Occident, – notă
Traian Căulea] Da, pot spune că darwinismul m-a influenţat
pozitiv în gândire şi negativ în carieră. Am dezvoltat
darwinismul, l-am completat, şi eu m-am dezvoltat odată cu el
în cercuri concentrice asemenea unui arbore. Eu am văzut în
evoluţia propusă de Darwin o evoluţie multipolară a valorilor.
Şi astfel am încercat să mă dezvolt pe mai multe domenii, de la
genetică, biologie, la istorie, filosofie şi chiar poezie”. De
38
observat stilul oral, dezlânat, deoarece nu este vorba de un
interviu scris, ci de unul plin de spontaneitatea şi de tatonările
şi provizoratul oralităţii, încununat însă de sinceritate.
Dar să ne oprim, în mod cu totul special, la textul
intitulat Explorarea sistemului solar (autor, Claudiu
Tănăselia), unde ne sunt înfăţişate cele mai recente cercetări
cosmice, întreprinse cu ajutorul sondelor spaţiale, inclusiv de
către China. La un moment dat, citim: „MESSENGER, prima
sondă care a orbitat planeta Mercur, şi-a încheiat misiunea
plonjând spre suprafaţa planetei cu o viteză de peste 14.000
km/h, în data de 30 aprilie 2015, undeva în regiunea craterului
Shakespeare, la nord de craterul Eminescu (pentru că dacă nu
ştiaţi, una din cele mai importante forme de relief de pe
Mercur poartă numele poetului român” (pg. 66). Personal, nu
ştiam. Am căutat imediat pe Net informaţii suplimentare, de
exemplu pe saiturile Cum a ajuns Eminescu pe planeta
Mercur şi NASA recunoaşte şi onorează valoarea lui
Eminescu. După cum este arhicunoscut, Eminescu nutrea un
interes aparte, în afară de filosofie, pentru ştiinţele exacte, între
care şi astronomia, lucru evident pentru orice cititor al liricii
sale, ca să nu mai vorbim de cei care examinează celebrele lui
manuscrise. Altfel nici nu ar fi putut Eminescu să scrie poeme
ca Scrisoarea I, La Steaua ori Luceafărul.
O presupunere ni se pare aici la locul ei. Dacă pe
vremea genialului poet ar fi apărut în România o revistă cu
profilul aceleia de care ne ocupăm, foarte de crezut este că
Eminescu s-ar fi abonat la ea. Sau măcar ar fi căutat-o stăruitor
prin biblioteci.
Traian Căulea
***
39
Întâlnirea lui Vasile Andru
cu Raisa Gorbaciova
Despre extraordinara întâlnire din 1989 a lui Vasile
Andru cu Raisa Gorbaciova am aflat abia din prefaţa semnată de
el la ediţia a II-a, revăzută, a cărţii Viaţă şi semn (Editura
Herald, Bucureşti, 2005), unde fabulosul eveniment este relatat
în nu mai mult de nouă rânduri, autorul explicitând că prima
ediţie a volumului „se leagă de întâmplarea că i l-am oferit
imediat după apariţie, în iulie 1989, când soţii Gorbaciov s-au
aflat la Bucureşti. Doamna Gorbaciov (sic!), luând cartea şi
citind titlul ei, a întrebat cum se traduce în ruseşte. Am
răspuns: «Jîzni i znak». A întrebat: «Semn, adică simbol?» Am
adăugat: «Semn, adică prevestire şi alfabet tainic. Semn adică
augur (omen) şi minune. Chiar întâlnirea aceasta este un
semn»” (pp. 8-9). Atâta tot! Telegrafic şi confuz. Dacă însă
cititorul va lua numărul din Aprilie 2015 al revistei
„Convorbiri literare” şi va citi partea a IV-a a textului În
preajma revoluţiei/revelaţiei, nişte însemnări de jurnal
dezvoltate, atunci mirările, nedumeririle sale se vor risipi, mai
ales în cazul în care nu se va mulţumi să parcurgă numai
fragmentele ce reproducem mai la vale:
„Sâmbătă, 8 iulie 1989./ Ora 11:45, pe Calea Victoriei.
