Specificul orientării umanist-experienţialiste

Orientarea experienţialist-umanistă s-a conturat în domeniul psihoterapiei de-a lungul ultimei jumătăţi de secol, nutrindu-se din gândirea fenomenologică şi cea existenţială şi având la bază o concepţieprofund umanistă asupra naturii fiinţei umane. Terapeuţii acestei orientări pun accent pe unicitatea omului, pe potenţialul latent care se află în fiecare dintre noi şi care se cere descoperit şi valorificat, peunificarea dintre corp, minte şi spirit. Postulatele de bază ale acestei orientări sunt cele sugerate de James Bugental (1963):

1. omul este mai mult decât suma părţilor sale componente, adicănu poate fi înţeles doar prin studierea ştiinţifică, separată, a părţilor şifuncţiilor sale;2. omul există în contextul umanităţii şi nu poate fi înţeles dacăse ignoră experienţele sale interpersonale;3. omul este conştient şi nu poate fi înţeles de o psihologie carenu recunoaşte continuitatea conştiinţei de sine şi nivelurile acesteia;4. omul alege, el nu „suportă” existenţa, ci îşi creează propriaexperienţă;5. omul este orientat spre scopuri, este orientat spre viitor, areobiective, valori şi semnificaţii.

Modalitatea cea mai eficientă de activare a potenţialului personal este considerată a fi experienţa, acţiunea, interacţiunea cu celălalt „aici şi acum”. Dacă terapiile analitice sunt orientate către trecut, către investigarea şi reintegrarea conflictelor din istoria personală a pacientului, iar metodologia comportamentală şi cognitiv-comportamentală se axează pe modificarea strictă a comportamentelor şi a modului de gândire present al subiectului, care-i afectează viaţa cotidiană; psihoterapiile experienţiale folosesc momentul actual pentru a-l ajuta pe client să înţeleagă aspecte din viaţa sa trecută şi din modul său obişnuit de funcţionare, iar apoi să evolueze către viitor, mobilizându-şi şi folosindu-şi activ resurselede care dispune. Terapiile umaniste nici nu interpretează, nici nu încearcă să modifice comportamentul persoanei, ci îşi propun să-i faciliteze clientului explorarea propriilor gânduri şi sentimente şi să-l asisteîn descoperirea soluţiilor personale.

Terapeutul umanist promovează comunicarea liberă, experimentarea interacţiunii, acceptă necondiţionat experienţa şi valorile clientului, interesul rămânând centrat pe stimularea comportamentului spontan şi pe trăirea sentimentelor. Rolul său nu este acela de a-l modifica pe pacient, ci de a-i oferi situaţii de experimentat. Prin traversarea de situaţii noi, provocative, acesta are ocazia să devină conştient de propriile disponibilităţi, pe care apoi le poate utiliza în scopul dezvoltării personalităţii sale. Finalitatea vizată de procesul terapeutic este ca pacientul să obţină autonomia, după ce a apelat iniţial la un sprijin (cel al psihoterapeutului). Obiectivele psihoterapiei experienţialist-umaniste sunt atât intrapersonale, cât şi transpersonale. Nivelul intrapersonal se referă la descoperirea propriului ego, a propriei individualităţi dincolo de măşti sociale şi mecanisme de apărare. Aceasta presupune accesul direct la stările emoţionale, înţelegerea

modului în care acestea se reflectă la nivel corporal şi acceptarea lor la nivelul gândirii. Nivelul transpersonal se referă la orientarea spirituală, la descoperirea unităţii omului cu universul, cu planul cosmic, unitate prin intermediul căreia omul are şansa de a-şi depăşi limitele propriului eu.

După concepţia Iolandei Mitrofan, una dintre personalităţile care au promovat acest curent şi întemeietoarea şcolii experienţiale din România, principalele contribuţii ale creatorilor în această arie pot fi sistematizate în trei mari categorii: abordarea experienţială clasică (din care fac parte: terapia centrată pe client a lui Carl Rogers, gestaltterapia lui Frederick Perls, psihodrama clasică moreniană ş.a.), abordareaexperienţială modernă (cu nume ca: Viktor Frankl şi logoterapia, Alexander Lowen şi analiza bioenergetică, Eric Berne şi analiza tranzacţională etc.) şi abordarea experienţială postmodernă (în care se înscriu: programarea neurolingvistică (PNL) iniţiată de Grinder şi Bandler, terapia transpersonală a lui Stanislav Grof, terapia unificării iniţiată în ţara noastră de Iolanda Mitrofan ş.a.)

