Solitaire Et Monotone...en Excedent!
1
Un Univers depăşit de lumi pesimiste, prin consistenţa căruia evadează amaruri însetate. Trecutul stagnează în acorduri muzicale, obosind pe limite reprimate. Viitorul…Se ascunde în oglinzi inspirate de libertăţi interzise, identice cu neconvenţialitatea. Se întîmplă să deschizi incompetent ochii şi provoci întunericul spaţial, devastat de-atîta venin! Stelele sunt sentimente. Dispărute. Finite. Pînă şi oamenii cedează fericirea. Schimbări de amploare succed timpul dureros, greşit. Dar nu toate se rup de permanenţa îngînată într-un zîmbet parţial. Monoton, ne stingem…Oare doar în liniştea nocturnă? Ne pierdem echilibrul bolnăvicios într-un vid incolor. Sentimentele omeneşti devin întrebări dezgolite de intonaţie. Drumurile sunt pătrunse de jumătăţi de oameni, ce înoată în aer fără conştiinţă, fără credinţă şi gust. Fericirea e omenească şi nu se ascunde sub logaritmul monotoniei. Previzualizăm momente şi omorîm substanţe, de parcă ne urmăreşte depresiv doza de depresie intensă, prea intensă…Maximă! Unii sunt poezii, alţii – proză, ceilalţi – uniformitate. Atît de incolor e timpul, încît devenim calendare strivite, odată cu zilele speciale. Eu sunt rece. Dar…Mi-ai furat toamna, cum mai pot trăi? Cu toţii depreciem imperfecţiunea. Doar obsesia că fug luminile timpurilor diferite ne mai păstrează picăturile de speranţă, cristaline, dar opace, prea opace, negre! Oameni suferinzi, lipsiţi de abundenţa momentelor fericite, iar noi, în ansamblu, ruinăm pereţii protectori şi ne cufundăm în meditaţii melancolice, stocate în alte lumi. Rămîne doar fizicul, exteriorul topit în focuri reci. Şi asfinţitul cald din inimă îngheaţă, uitînd bunătatea omenească în colţuri glazurate cu linii paralele. Nu ne înţelegem propriile iniţiative, răsfrînte din singurătatea melancolică, acelaşi întuneric. Şi tot decolorăm cerul, şi lumina, şi dimineaţa, şi noaptea…Stingem întîrzieri nocturne. Luna nu mai pune puncte, ci dezleagă fericirea, cu gust de sare. Cînd singuri vrem să fim, reactualizăm tăcerea şi nu recunoaştem prezenţe iubite. Ferestrele sunt scriitoare de poveşti monotone, solitare. Scriem cu litere mici. Expirăm fum, arzînd licoare sufletească. Observăm cum oceanele mor de sete şi le transpunem pesimism răscolitor, persecutînd legătura. Scriu în vid, cu durere. Îmbolnăvită, şi eu deplîng clipe, cînd doar vreau să accept scurgerea firească a destinului. Răni permanente în gînduri reduc amintirile. Doar sufletul le înscrie, marcînd o parolă veşnică. Monoton şi cuvîntul, şi iubirea…Fără nume, nu mai visezi nimic. Lipsa de speranţă supune lumina în întuneric, interior somnolent. Vrem să fim cine nu suntem, să oferim fericire, cîteva litere celor demni. Dar ne ascundem de împlinirea proprie. Să urăşti patologia rutinei e comă. Jumătăţile de oameni trebuie să găsească mijlocul de sudare, fără termen, milimetric…Monotonia dispare , cînd fericirea înnebuneşte…
-
Upload
dorina-taranovici -
Category
Documents
-
view
217 -
download
5
description
Singuratate
Transcript of Solitaire Et Monotone...en Excedent!
Un Univers depit de lumi pesimiste, prin consistena cruia evadeaz amaruri nsetate
Un Univers depit de lumi pesimiste, prin consistena cruia evadeaz amaruri nsetate. Trecutul stagneaz n acorduri muzicale, obosind pe limite reprimate. ViitorulSe ascunde n oglinzi inspirate de liberti interzise, identice cu neconvenialitatea. Se ntmpl s deschizi incompetent ochii i provoci ntunericul spaial, devastat de-atta venin! Stelele sunt sentimente. Disprute. Finite. Pn i oamenii cedeaz fericirea. Schimbri de amploare succed timpul dureros, greit. Dar nu toate se rup de permanena ngnat ntr-un zmbet parial. Monoton, ne stingemOare doar n linitea nocturn? Ne pierdem echilibrul bolnvicios ntr-un vid incolor. Sentimentele omeneti devin ntrebri dezgolite de intonaie. Drumurile sunt ptrunse de jumti de oameni, ce noat n aer fr contiin, fr credin i gust. Fericirea e omeneasc i nu se ascunde sub logaritmul monotoniei. Previzualizm momente i omorm substane, de parc ne urmrete depresiv doza de depresie intens, prea intensMaxim! Unii sunt poezii, alii proz, ceilali uniformitate. Att de incolor e timpul, nct devenim calendare strivite, odat cu zilele speciale. Eu sunt rece. DarMi-ai furat toamna, cum mai pot tri? Cu toii depreciem imperfeciunea. Doar obsesia c fug luminile timpurilor diferite ne mai pstreaz picturile de speran, cristaline, dar opace, prea opace, negre! Oameni suferinzi, lipsii de abundena momentelor fericite, iar noi, n ansamblu, ruinm pereii protectori i ne cufundm n meditaii melancolice, stocate n alte lumi. Rmne doar fizicul, exteriorul topit n focuri reci. i asfinitul cald din inim nghea, uitnd buntatea omeneasc n coluri glazurate cu linii paralele. Nu ne nelegem propriile iniiative, rsfrnte din singurtatea melancolic, acelai ntuneric. i tot decolorm cerul, i lumina, i dimineaa, i noapteaStingem ntrzieri nocturne. Luna nu mai pune puncte, ci dezleag fericirea, cu gust de sare. Cnd singuri vrem s fim, reactualizm tcerea i nu recunoatem prezene iubite. Ferestrele sunt scriitoare de poveti monotone, solitare. Scriem cu litere mici. Expirm fum, arznd licoare sufleteasc. Observm cum oceanele mor de sete i le transpunem pesimism rscolitor, persecutnd legtura. Scriu n vid, cu durere. mbolnvit, i eu deplng clipe, cnd doar vreau s accept scurgerea fireasc a destinului. Rni permanente n gnduri reduc amintirile.
Doar sufletul le nscrie, marcnd o parol venic. Monoton i cuvntul, i iubireaFr nume, nu mai visezi nimic. Lipsa de speran supune lumina n ntuneric, interior somnolent. Vrem s fim cine nu suntem, s oferim fericire, cteva litere celor demni. Dar ne ascundem de mplinirea proprie. S urti patologia rutinei e com. Jumtile de oameni trebuie s gseasc mijlocul de sudare, fr termen, milimetricMonotonia dispare , cnd fericirea nnebunete