Întâmplare, coincidenţă sau sincrodestin. S-a petrecut astfel:/
Ajung la Calea Victoriei, vreau să trec strada în direcţia
Biserica Albă. Un miliţian îmi spune să nu trec strada, să
aştept puţin: va trece o coloană oficială. Soare intens. Aştept
relaxat. Coloana se zăreşte venind. Bănuiam cine este, pentru
că azi, 8 iulie, în Bucureşti sunt evenimente (conspirative, le-aş
zice): conclavul Pactului «V». Coloana e tot mai aproape.
40
Atunci îmi trece prin cap, ca într-o doară: Ce-ar fi dacă
această coloană s-ar opri, aşa deodată…Coloana oficială –
motociclete, maşini negre – e aici. Şi aşa deodată, o maşină, o
Volga neagră opreşte exact în dreptul meu./ Din maşină
coboară Doamna Raisa Gorbaciova. Văd că înaintează spre
trotuar, spre locul unde mă aflu eu. Întinde mâna spre mine. Îi
sărut mâna, politicos, bucuros. În acest timp, din celelalte
maşini coboară buluc însoţitorii, suita, escorta, kaghebeul şi
securitatea. Ne anturează. În acest timp, câţiva trecători de pe
stradă se opresc şi ei, se formează un cocoloş de oameni.
Raisa Gorbaciova mai întinde mâna spre 3-4 oameni care se
cocoloşesc pe aici./ În acel moment, deschid geanta şi scot
cartea mea Viaţă şi semn, şi i-o ofer. Doamna Raisa
Gorbaciova ia bucuroasă cartea (aşa cum ar primi o floare!)./
«Dumneavoastră sunteţi autorul cărţii?» mă întreabă. «Da!»,
răspunde prompt translatorul, înaintea mea. Apoi răspund şi
eu: «Da. Sunt scriitorul Vasile Andru»./ Apoi văzând că ea mai
rămâne să adreseze câteva vorbe oamenilor, îi cer, proşu vas,
să-mi dea cartea să-i scriu o dedicaţie. Mi-o dă. / Sunt
emoţionat, nu-mi vin cuvintele, sau vin prea multe, în fine,
scriu o dedicaţie foarte simplă; însoţită de un cuvânt
potrivit,[…] «mulţumesc pentru transparenţă»./ Între timp,
dânsa adresează o întrebare unui tânăr, care se oprise şi el să
caşte gura: «Hei, tinere, cum trăiţi voi?». Dar acesta era cu
totul încâlcit în fericire, aşa că translatorul găseşte de cuviinţă
să-l ajute, răspunzând în locul lui: «Oceni haraşo». Doamna
Raisa Gorbaciova s-a amuzat foarte tare cât de isteţi sunt
translatorii. […] / N-a aflat nimic, toţi aveau gura încleştată
de zâmbete topitoare. Efectul produs îi făcea plăcere
oaspetelui, evident. Au mai fost şi ceva îngânări vesele,
optimizate la traducere de către translator. […] / De altfel,
totul a fost trăsnet de scurt. Cred că întrevederea stradală a
41
durat în totul vreo 12 minute… nu am notat, ci doar estimez
post factum. Nici dânsa nu cred că voia să producă vreo
manifestaţie stradală, aşa că a curmat întrevederea./ S-a întors
către mine…[Aici urmează dialogul reprodus din prefaţa ediţiei
a II-a a cărţii, dialog care a continuat şi s-a sfârşit astfel] «Şi
despre ce-i vorba în carte?» mă întreabă. Spun: «Despre
optimizare umană, despre cumul de soartă bună»./
«Psihologie?» întreabă. /Da, zic./ «Şi toate astea se petreceau
sub ochii securităţii şi ai kaghebeului», avea să scrie în
suplimentul «României Libere», peste un an./ Doamna Raisa
pune cartea mea lângă poşeta ei albă. Face tuturor o urare de
despărţire, astfel: «Fiţi sănătoşi! Să aveţi o vară bogată, să vă
rodească bine câmpul!». Apoi s-a dus spre automobilul dânsei,
a urcat şi convoiul s-a pus în mişcare”. Şi textul se ocupă de
alte întâmplări, cu alte nume de oameni, toate legate strâns de
incredibilul eveniment.
