SM-3-10+17oct2015.ppt

Abordarea sistemică în activităţile manageriale

Bazele teoretice (2-70)Sisteme informale/clasice de management (72-145)Sisteme standardizate/voluntare de management

(147……..)

IEAI - Sisteme de management 2

BAZELE TEORETICE

Bazele teoreticeale sistemelor de

managementAbordarea sistemică a activităţilor

industriale Principii, metode şi tehnici de conducere

aplicate în industrie Elemente de teoria deciziei


Abordarea sistemică a activităţilor industriale

• Sistem;• Sistem cibernetic;• Sistem cibernetic industrial;• Caracteristicile sistemelor cibernetice;• Modelul ca formă de reprezentare a

sistemelor.


Sistem

Conceptul de SISTEM a apărut relativ recent, după 1950 şi constituie una dintre marile idei realizate de gândirea omenească.

•Prin sistem se înţelege un ansamblu de elemente (obiecte, fenomene, indivizi) care se condiţionează reciproc, între care există legături şi schimburi de:•energie; •substanţă; •informaţii,ansamblu care este separat de mediu printr-un înveliş fizic sau conceptual.


Sistem - caracteristici

starea -- ansamblul valorilor/nivelurilor tuturor caracteristicilor sistemului la un moment dat;

evoluţia -- succesiunea de stări pe care le parcurge sistemul;

structura -- ansamblul interacţiunilor dintre elementele componente ale sistemului precum şi modalitatea de dispunere a legăturilor şi părţilor în întreg;

structura activă -- suportul material esenţial al unui sistem; cuprinde acei factori care determină capacitatea de transformare a elementelor de intrare.


Sistem - reprezentare

Matematic, un sistem se simbolizează astfel:

S = {X,Y |A}

X = vectorul intrărilor;

Y = vectorul ieşirilor;

A = matricea structurii active.


Sistem - proprietăţiincluziunea: un sistem, S(t) este în acelaşi timp subsistem

al unui sistem mai mare (extins) care îl include şi poate include la rândul lui alte subsisteme – Si(t):

S(t) U Si(t)

întreprinderea industrială U compartimente de muncă

compartimentul de muncă U locuri de muncă

extensia: structura activă de transformare a unui sistem A(t), este o extensie a structurilor active Ai(t) ale subsistemelor componente:

A(t) Ai(t)întreprindere compartiment de muncă

formaţie de lucru post


Sistemele cibernetice

Există sisteme care pot reacţiona la schimbările din mediu urmărind, prin existenţa lor, realizarea unui anumit scop - sunt dotate cu proprietatea de autoreglare şi poartă numele de SISTEME CIBERNETICE.

Cibernetica este ştiinţa care se ocupă cu studierea comportărilor de adaptare (de reglare) ale structurilor ce posedă mecanismul prin care se realizează un scop, care au o finalitate.



Orice sistem autoreglabil, fiinţă sau maşină, trebuie să conţină, la limită, cel puţin două entităţi a căror structură nu interesează (denumite de aceea cutii negre – black boxes), esenţiale fiind rolurile lor :

•efectorul - asigură transformarea intrărilor din mediu în ieşiri ale sistemului;

•conexiunea inversă, comanda (FEEDBACK) - asigură corelarea intrărilor cu

nivelul şi caracteristicile ieşirilor.



Modalităţile concrete de structurare a celor două entităţi sunt de o mare diversitate, esenţiale rămânând, pentru comportamentul de autoreglare, rolurile acestora.

Sistemele cibernetice reale (fiinţe, maşini sau structuri social-economice) sunt însă mult mai complexe incluzând un număr mare de elemente componente de diferite naturi şi de niveluri de realizare a reglării interne.

Pentru ca un sistem să prezinte caracteristica de autoreglare, este necesar ca feedback-ul să fie prezent la nivelul ansamblului sistemului.


Sistemele cibernetice industriale

SISTEMUL CIBERNETIC INDUSTRIAL reprezintă o reuniune de mijloace materiale, umane şi financiare care au drept scop transformarea unor intrări materiale în produse, lucrări sau servicii.

Acest sistem se autoreglează prin intermediul unui factor conştient de natură umană.



Caracteristicile sistemelor cibernetice deduse din clasificarea acestora.