Psihoterapia existenţială Fundamentare teoretică

Curentul existenţial a apărut atât ca reacţie la modelul freudian, cât şi din dorinţa de a aplica conceptele filosofice existenţiale la studiul dinamic al personalităţii. Originea acestei orientări terapeutice se află în existenţialismul filosofic european, în filosofia şi psihologia orientală, precum şi în psihologia umanistă. Problema centrală căreia îi răspunde psihoterapia existenţială este cea a întrebărilor legate de rostul şi sensul vieţii, o preocupare a umanităţii din toate timpurile, dar care în present pare să marcheze mai mult decât oricând omul modern. Problema sensului vieţii a fost întotdeauna dificil de înţeles dincolo de tendinţele specifice fiecărei culturi. Suzuki sugera contrastul existent între atitudinea orientală şi cea occidentală faţă de natură şi, implicit, faţă de viaţă. Orientalii sunt subiectivi, integrativi, sintetici şi încearcă să nu analizeze, să nu exploateze natura, ci să o experimenteze şi să se armonizeze cu ea. Vesticii sunt analitici, obiectivi şi încearcă să înţeleagă natura disecând-o şi apoi subjugând-o şi exploatând-o. Lumea occidentală a adoptat treptat, de-a lungul istoriei, un punct de vedere conform căruia ar exista un rezultat, un „punct” final către care trebuie îndreptate toate eforturile omeneşti. În contrapondere, lumea orientală nu a presupus niciodată că există un „scop” în viaţă sau că găsirea scopului ar fi o problemăde rezolvat. Esticii au considerat viaţa ca un mister de trăit; viaţa, pur şi simplu, se întâmplă, iar noi, pur şi simplu, se întâmplă să trecem prin ea. Este un punct de vedere preluat de psihoterapia existenţială în încercarea de a clarifica problema sensului vieţii. Uneori, preocuparea pentru atingerea unor scopuri propuse sau preluate prin imitare de la alţii, nu face decât să limiteze existenţa, să împiedice omul să se bucurie de ceea ce are deja, de ceea ce îi oferă natura şi viaţa, să îşi irosească timpul şi energia. Terapia existenţială îşi propune să-l ajute pe om să-şi ajusteze o astfel de perspectivă restrictivă asupra lumii şi vieţii, să-l înveţe să se bucure de lucruri pe care de multe ori le ignoră sau le uită, să-l spijine în construirea unui mod de viaţă cât mai semnificativ şi autentic.

Preocupările ultime ale existenţei – concept central al psihoterapiei existenţiale în concepţia lui Irvin Yalom

