Sfera Eonică 30

7/23/2019 Sfera Eonică 30

http://slidepdf.com/reader/full/sfera-eonica-30 1/48

Anul IV nr.28 Iunie 2015 Anul IV, Nr.30 Octombrie 2015



MEMBRI FONDATORI

N.N.Negulescu

- Iniţiator, prim fondator şi ex-director al revistei Constelaţii diamantine. - Iniţiator, prim fondator şi actual

director/redactor-şef al revistei RegatulCuvântului.

- Membru al Academiei

Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.- Director/Redactor-Şef al revistei SferaEonică.

Al.Florin Ţene

- Membru al Academiei

Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.

- Preşedinte al Ligii Scriitorilor Români.

ISSN 2286 - O5O9ISSN-L 2286 - O5O9

Parteneri culturali

Sfera Eonică



Colectivul de Redacţie:

Membri de OnoareAcademician Constantin Bălăceanu-StolniciProf. univ. dr. Ruxandra Vidu, Preşedintă a Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe (ARA)Scriitor, Dramaturg, Regizor, Corneliu Leu, Distins Promotor Cultural Membru Fondator al Uniunii Scriitorilor Români Membru Fondator al Uniunii Ziariştilor Români Membru Titular al Organizaţiei Internaţionale a Ziariştilor Membru Titular al Institutului Internaţional Jaques MartinProf.Dr.Adrian Botez, Membru al USR, Director al Revistei “Contraatac”Prof.univ.Dr. Jean Valery Popovici, ParisDwight Lucian-Patton, Director/Publisher, Revista “Clipa”, SUAVera Luchian-Patton, Editor in Chief/Publisher, Revista “Clipa”, SUAProf. univ. dr. Ion Paraschivoiu, membru ARA.Maria Diana Popescu, Redactor Şef-Adjunct la Revista “Agero”, Stuttgart, Director la Revista “Art Emis”,Director al Departamentului Art Emis Academy din cadrul Societăţii Culturale Art EmisCristian Petru Bălan, Membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe, SUAProf. Univ.Dr. Livia Vianu, Director MTTLC, Universitatea Bucureşti

Director/Redactor-Şef N.N.Negulescu, Membru LSR

Redactori Şe-AdjuncţiCezarina Adamescu, Membră USR Eliza Roha, Membră USR

Secretar DirectoratMarian Malciu, Membru LSR

Secretar General de Redactie:Ing. Rodica Cernea

Redactori AsociaţiIonuţ Caragea, Membru USR, Cofondator şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Româna dinQuebek, Membru de Onoare al Societăţii Scriitorilor din Judeţul NeamţGeorge Roca, Editor-Şef al Revistei „România Vip”, AustraliaSimona Botezan, Jurnalist de Limbă Română la Washington DC, Director-Adjunct al Ziarului „Mioriţa” SUA

Mariana Zavati Gardner, Membră a Royal Society of Literature, UK Octavian Dumitru-Curpaş, Publicist ArizonaSlavomir Alamajan, Scriitor, CanadaConstantin Roşu Pucu, Scriitor, Noua Zeelandă

Redactor Principal Tehnoredactare:Ing. Rodica Cernea

Coperta:Ing. Rodica Cernea

Responsabilitatea asupra conţinutului materialelor publicate revin autorilor Revista poate accesată la: http://www.regatulcuvantului.roE-mail Director/Redactor-Şef: [email protected]ţiile literare se transmit pe adresa redacţiei: Bd. Gheorghe Chiţu, Nr.61, Craiova Dolj, România, Cod 200541Tel.Redacţie: 0351.405.824

Redactori PrincipaliProf.Livia Ciupercă, Şefă Departament Critică LiterarăProf./Editor R.N.Carpen, Şef Departament ProzăDr. în Filosoe Adriana Mihaela Macsut, Şef Departament Filosoe,Hermeneutică CreştinăŞtefan Grosu, bursier doctoral Academia Română, doctorandla Şcoala de Filosoe, Univ. Bucureşti, Şef Departament Etică, TeologieDidacticăDr. Stelian Gomboş, Şef Departament Spiritualitate Creştină.

RedactoriDr. Elena-Maria Cernăianu, scriitoare

Scriitor Viorel Băetu, GermaniaProf. Mihaela OanceaLector univ.Dr. Alina Beatrice CheşcaLuca Cipolla, ItaliaProf. Lilia Manole, Republica Moldova.

Sfera Eonică



Mihaela Roşu Bînă.............................................................pag.5

Camelia Pantazi Tudor.......................................................pag.6

Ionel Necula.......................................................................pag.7

Stelian Gomboş..................................................................pag.8

Dorina Stoica....................................................................pag.12

Octavian D. Curpaş..........................................................pag.13

Eliza Roha........................................................................pag.14

Cornelia Păun...................................................................pag.15

Justin Dumitru..................................................................pag.20

Pop Stelu..........................................................................pag.20

Adrian Botez....................................................................pag.21

Cezarina Adamescu..........................................................pag.22

Vavila Popovici................................................................pag.24

Eliza Roha.......................................................................pag.25

Mihaela Oancea...............................................................pag.26

Lilia Manole....................................................................pag.27

Claudia Tănase................................................................pag.29

Viviana Poclid Dehelean.................................................pag.30

Mihai Cotea.....................................................................pag.31

Laurenţiu Bădicioiu.........................................................pag.32

Cristea Melania Angela...................................................pag.34

Lilioara Macovei.............................................................pag.36

Rodica Cernea.................................................................pag.37

Maria Filipoiu.................................................................pag.38

Stelian Gomboș...............................................................pag.39

Liliana Ardelean..............................................................pag.41

Jianu Liviu-Florian..........................................................pag.47

Responsabilitatea asupra co.nţinutului materialelor publicate ..revine autorilor.Creaţiile literare se transmit la adresa:regatul [email protected]

Revista poate accesată la adresele: http://www.regatulcuvantului.roe-mail director redactor-șef: [email protected] [email protected] redacţie: 0351.405.824Adresa redacţiei: Bd. Gheorghe Chiţu, nr 61, Craiova,Dolj, Romania, cod 200541

Sfera Eonică



Mihaela Roşu BînăLecţiile domnului Ibrahim

Subiecte precum diversitatea religioasă, prejudecățile sau toleranța revin tot mai acut în atenţialumii contemporane. Poate că nimeni nu poate aborda cu mai multă sinceritate un asemenea domeniusensibil ca Eric-Emmanuel Schmitt, scriitorul crescut într-o familie de atei, dar ulterior devenit creștin.

Religia este prezentă și în Domnul Ibrahim şi orile din Coran, o carte de dimensiuni reduse ca maitoate operele publicate până în prezent de scriitorul franco-belgian care înţelege criza de timp şi răbdare acontemporanilor săi. El caută un pretext, surprinde o situaţie, evitând eseul etico-demonstrativ, plicticos şi pedant, judecăţile de valoare, concluziile de orice fel. Mai mult ca sigur, experienţa didactică universitarăîi conrmă faptul că tinerilor le repugnă lecţiile de morală.

Pe de altă parte, autorul este un umanist de secol XXI ce pledează în aproape ecare text înfavoarea inţei, a frumuseţii interioare redescoperite şi a purităţii suetului. Personaje selectate din medii,

vârste şi culturi diferite găsesc neaşteptate punţi de comunicare. Domnul Ibrahim, privit drept arabul de pe strada evreiască, este de fapt un musulman sut născut în Turcia, care deține de mulțiani o băcănie într-un cartier din Franța. Lumea consideră că este înțelept, pentru că bătrânul zâmbește mult, vorbește puțin și toată ziuastă nemișcat pe taburetul din prăvălie. Dar nu el se aă în prim-planul poveștii, ci Moise zis Momo, un copil evreu de unsprezece ani,abandonat de familie, care fură din când în când conserve din magazinul domnului Ibrahim. Cartierul multietnic în care cei doi tăiesceste departe de a tolerant în ciuda diversităţii sale. Oamenii se acceptă şi convieţuiesc pentru că nu au altă soluţie, dar autorul nu uită săsugereze cu subtilitate marginalizarea celor doi. Domnul Ibrahim pare conştient de această stare de fapt, în timp ce Momo nu pare să ses-

izeze acest lucru cu privire la statutul propriu; însuşindu-şi comportamentul celor din jur, îl priveşte condescendent pe „arabul de la colţ”,şterpelindu-i consecvent din produse. Băiatul trăiește cu tatăl său deprimat într-un apartament întunecos și trist; băiatul spală, gătește șitrebuie să se descurce cu puținii bani primiți de la tatăl care îl neglijează. Mama a plecat la scurtă vreme după nașterea lui Momo, luându-lcu ea pe băiatul mai mare, Popol, pe care tatăl ursuz îl evocă adeseori cu regret și afecțiune. Bănuit pe nedrept că sustrage bani, Momose răzbună chiar la începutul poveștii, spărgând pușculița și cheltuind economiile cu o femeie uşoară de pe Rue Paradis. Inițierea în viațade bărbat nu înseamnă că Momo se maturizează și înțelege viața. El are multe de învățat și multe de schimbat în mentalitatea deprinsă dela tată, care nu mai crede în Dumnezeu și privește oamenii cu suspiciune și dispreț.

Apropierea de domnul Ibrahim are efecte benece asupra lui Momo, care descoperă puterea pe care zâmbetul o are asupra celordin jur, învață modalități ingenioase prin care strânge bani din puținul oferit de tată, aă că lentoarea este secretul fericirii și că “dacă vreisă înveţi ceva, nu citești într-o carte, ci vorbești cu cineva”.

Personajul principal se construieşte aproape singur şi nu putem spune că nu îi lipseşte complexitatea, în ciuda faptului că romanul

are dimensiuni reduse. Ca mulţi dintre eroii lui Eric-Emmanuel Schmitt, Moise are doza lui de candoare şi naivitate. Prozatorul stăpâneşteun anume tip de construcţie: trasând din câteva linii conturul personajului al cărui desen îl completează treptat, în mişcare, cu detalii plinede neţe. Zgândărind imaginaţia cititorului, Schmitt creează un cuplu hermeneutic inedit, din eroi la antipod: evreul adolescent şi arabulseptuagenar. Maestrul şi discipolul parcurg un periplu de iniţiere nu lipsit de surprize.

Cu blândețe și înțelepciune, domnul Ibrahim se ocupă de Momo substituindu-se tatălui mai tot timpul absent, cumpărându-i pantonoi pentru că „un bărbat își petrece viața în numai două locuri: e în pat, e în panto”, dezvățându-l să mai șterpelească „Momo, dacăfuri, măcar vino și fură de la mine”, oferindu-i importante lecții de viață, multe desprinse din Coranul pe care îl pomenește adeseori:„ceea ce oferi rămâne la tine mereu, pe când ceea ce păstrezi este pierdut pentru totdeauna.” Moise se maturizează treptat în urma acesteiîntâlniri decisive şi multiculturale cu domnul Ibrahim. Este şansa micii puşlamale dintr-un cartier periferic şi nu tocmai onorabil al unuioraş din Franţa zilelor noastre de a-şi scimba destinul şi de a se desăvârşi spiritual sub discreta şi înţeleapta supraveghere a unui mentorspiritual ce aparţine unei alte etnii, unei alte religii şi, nu în ultimul rând, unei alte culturi. Cu toate acestea valorile general-umane suntaceleaşi, iar micul evreu le descoperă treptat, cu surpriză şi bucurie.

„În zilele care au urmat, domnul Ibrahim mi-a vândut tot felul de ponturi ca să sustrag bani de la tata fără să se prindă: să îi dau lamasă pâine cumpărată cu o zi sau două înainte, după ce o încălzisem la cuptor; să îndoi cafeaua cu cicoare; să refolosesc pliculețele deceai; să lungesc beaujolais-ul lui obișnuit cu vin de trei franci și, ideea genială, care dovedea că domnul Ibrahim este tartor, să înlocuiesc pateul obișnuit cu cel pentru câini. (pag. 17)” Domnul Ibrahim şi orile din Coran este un microroman de formare şi în acelaşi timp o parabolă, cu accent pe mesajul umanistintrinsec, care se citeşte repede, pentru că cele 96 de pagini sunt bine scrise. Este mai degrabă o povestire, care merge în aceeaşi direcţiecu alte scrieri ale lui Schmitt, la fel de reduse în dimensiuni ca aceasta. Extrem de scurtă, dar foarte concentrată, povestea se parcurgeușor și cu plăcere; nu lipsesc accentele ironice sau comice.

Ca şi Odette Toulemonde, Monsieur Ibrahim et les eurs du Coran a fost ecranizat în 2003, cu Omar Sharif în rolul domnuluiIbrahim pentru care a primit și un Premiu César în 2004. Cred că este unul din puținele cazuri în care lectura cărții durează la fel de multca vizionarea lmului.

Domnul Ibrahim şi orile din Coran a fost scrisă inițial sub forma unei piese de teatru, inspirată de viața unui prieten al luiSchmitt, Bruno Abraham Kremer (căruia îi este dedicată cartea). În această versiune, personajul Momo își povestește copilăria la Paris

și relația cu bunicul Abraham. Ulterior, piesa a fost rescrisă sub forma unui scurt roman, al doilea din seria cu temă religioasă Ciclulinvizibilului, care curpinde șase cărți. Prima este Milarepa, iar a treia Oscar și tanti Roz.

Domnul Ibrahim şi orile din Coran este o carte prietenoasă, un mic roman de formare, congurat pe ideea înţelegerii, a iubiriişi a comunicării dintre oamenii. Metafora din titlu şi apoi secvenţa din nal reectă fără echivoc deplinul mesaj al textului.

-5-

Sfera Eonică



Camelia Pantazi Tudor RĂZVAN NICULA sau Zborul prin noapte

Mai citesc tinerii cărţi în ziua de azi? Este o întrebare la care multe persoane răspund negativ.Se spune chiar că în scurt timp nu se vor citi decât ediţii electronice. Viitorul în ceea ce priveşte lectura...sună rău. Totuşi nu e cazul să generalizăm şi nici să dăm verdicte denitive şi irevocabile. Iată că, untânăr absolvent al Facultății de drept a părăsit lumea în care ar putut avea parte de o carieră de invidiatşi de o situaţie nanciară pe măsură pentru a intra în lumea literaturii, conştient de harul său, fără a

interesat de avantaje materiale. A părăsit o lume care i-ar adus admiraţie şi bani şi s-a retras într-o alta- a iubirii, pentru că din volumele lui Răzvan Nicula răzbate iubirea sa faţă de arta scrisului, iar cititorii,marcaţi de această iubire, ajung să-i iubească creaţiile literare. Şi să citească!

Romanul Pedeapsa cerului (Editura Detectiv, 2014) este al doilea volum al lui Răzvan Nicula,însă primul pe care l-am citit. Incitantă carte, încă de la primul contact! Un volum de 420 de pagini, scris de un tânăr, poate să trezeascăinteresul în aceeaşi măsura în care poate să îndepărteze cititorul, prea ocupat cu problemele curente, de cele mai multe ori stresante. Şi,totuşi... uneori trebuie „să spună” aspectelor obişnuite ale vieţii - mai e şi mâine o zi, şi să se apuce de... citit. Iar romanul tânărului autoreste alegerea perfectă pentru a se delecta cu excelenta scriitură, şi în plus, pentru a se apleca asupra propriului interior.

Romancierul dovedeşte un adevărat curaj, nu numai prin numărul de pagini scrise, ci şi prin conceperea primului capitol al volu-

mului în care, în câteva pagini, cititorul este „aruncat” pe un tărâm al vrăjitoriilor, al legendelor, ceea ce ar putea să-l dezamăgească şi sălase cartea deoparte. Însă, scriitura îngrijită şi antrenantă îndeamnă la... lectură, un minunat prilej de a se lăsa cucerit de naraţiunea im-

pecabilă, de dialogurile care, în ciuda amplorii, nu devin plictisitoare, nu îşi pierd uenţa, ci dimpotrivă motivează parcurgerea paginilor

romanului. Talentul literar se alătură multiplelor cunoştinţe ale autorului, dovadă că iată, există oameni care citesc, chiar tineri. Răzvan Nicula s-a documentat pentru această carte în diferite domenii - religie, mitologie, lozoe, psihologie. Da, psihologie, pătrunzând, cusubtilitate, până şi în cea feminină.

Firul conducător al cărţii constă într-un principiu vechi şi adeseori tratat în literatură - cel al Binelui şi al Răului, pe care autorul îladuce din nou în atenţia oamenilor, dar într-o altă abordare. În concepţia sa, în ecare om există Răul, şi acesta poate sau nu înlăturat înfuncţie de propria putere interioară. Răul, în volumul Pedeapsa Cerului, se dezvăluie treptat, trezind interesul cititorului doritor să ae cese va întâmpla cu personajul central, Călin. Acesta mărturiseşte – „nu îmi amintesc deloc cu precizie când am început să simt cum creşteceva rău în mine. Era ceva necunoscut, nedenit, despre care nu am putut spune nimănui. Nu aveam ce să spun, nu ştiam ce să spun”.

În cele din urmă, autorul „punându-ne în faţa” unui vârcolac ne încearcă puterea de înţelegere. Mai devreme sau mai târziu va tre-

bui să pricepem că vârcolacul reprezintă de fapt un simbol al Răului existent în om. Ar greşit să considerăm drama lui Călin o povestecu vârcolaci. Aici este vorba despre drama omului care, conştientizând Răul din el, se străduieşte din răsputeri să-l elimine. Şi nu poate!Călin nu a putut. Nu l-a ajutat nici religia, prin cuvintele părintelui Daniel, nici iubirea faţă de Andra, nimic. Concluzia - suntem singuriîn faţa Răului, şi dacă ajungem să-i declarăm război, acesta „nu mai poate ajunge la capăt decât prin victorie sau înfrângere”. Finalul, trist,

permite o continuare, un al doilea volum, chiar dacă ar intriga din nou prin dimensiune. În denitiv, o carte se citeşte sau nu în funcţiede cât de mult atrage cititorul. Atunci când nu simţi timpul trecând, aplecat asupra ei, numărul de pagini nu contează. Cine ştie? Poate înurmătorul volum Răul va învins... Sperăm şi aşteptăm. Având o tematică diferită comparativ cu volumul Pedeapsa Cerului, romanul de debut al lui Răzvan Nicula - Nevermore sau incur -

siune pe drumul spre Niciodată, apărut în anul 2009, la Editura Digital Data Cluj, a fost o altă surpriză plăcută oferită de tânărul autor cenu împlinise încă 30 de ani. Povestea de dragoste în jurul căreia se construieşte romanul zguduie puternic interiorul oricărui cititor care atrecut prin suferinţă în iubire. De fapt, se intersectează într-un mod inedit două poveşti de dragoste cu acelaşi nal nefericit. Povestitorul,adresându-se direct cititorului, este „un r de praf, un r de cenuşă universală care zboară de colo colo. Un gând. O aparenţă, o iluzie....Un prieten al oricui are nevoie de unul”, este un „Gardian” care de dincolo de spaţiu şi timp, trecut în - Niciodată , speră să-l ajute, să-lsalveze pe cel aat, în prezent, în chinul pierderii iubirii. Din ambele perspective, a „Gardianului” şi a personajului principal îndrăgostitde Luiza, se „disecă” inima suferindă cu o dexteritate demnă de cel mai n psiholog. Consideraţiile privind sentimentul iubirii şi al legă-

turii de dragoste dintre un bărbat şi o femeie arată că tânărul autor este un bun cunoscător al suetului îndurerat, conducând la întrebarea

dacă nu cumva el însuşi a trecut prin asemenea suferinţe. Iubire, durere, singurătate. O femeie a plecat, după şase ani, de lângă bărbatulcare „o iubea enorm” dându-i forma “femeii ideale, femeii pe care o căuta” pentru motivul că el nu era de acord (încă!) să aibă împreunăun copil. Părăsirea produce o cădere interioară bărbatului, suferinţa aruncându-l pe drumul spre Niciodată. Ce înseamnă Niciodată? Poateînsemna multe, un alt motiv ce conferă atractivitate romanului. Poate însemna – Niciodată nu o voi mai vedea pe femeia iubită. Niciodatănu voi mai putea iubi. Niciodată nu voi mai trăi. Ar putea să însemne şi - Niciodată nu voi mai idealiza, pentru că proiectând idealul meuîntr-o femeie, în loc să o accept şi să o iubesc aşa cum este, şansele mele de a mă înşela din nou sunt la fel de mari. În opinia autorului,călătoria pe drumul spre Niciodată “nu se sfârşeşte decât odată cu viaţa. Sau poate nici atunci”. De altfel, ultimele două paragrafe aleromanului lovesc în cititor asemenea unei lame de cuţit înpte într-o rană ce se străduieşte să se închidă. Curge sânge. Lacrimi şi sânge,iată cum aş putea caracteriză în două cuvinte cuprinsul volumului în care autorul uimeşte prin pătrunderea, cu multă sensibilitate, sub oformă poetică, în universul atât de delicat al iubirii. Înserând, din când în când, versuri în acest roman atât de dragoste, cât şi psihologic,Răzvan Nicula își demonstrează talentul şi în creaţia lirică.