Criteriile cele mai importante de clasificare:•după legătura cu mediul:sisteme izolate (închise) – sunt o abstracţiune;sisteme deschise;•după complexitate:sisteme simple (nr. mic de elemente şi legături între ele);sisteme complexe (nr. mare de elemente şi legături);sisteme hipercomplexe (nr. foarte mare de elemente şi saturate cu legături interne şi externe);




Criteriile cele mai importante de clasificare:•după relaţia între intrări şi ieşiri:sisteme deterministe (corespondenţă biunivocă între

intrări şi ieşiri);sisteme probabiliste (există un domeniu de ieşiri pentru o intrare-apare o oarecare nedeterminare);•după poziţia faţă de timp:sisteme atemporale (constantoperatoriale);sisteme temporale, care pot fi ciclice sau evolutive (care nu mai trec printr-o stare anterioară; ca urmare prezintă perioade de creştere, maturitate şi declin).




•Deschise•Complexe / Hipercomplexe•Probabiliste•Evolutive



Evoluţia sistemelor cibernetice industriale este rezultanta a două tendinţe contradictorii care se manifestă simultan şi în permanenţă:

•tendinţa proprie a factorului de reglare, raţiunea existenţei acestuia, de a perfecţiona comportamentul cibernetic al sistemului;

•tendinţa proprie oricărui sistem natural de a se dezorganiza, de a-şi mări entropia informaţională.



Reglarea sistemelor industriale se poate face în două moduri:

•din exterior, reglare externa, în condiţiile unei economii centralizate, planificate sau al holding-urilor, reglare obţinută prin intrări şi ieşiri impuse din afară;

•de către sistem prin autoreglare acesta coordonându-şi intrările şi ieşirile prin luarea în considerare a relaţiilor cu mediul şi a posibilităţilor interne de transformare; autoreglarea se poate desfăşura atâta timp cât sistemul cibernetic îşi poate asigura regenerarea resurselor.

Pentru a putea exista reglare la nivelul unui sistem trebuie ca aceasta să existe la nivelul fiecărui subsistem component, sub forma unui proces de autoreglare interna.




Entropia informaţională:

unde: pk = probabilitatea apariţiei unei informaţii în sistem; ∑pk = 1.

Pentru un n dat entropia este maximă atunci când probabilităţile de apariţie a oricărei informaţii sunt egale, pk = 1/n, altfel spus atunci când se poate întâmpla orice cu aceeaşi probabilitate.

n

kkk p pH

1

ln


ExempluLa un loc de muncă se pot imagina două situaţii:

•situaţia 1: o probabilitate p1 = 95% produse corespunzătoare şi o probabilitate p2 = 5% de apariţie de rebuturi;

•situaţia 2: probabilitate egală de apariţie a produselor corespunzătoare şi a rebuturilor (p1=p2=50%).

În aceste cazuri entropiile informaţionale se calculează folosind relaţia astfel:






0,32 =0,05ln0,050,95ln0,951 H






Caracterizarea de bun simţ, evidentă, că în situaţia 1 organizarea activităţii este mai bună decât în situaţia 2 este susţinută şi de nivelurile calculate ale entropiilor informaţionale aferente, respectiv H1 < H2.

0,32 =0,05ln0,050,95ln0,951 H 0,693=0,5ln0,50,5ln0,52 H


Modelul ca formă de reprezentare a sistemelor

Prin model se înţelege reprezentarea simplificată a realităţii, în care sunt redate însuşirile esenţiale din punct de vedere al celui care face reprezentarea.

Modelele pot fi fizice (machete funcţionale sau nefuncţionale) şi abstracte (descriptive – calitative şi matematice – cantitative).

Modelarea şi utilizarea modelelor matematice a constituit principalul instrument de cuantificare a realităţii.



Modelarea este în prezent metoda curentă de cercetare în diferite domenii ştiinţifice deoarece utilizarea modelelor:

•nu necesită cheltuieli mari;•nu prezintă pericole majore.

Aceasta a dus la creşterea complexităţii modelelor (scopul urmărit fiind cercetarea cantitativă relativ exactă cu cheltuieli mici).



Este necesar un efort de realizare a unor modele

•cât mai corecte•dar şi cât mai simple, altfel

avantajele utilizării acestora dispar.