Irvin Yalom este un continuator al tradiţiei existenţiale, dar, având o formaţie eclectică, combină principiile acestei orientări cu idei şi propuneri metodologice din alte curente, elaborând o terapie complex şi adecvată cerinţelor omului societăţii contemporane. El defineşte psihoterapia existenţială ca o abordare psihoterapeutică dinamică, ce se focalizează pe accesarea şi rezolvarea printr-un demers de profunzime a conflictelor intrapsihice inconştiente, generatoare de anxietate şi care perturbă funcţionarea adaptativă a individului. Conform concepţiei existenţiale, aceste conflicte interioare rezultă din întâlnirea cu preocupările ultime ale existenţei: moartea, libertatea, izolarea, lipsa de sens. Problematica morţii se referă la conflictul dintre conştientizarea inevitabilităţii morţii şi dorinţa de a fi nemuritor, de a continua viaţa la nesfârşit. Moartea este o parte inextricabilă a vieţii. Deşi adesea este privită ca un blestem, luarea ei în consideraţie de-a lungul existenţei poate fi în măsură mai degrabă să ne îmbogăţească, decât să ne împovăreze viaţa. Paradoxul existenţial este că, deşi fizic moartea distruge omul, ideea de moarte îl poate salva de la o existenţă anostă, nesemnificativă. În viaţă există anumite situaţii limită, anumite „experienţe urgente” care pot deschide calea spre starea de conştientizare a perisabilităţii existenţei. O situaţie limită este un eveniment, o întâmplare care determină confruntarea individului cu realitatea existenţială (de exemplu, moartea unei persoane apropiate, o boală terminală, o tentativă suicidară, condiţia de martor sau victimă a unui cataclism, accident etc.). În toate aceste situaţii, contactul cu moartea ocupă un loc esenţial. Dacă această întâlnire este folosită în sens constructiv (ceea ce îşi propune psihoterapia), persoanapoate ajunge să aprecieze cu adevărat darurile nepreţuite ale existenţei. De obicei, ceea ce facem sau ceea ce putem face sunt lucruri care alunecă în afara conştiinţei noastre, fiind preocupaţi mai degrabă deceea ce ne lipseşte sau ceea ce nu putem face, ori minimalizându-le din cauza preocupărilor şi temerilor legate de prestigiu, de mândrie. Irvin Yalom, care a lucrat mulţi ani cu pacienţi suferind de cancer în stadia terminale, relata: „Am fost impresionat de felul în care mulţi dintre ei au folosit situaţia de criză ca o oportunitate de schimbare. Este vorba de schimbări interioare care nu pot fi definite altfel decât drept creştere personală:• o rearanjare a priorităţilor în viaţă: o trivializare a trivialului• un sentiment de libertate: capacitatea de a alege să nu facă acele lucruri pe care nu vor, realmente, să le facă;• un sentiment sporit al traiului în prezentul imediat, mai degrabă decât amânarea vieţii până la pensionare sau un alt moment în viitor;• o apreciere vie a faptelor obişnuite de viaţă: schimbarea anotimpurilor, vântul, căderea frunzelor, ultimul Crăciun ş.a.m.d.;• o comunicare mai bună decât înainte de criză cu cei dragi;• mai puţine temeri interpersonale, mai puţine preocupări legate de rejecţie, o mai mare conştientizare a riscurilor decât înainte de criză.”

Psihoterapia existenţială afirmă că psihopatologia este rezultatul modului ineficient de a transcende moartea. În orice tulburare psihică, conflictul central este reprezentat de anxietatea existenţială, primară faţă de moarte. Terapeutul existenţialist vede simptomele clientului ca răspunsurila această anxietate (care, în mod curent, înspăimântă) şi nu ca răspunsuri la evocarea unor traume sau situaţii stresante din trecut. Astfel, această abordare pune accent pe conştientizare, pe prezent şi pe alegere.