Schimbarea este singura care nu se schimbă, noi oamenii suntem aşadar supuşi schimbării. Nu putem arma că Niciodată varămâne - Niciodată. Durerea revărsată din roman este durerea unei inimi sângerânde, care nu lasă loc decât pesimismului şi singurătăţiiinterioare. La acel moment! Dar, puterea de a învinge durerea, de a grăbi vindecarea se aă în noi înşine. Nu este doar părerea mea. Săne întoarcem la Pedeapsa cerului, a cărei încântătoare lectură se sfârşeşte cu o concluzie clară - Răul din noi poate înlăturat prin propria putere interioară. Şi, atunci, se impune o întrebare - de ce nu ne-am putea elimina singuri suferinţa din iubire care devine de fapt un... Rău? Ce ne trebuie? Doar Putere. Suntem oameni, şi avem datoria faţă de noi înșine să ne bucurăm de viaţă, să nu ne întunecăm suetele,să nu ne lăsăm doborâţi, să înlăturăm Răul din noi. Lumina suetului reprezintă calea spre evoluţie, calea spre lipsa regretelor că ne-amirosit viaţa. Lumina suetului înseamnă iubire. Întunericul trebuie învins cu Forţa din noi. Să rămână numai acolo unde îi şade lui bine

-6-

Sfera Eonică



– în noapte, în noaptea de unde ne putem extrage liniştea atât de necesară limpezirii minţii şi punerii pe hârtie a gândurilor nopţii, aşa cuma făcut-o cu măiestrie Răzvan Nicula în volumul de proză scurtă Din gândurile nopţii, apărut de curând la Editura Betta.

Pentru tânărul autor noaptea este o prietenă mult iubită care îşi întinde mantia magică peste gândurile celui fără somn pentru a letransforma în mici bijuterii literare, aşa cum sunt toate textele din acest nou volum de aproape 300 de pagini. Trecând cu uşurinţă de lameditaţia lozocă asupra vieţii şi a morţii, la explorarea universului suetesc al omului, la analiza psihologică, autorul dezvăluie pro-

pria lume interioară în care tristeţea şi însingurarea ocupă un spaţiu considerabil. Sensibilitatea, maniera poetică a stilului, profunzimeagândirii, frumuseţea suetească, alături de un talent literar remarcabil, bucură, chiar mângâie, pe alocuri, suetul cititorului. Admirabileste curajul lui Răzvan Nicula (deşi nu e prima oară, dacă amintim începutul romanului Pedeapsa Cerului), de a deschide volumul cutextul Monolog . Autoironia şi autocritica îl intrigă pe acela care „îndrăzneşte” să înceapă lectura. Autorul însuşi devine un personaj, un

om plin de defecte recunoscute, năzuind să ajungă scriitor. În al doilea text – Începuturi, sub forma unui dialog cu accente umoristice,mărturiseşte că s-a născut să e scriitor, că s-a născut să zboare. Zborul său este scrisul, şi zburând prin noapte a ajuns să scrie încă unvolum care demonstrează că Răzvan Nicula este SCRIITOR.

Prin cele trei cărți de până acum tânărul autor creează o lume, o lume fascinantă prin delicateţea suetească, prin agerimea minţii, prin înzestrarea intelectuală. O lume a autorului, dăruită nouă, cititorilor, cu generozitate. O lume în care odată pătrunşi ne putem izbide adevăruri crezute uitate, de adevăruri cărora le aăm conrmarea, de lovituri de pumnal care rănesc sau redeschid răni, de valurileînvolburate ale singurătăţii. Apoi, ne putem găsi puterea interioară de a renaşte. De a renaşte prin noi înşine şi prin iubire.

„Suetul fără iubire se stinge şi se oleşte, se chirceşte transformându-se într-un bulgăre de tină, noroit de ploi şi uscat de soare până când, în timp, devine un bolovan colţuros şi rigid, zadarnic în propria-i existenţă, cu un scop uitat, pierdut şi nerealizat. Şi omeniadin acela care ajunge astfel se pierde şi ea, lăsând locul unei gândiri reci şi precise ca bisturiul unui chirurg, un bisturiu incapabil să (mai)simtă căldura sângelui şi pulsaţia arterei, gata doar să lucească înorător pătat de seva vieţii, a existenţei” (Din gândurile nopţii - Raţiune).

Ionel NECULA

ADRIAN BOTEZ – MONOGRAF AL POETULUI EMIL BOTTA1

Cunoscutul cărturar adjudean, Adrian Botez, din claustrarea sa de provincial sortit anonimatului, ne scutură, iar, din amorţire, cu ocarte care ar trebui să complexeze scrobita cercetare românească, cu ifosele ei direcţionare. Suntem în postmodernism, iar pe steagul săueste înscris, printre altele, şi postulatul unui asalt al periferiei şi provinciei asupra unui presupus centru autocrat.

Sigur, autorul nu se încolonează sub faldurile acestui drapel, nu se războieşte cu nimeni şi nu asaltează vreun centru cu pretenţii dis-

pecerale, dar reabilitează provincia, reabilitează cercetările de geograe culturală posibilităţile intelectualilor ei de a se angaja în cercetărifundamentale, şi de a optimiza lucru bun şi temeinic aşezat, ceea ce decomplexează lumea cărturărească disipată prin ţară, în condiţiimai puţin prielnice cercetărilor serioase. Noul său volum Emil Botta – închinător înfrânt Eminescului…?! (Editura Rafet, Rm. Sărat,

2015) este, mărturiseşte într-o succintă notaţie, cadoul autorului făcut municipiului Adjud redându-i-l astfel, din punct de vedere spiritual pe poetul său emblematic.

Adevărul este că poetul Emil Botta era scăpat din atenţia criticii literare, că opera lui, în linii generale a rămas xată în ediţii princeps,de restrânsă circulaţie şi puţini critici s-au mai aplecat asupra vieţii şi operei lui – amândouă fabuloase şi de o originalitate sui generis.Dacă-i adevărat, şi este cu siguranţă, că importanţa unei localităţi este direct proporţională cu numărul şi importanţa personalităţilor pecare le-a furnizat societăţii şi istoriei, atunci Emil Botta împreună cu fratele său, actorul şi eseistul Dan Botta, reprezintă - are dreptateAdrian Botez - personalităţile emblematice, reperele locului şi mândria ecărui adjudean. Sigur, ulterior, numărul oamenilor de culturălegaţi prin rădăcini sau prin alte re ombilicale de ţinutul Adjudului se va îmbogăţi cu alte nume importante, dar fraţii Botta rămân stâlpi-torii spiritului adjudean şi mă bucur sincer că s-a găsit, în sfârţit, cineva care să se aplece asupra lor, să-i supună unui demers hermeneuticşi să-i readucă în atenţia publică. Deşi nu este un om al locului, profesorul Adrian Botez s-a identicat cu toposul adjudean şi-a ridicat, atât cât îi stă în posibilitate unuiom, nivelul vieţii spirituale locale, implicându-se sporitor, ca profesor şi ca redactor al revistei Contraatac, în toate problemele culturale

ale locului - fapt recunoscut deja de comunitate, care l-a declarat cetăţean de onoare al Adjudului.Ultima sa ispravă livrescă, monograa poetului Emil Botta, este nu doar un cald omagiu adus poetului uitat şi puţin cunoscut, dar şi o patetică recunoaştere a integrării autoruluiîn viaţa spirituală a comunităţii, în tradiţia şi în fondul de simţire al adjudenilor. Spre cinstea sa, administraţia municipiului a recunoscutefortul autorului şi-a găsit resursele necesare pentru editarea acestei lucrări, care nu-l reprezintă doar pe autor, ci legitimează însăşi dis-

poziţia spirituală a localnicilor şi contribuţia lor la constituirea patrimoniului naţional de valori. Cartea este, înainte de toate, o hermeneutică a poeziei lui Emil Botta, dar o hermeneutică harică şi laborioasă, cu mari descinderi bibliograce şi cu un simţ acut al perceperii esenţei. Cu ceva timp în urmă, autorul a publicat o monograe consacrată MitropolituluiDosoftei, carte fundamentală pentru înţelegerea începutului literaturii noastre şi a locului ocupat de cinstitul părinte în devenirea culturiiromâneşti. Am remarcat atunci, în cronica ce i-am consacrat-o că autorul a luat creaţia eminesciană ca paradigmă şi ca reper pentruînţelegerea psalmilor lui Dosoftei. Este una din convingerile lui Adrian Botez că toată cultura românească trebuie raportată la Eminescu,iar Dosoftei n-a fost decât un precursor şi un vestitor al omului deplin din cultura românească

Nu încape îndoială că situându-se într-un azimut aşa de înalt autorul monograei despre care ne-am propus să vorbim în aceste rân-

duri, nu putea să greşească nici în hermeneutizarea hipersensibilului poet, Emil Botta. Tot din această perspectivă generoasă este privit şiEmil Botta, mai exact din perspectiva arheică plăsmuită de autorul Luceafărului pentru înţelegerea lumii. Ce este Arheul? Eminescu nudezvoltă ideea în toate articulaţiile ei epistemice, dar oferă suciente indicii pentru a-i conferi funcţie de concept esenţial şi paradigmatic pentru procesarea logică a mecanicii existenţei. Într-un fel, lumea arheică este o altă lume a ideilor pure din care Platon deriva pluralitatea ________________ 1 -Adrian Botez – „ Emil Botta – inchinator înfrânt Eminescului...?! ARHEII EMILBOTTIENI ”, Editura Rafet, 2015, Rm. Sărat.

-7-

Sfera Eonică



ontologică. Tot ceea ce alcătuieşte lumea sublunară descinde din această presupusă lume arheică şi reprezintă întruchipări sau întrupări aleacesteia. Arheul, mai precizează Eminescu, trăieşte în poveşti, în plăsmuirile oamenilor Operând cu acest concept, în hermeneutizarea poeziei lui Emil Botta, autorul îl consideră deja un succesor al lui Eminescu. În liniigenerale, Adrian Botez conservă sensul original şi semnicaţia consacrată despre arheu, dar îl complineşte şi cu alte nuanţe noi, arhetipaleextrase din cultul tracic, ceea ce îi conferă valoare prototipală şi expresie de duh pentru neamul românesc. Opinia noastră, mărturiseşte şiautorul, este că şi Emil Botta (ca şi fratele său Dan) îşi datorează acest prima movens al Poeziei sale lui MIHAI EMINESCU (p. 22). Cei

doi poeţi adjudeni circumscriu aceeaşi ontologie eminesciană, doar că este împregnată, copios cu valenţe apotropaice preluate din istoriaveche şi medievală a românilor, şi din fondul nostru de credinţe străbune. Să nu uităm, precizează şi Adrian Botez, că orice cultură a fost,

mai întâi CULT şi orice act artistic trăieşte tocmai prin suspendarea timpului istoric. (p.31). Nu se poate separa cultura naţională de SPIRITUL NAŢIONAL – acea structură inefabilă , prototipată într-un Arhanghel al neamului,

care imprimă caracteristicile de simţire, gândire, comportament etc (p.33). Or, la noi, la români, funcţia aceasta de Arhanghel al neamuluirevine lui Mihai Eminescu, aşa cum spiritul englez este prototipat de Shakespeare, iar cel german de Goethe, dublat de Bethoven. Existăînsă, precizează autorul, şi etnii, precum Franţa, la care spiritul naţional nu derivă şi nu s-a întrupat într-un model existenţial prototipal,cu prelungiri transcendente, ci se dispersează într-o pluralitate de acte şi acţiuni care nu se revendică dintr-un punct central protoistoric,cu valoare indicativă şi de îndreptar pentru întreaga ei devenire spirituală. Eminescu este Orfeul românilor, este Orfeul hristic care a dat un sens şi un rost devenirii româneşti – în istorie şi în lume şi dinînălţimea acestui punct trebuie privită şi poezia fraţilor Botta.

Stelian Gomboş

Sfânta Împărtăşanie este Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos pe Carele primim la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie “spre iertarea păcatelor şi spre viaţa

de veci”.... Interviu cu Î.P.S. Părinte Dr. Seram Joantă – Arhiepiscopul Ortodox Român al Ger -maniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Europei Centrale şi de Nord

Viaţa duhovnicească aşa cum este trăită în Biserică nu poate epuizată în cuvinte. SpeciculOrtodoxiei autentice nu este teoria pe marginea adevărurilor de credinţă, ci închinarea aşa cum spune şiSfântul Evagrie Ponticul în cuvintele: “teolog este cel care se roagă şi cel care se roagă este teolog.” Ele-

mentele fundamentale ale Ortodoxiei sunt: Sntele Slujbe şi Sntele Taine, Sfânta Liturghie şi Dumneze-

iasca Euharistie, Eclesialitatea, angajarea ascetică şi mistică în corabia Bisericii, pentru că viaţa creştină

presupune un efort, o nevoinţă şi existenţa reperelor dogmatice. Practicarea lor conduce la libertatea Duhului, la dobândirea snţirii şisnţeniei precum şi la întalnirea, sacramentală, mistică, liturgică şi euharistică cu Domnul nostru Iisus Hristos – Care este „ieri, azi şi înveci Acelaşi”. Dar ştim oare cu adevărat ce implică această primire a lui Iisus Hristos în trupul nostru? Un răspuns, în acest sens, ni-l dăÎnaltpreasnţitul Părinte Dr. Seram Joantă, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Centrale şi de Nord, care ne-a vorbit despre vredniciaşi posibilitatea unirii cu Iisus Hristos prin Sntele şi Dumnezeieştile Sale Taine.

Stelian Gomboş: - Înaltpreasnţia Voastră, mulţumindu-vă pentru dragostea şi bunătatea de a-mi acorda acest interviu, acum, cu prilejul împlinirii a douăzeci de ani de rodnică, frumoasă şi binecuvântată slujire arhipăstorească şi mitropolitană în diaspora româneas-că, totodată aându-ne în Anul Omagial Euharistic – al Sntei Spovedanii şi al Sntei Împărtăşanii, şi înainte de a trece la subiectul

propriu zis consacrat acestui interesant dialog, vreau să discutăm de faptul că vă desfăşuraţi activitatea, iată, de douăzeci în Occident – ca Arhiepiscop şi Mitropolit, unde aţi avut prilejul să observaţi cum evoluează diaspora românească. Dacă până în anul 1989 aceastădiaspora era formată, cu precădere, din refugiaţi politici, deci o diaspora politică, după acest an marea masă a emigranţilor a fost for -mată din proletari şi intelectuali care îşi căutau o viaţă materială mai bună. În cele ce urmează, aş dori să abordăm problema identităţiireligioase, a culturii româneşti şi a înţelegerii ecumenismului, într-o diaspora radical schimbată după anul 1990. Dar înainte de a intraîn această problematică, aş dori să ne evidenţiaţi câteva informaţii şi date generale cu privire la structura Mitropoliei pe care o păstoriţidin anul 1994. Mitropolitul Seram Joantă: - Da! Înainte de orice aş dori să vă spun că tipul de diasporă pe care l-aţi descris adineauri, îl numimdiasporă economică. Exilul de altădată, impus de regimul comunist, astăzi a dispărut. Acest tip de diasporă a cunoscut o adevărată ex -

plozie după anul 1989. În ce priveşte Mitropolia Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, vă pot spune că a fost îninţată în anul 1993 lacererea unui număr impresionant de români din Germania, ea rupându-se de Arhiepiscopia Europei Occidentale şi Meridionale îninţateîn 1948 de mitropolitul Visarion Puiu. Desigur la început a fost şi ea Arhiepiscopie. Deci din anul 1993 Europa Centrală şi de Nordformează o entitate religioasă constituită în Mitropolia noastră din două entităţi Arhiepiscopia Germaniei, Austriei şi Luxemburgului, iardin anul 2008 avem o Episcopie a Europei de Nord. Jurisdicţia noastră se întinde aşadar asupra acestor ţări. Suntem trei episcopi în toatăMitropolia: Eu, ca mitropolit, P.S. Macarie care vine de la Cluj Napoca, la Stokolm (pentru Europa de Nord) şi P.S. Episcop Vicar SoanBraşoveanul cu sediul la Munchen.

- Câte parohii aveţi acum în Mitropolia Germaniei şi a Europei de Nord? Aveţi suciente biserici pentru ocierea serviciilor reli-

gioase?

- La ora actuală avem 70 de parohii, în Germania, Austria şi Luxemburg, mai multe lii, aproximativ 70 de preoţi şi mai mulţidiaconi. Problema care ne frământă şi a făcut-o de la bun început este aceia a construirii de biserici, de locaşuri proprii. În anul 1994,când am fost instalat ca mitropolit, în teritoriul canonic al Mitropoliei noastre, aveam doar două biserici la Malmö (Suedia) şi o capelăla Salzgitter, în rest, absolut nimic. La ora actuală, după un efort constant pe această linie, avem aproximativ 15 biserici care ne aparţin.Unele cumpărate altele construite ca cele de la Viena sau Salzburg, altele primite ca cea de la capucinii dintr-un orăşel din Austria.

