2.1. Teoriile afectivităţii

I. Teoriile clasice

1. Teoria intelectualistă Teoria intelectualistă a fost elaborată la începutul secolului trecut şi aparţine lui

Herbart şi Nahlowski. Ei erau adepţii unei psihologii asociaţioniste, care dădea o mare importanţă reprezentărilor şi asocierii lor. încât aceşti filosofi au explicat emoţiile prin dinamica reprezentărilor. O stare afectivă ar lua naştere din interacţiunea imaginilor. De exemplu, când o reprezentare este prinsă între cele care o opresc şi altele care o împing, apare emoţia întristării. Astfel, vestea morţii unui bun prieten ne aduce imaginea lui în minte, care ne evocă numeroase amintiri fericite, petreceri tinereşti, glume, discuţii, dar acestea sunt stăvilite de noua reprezentare a trupului său neînsufleţit, imobil şi rece. Ciocnirea lor brutală constituie ceea ce noi resimţim ca fiind o adâncă tristeţe, durere.

2. Teoria polarizării emoţionale După Wundt, emoţiile se asociază în cupluri contradictorii (bucurie-tristeţe, mânie-

relaxare, admiraţie-dispreţ, simpatie-antipatie), imprimând polaritatea caracteristică vieţii afective. De aici şi dihotomia clasică: emoţii stenice care sporesc activitatea, măresc forţa şi energia persoanei, şi emoţii astenice, care diminuează energia şi activismul persoanei. Această polaritate rezultă din corespondenţa, respectiv discordanţa dintre nevoile, convingerile, obişnuinţele individului şi situaţiile sau evenimentele vieţii.

3. Teoria biologizantă – Darwin Conform acestei teorii, trăirile afective ale omului sunt o formă reziduală a

comportamentului adaptativ al primatelor. La animale, ele sunt legate de comportamentele implicate în etapa pregătitoare a acţiunii, expresiile emoţionale comunicând un anumit comportament de atac, agresivitate, apărare, fugă.

II. Teoriile psihofizice

1. Teoria periferistă James-Lange Între anii 1890 – 1893, W. James şi C. Lange propun o teorie de tip periferist a

emoţiilor. După aceşti autori, succesiunea procesului afectiv ar fi:

Acţiunea stimulului – percepţia stimulului – expresiile emoţionale – emoţia (ca trăire subiectivă internă)

Concluzia care se desprinde din acest model periferist este că expresiile fiziologice periferice preced li practic determină apariţia emoţiei (ex.: sunt trist pentru că plâng). Cum emoţia apare consecutiv reacţiilor şi modificărilor fiziologice, ea este un epifenomen lipsit de importanţă psihologică şi adaptativă.

Deosebirea dintre James şi Lange consta doar în aceea că primul punea mai mare accent pe modificările viscerale, iar cel de-al doilea pe modificările vasomotorii. Această teorie nu a rezistat verificării faptico-experimentale. Ceea ce se cuvine totuşi să reţinem din acest model este influenţa inversă posibilă, după principiul feedback-ului pozitiv, a reacţiilor fiziologice periferice asupra intensităţii trăirii emoţionale iniţiale (ex.: râsul amplifică veselia).

2. Teoria centrală Cannon-Bard

În 1927, W.B Cannon critică teoria periferistă şi propune o teorie de tip centrist (intitulată de el talamică). La această teorie va subscrie ulterior şi P. Bard (1928).

Cei doi autori au pornit de la constatarea că sistemul nervos autonom, dacă explică manifestările periferice ale emoţiei, nu furnizează niciun indiciu asupra mecanismului de integrare a lor în viaţa psihică. Singurul care poate explica acest fapt este sistemul nervos central.

Pentru a demonstra această ipoteză, Bard a procedat la înlăturarea scoarţei cerebrale la o pisică. S-a observat că în aceste condiţii este mai uşor să se declanşeze o reacţie de furie decât la o pisică normală. Reacţia respectivă este însă de scurtă durată şi nu antrenează efecte adaptative. Pe baza acestui experiment Bard a conchis că scoarţa cerebrală joacă un rol integrator în emoţie şi, totodată, un rol inhibitor.