Problematica libertăţii derivă din confruntarea între conştientizarea lipsei de structură, de fundamentare a universului în care trăim (oricând se poate întâmpla ceva teribil – un război, un cataclysm natural, un accident – care să răstoarne ordinea de acum a lucrurilor) şi dorinţa noastră de fundamentare şi organizare. Este, adevărat că în viaţa de zi cu zi suntem condiţionaţi de o mulţime de cerinţe concrete. Dar, dincolo de aceste restricţii, suntem liberi în sensul că alegem cum să reacţionăm într-o situaţie, ce atitudine să adoptăm, dacă să fim curajoşi, stoici, fatalişti, vicleni sau panicaţi. Nu putem nega că mediul, bagajul genetic sau şansa joacă un rol semnificativ în viaţa fiecăruia. Se poate întâmpla ca o serie de condiţii – cum ar fi un handicap fizic, educaţia inadecvată, probleme de sănătate etc. – să constituie piedici în găsirea unei slujbe sau a unui partener de viaţă, dar asta nu înseamnă că nu mai avem nici o responsabilitate (sau opţiune) în astfel de situaţii. Suntem în continuare responsabili pentru ceea cefacem cu handicapurile noastre; pentru atitudinea faţă de ele; pentru amărăciunea, furia sau depresia care acţionează alături de condiţiile nefavorabile concrete, contribuind astfel la înfrângerea noastră. Responsabilitatea pentru propria atitudine nu este totuna cu responsabilitatea pentru propriile sentimente (care nu pot fi modificate, dar pot fi acceptate), ci se referă la poziţia faţă de propriile sentimente. Putem alege să trăim o viaţă plină de regrete amare; sau să găsim o cale de a ne depăşi handicapul, de a găsi un sens în viaţă, în ciuda lui. Pornind de la aceste premise, sarcina terapeutului existenţialist este de a identifica coeficientul de adversitate real (cum îl numea Sartre) şi de a-l ajuta pe pacient să reconstruiască ceea ce factorii externi nu pot altera. În acest scop el se va raporta permanent la ideea că pacientul este cel care şi-a creat propriul disconfort. Nu este vorba de întâmplare, de ghinion sau de o ereditate proastă care îl fac pacient să fie izolat, abuzat cronic sau insomniac. Este important ca un pacient care se simte constrains de viaţă să fie ajutat să aprecieze în ce fel a contribuit el însuşi la această situaţie (alegând, de exemplu, să rămână căsătorit, şi nefericit.). Terapeutul are de descoperit ce rol joacă clientul în propria sa dilemă. Apoi sarcina sa este să găsească modalităţi de a–i comunica pacientului acest insight. Până când clientul nu realizează că el însuşi este cel careşi creează propriul disconfort, nu va fi motivat să se schimbe. De câte ori pacientul se lamentează în legătură cu situaţia sa de viaţă, principiulterapeutic general este de a-l întreba şi a-l ajuta să conştientizeze cum a creat el această situaţie, în ce fel este responsabil de ceea ce i se întâmplă. Schimbarea terapeutică presupune ca, în primul rând, clientulsă-şi asume responsabilitatea şi apoi să treacă la acţiune într-un fel sau altul. De asemenea, terapeutul are sarcina de a-l ajuta pe pacient să realizeze nu numai că este responsabil pentru situaţia sa, dar şi că estesingurul responsabil; nimeni altcineva nu poate schimba lumea pentru el. Pentru a debloca clientul, terapeutul poate apela la o serie de tehnici desemnate să-l ajute pe pacient să realizeze că:• Numai el poate schimba lumea pe care singur a creat-o (Dacă eu, şi numai eu, mi-am creat propria lume, atunci numai eu pot să o schimb);• Schimbarea nu este periculoasă (Terapeutul îl poate ajuta pe client, propunându-i să numească şi să identifice calamităţile pe care şi le imaginează în caz de schimbare, reducându-le, astfel, încărcăturaanxiogenă);

• Pentru a obţine ceea ce vrea cu adevărat, trebuie să se schimbe (A-l ajuta pe client să conştientizeze că fiecare decizie presupune renunţarea la ceva şi că orice decizie (inclusiv cea de a nu decide) satisfaceanumite nevoi – respectiv are anumite beneficii secundare)• Este capabil, are puterea să se schimbe (A contracara confuzia şi incapacitatea clientului de a lua decizii, oferindu-i explicaţii de genul: „Te porţi într-un anumit fel pentru că…”, ceea ce creează treptat unsentiment de competenţă şi reprezintă primul pas către controlul fenomenului respectiv).

