Simona Iuliana REZUMAT.romaNA

5/10/2018 Simona Iuliana REZUMAT.romaNA - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/simona-iuliana-rezumatromana 1/32

Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative

TEZA DE DOCTORATTema: Apusul Westphaliei ? Statul naţional în sistemul relaţiilor internaţionale

în anii post-Război Rece

REZUMAT

Conducător de doctoratProf. univ. dr. Mihail IONESCU

DoctorandSimona Iuliana ŢUŢUIANU

BUCUREŞTI2011



INTRODUCERE

Noua societate europeană de state este susţinută de o nouă concepţie a dreptuluiinternaţional la care s-a făcut referire cu numele de „modelul westphalic” (după tratatele de pace

din Westfalia din 1648, încheiate în urma Războiului de 30 de ani). Modelul cuprinde perioadadreptului şi reglementărilor internaţionale din 1648 până în 1945 (deşi unii afirmă că ea persistă şiastăzi).

Modelul westphalic ar trebui considerat drept descrierea unei traiectorii normative îndreptul internaţional, care nu s-a articulat în totalitate decât la sfârşitul secolului al XVIII-lea şiînceputul secolului al XIX-lea, când suveranitatea teritorială, egalitatea formală dintre state, non-intervenţia în afacerile interne ale altor state recunoscute şi consimţământul statului ca bază aobligaţiei juridice internaţionale au devenit principiile esenţiale ale societăţii internaţionale. Acestmodel descrie dezvoltarea unei ordini mondiale care constă în state teritoriale suverane, ordine încadrul căreia nu există nici o autoritate supremă. În acest model, statele (care sunt şi trebuie să fieefectiv suverane) îşi rezolvă neînţelegerile singure şi, dacă este necesar, chiar prin forţă. Ele se

angajează în relaţii diplomatice, însă cooperarea este minimă, întrucât fiecare caută să-şi situeze propriul interes (naţional) mai presus de orice. De asemenea, acest model se bazează pe faptul căstatele acceptă logica principiului eficacităţii, adică a principiului conform căruia, până la urmă,forţa creează dreptul în lumea internaţională. În acest caz, acapararea devine legitimare.

Modelul westphalic al suveranităţii poate fi rezumat astfel:1:1. Lumea constă – şi este divizată – în state teritoriale suverane, care nu recunosc nici o

autoritate superioară.2. Procesele de legiferare, precum şi cele de rezolvare a disputelor şi aplicare a legii sunt

apanajul statelor individuale.3. Dreptul internaţional este orientat către stabilirea unor reguli minimale de coexistenţă,

care sunt ratificate şi acceptate de state; crearea unor relaţii durabile între popoare şi statereprezintă un scop, dar numai în măsura în care permite atingerea obiectivelor statului.

4. Responsabilitatea pentru actele nelegitime comise în afara graniţelor reprezintă o„problemă privată”, care priveşte doar statele implicate.

5. În faţa legii, toate statele sunt privite ca egale: reglementările legale nu iau înconsiderare asimetriile de putere.

6. Disensiunile dintre state sunt adesea rezolvate prin forţă, domină principiul puteriiefective. Nu există nici o constrângere care să împiedice recurgerea la forţă; standardele legaleinternaţionale oferă o protecţie minimă.

7. Minimizarea impedimentelor ce afectează libertatea statului reprezintă „prioritateacolectivă”.

Această nouă ordine a statelor, în timp ce oferea un cadru pentru expansiunea sistemuluide state, sprijinea simultan dreptul fiecărui stat la acţiune autonomă şi independentă. Statele erauconcepute ca „ordini politice separate şi distincte”, fără nicio autoritate comună care să lecontureze sau să le limiteze activităţile. Din acest punct de vedere, lumea constă în puteri politiceseparate care îşi urmăresc propriul interes, cu sprijinul iniţiativelor diplomatice şi, în ultimăinstanţă, al organizării puterii lor coercitive.

După cum lesne se poate observa, aceste principii incumbă un idealism ontologic ce nuexclude o „mişcare browniană” e entităţilor (particulelor) care există (conflictual şi, în acelaşitimp, cooperativ) în sistemul internaţional. Sau, dacă nu putem vorbi de un astfel de sistem,întrucât, după modelul Westphalic, fiecare stat este un sistem şi, toate statele, împreună, nualcătuiesc, de fapt, un sistem (după regulile de identificare şi structura sistemelor), ci doar

coexistă, de regulă, conflictual, întrucât interesele statelor, care stau la baza politicilor acestora,1 David Held, Democracy and the Global Order: From the Modern State to Cosmopolitan Governance, Cambridge,

Polity Press, 1995, p. 78.2



nu sunt nici unitare, nici armonioase, nici pe deplin complementare, ci doar interdependente,concurente şi conflictuale, atunci arhitectura relaţiilor internaţionale este predominant aleatoare şigreu previzibilă sau chiar imprevizibilă.

În aceste condiţii, este normal ca regulile de bază ale relaţiilor dintre state să aibă ca punctde plecare nesiguranţa şi incertitudinea, să fie deci, definite pe un sistem de incertitudini, desuspiciuni şi de neîncrederi, dar să tindă spre construcţii dinamice, care să permită reducereaacestora. Tratatele, acordurile, convenţiile şi celelalte documente internaţionale, ca şi organizaţiile

şi organismele create între timp, nu au fost concepute şi nu sunt instrumente suprastatele, ci doar efecte ale conexiunilor generate de un modus vivendi, în care tendinţa nu este spre evoluţii sigure,spre organizări riguroase, ci, dimpotrivă, spre competiţie, concurenţă, suspiciune şi chiar haos, aşacum susţin realiştii şi neorealiştii. De aici nu rezultă că ontologia etatică (bazată pe state) a lumiieste periculoasă, contraproductivă şi desuetă, ci doar că o astfel de realitate este aşa cum este, iar modelele ideale ale egalităţii de jure nu sunt susţinute şi de realităţile lumii.

Între modelul Westphalic şi lumea reală este aceeaşi relaţie, spre exemplu, cum este ceadintre determinismul mecanicist şi determinismul dinamic şi complex. De aceea, obiectivul tezeinoastre a fost acela de a întreprinde şi efectua o analiză între realităţile şi limitele unui model, carea generat, legitimat şi afirmat statul naţional modern, şi tendinţele de a se ieşi din acest model şide a se elabora un nou model care nu se bazează pe independenţe, ci pe interdependenţe. Statelesunt din ce în ce mai mult nevoite să creeze instituţii internaţionale care, prin voinţa lor, a statelor,ele, statele, să fie constrânse să accepte şi să respecte regulile adoptate şi acceptate chiar de ele,

pentru a-şi asigura, în acest fel, securitatea şi protecţia lor şi a propriilor cetăţeni. Ipoteza de lucru de la care am pornit a fost aceea a găsirii unor elemente care să

clarifice actualele paradoxuri şi limite privind definiţiile şi realităţile principiului suveranităţii,să permită o analiză critică a actualelor teorii privind suveranitatea, să identifice coordonateleontologice şi epistemice ale realităţilor actuale ale modelului Westphalic şi a unor posibilerepere pentru un nou model al principiului suveranităţii în dinamica relaţiilor internaţionalecare să răspundă mai bine acestui timp. Am încercat, pe parcursul întregului demers săconstatăm dacă avem de-a face cu un nou tip de suveranitate, diferită de cea Westphalică şi

post-wesphalică, sau doar cu adaptarea conceptului şi a modalităţilor de punere a acestuia înoperă la noile realităţi ale dinamicii relaţiilor internaţionale şi, respectiv, ale modernizării statelor de drept. În acest sens, am analizat principalele teorii realiste, instituţionaliste şi constructiviste asupra suveranităţii şi modul în care acestea se constituie sau se pot constitui în

fundamente şi expertize pentru modelarea şi remodelarea conceptului de suveranitate.Obiectivul demersului nostru ştiinţific a fost acela de a efectua o analiză a acestui domeniuextrem de complex, de a aduce unele clarificări şi, în final, de a contura un posibil model al unor repere de reconfigurare a suporturilor suveranităţii în epoca modernă, în procesul

globalizării, pe care l-am numi modelul unei suveranităţi bazată pe interdependenţe.Pornind de aici, am concentrat efortul pe următoarele direcţii de cercetare:1. Analizarea logicii westphalice, aşa cum se reflectă aceasta în principalele teorii istorice

ale suveranităţii consacrate de-a lungul timpului şi în efectele generate în planul dinamiciirelaţiilor internaţionale;2. Identificarea principalelor riscuri şi ameninţări legate de domeniile securităţii din

perspectiva dinamicii conceptului de suveranitate în epoca contemporană;3. Analizarea impactului Dreptului Penal Internaţional şi a instituţiilor internaţionale

create sub egida acestuia – Curtea Penală Internaţională şi tribunalele penale internaţionale – asupra suveranităţii;

4. Înţelegerea rolului comunităţilor epistemice în dezvoltarea securităţii cooperative însub-complexul de securitate al Regiunii Extinse a Mării Negre şi, implicit, în consolidareasuveranităţii naţionale;

5. Identificarea şi analizarea viziunilor actuale asupra suveranităţii statelor şi sesizarea

consonanţelor, rezonanţelor, a discrepanţelor şi, eventual, a unui posibil numitor comun alacestora pe temeiul căruia să se edifice noile suporturi ale acestui concept cerute de epocaglobalizării.

3



Literatura de specialitate este foarte bogată şi foarte stufoasă, de aceea şi bibliografia pecare am folosit-o este relativ extinsă şi diversificată. Un sprijin deosebit în adunarea şi selectareaunui material bibliografic substanţial, precum şi în clarificarea unor idei de mare actualitate l-am

primit din partea eminentului jurist internaţional Geoffrey Robertson, fost preşedinte al CurţiiSpeciale ONU pentru Sierra Leone, precum şi din partea Grefierului Tribunalului PenalInternaţional pentru fosta Iugoslavie, John Hocking, personalităţi care au avut amabilitatea să-miacorde şi interviuri legate de această temă, pe care le-am anexat la finalul tezei. Interviurile

acordate au confirmat, din perspectiva analizei teoretice şi din cea a pragmaticii instituţiilor internaţionale de drept penal în funcţiune, ipoteza de cercetare de la care am pornit şi au adus noielemente care ţin de logica suveranităţii post-wesphaliene în zilele noastre şi de dinamicaacesteia. Concluzia a fost aceea că principiul suveranităţii este unul dintre principiile de bază alerelaţiilor internaţionale, iar instituţiile de drept penal internaţional sunt complementare

jurisdicţiilor naţionale şi lucrează efectiv în folosul statelor naţionale. Competenţa acestor instituţii este girată de statele de drept care au creat aceste instituţii şi au aderat la ele, pentru că aunevoie de ele. Noile condiţii accentuează interdependenţele, statele fiind nevoite să-şi intensificecooperarea şi spiritul de solidaritate, să-şi armonizeze interesele, în detrimentul izolării şineîncrederii şi să ia măsuri pentru sancţionarea, prin efort comun, a infracţiunilor care le ies dincompetenţe. În general, statele întâmpină dificultăţi în a-şi judeca liderii pentru săvârşirea unor crime, deşi impunitatea demnitarilor nu trebuie să constituie un obstacol pentru ca ei să fie aduşiîn faţa justiţiei atunci când sunt vinovaţi, mai ales de crime împotriva umanităţi.

Problematica actualităţii sau a inactualităţii modelului westphalic de suveranitate esteabordată în numeroase lucrări. Totuşi, la întrebările care frământă statele, guvernele, comunitateainternaţională, lumea ştiinţifică, lumea juridică şi decidenţii politici şi strategici, nu s-au dat încărăspunsuri pe măsură, întrucât, după încheierea Războiului Rece şi declanşării unui nou proces dereconfigurări geopolitice, ele au devenit şi mai numeroase şi mai complexe.

Metoda folosită în cercetarea ştiinţifică a fost, de regulă, cea analitică . Am apelat însă şi la studiul de caz , la observaţia directă şi chiar la interviuri cu personalităţi din lumea ştiinţifică şidin cadrul unor instituţii internaţionale prestigioase.

Am folosit, în aceeaşi măsură, comparaţia şi elemente ce ţin de generalizare,abstractizare şi concretizare, mai ales în studierea, analizarea şi compararea prevederilor diferitelor documente legislative (legi organice, Constituţii, Statute) naţionale şi internaţionale şiîn identificarea elementelor comune sau care nu se pot armoniza uşor în ceea ce priveşte noileviziuni asupra conceptului de suveranitate, suveranităţii reale şi, mai ales, asupra exercităriisuveranităţii. Am urmărit îndeosebi construcţia europeană a modelului de suveranitate, atât înviziunea clasică a suveranităţii absolute, cât şi în cea modernă care permite tratarea, ceva mainuanţată, a acestui concept.

Contribuţia noastră constă în analizarea realistă a acestui concept, în sesizareaconsonanţelor şi punctelor de impact ale diferitelor perspective ale arhitecturii suveranităţiinaţionale şi în descrierea modelului actual şi viitor de suveranitate naţională, în contextul

globalizării, pe care l-am numi, aşa cum am subliniat mai sus, modelul unei suveranităţi bazate peinterdependenţe.

Recursul la câteva dintre teoriile relaţiilor internaţionale, precum instituţionalismul şiconstructivismul, ne permite o evaluare a dinamicii interacţiunii dintre actorii statali, respectiv acirculaţiei (socializării) normelor şi ideilor asociate remodelării suveranităţii într-o lume tot maiinterdependentă. Plecând de la considerentul că noţiunea de suveranitate nu reprezintă un aspect„material” al relaţiilor internaţionale precum, de exemplu, puterea fizică a statelor, ci un set deidei, norme şi credinţe a căror valabilitate se întemeiază pe noţiunea de legitimitate şi ordinelegală, am considerat că se impune în demersul doctoral utilizarea grilei constructiviste, alături decea instituţionalistă.

Vom vedea cum noile realităţi, noile determinări şi noile exigenţe ale mediului de

securitate nu deteriorează conceptul de suveranitate naţională, ci, dimpotrivă, îl consolidează şi îlresponsabilizează, impunând adaptarea lui la noile condiţii globale, îl modernizează, scoţându-ldin conflict şi din perspectiva unor evoluţii haotice şi imprevizibile.

4



Capitolul 1: TEORII ALE SUVERANITĂŢII

Înţelegerea conceptului de suveranitate naţională necesită o fundamentare teoretică bazată pe teoriile istorice asupra statului şi suveranităţii, începând din Evul Mediu şi până încontemporaneitate, de asemenea cu un recurs amplu la principalele teorii ale relaţiilor

internaţionale, în acest fel obţinându-se o abordare multidisciplinară, singura capabilă să permităînţelegerea unui fenomen atât de complex.

Există, desigur, mai multe şcoli (curente) istorice dedicate suveranităţii naţionale.Începând din Antichitatea greacă şi romană, ajungând în Evul Mediu, Renaştere, apoi perioadasecolelor XVII-XVIII, se conturează treptat o viziune coerentă asupra noţiunii de suveranitate. Unautor renumit în acest sens este francezul Jean Bodin pentru care suveranitatea reprezintă „o

putere ultimă şi perpetuă”, nu numai un atribut dar substanţa însăşi a Republicii care nu există înabsenţa suveranităţii, încarnare a puterii sale absolute şi ultime. Suveranitatea este descrisă ca o

putere perpetuă, supremă şi indivizibilă. În acest context, statul transcende cadrele definitoriitrandiţionale fiind depăşit, în atributele sale definitorii, de persoana monarhului. Cu alte cuvinte,

suveranitatea, ca atribut ultim definitor al statului, nu poate exista în absenţa unei puteri ultime perpetue, indivizibile şi a unei distincţii clare între stat şi cei ce îl conduc. În fine, statul nu beneficiază de atributul suveranităţii decât în măsura în care are capacitatea de a şi-l asuma şiimpune.

Filosofii contractualişti, englezi şi francezi, insistă pe ideea de contract social între stat şicetăţeni, aceştia din urmă delegând sau cedând suveranitatea către primul, în schimbul protecţiei.Odată cu pacea westphalică, suveranitatea se impune ca realitate determinantă a modului în carese structurează şi interacţionează entitatea statală, atât în plan intern, în raport cu subiecţii – cetăţeni ai statului –, cât şi în plan extern, în relaţiile interstatale. Dimensiunile acesteia şi aria devaliditate rămân în raport direct cu puterea entităţilor statale cărora le este asociată. Deşi

fundamentată încă pe dreptul natural şi pe legitimitatea divină, suveranitatea este disociată de persoana monarhului şi asociată instituţiei statale, anunţând mutaţia fundamentală pe care o vaintroduce în practica internaţională revoluţia franceză. În teoriile recente, se insistă peresponsabilitatea statelor faţă de celelalte state suverane şi faţă de proprii săi cetăţeni, faţă dedrepturile omului, formulate şi acceptate de state. Aşadar, nu se mai pune preţ pe suveranitateaabsolută. Prin colonizare, modelul statului westphalic a fost impus şi pe alte continente, dar importul de stat şi de suveranitate nu a putut adesea să compenseze imaturitatea politică asocietăţilor post-decolonizare. În general, marile schimbări în felul de a concepe suveranitatea şisistemul de state au fost produse prin aşa-numitele „revoluţii”, momente de ruptură ce au permistrecerea de la lumea policentrică şi cu autoritate dispersată a Evului Mediu la lumea post-westphalică a statelor care concentrează suveranitatea în centre unice de decizie.