Am spus că mirările/nedumeririle celor care au citit
cele 9 rânduri din prefaţa la ediţia a II-a a cărţii se vor risipi. Şi,
într-adevăr, ele se risipesc. Apar însă altele. Pentru că te lasă
stupefiat faptul că, în ziua de 8 iulie 1989, Vasile Andru a putut
să scrie în jurnalul său despre ceva ce avea să se petreacă abia
peste un an (?!), adică în vara lui 1990. Cuminte ar fi fost să se
adauge la alineatul cu pricina o paranteză explicativă.
Altminteri se rămâne cu bănuiala că jurnalul este unul
contrafăcut.
Zaharia Ciocântă
***
42
Liana Alecu,
o traducătoare neglijentă
Nu este pentru prima dată când Liana Alecu publică în
revista de mare ţinută intelectuală Cafeneaua literară
traducerea unui text din faimoasa carte de conversaţii
(interviuri, de fapt) a lui Jules Huret intitulată Enquête sur
l’évolution littéraire, unde autorul ajunge la concluzia că
„meseria literară nu scapă legii feroce a concurenţei esenţiale
pentru viaţă, şi că aici, ca în orice profesie, interesele
materiale primează şi tiranizează apetenţele spirituale” (am
citat din prefaţă).
De astă dată ni se pune sub ochi conversaţia lui Jules
Huret cu Anatole France. Marele prozator susţinea sus şi tare
(în anul 1891) că este absolut evident că naturalismul este
mort, adăugând însă imediat că recunoaşte faptul că Flaubert şi
fraţii Goncourt au inaugurat magistral acest procedeu literar
metodic şi că Zola [citez acum din traducerea Lianei Alecu,
apărută în nr. 4/ Aprilie 2015 al revistei menţionate], „prin
romanele Măciuca (în original L’Assomoir) [aşa ortografiază
doamna Liana Alecu!], Crâşma şi Germinal, a continuat în
forţă opera începută”. Aşadar, traducătoarea ne vorbeşte de
trei romane, acolo unde Anatole France nu se referă decât la
două: L’Assommoir şi Germinal. Festa i-a jucat-o termenul
„assommoir”, traductibil atât prin „măciucă” sau „ciomag”, cât
şi prin „crâşmă”, în cazul dat cârciuma ca loc de pierzanie al
personajelor romanului lui Zola, loc de degradare, de
îndobitocire. De aici am pornit la examinarea mai îndeaproape
a transpunerii în româneşte a textului cu pricina. Şi repede am
constatat nu numai atribuirea de sensuri arbitrare unor cuvinte
(exemple: à tort este aiuristic tradus prin gratuit în loc de pe
43
nedrept; saleté este cu uşurinţă tradus prin mizerie în loc de
mârşăvie ori obscenitate; durée este în mod facil tradus prin
durată, în loc de dăinuire; sintagma matériel
d’expérimentation este tradusă prim material de experimente,
în loc de material de experimentare; versul lui François
Coppée Je suis le froide et la méchante souveraine este tradus
prin Sunt recea şi malefica suverană, în loc de Sunt distanta şi
răutăcioasa suverană; etc.), dar şi fraze întregi stau sub semnul
unei neglijenţe impardonabile. Exemple: Il n’y a presque plus
que les femmes qui lisent le roman, c’est un fait, les hommes
n’ont pas le temps sună la traducătoarea noastră în felul
următor: Nu mai există aproape nimeni care să citească
romanul, este un adevăr, bărbaţii nu au timp. Rateul este de-a
mirările, din moment ce fraza originală în cauză nu prezintă
nici o dificultate deosebită, putând fi tradusă corect de orice
mediocru ştiutor de limba franceză. Sau fraza Je préférerais, en
effet, la langue moderne avec laquelle on peut tout dire, quand
on a du talent devine, la Liana Alecu, graţie unei banale erori
de tipar, un salt în incomprehensiv: Aş prefera, într-adevăr,
limba modernă în care putem exprima orice vreme, atunci
când există talent. Aici scăparea este una de corectură,
traducătoarea vrând desigur să spună orice vrem, şi nu orice
vreme.
Aceeaşi incredibilă neglijenţă o face pe Liana Alecu să
stâlcească numele unor scriitori francezi foarte cunoscuţi.
Astfel, Pierre Loti devine la ea Pierre Lot, Jules Lemaître este
„tradus” prin Jules Lemaitre, iar Leconte de Lisle este scris (de
două ori la rând, ca să ne intre bine-n cap!) Lecomte de L’Isle.