Problematica izolării ţine de tensiunea dintre conştientizarea singurătăţii noastre existenţiale (de fapt, fiecare dintre noi intră în viaţă singur şi trebuie să iasă singur) şi dorinţa noastră de contact, deprotecţie, de a fi parte a unui întreg mai mare. De obicei, ne înconjurăm şi ne simţim „acasă” într-o lume stabilă, formată din obiecte şi instituţii familiare, o lume în care toate lucrurile şi fiinţele sunt interconectate, în care avem roluri precise, valori, reguli, norme morale. În felul acesta, spaima primordială a izolării şi vidului este îngropată, redusă la tăcere şi apare la suprafaţă doar rareori, înizbucniri scurte, în timpul coşmarurilor sau al viziunilor. Totuşi, existăunele momente în timpul cărora individul este singur, pierde bruscreperele de fiecare zi ceea ce produce un sentiment ciudat – de a nu fi„acasă” în lume. De exemplu, excursionistul care pierde poteca, schiorulcare dintr-o dată se trezeşte că a ieşit de pe pârtie, înotătorul care înnoapte nu mai vede ţărmul, şoferul care în ceaţa deasă nu mai vededrumul – cei aflaţi în astfel de situaţii experimentează adesea o teamăputernică, independentă de factorii fizici, o teamă de singurătate carevine din interior. De asemenea, exploziile sociale care dezrădăcineazăbrusc valorile, morala în care am fost învăţaţi să credem (ca şi cum ar fidaturi de sine stătătoare) ne fac să ne simţim ciudat. Holocaustul,genocidul şi violenţele de amploare, suicidul în masă (ca cel al secteiJonestown), haosul războiului – toate aceste evenimente stârnesc oroareîn noi pentru că sunt rele, dar, de asemenea, ne contrariază pentru că neinfor-mează că nimic nu este aşa cum am crezut întotdeauna că este; căorice poate fi altfel decât cum am ştiut noi; că tot ceea ce noi amconsiderat a fi stabil, preţios, bun poate dispărea brusc; că nu există obază solidă nici aici, nici în alt loc din lume. Desigur, însă, aceastăexperienţă a pierderii, a golului, a rătăcirii reperelor nu ţine de exterior;ea se află în noi şi unii stimuli externi o pot actualiza. Alteori este suficientăo căutare interioară serioasă.Oamenii care sunt îngroziţi de izolare încearcă, în general, săscape de această teroare prin căutarea ajutorului la nivel interpersonal.Ei caută să stabilească relaţii nu pentru că doresc asta, ci pentru că trebuies-o facă; iar relaţiile respective sunt bazate pe nevoia de supravieţuireşi nu pe cea de creştere. Pornind de la astfel de constatări,unul dintre obiectivele majore ale terapiei existenţiale este să rezolvedilema fuziune – izolare. Persoana sănătoasă trebuie să înveţe să intreîn relaţie cu celălalt, fără să se lase furată de dorinţa de scăpa de izolaredevenind una cu celălalt sau fără a-l transforma într-un instrumentde apărare împotriva izolării.

Una dintre primele sarcini ale terapeutului este de a-l ajuta pe

client să-şi identifice şi să-şi înţeleagă modul personal de interacţiunecu ceilalţi. Iată câteva întrebări orientative: Se întâmplă ca pacientulsă intre în relaţie doar cu acele persoane care-i pot oferi ceva? Estedragostea sa centrată mai mult pe a primi, decât pe a oferi? Încearcăel să-l cunoască pe celălalt cât mai profund? Cât din sine rămâneascuns într-o relaţie? Îl ascultă cu adevărat pe celălalt? Relaţioneazărealmente cu celălalt sau proiectează asupra lui alte figuri din exterior?Este preocupat de creşterea celuilalt? Un alt pas important înterapie constă în a-l ajuta pe client să se confrunte direct cu izolareaexistenţială, să o exploreze, să se lase purtat de sentimentele saleneplăcute; omul trebuie mai întâi să înfrunte şi să tolereze izolarea,pentru ca mai apoi să devină capabil să-şi folosească resursele disponibilepentru a face faţă situaţiei existenţiale.Problematica lipsei de sens se referă la dilema creaturii căutătoarede sens, omul, care este aruncat într-un univers care nu are nici un sensprestabilit. Dilema constă în confruntarea a două realităţi, ambele adevărate,deşi opuse:1. Pe de o parte, fiinţa umană are nevoie de siguranţă, de idealuriferme la care să aspire, de linii directoare care să-i conducă viaţa. A trăifără scopuri, semnificaţii, valori sau idealuri este de natură să provoaceun stres considerabil.2. Pe de altă parte, existenţa ca atare ne arată că lumea este încărcatăde incertitudine; că totul s-ar putea modifica în orice clipă; că fiinţeleumane îşi construiesc ele însele propria lume şi propria situaţie înlume; că nu există „sensuri” sau „proiecte” universale care să ne ghidezeviaţa, ci doar cele pe care individul însuşi le creează.Criza existenţială se declanşează când omul, împins de trebuinţasa de ordine şi sens, se confruntă cu evenimente care-i destructureazăsistemul de credinţe şi scopuri pe care şi l-a construit şi-l fac să-şi deaseama de lipsa lor de substanţă, de relativitatea lor.Psihoterapeutul existenţialist are datoria de a accepta şi de aexamina întrebările fundamentale ale clientului, iar problema sensului(poate cea mai bulversantă şi insolubilă) nu trebuie negată în terapie.Este important ca terapeutul însuşi să aibă un antrenament profesional(şi personal) care să-i fi dezvoltat un sentiment al sensului vieţii, astfelîncât să nu evite o astfel de problemă, să nu fie tentat să-l trimită pepacient la psihiatru sau să transforme întrebarea într-una mai simplăori mai uşor de abordat.