Două mari tradiţii filosofico-juridice stau la baza conceptului de suveranitate: concepţiadreptului natural şi cea a dreptului pozitiv. Prima tradiţie valorifică moştenirea Antichităţii şiafirmă că există anumite „legi” înscrise în natura umană, de unde decurg drepturi şi obligaţiiimposibil de ignorat. Cealaltă tradiţie, a dreptului „pozitiv” a căutat să separe sfera juridicului deidei precum moralitatea şi echitatea şi să explice cum au apărut legile şi ce semnificaţie au ele.Suveranitatea, în dreptul internaţional, este considerată un principiu pe baza căruia se întemeiazărelaţiile internaţionale şi care asigură stabilitate şi respect reciproc în acest tip de relaţii. Fiecarenaţiune este cea mai înaltă autoritate în crearea de legi valabile pe teritoriu său, cu condiţiarespectării acestui set de reguli care-i asigură condiţiile necesare pentru ca legile emise să nuafecteze celelalte state şi nici sistemul internaţional de state. Cu alte cuvinte, deasupra naţiunii nu

mai există nimic. Sistemul internaţional este compus din naţiuni, iar dreptul internaţional are caobiect protejarea acestor naţiuni şi a relaţiilor dintre ele. Naţiunile sunt „impenetrabile”, în sensulcă, pe un teritoriu dat, doar o singură naţiune (în sensul de populaţie care locuieşte pe acel

5



teritoriu şi are o organizare statală) poate fi suverană. Niciun alt stat nu are dreptul să intervină peacel teritoriu fără consimţământul naţiunii care îl deţine.

Principiul suveranităţii, deşi există de multă vreme, nu a fost respectat dintotdeauna (niciastăzi nu este), dar fiecare stat a încercat să îşi apere acest drept cu toate mijloacele pe care le-aavut la dispoziţie, pentru că altfel n-ar fi putut supravieţui.

Potrivit art. 2 din Carta ONU, „organizaţia se bazează pe principiul egalităţii suverane atuturor membrilor săi”. Principiul egalităţii generează una dintre regulile fundamentale aledreptului internaţional şi anume aceea a unanimităţii. Toate naţiunile sunt egale, indiferent demărimea, numărul locuitorilor şi puterea lor. Această regulă dă fiecărei naţiuni dreptul de a-şiasuma sau nu o regulă, o obligaţie. Nicio naţiune puternică nu poate obliga o naţiune mai slabăsă-şi asume o regulă pe care aceasta n-o doreşte. Dacă n-ar fi aşa, ar funcţiona dreptul celui mai

puternic, iar ţările mari şi puternice ar face legea. Tratatul asupra proiectului unei constituţiieuropene a căzut, datorită faptului că unele naţiuni nu şi-au asumat acest proiect. Suveranitatea nuînseamnă libertate faţă de constrângerea juridică.

Suveranitatea nu înseamnă nerespectarea reglementărilor dreptului internaţional sauignorarea acestora. Suveranitatea reprezintă autoritatea juridică supremă a naţiunii de a elabora,

promulga şi aplica legea pe teritoriul său şi nicio altă naţiune sau autoritate nu o poate lipsi deacest drept. Naţiunea îşi pierde autoritatea când este pusă sub autoritatea altei naţiuni. Este greude spus, de asemenea, că existenţa normelor de tip „jus cogens” (norme imperative) ce se impunstatelor chiar fără a fi aprobate explicit de acestea, şi de la care nu se poate deroga, ar produce oîncălcare a principiului suveranităţii.

Dincolo de teoriile juridice, înţelegerea conceptului de suveranitate naţională necesită ofundamentare teoretică bazată pe principalele teorii ale relaţiilor internaţionale, această abordarefiind complementară cu perspectiva istorică asupra evoluţiei istorice a conceptului. Disciplinarelaţiilor internaţionale a apărut imediat după primul Război Mondial, în Europa de Vest şi SUA,evoluând ulterior sub forma unor paradigme rivale şi adesea fără punţi de comunicare: idealism-realism, realism-behaviorism, neoliberalism-neorealism, sinteza raţionalistă – reflectivism(curentele critice).

Viziunea fiecărui curent menţionat asupra suveranităţii depinde de raportarea la stat şinaţiune dar şi la comunitatea internaţională ca ansamblu închegat şi funcţional. Dacă realiştii şineorealiştii concep suveranitatea ca pe un bun al statelor din sistem iar cuplul război-pace este undrept suveran al acestora (în condiţiile în care mediul este unul „anarhic”, adică fără un guvernsupranaţional), idealismul şi în mai mare măsură neoliberalismul insistă pe ideea deinterdependenţă a intereselor şi a securităţii popoarelor, pe importanţa actorilor transnaţionali,relativizând conceptul de suveranitate. Astfel că statele devin conştiente de pierderea unor atributeale acesteia (situaţia societăţilor transnaţionale şi a capitalurilor circulante), iar prin cooperareacceptă să pună în comun porţiuni de suveranitate pe domenii distincte. Uneori cooperarea tindesă ducă la abolirea temerilor generate de mediul anarhic, ajungându-se la „comunităţi desecuritate” ce implică o cooperare militară avansată şi punerea în comun a multor elemente deknow-how în mod tradiţional secrete. Şi Analiza Politicii Externe (FPA) a contestat baza teoreticăa Realismului şi Neorealismului, arătând că statul este un fel de „cutie neagră”, un conglomerat de

birocraţii, adesea rivale sau cu nivel scăzut de comunicare, iar decidentul este captivul propriilor idei dar şi al birocraţilor care îi „filtrează” realitatea şi îi influenţează deciziile.

La finele anilor 80, disputa dintre paradigme s-a soldat cu marea „bifurcaţie” observată deR. Keohane dintre „raţionalism” (adică sinteza dintre neorealism şi neoliberalism, curente ce punstatul pe primul plan şi acţiunea sa raţională într-un mediu anarhic) şi „reflectivism” (curentelecritice care atacă nu doar stato-centrismul, ci şi discursul dominant al establishment-ului(concepte-cheie în relaţiile internaţionale precum stat, interes naţional, putere, securitate). Apărut

6



în anii 80, constructivismul dorea să pună în evidenţă formarea identităţilor şi a ideilor dominanteîn cadrul colectivităţilor umane prin interacţiune sociologică şi sens inter-subiectiv.Constructiviştii, în frunte cu Alexander Wendt, au arătat că mai importante decât structuramaterială a sistemului internaţional sunt identităţile sociale ale indivizilor şi statelor. Folosireagrilei constructiviste ne permite să înţelegem relativizarea suveranităţii aplicând mecanismulsocializării normelor în domeniul drepturilor omului şi al intervenţiei umanitare. Suveranitatea numai este un dat sacrosanct, intangibil, ci o construcţie socială, imperfectă dar perfectibilă.

Asistăm la o impunere fără precedent în sfera relaţiilor internaţionale a conceptelor dedrepturi ale omului şi de securitate umană, cuantificate în texte de drept internaţional prin actulfinal de la Helsinki şi crearea CSCE iar Constructivismul ne poate ajuta să înţelegem cum auapărut aceste norme, cum s-au propagat şi au ajuns să facă parte din identitatea majorităţiiactorilor statali şi nu numai. Printr-o asemenea abordare sociologică, putem depăşi oarecuminterpretările clasice materialiste şi cele juridice, adesea dogmatice ale suveranităţii, abordânduniversul cognitiv al actorilor şi „reţelele” de circulaţie a normelor în spaţiul public.

Statul suveran a fost pus în discuţie, sub diferite aspecte, pe tot parcursul secolului al XX-lea, dar, de fiecare dată, într-un context diferit. Chiar dacă statul suveran rămâne entitatea

principală a organizaţiei politice de-a lungul timpurilor, iar funcţiile sale continuă să se dezvolte,suveranitatea de tip absolut devine un concept inadecvat realităţilor actuale, intrând chiar înconflict cu ele. Avem de-a face, în noile condiţii, cu un fel de suveranitate viciată.

Este însă foarte clar că ideea de suveranitate cu care s-a operat în trecut trebuie regândită.Se pune însă întrebarea: Dacă suveranitatea este un concept depăşit, atunci care este acea formăsau formulă politică şi/sau juridică în măsură să o înlocuiască? Şi, de aici, o altă întrebare la fel detranşantă: Ce este sau ce va fi politica fără suveranitate? Suveranitatea a fost dintotdeaunalimitativă şi restrictivă. Or, în noile condiţii ale globalizării, ea devine o frână în relaţiileinformaţionale, economice, sociale şi chiar culturale. Singura raţiune a menţinerii acestui conceptîn forma actuală ar fi cea de securitate, dar securitatea este regândită în contextul globalizării şi

interdependenţei între naţiuni. Suveranitatea este un concept politic şi juridic, nu poate fi redusnici la factori materiali, nici la cei economici. Dar suveranitatea nu este doar putere publică, eadotează statele cu legitimitate, putere şi eficacitate istorică.

Instituţiile internaţionale create nu diminuează suveranitatea statelor, ci doar deviaţiile dela acele principii care asigură funcţionarea comunităţii şi respectarea drepturilor omului - deexemplu crimele de război şi cele săvârşite împotriva umanităţii, tocmai pentru a ajuta statul dedrept să fie cu adevărat astfel. Pentru că, în actualele condiţii ale relaţiilor internaţionale,autoritatea excesivă şi dictatura sunt crime chiar împotriva statului de drept, abateri grave de lafilosofia şi fizionomia statului modern. De asemenea, ideea de suveranitate este legată şi de ideeade responsabilitate. Un stat suveran nu este nicidecum deţinătorul adevărului suprem, nici al

justiţiei absolute. El nu este ultima ratio mundi şi nu poate face chiar tot ce doreşte sau tot ce-itrece prin cap suveranului sau guvernului, fără să dea socoteală în faţa cuiva. Organizaţiile asigurăun cadru în care comunitatea statelor suverane să asigure şi chiar să impună respectarea, de cătretoate statele membre, a legilor şi normelor asumate de drept.

S-a conturat în teoria relaţiilor internaţionale şi în teoria integrării supranaţionale odezbatere aprinsă între adepţii (neo)realismului şi cei ai neoliberalismului instituţional, încă dinanii 70 ai secolului trecut. Dacă primii consideră la unison că statele păstrează puterea şiautoritatea pe scena internaţională iar organizaţiile sunt simple instrumente create de către statespre a îşi îndeplini obiectivele, instituţionaliştii cred că acestea capătă chiar o existenţă autonomă,în unele aspecte, şi pot ajunge să constrângă libertatea de acţiune a statelor.

Teoria critică instituţionalistă vizează transformarea semnificativă a naturii politiciiinternaţionale, astfel încât să se instaureze o foarte bună cooperare şi o pace autentică. Ea

7



consideră că ideile modelează în mod hotărâtor lumea. Modalitatea de a revoluţiona politicainternaţională constă în schimbarea radicală a modului cum gândesc şi vorbesc indivizii despre

politica mondială. Această teorie nu oferă soluţii, mai ales în ceea ce priveşte suveranitatea.Meritul ei este că sesizează rigiditismul, afirmaţiile categorice, sistemul aproape închis al

judecăţilor apodictice (necesare), dar care nu ies din sfera unor analize care consideră statele unfel de particule care se mişcă haotic în mediul internaţional.

Constructivismul porneşte de la o critică la adresa teoriei dominante în relaţiileinternaţionale (neorealism) şi are ca teză fundamentală ideea potrivit căreia anarhia şi instituţia deauto-ajutor nu sunt cauzate de al treilea nivel (sistemul sau structura relaţiilor internaţionale), cide nivelul unu şi doi (politicianul şi statul), întrucât instituţiile (sinteze de identităţi şi interese)sunt o variabilă dependentă de practica şi interacţiunile între subiecţii relaţiilor internaţionale (deobicei state), variabila independentă. Constructiviştii cred că metoda lor sau scopul lor constă înconstrucţia socială a politicii internaţionale. Cele două epistemologii constructiviste, una careadmite faptul empiric şi alta care consideră că nu există o adevărată realitate descoperită prinstudiu empiric, sunt cunoscute drept constructivism „neoclasic” şi „constructivism „postmodern”.

Capitolul 2: EVOLUŢII ÎN STRUCTURA SISTEMULUI RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE. ÎNAINTE ŞI DUPĂ RĂZBOIUL RECE. O POSIBILĂ DEPĂŞIRE

A LOGICII WESTPHALICE?

Capitolul 2 al tezei porneşte de la o serie de întrebări, dintre care cele mai importante sunturmătoarele: Este logica wesphalică a suveranităţii naţionale una de tip desuet? Au apărutelemente noi, importante şi urgente, care reclamă reconfigurarea conceptului de suveranitate altfelşi pe alte coordonate decât cele hotărâte cu 362 de ani în urmă? Care sunt, de fapt, principalelecoordonate ale suveranităţii post-westphalice şi cum se raportează ele la prezent? Răspunsurile nu

pot fi însă tranşante, întrucât suveranitatea nu este un simplu efect, ci o construcţie dinamică,

temeinic fundamentată şi, în general foarte solidă, întrucât, aşa cum se ştie, reprezintă unul dintre principiile de bază ale existenţei statelor de drept, ale sistemului internaţional bazat pe state dedrept şi, pe cale de consecinţă, ale relaţiilor internaţionale.

În istoria relaţiilor internaţionale, cu greu poate fi identificat un eveniment istoric mai puţin citat şi mai puţin asociat unor semnificaţii, concepte şi evoluţii contextuale ulterioare,2

precum războiul de treizeci de ani şi pacea ce i-a pus capăt – Pacea westphalică din 1648.Conflagraţie sângeroasă care a marcat atât societatea contemporană evenimentelor cât şi istoriacontinentului european, conflict fără egal în distrugeri şi comparaţie în istoria universală până laal doilea război mondial, războiul de treizeci de ani reprezintă punctul culminant într-oconfruntare cu baze religioase ce a sfâşiat Europa, conflict ce îşi are originile în Reformă şi carese prelungeşte cu mult după pacea westphalică. Refuzul diferenţei, al schimbării şi pluralităţii sunttermenii descriptivi şi factorii declanşatori ai acestei confruntări armate. În acest context, pacea dela Westphalia introduce, într-un sistem internaţional piramidal, cu o ierarhie şi structurideterminate şi structurate pe principiul legitimităţii divine şi al unităţii religioase, ideeamultipolarităţii. Semnificaţia fundamentală a păcii westphalice şi importanţa pe care o deţine încadrul istoriei relaţiilor internaţionale este aceea a egalităţii între culte religioase şi state,indiferent de locul şi rolul pe care le deţineau în sistemul în cauză.

2 Vezi, spre exemplu, Ronald Asch, The Thirthy Years’War: The Holy Roman Empire and Europe 1618-1648 , St.Martin’s Press, New York, 1997, p.7, care defineşte războiul de treizeci de ani şi pacea care îi este asociată drept„cel mai bun exemplu de eveniment politic care a schimbat, de o manieră profundă, structuri politice şi sociale şi

chiar şi mentalităţi colective”. Pentru o viziune similară asupra evenimentelor putem cita şi pe Hans Morgenthau, Politics among Nations: The Struggle for Power and Peace, Alfred Knopf, New York, 1967, p. 299 sau Hendrik Spruyt, The Sovereign State and its Competitors: An Analysis of Systems Change, Princeton University Press, 1994, p. 178-179, 191-192.

8

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Critic%C4%83&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Neorealism

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tez%C4%83

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fundamental&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Anarhie

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Auto-ajutor&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Nivel&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Identitate

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Interes&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Variabil%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Neorealism

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tez%C4%83

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fundamental&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Anarhie

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Auto-ajutor&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Nivel&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Identitate

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Interes&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Variabil%C4%83

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Critic%C4%83&action=edit&redlink=1



Dincolo de semnificaţia individuală a unui eveniment istoric, evoluţiile pe care leînregistrăm la nivelul sistemului relaţiilor internaţionale sunt de natură procesuală, avându-şioriginea cu mult înainte de evenimentul în discuţie şi depăşind în consecinţe şi structuri dataexactă a acestuia. Originea acestui proces de recodificare a relaţiilor interstatale în planinternaţional poate fi identificată la nivelul păcii de la Augsburg (1555), când se introduce în

practica relaţiilor internaţionale principiul cuius regio eius religio ce dădea dreptul principilor dea decide religia supuşilor şi instituia regula identităţii de religie între conducători şi conduşi.

Consecinţele sale şi transformările de practică şi concept se prelungesc până în zilele noastre.Acesta este contextul istoric în care îşi face intrarea în practica internaţională conceptul desuveranitate şi în care conceptul în cauză este asociat celui de stat. La nivel teoretic, conceptul desuveranitate precede cu mult acest moment.

Imaginea clasică asupra statului şi suveranităţii în planul relaţiilor internaţionale a fostmodificată de către revoluţia franceză prin mutarea titularului suveranităţii dinspre monarh către

popor. Într-un mediu internaţional în care raţiunea şi interesele de stat intraseră deja în practicacurentă, revoluţia franceză introduce drept principiu ultim explicativ şi fondator naţiunea. Statul,în aceste circumstanţe este expresia voinţei naţionale, voinţă şi susţinere ce fundamentează şilegitimează principalele sale atribute, inclusiv suveranitatea. Revoluţia franceză pune bazeleimaginii moderne a statului naţiune şi a suveranităţii naţionale. Impactul pe care l-a avut înepocă a fost unul de substanţă, atât la nivelul modului de funcţionare şi reglementare a statelor câtşi în planul sistemului relaţiilor internaţionale.

Consecinţă directă a acţiunii perturbatoare în plan sistemic indusă de revoluţia franceză şia evoluţiilor ulterioare acesteia de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, Congresul de la Viena (1815) este evenimentul care dă sistemului relaţiilor internaţionaleforma sa modernă, formă pe care o va păstra cu modificări minore până la primul război mondial.Convocat de către puterile învingătoare ale imperiului francez, Congresul a avut drept obiectiv

principal reorganizarea sistemului relaţiilor internaţionale şi îndiguirea consecinţelor revoluţieifranceze. Rezultatul a fost un sistem internaţional robust, centrat pe ideea balanţei de forţe şiconcertului de putere, ce va menţine aproape neschimbată harta europeană vreme de un secol.