-8-

Sfera Eonică



Avem, aşadar, zece biserici pentru cincizeci şi cinci de parohii. Vă daţi seama patruzeci şi mai bine de parohii nu au biserici proprii undesă poată sluji preoţii! Slujim în biserici romano-catolice sau protestante pe care le închiriem sau în care suntem lăsaţi să slujim. Misiuneanoastră este foarte limitată din cauza lipsei de biserici. Avem nevoie chiar de nişte săli în care să rămânem după Sfânta Liturghie, e pentru o masă, e pentru o cafea, astfel având posibilitatea să ne cunoaştem mai bine, dat ind faptul că majoritatea credincioşilor par -curg uneori sute de kilometri pentru a putea participa la Sfânta Liturghie; sau pentru participarea la întruniri şi conferinţe. Toate acesteacu scopul de a păstra, aşa cum aţi spus şi dumneavoastră, identitatea noastră ortodoxă românească, culturală, naţională. Eu insist aici, şiacolo, pe faptul că dacă suntem români noi trebuie să conştientizăm că avem o identitate a noastră proprie. Nu poţi să i european, uni-versal fără o identitate proprie locală. Fiecare om în această lume s-a născut într-un anumit loc, a fost marcat de o cultură de o tradiţie, deo confesiune religioasă căreia îi aparţine. Oriunde merge în lume duce cu el această zestre. La fel şi noi românii ne ducem în Occident sau

în altă parte, suntem totuşi români plecaţi dintr-o ţară, dintr-o Biserică, dintr-o cultură, dintr-o limbă. Ori, dacă le uităm sau nu vrem săţinem cont de acestea ne vom desgura identitar. Nu putem europeni, occidentali, nu pot german decât în măsura în care sunt român pentru că asta e identitatea mea. Şi atunci mă adaptez noilor condiţii fără să neg nimic din identitatea mea. Pentru că dacă aş face-o m-aşdesinţa ca om şi nimeni nu mi-o cere, nimeni nu pretinde să-ţi negi identitatea, dar mă îmbogăţesc, cresc, mă dezvolt cu ceea ce întâlnescacolo şi nu mă desgurez uitând cine sunt... . - Aş face chiar o comparaţie. Dacă vom privi o pădure în ansamblul ei ea este o unitate de copaci. Apropiindu-ne mai mult, vom

putea observa, că sunt diferite esenţe lemnoase. Fagul este fag, pinul este pin, salcâmul este salcâm. Cu alte cuvinte, nu este nici o prob-lemă faptul că românii se adaptează şi se integrează în societăţile occidentale, dar este esenţial să nu-şi uite esenţa. Se vorbeşte foartemult despre capacitatea intelectuală deosebită a românilor, însă şi despre problema că se pierd foarte repede ca grupuri identitare prin-tr-o adaptare precoce... se integrează foarte repede, dar la fel de repede îşi renegă identitatea naţională şi religioasă. Aţi simţit această

fragilitate spiritual-identitară la românii din Occident? - Da, aşa este! Doar că în ultimul timp acest fenomen de absorbţie identitară, datorită Bisericii, este din ce în ce mai rar întâlnit.

Nici o altă instituţie românească din Occident nu face atât de mult pentru păstrarea identităţii românilor. Trebuie precizat că Biserica nuîncearcă crearea unor ghetouri etnice. Departe de noi gândul acesta! Dorim să ne integrăm, este resc, este normal, altfel ai ca un intrus,dar fără pierderea identităţii. Şi atunci eu nu înţeleg de ce unii dintre românii noştri nu vor ca copiii lor să înveţe acasă limba română, saula şcolile de duminica. Unii români sunt reticenţi spunându-şi că e mult mai bine ca pruncii lor să înveţe limba germană sau franceză saualtă limbă şi să nu-i mai încarce cu limba română. Aceasta este o gândire total nesănătoasă, pentru că copilul învaţă uşor mai multe limbiîn acelaşi timp, iar acest lucru este o îmbogăţire. Ori, noi încercăm să-i sensibilizăm şi îi îndemnăm să-şi înveţe copiii limba română, pentru că germana sau oricare altă limbă o pot învăţa foarte uşor. Sigur, sunt multe cazuri, şi sper că sunt majoritare a celor care vorbesc,cu copii în limba română, acasă. Noi insistăm foarte mult pe această identitate care nu numai că este atât de bogată pentru că este vorba deOrtodoxie. Nemţii, occidentalii în general, catolici şi evanghelici când se apropie de valorile Ortodoxiei realizează bogăţia extraordinarăşi faptul că acesta este creştinismul autentic, creştinismul care are vână mistică, spirituală, duhovnicească, cum nu au celelalte confesiunicare înseamnă de fapt, salvarea omului modern. Nu o spunea Malraux acum aproape o sută şi mai bine de ani că viitorul creştin va mistic sau nu va deloc? Ori Steven Runciman, un mare bizantinolog englez, spunea că viitorul creştinismului este Ortodoxia, pentru di-mensiunea ei mistică, sacramentală, Liturghia ei, pentru frumuseţea icoanelor ei, pentru faptul că pune accentul pe interiorizarea omului pe unirea minţii cu inima cu liturghia ei, ori asta îl salvează pe om. Omul modern se împrăştie în lumea care vine asupra lui ca un tăvălug.Tu, ca om, dacă nu ai resorturi interioare, nu te uneşti cu Dumnezeu în inima ta, nu mai ai capacitatea să-ţi cobori mintea în inimă şi să teuneşti cu Dumnezeu, să te interiorizezi prin rugăciune, să te laşi inundat de frumuseţea rugăciunii, prin care primeşti puteri noi, curaj, te pierzi în lumea aceasta; şi deci dacă noi avem această identitate, atât de bogată râvnită de alţii trebuie să ne bucurăm de ea. Occidentalii îşidau seama că au pierdut această vână spirituală, de aceea mulţi dintre ei caută adevărul în religiile orientale care îi ajută să se interiorizeze,ori noi avem aici Ortodoxia noastră. Este datoria ortodocşilor să ne ducem în lume să transmitem lumii bogăţia noastră cum încercăm săfacem noi. Să ştiţi că rămân uimit de cât interes poate ridica o biserică Ortodoxă în Occident. De exemplu biserica noastră din Nürenberg: primim anual sute, dacă nu chiar zeci de mii de grupuri care rămân uimiţi de frumuseţea picturilor. Ascultă cu atât interes când le vorbimde spiritualitatea ortodoxă, de Liturghia uşoară, de rugăciunea lui Iisus, de monahismul nostru, şi mulţi s-ar converti imediat, numai cănu e uşor să te converteşti, pentru că trebuie să renunţi la ceva... noi slujim în limba română acolo ori aceştia nu înţeleg limba, este foartegreu, dar ei sunt entuziazmaţi.... iar noi poate ne ruşinăm de ea ... - Sau ne păzim, ne ferim de ea...

- Ne ascundem, nu o cunoaştem, foarte mulţi nu o cunoaştem, este adevărat că suntem superciali. Ne ducem în Occident dar nuştim mare lucru despre Ortodoxie, nu o cunoaştem ci doar armăm că suntem ortodocşi. Marea şansă pe care o avem sunt parohiile ce seînmulţesc tot mai mult şi că românii noştri pot avea la îndemână Biserica. Dacă nu au avut-o la îndemână acasă, pentru că au ignorat-o,acolo întâmpinând mai multe greutăţi şi trăind oarecum drama împrăştierii a plecării de acasă, pentru că este o dramă este o suferinţă, iaracest sprijin îl poţi găsi doar în Biserică. Şi, Dumnezeu să e lăudat, că avem aceste biserici. Când te duci în Italia, în Spania, unde suntfoarte mulţi români, este o viaţă extraordinar de ferventă, de dinamică. Toată lumea cântă, preoţii slujesc frumos, pentru că noi episcopiiam zis să m misionari şi să slujim Sfânta Liturghie foarte frumos şi foarte inteligibil, să citim rugăciunile cu voce tare şi inteligibil.Să citim rugăciunile cu voce tare. La snţirea darurilor de pildă să citim cu voce tare să se coboare Duhul Sfânt... Să e pâinea aceasta..., iar credincioşii să rostească Amin! Cu alte cuvinte, Aşa să e Doamne, pecetluind prin răspunsul lor rugăciunea preotului. Pâineasă se transforme în Trupul Domnului iar vinul în Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Oamenii devin conştienţi de ceea se întâmplăla Sfânta Liturghie dacă participă activ. Mulţi declară că trăiesc Sfânta Liturghie aşa cum nu au trăit-o în ţară. Mulţi nu au participat laLiturghie în ţară, iar în Occident şi-au descoperit propria identitate ortodoxă. Se întâmplă adevărate minuni în acest sens prin lucrarea

pastoral - misionară a Bisericii noastre... - Înaltpreasnţite Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Seram, în altă ordine de idei, revenind acum la tema şi subiectul propriuzisal acestui dialog, acela al Sntei Liturghii şi Dumnezeieştii Euharistii, indcă ştiu că sunteţi foarte preocupat de acest subiect deosebitde important din cadrul spiritualităţii noastre, vă rugăm să ne precizaţi şi să ne lămuriţi ce este, de fapt, Sfânta Împărtăşanie pentru uncreştin ortodox? - Sfânta Împărtăşanie este Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos pe Care le primim la Sfânta Liturghie “spre iertarea

-9-

Sfera Eonică



păcatelor şi spre viaţa de veci”. După ce a săturat mulţimile în pustie cu cinci pâini şi doi peşti şi cunoscând că iudeii au să vină să-L iacu sila ca să-L facă rege pentru a-i hrăni mereu în chip minunat, Mântuitorul le vorbeşte oamenilor despre “pâinea vieţii”, “pâinea ceavie” sau “mâncarea cea nepieritoare” din care cine mănâncă nu va mai ămânzi în veci. Apoi le spune: “Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va în veci. Iar pâinea pe care Eu voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu” (Ioan6, 5-55). Mai târziu, la Cina cea de Taină, Mântuitorul instituie Taina Euharistiei, prefăcând, prin binecuvântare, pâinea şi vinul în trupulşi sângele Său cu care îi împărtăşeşte pe ucenici: “Luaţi mâncaţi, acesta este trupul Meu… Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângeleMeu…” şi-i îndeamnă să facă aceasta spre pomenirea Sa. Este ceea ce au făcut Apostolii şi primii creştini şi ceea ce facem şi noi astăzila ecare Sfântă Liturghie, când prin rugăciunea preotului şi a credincioşilor Duhul Sfânt transformă ofranda de pâine şi vin în Trupul şiSângele Domnului cu care ne împărtăşim. Astfel Iisus Hristos îşi continuă prezenţa în lume nu numai duhovniceşte, ci şi în chip văzut,

sub forma pâinii şi a vinului euharistic. - Înaltpreasnţia Voastră, care este efectul împărtăşirii cu Sntele Taine asupra noastră? Ne putem mântui fără Sfânta Împărtăşanie? - Fără împărtăşirea cu Sntele Taine nu putem trăi cu adevărat în Iisus Hristos, nu putem avea viaţă în noi. “Adevărat, zic vouă,dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângeleMeu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6, 53-54). Nu ne putem deci mântui fără să ne împărtăşim cu Trupul şiSângele Domnului. Tocmai de aceea copiii, după Botez şi ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, primesc imediat şi Sfânta Împărtăşanie. Înacelaşi timp, Sfânta Împărtăşanie este pentru creştini adevărată mâncare şi adevărată băutură care ne ajută să creştem în Iisus Hristos şi sădevenim una cu El. Mântuitorul zice: “Trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meuşi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 55-56). Dacă nu ne hrănim mereu cu Iisus Hristos din Sfânta Împărtăşanienu putem creşte duhovniceşte şi, cu atât mai mult, nu putem deveni una cu El. Sfânta Împărtăşanie ne transformă, încetul cu încetul, înIisus Hristos Însuşi. Căci “rea celui mai tare schimbă rea celui mai slab”, zic Părinţii. Cei care nu vor să se împărtăşească - şi aceştia,din păcate, sunt majoritatea credincioşilor noştri de astăzi - rămân departe de Iisus Hristos, chiar dacă li se pare că-L urmează. Când

Mântuitorul nostru Iisus Hristos vorbea despre pâinea cea vie care este Trupul Său şi zicea că cine nu mănâncă din această pâine nu areviaţă în el însuşi, mulţi din cei ce-L urmau L-au părăsit căci spuneau: “Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte” (Ioan 6, 60).Aşa şi astăzi, mulţi nu înţeleg rostul Sntei Împărtăşanii şi stau departe de ea, spre marea lor pagubă. - Cât de des trebuie să primim Sfânta Împărtăşanie? Vă rugăm să ne explicaţi dacă regula de 40 de zile între cuminecări estecorectă. - În mod normal, toţi cei care participă la Sfânta Liturghie, care este Jertfa nesângeroasă şi Cina Domnului, trebuie să se împărtăşeas-că. Nimeni nu se duce la o cină fără să mănânce ceea ce i se pune înainte. Altfel jigneşte pe cel ce oferă cina. Canoanele (8 şi 9 aleSnţilor Apostoli, 2 al Sinodului VI Ecumenic, 1 al Sinodului VII Ecumenic…) condamnă pe cei ce participă la Sfânta Liturghie şi nu seîmpărtăşesc. Împărtăşirea la 40 de zile este o tradiţie recomandată de mulţi dintre duhovnicii noştri, dar ea nu poate susţinută teologic.Dacă suntem consecvenţi cu teologia euharistică, toţi membrii Bisericii, deci toţi creştinii, sunt ţinuţi să participe în ecare duminicăla Sfânta Liturghie şi să se împărtăşească cu Sntele Taine. În cazul în care săvârşim păcate grave, de moarte, cădem din starea de harşi ne pierdem calitatea de membri ai Bisericii, deci nu mai putem participa la Sfânta Liturghie şi nu ne mai putem împărtăşi cu SnteleTaine decât după ce ne spovedim şi împlinim un canon de pocăinţă. În rugăciunea de după spovedanie, preotul duhovnic se roagă luiDumnezeu, zicând “… împacă-l şi-l uneşte (din nou) pe dânsul cu Sfânta Ta Biserică…” Spovedania deci ne repune în starea de har saude membri ai Bisericii. În vechime, cei opriţi de la Sfânta Împărtăşanie părăseau biserica odată cu catehumenii, la ectenia “cei chemaţiieşiţi…” Mulţumim lui Dumnezeu că foarte mulţi din credincioşii noştri, în primul rând copiii şi cei în vârstă, nu trăiesc în păcate demoarte. Aceştia ar trebui încurajaţi de preoţii duhovnici să se împărtăşească cât mai des, chiar regulat. Iar dacă nu fac aceasta preoţii,credincioşii înşişi trebuie să ceară să se împărtăşească cât mai des cu putinţă. - Care sunt criteriile, condiţiile şi obligaţiile pentru a primi Sfânta Împărtăşanie? - Singura condiţie pentru a primi Sfânta Împărtăşanie este aceea de a nu trăi în păcate de moarte care alungă de la noi harul DuhuluiSfânt, ne despart de Iisus Hristos şi de Biserică. Păcatele cele mai grele sunt lepădarea de Iisus Hristos sau necredinţa, crima (inclusivavortul, dar şi folosirea anticoncepţionalelor pentru că acestea toate provoacă avorturi timpurii, până la 14 zile după zămislirea pruncului,sau a altor mijloace care împiedică naşterea de prunci), desfrâul, ura, asuprirea semenilor (prin neplata muncii sau munca necinstită),iubirea de arginţi, beţia, fumatul… Pentru aceste păcate trebuie neapărat să ne spovedim şi să facem un canon de pocăinţă, după care ne putem împărtăşi cu binecuvântarea duhovnicului. Desigur că de ecare dată când ne împărtăşim trebuie să încercăm să avem pace în su-

et, să cerem iertare de la cei pe care i-am putut supăra cu voie sau fără voie şi să citim canonul de rugăciune pentru Sfânta Împărtăşanie.Cei căsătoriţi sunt ţinuţi să se abţină de la relaţiile conjugale cel puţin o zi înainte şi una după primirea Sntei Împărtăşanii. - Înaltpreasnţite Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit, ecare împărtăşire trebuie să e precedată de post şi spovedanie? - Spovedania este legată de păcatele săvârşite, îndeosebi de păcatele mari, de moarte. Cum toţi păcătuim, este foarte bine să nespovedim cât mai des cu putinţă, chiar dacă nu avem păcate mari. În fond, păcatul cel mai mare este cel care ne robeşte, chiar dacă nu-lgăsim printre păcatele mari. Tocmai de aceea călugării şi credincioşii evlavioşi se spovedesc dacă nu săptămânal, cel puţin odată pe lună.Dar nu trebuie să aşteptăm săptămâna sau luna ca să ne spovedim, ci trebuie să ne spovedim de ecare dată când am săvârşit un păcat pen-

tru care conştiinţa ne mustră. Spovedania s-a legat de împărtăşire atunci când aceasta a devenit rară sau chiar foarte rară, cum se întâmplădin păcate şi astăzi. Se înţelege de la sine că dacă cineva se împărtăşeşte foarte rar trebuie să se spovedească de ecare dată înainte dea se împărtăşi. Dar cel ce se împărtăşeşte des, săptămânal sau chiar zilnic, acela nu trebuie să se spovedească neapărat de ecare dată.Păcatele ni se iartă şi prin Sfânta Împărtăşanie. Important este să m sinceri cu noi înşine şi în faţa lui Dumnezeu, să nu ascundem vreun păcat şi să ne socotim mereu nevrednici. În legătură cu postul, trebuie să spunem că nici el nu este legat de împărtăşire, deşi este bine să

ne pregătim pentru Sfânta Împărtăşanie şi cu post. Aceasta depinde iarăşi de frecvenţa împărtăşirii. Cei care se împărtăşesc rar trebuie să postească înainte de a se împărtăşi, mai cu seamă dacă nu ţin posturile rânduite de Biserică. Cei care respectă întru totul regulile postului,aceştia se vor reţine înainte de împărtăşire de la carne şi de la viaţa conjugală (dacă este perioada dulcelui). Dar nimeni nu ne opreşte să postim chiar mai multe zile de ecare dată când ne împărtăşim, chiar dacă este sâmbăta sau duminica. Însă sâmbăta şi duminica nu seajunează. - Noi putem arma, spune şi susţine cu toată convingerea că suntem vrednici să primim Sfânta Euharistie?

-10-

Sfera Eonică



- Nu, nimeni nu este vrednic să primească Sntele Taine ale lui Iisus Hristos. Însă faptul că nu suntem niciodată vrednici să neîmpărtăşim nu înseamnă că nu ne mai împărtăşim deloc. Nu înseamnă nici să păcătuim în continuare, pentru că oricum suntem nevrednicide Sfânta Împărtăşanie. Viaţa creştină este exigentă şi înseamnă o luptă permanentă cu păcatul şi cu patimile pentru dobândirea virtuţilorsau a deprinderilor bune. Când păcătuim grav, ne spovedim, facem canonul de pocăinţă şi apoi ne reintegrăm în Biserică prin primireaSntelor Taine. Conştiinţa păcătoşeniei şi a nevredniciei, nu numai de a ne împărtăşi, ci chiar şi de a trăi şi de a ne bucura de atâteadaruri ale lui Dumnezeu, trebuie s-o avem toată viaţa. Dar această conştiinţă nu ne paralizează voinţa de a face binele, ci dimpotrivă o potenţează, ne dă şi mai multă râvnă de a duce o viaţă cât mai curată. Aşa cum am spus, Sfânta Împărtăşanie este adevărată mâncare şiadevărată băutură pentru suet şi ni se dă “spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”. Dacă trupul nu poate trăi fără mâncare şi fără băutură, nici suetul nu poate trăi cu adevărat fără Sfânta Împărtăşanie.