Experimentul a fost completat apoi cu înlăturarea talamusului, observându-se acelaşi comportament ca la pisica supusă decorticării. Dacă însă extirparea se extindea şi asupra hipotalamusului, pisica înceta să manifeste orice reacţie emoţională. Datele acestui experiment arată că hipotalamusul este indispensabil pentru realizarea expresiei emoţionale. Cortexul inhibă talamusul şi realizează integrarea psihică a reacţiilor emoţionale exteriorizate.

3. Teoria corticotalamică – Papez-McLean Această teorie pune accent pe conexiunile cortico-talamice. Scoarţa cerebrală este

considerată esenţială în realizarea laturii subiective a emoţiei, în timp ce hipotalamusul rămâne veriga principală în declanşarea expresiilor emoţionale. Între componenta subiectivă (trăirea emoţională) şi reacţiile fiziologice periferice se admite o concomitenţă.

4. Teoria activatorie – Lindsley, 1951 Atât impulsurile viscerale, cât şi cele somatice sunt transmise către formaţiunea

reticulată. Impulsurile sunt apoi integrate şi proiectate în hipotalamus. Ele sunt prelucrate de către sistemul nervos central şi de asemenea operează prin intermediul proiecţiei talamice difuze asupra cortexului. Emoţia apare în cadrul acestui continuum al activării.

5. Modelul sintetic al celor 4 mari sisteme motivaţional-emotive Studiile lui Jaak Panksepp (1982) sugerează existenţa unor circuite neurale separate

pentru fiecare emoţie în parte şi că aceste circuite funcţionează ca nişte sisteme presetate. Când un anumit circuit emoţional este activat se manifestă anumite comportamente, iar altele sunt imposibil de realizat cu excepţia cazului în care individul comută pe un alt circuit emoţional. Cele 4 circuite sunt sintetizate în tabelul următor:

Emoţii Stimuli ReacţiiPlăcere Stimuli apetitivi SatisfacţieMânie Frustrare, agresiune LuptăFrică Durere, pericol de distrugere Fugă, imobilizareDisperare Pierderea controlului social Vaiete, plânsete

III. Teoriile cognitive

Aceste teorii pornesc de la asumpţia că veriga principală care declanşează o emoţie de o anumită modalitate şi intensitate o constituie interpretarea semnificaţiei stimulului şi experimentarea activă de către subiect a situaţiei afectogene. Aşadar, emoţia începe cu cogniţia şi interpretarea.

1. Teoria cognitiv-excitatorie (Magda Arnold , 1950) Magda Arnold (1950) a subliniat rolul evaluării stimulilor, situaţiei. În primul rând,

aprecierea se face prin prisma impresiilor de plăcut-neplăcut, dar survine şi memoria dând un conţinut specific trăirii emoţionale. Cortexul se manifestă şi activ, el dă un impuls care iniţiază reacţia organismului. Desigur, talamusul rămâne iniţiatorul principalelor expresii emoţionale, însă în urma unei excitări specifice primite de la formaţiile superioare. Iar modificările periferice, printr-un feed-back, sunt sesizate de cortex, ceea ce intensifică, de obicei, emoţia. Succesiunea fenomenelor ar fi următoarea:

stimularea de origine senzorială – percepţia – evaluarea – impulsul către acţiune – expresiile emoţionale