Garanţiile funcţionării acestui sistem erau asigurate prin două alianţe constituite cu acest prilej -Quadrupla Alianţă (Anglia, Austria, Prusia şi Rusia) şi Sfânta Alianţă.Perioada de timp dintre Congresul de la Viena şi prima conflagraţie mondială este una

clasică din punct de vedere al funcţionării sistemului relaţiilor internaţionale şi al suveranităţiistatale. Din punctul de vedere al subiectului nostru de interes, suveranitatea naţională şi evoluţiile

pe care aceasta le cunoaşte în devenirea sa istorică, putem afirma că perioada temporală îndiscuţie cunoaşte câteva configurări semnificative. În primul rând, logica echilibrului de putere şia concertului de putere, prin instituţia congreselor internaţionale (Congresul de la Paris din 1856şi cel de la Berlin din 1878) intervine în exerciţiul absolut al suveranităţii statale. Reglementareaconflictelor între puteri nu este o afacere exclusivă între statele implicate într-un conflict, ci oafacere europeană ce priveşte întregul concert de puteri dominând sistemul relaţiilor

internaţionale. Totodată, în numele stabilităţii şi echilibrului, Sfânta Alianţă legitimează şi practică intervenţia având drept scop păstrarea ordinii politice considerate acceptabile, intervenţiaRusiei în sprijinul monarhiei habsburgice în primăvara anului 1849 fiind ilustrativă în acest sens.Deşi această perioadă este aceea a concepţiei şi exerciţiului clasic al suveranităţii statale, în

practică exerciţiul acesteia este limitat şi inegal, modul de concepere şi exercitare al acesteia fiindsupus unei veritabile doctrine Brejnev avant la lettre, ce condiţionează admiterea şi funcţionareastatelor şi liberul exerciţiu al suveranităţii de respectarea unui minimum de reguli de funcţionareinternă şi externă şi de respectarea unui comportament considerat a fi acceptabil de către stateledominând sistemul relaţiilor internaţionale. Sistemul în sine a funcţionat până spre sfârşitulsecolului al XIX-lea când, pe fondul unor divergenţe şi conflicte cu o cauzalitate multiplă,concertul de putere ce asigurase coerenţa şi soliditatea sistemului se fracturează. Războiul franco-

prusac, agravarea chestiunii orientale, competiţia pentru putere şi pentru asigurarea de coloniiextra-europene etc. concură la polarizarea sistemului internaţional în alianţe politico-militare cuinterese opuse.

9



Primul Război Mondial şi consecinţele acestuia în planul relaţiilor internaţionale producmodificări de substanţă în planul suveranităţii statale, atât în plan practic cât şi în plan conceptual.Asistăm la ceea ce va fi numit în istoriografia epocii „primăvara popoarelor”3, imperiile perioadeianterioare dispărând sub impactul mişcărilor de eliberare naţională şi a consecinţelor economiceşi sociale ale războiului mondial. Documentele relevante ce aduc din plan conceptual în plan

practic aceste schimbări în ceea ce priveşte suveranitatea statală şi modul de funcţionare asistemului relaţiilor internaţionale sunt, pe de o parte, cele „14 puncte” wilsoniene iar, pe de altă

parte, Tratatul de pace de la Versailles.Impactul în plan conceptual şi practic pe care cele patrusprezece puncte wilsoniene l-au

avut asupra suveranităţii a fost decisiv, având drept rezultat conceptul actual asupra suveranităţiişi relaţionarea inextricabilă ce se creează între stat, naţiune şi suveranitate. În acelaşi timp, ideeaautodeterminării popoarelor, cea a dreptului fiecărei naţiuni la existenţă statală suverană,impreciziile şi indeterminările asociate conceptelor invocate, vor deschide o cutie a Pandorei4 înrelaţiile internaţionale, ale cărei consecinţe se prelungesc până în zilele noastre.5

Cealaltă idee de forţă a documentului wilsonian, cea a creării unui organism ponderator destinat gestionării relaţiilor internaţionale, se va regăsi în tratatul de pace cu Germania semnat de

puterile învingătoare la Versailles, la 28 iunie 1919. Dincolo de clauzele tratatului de pace propriu-zis, o întreagă secţiune a acestui document, secţiune ce se va regăsi în toate celelaltetratate de pace semnate cu statele învinse, este consacrată drepturilor minorităţilor şi statutuluiSocietăţii Naţiunilor.

Prevederile referitoare la protecţia drepturilor minorităţilor naţionale vor introduce o nouăvariabilă în planul relaţiilor naţionale – cea a drepturilor minorităţilor concepute ca drepturicolective – ce va rămâne până în zilele noastre o chestiune de actualitate şi un punct de conflict însistem. Impactul său asupra problematicii suveranităţii naţionale este unul de substanţă,introducând o limitare importantă în exercitarea sa în cadrele definitorii ale statului naţional.

Reformă de ansamblu cu implicaţii semnificative asupra sistemului relaţiilor internaţionale, precum şi a modului în care se structura, prin raport cu statul, suveranitateanaţională, Societatea Naţiunilor a suferit de la bun început de neajunsuri grave care în final vor

afecta grav funcţionarea sa şi vor goli de relevanţă pactul internaţional ce o fundamenta.Insuficient încadrat şi reglementat de organismele internaţionale destinate gestionării sale,sistemul relaţiilor internaţionale se va polariza rapid în blocuri politice şi militare opuse ce vor goli de sens sistemul versaillez şi instrumentele sale, dintre care cel mai important a fost cel alsecurităţii colective.

Finele perioadei interbelice constată eşecul sistemului versaillez şi a instrumentelor sale degestionare a crizelor – Societatea Naţiunilor şi securitatea colectivă. În aceste condiţii, bilanţuleste unul care, departe de a dezamăgi, constată o evoluţie ascendentă către codificarea şiinstrumentalizarea suveranităţii naţionale. Suveranitatea este strâns asociată naţiunii din carederivă şi presupune cu necesitate crearea unui organism statal ca recipient al acesteia. Dreptul laautodeterminare asigură, în principiu, acest lucru dar inpreciziunile şi indeterminările conceptuale

faţă de realitatea căreia i se adresează fac din acesta unul dintre cele mai puternice focare deconflictualitate în sistemul relaţiilor internaţionale, mai ales în conjuncţie cu o componentănotorie adăugată acestuia – drepturile minorităţilor.

Impactul pe care Al Doilea Război Mondial îl va exercita asupra conceptului desuveranitate naţională şi asupra sistemului relaţiilor internaţionale rezidă în forma şi intensitateaconflictului, în dimensiunea sa ideologică şi în consecinţele duse la extrem ale opţiunilor politicedominând părţile în conflict. Antisemitismul, ca trăsătură definitorie a regimurilor fasciste

3 Yves Santamaria, Du Printemps des Peuples a la Société des Nations, La Decouverte, Paris, 1996.4 Conform lui Michael Burns, Disturbed Spirits: Minority Rights and New World Orders, 1919 and the 1990s, înSamuel F. Wells, Jr., Paula Bailey Smith, New European Orders, 1919 and 1991, Woodrow Wilson Center Press,

Washington, 1996, p. 42, citând o apreciere asupra impactului documentului în epocă asupra sistemului relaţiilor internaţionale aparţinând secretarului de stat american Robert Lansing.5 Conflictele din spaţiul ex-iugoslav ale căror ultim capitol este criza din Kosovo, evoluţiile circumscrise acestuispaţiu şi fragmentarea sa sunt un exemplu concludent pentru susţinerea acestei aserţiuni.

10



europene, militarismul japonez, dar mai ales dimensiunile represiunii şi violarea oricăror normede purtare a războiului, genocidul, joacă, de asemenea, un rol de maximă importanţă înstructurarea imaginii suveranităţii naţionale şi a sistemului relaţiilor internaţionale postbelic.

Imaginea lumii postbelice care rezultă din război este a unui sistem al relaţiilor internaţionale ce este încadrat şi reglementat cu mult peste cadrele interbelice ale precedenteiSocietăţi a Naţiunilor. În cadrul acestui sistem internaţional, statele continuă să îşi păstrezecaracterul de actori primordiali, generatori de legitimitate pentru organismele internaţionale create

or integrate şi sistemului în ansamblul său. Este însă evidentă o tendinţă crescândă de codificare şilegiferare în spaţiul dreptului internaţional cu caracter normativ în ceea ce priveşte statele şiacţiunile lor în plan internaţional. Declaraţia universală a drepturilor omului adoptată îndecembrie 1948 la Paris, Carta Atlantică, nou-înfiinţata Organizaţie a Naţiunilor Unite (1945, SanFrancisco), toate aceste instrumente de drept şi organizaţii internaţionale servesc încadrăriiexerciţiului suveranităţii naţionale, cu scopul declarat al evitării repetării experienţei abuzuluioperat în acest domeniu în anii premergători şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial decătre statele coaliţiei Axei. Se adaugă tabloului şi emergenţa ideii jurisdicţiei universale pentrucrime contra umanităţii, crime de război şi genocid, acuzaţii în legătură cu care se dezvoltă şiinstituţia Tribunalelor internaţionale.

În acest context se afirmă ceea ce vor deveni factorii transformatori ai conceptului desuveranitate naţională în anii postbelici – organizaţiile non-guvernamentale cu caracter şiinfluenţă internaţională şi problematica drepturilor omului. Aceştia nu vor influenţa în modsubstanţial schimbarea conceptului de suveranitate, ci vor impune anumite reguli decomportament care vor trebui respectate de către toate statele.

Sistemul relaţiilor internaţionale postbelic este caracterizat de rivalitatea politică, militară,economică, ideologică dintre cele două mari puteri dominând coaliţia Naţiunilor Uniteînvingătoare în cel de-al doilea război mondial – Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Situaţia defapt, ce se creează odată cu primii ani postbelici şi care va domina întreaga perioadă, este aceea aunui mediu de securitate şi sistem al relaţiilor internaţionale bipolar. Echilibrarea sistemului şiinstaurarea perioadei Războiului Rece este asigurată de intervenţia în planul tehnicii şi tehnologiei

militare a armei nucleare care schimbă pe deplin filosofia şi fizionomia războiului şi riscurile uneiconfruntări militare la nivelul marilor puteri din sistem. În această perioadă, sistemul relaţiilor internaţionale traversează câteva etape semnificative de organizare/reorganizare în jurul relaţiilor dintre cei doi poli aflaţi în competiţie pentru supremaţie. În funcţie de modalitatea de asigurare aechilibrului în plan militar dintre cei doi poli dominanţi ai sistemului, această competiţie trece

prin faze precum cea a „represaliilor masive”, a „ripostei graduale” şi aceea a „balanţei terorii”.6 Relaţiile internaţionale se reorganizează şi rigidizează în jurul celor două mari puteri care

dezvoltă doctrine specifice pentru teoretizarea modului de funcţionare şi structurare a relaţiilor dintre membrii blocurilor pe care le domină – doctrina Brejnev şi doctrina Sonnenfeldt. Otrăsătură definitorie a sistemului relaţiilor internaţionale este aceea a vidării aparente de sens a

postulatului clasic clausewitzian care făcea din război o continuare a politicii externe a statelor cu

alte mijloace, deoarece o confruntare dintre puterile hegemonice din sistem ar fi însemnatdistrugerea civilizaţiei umane.O altă caracteristică a perioadei este aceea a instituţionalizării şi juridicizării problematicii

drepturilor omului în plan internaţional. Parcurgând două faze majore de evoluţie (1945-1966,„norm emergence” şi 1965-1989, „norm cascade”) acest proces de instituţionalizare a drepturilor omului în planul relaţiilor internaţionale va deveni un factor decisiv în restructurarea pe careconcepte precum suveranitatea naţională or securitatea naţională o vor cunoaşte în perioadă.

Creată la sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale, ONU integrează voinţa puterilor coaliţiei Naţiunilor Unite de creare a unui sistem internaţional postbelic coerent şi stabil, dotat cuorganisme şi mecanisme de gestionare capabile să asigure managementul sistemic şi să eviterepetarea experienţei interbelice a Societăţii Naţiunilor. Prin carta sa constitutivă, ONU este

investit cu calitatea de singur depozitar al dreptului utilizării forţei armate în cadrul sistemulrelaţiilor internaţionale. În afara cadrelor reglementate, recurgerea la forţă armată este justificată6 Denumirile pe care le-au avut în epocă doctrinele de utilizare a armamentului nuclear de către Statele Unite.

11



şi acceptabilă doar în cazul respingerii unei agresiuni externe îndreptate împotriva statului încauză. Totodată, ca o consecinţă a experienţei trecute a Societăţii Naţiunilor şi în directă legăturăcu calitatea de depozitar al dreptului de recurgere la forţă armată în plan sistemic, ONU are ladispoziţie instrumentele politice şi militare necesare pentru impunerea deciziilor sale şi asigurareaatributelor ce îi revin. O întreagă jurisprudenţă se dezvoltă, legată de conflictele armateinterstatale în domeniul menţinerii păcii.

Gruparea regională se impune, în perioada de referinţă, drept element definitoriu de

depăşire a încorsetării sistemice de tip westphalian. Uniunea Europeană, grupare cu monedă, politică externă şi de securitate şi apărare comune reprezintă, din perspectivă instituţionalistă, unexemplu elocvent şi pozitiv de analiză a diluării caracterului anarhic al sistemului westphalian.

În cadrele postbelice ale Războiului Rece, suveranitatea naţională suportă un proces dereevaluare şi reconsiderare, cu un impact important asupra modului în care este concepută atât în

plan practic cât şi teoretic. Logica politicii de bloc, legislaţia internaţională şi procesele deintegrare regională limitează şi încadrează exerciţiul suveranităţii naţionale care, deşi rămâneatributul ultim definitoriu al statelor, poate fi exercitată, atât în plan extern, cât şi, fapt important,în plan intern, doar cu respectarea unor limitări, ale unor norme de comportament generalacceptabile. De aici nu rezultă că nu mai există suveranitate a naţiunii, a statului, ci doar că ea seexercită în anumite limite stabilite de comun acord şi gestionate de ONU.

Prăbuşirea regimurilor politice totalitate din Europa de Est şi a întregului sistem comunistîn 1989 este rezultatul unei acumulări progresive de factori determinanţi, între care problematicadrepturilor omului joacă un rol de prim rang. Anunţată de Declaraţia universală a Drepturilor Omului din 1948, reevaluarea şi impunerea pe scena internaţională a acestei problematici este unagraduală. Punctul de turnură pentru această problematică şi pentru asocierea ei cu liberul exerciţiual suveranităţii statale este reprezentat de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa dela Helsinki. Procesul de instituţionalizare ce urmează acestui moment are o natură duală. Pe de o

parte, îndeosebi în Europa Occidentală, problematica drepturilor omului şi respectării acestoradevine din ce în ce mai mult un factor important în conceperea şi constituirea strategiei desecuritate naţională a statelor, proces ce va evolua până la conceperea drepturilor omului, a

respectării acestora, drept o componentă definitorie şi discriminatorie în aprecierea stabilităţii şiviabilităţii unui regim politic, iar impunerea respectării acestor drepturi de către alte state dreptunul dintre mijloacele de acţiune în asigurarea unui mediu de securitate regional şi internaţionalcoerent şi stabil. Pe de altă parte, problematica drepturilor omului şi a respectării acestora, devineunul dintre factorii destabilizatori de prim ordin ai regimurilor comuniste din Europa de Est.

Instrumentele şi mijloacele la dispoziţia comunităţii internaţionale pentru gestionareamediului de securitate şi reglementarea sistemului relaţiilor internaţionale au evoluat la rândul lor sub presiunea acestor evoluţii, cele mai importante mutaţii fiind înregistrate în domeniulmijloacelor de gestionare a crizelor – avem în vedere aici concepte şi instrumente noi de acţiunela nivelul comunităţii şi a organismelor internaţionale de securitate, precum „peace enforcement”or „intervenţia umanitară”.

Concluzionând, suveranitatea statală - concept cu valenţe multiple - evoluează odată cusocietatea şi în strânsă legătură cu nevoile sale funcţionale. Procesul de codificare şiconceptualizare decurge în strânsă corelare cu funcţionarea statului în cadrul sistemului relaţiilor internaţionale şi cu mutaţiile pe care acestea le cunoaşte în timp. „Criza” suveranităţii or „disoluţia” sa în anii post Război Rece nu reprezintă o abandonare or perimare a conceptului, cidoar o readaptare la noul context şi conţinut induse de către transformările pe care le suportă larândul lor sistemul relaţiilor şi mediul internaţional de securitate. Departe de a-şi fi pierdutrelevanţa, statul naţional suveran rămâne un actor constitutiv al sistemului relaţiilor internaţionale.Ceea ce s-a modificat sunt cadrele exercitării şi conţinutul conceptelor în discuţie, şi aceasta înstrânsă legătură cu nevoia de adaptare la noile realităţi societale şi politice internaţionale cărora lise adresează.

Securitatea internaţională în anii post-Război Rece: implicaţii asupra redefiniriisuveranităţii

12



În dezvoltarea analizei asupra mutaţiilor suferite de către suveranitate şi de către depozitarulacesteia modern, statul naţional, după investigarea evoluţiei istorice a conceptului de suveranitateşi a determinativelor şi definiţiilor multiple pe care le-a înregistrat în decursul evoluţiei saleistorice, de la epoca păcii westphalice la zilele noastre, o etapă subsecventă ce se impune esteaceea a analizei interdependenţei existente între modificările ariei de cuprindere şi conţinutulconceptual al suveranităţii statale. În acest context, urmărim evoluţia sistemului relaţiilor

internaţionale în perioada post Război Rece şi a determinantelor acestuia, în speţă, riscurile şiameninţările de securitate existente la adresa securităţii la nivel naţional-statal şi general-sistemic.Premisa fundamentală este aceea a unei relaţii de interdependenţă directă existentă între diferiteleînţelesuri şi aprecieri/evaluări ale suveranităţii naţional-statale şi evoluţia sistemului relaţiilor internaţionale şi a riscurilor şi ameninţărilor de securitate asociate acestuia.