În lucrul cu un pacient dominat de un astfel de sentiment deîncătuşare primul pas este acela de a nu lua ca atare, de a nu acceptaformularea pe care o dă pacientul problemei. În schimb, sarcinaterapeutului este de a examina riguros legitimitatea plângerii că „viaţanu are sens”. Cine analizează baza pe care se sprijină o astfel de afirmaţie– adică întrebarea „Ce sens are viaţa?” – poate afla că aceastăchestionare este adeseori primitivă şi contaminată de prejudecăţi. Pede o parte, întrebarea induce ideea că ar exista un sens în viaţă pe carepersoana respectivă nu a reuşit să-l localizeze. Dar această idee este încontradicţie cu punctul de vedere existenţial, conform căruia fiinţaumană este singura care creează sens în lume; nu există nici un proiect

prestabilit, nici un alt scop în afara omului. Adeseori terapeutul îipoate fi de folos pacientului său menţinând o perspectivă relativizantă,neinfluenţată cultural şi ajutându-l pe acesta să realizeze că „sensul”este de fapt un concept foarte relativ. Chiar şi formula care afirmă căviaţa nu are nici un scop precis şi că, deci, nu merită trăită se bazeazăpe o prezumţie arbitrară, limitată cultural. Pe de altă parte, adeseoriapare confuzia între lipsa de sens şi alte probleme. Este important caterapeutul să reformuleze nemulţumirea clientului, în ideea de a descoperieventualele „contaminări” cu alte probleme. De multe ori, experienţalipsei de sens poate fi o „gazdă” pentru anxietatea asociată cualte preocupări majore: moartea, libertatea (lipsa de fundament) sauizolarea. În astfel de cazuri se recomandă abordarea directă a acestorprobleme. Dacă ele sunt disecate şi rezolvate, adeseori criza pacientuluilegată de lipsa de sens, devine mai puţin gravă şi poate fi abordatăconstructiv. Iar atunci când terapeutul ajunge chiar la problemalipsei de sens, pentru a fi eficient este recomandabil să o abordezeindirect, oblic, ajutându-l pe client să privească dincolo de ea: adicămai degrabă să se centreze pe posibilitatea de angajare, de implicareîn viaţă, decât să se scufunde prea adânc în dezbaterea filosofică asupraideii lipsei de sens.Psihoterapia existenţială consideră confruntarea cu acest gen deîntrebări şi cu datele fundamentale ale existenţei dureroasă, dar cu efectsanogen. Anxietatea care apare din întâlnirea cu ele este pozitivă,deoarece îi dă ocazia individului să conştientizeze faptul că existenţa înlume este limitată, vulnerabilă şi, de aceea, el este singurul responsabilde scopul şi direcţia propriei vieţi. Anxietatea poate fi văzută ca „ghidul”către un mod de viaţă autentic, lucid, centrat pe o dezvoltare reflexivă şinu pe o atitudine impulsivă. Sarcina terapeutului constă în înlăturareatreptată a mecanismelor de apărare, a reprimărilor individului şi în a-l

ajuta să devină conştient de ceea ce el a ştiut (inconştient) tot timpul, de„preocupările sale ultime”. Psihoterapeutul este cel care-l încurajează peclient să se privească în interior şi să fie atent la situaţia sa existenţială.El urmăreşte transformarea anxietăţii nevrotice în anxietate normală,conştientizată şi dezvoltarea capacităţii de a trăi cu ea, fără a o reprima.Prin terapie se deblochează autoînţelegerea, se stimulează o mai corectăautoevaluare şi se activează preluarea răspunderii pentru destinul şiresursele personale.

Extras din cartea: PSIHOTERAPIE Noţiuni introductive, ediţia a II-a ANGELA IONESCU, Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005