2. Teorii cognitiv-fiziologice a. Teoria Schachter-Singer (1962) S. Schachter şi J. Singer (1962) au confirmat teoria cognitiv-excitatorie într-unul

dintre experimentele lor. Ei au injectat pacienţilor dintr-un spital o soluţie adrenalinică. Efectele acesteia sunt similare cu tulburările ce apar în unele emoţii: accelerarea ritmului cardiac şi a celui respirator, creşterea fluxului sanguin muscular ş.a. Unii au fost avertizaţi cu privire la tulburările ce se vor produce, alţii nu. Lotului de control i s-a făcut o injecţie cu ser fiziologic. Apoi, în camera pacienţilor a fost introdusă o persoană „complice" cu experimentatorul, care, dându-se drept pacient, făcea tot felul de gesturi amuzante şi etala o bună dispoziţie evidentă. În alt caz, falsul pacient răspundea împreună cu ceilalţi la un chestionar ofensator şi se indigna vehement de obligaţia impusă. Or, s-a constatat că persoanele care fuseseră injectate cu ser adrenalinic, fără a fi avertizate, s-au amuzat şi, respectiv, s-au înfuriat mult mai evident decât cei avertizaţi sau cei ce n-aveau nici un simptom perturbator. A rezultat că aceleaşi modificări organice au fost interpretate şi trăite cu totul diferit, în funcţie de situaţia produsă concomitent cu ele.

b. Teoria lui Lazarus (1966-1970) Un alt experiment similar a fost imaginat de R. Lazarus. O serie de persoane au fost

puse să asiste la un film în care se înfăţişa un groaznic accident şi o operaţie chirurgicală efectuată pe viu. Într-un caz, aceste situaţii erau însoţite de un comentariu subliniind daunele, necazurile, în alt caz comentariul era o descriere obiectivă, ştiinţifică şi, într-un al treilea, proiecţia s-a efectuat fără nici o verbalizare. Înregistrări obiective (reflexul electrodermal şi ritmul cardiac) au indicat o emoţie evidentă în prima situaţie - absentă în celelalte două. R. Lazarus a subliniat, în concluzie, rolul hotărâtor al factorului cognitiv.

IV. Teorii motivaţionale

1. Teoria afectiv-motivaţională (Bindra) Conform acestei teorii, emoţia şi motivaţia pot fi studiate şi interpretate

neuropsihologic într-o singură formulă pentru că structurile neuronale implicate în emoţie sunt aceleaşi cu cele implicate în motivaţie

Bindra considera factorii motivaţionali şi afectivi într-o structură neurocomportamentală unică pe care o denumeşte central motive state – CMS (stare motivaţională centrală). CMS este rezultatul percepţiei acţiunii factorilor fiziologici şi de mediu asupra unui set comun de neuroni. CMS nu este doar o stare dependentă de condiţiile externe, deşi poate fi influenţată de experienţă, ci are şi componente moştenite

ereditar. Acesta este un aspect important al teoriei lui Bindra deoarece sugerează faptul că starea motivaţională centrală poate fi supusă condiţionării clasice. Cu alte cuvinte, un organism poate fi învăţat să reacţioneze într-un anumit fel la un anumit stimul prin condiţionarea stării motivaţionale centrale.

2. Teoria hedonistă Young (1961) După Young, procesele afective constituie o formă aparte de evaluare primitivă care

transmite o anumită informaţie organismului. Aceste procese se întind de-a lungul unui continuum hedonic (axa bipolară – trăire intensă pozitivă /negativă).

Young consideră că modelele de acţiune neurocomportamentale sunt organizate subcortical conform principiului hedonist (căutarea plăcerii şi evitarea durerii).

V. Teorii socio-culturale

1. Teoria relaţiilor interpersonale (Maisonneuve) Maisonneuve consideră că sentimentele noastre sunt mult mai puţin personale decât

ne place să credem. Ele sunt adesea contagioase, iar privite de aproape par supuse condiţionării sociale mai mult decât celei biologice. Acest lucru se datorează faptului că în grup se dezvoltă relaţii de intercunoaştere şi de interacţiune afectivă.

2. Teoria consistenţei cognitive Fritz Heider porneşte de la asumpţia că partenerii care se simt atraşi sau respinşi tind

să accentueze similitudinile atitudinale. Astfel, dacă persoana A agreează persoana B, iar persoana B agreează obiectul X, atunci persoana A va avea tendinţa de a agrea şi ea obiectul X.