Cadenţa schimbărilor şi radicalitatea acestora ce au marcat anii de început ai ultimuluideceniu al secolului XX şi-au pus amprenta de o manieră semnificativă atât asupra practicii, cât şiasupra analizei teoretice din domeniul relaţiilor internaţionale şi studiilor de securitate. Principaladominantă a noului mediu de securitate emergent în această perioadă de timp a fost fluiditatea şiimpredictibilitatea, caracteristici atribuite prin raport cu o perioadă anterioară, cea a RăzboiuluiRece, faţă de care, de multe ori, asistăm la o raportare ca la o perioadă de stabilitate şi coerenţă

pierdute.Prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de Est, disoluţia URSS şi a Iugoslaviei,

conflictele inter-etnice şi inter-statale asociate acestor procese devolutive, dificultăţile majoreîntâmpinate de statele ex-comuniste în reconstrucţia societală demarată ulterior schimbării deregim politic şi ideologic, reconstrucţie vizând edificarea unei economii de piaţă viabile şi a unuisistem politic democratic şi reimpunerea în societate a valorilor statului de drept, toate acestea laun loc, au contribuit la constituirea unui tablou deloc liniştitor al mediului de securitate şisistemului relaţiilor internaţionale emergente. Se conjugă acestor evoluţii şi fenomenele conexeasociate creşterii criminalităţii economice transfrontaliere acoperind varii domenii de interes, dela contrabandă la trafic de persoane şi armament, fluxurile migratorii necontrolate (îndeosebi

valurile de refugiaţi ce ating Europa de Vest din direcţia zonelor de criză or conflict armatdeschis), instabilitatea economică şi politică, etc..De asemenea, dincolo de mutaţiile profunde şi extrem de vizibile înregistrate în Europa de

Est, la nivelul fostelor glacisuri strategice ale blocurilor politice şi militare ale Războiului Rece,transformările în importanţă strategică militar-politică precum şi reconsiderările de priorităţi înacţiunea politică şi economică a tuturor actorilor majori ai scenei internaţionale induc o realiniereşi reconsiderare de proporţii în funcţionarea subsistemelor regionale şi a actorilor-stateindividuali. O parte din caracteristicile definitorii ale noilor mediu de securitate şi sistem alrelaţiilor internaţionale sunt potenţate, altele se dezvoltă ca rezultat direct al acestor mutaţii.Fenomenul statelor slabe, apariţia şi dezvoltarea de veritabile zone de non-drept, de non-acţiune areglementărilor internaţionale unanim acceptate la nivel sistemic, se impun ca realităţi ale noului

mediu de securitate internaţional în relaţie de directă filiaţie cu evoluţiile mai sus invocate, cu profunde consecinţe din punctul de vedere al instabilităţii şi insecurităţii sistemice induse.Acestor caracteristici definitorii ale mediului de securitate al perioadei li se adaugă şi

problemele rezultând din nevoia de transformare şi reaşezare în scop, atribuţii şi mijloaceacţionale ale instituţiilor internaţionale chemate să reglementeze şi medieze funcţionareasistemului relaţiilor internaţionale (ONU, OSCE) or deţinând roluri de prim rang în cadrulsistemului (NATO, UE). Noi obiective şi teme de interes şi acţiune se impun atenţiei factorilor dedecizie activi în cadrul acestor instituţii, altele, deja existente pe agenda şi în sfera de interes, sunt

potenţate. Este cazul să subliniem, în acest context, remarcabila evoluţie pe care o înregistrează în problematica generală de securitate internaţională chestiunea crucială a respectării drepturilor omului. În consonanţă cu această linie evolutivă şi răspunzând conflictualităţii endemice ce

marchează perioada temporală în discuţie se dezvoltă o nouă viziune asupra menţinerii păcii şiintervenţiei umanitare.

13



Peste această imagine a cadrelor evolutive ale sistemului relaţiilor internaţionale sesuprapune grila de analiză a specialiştilor şi experţilor în domeniu chemaţi să inventarieze, săanalizeze şi să dezvolte o matrice conceptual – explicativă a evoluţiilor în discuţie.

La întrebarea ce este şi care va fi noua ordine mondială-post Război Rece, răspunsurile suntdivergente, acoperind o vastă plajă de opţiuni, de la „triumful liberalismului şi sfârşitul istoriei” 7,la „multipolaritatea emergentă”8, „ciocnirea civilizaţiilor”9, „Jihad versus McWorld”10 or „viitoarea anarhie”11. Imagine a unei nevoi fireşti de cuantificare şi analizare a evoluţiilor

mediului de securitate şi sistemului relaţiilor internaţionale post-Război Rece, punctele de vederemai sus invocate sunt, totodată, o expresie a confuziei şi incapacităţii structurale de atingere aunui punct de vedere consensual între analiştii fenomenului, şi a varietăţii cadrelor de referinţă şianaliză în dezbatere.

Funcţie, însă, de perioada de timp în care se dezvoltă, şi funcţie de stadiul evoluţieisistemului relaţiilor internaţionale şi a mediului de securitate asociat acestuia, una sau alta dintregrilele explicative pot prevala. În contextul optimismului asociat perioadei de sfârşit a RăzboiuluiRece şi primilor ani ai epocii posterioare acesteia, principalele curente de idei reprezentate în

planul dezbaterii academice sunt cele care analizează, în termenii anarhiei sistemice or multipolarităţii, structura prezentă şi cea viitoare a sistemului relaţiilor internaţionale, precum şi

principalii vectori acţionali ce se manifestă în cadrul acestuia. Dincolo de orizontul anilor 1991-1992, în contextul disoluţiei URSS şi reimpunerii cu putere pe agenda internaţională aconflictualităţii de tip convenţional intra şi inter-statale, asistăm la o prevalenţă a opţiuniiexplicative ce insistă pe multipolaritatea sistemică ca raţiune ordonatoare a sistemului relaţiilor internaţionale emergent, opţiune ce funcţionează în conjuncţie cu aceea a globalizării. Principalaimplicaţie pentru o astfel de construcţie este aceea a dezvoltării explicaţiilor globaliste şiglobalizante ale structurilor emergente ale sistemului relaţiilor internaţionale, resursă explicativăce se dezvoltă în conjuncţie cu teoretizarea unei disoluţii a suveranităţii ca atribut fundamental alstatului naţional. Disoluţia în discuţie este considerată a fi indusă atât de emergenţa unor noiactori non-statali în cadrul sistemului relaţiilor internaţionale, emergenţă dublată de ceea ce păreaa fi o incapacitate crescândă de adecvare a statului naţional la provocările noului mediu de

securitate şi a determinativelor asociate acestuia.Procesele de extindere a NATO şi UE în fostul hinterland de securitate sovietic, implicareaactivă a acestor organisme internaţionale în gestionarea mediului internaţional de securitate,laolaltă cu celelalte organizaţii internaţionale tradiţional depozitare de atribuţii în domeniu,

precum ONU şi OSCE, tranziţia operată în practica comunităţii internaţionale de la menţinerea păcii şi medierea conflictelor către impunerea păcii şi implicarea directă în căutarea de soluţiinegociate pentru situaţiile de criză în derulare, toate acestea la un loc conduc, către sfârşitulsecolului XX, la prevalenţa unei alte imagini explicativ conceptuale asupra sistemului relaţiilor internaţionale. Dezvoltată în directă legătură cu intervenţia în Kosovo (1999) şi, mai ales, cuevenimentele asociate atacurilor teroriste împotriva Statelor Unite din septembrie 2001, aceastăimagine conceptual explicativă asupra sistemului relaţiilor internaţionale presupune structurarea

acestuia într-o manieră unipolară, sub dominaţia unei puteri hegemonice reprezentată de cătreStatele Unite. Această viziune asupra sistemului relaţiilor internaţionale este justificată, în primulrând, în corelaţie cu mutaţiile survenite în acţiunea politică externă americană în perioada de dupăatacurile teroriste din septembrie 2001. Favorizând unilateralismul şi coaliţiile de voinţă,desfăşurând grile de lectură variabile în raporturile cu state şi organizaţii membre ale sistemuluirelaţiilor internaţionale şi introducând în strategia de securitate naţională ideea acţiunii

preemptive, administraţia americană a furnizat din plin argumente în favoarea acestei linii de

7 Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Paideia, Bucureşti, 1994.8 Kenneth Walz, The Emerging Structure of International Politics, în „International Security”, vol.18, 1993, p.44-79.9

Samuel Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Antet, Bucureşti, 2007.10 Benjamin Barber, Jihad versus McWorld , Radom House, New York, 1995.11 Robert D. Kaplan, The Coming Anarchy: Shattering the Dreams of the Post Cold War , Random House, NewYork, 2000.

14



dezbatere conceptual-analitică asupra caracterului şi evoluţiei viitoare a sistemului relaţiilor internaţionale.

Această viziune nu este, bineînţeles, una prevalentă, ea coexistând cu o varietate dedemersuri explicative ce propun accepţiuni analitice şi dezvoltări conceptuale diverse, de lamultipolaritate şi anarhie sistemică la combinaţii ale acestora. În acest context, merită relevatăimaginea conceptuală a sistemului relaţiilor internaţionale post-Război Rece promovată de OleWaewer şi Barry Buzan în 200312 ce propune o reconsiderare a planului de analiză pentru

clasificarea şi definirea sistemului relaţiilor internaţionale. Pe scurt, sistemul relaţiilor internaţionale al ultimelor două decenii se prezintă ca un agregat de ansambluri regionale cetransformă dominaţia unipolară de la nivelul general sistemic într-o multipolaritate funcţională lanivel subsistemic.

Răspunzând la datele evolutive complexe ale mediului de securitate şi sistemului relaţiilor internaţionale, un inventar al factorilor de risc activi include, pentru primul deceniu al perioadei

post Război Rece, două categorii majore de ameninţări – convenţionale şi non-convenţionale.În cadrul factorilor de risc convenţionali, analizele din epocă includ riscurile de natură

conflictual-militară cu o insistenţă pe cele rezultând din disoluţia statală, recrudescenţanaţionalismului, afirmarea cu putere, în contextul unei slăbiciuni a instituţiilor şi structurilor statale, a unor mişcări separatiste, centrifugale, şi chiar dezvoltarea unor situaţii litigioase inter-statale în conflicte armate deschise. Se adaugă acestor factori de risc cei derivând din consecinţeletranziţiei şi transformării societale prin care trec statele ex-comuniste, riscuri acoperind o varietatede situaţii şi vulnerabilităţi asociate acestor procese, de la scăderea nivelului de trai şi crizaeconomică la slăbirea autorităţii instituţiilor statale pe fondul inconsecvenţelor asociate reformeisociale, politice, economice şi legislative. Completează această listă factori precum cei religioşi or de civilizaţie.

Categoria ameninţărilor de securitate non-convenţionale or „noi” include crima organizatăşi transnaţionalizarea acestui fenomen, traficul ilegal de droguri, arme, substanţe nucleare or armament chimic şi biologic, migraţia ilegală, contrabanda, criminalitatea electronică, spălarea de

bani etc..

Tabloul acestor factori de risc este completat de ameninţări şi riscuri aflate la graniţa cesepară cele două categorii mai sus menţionate. Riscurile de mediu, poluarea, factori de risc legaţide apariţia de noi pandemii or de extinderea la scară globală a unora deja identificate, riscurilegate de activitatea umană şi rezultatele acesteia, intră în această a treia categorie, funcţie deunghiul şi grila de analiză a autorilor studiilor dedicate problematicii în discuţie.

Trecerea în revistă a paletei riscurilor de securitate nu poate fi completă fără menţionareaterorismului şi a evoluţiei sale către o ameninţare universală de securitate. Ca şi în cazulameninţărilor de securitate mai sus citate, încadrarea terorismului într-una sau alta dintre celedouă categorii tipologice iniţial evocate variază atât funcţie de criteriile în discuţie cât şi în funcţiede axa temporală.

Există câteva puncte de inflexiune majore în citirea cartei riscurilor şi ameninţărilor de

securitate. Acestea sunt, în cele două decenii ce ne despart de sfârşitul Războiului Rece, anii1991-1992, intervenţia NATO în Kosovo (1999) şi atacurile teroriste împotriva Statelor Unite (11septembrie 2001). Primul dintre aceste puncte de inflexiune, anii 1991-1992, marcheazădespărţirea de grila aşa-zis „clasică” de lectură a ameninţărilor şi riscurilor de securitateaparţinând epocii Războiului Rece şi nu numai. Avem aici în vedere trecerea de la o viziunecentrată pe instituţia statală şi limitată la domenii de interes precum cel militar or economic la oviziune globală asupra securităţii şi factorilor de risc asociaţi. Factorul decisiv în impunereaacestei viziuni a fost, în planul evoluţiei mediului de securitate şi sistemului relaţiilor internaţionale, ruptura definitivă de epoca Războiului Rece pe care o aduce disoluţia URSS şi a

blocului politico-militar aflat sub controlul acesteia. Situaţiile conflictuale asociate, emergenţa denoi riscuri de securitate, reactivarea unora considerate ca aparţinând trecutului au încadrat şi

determinat procesul evolutiv în discuţie. Cel de-al doilea punct de inflexiune (Kosovo - 1999)12 Barry Buzan, Ole Waever, Regions and Powers. The Structure of International Security, Cambridge UniversityPress, New York, 2003.

15



reprezintă impunerea triumfătoare pe scena internaţională a unei dintre mutaţiile majore alefilosofiei acţionale guvernând funcţionarea sistemului relaţiilor internaţionale – prevalenţaimperativului respectării drepturilor omului asupra suveranităţii naţionale, faptul că deficitul înasigurarea respectării drepturilor omului într-un stat or regiune dată poate fi interpretat drept oameninţare de securitate în plan regional or internaţional, impunând intervenţia în numeleacestora. În final, o răsturnare spectaculoasă de ierarhie în grila interpretativă a riscurilor desecuritate este indusă în discuţie de atacurile teroriste din SUA, în septembrie 2001. Mutaţiile pe

care le constatăm la nivelul sistemului relaţiilor internaţionale, atât în plan teoretic cât şi în cel alacţiunii practice, se regăsesc, în planul analizei de risc, într-o dezvoltare disproporţionată din

punct de vedere analitic şi al importanţei pe care o ocupă în balanţa de securitate naţional-statalăşi cea internaţională.

La nivelul comunităţii academice s-au dezvoltat mai multe linii conceptuale acoperindorientări şi viziuni asupra sistemului relaţiilor internaţionale şi a componentelor sale, cu o atenţie

privilegiată pentru statul naţiune şi avatarurile pe care le cunoaşte acesta în perioada post-RăzboiRece. Una dintre acestea este cea care pune în centrul analizei evoluţiilor post-Război Recesistemul relaţiilor internaţionale, globalizarea şi impactul acesteia. Statul naţiune este considerat afi o realitate depăşită, relevantă doar în vechea logică westphalică de structurare şi funcţionare asistemului relaţiilor internaţionale, logică de funcţionare ea însăşi perimată în lumea actuală.Direcţia contrară, vede în statul naţiune o realitate imuabilă a sistemului relaţiilor internaţionale.Adepţii acesteia încadrează evoluţiile actuale pe care le cunoaşte statul naţiune, inclusiv celeînregistrate la nivel sistemic, pe scena internaţională, în liniile clasice de analiză ale balanţei de

putere, emergenţei şi acţiunii vizând satisfacerea intereselor naţionale proprii ale actorilor constitutivi ai sistemului. O astfel de abordare deploră abuzurile săvârşite în sistem de către

puterea hegemonică americană şi teoretizează asupra statului şi atributelor sale definitorii. Întreaceste două orientări extreme se înscriu numeroase interpretări şi analize ale situaţiei de fapt, aelementelor sale constitutive şi posibilelor evoluţii viitoare.

Evoluţiile recente din spaţiul pontic, acţiunea militară şi politică a Federaţiei Ruseîndreptată asupra statului georgian, discursul utilizat de Moscova menit să fundamenteze şi să

justifice această acţiune, precum şi rezultantele evenimentelor invocate pe termen scurt şi mediu pentru securitatea regională şi internaţională, se constituie într-o ultimă şi relevantă etapă a unuilung proces evolutiv ce cuprinde mai bine de un secol şi care fundamentează o nouă filozofieacţională structuratoare a sistemului relaţiilor internaţionale. În fond, asistăm la o schimbare deconţinut pe care o suportă la nivel conceptual şi acţional statul-naţiune, prin modificarea desubstanţă a atributelor şi determinărilor sale fundamentale. Destinul statalităţii este încercat degeneralizarea practicilor de intervenţie umanitară şi de abuzurile asociate, argumentele juridice şimorale pierzându-şi din consistenţă pe fundal de forţă „hard” care modifică regulile joculuiwestphalic. Reinventarea suveranităţii are loc pe coordonatele ideii de responsabilitate; ea nu maieste un sanctuar, devenind tot mai slabă din considerente legate de globalizarea ameninţărilor desecuritate şi nevoia de protecţie.

Determinaţii acestor evoluţii se regăsesc la nivelul reinterpretării la care sunt supuseconcepte cheie ce structurează instituţii şi relaţii la nivel internaţional, reinterpretare indusă deafirmarea în forţă în planul relaţiilor internaţionale a unor problematici precum cele dezvoltate încea de-a doua secţiune a capitolului: globalizarea şi recrudescenţa unor riscuri şi ameninţăriclasice sau non-convenţionale, statele slabe şi eşuate, drepturile omului şi intervenţia umanitară,actorii transnaţionali deteritorializaţi ( sovereignty-free actors), fenomenul alianţelor şi a coaliţiilor de voinţă.

Dincolo, însă, de aceste evoluţii vizibile, postulăm o stare de lucruri mai puţin alarmantăfaţă de evoluţiile invocate şi implicaţiile acestora. În această accepţie, fenomenele în discuţieexistă, însă ele au la bază explicaţii cu mult mai nuanţate, iar rezultanta acestora este una care nuconduce automat la mult trâmbiţatul sfârşit al statului naţiune şi transgresare către o cetăţenie

universală a individului ieşit din cadrele constrângătoare ale naţiunii şi statului naţional ca urmarea efectelor induse de mondializare.

16



Capitolul 3: ASPECTE ALE REDEFINIRII SENSULUI JURIDIC AL SUVERANITĂŢII.POST-WESTPHALIA ŞI CODIFICAREA CUTUMELOR ÎN DREPTUL PENAL

INTERNAŢIONAL: CAZUL MILOSEVICI

Din perspectiva conceptului westphalian al suveranităţii, rezultă că statul este imun, însensul că deţine impunitate, iar liderii, ca urmare a faptului că acţionează în numele statului nu au,

în acest sens, o răspundere penală. Nimeni nu a pedepsit regii sau preşedinţii de state pentru că aufăcut războaie sau pentru că au generat sau tolerat crime de război, genocid, atrocităţi, adică crimeîmpotriva umanităţii.