Ceea ce este incalificabil.
La sfârşitul acestui text, mă întreb: de unde interesul
revistei piteştene pentru cartea de interviuri a lui Jules Huret?
Este oare astăzi de actualitate la noi darwinismul său în materie
44
de viaţă literară? Căci acel Avant-propos la volumul Enquête
sur l’évolution littéraire se încheie cu o frază extrem de
grăitoare în această privinţă: Sunt deci constrâns să observ, sub
aparenţele înălţătoare ale unei lupte pentru artă, aprigele şi
dureroasele şi josnicele necesităţi ale luptei pentru viaţă.
Scarlat Ciurezu
*** Oare Magistrul din Cajvana
îşi va presimţit moartea?
Revista sătmăreană „Acolada” (director general, Radu
Ulmeanu; director, Gheorghe Grigurcu), a publicat în al său
nr.5/ mai 2015, partea a VII-a a unui serial al lui LUCA PIŢU
intitulat Lexiconul figurilor căjvănare, de data aceasta un
mănunchi de 16 articole, cel de-al 16 consacrat lui însuşi. Când
l-am citit, cum să-mi fi trecut prin minte că, numai peste câteva
săptămâni, autorul vestitei cărţi Însem(i)nările magistrului
din Cajvana nu va mai fi în viaţă? Funebra veste mi-a dat-o,
din Tomeştiul său, Radu Părpăuţă, cel care s-a apucat de
traduceri din literatura rusă tocmai la îndemnul celei mai
strălucite dintre „figurile căjvănare”.
Am recitit de curând, cu inima în doliu, textul 16 din
Lexiconul figurilor căjvănare, VII şi mi s-a părut de astă dată
un fel de auto-necrolog. Oare îşi va fi presimţit Luca Piţu
moartea şi a ţinut să lase posterităţii, în dialectul său strict
individual, umoristic, băşcălios, o scurtă biobibliografie
întocmită acribios? Ipoteza mi se pare plauzibilă. Fapt este că
45
acela numit de către unii „Fenomenul Luca Piţu” nu mai este
printre cei vii, de duminică 14 iunie 2015..
Să reproducem aici, cu cuvenita pioşenie, un fragment
din prima parte şi un altul din ultima parte a „articolului” de
„lexicon” care se referă la autorul, între multe altele, al cărţii
Sentimentul românesc al urii de sine:
„LUCA LUI VASILE AL LUI CASIAN AL LUI
PRECOB AL LUI DZAHARIE. Auctorul lexiconului de faţă,
anarho-eseist de felul său, tot în localitatea cajvaniană din
Bucovina Meridională născutu-s-a, la numai câţiva kilometri
de biserica hatmanului Luca Arbure, pe 15 [sic!] ianuarie
1947, iar de şcolit, ehehei, se va fi şcolit la Gura Humorului,
unde avea să-şi săvârşească studiile secundare, pe cele
superioare încheindu-şi-le în Iaşi, la Facultatea de
Filologie/Litere, unde şi preda diverse discipline de
specialitate între 1970 şi 2012, data lăsării sale jubilatorii la
vatră postuniversitară. But keep it in mind: mai avea la un
moment dat Magister Casvanaeus în şantierul mintal, chiar
cocoşat de beteşuguri senectutice, laringită cronică, sinuzită
netratată + alte drăgălăşenii amiotrofice, un Lexicon al
figurilor liceale, un Lexicon al figurilor studentine, ba şi un
Lexicon al figurilor universitare, tot în spiritul arhondologiei
paharnicului Constantin Sion gândite. (…).
Gândirostivieţuitor privat + doctor indocent + juisor al
postistoriei + văduv după Universecumetrialitatea Cuzană de
pe vijeliosul Bahluviu + anarho-eseist + chieur de long +
compisseur de longue haleine + enculeur de mouches à
merdre + jogger + walker + blogger + rapper (născut, în
Bucovina Meridională, la numai câţiva kilometri de Besearica
Hatmanului Luca Arbure, pe 14 ianuarie 1947), Cajvaneul,
also known as Don Luchino Pizzuti da Focşangeli, pare chitit,
judecându-l şi după poznele antropologogice de mai la deal,
46
constituind, ele, un lexicon, din păcate incomplet, de lucrări
anamnezice asupra figurilor căjvănare, să îşi numere,
secondat sau nu de naveta esenţială din dotare, încă o dată –
asemenea oricărui gospodar pornit spre das Weltgericht, către
adicătelea moara Giudeţului Hegelian Universal, ce? Nu,
more nastasiano, ouăle…ci sacii – ba chiar şi ţuhalii – din, vai
,harabaua supraîncărcată”.