Etapele utilizării modelelor în cercetarea sistemelor reale pot fi prezentate astfel:

•construirea modelului, respectiv transpunerea proprietăţilor cunoscute, pi, ale sistemului real S în proprietăţi mpi ale modelului M:

S (p1, p2,..., pn) → M (mp1, mp2,..., mpn)•rezolvarea modelului utilizând algoritmi de rezolvare

şi diferite tehnici de calcul.

Prin algoritm se înţelege o reţetă sau o metodă de rezolvare a unui model; algoritmul trebuie să aibă o soluţie iniţială, reguli de îmbunătăţire a acesteia şi posibilităţi de identificare a soluţiei finale).



Etapele utilizării modelelor în cercetarea sistemelor reale pot fi prezentate astfel:

•investigarea realităţii cu ajutorul modelului prin simulare:

M (mp1, mp2,..., mpn) → M (mpn+1, mpn+2,..., mpn+m)Astfel se pot identifica alte proprietăţi ale modelului.

•verificarea dacă acestea se regăsesc ca proprietăţi ale sistemului real:

M (mpn+1,..., mpn+m) → S (pn+1,..., pn+m)



Spre deosebire de cele efectuate pe sistemul real, experienţele pe model

•durează puţin,

•costă puţin

•şi se pot face întotdeauna.



Modelul unui sistem cibernetic industrial.Acest tip de model trebuie să conţină 4 categorii de relaţii:

I.Relaţii de legătură între intrări şi ieşiri (structura activă de transformare a sistemului);

II. Restricţii de funcţionare generate de sistem sau de mediul economic;

III. Obiectivele activităţii;

IV. Criteriul de decizie.



Modelul unui sistem cibernetic industrial.Relaţiile de legătură între intrări şi ieşiri (structura activă de

transformare a sistemului).

În vederea particularizării conţinutului acestor tipuri de relaţii pentru o întreprindere chimică, ele au următoarea formă, bazată pe un ansamblu de operatori:



Modelul unui sistem cibernetic industrial.Relaţiile de legătură între intrări şi ieşiri (structura activă de

transformare a sistemului).

În vederea particularizării conţinutului acestor tipuri de relaţii pentru o întreprindere chimică, ele au următoarea formă, bazată pe un ansamblu de operatori:

,,,,,A



– se referă îndeosebi la activitatea de conducere în sistem (selectarea informaţiilor şi elaborarea soluţiilor).

– se referă la activitatea de reglare internă (programarea, schimbul de informaţii între compartimente, agregarea informaţiilor în indicatori sintetici, defalcarea comenzilor în sarcini).

– se referă la activitatea de circulaţie, transport, manipulare, deplasări fizice în cadrul sistemului cibernetic industrial.

– se referă la activitatea de producţie, de transformarea nemijlocită a obiectelor muncii: randament de reacţie, transformarea şi modificarea dimensională etc.

– se referă la activitatea de introducere a progresului tehnic (de modificare a tehnologiilor, de adecvare a metodelor de muncă, de îmbunătăţire a

produselor). – operatori nediferenţiaţi care iau în considerare alte aspecte ale activităţilor

în întreprindere (legate de microclimat, relaţii de muncă din întreprindere, măsura în care se realizează o acţiune participativă a operatorilor).

Cea mai simplă structură operatorială este: A={, , }



În general structura unui operator trebuie să lege o ieşire de mai multe intrări şi de nişte elemente ale structurii active de transformare.

De exemplu:

•unde:•Y – vectorul ieşirilor;•X – vectorul intrărilor în sistem;•L – vectorul referitor la forţa de muncă;•K – vectorul referitor la mijloacele de muncă

3

00 1;1;321

iii KXLY



Modelul unui sistem cibernetic industrial.Restricţii de funcţionare generate de sistem - nivelul maxim admis în timp al cheltuielilor de producţie (legate de asigurarea intrărilor):




sau de mediul economic - se disting anumite elemente ale structurii active de transformare care nu pot depăşi în timp, din punct de vedere valoric, un anumit volum de investiţii care este limitat:

financiareresurseintrari21 )t(R)t,x,...,x,x(f n




sau de mediul economic - se disting anumite elemente ale structurii active de transformare care nu pot depăşi în timp, din punct de vedere valoric, un anumit volum de investiţii care este limitat:

financiareresurseintrari21 )t(R)t,x,...,x,x(f n

investitiistructurii a modificare de cheltuieli21 )t(I)t,a,...,a,a(g n



Modelul unui sistem cibernetic industrial.Obiectivele activităţii sunt reprezentate prin criteriile de optimizare, pentru care se caută un minim sau un maxim.