După Războiul Rece, situaţia s-a schimbat. Au apărut state slabe, sau prost guvernate,state eşuate, iar acest lucru a dus cumva la diminuarea competenţelor statului. Chiar şi uneledintre drepturile considerate intangibile ale statului, mai ales acelea de a dispune (chiar în moddiscreţionar!) de cetăţenii săi au fost repuse în discuţie. Nu pentru prima dată, desigur. LaVersailles, spre exemplu, după încheierea Primului Război Mondial, s-a dorit pedepsirea Kaiser-ului, cel care declanşase acest război. Nu s-a putut realiza acest lucru, întrucât Olanda a refuzatsă-l extrădeze.

Ceea ce nu s-a putut realiza după Primul Război Mondial s-a realizat după cel de al doilea,

prin Tribunalele de la Nürnberg şi Tokio, chiar dacă acestea au fost tribunale internaţionalespeciale, înfiinţate prin decizia învingătorilor. Au existat şi proiecte de reparaţie morală precumcel al matematicianului şi filosofului britanic Bertrand Russell care în 1967 a creat un fel de curte

penală care să judece atrocităţile comise de armata americană în Vietnam.De atunci, legislaţia internaţională a înregistrat paşi importanţi. Cazul Slobodan Milosevic

se constituie în primul proces efectuat în cadrul unui tribunal penal internaţional înfiinţat prinhotărârea Consiliului de Securitate al ONU, în care beligeranţii sunt trataţi în mod egal. Desigur,şi acest tribunal este contestat, în sensul că ar fi fost alcătuit tot de învingători, dar aceastăafirmaţie nu are, decât în foarte mică măsură, acoperire. Tribunalul Penal Internaţional pentrufosta Iugoslavie (TPIY) este un tribunal internaţional imparţial şi eficient. Statele au nevoie deastfel de tribunale, pentru ca cei care le conduc să conştientizeze că nu pot face ceea ce vor şi cănu se pot situa deasupra legii. Acest aspect aduce o noutate în relaţiile internaţionale, atât în ceeace priveşte principiul suveranităţii, cât şi în modul de exercitare a acestuia, în sensul că un astfelde principiu nu poate fi acoperitor pentru cei care săvârşesc sau ordonă săvârşirea unor crime derăzboi, crime împotriva umanităţii şi acte de genocid. La principiul suveranităţii se adaugă, astfel,

principiul responsabilităţii. Suveranitatea trebuie să devină o suveranitate responsabilă.Unul dintre cele mai controversate, mai mediatizate şi mai interesante procese din istoria

relativ recentă a tribunalelor penale internaţionale – aflate ele însele în faza de constituire şi deexperimentare – este cel al lui Slobodan Milosevic, preşedintele Iugoslaviei şi, după disoluţiaspaţiului slavilor de sud, al Serbiei. În calitate de şef de stat după 1989, Miloşevici a fost cel carea aprins flacăra violenţei etnice provocând cel mai sângeros conflict din Europa după cel de-Al

Doilea Război Mondial. Iugoslavia reprezintă marele eşec occidental al anilor ‘90. A trebuit să seaştepte masacrul de la Srebeniţa şi cei 7000 de oameni asasinaţi pentru ca Statele Unite să ia problema în serios şi să forţeze o Europă ineficace să pună capăt acestui război extrem desângeros.

Milosevic a fost pus sub acuzare la 27 mai 1999 pentru crime de război şi crime împotrivaumanităţii comise în Kosovo. După demonstraţii şi greve ce au urmat alegerilor prezidenţiale dinoctombrie 2000, el s-a recunoscut înfrânt şi a demisionat. Un an mai târziu Miloşevici a fostextrădat pentru a se înfăţişa la Haga, însă va muri după 5 ani de închisoare, doar cu 50 de oreînaintea declarării verdictului.

Printre principalele caracteristici ale comportamentului lui Slobodan Milosevic din timpul procesului, în mod deosebit merită reţinute următoarele:

17



- n-a recunoscut autenticitatea şi menirea tribunalului, cam în aceeaşi manieră în care afăcut-o şi Nicolae Ceauşescu referitor la completul de judecată din decembrie 1989, de laTârgovişte;

- a respins acuzaţiile care i s-au adus;- a acuzat, la rândul lui, bombardamentele americane asupra Iugoslaviei;- toate acţiunile armatei şi poliţiei sârbe care au produs numeroşi morţi şi răniţi în rândul

populaţiei civile le-a explicat ca fiind acţiuni de război împotriva teroriştilor din AEK, care se

aflau în localităţile respective, sau împotriva forţelor adverse;- a ales să se apere singur, ceea ce a îngreunat desfăşurarea procesului.Există diferite viziuni asupra procesului, inclusiv asupra morţii lui Slobodan Miloşevici.

Unii susţin că s-a sinucis, alţii că ar fi fost omorât. Chiar dacă se spunea, la un moment dat, căMiloşevici a luat tribunalul ostatic, TPIY a continuat procesul, audiind martori şi analizânddovezile. Din păcate, moartea lui Milosevic a survenit când cazul se găsea foarte aproape definalizare.

În pofida tuturor criticilor aduse, procesul Milosevic dovedeşte necesitatea şi utilitateainstanţelor penale internaţionale. În mod ironic, aşa cum afirma şi Geoffrey Robertson în cartea saintitulată „Crimes against humanity. The struggle for global justice”, cel ce a refuzat sărecunoască tribunalul încă de la bun început, avea să-l înzestreze, mai mult ca oricine altcineva,cu legitimitate.13

În timpul judecării tuturor cauzelor, TPIY a fost un model de echitate. Au fost aduse probenumeroase, într-un volum impresionant. Acestea au dezvăluit crime înfiorătoare, comparabile, cadocumentare şi desfăşurare, cu cele săvârşite de nazişti. Departe de a fi un eşec, acest tribunal ainspirat şi încurajat înfiinţarea unor instanţe similare - Tribunalul Penal Internaţional pentruRuanda, Curtea Specială ONU pentru Sierra Leone, Tribunalul Special pentru Cambodgia şi, laun nivel superior de acestă dată, Curtea Penală Internaţională.

Milosevic a murit în închisoare, înainte de a se pronunţa sentinţa. Biljana Plavsic, preşedintele Republicii Srspka din Bosnia de după Karadzic, a exprimat regrete şi remuşcări pentru crimele comise, a pledat vinovat şi se află în închisoare. Jean Kambanda, vechiul prim

ministru al Ruandei, a pledat vinovat pentru crime împotriva umanităţii şi pentru genocid şi a primit închisoare pe viaţă. Charles Taylor era preşedintele Liberiei când a fost acuzat, iar acum seaflă în boxa acuzaţilor. Fostul lider liberian este acuzat de crime de război şi judecat la Haga deCurtea Specială pentru Sierra Leone. Rechizitoriul lui Omar al-Bashir este finalizat: la 14 iulie2008, procurorul şef al Curţii Penale Internaţionale, Luis Moreno Ocampo, a afirmat că Al-Bashir

poartă responsabilitatea individuală penală pentru genocid, crime împotriva umanităţii şi crime derăzboi comise în 2003 în Darfur. Al-Bashir este primul pe lista celor puşi sub acuzare de de CPI.

Aceste instituţii merg deci înainte, demonstrând că vremea impunităţii persoanelor care, laadăpostul unor funcţii considerate intangibile (şefi de state), în numele principiului suveranităţii, atrecut. Principiul suveranităţii nu are nimic în comun cu impunitatea persoanelor care săvârşesccrime de război, crime împotriva umanităţii, genocid şi alte atrocităţi. Statele nu mai pot tolera aşa

ceva. Ele nu mai pot accepta ca persoane, indiferent ce funcţie şi ce rol ar avea, să se situezedeasupra legii.Şi totuşi, statele puternice sunt încă reticente la ideea de a fi constrânse de ordinea juridică

internaţională. Trecerea de la echilibrul puterii la relaţii bazate pe dreptul internaţional şi peresponsabilitatea statelor şi liderilor faţă de acest drept este încă dificilă. De unde ar rezulta, la o

primă analiză, că tendinţa de a limita suveranitatea, mai exact, formele şi regulile de exercitare aacesteia, ar viza mulţimea statelor mici, obişnuite, nu şi marile puteri, precum China şi StateleUnite, care au refuzat să semneze tratate ce conferă comunităţii internaţionale anumite puteriasupra lor.

13 Geoffrey Robertson, Crimes against humanity. The struggle for global justice, Penguin Books, 1999, p. 345[„Ironically, a man who refused at first to recognize the Court may do more than anyone else to endow it withlegitimacy”.]

18



Există un aspect foarte important remarcat de Lordul Geoffrey Robertson în interviul pecare ni l-a acordat în susţinerea eforturilor de cercetare. Este vorba de crearea şi dezvoltarea unor organizaţii regionale în care statele au mai mare încredere decât în ONU şi în favoarea cărora suntdispuse să cedeze o parte din suveranitatea lor, mai exact, să accepte unele constrângeri şiexigenţe formulate de acestea, în exercitarea suveranităţii. Statele au mai mare încredere în acestegrupări regionale, întrucât răspund mai bine intereselor şi cerinţelor lor economice, sociale şi desecuritate. Este şi cazul Curţii Europene a Drepturilor Omului, statele europene fiind efectiv

pregătite să cedeze acestei instituţii o parte din modalităţile de exercitare a suveranităţii lor,întrucât consideră că această instanţă nu le diminuează suveranitatea, ci, dimpotrivă, le ajută înexercitarea ei, preluând acele cazuri pe care ele nu le pot soluţiona singure. Acelaşi lucru seîntâmplă şi în America Latină, unde s-a creat Comisia Interamericană sau în Africa, unde s-a creato instanţă – The African Court on Human and Peoples' Rights – de la care se aşteaptă foarte mult.

Se manifestă, aşadar, o centrare pe local şi anumite reticenţe când este vorba de global, demondial, unde persistă încă impresia că lumea este dominată de marile puteri, care impun pentrualţii, dar nu şi pentru ele. Dovadă este aceea că numai două dintre ele au acceptat jurisdicţia CPI.

Evoluţiile mediului de securitate contemporan nu anunţă pur şi simplu sfârşitul statului-naţiune. Evoluţiile sunt mult mai complicate şi nu pot fi reduse la această propoziţie apodictică.Suveranitatea naţională nu s-a perimat şi nici nu a intrat într-o etapă de disoluţie. Statele suntsubiecte de drept internaţional, sunt entităţi de bază ale arhitecturii internaţionale, dar, desigur, peo altă treaptă a evoluţiei acesteia, în condiţiile unor noi şi importante determinări. Atât la niveluldezbaterii ştiinţifice, cât şi la cel aplicativ, lucrurile sunt nuanţate, iar opiniile foarte atentformulate.

John Hocking, Grefierul Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, nu vedelucrurile în sensul unei perimări sau disoluţii a sensului juridic formal al suveranităţii naţionale. Elconsideră că TPIY nu diminuează suveranitatea statelor, ci, dimpotrivă, contribuie la consolidareaacesteia prin asistenţa pe care tribunalul o acordă instanţelor naţionale. Statele şi comunitateainternaţională împărtăşesc, din ce în ce mai mult, aceleaşi valori şi aceleaşi principii. Statul actuala atins un grad sporit de maturitate în ceea ce priveşte exercitarea prerogativelor sale şi

conştientizează din ce în ce mai mult nevoia de consolidare a dreptului penal internaţional.În toate mediile (diplomatic, militar sau academic), există numeroase dezbateri cu privirela schimbarea naturii suveranităţii naţionale în perioada post-Război Rece. Ele sunt, desigur, utile,dar statul nu poate fi forţat nici să iasă din responsabilităţile sale, nici să renunţe la prerogativelesale.

Realitatea emergenţei unor noi modele ale suveranităţii naţionale, instrumentată de actori politici majori confruntaţi cu politici naţionaliste şi necesitatea unor procese de instaurare a păcii,constituie o provocare foarte serioasă pentru accepţiile absolutiste ale suveranităţii. Variabila cares-a introdus în modelul tradiţional westphalic de definire legală pozitivistă a suveranităţii, bazat

pe neamestecul în afacerile interne ale altor state şi pe recunoaşterea frontierelor acestora, sereferă, în general, la unele norme de drept umanitar.

În condiţiile dezvoltării unor noi pericole şi ameninţări specifice războaielor locale,conflictelor interetnice, insurgenţei şi contra-insurgenţei, îndeosebi la adresa populaţiei, apare, totmai bine definit, un concept nou, cu valoare politică, strategică şi umanitară - responsabilitateade a proteja. În acest cadru, compatibilitatea dintre principiile suveranităţii naţionale şi cele alelegalităţii internaţionale se află la baza intervenţiei comunităţii internaţionale în vedereaexercitării jurisdicţiei asupra celor mai grave crime umanitare.

Se impune înfiinţarea unor instanţe care să ajute statele să-şi exercite suveranitatea înaceste noi condiţii, iar statele sunt din ce în ce mai conştiente de această necesitate, chiar dacăinteresele unora le cer să rămână, deocamdată, deoparte. În acest sens, au fost înfiinţate tribunaleinternaţionale ad-hoc. Statutul de la Roma al CPI stabileşte structura de bază a unui sistem juridic

permanent pentru implementarea dreptului internaţional umanitar, iar provocările prezente şi

viitoare necesită o cooperare strânsă între Curtea Penală Internaţională şi comunitateainternaţională.

19



Există câteva elemente post-westphalice care se regăsesc în noile configurări ale dreptului penal internaţional. În cazul TPIY, spre exemplu, acuzaţii sunt naţionali ai statelor din fostaIugoslavie, judecătorii şi personalul tribunalului reprezintă peste 80 de ţări, iar procurorii şiavocaţii apărării provin din sisteme juridice diferite. Normele de procedură şi probele reprezintăun amalgam de sisteme juridice de drept civil.14 În acest cadru, CPI şi tribunalele internaţionaleavând caracter temporar ajută suveranitatea să dobândească noi valenţe procesuale, iar acest lucrunu se poate realiza decât cu sprijinul statelor naţionale. Statele înţeleg că aceste instanţe speciale

nu le încalcă suveranitatea, ci, dimpotrivă, le ajută să şi-o exercite corect, interdependent şi înmod consolidat. Pentru că nimeni, nici măcar un conducător de stat, nu trebuie să fie deasupralegii. A fi şef de stat nu înseamnă a te comporta după bunul tău plac. Dimpotrivă, acest lucruimplică responsabilităţi enorme. Noţiunea de „suveran” se aplică statelor, nu persoanelor, chiar dacă aceste persoane sunt şefi de state. Un şef de stat nu este statul în sine, ci un slujitor alinstituţiei statului. Iar statele n-au făcut altceva decât să creeze instituţii internaţionale care să leajute în rezolvarea acestei probleme, care însemnă, de fapt, ieşirea dintr-un paradox sau dintr-uncerc vicios.

Viitorul justiţiei internaţionale, în mod particular al CPI, depinde de măsura în careinfluenţele politice vor putea fi anihilate prin investigarea corectă şi independentă a cazuisticii.Statele care nu au ratificat Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale reprezintă o

provocare la adresa dreptului procesual penal internaţional. Cele două interviuri, adesea citate pe parcursul analizei noastre, relevă însă o viziune optimistă faţă de acest aspect. Astfel, dacă SUAau fost ostile jurisdicţiei universale a CPI în timpul mandatului lui George W. Bush, poziţiileadministraţiei Obama indică un sprijin moderat, ceea ce ne îndreptăţeşte să considerăm căgestionarea acestor provocări reprezintă doar o chestiune de timp.

Sunt, desigur, multe lucruri de lămurit în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale şi impactuldiferitelor doctrine asupra suveranităţii şi responsabilităţilor ce revin, în acest sens, statelor şiinstituţiilor internaţionale create de ele. Una dintre aceste doctrine este cea preemptivă. Atacurileteroriste de la 11 septembrie 2001 din SUA, intervenţiile coaliţiilor internaţionale conduse deamericani în Irak şi în Afganistan, numeroase alte experienţe de acest gen, inclusiv declanşareaunui război global împotriva terorismului vor avea, desigur, impact asupra dreptului internaţional.

Doctrina preempţiei, aşa cum este ea concepută, pare să corespundă dreptului legitim laautoapărare, dar adeseori, intenţionat sau nu, ea este confundată cu cea a prevenţiei. Evident,doctrina preempţiei, ca şi cea a prevenţiei, nu afectează suveranitatea, dar ridică probleme foarteserioase în ceea ce priveşte legalitatea şi legitimitatea acţiunilor militare. Susţinătorii poziţieiSUA privind doctrina preempţiei consideră că ONU ar trebui să se adapteze noilor cerinţe ale

procesului de combatere a terorismului şi soluţionării, inclusiv prin forţă, a diferendelor, altfel vadispărea precum Liga Naţiunilor. Însă controversa dintre adepţii unei ordini internaţionale bazată

pe anularea celei de tip imperial din secolul al XIX-lea şi adepţii unui nou sistem cosmopolit, bazat pe drepturile omului şi pe valori universale, care să scoată lumea din haos, afectează destulde substanţial principiul suveranităţii, mai ales in ceea ce priveşte exercitarea sa.

Este greu de prevăzut care va fi poziţia dreptului internaţional în legătură cu aceste perspective extrem de controversate şi de neclare şi cum se va regăsi esenţa acestor dezbateri înconţinutul lui.

Dar suveranitatea, cel puţin în componenta ei executivă, adică în exercitarea ei, nu poaterămâne la condiţia ei de lucru în sine, de formă fără conţinut sau de voinţă suverană abstractă,scoasă din realitate. Suveranitatea este, mai degrabă, o funcţie de identitate şi de responsabilitate,într-un sistem de identităţi şi de voinţe care coexistă, inclusiv pentru a rezolva diferendele dintreele, decât una de izolare, voluntarism şi atitudine adesea conflictuală în relaţiile internaţionale.

14

Vezi Anexa nr. 2 a tezei de doctorat: Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie – o instituţie adreptului internaţional în folosul statelor-naţiune - interviu acordat de John Hocking, Grefierul Tribunalului PenalInternaţional pentru fosta Iugoslavie.