Iar la sfârşit se înşiruie, inventate pamfletăreşte,
decoraţiile, insignele şi ordinele primite de Luca Piţu – „fie şi
numai în vis”.
Miana Scutelnicu
47
Beyond the rubrics
Uimitorul cuplu
Petru Ursache & Magda Ursache,
văzut de Radu Mareş
Noul volum de eseuri al omniprezentei prin reviste
Magda Ursache (Editura EIKON, Bucureşti, 2015), cam
derutant intitulat Noi vrem Cuvânt! sau alte feluri de
cenzură, conţinând mai ales eseuri ultra-bătăioase, se deschide
cu o prefaţă în bună parte narativă, Ursăcheştii, în care
prozatorul Radu Mareş evocă împrejurările în care i-a
cunoscut, într-o toamnă, la Piatra Neamţ, pe soţii Petru
Ursache şi Magda Ursache, unde „treburi de editor” îl duseseră
la un „simpozion dedicat cărţii şi scriitorului”. Nu vom stărui
asupra atmosferei cinei festive la care clujeanul (originar din
Bucovina) i-a remarcat imediat pe cei doi U, unul afişând, în
tăcere, „un zâmbet politicos, atoateînţelegător”, pe când
consoarta acestuia turuia non-stop. Zice clujeanul: „Mi-o
amintesc cu precizie: o vervă torenţială, inepuizabilă care, de
ce să n-o recunosc, te ia în stăpânire cu o autoritate la care
eşti obligat să cedezi pasul”. Autorul prefeţei trece apoi la
consideraţii mai de profunzime, care ne dovedesc că, între
timp, a citit destule dintre cărţile Ursăcheştilor, urmărindu-le
evoluţia şi uimit de-a binelea de solidaritatea absolut
fenomenală a cuplului în cauză, în vremuri de restrişte.
„Familiile (ne spune Radu Mareş) în care ambii soţi scriu – o
ştiam din numeroase observaţii – sunt de o natură aparte. Pe
mine, recunosc, mă intimidează, mă pun în gardă, ca un
animal cu două capete pe trunchi unic. Despre cei doi ieşeni
48
nu ştiam absolut nimic, cred că nici ei n-aveau habar de ce
hram port. Cunoscusem sancţiunile severe care, în vechiul
regim, în lumea redacţiilor de reviste, a editurilor, îi loveau pe
cei vinovaţi de vreo greşeală interpretabilă politic. La Tribuna,
în Cluj, cazul poetului Victor Felea, întrucâtva asemănător cu
cel al Magdei Ursache de la revista Cronica din Iaşi, avusese
un deznodământ mai puţin drastic datorită exclusiv intervenţiei
lui D. R. Popescu, la data respectivă şeful absolut al
scriitorimii române – pentru Magda U., la Iaşi, n-avusese cine
să sară în foc s-o salveze. Cunoşteam, şi am şi scris despre
asta, şi situaţia când te afli la ananghie şi remarci privirea
albă, oarbă cu care te ţintesc cei din jur, confraţii de la care
zadarnic aştepţi măcar o vorbă bună, fie ea şi una de
complezenţă. Cazul Magdei U. e însă deasupra tuturor
baremurilor ştiute, de-o atrocitate aproape suprarealistă.
Cunoscându-i mai bine, asta am şi admirat la cei doi:
solidaritatea la greu, umăr la umăr, dovedită infisurabilă pe
termen lung şi când nu e în zare nicio speranţă. Solidaritate la
succes am văzut. Când însă soarta te strânge în cleşte şi curge
sângele abstract al intelectualului, al artistului – am studiat şi
asta – e rareori că sentimentele ce leagă un cuplu durează,
rezistă. Mă uitam la ei când ne întâlneam, văzându-i mereu cu
aceeaşi uluitoare poftă de muncă, fiecare cu un milion de
proiecte, ca la a şaptea minune. Recunosc: nu se poate să nu-i
fi invidiat în secret”.