Obiectivele activităţii întreprinderii se redau cantitativ fie sub forma maximizării diferenţei dintre rezultate şi eforturi:





Eforturi-Rezultate=max Z





fie sub forma minimizării eforturilor:

Eforturi-Rezultate=Zmax Eforturi= min Z





fie sub forma minimizării eforturilor:

O problemă care conţine primele două categorii de relaţii – privitoare la descrierea structurii active de transformare şi respectiv a restricţiilor precum şi o funcţie obiectiv reprezintă o problemă de optimizare.

Eforturi-Rezultate=max Z Eforturi= min Z



Modelul unui sistem cibernetic industrial.Criteriul de decizie reprezintă modul de luare în considerare a

diferitelor criterii de optimizare.

Dacă problema conţine pe lângă primele două tipuri de relaţii mai multe criterii de optimizare şi un criteriu de decizie atunci avem de a face cu o problemă de conducere.

Aspectul esenţial şi în acelaşi timp dificultatea majoră în soluţionarea problemelor de conducere (industrială) este legată de unităţile de măsură diferite (sau cel puţin domeniile de valori diferite) ale funcţiilor obiectiv.



Modelul unui sistem cibernetic industrial.

Aceasta face ca procesul de integrare a criteriilor de optimizare într-un criteriu de decizie să devină un proces laborios.

Frecvent se apelează la adimensionalizarea valorilor funcţiilor obiectiv într-un domeniu dat, 0÷1, şi apoi compunerea acestora prin operaţii aritmetice simple. Un exemplu, bazat pe folosirea utilităţilor manageriale este prezentat în aplicaţia din ultima parte a acestui capitol.


Principii, metode şi tehnici de conducere aplicate în industrie

• Abordări teoretice privind conducerea industrială

• Criterii de clasificare a metodelor şi tehnicilor de conducere industrială


Abordări teoretice privind conducerea industrială

Conducerea este o activitate ce ţine de esenţa vieţii sociale şi nu a

celei individuale.

Prin procesul de conducere se orientează şi sunt organizate eforturile unui

grup de oameni care desfăşoară în comun activităţi având un anumit ţel sau

răspunzând unor necesităţi.

Conducerea constituie, de altfel, un concept care a fascinat omenirea de-a

lungul secolelor, abordat dintr-o varietate de poziţii şi puncte de vedere.

În trecut teoriile priveau îndeosebi conducerea politică şi respectiv militară.

Ultimul secol a dus la apariţia a numeroase abordări teoretice privind

conducerea proceselor de muncă în sensul cel mai general al cuvântului.



Activitatea industrială a generat un mare număr de

metode şi tehnici de lucru în domeniul conducerii industriale,

metode de obţinere de soluţii pentru anumite componente ale

procesului de conducere cu implicaţii asupra conţinutului şi

eficienţei acestei activităţi.

Toate acestea au ca element central respectarea pe cât

posibil a unor principii şi cerinţe generale impuse de practică:



1. Prioritatea obiectivelor:

pentru o conducere eficientă trebuie stabilite mai întâi obiectivele generale ale întreprinderii şi abia apoi cele secundare, derivate din acestea şi trebuie respectată prioritatea, cele derivate fiind subordonate celor generale;



2. Unitatea de comandă:

pentru a se putea stabili relaţii corespunzătoare într-o întreprindere, pentru a se manifesta pe deplin responsabilităţile angajaţilor este necesar ca fiecare angajat al unei întreprinderi să primească dispoziţii de la o singură sursă (persoană, şef sau organ colectiv de conducere);



3. Unitatea de acţiune: se referă la asigurarea unui consens al tuturor angajaţilor pentru atingerea obiectivelor stabilite; principalul instrument îl constituie în acest sens politica de salarizare - sistemul de salarizare corect, înţeles şi acceptat de angajaţi;

Cot-la-cot, umăr-la-umăr,…



4. Concordanţa dintre autoritate şi responsabilitate:constă în realizarea unor reglementări interne care să asigure corelarea corectă între autoritatea acordată unui angajat şi responsabilitatea ce-i revine acestuia[1];

[1] O explicaţie posibilă a dezagregării rapide a structurilor social-politice de tip comunist în anul 1989 este aceea că s-a ignorat în mod constant de-a lungul a peste patru decenii acest principiu general de conducere: în ţările respective partidele comuniste aflate la conducere şi-au exercitat autoritatea fără a-şi asuma răspunderea corespunzătoare, în timp ce decidenţilor economici făcuţi răspunzători de rezultatele activităţii nu li se conferea autoritatea decizională reală.