20



În concluzie, studiul nostru confirmă cele afirmate de Geoffrey Robertson în interviulacordat autoarei acestei lucrări, conform cărora suveranitatea de tip westphalian exercitată de stateasupra propriilor cetăţeni nu a fost delegitimată ci, mai degrabă, supusă controlului, reprezentândsubiect de apel către comunitatea legală internaţională, prin intermediul instanţelor şi al

proceselor aferente.15

Capitolul 4: ALT STUDIU DE CAZ PENTRU POST-WESTPHALIA:

DEZVOLTAREA SECURITĂŢII COOPERATIVE ÎN COMPLEXUL DE SECURITATEAL MĂRII NEGRE

Regiunea Extinsă a Mării Negre (REMN) este un concept care se înscrie într-o tendinţăconstructivistă de armonizare a intereselor ţărilor din zonă, pe coordonate noi, generate de noileevoluţii pe toate segmentele acestui areal. Aici se întâlnesc arealele NATO, Uniunii Europene,Rusiei, Caucazului şi chiar Asiei Centrale, zonele de interes energetic şi cele care se identifică

prin culturi, religii şi mentalităţi diferite. REMN nu vizează în nici un fel diminuarea suveranităţiistatelor din zonă, ci dimpotrivă, definirea clară a palierelor de confluenţă, de interese şi deobiective comune, care să genereze putere, încredere, cooperare, securitate şi prosperitate.

Stabilitatea şi securitatea de durată a zonei şi regiunii Mării Negre pot fi realizate numai printr-o abordare multilaterală, care să includă o mare varietate de instrumente, cu accent pe celede natură non-militară. Parteneriatul pe modelul PfP cu ţările din REMN este un cadru potrivit

pentru a induce procese de democratizare a statelor din regiune şi pentru a asigura politici dereformare a forţelor armate.16 În cuprinsul acestui capitol, ne-am referit la un studiu de caz avânddrept obiect activităţile Grupului de Lucru pentru Regiunea Extinsă a Mării Negre (GBSA WG)din cadrul Consorţiului PfP al Academiilor de Apărare şi Institutelor pentru Studii de Securitate.

Co-prezidat de România, acest Grup de Lucru se constituie într-un mecanism instituţional capabilsă augmenteze încrederea reciprocă între statele membre, prin promovarea unor proiecte comuneurmărind, în esenţă, dezvoltarea unor viziuni comune relative la problematica securităţii şi acooperării, creşterea dialogului dar şi consolidarea unei capacităţi de analiză şi expertiză pe

problematici cheie cu care se confruntă în prezent comunitatea regională. Iniţiativele Grupului,îndreptate asupra creării unui segment internaţional de experţi în problematica securităţii REMN,care să contribuie, prin intermediul schimbului de experienţă cu liderii şi experţii statelor dinregiune, la sprijinirea proceselor de reformă, vin să demonstreze rolul expertizei integrate în

consolidarea stabilităţii regionale şi, implicit, în consolidarea suveranităţii naţionale a statelor din areal. Decizia de a insera acest studiu de caz, în cadrul tezei de doctorat, s-a bazat pe

preocupările proprii de cercetare în cadrul Secretariatului GBSA WG.

În esenţă, GBSA WG este o iniţiativă orientată asupra evaluării mediului de securitate dinREMN, pe baza cercetării şi a cooperării ştiinţifice internaţionale. Primul şi principalul proiect alGBSA WG, numit Mobile Contact Teams – MCT (Echipe de Contact Mobile), are ca principalobiectiv articularea unei curricule academice comune privind problematica Mării Negre, care săfie predate/prezentate în cadrul universităţilor şi academiilor de apărare din regiune, în cadrulunor seminarii organizate în format multinaţional şi, ulterior, la cererea expresă a statelor interesate, în format naţional.

În procesul de schimbare a sistemului relaţiilor internaţionale, universităţile au rol de parteneriat în analiza fenomenelor, participând la guvernanţa şi la gestionarea societăţii.Politicienii redescoperă astăzi importanţa crescândă pe care o au academiile, centrele de cercetare,

15

Anexa nr. 1 a tezei de doctorat: Suveranitatea şi statul-naţiune, interviu acordat de Lordul Geoffrey Robertson,fost preşedinte al Curţii Speciale ONU pentru Sierra Leone.

16 Partenerii au programe anuale de parteneriat cu NATO, aşa-numitele Planuri Individuale de Acţiune aleParteneriatului (Individual Partnership Action Plans - IPAPs).

21



universităţile şi sectorul civil în general. În teoria neoliberală a relaţiilor internaţionale şi mai alesîn cadrul teoriilor neofuncţionaliste ale integrării europene, s-a vorbit adesea de aşa-numitele“comunităţi epistemice” definite ca reţele de profesionişti activând în domenii specializate şi care,graţie lucrului în comun, ajung să aibă valori, credinţe şi aşteptări comune. Experţii dezvoltă

practici de cercetare similare şi metode comune de rezolvare a algoritmilor, având şi criterii devalidare similare17. Experţii reuniţi în aceste reţele furnizează informaţii valoroase politicienilor,

pe baza cărora aceştia îşi dezvoltă procesul de policy-making . Prin selectarea informaţiilor

pertinente pe care le transferă politicienilor, ei ajung să aibă o mare influenţă asupra structurăriiagendei de politică externă şi de securitate18.

În cadrul nostru de analiză, al GBSA WG, postulăm ipoteza emergenţei unei asemeneacomunităţi epistemice formate din experţi în studii de securitate din ţările membre ale REMN dar şi din UE, SUA, NATO. Aceştia au format deja un “bazin” de informaţie relevantă pe care odifuzează atât în model interguvernamental cât şi transnaţional. Efectul scontat constă înarmonizarea punctelor de vedere ale experţilor în ceea ce priveşte agenda riscurilor şiameninţărilor din REMN şi acţiunile ce trebuie întreprinse pentru gestionarea acestora.Cunoaşterea asociată securităţii şi suveranităţii naţionale se transnaţionalizează accelerat, prinmecanismele de cooperare academică.

Rolul Consorţiului în articularea unei culturi de securitate identitare în REMN se manifestă prin sprijinul acordat statelor interesate pentru a înţelege corect şi mai uşor conceptele de “nation building” şi prin manifestarea de transparenţă şi disponibilitate depline pentru sprijinirea proceselor de reformă.

Acţiunile Consorţiului PfP au un dublu impact asupra consolidării democraţiei şi asuveranităţii naţionale a statelor din REMN:

1. de armonizare a abordărilor/opiniilor privind ariile de interes comun care privesccomunitatea regională;

2. de particularizare a problematicilor cheie, prin racordarea proiectelor generale deasistenţă la nevoile individuale, specifice, ale părţilor interesate.

În cazul studiului nostru de caz, primul impact este reflectat prin procesul de articulare a

curriculelor academice corespunzătoare celor patru arii de expertiză asumate de GBSA WG:managementul crizelor şi prevenirea conflictelor, construcţia instituţională de apărare,managementul resurselor umane şi provocări transnaţionale de securitate. Cel de-al doilea impactderivă din adaptarea curriculelor generale avansate cu prilejul seminariilor MCT desfăşurate înformat multinaţional, la nevoile individuale specifice de asistenţă ale statelor beneficiare.

Iniţiativa de înfiinţare a Colegiului Mării Negre a devenit un subiect prioritar pe agenda delucru a Consorţiului şi a GBSA WG. Ambiţiile asumate de trecere într-un plan superior

proiectului MCT, prin evitarea duplicatelor de abordare şi oferirea de coerenţă programelor vizatede acest Colegiu, sunt îndreptate spre înfruntarea golurilor de stabilitate şi reconstrucţie, dar maiales spre conservarea dreptului la suveranitate, integritate teritorială şi independenţă politică – atributele de bază ale statului-naţiune. În acest sens, comunitatea epistemică pe care am postulat-o

ca ipoteză de lucru pentru GBSA WG ar fi una care urmăreşte consolidarea suveranităţii naţionale prin activităţi transnaţionale dar şi interguvernamentale.Se impun două precizări pentru a releva rolul angajării tuturor membrilor GBSA WG în

îndeplinirea obiectivelor urmărite. În primul rând, gestionarea mediului de securitate din REMNeste o responsabilitate comună a guvernelor naţionale ale statelor din acest areal. La nivelul nostrude analiză, promovarea iniţiativelor privind provocările în materie de securitate şi apărare îndirecţia consolidării democraţiei şi a suveranităţii statale în REMN este atribuită membrilor GBSA WG. Elitele politice trebuie să conştientizeze faptul că „ownership”-ul înseamnădeterminare pentru eficientizarea programelor derulate sub egida Consorţiului şi, implicit, pentrucredibilitatea GBSA WG. În al doilea rând, participarea la aceste programe, prin aport de

17

Peter M. Haas, „Epistemic Communities and International Policy Coordination”, în International Organization,Vol. 46, nr. 1, MIT Press, 1992, p.1-35.18 Emanuel Adler, Peter M. Haas, „Conclusion: Epistemic Communities, World Order, and the Creation of aReflective Research Program” , în International Organization, Vol. 46, nr. 1, MIT Press, 1992, p.367-390.

22



expertiză şi integrarea ulterioară a acesteia într-un produs finit menit să conducă la reformădemocratică, înseamnă libertate de expresie şi disponibilitate de cooperare, lărgită în spaţiu deinteres – REMN şi aprofundată în ceeea ce priveşte problematica abordată. Formatul de lucru alGBSA WG asigură un tratament egal tuturor membrilor Grupului şi, de asemenea, sentimentulapartenenţei lor la Grup ( inclusiveness ), element esenţial pentru o adevărată „comunitateepistemică”.

Apariţia comunităţilor de experţi, în cazul nostru reflectată prin activităţile Consorţiului PfP

şi ale GBSA WG, sugerează fenomenul unei suveranităţii consolidate prin expertiza integrată, înbeneficiul securităţii şi stabilităţii regionale. Ceea ce pare mai puţin limpede este gradul de

proximitate al rupturii epistemologice, datorate schimbărilor, de loc de neglijat, din REMN. Acestscenariu este însă unul pesimist şi, cel mai probabil, evitabil, având în vedere faptul că abordareaîn cauză privind activităţile derulate sub egida GBSA WG - ”oferta de expertiză” - demonstrează

până la acest moment atitudinea cooperantă a statelor din REMN, sporirea profesionalismului părţilor implicate şi consolidarea încrederii reciproce. Comunitatea transnaţională a experţilor ajunge treptat spre o anume concordanţă a valorilor şi principiilor, fapt ce poate fi benefic pentruintensificarea cooperării pe termen lung.

Stadiul în care se regăseşte astăzi Grupul de Lucru pentru Regiunea Extinsă a Mării Negre -evoluţia proiectului MCT – trebuie, aşadar, să fie urmată de crearea unei structuri instituţionalecare, la un moment dat, va îngloba, în scop şi atribuţii, însăşi activităţile Grupului. Un proiect decomunitate epistemică genuină formată din experţi asimilaţi Colegiului Mării Negre, estedezirabil a fi implementat în viitorul apropiat (2011-2012), iar România, prin asumarea rolului deleader în cadrul proiectului, se va afla în ipostaza provocatoare de a genera progresiv asigurări

politice şi financiare pentru susţinerea acestuia, în perspectiva obţinerii unor beneficii în planulsecurităţii naţionale şi regionale pe termen mediu şi lung.

GBSAWG poate fi catalogat drept experiment pozitiv în manifestarea în comun asuveranităţii, relaţia dintre Grup şi statele membre fiind una simbiotică, nicidecum unacompetitivă. Suntem martorii unei proiecţii a unei suveranităţi partajate, concept implementat

pragmatic de analistul american Stephan Krasner care poate reprezenta, în cazul studiului nostru

de caz, cheia dezvoltării unei culturi de securitate cooperativă.

19

Atributele suveranităţii interne astatelor membre ale GBSA WG nu se diluează, pe fundalul aportului de expertiză furnizat, ci sedezvoltă capacităţile externă şi interdependentă ale suveranităţii naţionale, în sensul întăririicapacităţilor de a reglementa chestiuni ce ţin de siguranţa şi securitatea naţionale, într-o manierăcoerentă şi eficientă. Statele din areal sunt chemate să întărească această suveranitate în comun,

prin expertiza integrată în beneficiul stabilităţii şi securităţii regionale.Această demonstraţie a unei suveranităţi a interdependenţei se pliază pe considerentul

estompării măsurii în care normele westphaliene continuă să guverneze practicile internaţionale.

Capitolul 5: O MULTITUDINE DE VIZIUNI ASUPRA SUVERANITĂŢII STATALE.EXISTĂ UN NUMITOR COMUN?

Problema suveranităţii, aparent, pare una foarte simplă, întrucât principiul suveranităţii esteun principiu de bază al relaţiilor internaţionale, toate statele fiind suverane. Dincolo de aceastăafirmaţie, se desfăşoară însă o largă dezbatere, întrucât suveranitatea nu este un concept abstract,necondiţionat, ci o realitate dinamică, foarte complexă, care depinde de foarte mulţi factori, maiales de cei care accentuează interdependenţele. Statele nu mai pot să facă totdeauna chiar ce vor,întrucât experienţa dramatică a celor două Războaie Mondiale, a Războiului Rece şi anumeroaselor conflicte din bătălia continuă pentru pieţe şi resurse arată că însuşi principiulsuveranităţii trebuie amendat, mai exact, strict condiţionat de noile realităţi ale acestei lumi. Aşase explică multitudinea de viziuni asupra acestui concept, asupra acestui principiu şi asupra

19 Asupra conceptului de suveranitate partajată, vezi lucrarea lui Stephen D. Krasner, The Hole in the

Whole: Sovereignty, Shared Sovereignty, and International Law, în Michigan Journal of International Law, Vol. 25nr. 4, 2004.

23



acestei realităţi şi străduinţa oamenilor de ştiinţă, a teoreticienilor în general, a politicienilor şispecialiştilor din domeniul relaţiilor internaţionale de a găsi un numitor comun acestor viziuni şi aactualiza conţinutul acestui principiu de bază în relaţiile internaţionale, în sistemul internaţional,

pe baza noilor realităţi.

Secţiuni disticte din cuprinsul capitolului demonstrează faptul că anumite organizaţii şiorganisme internaţionale au fost create tocmai în acest scop. Nu este vorba, desigur, de o

guvernanţă mondială, în sensul în care se vehiculează acest concept. Este însă singura formulă potrivită pentru acest nivel al configurării relaţiilor internaţionale care asigură respectareanormelor asumate. Interesează, în contextul descris, şi viziunile actorilor majori ai areneiinternaţionale (SUA, Federaţia Rusă, China) vis-a-vis de principiul suveranităţii şi a cadruluiidentitar asigurat de către aceasta de natură a genera, de multe ori, falii strategice, şi nu zone deconfluenţă strategică.

În cadrul ONU, lucrurile nu sunt foarte limpezi în ceea ce priveşte suveranitatea. Hans J.Morgenthau arată că, potrivit art. 27, paragraful 3 din Carta ONU20, în timp ce membrii

permanenţi ai Consiliului de Securitate îşi menţin suveranitatea, ceilalţi şi-o pierd.21 Principiulunanimităţii este înlocuit cu principiul majorităţii, în relaţia dintre aceste două categorii de

membri. Totuşi, pentru ca acest efect al art. 27 să devină realitate, ar fi trebuit ca naţiunile să ficedat chestiunile de suveranitate – amendamentele la Constituţie, mărimea şi alcătuirea forţelor armate, declaraţia de război, alcătuirea guvernului, politicile financiare – Consiliului de Securitateal ONU sau unei alte instituţii internaţionale. Or, cum bine se ştie, acest lucru nu s-a întâmplat.Există însă o mulţime de reglementări şi de acorduri internaţionale, la care statele sunt părţi, carelimitează armamentele şi nivelul forţelor armate, care impun anumite condiţionări în elaborarealegislaţiei interne, asupra teritoriului, infrastructurilor etc. Aceste delimitări şi condiţionări nuafectează însă principiul suveranităţii, ci doar impun anumite limite şi anumite condiţii pe carestatele trebuie să le respecte, tocmai pentru a asigura aplicarea corespunzătoare, non-conflictualăşi non-ofensatoare, a principiului suveranităţii.

Într-un mediu internaţional tensionat şi primejdios, statele trebuie să instituie şi să respectescrupulos noi reguli ale relaţiilor dintre ele. Aceste reguli nu neagă suveranitatea, ci o reaşează în parametrii actuali. În acest sens, statele au creat instituţii care să analizeze noua realitate, săefectueze şi să ofere expertize, să propună soluţii, să elaboreze reglementări şi alte documente.Dar toate acestea sunt semnate şi ratificate de statele de drept care fac parte din aceste organizaţii.Votul majoritar, deşi aparent afectează aplicarea principiului suveranităţii în formulawestphaliană, potrivit căreia deasupra statelor nu se mai află nimic, are sens de evitare a

blocajului şi impunere a voinţei majorităţii. Această impunere se consideră necesară, întrucâtinterdependenţele au crescut, interesele s-au diversificat iar conflictualitatea lumii nu pare a fiscăzut. Faptul că niciun stat de pe glob nu-şi mai poate asigura securitate de unul singur impuneregula convieţuirii, a participării active la luarea deciziilor şi la ratificarea documentelor

convenite. Regula majorităţii nu este însă compatibilă cu principiul suveranităţii, dar nici nu-lneagă, ci doar impune restricţii în aplicarea lui. În principiu, nimeni nu poate obliga un statsuveran să adere la o organizaţie unde decizia se ia cu majoritate şi nu cu unanimitate, dar odatăce a consimţit se va supune acestei reguli, acceptând în avans posibilitatea ca anumite decizii săfie nu neapărat conforme cu interesele sale naţionale. Marile organizaţii cu vocaţie universală (detip ONU) adoptă, în general, sistemul de decizie majoritar, pe când mai micile organizaţii

20 Carta ONU, art. 27 (1) Fiecare membru al Consiliului de Securitate va dispune de un vot (2) HotărârileConsiliului de Securitate în probleme de procedură vor fi adoptate cu votul afirmativ a două treimi (3)Hotărârile Consiliului de Securitate în toate celelalte probleme de procedură vor fi adoptate cu votul afirmativa nouă membri, cuprinzând şi voturile concordante ale tuturor membrilor permanenţi, cu condiţia ca, în cazul

hotărârilor care se adoptă în temeiul capitolului 6 şi al articolului 52, paragraful 3, o parte la un diferend să seabţină de la votare.21

Hans J. Morgenthau, Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace, traducere de OanaAndreea Bosoi, Andreea Alina Dragolea, Mihai Vladimir Zodian, Editura Polirom, 2007, p. 341.