Portretul acestui indestructibil duo este completat astfel,
neocolindu-se tuşele mai problematice, la hotarul dintre
encomiastic şi judecata critică, dar cu o comprehensiune
empatică de admirat: „Când i-am cunoscut şi, pot spune acum,
am devenit buni prieteni, soţii Ursache îşi consumaseră cele
câteva experienţe ale libertăţii de după 1990: mitinguri
entuziaste, în primul rând. În afară de asta, publicaseră în
49
dreapta şi stânga din ce aveau strâns în arhiva privată, se
aventuraseră în editare de cărţi, începând cu Doina lui
Eminescu, dar şi cu alţi autori proaspăt scoşi de la index, plini
de entuziasm, dar şi cu inocenţa un pic caraghioasă trăită de
noi toţi, ceştilalţi, cu credinţa că asta înseamnă ceva important
pentru obştea noii Românii, ceva necesar în termeni absoluţi.
Toate se întâmplau însă în vacarmul aiuritor din jur vegheat
de sus de zâmbetul până la urechi al ui Iliescu şi de ceilalţi
tartori aflaţi la butoane, pentru care necesar şi important era
altceva. În această hărmălaie aiuritoare, Magda U. avea să
înceapă să-şi facă publică povestea sperând totodată să-şi
plătească şi unele poliţe ţinute la frigider de ani de zile. Am
luat act de toate acestea de la distanţă şi cu un anume recul
cinic, condiţii care permit să măsori mai bine efectele. Or,
efectul era zero barat. Războiul declarat inamicilor din
proximitate al Magdei U., ca scriitor kamikadze, n-avea nicio
şansă. Era pierzător pe toate fronturile şi fără nicio satisfacţie
luminoasă. Cei care puseseră umărul să-i distrugă viaţa erau
acum decoraţi, primeau premii, ocupau funcţii importante,
glorioase şi câştigau bani, nu le avea nimeni grija: se vedea cu
ochiul liber, nu era nevoie de lupă. N-am o consideraţie
specială pentru cei dispuşi să vină la ocazie cu «sfaturi de
viaţă». Şi, după multe experienţe proaste, mă feresc să intru eu
însumi în acest rol. Amicalmente am sfătuit-o totuşi: lasă-i
naibii! Nu-i ierta, dar ignoră-i. Şterge-le numele din agendă. A
fost însă un sfat de-a surda. Ca samuraiul rămas cu sabia în
dinţi, singur în junglă, ani de zile după terminarea războiului,
Magda U. şi-a continuat, lovind crâncen, în dreapta şi-n
stânga, nedispusă la cruţare, acest box cu umbra sau, mai bine
zis, cu aceleaşi fantome. N-ar fi reuşit s-o potolească nimeni şi
nimic. Şi cred acum că aşa e bine să fie./ Există nedreptăţi
peste care, la bilanţ, nu poţi trece închizând ochii? Substanţa
50
iertării, la care facem trimitere când şi când, e – sau poate fi –
şi de altă natură decât cea a învăţăturii creştine? Goma a
spus: iert dar nu uit. Şi, dacă l-am citit corect, pentru el
uitarea e un păcat grav. În lumea superficială cu tot ce e
comandament moral în care trăim la aceste întrebări se ridică
din umeri. Dar ofensele grave pot fi şterse ele cu guma? Am
auzit şi teza după care din minte trebuie eliminate toate
sentimentele negative care rod, macină, mortifică,
îmbolnăvesc. Uitarea care «e-scrisă-n legile omeneşti» ar fi,
aşadar, o operaţiune de igienizare mentală. Ştergi fişierul
virusat. Politica mea, recunosc că un pic oportunistă, spune că
e de evitat să te substitui altcuiva ca să-l judeci. Deşi absolut
totul ne îndeamnă s-o facem, ba chiar adesea ne şi obligă”.
Deşi binom de nedisociat, între Magda U. şi Petru
Ursache clujeanul Radu Mareş percepe diferenţe care sar în
ochi: „Ca să te apropii de profesorul Ursache, trebuie urcate
câteva trepte, e ceva mai complicat decât relaţia de cunoaştere
cu un scriitor de beletristică şi opera sa: mi-am dat seama
foarte repede de asta. El, savantul, nu făcea caz de statutul
său, dar îl simţeai tu, ca radiaţia corpului încins, dacă nu erai
nesimţit și te comportai ca atare. Cunoştea, trăise până-n fibră
condiţia de exclus a Magdei U. şi toată nebunia coşmarelor
fără capăt dar reacţia sa de răspuns nu devenea sesizabilă.