5. Nivelului deciziilor:

impune realizarea unui echilibru între poziţia ierarhică a unui conducător şi nivelul (amploarea) problemelor asupra cărora decide.

Cerinţele privind însuşirile conducătorilor se referă la competenţa profesională şi managerială, capacitatea de antrenare şi exemplul personal.



În procesele de conducere industrială, ca şi în alte domenii, personalitatea şi stilul de lucru ale conducătorului au o importanţă deosebită.

Practica activităţilor de conducere industrială şi abordările teoretice ale acesteia au condus la o mare varietate de teorii ale conducerii clasificate în general în trei mari categorii privind:

•însuşirile/caracteristicile conducătorului;•stilul de conducere;•abordarea contigenţială.



Însuşirile/caracteristicile conducătorului – tipuri de conducători:

•liderul charismatic sau natural;•conducătorul de circumstanţă, - omul potrivit la locul potrivit

şi în momentul potrivit;

•conducătorul administrativ sau birocratic;•conducătorul funcţional, - caracterizat prin activitatea

depusă, adecvată cerinţelor sistemului sau situaţiilor întâlnite, activitate şi rezultate

care îi permit să-şi menţină poziţia.

Să ne ferească Dumnezeu de prostul harnic!



Stilul de conducere:

•stilul autoritar, autocratic;•stilul democratic,

participativ.

Şeful ia decizia şi o comunică

Şeful îşi „promovează“ decizia

Şeful prezintă decizia şi solicită întrebări

Şeful prezintă propunerea de decizie care ar putea fi modificată/ îmbunătăţită

Şeful prezintă problema, cere sugestii şi apoi adoptă decizia

Şeful defineşte limitele problemei şi solicită grupului/subordonaţilor să adopte decizia

Şeful permite subordonaţilor să-şi desfăşoare liber activităţile în cadrul unor limite prestabilite

Impunerea autorităţii

conducătorului

limiteleAUTOCRATIC

DEMOCRATICSfera de

iniţiativă a subordonaţilor

Fig.2.2. Domeniul stilurilor de conducere.

Adaptare după: Tennenbaum, R., Schmidt, W., Harvard Business Review, Mar/Apr., 1958.



Abordările contigenţiale:Modelul contigenţei activităţilor de conducere - ia în

considerare pentru caracterizarea unei situaţii date de conducere în principal trei variabile:

•relaţiile şef-subordonaţi,•structurarea sarcinilor;•autoritatea şefului.

Conform acestei teorii şefii preocupaţi îndeosebi de îndeplinirea unor sarcini sunt mai eficienţi în situaţii deosebit de favorabile, respectiv nefavorabile pe când cei preocupaţi de relaţiile din cadrul grupului sunt mai eficienţi în situaţiile intermediare.



Abordările contigenţiale:Modelul conducerii orientate pe activităţi integrează în

cadrul conducerii preocupările pentru:•sarcinile de muncă;•indivizii;•grupul (de lucru).Cerinţele sau necesităţile acestor trei elemente constituie

situaţia de ansamblu a procesului de conducere.În funcţie de împrejurări activitatea de conducere poate fi

direcţionată în principal spre activităţi, grup sau indivizi şi exercitată într-o mare varietate de forme şi conţinut.



Abordările contigenţiale:

Fig.2.3. Schema modelului conducerii orientată pe activităţi.

ANSAMBLUL ACTIVITĂŢILOR DE CONDUCERE

CerinţeleSARCINILOR

CerinţeleINDIVIZILOR

CerinţeleGRUPULUI


Criterii de clasificare a metodelor şi tehnicilor de conducere industrială

Se pot considera diferite criterii de clasificare a activităţilor de conducere, mai importante fiind:

•orizontul de timp şi aria de aplicare:conducere operativă;conducere tactică;conducere strategică.•numărul de decidenţi:conducere unipersonală;conducerea colectivă.