24



regionale (de exemplu NATO) preferă unanimitatea pentru deciziile cu impact major. De pildă, aspera în efectivitatea votului unanim în cazul ONU, stat cu peste 190 de membri ar fi pură utopie!

De-a lungul timpurilor, doctrina suveranităţii divizate a câştigat din ce în ce mai multteren. Suveranitatea naţiunilor este, deopotrivă, sursă de libertate şi de egalitate, dar şi de conflict.Realităţile economice, politice, sociale şi militare sunt complexe, dinamice, iar efectelerăzboaielor, ale perioadelor de dominare imperială şi colonială, ale presiunilor de tot felulexercitate în numele unor interese considerate importante sau vitale nu se împacă nici cu

indivizibilitatea suveranităţii, nici cu imaginea suveranităţii ca monopol absolut al statului. Lupta pentru putere, influenţă şi dominare strategică este una dintre regulile nescrise ale relaţiilor internaţionale, chiar dacă organismele şi instituţiile internaţionale proclamă şi susţin egalitatea destatut juridic dintre naţiuni. În mod cert, există o tensiune între egalitatea suverană a statelor şiinegalitatea dintre nivelul de putere şi securitate al acestora. Astfel încât, în cazul statelor celor mai slabe şi vulnerabile, suveranitatea rămâne o pură ficţiune juridică.22

În cazul Uniunii Europene, se pare că statele membre au admis limitarea treptată şicondiţionată a puterii lor suverane, în procesul de integrare. Transformarea Uniunii Europenedintr-o entitate de entităţi, într-o federaţie nu se poate realiza decât prin transferul de suveranitatede la statele membre către statul federal european, în măsura în care un astfel de stat se vaconstitui. Oricum, dacă sensul dezvoltării europene va fi acesta, noul stat federal va trebui să aibăsuveranitate. Dacă se admite ideea limitării puterii suverane a statelor integrate, prin delegareaunor puteri suverane, prin exercitarea în comun a unor atribuţii ce ţin de suveranitatea de stat,

prin crearea unor forţe armate comune etc., atunci acest lucru ar trebui reflectat în constituţiilestatelor respective şi în crearea unei Constituţii europene care să consemneze acest transfer. Ceeace, în mare măsură, deja se realizează.

Există însă şi o altă viziune în ceea ce priveşte filosofia şi fizionomia Uniunii Europene,cea care proiectează Uniunea ca pe o entitate de entităţi, adică de state suverane. Această viziune,de tip „francez”, moştenire a gaullismului politic, conţine însă o antinomie şi anume aceea că oentitate de state suverane nu poate avea suveranitate, întrucât nu există conceptul de

metasuveranitate, adică nu putem avea de-a face cu o suveranitate de suveranităţi.După respingerea proiectului Tratatului asupra unei constituţii europene, paşii sprefederalizarea Europei au devenit dificili şi mult mai prudenţi. Constituţiile statelor care au

prevederi exprese în legătură cu cedarea unei părţi din suveranitate nu se referă la cedarea suveranităţii, ci doar la cedarea unor modalităţi de exercitare a acesteia. Mai mult, în textulconstituţiilor respective se fac referiri exprese la modalităţile de transfer, la condiţiile în care seexercită acest transfer etc..

În opinia noastră, este foarte clar că, dacă dorim să se realizeze unitatea deplină acontinentului european, prin extinderea şi consolidarea Uniunii Europene, atunci este nevoie canoua entitate să funcţioneze unitar şi indivizibil, ca un stat, să fie, de fapt, un stat. Această nouăentitate trebuie să dispună de principiul de bază al existenţei şi funcţionării unui stat de drept, cel

al suveranităţii. Cum se va realiza acest transfer de suveranitate de la statele actuale la viitorul stateuropean, deja în construcţie, nu este chiar uşor de prevăzut.

După cum bine se ştie, NATO este o alianţă de state suverane. Niciodată NATO nu s-aerijat în metastat, în stat de state, sau într-o altă forţă care să treacă peste voinţa statelor carecompun această alianţă. Tratatul de la Washington din 1949, precum şi conceptele strategice careau urmat nu au afectat în niciun fel principiul suveranităţii, ci, dimpotrivă, l-au consolidat. Şi,considerăm noi, acesta este unul din argumentele pentru care NATO nu numai că a supravieţuitfinalului Războiului Rece, dar s-a şi consolidat, prin primirea de noi membri şi prin asumarea denoi competenţe.

Există o mare deosebire între filozofia şi fizionomia Alianţei şi cea a Uniunii Europene în

ceea ce priveşte conceptul de suveranitate. În timp ce Uniunea Europeană are tendinţa de amodela conceptul de suveranitate în vederea consolidării Uniunii, chiar în detrimentul unora22 S. Krasner, Sovereignty. Organized Hypocrisy, Princeton University Press, 1999, p. 9.

25



dintre statele de drept – motiv pentru care a şi fost respins primul tratat asupra unei constituţiieuropene –, NATO vizează consolidarea suveranităţii statelor, prin asigurarea unei componenteunitare şi colective de securitate şi apărare pe care se poate baza fiecare stat în apărarea, prinmijloace politice şi militare, în limitele Tratatului de la Washington, a drepturilor şi libertăţilor sale suverane. Apărarea colectivă şi operaţiile de gestionare a crizelor şi conflictelor asumate deAlianţă nu afectează principiul suveranităţii, ci, dimpotrivă, creează garanţii pentru consolidarealui, în sensul descurajării şi soluţionării tuturor situaţiilor care s-ar putea constitui în provocări,

pericole şi chiar ameninţări la adresa securităţii statelor membre. Noul concept strategic NATO care va fi elaborat vizează, de asemenea, consolidarea

suveranităţii statelor membre. Grupul de experţi condus de Madeleine K. Albright a înaintat, la 17mai 2010, un raport cuprinzător privind realităţile, cerinţele şi propunerile de transformare aleAlianţei. Noul concept strategic de care are nevoie Alianţa nu schimbă esenţa NATO, nici

principiile sale. Împrejurările sunt însă altele. Noul concept va deschide o nouă eră a parteneriatelor. Noul concept va promova, deci, consultările, parteneriatele, atât în cadrulAlianţei, cât şi în relaţiile sale cu parteneri deja deveniţi tradiţionali – Rusia, Ucraina –, dar şi cualţi parteneri, pentru găsirea unor soluţii realiste şi viabile problemelor din ce în ce mai complexe,care afectează securitate.

Un loc la masa NATO nu este un drept, ci o responsabilitate. Desigur, o astfel deresponsabilitate nu diminuează suveranitatea statului respectiv, dar presupune asumarea unor obligaţii, iar acest lucru ajută la remodelarea conceptului de suveranitate, în sensul coroborării cucel de responsabilitate.

Gândirea strategică americană este una puternic impregnată de pragmatism şi, în acelaşitimp, de un mecanism de proiecţie globală pe termen lung. Americanii aduc mereu inovaţii,îndeosebi în ceea ce priveşte conceptele strategice şi doctrinele. Toate acestea, deşi exprimă înmodul cel mai direct presiunile interesului american, au efecte globale semnificative. Politicaamericană – de la izolaţionismul generat de doctrina Monroe, la ultimele formule ale strategieinaţionale americane de securitate – generează efecte globale care se bazează pe un anume mod de

a construi şi gestiona mediul de securitate american.Americanii sunt foarte atenţi la focarele punctuale de criză, pe care încearcă să lemonitorizeze şi, evident, să le soluţioneze cât se poate de rapid, dar şi la modul în care acestea potvulnerabiliza statul american. Ei au modul lor de a vedea şi înţelege lumea, iar esenţa filosofiei lor de securitate şi, implicit, de suveranitate o constituie prevenţia şi preempţia. Termenul care se

potriveşte cel mai mult modului de gândire american în plan strategic ar fi, în opinia noastră, celde securitate activă . Securitatea activă include cei doi termeni ai gândirii strategice americane,care găsesc mereu formule dintre cele mai interesante de exprimare şi de materializare, unelefoarte directe, chiar agresive (doctrina Bush), altele ceva mai nuanţate şi mai puţin tranşante(politica Obama). Spunem acest lucru, întrucât aproape toate acţiunile americane în plan politic,economic, diplomatic, informaţional şi militar au un final aproape apoteotic: homeland security.

Securitatea spaţiului american şi a cetăţeanului american constituie singura filozofie care sedesprinde din uriaşele dimensiuni ale gândirii strategice americane.

Pentru a înţelege politica externă dusă, în anii de consolidare a noii fizionomii a Rusiei, decătre pragmaticul Vladimir Putin, am procedat la o incursiune în sferele doctrinare militare aleFederaţiei Ruse, analizând, prin comparaţie, elementele conservatoare şi novatoare ale doctrinelor militare din anii 1993, 2000 şi, respectiv, 2010. Dincolo de realitatea conform căreia nouageopolitică construieşte un spaţiu politic dincolo de graniţele de tip westphalian, depăşind faza"mitologiilor" naţionale privind crearea unui popor sau altul şi obsesia frontierelor văzute,exclusiv, în termenii dominării unui stat de către altul, vom identifica în textul acestor doctrinefenomenul renaşterii gândirii geopolitice ruseşti, între imperativele globalizării şi aspiraţiile

nostalgice după Eurasia.Viitorul geopolitic al Eurasiei şi rolul Rusiei în această zonă de "vecinătate apropiată"

preocupă analiştii ruşi de politică externă, fiecare având propria abordare în materie de soluţii, de

26



la promovarea asiduă a expansionismului eurasiatic (Alexander Dugin)23, la acceptarea dominaţieioccidentale în Eurasia şi dezvoltarea unei identităţi pur europene, după modelul Marii Britanii(Dmitri Trenin)24.

Rusia este o ţară mare, cu foarte multe probleme, inclusiv în ceea ce priveşte armonizarealegislaţiei interne privind suveranitatea şi, evident, în geopolitica vecinătăţii apropiate. Ea nu paredispusă să accepte o suveranitate partajată şi continuă să-şi consolideze suveranitatea, prin toatemijloacele de care dispune, asupra teritoriului său, dar şi prin promovarea unei politici de

coagulare, evident, în interes propriu a vecinătăţii apropiate, mai ales în zona sudică şi în ceavestică.

Chiar dacă chinezii cred că se află în centrul lumii – şi, într-o anumită măsură, aşa şi este –,filozofia lor de viaţă şi de acţiune nu este una cuceritoare, ci una stratagemică şi foarte subtilă, înspiritul descris cândva de Cartea schimbării (I-ching)25 şi de marii ei filosofi (Confucius, Lao Tzî,Sun Tzî etc.). Marea geopolitică a Chinei se sprijină pe cel puţin trei pivoţi: cultul propriuluiteritoriu; marea cultură; marea stabilitate (creată printr-o politică fermă, intolerabilă, mai ales înregiunile care pun probleme - Xinjiang şi Tibet).

Teritoriul Chinei este un fel de teritoriu-tabu. Marele Zid Chinezesc, lung de 12.000 dekilometri, una dintre marile minuni ale lumii, este unul dintre argumentele acestei filosofii aspaţiului-tabu, a spaţiului-teritoriu, a spaţiului vital. Suveranitatea Chinei asupra propriuluiteritoriu este de neclintit, iar filosofia creării unui spaţiu de siguranţă în vecinătatea imediată,asemănător cumva cu politica de vecinătate a Uniunii Europene, dar de o altă factură, este unaemergentă.

În pofida politicii sale de bună vecinătate, China nu acceptă nici un fel de situaţie care ar pune în discuţie elementele care jalonează conceptul său de suveranitate asupra propriuluiteritoriu. Indiferent dacă ascensiunea Chinei se va face conform scenariului peaceful rising sau

prin cursa înarmărilor şi alianţe anti-hegemonice, Beijingul va pune mereu la baza politicii sale desecuritate necesitatea de a proteja suveranitatea naţională, conform viziunii unei puteri globalecare domină rimland-ul asiatic şi o mare porţiune din Oceanul Pacific.26

În final, descriem şi perspectiva constituţională românească supra suveranităţii. ÎnConstituţia României, suveranitatea este tratată de sine stătător, în articolul 2, în două paragrafe,astfel: (1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele salereprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum; (2)

Niciun grup şi nicio persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu. Aceste două prevederi par suficiente în ceea ce priveşte definirea suveranităţii naţionale, din perspectivaConstituţiei, şi a modului de exercitare a acesteia. Ele pornesc de la concepţia lui Jean JacquesRousseau potrivit căreia poporul este suveran, guvernanţilor încredinţându-li-se doar exercitareaei. Potrivit acestei concepţii – cu care suntem întru totul de acord, suveranitatea este inalienabilă,guvernanţii fiind doar executanţi ai voinţei generale a poporului, în măsura în care pot fi cu

adevărat reprezentanţi ai acesteia. Dacă ni s-ar impune acest principiu cu adevărat democratic, amspune că partajul suveranităţii nu este posibil, ci doar partajul exercitării ei sau, la rigoare ,înstrăinarea (delegarea) exerciţiului unor atribute de suveranitate.

Constituţia României nu lasă suspendate şi neexplicate prevederile de la art. 2 privindsuveranitatea, ci merge mai departe, formulând, la art. 148, precizările necesare privind integrareaîn Uniunea Europeană şi aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord. E drept, aceste prevedericompletează cele prevăzute la art. 2, dar nu sunt, totuşi, suficiente pentru definirea foarte exactă a

23 Alexander Dugin, The Essentials of Geopolitics. Thinking spatially, Moscova, Arktogeia Centre, 2000.24 Dmitri Trenin, The End of Eurasia: Russia on the Border Between Geopolitics and Globalization, Carnegie

Endowment for International Peace, Washington DC, 2002;25

I-ching (Cartea schimbărilor ) face parte din cele 5 clasice, cărţi canonice care constituie baza culturii şi tradiţieichineze. Mai mult chiar, I-ching este cea mai veche dintre ele.26 David C. Kang, China Rising. Peace, Power and Order in East Asia, Columbia University Press, New York, 2007, p. 16.

27



poziţiei României privind transferul de competenţe. Din ambele prevederi, lipsesc instrumentelede consultare a votanţilor, precum şi cele de delimitare între transferul de competenţe, absolutnecesar în condiţiile integrării, şi modul în care se reconfigurează, în noile condiţii, principiulsuveranităţii.

Toate aceste viziuni asupra suveranităţii, deşi par a fi diferite, nu sunt, în fond, radicalopuse. Omenirea înţelege, azi, mai mult ca oricând că lumea a devenit interdependentă, iar

problemele unui stat privesc, într-o formă sau alta, toate statele, mai ales pe cele din vecinătateaapropiată. Este şi motivul pentru care marile puteri fac tot ce le stă în putinţă pentru a-şi construi ovecinătate apropiată liniştită, non-conflictuală, care să permită o dezvoltare armonioasă aregiunilor sau cel puţin să nu creeze vulnerabilităţi şi tensiuni la frontierele acestora. O astfel de

politică este şi cea a Uniunii Europene, la care se adaugă cea de parteneriat. Politica europeană devecinătate şi parteneriat, politica Rusiei de delimitare şi securizare a frontierelor, politica chinezăde securizare a frontierelor şi rezolvare a problemelor din zonele dificile, politica indiană desoluţionare a diferendelor în care este implicată, mai ales în zona Kaşmirului, care priveşte,deopotrivă, Pakistanul şi China, politica Statelor Unite ale Americii de gestionare aconflictualităţii în zonele de interes strategic şi, în general politicile de vecinătate şi parteneriat aletuturor statelor se exercită pe principiul suveranităţii şi pe cel al cooperării. Problemele dificile,situaţiile complexe, nerezolvate încă în ceea ce priveşte frontierele, migraţia, securitateainfrastructurilor, gestionarea conflictualităţii regionale etc. nu afectează principiul suveranităţii, ciimpun anumite condiţionări în exercitarea lui.

În Uniunea Europeană, problematica suveranităţii cunoaşte, de asemenea, o nouă evoluţie.Uniunea Europeană este o entitate de state suverane, care dacă va ajunge să funcţioneze ca un stat,atunci toate statele europene vor ceda suveranitatea noii identităţi din care vor face parte. Această

perspectivă este, deocamdată îndepărtată.Uniunea Europeană, ca entitate de entităţi, ONU, OSCE, organizaţiile regionale şi, în

general, instituţiile create de state au competenţe, nu suveranitate, iar competenţele respective semanifestă în folosul statelor membre şi nu în defavoarea acestora. Cu alte cuvinte organizaţiile

internaţionale nu afectează suveranitatea statelor, ci le ajută pe acestea în exercitarea ei potrivitnoilor determinări, noilor interdependenţe.

În actualele condiţiile ale interdeterminărilor relaţiilor internaţionale, suveranitatea nu esteşi nu poate fi un drept exclusiv şi iresponsabil, ci, dimpotrivă, un drept condiţionat şi strictresponsabil, întrucât azi, mai mult ca oricând, ab uno disce omnes.27

Suveranitatea nu înseamnă independenţă reală tehnologică, economică, politică şi militară. Naţiunile trăiesc într-o strânsă dependenţă unele de celelalte, iar acest lucru nu le afecteazăsuveranitatea, ci doar situaţia lor economică, tehnologică, politică şi militară. Suveranitatea este,astăzi, nu un principiu exclusivist, izolator, care ridică un zid protector, ci un principiu deidentitate care relaţionează, care face posibilă comunicarea şi conlucrarea clară, directă şi

responsabilă dintre state.

CONCLUZII

1. Principiul suveranităţii statelor în relaţiile internaţionale nu a fost niciodată negat, niciabandonat. Însă acest principiu nu este nici imuabil, nici foarte rigid. Suveranitatea statelor nu seexercită într-un mod abstract, ci în unul foarte concret în care determinările şi interdeterminărilesunt numeroase şi extrem de diversificate. Suveranitatea unui stat, de la principiu la exercitarea eiefectivă, este strict dependentă de suveranitatea celorlalte state, iar logica westphalică a

suveranităţii absolute a statului independent, care face ce doreşte cu sine şi se comportă cum27 Jonathan Schell, „Introduction”, în The Sovereignty Revolution, Alan Cranston (ed.), Stanford Law and Politics,2004, p. 1-8.