- Înaltpreasnţia Voastră, ce şi cum putem face pentru a trece peste ispitele vieţii cotidiene, ca să ne unim cât mai des cu Iisus Hristos? - Să dorim din toată inima să ne unim cu Iisus Hristos euharistic. Să ne formăm treptat conştiinţa că o Liturghie la care nu ne-amîmpărtăşit rămâne pentru noi nedeplină. Nu trebuie să ne e teamă de Sfânta Împărtăşanie. Teamă trebuie să avem faţă de păcat. Esteadevărat că atunci când preotul ne cheamă la împărtăşire zice: “Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”. Însăfrica de Dumnezeu înseamnă frica de păcatul prin care-L supărăm pe Dumnezeu. Când iubim pe cineva cu adevărat, ne temem să nufacem ceva care să-l supere. Este vorba de frica sfântă despre care înţeleptul spune că este începutul înţelepciunii (Pilde 1, 7), şi nu defrica de pedeapsă. Căci Dumnezeu nu pedepseşte pe nimeni. Suferinţele şi încercările vieţii pe care noi le numim pedepsele lui Dumnezeusunt de fapt consecinţele reşti ale păcatelor noastre. “Căci ce seamănă omul, aceea va şi secera” (Gal. 6, 7), chiar dacă noi nu vedemîntotdeauna legătura directă între păcatul săvârşit şi necazul sau boala care vin asupra noastră. Există o lege a compensaţiei duhovniceşti:tot răul săvârşit se întoarce, mai devreme sau mai târziu, asupra noastră. Credinţa şi iubirea lui Dumnezeu din toată inima ne salveazădin orice ispită. Dacă spunem că noi credem în Dumnezeu şi-L iubim, atunci vom lucra totul ca pentru Dumnezeu şi nu ca pentru oameni

(Col. 3, 23), adică vom face totul din inimă: vom gândi cu inima, vom vorbi cu inima şi vom lucra cu inima. Iar Dumnezeu Care locuieşteîn inima noastră va lucra toate spre binele nostru al celor ce-L iubim (cf. Rom 8, 28). El ne va apăra de tot răul, ne va feri de ispite saudacă am căzut în ispită ne va scoate grabnic din ea, ne va da curaj în lupta cu greutăţile inerente ale vieţii. Dumnezeu nu ne părăseşteniciodată dacă noi nu-L părăsim pe El. Trebuie să încercăm să conştientizăm mai mult prezenţa lui Dumnezeu în noi şi prin aceea că neîncredinţăm Lui, zi de zi, în toate situaţiile concrete ale vieţii, încercând să descoperim voia Lui pentru ca să nu facem nimic după voianoastră. Dacă ne străduim să m mereu cu Dumnezeu şi ne ferim de păcatele mari opritoare de la Sfânta Împărtăşanie, atunci ne putemîmpărtăşi la ecare Sfântă Liturghie. - Ce se întâmplă cu cei care “fură” Sfânta Împărtăşanie? Mai este tămăduitoare pentru aceştia? - Să ştiţi că cei care “fură” Sfânta Împărtăşanie se aseamănă cu Iuda, care la Cina cea de Taină a primit, ca toţi ceilalţi Apostoli,trupul şi sângele Domnului, dar spre osândă. Sfântul Evanghelist Ioan ne spune că “după pâine (împărtăşire) a intrat în el satana” şi că“după ce a luat bucăţica de pâine a ieşit numaidecât. Şi era noapte” (13, 27. 30). Iuda a venit la Cină cu gânduri ascunse, căci cu o ziînainte îl vânduse pe Iisus pentru 30 de arginţi. Dacă şi-ar mărturisit păcatul, ar fost salvat. Astfel s-a osândit pe sine însuşi pentru păcatul nemărturisit. De Sfânta Împărtăşanie trebuie să ne apropiem cu pace în suet şi cu conştiinţa nevredniciei. Numai atunci ea valucra la tămăduirea rii de neputinţele noastre sueteşti şi trupeşti, pe măsura credinţei şi efortului propriu pentru despătimire şi snţire avieţii. Sfânta Împărtăşanie nu ne transformă decât în măsura angajării noastre prin asceză la despătimirea şi snţirea personală. Putem săne împărtăşim în ecare zi, dar dacă nu ne luptăm prin rugăciune şi înfrânare să ne curăţim de patimi, nu vom scăpa de ele. Mai mult, ca încazul lui Iuda, Împărtăşania luată cu nepăsare sau în stare de păcate de moarte ni se face spre osândă, adică ne afundă şi mai mult în păcat.Dar şi refuzul Împărtăşaniei timp îndelungat, chiar din motive de evlavie sau lipsă de pregătire, poate semnul unei vieţi duhovniceştisuperciale. Părinţii Bisericii au încurajat întotdeauna pe credincioşi să se spovedească cât mai des şi să se împărtăşească cu pregătireanecesară. - Cât de lungă poate perioada de canon, în care suntem opriţi de la Sfânta Împărtăşanie? - Mai întâi să spunem că păcatul nu trebuie văzut juridic ca încălcarea poruncilor lui Dumnezeu pentru care primim ca pedeapsă unanumit canon. Păcatul este o boală suetească, iar canoanele nu sunt pedepse, ci mijloace de tămăduire. Suntem opriţi de la împărtăşire pentru un timp, pentru ca în această vreme să ne pocăim în mod deosebit pentru păcatele săvârşite, prin post mai aspru, prin rugăciuneînmulţită, prin fapte bune… Astfel pocăinţa ne vindecă suetul şi atrage asupra noastră harul Duhului Sfânt. Asprimea canoanelor arată

gravitatea păcatului. De pildă, pentru adulter, Părinţii opresc de la împărtăşire 15 ani; pentru desfrânare 7 ani; pentru avort, 15-20 deani… Sfântul Ioan Postitorul reduce până la jumătate şi chiar mai mult numărul anilor celor care se angajează la post sever şi fac sutede metanii pe zi, semn al unei pocăinţe profunde. Deci intensitatea pocăinţei, adică a părerii de rău şi întoarcerea radicală de la păcat,concretizată în fapte, determină vremea opririi de la Sfânta Împărtăşanie, care este şi o vreme de probă că ne-am vindecat cu adevărat de boala păcatului. De pildă, Părintele Arhimandrit Ilie Cleopa era mai exigent şi mai pretenţios, in acest sens... Părintele Profesor DumitruStăniloae şi alţi mulţi teologi şi aleşi părinţi duhovniceşti însă erau de părere ca, în vremea noastră de slăbire a credinţei, duhovnicii sănu oprească pe cei care se pocăiesc cu adevărat mai mult de trei ani. Duhovnicul trebuie însă să urmărească îndeaproape evoluţia vieţiiduhovniceşti a penitentului şi să-l ajute să nu se întoarcă din nou la păcatul săvârşit. - Înaltpreasnţia Voastră, acum, la nalul acestui dialog duhovnicesc, mult folositor, vă adresez o întrebare puţin mai delicată orimai complicată însă deseori întâlnită ca problemă pastorală, şi anume: se poate împărtăşi femeia în perioada de “necurăţie”, lăuzie?

- Aceste perioade din viaţa unei femei sunt naturale şi nu o pot întina. Numai păcatul îl întinează pe om pentru că păcatul este împo-

triva naturii create de Dumnezeu bună şi curată. Din tradiţia cea mai veche, când participarea la Sfânta Liturghie însemna şi împărtăşirea

cu Sntele Taine, s-a moştenit ca femeia să nu se împărtăşească în perioadele amintite, în care sănătatea ei este mai fragilă (mai ales întimpul lăuziei), scutind-o astfel de efortul de a participa la slujbă şi de a se pregăti pentru împărtăşire. Dar şi din evlavie deosebită faţă deSfânta Împărtăşanie, femeile se abţin în aceste perioade de a se împărtăşi. Totuşi în caz de boală sau pericol de moarte, ele trebuie să seîmpărtăşească, în orice situaţie s-ar aa. - Înaltpreasnţite Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit, vă rog ca acum, în încheierea acestui dialog de suet, să transmiteţi tuturor,un cuvânt duhovnicesc.

- Îi rog pe toţi să privească Biserica, Credinţa, Rugăciunea, Postul, Sntele Slujbe, Sntele Taine şi Sfânta Liturghie şi, de altfel,-11-

Sfera Eonică



tot ceea ce ne recomandă Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Sntele Evanghelii, ca pe o bucurie, ca o pe mare binecuvântare, o penecesitate a vieţii. Cum a spus Părintele Rafael Noica: “Ortodoxia este rea omului”. Trăind cu adevărat credinţa ortodoxă, ea ne duce laîmplinirea rii noastre. Aceasta este viaţa noastră. Este normal să îl cauţi pe Dumnezeu, şi pe El trebuie să Îl cauţi cu această bucurie, cuseninătate, cu acest resc al nostru, iar nu din obligaţie.

- Vă mulţumesc foarte mult pentru acest interviu, Înaltpreasnţia Voastră, dorindu-vă să aveţi parte, în continuare, mult spor şimulte împliniri duhovniceşti, toate însoţite de un sincer şi călduros „La Mulţi şi Fericiţi Ani!”...

Interviu realizat de Dr. Stelian Gomboş

Dorina Stoica

O poezie cu „îngeri mirosind a brândușe târzii” ce surâd printre lacrimi –Mihaela Aionesei „Surâsul dintr-o lacrimă”, Editura „Eurostampa”, Timișoara 2015.

„nu știu nici de ce scriu,/ mă las purtată de o entitate crescută de ceva timp în mine. / nu o văd, dar o simt/ în ecare dimineață își scaldă fața/ cu lumina din ferestrele mele veșnic închise. / ea e cea ămândă de lumină, / de tandrețe, (melancolie

albă)”

Am pătruns oare în universul fermecat al poeziei, ori amintrat într-o biserică unde eram doar eu cu suetul ei și cunoi era Dumnezeu?M-am transpus între paginile cărții „Surâsul dintr-o lac-

rimă”, Editura „Eurostampa”, Timișoara 2015, despreo altă lume din lumea Mihaelei Aionesei de parcă aș pășit direct într-o lacrimă căzută din cer. Acolo, în acealacrimă m-am întâlnit cu suetul de cristal al poetei cunume de înger, copil orfan de mama ori poate de Maică alui Dumnezeu.Am fost atât de copleșită de tăria cuvântului, de talentulei, dar mai ales de tristețea pe care nu a ascuns-o, dar pecare puțini au simțit-o, încât am făcut un pas înapoi șimi-am spus că nu voi avea niciodată curajul să compunun eseu depre acest volum de poezie. I-am scris câtevarânduri: „Îți citesc poeziile. E atâta tristete...Nu cred căvoi putea să mă ridic la înălțimea scrisului tău. E o lume în care eu nu încap. Am încercat să intru în universul poetic al acestei cărți. Panaacum n-am reușit...Esti mult prea complexă. Simplitatea mea se revoltă. Mă înclin cu respect și fac un pas înapoi pentru moment, ori pentru todeauna. Încă nu știu.“Dar, „mi-am luat stelele în cap” așa cum spune poeta și am îndrăznit, ca de ecare dată să citesc mai depare, până la capăt și să ajungla Dumnezeul din miezul acestor poeme religioase atipice. Am parcurs pagină cu pagină de parcă aș urcat niște trepte de lumină spresuetul poetei zăvorât în lacrima tristeții. Nu m-am putut opri nici măcar pentru a aprinde o lacrimă pe care s-o adaug plânsului ei, căutând acel surâs promis în titlul cărții. Nul-am găsit. Poate era doar o scurtă înseninare stârnită de o boare de amintire a vremurilor copilăriei când, prin („livada copilăriei”) „măcutreieră vara cu alaiul de cireșe/ amintirile sar din răni / precum sâmburii despuiați de fructele prea coapte / prin livadă umblă desculț

un dor nebun pe care doar tu îl poți alina cu a ta mireasmă”, ori în vreme ce, „ pribeagă” înalță o „rugă ”: o, Doamne, sunt atât de mica/ fără Tine umbra mea n-ar încăpea/ nici într-o talpă de furnică.”, cerându-I Creatorului puterea „ să-mi port crucea ca pe zbor/ și cândte-oi simți aproape să-mi vând suetul la ori”. O oare surâsul aat în „vara cu suet cireșiu” ce seamănă cu-n Rai “o, Doamne, cedor îmi este de vara / cu palmele transpirate de teamă/ și suetul cireșiu în grădina de peste drum/ vis a vis cu ulița unde fructele/ erauinterzise mai ceva ca-n rai/ dar bune”?O tristețe ancestrală ce seamănă cu a Îngerilor păzitori alungați de păcate prin colțuri de Univers, sau cu o ceață deasă în spatele căreiaștiu sigur că stă să ne bucure un soare blând, m-au făcut să-mi acoper suetul cu tăceri pentru a simți vibrația unui vers ce curge ca o apăce vine și tot vine, ca o teamă.O poezie asemenea unui plâns de copil lăsat singur în casă, așa curge versul Mihaelei Aionesei în volumul „ Surâsul dintr-o lacrimă.”Dumnezeu este omnipresent și omnipotent în poezia ei și „…umblă cu traista plină/ să ai la îndemână mila și bunătățile cerești/ trebuiedoar să întinzi mâna” („staruintă”), sau este durere ori poate „ zbatere” ca o rană ce nu se vindecă și nu se uită. Dumnezeu mi-a lăsatîn viață o zbatere –/ decembrie tâlhărit/ pentru a nu uita niciodată / dar din dar se face dor și rai de mamă / când n-o ai („ puterea

numelor” ).Durerea pierderii mamei și dorul sfâșietor de ea, o vom întâlni în mai multe poeme iar dacă le vom citi până la sfârșitul cărții va sidurerea noastră, de a pierdut pe cineva drag. Dispariția mamei (căci cine n-are mama?), gândul că o vom pierde ori am pierdut-o deja,ne va lăsa „ plânsul ” și „cerul gurii amar”. „la colțul casei iasomia plânge/ și cerul gurii mi-e amar/ căci știu că-n poarta vremii n-o

să mai e/ măicuța ce mă aștepta în an”( „rascruce de suete” ).“„Începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu”, așa ne spune David într-un Psalm. Despre o altfel de teamă ne vorbește poeta în poezia

-12-

Sfera Eonică



„ lumină vie” și „când te vei apropia de mine/ fă-mă Doamne să nu-mi e teamă/ de a Ta lumină vie”. Nu este un Dumnezeu teamă, ci un Dumnezeu lumină greu accesibil, dar preferabil unei prăbușiri, unei clacări ce s-ar putea produce atun-

ci când acesta lipsește din viața omului /„ și în loc să-L încerce cu suetul înmuiat / în lacrimă pe Dumnezeu/ se prăbușește și clachează /lăsând să treacă peste el / șirul de zmei care ar putut / în locul pietrei sub care umbra nu poate exersa/ saltul în propria ință / și-un

puf de lumină se stinge de la sine/ fără să încercat să e / doar atât să e...”,( „ puf de lumină sau de păpădie”).Cele cerute sunt simple, omenești, strigăte ale neputinței, când singura speranță în suferința zică și în singurătate este Dumnezeu, așacum tragic ne spune în poemul „spitalul unde moartea spune rugăciuni în șoaptă” poeta: „ Doamne i bun și prelungește-mi minutul de

singurătate cu Tine/ astăzi aș vrea să stau dacă nu ai treabă în alt loc/ să-mi alini suetul răstignit pe patul unde / moartea îmi spunerugăciuni în șoaptă / îngerii stau în genunchi la colțuri și plâng/ a singurătate”.

Acest volum trebuie citit în întregine de la un capăt la altul pentru ca apoi să o iei de la capăt și să recitești ecare poem. E un fel derugăciune continuă, spusă cu propriile cuvinte nu din cărți cu scoarțe negre, ci din suet. O strigare la cer a neputinței de a atinge stareaaceia de snțeie spre care tânjește orice suet care l-a desoperit pe Dumnezeu și își pune toată nădejdea în El.În poemul „umbra sihastră” conștientizarea nimicniciei inței umane, a posibilității reduse de a ascede spre cele înalte datorită duhuluiacestei lumi în raport cu aspirația omului, este sfâșietoare. Până și îngerii se dovedesc neputincioși în demersal lor adeseori imposibil.„e frig și în frigul meu/ îngerii n-au loc de aripi / sunt ca și mine speriați/ de stăpâna neputință / și se roagă și mă rog / să-mi scadă

erbințeal/ și-un păstor bun/ să-mi adune miei rătăciți / pe pajiștea nebună care fuge/ fără să știe de cine unde/ și lasă în mine mereuun loc gol / mereu mi-e gol fără tine…”O carte de poezie cu „îngeri mirosind a brândușe târzii ” ce surâd printre lacrimi, așa am numit cartea Mihaelei Aionesei pe care amcitit-o cu evlavie și cu uimirea de a descoperi un suet frumos, dar trist, un copil din stele rătăcit aici pe pâmănt, poate pentru a ne învățalecția iubirii și a răbdării în suferințe.Mă înclin până la pâmânt în fața lui Dumnezeu ce l-a făcut pe om atât de frumos: “ Micșoratu-l-ai pe dânsul cu puțin față de îngeri, cu

slavă și cu cinste l-ai încununat pe el”( Ps. 8). Acest volum de poeme a fost încununat cu marele premiu al juriului la concursul „Credo” de poezie religioasă de la Mănăstirea Lăpușna 2015.

Octavian D. Curpaş Phoenix, Arizona

Vocea ei a răsunat din catedrala din Munich la Campionatul Mondial de Fotbal, în 2006! Interviu cu Florence Joy Enns, cântăreață creștină din Germania

Florence Joy Enns este o

faimoasă cântăreaţă dinGermania, scriitoare şi ac-

triţă. Îi place să călătoreas-

că şi să viziteze ţări din Eu-

ropa, Israel şi Statele Unite.Cântă la chitară şi pian,vorbeşte germană nativ şiengleză foarte bine. Major -itatea melodiilor din albu-

mul intitulat “Only Hope”sunt în engleză.

În 2006, cu ocazia inaugurării Campionatului Mondial de Fotbal,Florence Joy a fost invitată să cânte în catedrala din Munich. Laun an după acest eveniment, ea a jucat rolul unei fete drăguţe,numită “Jasmin”, în serialul german “Ahornallee”. De asemenea,Florence este autoarea unei cărţi cu titlul “I want to live truthfully and real”, în care povesteşte despre experienţa avută în timpul castin-

gului emisiunii din Germania “A Star Search 2″ şi în special, despre felul în care îşi trăieşte viaţa cu Dumnezeu.Florence s-a născut în Zeven, în nordul Germaniei, în apropierea Hamburgului, are o soră mai mare şi un frate mai mic. Familia ei a locuitîn Zeven, Tostedt, Dresden, Munich şi Cologne. Relocările familiei sale au survenit din motive de serviciu, exceptând ultima mutare acântăreţei, datorată căsătoriei. Florence are doi copii, un u, Lennox, născut în 2009, şi o fetiţă, Kiana, născută în 2012.Octavian D. CURPAŞ (O.D.C.): Îmi poţi spune ceva despre soţul tău? Când şi unde l-ai cunoscut? Cum l-ai descrie?Florence Joy (F.J.): Soţul meu se numeşte Thomas Enns, este neamţ şi ne-am cunoscut în 2006. Eu şi el cântam împreună cu un ansam-

blu de corzi. Este artist, muzician şi cântăreţ. Thomas este liderul unei grupări de tineri care se întâlnesc de două ori pe lună şi studiazăAdministrarea Afacerilor la Universitatea Cologne. Este un creştin devotat în întregime, entuziasmat de Dumnezeu. Partenerul meu deviaţă este o persoană iubitoare şi sensibilă, cel mai minunat soţ şi tată.