Criterii de clasificare a metodelor şi tehnicilor de conducere

industrialăSe pot considera diferite criterii de clasificare a activităţilor

de conducere, mai importante fiind:•elementul central al procesului de conducere (tehnica

de lucru):conducere prin obiective;conducerea prin bugete; conducerea prin proiecte;conducerea prin excepţie: are la bază circulaţia

ascendentă diferenţiată a informaţiilor prin luarea în considerare a mărimii abaterii valorii efective de la cea prescrisă.



Fig.2.4. Corelaţiile între frecvenţa abaterilor, mărimea acestora şi nivelul de reglare într-un sistem cibernetic industrial.

1

2

3

4

măr

ime

a a

ba

teri

i

niv

elu

l ie

rarh

ic d

e r

eg

lare

Frecvenţa abaterii


Criterii de clasificare a metodelor şi tehnicilor de conducere

industrialăConducerea prin excepţie: are la bază circulaţia ascendentă diferenţiată a informaţiilor prin luarea în considerare a mărimii abaterii valorii efective de la cea prescrisă.

Cu cât abaterea este mai mare cu atât va fi mai înalt nivelul ierarhic la care se ia decizia .

Pentru fiecare nivel se pot defini două categorii de situaţii:•decizii de rutină care sunt tratate la nivelul funcţiei respective; •decizii de excepţie – care depăşesc autoritatea respectivului

nivel şi sunt transmise spre soluţionare la nivelul ierarhic superior.Acest tip de conducere permite concentrarea atenţiei conducătorului de nivel ierarhic superior asupra problemelor realmente importante şi asigură realizarea procesul de autoreglare la cel mai mic nivel ierarhic posibil.



+50

+20 +10 100 -10 -20

-50

timp [zile]

Pro

duc

ţia [t

/zi]

3 2 1

Fig.2.5. Conducerea prin excepţie 1) competenţa directorului; 2) competenţa inginerului şef; 3) competenţa şefului de secţie.


Elemente de teoria deciziei

Clasificarea deciziilor

Etapele şi elementele procesului de decizie

Tipuri de probleme de cercetare operaţională aplicabile în conducerea industrială


Exercitarea conducerii reprezintă o succesiune continuă de decizii (de rutină şi/sau de excepţie).

Decizia reprezintă finalizarea unui act de gândire în care se exercită competenţa şi autoritatea unei funcţii de conducere.

Deciziile pot fi elaborate:•fie pe baza experienţei şi a intuiţiei (aspectul de artă

al conducerii),•fie pe baza informaţiei cantitative şi a

raţionamentului (aspectul de ştiinţă al conducerii).


Ansamblul de metode şi tehnici de abordare şi fundamentare cantitativă a deciziilor sunt reunite în prezent sub denumirea de teoria deciziei.

Condiţiile de existenţă a procesului de decizie:•prezenţa mai multor soluţii/posibilităţi de acţiune între care să se aleagă una (cea mai convenabilă);•existenţa unui obiectiv, scop care urmează a fi atins;•un proces de informare – cunoaşterea domeniului

respectiv.


Clasificarea deciziilor

Cele mai importante modalităţi de clasificare a deciziilor sunt:• numărul decidenţilor: decizie unipersonală; decizie de grup.• numărul criteriilor de decizie: decizie unicriterială cu un singur obiectiv (probleme de

optimizare); decizie multicriterială cu mai multe obiective şi un criteriu de

decizie (probleme de conducere).• nivelul de cunoaştere a consecinţelor: decizii în condiţii de certitudine; decizii în condiţii de risc (cunoaştere probabilităţii de apariţie a

consecinţelor); decizii în condiţii de incertitudine (nu sunt cunoscute nici

măcar probabilităţile de apariţie a consecinţelor, uneori chiar unele consecinţe fiind necunoscute).



• Pregătirea deciziei

• Adoptarea deciziei

• Aplicarea deciziei



Pregătirea deciziei constă în culegerea de informaţii, validarea acestora şi reflectarea asupra caracteristicilor şi mai ales a tendinţelor proprii fenomenului sau procesului avut în vedere.

Informaţiile ce trebuie culese se referă atât la aspecte proprii domeniului (niveluri, ritmuri, structură) cât şi la contextul normativ (legi, alte reglementări, metodologii) sau social (percepţii, mentalităţi) în care urmează a fi luată decizia.