Între el şi lume era un zâmbet plin de amenitate, ca o pavăză.
Şi, în tot cazul, cele mai străine îi erau reacţia viscerală de
răspuns, imprecaţia, epitetul coroziv. Prin natura lucrurilor
era însă constrâns să vieţuiască la un pas de lumea de clovni
tragici a literatorilor, atraşi magnetic de Magda U., să le
suporte toanele (ca şi cum nu le-ar observa), micile mizerii,
obositoarea, sâcâitoarea egolatrie. O făcea – l-am studiat – cu
o demnitate de statuie. Linia insesizabil de subţire dintre el şi
ceilalţi era, dacă ştiai să priveşti, imprescriptibilă. Deşi până
51
la prietenie mai era mult – ea, prietenia, însemnând altceva –,
ne-am urmărit şi citit între noi. A mai fost şi amănuntul
(bagatelizarea este aici ironică, notă M.C.) că ne-am găsit de
aceeaşi parte a baricadei, prin cele câteva credinţe
intelectuale elementare care, azi, grupează lumea ca polii
magnetului”.
Din cele 12 pagini ale frumoasei prefeţe, să mai cităm
un alineat. Spune Radu Mareş, cu intuiţia sa de prozator căruia
nu-i scapă subtilităţile psihologiei diferenţiale: „Cei doi
Ursache nu seamănă, fie şi judecând după felul de a face
explozie. Timpul, vitregiile nu puţine, vieţuirea – care se
împarte la doi, aritmetic – într-un mediu ostil, poate şi
comuna, totala dăruire pentru citit-scris i-au sudat însă până
la a nu putea fi imaginaţi decât împreună. (De asta
«Ursăcheştii».) Ei alcătuiau una din acele familii de modă
veche, indestructibile, care se mai găsesc ici-colo în generaţia
noastră, a dinozaurilor şi vor deveni curând amintire. În
portretul de cuplu, Magda U. are însă profilul distinct al
personalităţii accentuate, chiar foarte accentuate”.
Ar mai fi fost de spus că Petru, „Bătrânul”, a avut
curajul să o îndemne pe Magda să fie cea ce deja era: o
luptătoare cu condeiul, neînfricată, în serviciul Adevărului. În
interviul luat ei de Lucia Negoiţă, în Septembrie 2014, şi reluat
din revista „Acolada” la sfârşitul cărţii Noi vrem Cuvânt!,
Magda U. ni se destăinuieşte din nou, spunând: „Lui Petru îi
datorez tot ce-am scris şi, poate, voi mai scrie. «În lume,
necazuri veţi avea dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea», îmi cita
el din Ioan (16, 33). Am trecut, cumva, peste sincopele mele
profesionale graţie lui./ Ochii îi deveneau de un albastru
radios când îi plăcea ce scriam, mai cu seamă ce numea, puţin
persiflant, «faptele tale de arme publicistice». Mereu mă
sfătuia să nu las garda jos. «N-ai fost destul de curajoasă în
52
textul ăsta. Spune până la capăt ce ai de spus. Ostinato. Model
Goma». Sau, în nota ştiut – persiflantă: «Scoate gheare, nu ai
gheare, pisică?»/ Mai mult decât pe mine, pe el îl bucurau
cronicile favorabile. Primul a fost Constantin Călin. M-a
încurajat într-un moment greu: «Probabil că am să produc
mirare spunând că unul dintre cei mai buni şi curajoşi
prozatori de azi e o femeie: Magda Ursache»”.
Probabil că dedicaţia Magdei U., de la pagina 17 a
volumului, nu are acoperire sută-n sută, dar nici prea departe
de acest procentaj nu este: „Lui PETRU, pentru că îi datorez
toate cărţile mele: şi cele scrise, şi cele încă nescrise”. Oricum,
Magda U. este de o generozitate colosală, mai ales când este
vorba de jumătatea ei, de care s-a despărţit într-un mod atât de
tragic. Şi definitiv inconsolabil.
Marcu Cebza
52 Spiritul Critic