O.D.C.: Eşti o persoană foarte ocupată. Cum e să i mamă a doi copii?F.J.: A fost întotdeauna visul meu să u mamă şi asta e o mare bucurie pentru mine. Dar în acelaşi timp este şi o mare provocare, oadevărată binecuvântare din partea lui Dumnezeu.O.D.C.: La ce vârstă ai devenit creştină? Ce te-a făcut să te decizi să-I predai lui Isus viaţa ta? Cărei denominaţiuni creştine aparţii?F.J.: Am crescut într-o familie creştină. Când aveam 13 ani, Dumnezeu mi-a revelat dragostea Lui şi mi-a arătat că El este adevăratul meuTată. Am dorit să u botezată în apă, acesta a fost momentul când am decis să trăiesc pentru Isus. Sunt membra unei biserici pen

-13-

Sfera Eonică



ticostale ce aparţine de “Assemblies of God”. Pentru mine, denominaţiunea nu e aşa de importantă, mai importantă e relaţia mea person-

ală cu Dumnezeu.O.D.C.: Tocmai am ascultat una din piesele tale în germană şi mi-a plăcut. Titlul spune “Mein Ziel”, am găsit-o pe youtube. Care e me-

sajul ei? Când şi unde ai cântat-o ?http://www.youtube.com/watch?v=6AOYTqDyMFAF.J.: Piesa spune: “Tu eşti ţinta mea, Tu eşti pasiunea mea, Tu eşti calea mea, Tu eşti tăria mea. Te caut pe Tine, Fug către Tine Şi las tre-

cutul în urmă. Tu eşti tot timpul acolo, Tu eşti motivul meu, ţinta mea.” Tu-ul din această piesă se referă la Isus. Am cântat această piesăîn biserica din Munich. A fost un serviciu divin live, pe postul naţional de televiziune german, la inaugurarea Cupei mondiale de Fotbal.Am avut oportunitatea de a împărtăşi mărturia mea pe un post naţional de televiziune.

O.D.C.: Ai colaborat cu Hillsong pentru câteva piese în germană. Ce piese şi când ai început colaborarea?F.J.: Colaborarea a început în 2005, când am înregistrat primul album Hillsong în germană şi am fost vocea principală în acel CD. Deatunci, am fost invitată la unele conferinţe Hillsong şi de asemenea, să înregistrez şi alte CD-uri.O.D.C.: Câte albume ai? “Only Hope” e primul tău album?F.J.: Da, e primul şi singurul album. Conţine 13 cântece. Cele mai multe sunt în engleză şi unul în germană.O.D.C.: Care e cântecul tău preferat? Pe care îl consideri ca ind cel mai bun?F.J.: Este cântecul principal de pe albumul “Only Hope”, după care am dat şi titlul albumului. Acest cântec vorbeşte despre speranţa pecare o avem în Isus şi despre planul Său pentru viaţa noastră.O.D.C.: Spune-mi câteva cuvinte despre cartea ta “Ich mochte wahr und echt lebena.”F.J.: Titlul se traduce “Vreau să trăiesc sincer şi real” şi aceasta este tema cărţii. Cartea povesteşte experienţa mea la lmările specta -

colului “A Star search 2″ şi despre cum îmi trăiesc viaţa cu Isus. De asemenea, vorbeşte puţin despre familia mea, în perioada când amcâştigat Star Search.

O.D.C.: De ce Israelul este cea mai importantă ţară pentru tine?F.J.: Este Ţara Sfântă, ţara oamenilor lui Dumnezeu. Susţinem un proiect misionar numit AEBM (American European Bethel Mission).Am fost în Israel de câteva ori cu această organizaţie, în misiune, şi am ajutat oamenii săraci.O.D.C.: Ce ţară ţi-ai dori să vizitezi?F.J.: Aş dori să merg în Australia.O.D.C.: Ce ştii despre România?F.J.: Singura conexiune pe care am avut-o cu România a fost în biserica mea, unde aveam o prietenă româncă.O.D.C.: Ce sărbătoare îţi place cel mai mult şi de ce?F.J.: Îmi place Crăciunul pentru mesajul pe care îl transmite, acela că Isus a venit în lume ca om. Îmi plac, de asemenea, aranjamentelecu zăpadă şi lumini şi mirosul de prăjituri din bucătăria mea.O.D.C.: Care sunt metodele de care te foloseşti pentru a avea o viaţă spirituală?F.J.: Pentru mine este foarte important să citesc regulat din Biblie, să nu neglijez biserica, să particip la serviciile divine ale bisericii, chiardacă sunt în călătorie, de multe ori. Rugăciunea este adevărata părtăşie cu Dumnezeul meu.O.D.C.: Care este cea mai importantă rugăciune la care ţi-a răspuns Dumnezeu?F.J.: El mi-a răspuns la rugăciune de când aveam 5 ani. A fost prima mea rugăciune importantă. M-am rugat lui Dumnezeu să îmi deaun frăţior, chiar dacă părinţii mei nu mai doreau să aibă încă un copil. Aşa că, printr-un miracol, Dumnezeu a făcut-o pe mama să serăzgândească şi am avut un frăţior.O.D.C.: Dacă ar să transmiţi un mesaj pentru cei din jurul tău, ce ţi-ai dori să le spui?F.J.: Aş dori să le transmit că ecare e iubit necondiţionat şi în totalitate de Isus Hristos. Fiecare a fost creat pentru un scop. Dragostea luiIsus poate şi ne va elibera pe ecare de orice păcat. Să m deschişi ca indivizi şi să Îl căutăm dincolo de realitatea aceasta pe Dumnezeu!

Eliza Roha ENIGMA lui EMIL LUNGEANU

Este bine ştiut că ecare apariţie editorialăsemnată Emil Lungeanu aduce o noutate negândită,nebănuită de cititori şi confraţi, noutate care denotă ointeligenţă şi o cultură superioare, de aceea ind ime-

diat citită. Dar nu aceasta e problema, ne-am obişnuit,ci anume cu ce ne va surprinde de această dată. Mo-

to-ul de la începutul cărţii ne lămureşte: „ Aceasta nueste doar o carte, cine o atinge, a atins un om .” WaltWhitman. Şi îl cred pentru că însumnează între cop-

ertele sale esenţa interiorităţii spirituale a multivalen-

tului scriitor - poet, eseist, prozator, dramaturg, criticliterar, la cele mai înalte cote valorice. Este o confesiune de suet şi intelectuală pe care adenitivat-şlefuit-o în cele patruzeci de zile de retragere din clocotul trăirilor într-o asceză puricatoare şi, sperăm, tămăduitoare. Romanul, cum altfel să-i spun, este un summum de planuri care se pândesc într-o paralelă atipică, se intersectează ca mesaj, pierzându-se într-un aparent noian de cuvinte, înrealitate supuse unei discipline de înalt rang matematic şi losoc, ce se sfârşesc dintr-odată,Domnia Sa lăsând lectorului, mai în glumă, mai în serios, după cum îi este rea, liberul

-14-

Sfera Eonică



arbitru de a alege calea.Romanul începe magistral, cu o simfonie a forţelor naturii

dezlănţuite la maximum, anunţând o intrigă poliţistă de o facturăindiscutabil superioară. Pe o vreme câinoasă, citez: „Colosale can-

delabre de apă se prăbuşeau din înaltul cerului zdrobindu-se deacoperişuri cu un trosnet înfricoşător. Abia mai puteai distinge,în vacarmul tunetelor, zgomotul strident al unor geamuri sparte şihămăiala cîinilor isterizaţi.” M-a impresionat stilul degajat-iron-

ic cu care tuşează în câteva trăsături de condei chipul, ţinuta şi personalitatea specialiştilor într-ale criminalisticii sosiţi „la faţa

locului” să descâlcească misterul celei de-a treia „sinucideri” pe-

trecută într-o garsonieră cu ştate vechi în specialitatea omoruri şisinucideri. Derularea acţiunii ne apropie de blestemul unor faptereprobabile ce şi-au găsit răzbunarea. Un alt plan cu care ne fură până la uitarea de sine este po-

vestea Bezdeadului şi a oamenilor săi, înaintaşi pe linie paternăai autorului, trăitori pe acele meleaguri de vis, deluroase, tainice,acoperite de păduri, o adevărată frescă poetică, cu mare încărcăturăemoţională, întinzându-se pe parcursul mai multor decenii. Poveştide demult, ale unor „evlavioase vremuri”, cu tumulturi de trăiri,simţiri şi înţelepciuni de viaţă, continuând parcă în zilele noastrecu o frumoasă şi romantică, dar nefericită poveste de iubire, lăsând

deschisă fereastra către ideea unei plăţi ce trebuia adusă ofrandăgreşelilor din trecut şi ştearsă acum prin inexplicabila, nedreaptasuferinţă a urmaşului. Pe o direcţie diferită se înscrie o captivantă istorie a bleste-

melor şi urmările lor nefaste care au marcat omenirea de-a lungulsecolelor, cu legături misterioase din antichitate, evul mediu, perio-

ada modernă până înspre zilele noastre, traversând derularea vieţii pe pământ ca un r neîntrerupt ce-şi caută plata răului comis ce-iva aduce liniştea. Sunt situaţii când fapta nu se cunoaşte, rămânânddoar enigma întâmplărilor. Să e puterea cuvântului rostit ori gân-

dit, să e forţa actului artistic ce răspândeşte o anume vibraţie ca-

pabilă să prindă în capcana sa victimele? Autorul se confruntă şi cu supranaturalul, neînţelesul biblicsau religios, prin suprapunerea ori conexiunea dimensiunilor spiri-tuale din univers.

Şi până la urmă toate acestea se povestesc, capătă viaţă princuvânt. La început a fost cuvântul şi tot prin el se sfârşeşte ce estede sfârşit. Cuvântul are putere, are proprietăţi în funcţie de cum îisunt aşezate literele, formând diverse entităţi, aşa după cum ob-

servă destoinicii cercetători criminalişti, încercând să spargă cara-

pacea enigmatică a întâmplărilor nefaste. Şi totuşi, totul este la ve-

dere şi foarte simplu, nodul gordian se poate desface despicându-lcu tăişul minţii. O carte specială, care nu poate aşezată într-un tipar,strângând în cuprinsul său o multitudine de sensuri, până la un

punct disciplinate de autor, ce explodează pur şi simplu, pierzân-

du-se în abisuri losoce. Desigur, tema subînţeleasă - metafora păcatului primordial parcă predestinat să e motiv de suferinţe pentru umanitate – străbate romanul pentru ca ultimele cuvinte sărăstoarne construcţia. Dumnezeu a creat, printre altele, şi cuvântul.Omul este cel care îl mânuieşte. Ca şi omul, cuvântul capătă liberularbitru. Cartea este creată de autor cu ajutorul cuvintelor, dar viaţacărţii se termină când vor cuvintele. O poartă deschisă către înţele-

gerea relaţiei Dumnezeu-Cuvânt-Om, dar şi o atenţionare.Jocuri inteligente de cuvinte, de întoarceri de fraze şi

răsturnări de situaţii. Când voluminoasa carte îşi termină lele,cuvântul îşi arată măsura, este decident şi enigmatic, impre-

vizibil, ca într-un joc de scenă din ultimele secunde ale specta-

colului, un spectacol fascinant, divers, atrăgător şi respingător,cuminte şi năbădăios şi în toate felurile, care nu se termină nicio-

dată sau nu se ştie când pentru că însăşi viaţa, ca spectacol, prinapariţie şi dispariţie, rămâne o enigmă pentru totdeauna. O cartedupă cum se explică în semnalul editorial, şi sunt de acord cu

această explicaţie, „misterele acestei istorii (redate în carte),

sunt chiar ale unei universale Cărţi a facerii… de literatură”.

Eliza Roha, 8 oct.2015

Cornelia PăunGermania

Dr. Cornelia Păun Heinzel : “Dragoste de Cernăuți”

“Uneori soarta te poate proiecta pe meleaguri, pe care nici nuvisai să le cunoşti vreodată”.

Nicolae absolvise „Filozoa”, dar exact în anul terminării studiilor,începu criza, o criză nanciară şi economică care afecta întregmapamondul, prin şomaj, falimente, datorii şi tulburări sociale.Războiul mondial sărăcise mult populaţia. Titraţii, spuma intelec-

tualităţii era cea mai puternic marcată. Dar situaţia cea mai tragicăo aveau proaspeţii absolvenţi de universităţi, care la terminarea

studiilor îşi vedeau toate visurile şi aspiraţiile spulberate. Pentru un post de portar se prezentau la concurs un absolvent de medicină,unul de litere, un inginer şi un licenţiat în drept. Dacă l-ar ascultat pe tatăl său, preot în sat, Nicolae ar avut mai multe şanse. Daratunci când a mers să se înscrie la facultate, şi-a luat dosarul de lateologie, unde-l înscrisese părintele său şi l-a depus la lozoe.Acesta era domeniul pe care dorea să-l studieze şi pe acesta l-aurmat.

*

Pe stradă Nicolae se întâlni cu un cunoscut.- Mai avem o şansă! Am auzit că se fac angajări în armată. Hai săîncercăm şi noi! O ofertă mai bună nu avem! îi spuse tânărul.- Şi unde trebuie să mergem? întrebă Nicolae.- Ne întâlnim mâine la zece, în faţă la Universitate. Să i pregătit!îi spuse tânărul.

Nicolae se întoarse acasă rapid. Era Ajunul Bobotezei. Involuntar,amintindu-şi de copilărie, începu să cânte cântecele bisericeşti, pecare le ascultase din fragedă pruncie şi care i se păreau atât defamiliare. Nicolae avea şi o voce frumoasă. În curte, proprietăreasaîncepu să-şi facă semnul crucii cu evlavie. Emil, medicinistul în-

cepu să râdă.- Dar ce faci coană Matilda, de te închini aşa cu foc?- Păi e Bobotează şi vine părintele! Ce, nu-l auzi? spuse femeia.- Ha, ha, ha! râse cu foc Emil. E Nicu, coană Matilda, este Nicu,

colegul meu de cameră! continuă el conversaţia.- Cum? Dar cântă aşa frumos! Ce voce are! se miră Matilda.- Nu ştii că tatăl său este preot? De aceea ştie toate cântările bi-sericeşti la perfecţie! explică tânărul.- Păi şi de ce nu s-a făcut şi el preot? întrebă femeia.- N-a vrut, n-a vrut coană Matilda! răspunse tânărul. Fiecare cu

Sfera Eonică

-15-



vocaţia sa!

Cu constituţia sa sportivă şi structura atletică, a doua zi, Nicolae a fost primit imediat în armată. Îşi rezolvase astfel problema cu serviciul. Nu aşa cum îşi dorise, dar în condiţiile crizei era singura rezolvare posibilă, pentru el. În ceea ce priveşte lozoa, putea să o studieze încontinuare, în timpul liber. Şi când vor apărea condiţii mai favorabile, va deveni profesor, aşa cum îşi dorise. Până atunci putea să citeascămulte cărţi şi să scrie, cum era obişnuit încă de pe băncile şcolii. Scrisese chiar o monograe originală a satului său, prima de acest fel,după ce se documentă foarte serios. Aşezarea fusese întemeiată de pandurii lui Tudor Vladimirescu când s-au retras, după înfrângereasuferită.

Literatura rămăsese în continuare pasiunea lui Nicolae, mai ales că, din timpul facultăţii studiase singur toate cărţile şi cursurile prietenu-

lui său cel mai bun, Liviu, student la litere. Toate studiile de critică literară, de teoria literaturii, Nicolae le lecturase cu pasiune. Mergeachiar la cursuri, la Universitate, cu Liviu, să audieze prelegerile deosebite, ţinute de profesorii universitari.

Viaţa în armată nu era uşoară pentru un om învăţat cu studiul. Dar rea sportivă a lui Nicolae, îl făcu să treacă peste impedimente. În uni-tate, colegii aară de pregătirea lui superioară. Mulţi îl invidiau. Bârfele ajunseră chiar la urechile comandantului. Om cult, Berezoianu,îl chemă urgent la el.- Bratule, este adevărat că tu ai făcut lozoa şi ştii şi greaca veche?- Da, domnule colonel, răspunse Nicolae.- După amiază, te prezinţi la mine acasă. Eşti invitat la prânz! E ordin! spuse zâmbind Berezoianu.

Bratu veni timid la colonel acasă. După prânzul copios, colonelul îl chemă în biroul său.- Vreau să discutăm despre noile apariţii editoriale! îi spuse acesta. Tu ce părere ai? Ce carte nou apărută, ţi s-a părut mai interesantă?

Şi dezbătură apoi, ore întregi, teme din literatură, artă, lozoe.- Mi-a făcut deosebită plăcere să conversez cu tine! La revedere! îi spuse la plecare, lui Nicolae, colonelul. Dar nu uita! Aici, eşti domnulBratu, lozoful, la unitate eşti Bratu soldatul!

În vară, Nicolae ajunse cu batalionul în Cernăuţi. Oraşul era de o frumuseţe stranie, situat pe frumoasele coline ale Carpaţilor, pe malulrâului Prut. I se spunea „mica Viena”, o denumire meritată pe deplin. Cu o istorie şi o poveste fascinantă, fermecătorul oraş era capitalaBucovinei şi reprezenta unul dintre cele mai importante centre urbane din România. Cernăuţiul a înorit sub habsburgi şi a crescut dela un mic oraş de provincie într-un centru plin de viaţă şi diversicat etnic prin comerţ, meşteşuguri, cultură şi educaţie. Cu un trecut şitradiţii comune, arhitecţii austrieci şi cehi, au transformat Cernăuţiul într-un oraş modern.

Nicolae a fost imediat fermecat de oraş, care era un loc modern, plin de fumuseţi naturale şi cu o arhitectură interesantă, cu multe monu-

mente fascinante, sculpturi atrăgătoare, parcuri verzi şi pieţe primitoare. În Cernăuţi întâlneai toate stilurile arhitectonice care au existatîn ultimele secole în Europa. Ca veşnic iubitor de artă şi frumos, Nicolae adora să parcurgă pe jos străzile întortocheate ale Cernăuţiului,să observe stilurile, de la empiricul din perioada împăratului Napoleon, la liniile melodioase ale barocului clasic. Admira clădirile în stilneobrâncovenesc - o continuare a modernismului austriac - ca biserica Sfântul Nicolae, lăcaş în a cărui compoziţie ornamentală, aceststil se împletea armonios cu unele elemente din Renaissance-ul italian şi cu procedee specice româneşti. Clădirile în stil brâncovenescşi neoromânesc le-a recunoscut uşor după frumuseţea şi ornamentele care aminteau de podoabele portului popular românesc, de straieleţăranilor din satul său dar şi după coroanele masive şi semirotunde, care le uneau. Clădirea impunătoare a Primăriei a fost construită înPiaţa Centrală a Cernăuţiului în 1847, în stilul clasicismului târziu. Din Piaţă, de-a lungul străzii Română, la o mică distanţă, Nicolae văzuclădirea bisericii greco-catolice, construite în 1821 în stil empiric. Cele mai noi construcţii erau cele realizate după războiul mondial cese încheiase, de către rmele franceze, în stilul art deco.

Nicolae era încântat de minunăţiile Cernăuţiului, care nu puteau admirate nicăieri în altă parte a Europei. În faţa sa delau peste o sutăde zei şi zeiţe greco-romane sub formă de basoreliefuri, sculpturi bombate, mozaicuri etc. Şi tot atâţia lei, păsări, şerpi. Constată că,centrul vechi al Bucureştiului era doar o tentativă provincială pe lângă statura imperială a clădirilor arhitectonice din Cernăuţi, adevărate

amprente ale istoriei fabuloase, chiar dinainte de secolul de dominaţie habsburgică, cel mai marcant pentru el. Nicolae citise că primaatestare documentară a aşezării, a reprezentat-o un hrisov emis de Alexandru cel Bun.