28



crede de cuviinţă în relaţiile cu celelalte state, inclusiv prin folosirea forţei pentru a rezolva undiferend sau pentru a debloca o situaţie strategică nu mai poate avea suporturi reale. Statul trebuiesă fie responsabil pentru comportamentul său. În faţa sa, în faţa lui Dumnezeu, dar mai ales în faţacelorlalte state, a comunităţii statelor lumii. Numeroasele războaie care au urmat păciiwestphalice, cele două Războaie Mondiale şi Războiul Rece, apariţia şi dezvoltarea armelor dedistrugere în masă, apariţia şi proliferarea unor noi tipuri de presiuni, provocări, pericole şiameninţări, ce nu pot fi gestionate de un singur stat, au făcut să crească enorm vulnerabilităţile

statelor şi mai ales ale cetăţenilor. În acest context, riscurile tind către valoarea lor extremă, iar statul, de unul singur, nu-şi mai poate asuma nici responsabilitatea unei dezvoltări de sinestătătoare, independente, şi nici pe cea a securităţii economice, ecologice, sociale sau militare.Statul devine din ce în ce mai mult un sistem integral deschis, care nu poate exista decât dacărealizează cu mediul, deci cu celelalte state, un schimb util de substanţă, de energie şi deinformaţie. Identitatea nu se mai realizează şi nu se mai afirmă prin izolare (baricadare) şi prinforţă, nici prin opoziţie, ci prin cooperare şi participare la optimizarea conexiunilor intra şiinterstatale. Statul se vede nevoit să abandoneze din ce în ce mai mult politica de forţă, lupta (camijloc de cucerire sau de supravieţuire), spiritul confruntării, în favoarea cooperării, ainterdependenţei. Comunitatea statelor contează la fel de mult ca însuşi statul.

2. Există pe lume state mari şi state mici, state dezvoltate şi state mai puţin dezvoltate, iar guvernele şi guvernările le duc şi le conduc spre orizonturi nu totdeauna clare şi legitime.Raporturile reale dintre state nu sunt totdeauna cele dintre state suverane, iar suveranitatea nu estesuficientă pentru a oferi soluţii problemelor din ce în ce mai complexe cu care se confruntăstatele. Ea asigură doar un cadru identitar, iar acest cadru identitar poate genera, de multe ori, faliistrategice şi nu zone de confluenţă strategică. De aceea, modelul westphalic nu mai este suficient,în identitatea sa, pentru a genera securitate şi prosperitate. Acest model descrie dezvoltarea uneiordini mondiale care constă în state teritoriale suverane, ordine în cadrul căreia nu există nicioautoritate supremă. În acest model, statele (care sunt şi trebuie să fie efectiv suverane) îşi rezolvăneînţelegerile singure şi, dacă este necesar, chiar prin forţă. Ele se angajează în relaţii

diplomatice, însă cooperarea este minimă, întrucât fiecare caută să-şi situeze propriul interes(naţional) mai presus de orice. De asemenea, acest model se bazează pe faptul că statele acceptălogica principiului eficacităţii, adică a principiului conform căruia, până la urmă, forţa creeazădreptul în lumea internaţională. În acest caz, acapararea devine legitimare. Nu se poate spune căs-a ieşit din acest model, dar, oricum, chiar dacă este, în continuare, pe rol, el trebuie foarte seriosamendat, datorită necesităţii de a redefini şi reconfigura acest principiu, în raport cu alte trei

principii, pe care noi le considerăm fundamentale, ale relaţiilor dintre state suverane: principiulcomunităţii, principiul identităţii şi principiul interdependenţei.

3. Suveranitatea nu înseamnă independenţă reală tehnologică, economică, politică şimilitară. Naţiunile trăiesc într-o strânsă dependenţă unele de celelalte, iar acest lucru nu le

afectează suveranitatea, ci doar situaţia lor economică, tehnologică, politică şi militară.Suveranitatea este strict legată de principiul identităţii, îi conferă acestuia valoare şi consistenţă, protecţie şi legitimitate, dar ea însăşi are nevoie de o nouă identitate strict legată de modernizareastatului şi a societăţii internaţionale bazată pe state, a comunicării, a economiei, a noilor responsabilităţi ce revin statelor şi guvernelor acestora privind protecţia mediului, drepturileomului, gestionarea crizelor şi conflictelor, reducerea vulnerabilităţilor la noile tipuri de presiuni,

provocări, pericole şi ameninţări, cele mai multe dintre acestea asimetrice şi cu evoluţii aleatoareşi imprevizibile etc., şi asigurarea securităţii întregului spaţiu al planetei.

4. Nici un stat din lume, nici chiar dacă face parte dintre statele foarte mari, deţinătoare dearme nucleare, nu-şi mai poate asigura securitatea de unul singur. Dar securitatea fiecărui stat este

un atribut important al suveranităţii. Tocmai pentru respectarea acestui principiu este necesar castatele să coopereze între ele, în cadrul comunităţii internaţionale (care nu poate fi decât ocomunitate de state) pentru a reduce nivelul de ameninţare exogenă sau endogenă şi, pe această

29



bază, a nivelului de risc. Cooperarea, conlucrarea şi creşterea interdependenţelor şi aintercondiţionărilor nu neagă principiul suveranităţii, ci îi conferă noi suporturi calitative şicantitative – cel al interdependenţei, cel al solidarităţii, cel al forţei comune realizată princonexiune, prin alianţă şi prin coaliţie –, iar acest lucru este esenţial şi presupune trecerea în prim

plan a principiului cooperării şi conlucrării. Statele se pot uni între ele, pot realiza federaţii sauuniuni, alianţe şi coaliţii, dar construcţia de suveranitate, prin transfer sau prin partajare, trebuie săţină seama de aplicarea corectă a acestui principiu, în raport de caracteristicile mediului

internaţional şi de dinamica determinărilor. Cooperarea nu diminuează importanţa şi rolul principiului suveranităţii, dar impune unele exigenţe absolut necesare în modul de exercitare aacestuia.

5. În cazul Uniunii Europene, în perioada următoare, problema suveranităţii devine unaesenţială. Va avea loc, din ce în ce mai mult, un transfer de suveranitate de la statele naţionalecare fac parte din Uniunea Europeană către Uniune. Acest transfer nu diminuează rolulsuveranităţii, ci doar implică Uniunea, ca entitate de state, în exercitarea corectă şi coerentă aacestui principiu, ceea ce este foarte firesc. Întrebările care se pun în legătură cu acest „transfer”sunt şi ele legitime. Cu alte cuvinte, devine Uniunea Europeană un stat, precum Statele Unite aleAmericii? În acest caz, statele naţionale din Uniunea Europeană vor mai avea suveranitate?Desigur, în situaţia în care Uniunea Europeană nu mai este uniune de state, ci un stat, care s-ar

putea numi, spre exemplu Europa Unită sau pur şi simplu Eurostat , atunci ea devine autoritatesupremă, iar statele îşi pierd suveranitatea. Este foarte posibil şi chiar necesar pentru viitorulcontinentului nostru, dacă vor fi create toate condiţiile necesare pentru o astfel de dezvoltare, canoul stat european să aibă suveranitate. Este un vis al multor generaţii de europeni. Însă,tensiunile, orgoliile şi, mai ales, condiţiile concrete nu au putut permite acest lucru. Dar, oricum,nu se poate realiza o Uniune Europeană puternică şi stabilă, ca stat unitar, ca federaţie sau caentitate de entităţi, ca Uniune, decât dacă şi numai dacă statele membre sunt puternice şi stabile.Integrarea completă şi permanentă va fi posibilă atunci şi numai atunci când statele vor atingelimita maximă de competenţă privind suveranitatea naţională, în condiţiile noului context

internaţional, geopolitic şi geostrategic. În aceste condiţii, trecerea la un nivel superior desuveranitate, cel al Uniunii Europene, ca stat integrat deplin şi, pe această bază, integral, cu un rolextrem de important în finalizarea globalizării şi în securitatea continentului devine esenţială.Acesta este, desigur, un mod de a gândi. Condiţiile necesare pentru o astfel de dezvoltare suntnumeroase şi foarte departe de a fi realizate (Europa, în ultimele două decenii, a cunoscut, maidegrabă, diviziuni), dar nu imposibil a fi concepute şi înfăptuite.

6. Distincţia care trebuie făcută între principiul suveranităţii (dreptul de suveranitate) şiexercitarea suveranităţii, adică a acestui drept, este esenţială. În toate constituţiile care au învedere limitarea suveranităţii sau cedarea ei parţială, nu este vorba de cedarea dreptului de

suveranitate, ci doar a unor modalităţi de exercitare efectivă a suveranităţii sau a unor suporturi

ale acesteia. Aceste suporturi sunt, de fapt, determinări necesare, mai exact, elementeinterdependente care nu afectează suveranitatea, ci doar o condiţionează, adică o obligă să seracordeze la realităţile existente, să iasă din absolut şi să accepte condiţionarea şi relativitatea.Pentru că, deşi este indivizibilă, suveranitatea nu este imuabilă, ci adaptabilă la noi reconfigurări,în funcţie de mulţimile de factori care o determină şi o condiţionează, între care se situează şirespectarea suveranităţii celuilalt, devenind o suveranitate condiţionată, mai exact, o suveranitatecu configuraţie variabilă, interdependentă.

7. Transferul de suveranitate nu este, în realitate, un transfer al principiului suveranităţii,adică a dreptului suveran, ci doar un transfer de competenţe, tocmai cu scopul de optimizare aacestora, deci a modului de exercitare a suveranităţii. Noile instituţii europene create de statele

europene au fost înfiinţate tocmai datorită apariţiei unor noi universuri de competenţe ce nu pot fiexercitate nemijlocit de state, ci doar de instituţii interstatale, în limitele unui mandat fixat şiaprobat de toate statele în cauză. Statele lucrează efectiv prin aceste instituţii şi nu instituţiile prin

30



state, întrucât instituţiile sunt instrumente ale statelor, adică forme de organizare a acţiunii lor conjugate şi de armonizare a intereselor în funcţie de realităţi, de condiţionări şi de determinărileobiective.

8. Statele sunt din ce în ce mai mult nevoite să creeze instituţii internaţionale şi regionalecare, prin voinţa lor, a statelor, se constituie în forum-uri (ale statelor) prin care ele însele (statele)să fie constrânse (prin efectul sinergic) să accepte şi să respecte regulile adoptate şi acceptate

chiar de ele, pentru a-şi asigura, în acest fel, securitatea şi protecţia lor şi a propriilor cetăţeni,împotriva unor pericole şi ameninţări pe care nu le pot nici controla, nici gestiona. Curtea PenalăInternaţională este, de fapt, un produs al statelor şi funcţionează complementar instituţiilor de

justiţie ale statelor naţionale, în folosul acestora. Şi cele două tribunale penale internaţionalespeciale – Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie şi Tribunalul Penal Internaţional

pentru Ruanda – sunt create prin voinţa statelor, iar acestea trebuie înţelese ca instanţeinternaţionale în sprijinul cetăţenilor din ţările afectate de situaţii extrem de grave, care au generatrăzboaie şi crime împotriva umanităţii, şi nu ca instituţii de diminuare a suveranităţii acestora.Recrudescenţa ameninţărilor transfrontaliere, a conflictelor generate de nuclee şi reţele ce nu potfi foarte precis localizate, cum sunt cele teroriste şi cele ale crimei organizate, necesită instanţe cucompetenţe internaţionale, care să ajute statele, printr-o jurisdicţie care să vizeze ceea ce

jurisdicţia din statele respective nu poate viza (genocidul, crima împotriva umanităţii, traficul de persoane, sclavia, teroarea etc.) şi prin care ele sunt ajutate să-şi protejeze cetăţenii, valorile şiinteresele, chiar împotriva unor excese din partea propriilor conducători, atunci când aceştiaîncalcă legislaţia internaţională pe care statele respective au acceptat-o. Nimeni nu poate fideasupra legii. Suveranitatea statelor nu înseamnă instituirea unor „suverani” cu comportament dedictatori, care nu dau socoteală în faţa nimănui. Un astfel de model de suveran nu mai poate fiacceptat, în zilele noastre, de niciun stat de pe planetă. Statele simt nevoia să-şi creezemecanisme care să le ajute să fie protejate împotriva exceselor şi actelor criminale, indiferent din

partea cui ar veni. De o astfel de protecţia vor avea nevoie, în foarte scurt timp, şi statele puternice, adică marile puteri, chiar dacă, deocamdată, unele dintre acestea au reticenţe în a

ratifica Statutul de la Roma al CPI.9. Ideea suveranităţii are nevoie de elaborări noi – contextualizări care să fie adăugate la

paradigma clasică în sens de evoluţie, inclusiv la nivel academic, unde expertiza integrată aduce beneficii incomensurabile. Sistemul conceptual al ştiinţelor politice şi dreptului internaţional s-areordonat, intervenţia pe teritoriul anumitor state pentru protecţia drepturilor omului şi luptaîmpotriva terorismului proiectând, în plan secund, conceptul-cheie cu care operase anterior dreptul internaţional – suveranitatea statelor . Mediul academic şi grupurile de lucru constituite

pentru diferite zone, inclusiv cel constituit pentru Zona Extinsă a Mării Negre, au confirmatipoteza creşterii rolului organizaţiilor şi instituţiilor regionale în armonizarea politicilor şistrategiilor economice, sociale şi de securitate şi a contribuţiei acestora la adaptarea modalităţilor

de exercitare a suveranităţii la condiţiile concrete generate şi dezvoltate în regiunile respective. Înacest sens, Grupul de Lucru pentru Regiunea Extinsă a Mării Negrea (GBSA WG) din cadrulConsorţiului PfP al Academiilor de Apărare şi Institutelor pentru Studii de Securitate s-a doveditun mecanism instituţional capabil să contribuie semnificativ la consolidarea încrederii reciproceîntre statele membre, prin promovarea unor proiecte comune care să sprijine procesele de reformăşi să demonstreze rolul expertizei integrate în consolidarea stabilităţii regionale şi, implicit, în

consolidarea suveranităţii naţionale a statelor din areal. Experienţa acestui grup, în care amlucrat şi noi, dovedeşte importanţa comunităţilor epistemice academice în generarea unui suportştiinţific de determinări pentru armonizarea intereselor, politicilor şi strategiilor şi cunoaşterea

profundă a noilor determinări ale principiului suveranităţii interdependente. Ipoteza emergenţeiunei asemenea comunităţi epistemice formate din experţi în studii de securitate din ţările membre

ale REMN, dar şi din UE, SUA, NATO a fost confirmată. Aceşti experţi, în cadrul acestui grup,au format deja o bază substanţială de date şi informaţii relevante pe care le difuzează atât înmodel interguvernamental, cât şi transnaţional. Acestea contribuie la formarea unei culturi de

31



securitate bazată pe cooperare şi încredere, precum şi pe cunoaşterea, acceptarea şi materializarea,în atitudini şi acţiuni naţionale şi comune, a interdependenţelor, inclusiv în consolidarea

principiului suveranităţii. Promovarea iniţiativelor privind provocările în materie de securitate şiapărare în direcţia consolidării democraţiei şi a suveranităţii statale în REMN reprezintă una dinasumările şi, în acelaşi timp, din realizările membrilor GBSA WG.

10. Considerăm că se impune analizarea, în continuare, cu realism şi spirit critic, dar

constructiv, a conceptului de suveranitate, sesizarea consonanţelor şi punctelor de impact alediferitelor perspective ale arhitecturii suveranităţii naţionale şi, pornind de aici, conceperea unuimodel de suveranitate care să corespundă epocii noastre, pe care l-am numi model al unei

suveranităţi bazate pe interdependenţe. Acesta nu neagă principiul suveranităţii westphalice, dar trebuie să asigure ieşirea statelor din incertitudinile unor determinări haotice şi intempestive,întrucât mediul de securitate a devenit extrem de primejdios, să consolideze cooperarea, respectulşi încrederea, să asigure asistenţa reciprocă şi sprijinul internaţional. În acest scop, statele trebuiesă-şi creeze instituţii internaţionale coordonatoare de sinteză, care îndeplinesc funcţii sinergice însistemul relaţiilor internaţionale şi, pe această bază, asigură managementul diferenţelor şi alincertitudinii. Justiţia internaţională sprijină acest sistem prin crearea unor mecanisme care extind

jurisdicţia statelor dincolo de limitele acestora, dându-i o dimensiune internaţională, pe care elenu o pot exercita în mod individual şi direct.

11. Statul-naţiune îşi păstrează relevanţa în noul mediu de securitate în care provocările, pericole şi ameninţările proliferează, vulnerabilităţile cresc şi riscurile se amplifică şi semultiplică. Departe de a asista la un apus al suveranităţii, putem afirma că suveranitatea – conceptcu dimensiune istorică, evolutiv şi interactiv - rămâne un principiu de forţă în sistemul relaţiilor internaţionale post-Război Rece. Ceea ce se schimbă e conţinutul principiului şi, mai ales, modulde exercitare al acestuia, fiind nevoie de noi abordări, redefiniri şi reconceptualizări, în funcţie de

provocările şi realităţile lumii contemporane. Suveranitatea devine o funcţie variabilă cudeterminanţi multipli (drepturile omului, globalizarea, riscurile asimetrice non-clasice etc.) prin

care statul se identifică pe sine între celelalte state, dar într-un context interdependent şicondiţionat. Evoluţiile sistemice înregistrate nu videază de conţinut conceptul de suveranitatenaţională, ci, dimpotrivă, îl consolidează, îl responsabilizează şi îl modernizează, îl scot dinconflict şi din perspectiva unor evoluţii haotice şi imprevizibile.Teza noastră prezintă relevanţa principiului suveranităţii naţionale în context ştiinţificcontemporan, ca suveranitate bazată pe interdependenţe, surprinzând o nouă filosofie acţională,structuratoare a sistemului relaţiilor internaţionale post-Război Rece.

32

Simona Iuliana REZUMAT.romaNA

Documents

Transcript of Simona Iuliana REZUMAT.romaNA