În această etapă este necesar un efort de sistematizare (grupări, clasificări, reprezentări grafice) a informaţiilor care, deşi laborios, va avea ulterior o influenţă deosebit de favorabilă asupra procesului de adoptare a hotărârii.



Adoptarea deciziei cuprinde:•elaborarea variantelor (soluţiilor posibile) până la nivelul de stabilire cantitativă a consecinţelor acestora;•compararea din diferite puncte de vedere (criterii) a soluţiilor posibile;•luarea în considerare şi a poziţiei celor implicaţi în aplicarea deciziei;şi alegerea, în final, a celei mai convenabile soluţii sau căi de acţiune.



Aplicarea deciziei constă în:•formularea hotărârii respective într-un mod adecvat

cadrului organizatoric existent, luându-se în considerare poziţia şi pregătirea celor ce o vor aplica/aduce la îndeplinire;•comunicarea deciziei;•respectiv controlul/verificarea modului de aplicare a

deciziei.



Elementele procesului decizional:•decidentul (o persoană sau un grup);•enunţul problemei;•mulţimea variantelor (soluţiilor) posibile (tehnic

realizabile);•mulţimea consecinţelor (cheltuieli, durată etc.);•mulţimea obiectivelor sau a criteriilor de optimizare

precum şi modul de agregare a acestora în criteriul de decizie;•mulţimea stărilor naturii (ansamblul de împrejurări care fac ca unei soluţii să-i corespundă anumite niveluri ale consecinţelor).



În multe situaţii atingerea unui nivel extrem al unei consecinţe poate constitui pur şi simplu un obiectiv.

Se pot întâlni însă situaţii în care un obiectiv este exprimat prin agregarea mai multor consecinţe.

Criteriul de decizie va integra într-o manieră specifică problemei toate obiectivele avute în vedere în soluţionarea acesteia.


Exemplu de decizie multicriterială

Aplicaţie privind adoptarea pe baze cantitative, de fundamentare prin calcul a unei decizii multicriteriale din activitatea de conducere industrială.

Exemplul se referă la alegerea celei mai bune variate de investiţie în dezvoltarea unei instalaţii industriale.



Elementele procesului decizional sunt:

•decidentul: comisia tehnico-economică a SC;

•enunţul problemei: alegerea celei mai bune variante de investiţie pentru o nouă instalaţie;

•mulţimea variantelor:

Vi – patru – (V1, V2, V3, V4);



•mulţimea consecinţelor - patru şi anume:

C1 – investiţia directă în milioane lei, I;

C2 – durata realizării fizice în luni, d;

C3 – suprafaţa ocupată în metri pătraţi, S;

C4 – flexibilitatea în %, F



C4 – flexibilitatea în %, F ;În acest context flexibilitatea unei instalaţii este

definită ca raportul exprimat procentual între (diferenţa între capacitatea de producţie și nivelul minim al producţiei la care poate fi menţinută în funcţiune instalaţia) şi (capacitatea de producţie a acesteia):

C

PC min



Caracteristicile variantelor de investiţie

Consecinţe Varianta I d S F

V1 150 6 400 50 V2 100 9 500 50 V3 120 8 750 75 V4 130 7 600 67


Exemplu de decizie multicriterialăCaracteristicile variantelor de investiţie

Consecinţe Varianta I d S F

V1 150 6 400 50 V2 100 9 500 50 V3 120 8 750 75 V4 130 7 600 67

Examinând tabelul se poate constata că este dificil de stabilit care este cea mai bună variantă:V2 este cea mai ieftină, V1 se realizează cel mai repede şi ocupă cea mai mică suprafaţă, V3 este cea mai flexibilă



În rezolvarea acestei probleme se foloseşte conceptul de utilitate a unei soluţii.

Această noţiune a fost introdusă de către matematicienii americani J.von Neumann şi O.Morgenstern în anii '40.

Scopul definirii utilităţii a fost acela de a stabili un sistem riguros de comparare a consecinţelor modului în care va acţiona un decident, asociind fiecărui mod de acţiune o valoare numerică (utilitate).

Aceste valori se calculeaza prin luarea în considerare a tuturor consecinţelor şi sunt exprimate prin valori adimensionale în domeniul [0;1].



În cazul exemplului discutat utilităţile variantelor, pentru fiecare criteriu, u Vi, Xj s-au calculat în mod diferit: •când se urmăreşte minimizarea valorii consecinţei, obiectiv min Xj:•când se urmăreşte maximizarea consecinţei, obiectiv max Xj:şi apoi au fost însumate pentru fiecare variantă.