Prima clădire din Cernăuţi, pe care a dorit să o vadă Nicolae a fost Universitatea „Regele Carol l din Cernăuţi”. Construcţia era o bijuterieconstruită în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, pe unul din cele mai înalte dealuri ale oraşului. La îninţarea sa, în 1875 se numea„Universitatea Franz Josef” şi era o instituţie de învăţământ superior renumită în tot Imperiul Austro-Ungar. Nicolae ştia din cărţi că par -lamentul austriac a aprobat în 1872 îninţarea Universităţii Maghiare din Cluj, iar la 20 martie 1875 a hotărât îninţarea unei UniversităţiGermane în capitala Bucovinei. Scopul îninţării acestei instituţii superioare de învăţământ la Cernăuţi era în primul rând de propagarea limbii, culturii şi ştiinţei germane în această parte a imperiului.

Bărbatul observă că, ori de câte ori întorcea privirea, străzile Cernăuţiului dezvăluiau cele mai neaşteptate detalii arhitecturale. FostaMitropolie Ortodoxă a Bucovinei şi Dalmaţiei se distingea însă printre clădirile istorice cu caracter religios din Cernăuţi precum biserica

catolică, biserica Iezuiţilor, biserica greco-catolică, biserica protestantă sau templul şi sinagoga. În Cernăuţi, oraş cosmopolit, al unuiamalgam de culturi şi religii, în care locuitorii învăţaseră singuri cum să convieţuiască paşnic şi să se respecte reciproc, toleranţa era nunumai un simplu cuvânt. Românii, evreii, germanii, polonezii, ucrainenii, armenii şi alte minorităţi convieţuiau împreună paşnic. într-oatmosferă spiritual, antrenantă şi efervescentă. Nu existau idei preconcepute, ură de etnie sau religie între locuitorii săi.

Mitropolia, - asemănătoare unui castel, datorită porţilor cu ziduri înalte de trei metri şi a clădirilor sale din cărămidă, cu pinioane în trepte-16-

Sfera Eonică



şi merloane – era bijuteria arhitectonică a oraşului. Ansamblul este format din trei corpuri, o curte ocială şi un parc de cinci hectare, cuspecii rare de arbori, dealuri articiale, heleştee cu fântâni, statui şi grotă, ind înconjurat de un zid înalt de trei metri. În centru era situatăreşedinţa Mitropolitului, cu capela Sfântu Ioan al Sucevei. În stânga era Seminarul cu Biserica Sinodală, iar în partea dreaptă clădirea cuturn, care adăpostea o Şcoală de pictură de icoane şi una de diaconi, un muzeu, ind şi casă de oaspeţi.

În prima seară, Nicolae a mers cu câţiva colegi la lm. Clădirea cinematografului „Cernăuţi” a fost construită în 1877 în stil mauritan,înainte ind sinagoga principală a oraşului. A doua zi, Nicolae ieşi cu Mircea, un coleg, la „Vienna Caffé”.- Hai şi noi la bal! Aici se organizează sâmbăta baluri! îi propuse Mircea.

Sâmbătă seara, în localul de lângă unitate avea loc un bal luxos. Familiile de vază, veneau cu icele, să le găsească aici alesul, să lecăsătorească. Nicolae intră şi privi mulţimea elegantă, în agitaţie continuă. Deodată, într-un colţ, zări o tânără blondă, cu ochii albaşt -

rii-verzui, mignonă şi suavă. Era ca un înger printre celelalte persoane din jurul său. Discuta cu o femeie tânără, mai înaltă şi brunetă, lafel de frumoasă şi cu aceeaşi ochi fascinanţi. Se îndreptă spre ele şi o invită pe blonduţă la vals.- Îmi acordaţi acest vals? întrebă Nicolae, înclinându-şi politicos capul.- Ich bin schön, ich bin gebildet, ich bin wunderbar! sări în sus tânăra brunetă, accentuând puternic cuvântul „ich”. De ce nu vreţi sădansaţi cu mine? Eu nu am acum partener de dans!- Mie-mi place domnişoara, spuse Nicolae hotărât, în timp ce întinse mâna să o prindă de degete, pentru a conduce spre ringul de dans pe tânăra fermecătoare. Cum vă numiţi domnişoară? Eu sunt Nicolae, absolvent de lozoe şi u de preot. Acum sunt în armată. Dar înviitor voi profesor, ceea ce mi-am dorit dintotdeauna.- Elisa, spuse cu glas suav fata.- Şi tânăra de lângă dumneavoastră? întrebă Nicolae curios. De ce a reacţionat aşa?

- Este Helga, sora mai mare. Este foarte frumoasă şi mândră, toţi bărbaţii îi fac curte. Se aşteaptă ca oricine să o placă! răspunse Elisa.- Dar dumneavoastră sunteţi mult mai nă, mai delicată, mai suavă... continuă Nicolae .- Aceasta este părerea dumneavoastră... spuse încetişor Elisa- Numai cu sora aţi venit? întrebă bărbatul.- Sunt aici cu mama, tata şi cei trei fraţi ai mei Arthur, Alwin şi Anton.- Cunoaşteţi mai multe limbi, nu-i aşa? Am văzut că vorbiţi cu sora în limba germană. Eu am învăţat la liceu franceza, germana, italiana,spaniola, greaca veche şi latina! spuse Nicolae.- Vorbesc foarte bine limba română, deoarece am făcut şcoala primară în această limbă, ind limba naţională şi limba germană, eu indde această etnie. La şcoala catolică vorbeam în germană, dar am învăţat şi limba franceză, ca limbă străină. Când eram însă copii, eramtoţi de etnii diferite şi ne jucam împreună întotdeauna. Astfel, am învăţat cu toţii să conversăm şi în rusă, şi în poloneză, şi în ucraineanăşi chiar şi în idiş. Aşa ne înţelegeam mult mai bine între noi, dar şi cu părinţii tuturor. Ne folosea acest lucru şi când mergeam la prăvăliaevreilor, căci ne puteam adresa în limba lor, şi la frizeria ucraineanului, la cinematograful rusului, căci acela este mai aproape de noi saula poştă unde funcţionara era o poloneză. Cernăuţiul este un spaţiu internaţional din acest punct de vedere. Am învăţat să ne respectămunii altora limba, etnia, dar şi religia. Să ne respectăm şi să ne iubim! explică tânăra.

Dansul se termină şi Nicolae o conduse pe Elisa la loc.- Tată, el este Nicolae, activează în armată şi este licenţiat în lozoe! spuse Elisa.- Aaaa, în armată! Mă numesc Heinrich Hensel, se recomandă bărbatul. Ea este soţia mea, Gertrude. Şi eu am fost oţer, la Curteaîmpăratului din Viena. Când am ieşit la pensie, m-am retras aici, în Cernăuţi. M-am căsătorit şi acum am o mică afacere, o fabrică dealcool medicinal.

Nicolae observă că doamna Gertrude era mult mai tânără decât domnul Hensel.- Fratele meu a rămas însă la Viena. Şi ul său, nepotul meu este acolo un avocat renumit, continuă domnul Hensel. Dar, cu criza aceasta,completă Gertrude... nepoţii mei, Peter şi Johannis au plecat peste ocean, tocmai în Canada...- Îmi permiteţi să vă mai vizitez ica? întrebă Nicolae.

- Desigur! acceptă bătrânul domn.- Acesta este Mihai! spuse Helga venind rapid spre grup. Ne invită la susţinerea licenţei sorei lui, Anastasia, la universitate. Veniţi şidumneavoastră, domnule Bratu? întrebă Helga pe Nicolae.- Desigur! Chiar îmi face plăcere! răspunse bărbatul.

A doua zi, Nicolae luă toţi banii de soldă şi se opri la orăria din centrul Cernăuţiului. Intră şi spuse băiatului care vindea orile:- Doresc să comand trandari roşii!- Câţi doriţi? întrebă tânărul vânzător.- De toţi banii aceştia! şi Nicolae întinse banii de soldă. Vă rog să-i trimiteţi la următoarea adresă: Wagnergasse nr. 13, domnişoarei ElisaHensel, împreună cu acest plic.

Vânzătorul a trimis urgent pe băiatul care trimitea orile, la adresa menţionată. Acesta ajunse în zece minute cu trandarii în faţa casei,

o clădire impunătoare, cu etaj şi bătu la uşă. Apăru imediat Gertrude, mama Elisei. Am primit comandă, să aduc aceste ori la adresadumneavoastră! spuse băiatul. Şi începu să descarce din trăsură, buchete imense de trandari roşii.- Unde îi duc? întrebă el.- În sufragerie! spuse uimită femeia.În câteva minute, camera era acoperită de trandari superbi, roşii.- Oare cine mi i-o trimis? întrebă încântată Helga şi se repezi cu nerăbdare spre plicul ce însoţea trandarii. Pe plic scria cu litere

-17-

Sfera Eonică



caligraate ordonat: „ Frumoasei şi gingaşei domnişoare Elisa, de la Nicolae”. Helga înşfăcă cu putere hârtia şi privi încremenită grupu-

rile de versuri ce o acopereau.- Cum, pentru Elisa sunt? Nu sunt pentru mine? Eu sunt mai frumoasă, eu trebuia să primesc orile! Şi ţi-a scris şi-o poezie! Mie nu mi-ascris nimeni niciodată vreo poezie! spuse tânăra mânioasă.- Lasă Helga, nu te supăra, o să primeşti şi tu trandari! o consolă blând Elisa.- Tu ce te bagi! N-am nevoie de consolările tale. Nimeni nu-i ca mine! spuse Helga din ce în ce mai nervoasă şi izbucni în hohote de plâns.

Din ziua aceea, Elisa a primit în ecare zi câte o oare de la Nicolae. A doua zi, Nicolae veni în vizită la familia Hensel. Casa familiei,cu etaj, era mărginită de case elegante cu două şi trei etaje, pe o romantică stradă pietruită. Era cunoscută a un loc popular pentru pro-

cesiuni de nuntă. Era prânzul şi familia îl invită la masă.- Rămâneţi la noi la masă, domnule Bratu! spuse Gertrude politicoasă.

În sufrageria imensă, cu mobilă de lemn sculptată, o masă lungă trona în mijlocul încăperii. În faţă era un tablou mare, cu o pictură cereprezenta o pereche - un oţer cu poziţie şi costum impozante, cu o sabie lungă şi strălucitoare şi o doamnă elegantă cu o pălărie enormăşi umbreluţă. Era domnul Heinrich şi doamna Gertrude, când erau mai tineri.

Gertrude pregătise feluri variate – supă de pui, friptură de porc cu carto prăjiţi şi salată de roşii şi castraveţi iar ca desert, un tort imensde ciocolată, cu ori din frişcă, dispuse pe partea sa superioară.- Facem cumpărăturile la „Elizabethplatz’’, bazarul alimentar din apropierea Pieţii Teatrului, spuse Gertrude. A fost numit aşa în onoareaîmpărătesei austriece Elisabeta, completă ea, considerând că este nevoie de astfel de lămuriri.- Şi ce gânduri de viitor aveţi? îl întrebă Heinreich pe Nicolae.

- Îmi doresc să u profesor de lozoe. Aceasta este vocaţia mea! Criza mi-a încurcat puţin planurile, dar sunt tânăr şi o să-mi ating ţelul.Acum însă, aş dori să mă căsătoresc... aş dori să mă însor cu Elisa, spuse timid tânărul.

Se făcu linişte. Părinţii doreau şi ei ca fata lor să se mărite, dar acum, în faţa cererii, erau luaţi prin surprindere. În această perioadă, cucriza, erau şi ei în impas. De curând, guvernul Iorga tăiase şi pensiile, lucru care îi afectase puternic. Afacerea cu alcoolul medicinal sedusese de râpă şi pensiile ajunseseră singurul venit curent. Care acum nu mai era...- Dar Elisa este foarte tânără. De abia a ieşit de la Şcoala Catolică de Maici.

În Cernăuţi, fetele de familie urmau această şcoală, să înveţe să se pregătească pentru căsătorie – învăţau limbi străine, să converseze, săcânte, să brodeze, să coasă, să gătească...- Trebuie să aibă dotă pentru a se căsători cu un oţer! spuse Gertrude. Noi avem o casă cu grădină cumpărată lângă Cernăuţi. Aceea i-ovom da ca dotă!- Îmi permite-ţi să o invit pe Elisa, la o plimbare prin parc? O voi aduce-o înapoi într-o oră, se adresă Nicolae către părinţii fetei.- Desigur, răspunse Gertrude.

Parcul era aproape de casa Elisei. Un parc fascinant, pictat în nuanţe de verde, rod al vegetaţiei abundente şi alb pur, al băncilor, coşurilorde gunoi, al construcţiilor şi anexelor, vopsite toate într-un alb imaculat. Iar Nicolae cu costumul său de militar şi Elisa cu rochia sa deculoarea ghioceilor de primăvară se sincronizau perfect cu cadrul.

Tinerii se aşezară pe o bancă, sub un salcâm încovoiat, cu o coroană expandată de frunze, ca o imensă umbrelă de soare. În faţa lor, tronaun copac maiestuos, cu formaţiuni lemnoase ciudate, ca nişte trompe de elefant. Când era privit, copacul parcă avea ceva magnic în el.Părea că transferă şi admiratorilor săi, o părticică din măreţia sa. Ieşea în evidenţă printre nişte tuie înalte şi bătrâne, cu tulpina cheală peaproape un metru, smotocite de vreme, cu crengile lungi lăsate în jos, ca nişte sălcii, care tind să se usuce dar care emană totuşi un farmecaparte. În dreapta, un rând de salcâmi tineri, abia crescuţi, stăteau aliniaţi ca soldaţii în pluton.

Ciripitul drăgălaş al păsărelelor, presărat din când în când cu triluri melodioase avea un farmec aparte. Din depărtare se auzi cânteculsuav al unui cuc. Dar magnetismul miraculos al parcului se datora tufelor de trandari de la roşul purpuriu al sângelui şi dragostei, laalbul curat al nevinovăţiei şi sincerităţii. Nicolae rupse un trandar roşu şi-i prinse Elisei în păr. Frunzele copacilor fremătară ordonat submângâierea blândă a vântului. Nicolae avu senzaţia că parcul se transformase într-un tărâm magic, al cuplului primordial.

Amândoi nu scoteau nicio vorbă. Deşi de obicei erau ri sociabile, Nicolae şi Elisa, nu erau prea vorbăreţi de fel. Vorbeau numai cât eranecesar şi atunci când trebuia. Dar parcă tocmai limbajul misterios al tăcerii îi unea acum cel mai mult. Le unea suetele, le unea inimile, pentru totdeauna. În faţa lor, se contura imaginea a doi corcoduşi liformi împletiţi în mod miraculos sub forma unei porţi de trecere.Alături, unul curbat, cu o corolă abundentă, îi străjuia...

La întoarcerea spre casă trecură pe lângă teatru. Teatrul din Cernăuţi era o clădire impresionantă, realizată sub inuenţa Şcolii de Arhi-tectură de la Viena.

- Mergem sâmbătă la un spectacol? întrebă Nicolae, iubitor de cultură, ca-ntotdeauna, bucuros să vadă un nou spectacol, dar în acelaşitimp şi într-o companie plăcută.Ajunseră curând în Piaţa Centrală. În mijlocul ei, trona nestingherit Monumentul Unirii, inaugurat în 1924 la Cernăuţi în prezenţa fam-

iliei regale.*

Nunta avu loc rapid, fără prea multe pregătiri. De fapt Nicolae nu a fost niciodată sclavul formalităţilor. Nici Elisa nu era cu fumuri, ca-18-

Sfera Eonică



sora sa Helga. Pentru cei doi, dragostea era lucrul cel mai important. Tot acest spectacol de faţadă nu avea nicio valoare pentru ei. Erauvaloroase doar sentimentele...

Rămaseră în Cernăuţi, la părinţii Elisei. În casa cu grădină, pe care o primise Elisa ca dotă, nu reuşiră să locuiască. O vizitau numai dincând în când. Tatăl Elisei muri curând. Nu a rezistat stresului afacerilor din timpul crizei. Nicolae era omul studiului, al cărţii. Carieramilitară nu era pentru el, dar o executa totuşi fără a i se părea o corvoadă, pentru că era o persoană sportivă, rezistentă la efort zic. Elisarămase însărcinată imediat şi după nouă luni de căsătorie dădu naştere unui băieţel frumos foc, Mircea, dar care se îmbolnăvi rapid încădin primele zile de viaţă şi muri. După un an, născu din nou, prematur, o fetiţă, plăpândă şi sensibilă, care semăna foarte bine cu Nicolae.

Elisa era foarte pricepută la treburile casnice. Avea o inteligenţă practică ieşită din comun. Învăţa repede orice presupunea îndemânare.Dacă vedea un om reparând ceva, imediat putea să facă şi ea acest lucru. În acest mod, tot ce se strica în casă era remediat fără probleme – instalaţiile electrice, aparatele. Îi plăcea să gătească, să lucreze câte ceva şi să cânte, mai ales melodia „Cernăuţi, schöne Stadt”. Ascultasfaturile primite şi învăţa orice era util, de la oricine...- Dacă te speli pe dinţi în ecare zi, îţi vei păstra dantura intactă! Bunica mea a murit cu toţi dinţii în gură, pentru că se spăla cu sarezilnic, spunea ea fetei sale.

*

Într-o zi de sfârşit de iunie al anului 1940, Nicolae era cu plutonul chiar pe malul Prutului, când a început să se tragă focuri asupra lor. Aufost luaţi pe nepregătite. Fiecare fugea încotro vedea cu ochii. Nu se mai vedea nimic! Numai gloanţe, praf, ţipete disperate... Când se ter -mină totul, Nicolae era într-o văgăună - ca o peşteră, săpată miraculos în lut, de natură, în malul Prutului - lângă un civil, un cioban din sat.

- Doamne, dar cum aţi scăpat! Aţi trecut apa pe bârna asta, pe care nu poate un om, să o treacă în mod normal! V-am văzut de când auînceput să tragă şi nu mi-a venit să cred ochilor. Aţi parcurs-o în viteză, de parcă aţi zburat deasupra apei. Uite ce face frica din om!exclamă ciobanul.

Nicolae privi bârna şi se gândi că, într-adevăr, acum, nu ar putea să meargă pe ea. Doar un echilibrist de la circ, după multe exerciţii, ar putut executat aşa ceva! În plutonul lui era mare prăpăd. Toţi erau însă mulţumiţi că scăpaseră cu viaţă. Văzuseră moartea cu ochii. Doarcâţiva erau răniţi. Comandantul îi anunţă imediat:- S-a semnat pactul Molotov-Ribbentrop! Basarabia, Bucovina şi ţinutul Herţei nu mai fac parte din România, sunt cedate! Vin ruşii peste noi! Avem ordin să ne retragem cu batalionul imediat. Anunţaţi-vă familiile şi plecaţi urgent! Părăsiţi Cernăuţiul!

Nicolae fugi rapid acasă. Era îngrijorat pentru Elisa şi pentru ica sa. Dar acestea aaseră deja vestea şi împachetau de zor lucrurile.- Vin ruşii! Sunt la câţiva kilometri! Se văd deja, se auzeau de afară strigăte disperate.- Dar unde mergem? întrebă Gertrude speriată.- Veniţi la mine, în Timişoara! Este un oraş cosmopolit, ca şi Cernăuţiul! O împletire armonioasă de diferite naţionalităţi, religii. Oameniisunt la fel de buni, sociabili şi de toleranţi unul faţă de celălalt! Satul meu este la câţiva kilometri depărtare. Iar rudele mele sunt foarte primitoare.

Bagajele erau aproape gata. Aveau însă foarte multe obiecte, moştenire de familie, care reprezentau trecutul acesteia... la care trebuiau sărenunţe, pe care trebuiau să le lase în urmă...- Haideţi mai repede! Lucrurile nu mai au acum nicio valoare! Viaţa este cea mai importantă! spuse Nicolae, mai ales că i se demonstraseacest lucru pe deplin, în urmă cu câteva ore.Elisa avea multe obiecte de care o legau diferite amintiri. Era greu să le selecteze. Dar era în acelaşi timp, atât de speriată, încât luă ce i-avenit la îndemână şi ce a considerat că este absolut necesar.

***

În Timişoara ajunseră dimineaţa. Oraşul era deosebit de curat, cu multe zone verzi. Merseră întâi la Teodor, fratele lui Nicolae, care locuia pe bulevardul central. Nu se puteau caza însă aici. Cu Nicolae nu veniseră doar Elisa şi ica. Erau şi Gertrude, mama acesteia, Helga şisoţul acesteia. Au plecat atunci cu toţii, la ţară.

În sat era agitaţie mare.- Vine Nicu-a popii cu nemţoaicele! se anunţau între ei sătenii.Şi ieşiră în drum, să vadă şi ei doamnele. Nu mai văzuseră până atunci îmbrăcăminte atât de elegantă, occidentală şi mobilă stil cu în-

crustaţii atât de frumoase. Rudele cu bănet îşi puseseră în gând, la vederea acesteia, să posede şi ele pe viitor aşa ceva. Şi viitorul, prindeportarea în Bărăgan, chiar le-a facilitat dorinţa de a ajunge curând stăpâni, peste mobila dorită.

Era greu pentru un om care a trăit toată viaţa la oraş, să ajungă deodată la ţară. Dar Elisa era o luptătoare. Pentru ica sa ar făcut orice

sacriciu! Curând, Nicolae îşi găsi un post de profesor de lozoe în Timişoara. Nu au stat însă mult timp liniştiţi. Căci s-a dat ordin dedeportare în Bărăgan pentru refugiaţi şi moşieri şi au trebuit să părăsească Timişoara.

***

Epilog

După plecarea din Cernăuţi, re optimistă, Elisa - ca toţi foştii locuitori ai Cernăuţiului - a încercat toată viaţa să regăsească farme-19-

Sfera Eonică



cul oamenilor şi locurilor pierdute. Nu a reuşit însă. Elisa şi Nico-

lae au fost împreună până în ultima clipă. Nicolae a rezistat tuturor problemelor prin scris. Scrisul a fost cel care l-a întărit, l-a făcutsă reziste epocii comuniste, deşi nu a putut să-şi publice niciodatălucrările, datorită regimului. Ultimii ani, a trebuit să lucreze ca bib-

liotecar – „om al cărţii” ca Lucian Blaga, cum se consola el. Scriazilnic şi faptul acesta i-a menţinut mintea şi inima mereu tânără, până la sfârşitul vieţii. Elisa, deşi mult mai tânără decât el, l-a ur -mat imediat. După atâţia ani petrecuţi împreună cu soţul său, deşi

locuia cu ica şi nepoatele nu a mai rezistat mult. A fost marcatăşi de moartea fratelui ei mai mic Anton, la care ţinea cel mai mult,deoarece era foarte bun la suet, comparativ cu Alwin, care erafoarte egoist.

Cu verii Peter şi Johannis nu a mai corespondat. Securitatea i-ainterzis orice scrisoare venită sau primită de peste ocean. Ultimascrisoare o anunţa însă că cei doi îşi împliniseră visul – aveau e-

care ferma proprie. Lucrau însă prea mult şi nu au reuşit nicio-

dată să se căsătorească şi să aibă urmaşi. Unchiul, avocat în Vie-

na, singura rudă din Austria rămasă în viaţă, a fost vizitat de maimulte ori de Anne, ica lui Alwin, care devenise profesoară de ger -

mană şi lucra şi ca translator uneori, ceea ce-i facilita călătorii înstrăinătate. Nici el nu s-a căsătorit niciodată şi nici copii n-a avut.Pe verii rămaşi în Cernăuţi, - care este acum în Republica Moldova- care n-au vrut să-şi părăsească casele şi grădinile, i-a mai revăzuto singură dată, când au venit după treizeci şi cinci de ani, împreunăcu soţiile, în vizită, în România...

Justin Dumitru

câte ceva despre dimineața trupului

poarta larg deschisă e ochiulși prin ea trec uturi și muște de searăși cai pe care-i țesale cavaleri cu umerifrumos arcuiți cu priviri dionisiaceși tot mai des sâni cu cate-un ciorchine

care stă să-ți izbească inspirația în pete purpurii ceremoniale.

am ascuns în trup tot ce-i mai nobil șimai durabil îți spundeși suportă cu moderație

sunt bărbatul care cumpără tot ce-i mai scumpsunt bărbatul care vrea totul aici și acumsunt bărbatul care seduce și după conspirăsunt bărbatul cu numele scris tot mai mic printre nume gigantice de salamandre pilduitoare.

când m-am trezit ceva încă mă ținea de mânăera probabil un gând de departe.mi-am privit îndelung palmele și genunchii.astăzi la masa cui stau? și

în numele cui latru sau cânt?îți spun în dimineața asta trupul mi l-amadorat cel mai mult. am dansat extatic în jurulunei picături de lumină. mi-am dat seama că până și atunci când vorbeam destul eram mut.

o fetiță se joacă cu câinele prin iarbă iar euca niciodată o privesc blând prin perdeaar putea să dispară acum și nu vreau să știu dacă

mi-ar păsa.

deschid geamule un zgomot timid care îmi întinde mâna încetși odată cu el foșnetul ierbii îmi îngână până și cea mai intimă și mai năpăstuită bătaie a pieptului. văd totul limpede & insucient.

cuvintele se ascut în aer. răsună mai ceva ca tonourileunui avion militar ce răzbate ca o foarfecă palma de vată întinsă din buclele cerului.

nu am mai scris de câteva luni

nu că ar interesa pe cinevași chiar din ce în ce mai puțin și pe minedar să nu mai scrii poezie după ce ai crezutcă ea poate trezi preț de câteva secundeun singur corp cu atâtea brațe de mângâiere pentru ecare adevăr bătut cu pietreși condamnat de ereticii gogomani socialiar putea un eveniment uneori individualalteori de grup - pentru că oamenii învațămai bine ca niciodată să renunțechiar și atunci când le urlă-n priviri vigoareacă pot spinteca impostura că pot eroi într-o poveste unde toți sunt personaje pozitive și ecare e victimă în povestea lui.

Pop Stelu

Pop Stelu…la socoteala cu Timpul…

mă socotesc cu timpul...

adeseori mă rătăcesc pe drum, fac pașii înapoi,dar drumul capăta altă formă, alt sens...(ceva legat de acele ceasornicului din turnul timp,

Sfera Eonică

-20-



un timp pe care, nevoit de spațiu,îl parcurg într-un ritm prea alert prea nebun)ostenit de atâta drum de străbătut... încerc să mă opresc,hodină să-mi găsesc,cu greu mă sprijin de secundele ce-și mai caută rostîn tumultul de clipe ce le știu pe de rost,doar visul efemermă mai face să sper,

într-o clipă de răgaz, când zâmbetul mi-a împietrit pe obraz,fac haz de necaz și mă ridic,știind că acolo la orizont înaripat stă un dric,caut să mă tocmesc cu un gropar,să-mi sape groapă sub un des umbrar,la umbră de falnic nuc,când vine vremea să mă duc ... ce folos de sex, iubire, de elan...când toate vin înșiruite pe platan, și-apoi întipărite în rman...

rmanul, eu, și bunul dricne socotim cu timpul pe nimic.

salutări Valeriului!

deseori te-am zărit,umbră pierdută în tăcerea mormintelor etrusce,căutător neobosit al liniștii eterne,vașnic călător al timpului precar, binefăcător neostoit al iubirilor caduce...tu - Duce de Plusquamperfectum-(reecție a oglinzilor valerienedupă simpla regulă a energiei eoliene,în sensul invers al acelor de ceas),

când Cuvântul prinde viers și glas...mă plec și mă închin cuvântului venin, preschimbat în licoarea numită vin(atât de drag mie și ție, surechit din propria vie),salut viersul cotidian, poemul manifestîntr-o determinantă atitudine fest!

ATÂŢIA POEŢI...

atâţia poeţi – şi-atât de puţinăPoezie: degeaba munţiise-nalţă – degeaba ierbile cresc şistelele ard – exasperate: nimeni nu mai

aude cântări – în aceste Neîntrecute şi VasteMinuni – nimeni nu mai vedeclocotind sfânt delir – în PotirulDesăvârşirii: DumnezeiascaArmonie

***

„- mi-e foame demor...” - „-crapă întâi – să

ştim o treabă – dupăaceea mai vedem: mâncare de asta

zeiască nu se găseşte chiar petoate drumurile – trebuie să facemeconomie la

sânge – calea elungă – mâncareaaleasă şi drămuită”„-dar mie mi-e...” – „- să nu-ţi

e - decât sete devăzduh şi lumină – şi să-ţi enebunie de

străbatere a tuturor pereţilor – munţilor – ferestrelor zidite – străbatere a tuturor piedicilor şi zăbrelirilor ridicate de beznă în faţa

ochilor noştri – ochi pe careîngerul ni i-a dat ca

semn de recunoaştere – în prima zi a sfârşitului lumii din vis: ni i-adat – pentru a ne aduce amintemereu – de unde am venit şi

să începem odată - eliberator delir sinuciderea”

***

...te crezi răsfăţatulmuzelor – primul şi unicul

poet din lume – nu-i aşa?ei bine – nu eşti decât un banal prozator – pozator alruinelor pitoreşti ale mahalaleilumii – strecurată viclean - prin fanta creată - cu bisturiul satanic - sub razele vălului eroic al privirii: înjuri – şi

Sfera Eonică

-21-



crezi că ai dat aripi şi sălaşseramilor – râgâi – şi-ţiimaginezi că ai suat zbor înaripi de îngeri...dă-te jos de pecoteţ: porcilor le e foame – iar severiiheruvi nu-ţi mai suportăduhoarea de impostor: uită-te cum au şiînceput să-ţi curgă – natural – din

buzunare – sodom – răpănoase banc-notele false – să-ţicurgă din gură uvii dezoaie – în loc de - liricenote - uimirea: vade retrosatana

...afară e primăvară perpetuă: porcarii au – şi eimeritul lor – de adespărţi mireasma stelelor şiorilor – de

mâlul sumbru alStyxului: ei sunt - pururila jumătate calea

***

„-nu vrei s-o asculţi - s-o priveşti relaxat peactriţa aceea frumoasă – jucând atât deoptimist? – nu vrei să i optimist – chiar ţi-ai

pus în gând să nu i delocoptimist?”

„-nu – nu – mai lasă-mă ovreme – liniştită vreme – să zac în

pesimismul meu – datorită căruia nu-s obligat săvă mai aud ori văd

zarva zilei – nu-s obligat să amuşinez - precum uncâine-n călduri - pe sub fustelemahalagioacei zile – ci – o Doamne! -am privilegiul unic de a privi şi-asculta - admirativtăcerile dumnezeieşti - princiarele tăceri alenopţii – de a degusta astfel

ravul - atât de rav şi delicat cânteculumbritelor miresme – al duhurilor de stele – al duhurilor de

ori – al duhurilor de

zei – al duhurilor deduhuri...

...fără atât dehulit pesimismul cel nefardat şi plin de miraculoasă

proaspătă - înviorătoarevigoare – nu poţi decât un admiratorrâmător – al gunoaielor lăsate peCâmpul lui Marte - de gâtuitele

gânduri mercenare – ...un admirator grosolan almizeriilor strânse în tot

bâlciul trăirii (...penibile – jalnice...) - de sub stele – nu poţi decât sclavul obişnuinţelor şi prejudecăţilor de a preschimba – samavolnic şiilicit – Zeii Fulgerători ai

Ideilor – în scârnă

...şi vii şimorţi – toţiatârnă...

...mai lasă-mă - cât mi-o scris să – încă - nuînnebunesc – mai lasă-mă să visezuluirea de-ametist – cucapul aşezat în poala caldă a

pesimismului meu: umilit - fericit

Rege-Alchimist...”

ZIDIRI ŞI ZIDITORI DE CUVINTE

Ana Tunaru, De-aş CUVÂNT, Editura PAX AURA MUNDI,Galaţi, 2015

În tot ce a scris până acum Ana Tunaru se desprindeo trăsătură esenţială: Pornind de la Cuvântul primordial –

transgurarea creatorului în cuvânt până la identicarea cu acestCuvânt, Întâiul şi Cel de pe Urmă. Autoarea ajunge să spună că nu e ea cea care naştecuvântul, ci Cuvântul o naşte pe dânsa, cu ecare clipă. Acestui Cuvânt: “care a zidit lumina / şi stelele / şi rulierbii” ( Întâiul ), poeta i se închină indcă el “roteşte sori / şi-aduce la izvoare / ciutele şi cerbii”. E o recunoaştere reciprocă, aşa ca între părinţi şi i pentrucă în ei aleargă însuşi sângele cuvântului. Autoarea îşi expune Crezul artistic astfel: “învăţ mersul

pe sârmă / într-o mână – cuvântul / tăcerea-n cealaltă.” ( Ars poetica) (în spirit de haiku). E adevărat că poetul este un acrobat vulnerabil, ţinând

echilibrul între cuvânt şi tăcere. Lumină, Culoare, Bucurie – aceste daruri vrea să aducăomenirii prin cuvântul născător de sine, poeta Ana Tunaru. Dacă ar. Dar este deja: Bucurie, Culoare, Lumină. Care este mecanica acestor sunete, a mişcării cuvântuluiîn vers? Ana Tunaru a găsit că această mecanică este dată devocale, declarând simplu că le iubeşte pentru că ele sunt liantulnecesar zidirii construcţiei poetice. Vocalele-cocori, vocalele-izvor,vocale-ferestre, vocale-petale în care se regăsesc zâmbetele dăruite precum parfumul oral sau azuriul de cer. Ori, vocalele albastrecare pot vocale-aripă ce susţin aerul în zborul spre eternitate.

Cuvintele pot sorbite dimineaţa “o dată cu mierea şilaptele”, pot presărate pe cărări ca să nu te rătăceşti la întoarcere. Poezia Anei Tunaru este bucuria lucrului simplu, binefăcut, resc, alcătuit din cuvinte obişnuite, cu o anumită economiea mijloacelor de expresie, dar poate de aceea ea este atât de plăcutăşi îndrăgită indcă în ea se regăseşte ecare. Măreţia simplităţii ei

Sfera Eonică

-22-



este unică şi de aceea o face accesibilă şi căutată ca o oază în deşertul lumesc, aglomerat şi gâlcevitor, în care nu te mai recunoşti şi deviiorb şi surd de tine. Toate acestea alcătuiesc un peisaj unic şi spectaculos ca o orgă de lumină care împrăştie jerbe coloristice într-un dans pe aer. Cevaneaşteptat ca o simfonie în alb, celebrând frumuseţea în toate subtilităţile sale. Din poezii scurte, semănând cu respirările întretăiate deemoţie sau de uluire. Şi dacă toate se pot schimba pe parcursul vieţii, şi dacă în loc de tăcere se instalează cuvântul, poeta e de părere că: “Pot punecuvântul / în locul tăcerii / şi somnul, de veghe, / la căpătâiul vegherii. // Curcubeul urmează / adesea furtunii; / fug umbrele nopţii / derazele lunii; // Ades, / stau alături / cel mare, cel mic. / Doar în locul iubirii / nu-i loc de nimic. ” ( În locul iubirii). Ana Tunaru şi-a ridicat o casă în cuvinte, mai trainică decât culorile, decât albul zăpezii şi verdele mării, mai durabilă decât

sunetul, decât clipocitul de rouă şi decât liniştea fulgilor. O casă cu pereţi de hârtie şi acoperişul din spori de păpădie. Cum nu e alta pelume. O casă în care va locui inefabilul. În care vor trăi laolaltă, visele împlinite cu visele care încă aşteaptă. Cu cât te apropii, cu atât aleargă mai departe cuvintele din paginile albe ale insomniilor de velur, cât să cuprindă zorii mijind pefurate. Până Departele devine Aproape, lângă, alături. Însăşi poeta mărturiseşte că poezia ei “e rotundă ca un cuib” – într-o “ars poetica” originală, concentrată în trei versuri. Luna plină o rotunjeşte şi îi netezeşte colţurile răzleţe de care spiritul s-ar putea ciocni, din pură neatenţie. Pentru Ana Tunaru clipa fugară are trei anotimpuri: Clipa de aşteptare, Clipa de-acuma şi Clipa cea dusă şi neîntoarsă: “calacrima uscată / ce-ai fost / şi nu mai eşti, / şi n-ai să i vreodată ” ( Învăţ ). A învăţa s-o iubeşti şi s-o accepţi în aceste ipostaze este o artă. Arta de a inţă.

Poezia Anei Tunaru este una îndelung gândită, care nu permite nici un cuvânt, nici un gest de prisos, nici o concesie, nici undezacord. Este exact pe dimensiunea suetească a poetei, pliată perfect, în armonie cu inima şi cu mintea. O scurtă incursiune pentru vârstele spiritului, dezvăluie dulcele regret al neîntoarcerilor.

Îndrăgind poezia concentrată, aproape vetustă, aproape sibilinică, Ana Tunaru pune accentul totdeauna pe esenţele tari, îmbătătoareale stării de graţie, atât de rare la poeţii contemporani, care se grăbesc să umple paginile cu versuri vexante, în spirit de frondă care conţincuvinte şi imagini triviale, epatante, licenţioase şi adeseori lubrice, crezând că în felul acesta le sporesc valoarea şi îşi câştigă adepţi. Nimic mai fals. În poezie nu încap trivialităţile, vulgul, lubricul, echivocul. Iar în poemele în spirit de haiku strălucesc briliantele harului poetic,imagini uluitoare care seamănă cu adierea mătăsii, cu tandreţea cactuşilor înoriţi, cu licărul zorilor în imensitatea câmpiei. Acesteimagini surprind, nu numai privirea şi auzul, dar şi celelalte simţuri, intrându-ţi prin pori, în ecare celulă onirică. Spre exemplicare: “în liniştea nopţii / ţârâind / un greier dantelează întunericul ” (Vară) (în spirit de haiku). Şi: “în nopţi cu lună plină / poezia mea / e rotundă ca un cuib” (ars poetica) (în spirit de haiku). “ceas de august / căzând / merele măsoară clipele” (vară cu mere) (în spirit de haiku). Interesant cum, Ana Tunaru păstrează din poezia tradiţională niponă, spiritul acesteia, aşa cum ţine să sublinieze în subtitlulecărei poezii de acest fel. Alt exemplu: “încă verde / despuiată vara / se ascunde-ntr-o gutuie.” (pleacă vara) (în spirit de haiku). “ Degetele mele / logodite / cu primii ghiocei” (primăvară) (în spirit de haiku). Mitul jertfei creatoare este reiterat în poezia “ Ana lui Manole” , de data aceasta, poeta se zideşte pe sine în vise, nu în pereţiimănăstirii: “ Pun cărămidă / peste cărămidă, / ca alt Manole / alungând stihii; / ca altă Ană / mă zidesc în vise / de teamă / că se surpă-adoua zi.”