Calculul u Vi, Xj când se urmăreşte minimizarea valorii consecinţei, obiectivul min Xj:

minjmaxj

ijmaxj

X,V XX

XXU

ji



Calculul u Vi, Xj când se urmăreşte maximizarea valorii consecinţei, obiectivul max Xj:

minjmaxj

minjij

X,V XX

XXU

jj



Utilităţile simple și globale ale celor patru variante

Utilităţile simple ale celor patru variante corespunzătoare obiectivelor individuale Varianta

X1 X2 X3 X4 globale

V1 0 1 1 0 2 V2 1 0 0,71 0 1,71 V3 0,6 0,33 0 1 1,93 V4 0,4 0,67 0,43 0,68 2,18



Utilităţile simple și globale ale celor patru variante

Utilităţile simple ale celor patru variante corespunzătoare obiectivelor individuale Varianta

X1 X2 X3 X4 globale

V1 0 1 1 0 2 V2 1 0 0,71 0 1,71 V3 0,6 0,33 0 1 1,93 V4 0,4 0,67 0,43 0,68 2,18

Deci cea mai bună variantă este V4 având utilitatea însumată 2,18, deşi nu este cea mai ieftină, nu se realizează cel mai repede, nu ocupă cea mai mică suprafaţă şi nu are flexibilitatea cea mai mare. Urmează apoi V1, V3 şi V2.



În realitate diferitele obiective au importanţă diferită pentru decident, utilitatea globală a fiecăreia dintre cele n variante fiind o sumă ponderată a utilităţilor simple ale acesteia după fiecare dintre cele m criterii.

Pentru stabilirea ponderilor se poate apela pur şi simplu la o abordare calitativă bazată pe intuiţie şi bun simţ sau pornind de la aprecieri calitative privind importanţa relativă a obiectivelor să se calculeze valorile ponderilor pentru fiecare obiectiv.


Tipuri de probleme de cercetare operaţională aplicabile în conducerea industrială

Există o mare varietate de modele în sfera cercetării operaţionale dar cele mai importante tipuri de probleme pentru conducerea industrială sunt:

1.Alocarea resurselor – modul de stabilire a destinaţiilor unor resurse materiale, umane, financiare, strâns legată de atributul de organizare;2.Programarea şi controlul executării lucrărilor complexe – stabilirea

unei succesiuni de activităţi cu durată probabilistă sau riguroasă şi efectuarea de calcule privind aceste activităţi – legată de atributele de prevedere şi control;

3.Fenomenele de aşteptare – care pot apare în toate categoriile de activităţi industriale;4.Gestiunea stocurilor – întâlnite îndeosebi în cazul activităţilor de aprovizionare, producţie şi vânzări;5.Înlocuirea echipamentelor – proprie activităţilor de dezvoltare, întreţinere şi reparaţii;


Tipuri de probleme de cercetare operaţională aplicabile în conducerea

industrială

Există o mare varietate de modele în sfera cercetării operaţionale dar cele mai importante tipuri de probleme pentru conducerea industrială sunt:

6. Căutarea informaţiilor – constă atât în recuperarea şi regăsirea unei anumite înregistrări cât şi în identificarea algoritmilor folosiţi

pentru rezolvarea acestei probleme;7. Alegerea itinerariilor – de exemplu, stabilirea celui mai convenabil

traseu pentru un comis-voiajor, sau pentru un transport de materii prime/produse finite;

8. Problemele de competiţie – „jocuri” sau negocieri.


Tipuri de probleme de cercetare operaţională aplicabile în

conducerea industrialăAceste tipuri de probleme pot fi grupate după următoarele criterii:•după natura modelului:•deterministe ( tipurile 1, 2 (CPM), 4 (simplificată) şi 7);•probabiliste (tipurile 2 (PERT), 3, 4, 5, 6 şi 8)•după algoritmii de rezolvare:•numerici (tipurile 1, 3, 4 şi 5);•nenumerici (tipul 6);•αnumerici (tipurile 2, 7 şi 8).

În textul ataşat sunt descrise pe scurt tipurile 1-5.

SM-3-10+17oct2015.ppt

Documents

Transcript of SM-3-10+17oct2015.ppt