Un Autoportret surprins din câteva tuşe poetice dezvăluie rea sensibilă a poetei: “ Am graba zorilor / ieşind din noapte / şimoliciunea vorbei / învelite-n şoapte. // Am nerăbdarea frunzei / zvâcnind din solzi de muguri / şi dulcea-ngândurare / a arborilor

singuri.// Am liniştea zăpezilor / ce stau să vină / şi, / mai presus de toate, / respir lumină.” Aată sub dulcea robie a gândului, poeta îl recunoaşte ca “întâiul născut”, ca prieten del / şi duşman / pe vecie.” ( Robie). În creaţia Anei Tunaru, Lumina are un rol denitoriu, ea vibrează în frunze, curge din cer cu primii fulgi, dar mai ales: “ Îmi curge

/ albastră, / prin vene./ Lumina!” (Lumina). Nici nu se putea altfel. Altăoară poeta spune: „Ce dragă mi-e lumina / ’nainte de lumină, / în risipirea nopţii / din ce în ce mai nă.” ( Minune). Unele din

aceste mici poeme au rimă întâmplătoare şi un ritm propriu susţinut. Între imensitatea cerului şi cea a mării, autoarea se vede astfel: „eu nu sunt decât / un r de nisip / călător ” ( Răsărit la mare). Dar în acelaşi timp şi „un strop / străveziu / călător” ( Răsărit la mare) – recunoscându-şi condiţia de muritor „între mare şi cer ”sau „între mare şi ţărm”. Pendularea între aceste elemente: mare, foc, ţărm, cer, este cadrul care-l pregurează pe om, aşa cum este şi cum poeta îl arată: un bob, un strop, un r. Şi doar în clipa de har, poeta se recunoaşte: „o clipă / sunt totul: / foc / apă / şi soare” ( Răsărit la mare). Prin simplitatea, limpiditatea şi acurateţea lui, acest poem invită la meditaţie şi la întrebările fundamentale ale lozoei din toatetimpurile: Ce e omul? Cine sunt eu? ş.a. Altădată poeta îşi recunoaşte limitele şi învaţă să le depăşească de la natură: „ Eu nu ştiu / ce simte câmpia / / când bobul, cuminte,

/ se culcă sub glie / (să moară? Să-nvie?) // Eu nu ştiu / ce face zerul / când leagănă spicul, / în vară / (îl urcă? ’l coboară?) // Eu nu ştiu/ ce crede bătrânul / când mângâie pâinea / şi-o frânge duios / să n-o doară.”( Nu ştiu).

Asumându-şi condiţia de călător şi străin pe acest pământ, poeta nu se poate opri ca, strivind în picioare pământul cu jind, să nuviseze la cer, dorind să-l cuprindă cu braţele. Aici e şi o trimitere la celebrul adagiu al lui Immanuil Kant la „legea morală din noi şi cerulînstelat deasupra noastră”. Oricât de drag ne-ar pământul, atunci când privim cerul, ne năpădeşte un dor fără saţiu. Ceea ce e sublim şi nu mai trebuie comentat, indcă atinge inefabilul.

Sfera Eonică

-23-



Vavila Popovici Carolina de Nord Lipsa dragostei

„Nu există orb mai mare decât cel care nu vrea să vadă. Nu există surd mai mare decât cel care nu vrea să vadă.

Și nu există nebun mai mare decât cel care nu vrea să înțeleagă.”- Profetul

Filosoful german Georg Wilhelm Hegel (1770-1831), reprezentantul idealismului în losoa

secolului XIX-lea, având o natură profundă și sistematică, a denumit frumosul - idee a frumosului.Cu alte cuvinte, frumosul trebuie conceput ca idee sub formă de ideal. Frumosul ind idee, este șiadevăr. Diferă prin faptul că adevărul ca atare există, iar „ideea trebuie să se realizeze și exterior, și săcâștige o anumită existență prezentă, ca o obiectivitate naturală și spirituală”, frumosul armându-se prin aceasta ca aparență sensibilă a ideii. Rațiunea nu poate cuprinde frumosul, sensibilul indcu totul altceva decât conceptul – specic rațiunii. Rațiunea are caracterul ei nit, pe când frumosuleste innit și liber. Conceptul nu permite existenței exterioare a frumosului să urmeze propriile-ilegi, ci hotărăște din sine întruparea și forma în care apare – realizând sensul propriu al frumosului.Legătura însă există prin subiectivitate, unitate, suet, individualitate.

Platon, prețiosul losof grec, considera că mulți tineri poartă în suet, ca o ință divină, sămânțacreației și când ajung în oarea vârstei, dintr-o dată sunt cuprinși de dorința zămislirii și nașterii,caută frumusețea în care ar putea procrea și de îndată ce întâlnesc un suet frumos, îi stăpânește

dragostea. Din copilărie, este de părere Platon, că este bine a căuta frumosul: „ După aceea va prețui frumosul sălășluit în suete, maimult decât frumusețea ce ține de corp”.

Frumusețea este o calitate a corpurilor, suetul ind acela care o simte și inteligența noastră o recunoaște, iar dragostea îi întinde brațele. Frumusețea se leagă de dragoste și invers, dragostea se leagă în mod resc de frumusețe.

Filosoful grec Plotin (205-270) arma că „un lucru lipsit de formă rămâne urât atât timp cât el nu este părtașul unei idei sauunei forme”. Deci ideea pune în ordine părțile, combinându-le pentru a realiza un întreg frumos: „este ca și cum o putere naturală,

procedând în felul artei, ar da frumusețea…”. Ne pronunțăm asupra frumuseții numai după ce am primit-o cu dragoste. Când descoperimo frumusețe a corpurilor, ne putem servi de ea ca de un reper pentru celelalte frumuseți. Frumusețea se bazează pe simetrie, o simetriea părților una față de cealaltă și în raport cu întregul. Deci ința frumoasă nu va ceva simplu, ci ea se va compune din mai multe părți, care combinându-se, vor da un frumos general. Dar, frumusețea nu este numai cea a vederii, ci și a sunetului, a mirosului, sunt șiactivități frumoase, legiuiri frumoase etc. Suetul are și el frumusețile sale, cum ar virtutea, o frumusețe mult mai reală decât toate celetrupești. Emoția produsă la frumos este însoțită de înmărmurire, mirare fericită, dorință, precum și – întotdeauna - de dragoste. Acestesimțăminte pot privi și lucrurile invizibile. Plotin descrie și urâțenia: „ Este ca și cum un om vârât în noroiul unei mocirle, nu ar mai arăta

frumusețea sa și nu s-ar mai vedea din el decât noroiul cu care este uns; urâțenia a ajuns prin el, prin adăugarea unui element străin și,dacă el trebuie să redevină frumos, lucrul lui va de a spăla și a se curăța pentru a ceea ce este. Vom avea dreptate să spunem, deci,că urâțenia suetului vine din acest amestec, din această fuziune și din această înclinare către corp și materie”.

Dragostea, spun unii, înalță spiritul. Ea are nevoie de muze care să-i inspire pe creatori. Sunt întâmplări care includ dăruirea totalăși multe au sfârșit tragic, dar indivizii au trăit un timp fericit, înălțător. Literatura a consemnat multe povestiri de iubiri exemplare.Legăturile de dragoste au fost puternice, au dus la amplicarea forței creatoare de frumos. Inspirați de aceste iubiri, creatorii au dat lumiifrumuseți dăinuitoare; sacriciul lor a fost de multe ori – suferința.

În „Simpozion” Platon surprinde și denește caracterul obiectiv și nu subiectiv al frumosului atunci când armă: „un frumos ce trăieștede-a pururea, ce nu se naște și piere, ce nu crește și scade; ce nu-i într-o privință frumos, întru alta urât; câteodată da, alteori nu; pentruunii da, pentru alții nu. Frumos ce nu se înfățișează cu fața, cu brațe sau cu alte întruchipări trupești, frumos ce nu-i cutare gând, cutare

știință; ce nu sălășluiește în alte ințe decât sine; nu rezidă într-un viețuitor, în pământ, în cer, sau oriunde aiurea; frumos ce rămâneel însuși pentru sine, pururea identic sieși ca ind un singur chip; frumos din care se împărtășește tot ce-i pe lume frumos, fără ca prin

apariția și dispariția obiectelor frumoase, el să sporească, să se micșoreze ori să îndure o cât de mică știrbire”. Înseamnă că astfeldenit, ceea ce e frumos nu e frumos în funcție de altceva, ci este frumos în eternitate și pentru sine. Mă gândesc de multe ori la bărbații sau femeile care se îndrăgostesc de partenerii lor, ecăruia plăcându-i altceva, dar la bază avândtotuși principii estetice. Ele mențin normalitatea. Este poate revelația de care pomenea poetul Lucian Blaga, de faptul că poți privi și te poți îndrăgosti dintr-o dată de o persoană sau de o operă de artă, poți privi dar ochiul lăuntric nu se deschide pentru primire decât într-o bună „zi”, când „revelația îți cade în poală ca o minune” , întrucât materia este pătrunsă de spiritul nostru. Natura pe care o privim, se bucură de stările noastre suetești pe care i le oferim cu dragoste. De multe ori ea, natura, ne oferă exemple uimitoare de dragoste.

Sunt oameni care știu ce înseamnă dragostea! Unii nu o pot explica, indcă este un sentiment puternic, pe care îl trăiesc mulți dintrenoi, adevărat, cu intensități diferite, dar nu suntem lipsiți de el. Viața nu poate concepută fără dragoste. Este o atracție a suetelor, aceva din apropierea noastră sau chiar poate exista de la depărtare. Dragostea este o formă, o formă de adevăr, iar adevărul se aă în același plan emotiv cu frumosul. Cu cât o ință evoluează, cu atâtmai mult ea caută să își manifeste dragostea în frumusețe, într-o formă spirituală. Simbolul dragostei este inima și acest simbol dateazădinaintea epocii de gheață, reprezentând un semn al apropierii, afecțiunii și iubirii. Sfântul Apostol Pavel vorbind despre dragoste,spunea: „…credința, nădejdea și dragostea. Dar mai mare dintre acestea este dragostea” (1 Corinteni 13:13). Un om adevărat este un om care generează dragoste asemenea unui generator de putere. El este un om bun, corect, politicos, manierat,avid de cultură, acordă respect celui de lângă el, societății în care trăiește, prin respectarea legilor ei. În acest mod omul trăiește bucuriade „A ” și iată cum sunt toate, unele de altele legate! Biblia ne învață: „Să ne iubim unii pe alții, căci dragostea vine de la Dumnezeu…”(1 Ioan 4:7). Filosoful german Arthur Schopenhauer (1788-1860) credea că putem aa adâncurile inței noastre prin voință. La el

-24-

Sfera Eonică



voința=luptă =suferință, aceasta indu-ne viața ! Suferința de multe ori înseamnă sacriciu și sacricându-te ai ajutat pe altul, ți-ai înălțatința. Toată scara înălțării, adică evoluția se datorează voinței, iar fermentul voinței este dragostea. Să m convinși că nu ne naștem înzadar, că nu suferim în zadar, că trebuie să încercăm să m mai buni, mai modești, mai iubitori unii față de ceilalți, să dăm orgoliul lao parte, conștientizând, în primul rând, scurtimea acestei vieți. Dar, tot el, referitor la politicieni, arma că „ politicianul are exacerbatimpulsul înnăscut omului de a domina, de a supune pe alții, impuls prezent în toată lumea animală ”. Politizând, Hegel a concluzionatdiferențierea: „Toate artele au produs minunile lor, doar arta de a guverna nu a produs decât monștri”.

Mai sunt ințe care trăiesc cu dragoste în suete, cu respect și blândețe pentru cei din jur, oameni care știu să se stăpânească, inducechilibrul în societate, văd clar și judecă lucid. Când comportamentul nostru este moral, suetul este plin de dragoste, războiul dininteriorul nostru precum și cel din afara noastră, se potolesc. Este necesar, dumnezeiesc să cauți liniștea, și să te poți odihni în celălalt,

adică în omul de lângă tine. Lucian Blaga spunea: „Orice colț suetesc din noi are atâta rezonanță pentru tot ce se petrece în noi, încât de multe ori mi se pare că

ecare idee are o inimă care bate pentru ceva și ecare simțământ un cap care cugetă”. Uneori totuși ne întrebăm dacă mai trăim într-o lume cu oameni care iubesc și care sunt iubiți. Lumea a devenit din ce în ce mai puțindoritoare de dragoste. Lipsa de dragoste ține de zona întunericului. Din păcate am intrat în această zonă care se tot întinde, cuprinzând totmai multe suete. Dragostea nu poate sta alături de ură, indiferență sau dispreț. Nepăsarea față de cei din jur, față de viața lor, este mairea decât starea de păcat, indcă păcatul poate avea remușcări pentru faptele comise și omul se poate întoarce la Dumnezeu, dar omulnepăsător este un om fără remușcări, fără repere.

Mai există dragoste la oamenii aleși să reprezinte acest popor așezat și cu bun simț, sau doar interes, egoism, grandomanie și prefăcătorie?Ce-i împiedică să spună adevărul, de ce folosesc minciuna?, m-am întrebat și tot eu mi-am răspuns: Urmările! Musca aceea de pe căciulalor! Unde mai este picul de onoare pentru a părăsi funcția din cauza greșelilor, nerespectării legilor? Iată răspunsul dat la propunereademisiei, preluat din Jurnalul. ro : „O demisie la acest nivel de responsabilitate și implicit, asumarea unei vinovății, care nu există nu

pot nici monede de schimb politic, nici articii mediatice”. Măi, să e! Unde mai există respectul când pronunți : „ s-a dus ca surdaîn horă…” - expresie jignitoare la adresa șefului statului. Talentatul jurnalist Dan Cristian Turturică calică aceste răspunsuri drept„amestec de prostie și vanitate grobiană”.

Da, este adevărat se poate stăpâni prin lege sau prin forță (Manu Militari!), iar forței îi lipsesc în totalitate virtuțile. Zidul de beton alcumetriei politice având la bază interesul propriu, înfumurarea, corupția de grad înalt, separă funcțional conducătorii de popor. Cine văsusține, domnilor?

Eliza Roha

Răzvan Nicula şi stelele nopţilor sale

Răzvan Nicula se armă vertiginos în contextul prozeiactuale româneşti, nu numai prin consistenţa volumeloreditate dar şi prin valenţele remarcabile ale scriiturii sale. Învolumul de eseuri „Din gândurile nopții”(Ed.Betta,2015),remarcăm o reuşită introspecţie euristică ce vizează condiţiatânărului intelectual racordat la realitatea cotidiană, ostilăşi fără perspective, pornit pe drumul spinos al scrisului. Pe parcursul unei suite de gânduri concise, de raţionamente denatură losocă şi de simţăminte exprimate într-o formulăstilistică poetică, vibrantă, inteligentă, cititorul este purtat prin labirintul stărilor sueteşti specice vieţii interioare

atât a scriitorului în general, cât şi a ecăruia dintre oameni în particular, traversate, în mod paradoxal, de o tristeţe meditativă proprie unei maturităţi venită prea devreme, nu se ştie din ce

experienţe de viaţă.Un prim capitol surprinde o diversitate de reecţii asupra existenţei şi sensului său,

raţionamente, întrebări directe ori dileme, mărturisiri, inerente căutări, dezamăgiri trecătoare saucapitale, revoltă la cele mai înalte cote, până la negări de fond, trăiri incandescente proprii vârsteide la început de drum. Al doilea capitol, fastuos, pe alocuri tandru, pe alocuri întruchipând oavalanşă primăvăratică de bucurii şi suferinţe, poate considerat o confesiune închinată iubiriiîn sine, cu multiplele sale faţete, ca oare a tinereţii, ca alfa şi omega bărbatului, povestitorul trecând prin circumstanţe sentimentalerăscolitoare, ind deopotrivă şi un omagiu dedicat femeii iubite, părăsită ori care părăseşte. Eseuri de iubire pasională care înalţă femeia pe soclul inefabil al adoraţiei nemărginite. În cel de-al treilea capitol autorul ne poartă în lumea interesantă a povestirilor-parabole cuînţelesuri moralizatoare, aplecându-se cu îngăduinţă asupra naturii şi condiţiei umane, acceptării perpetue a nedreptăţilor şi a jertfei. Consider această carte de eseuri o destăinuire intuitiv-losocă asupra conceptelor personale vizând libertatea de gândire şimişcare eliberate de cutumele sociale, schimbarea ordinii lucrurilor, a ierarhiilor înscăunate, libertatea de „a zbura” deasupra şi printre

toate acestea, despre raţiunea de a exista, de a simţi. Puternicul izvor imaginativ – ce se remarcă prin originalitate, stilul literar curat,şlefuit, atrăgător, intensitatea trăirilor - anunţă un scriitor serios, talentat, profund în gândire, echilibrat, atent în exprimare. Indubitabileste o lectură antrenantă cu interesante asocieri metaforice (vezi balada copacului „răpus de sărutarea unei adieri a vântului”), oferindcuvântului forţă umanizatoare ca parte intrinsecă a valenţelor umane.Impresionează dorinţa de evadare prin scris, adevărat „zbor literar”, spiritul de observaţie profund, ind vorba mai mult de inteligenţădecât de experienţă de viaţă, care apare drept o acumulare iar moartea ca risipă, iubirea un sentiment în curs de alienare, „calea” ca drum

-25-

Sfera Eonică



iniţiatic prin meandrele existenţei. Ne încredinţează spreluare aminte diferitele ipostaze ale psihologiei îndrăgostitului,consideraţii generale asupra conceptului artistic, nu ocoleşte nicicontroversatul subiect al psihologiei criminalului care-şi justicăactul ca predestinare, pornit dintr-o vrere superioară, astfel căscânteia dumnezeiască din om putând însemna şi decizia de a luaviaţa cuiva, cu şi fără voinţa sa.Autorul analizează diferite categorii ale comportamentuluiuman, cu dezinvoltură, cu sinceritate, reectează asupra menirii

omului pe pământ dar şi asupra fenomenului morţii. Toată aceastădiversitate a trăsăturilor şi faptelor umanităţii, tratate pe cât desuccint pe atât de edicator, par a veni de undeva dintr-o memoriede dinainte pentru că autorul nu are decât treizeci și cinci de ani.Deşi ecare text din ecare secţiune poate citit ca ind de sinestătător, autorul ţese în anumite momente re subtile între ele,în asemenea mod încât, în nal, cititorul să realizeze că de fapta asistat la o naştere, aceea a unui unic personaj scriitor care,ascultând chemarea condeiului, utilizându-şi resursele intelectualeşi sueteşti ajunge să le transpună şi să creeze literatură. Apreciezcă volumul „Din gândurile nopţii” este o carte atrăgătoare, scrisăcu har, cu imaginaţie şi cu forţă descriptivă demnă de admirat,

armând un spirit scriitoricesc adevărat, valoros, cu frumoase perspective.

Mihaela Oancea

Lângă pisica albastră

Câțiva iriși indigoîși deschid aripile șifonate de somn;

scormonitori,ochii de catifea ai pisicii albastre

strigă silabisind un miracol petrecut chiar acumîn orașul medieval.

Afară, în năvodul ploii, se prind oameniicu pașii grăbiți,ascunși sub gulerele ridicateale mantalelor neîncăpătoare

pentru niciun fel de miracol.

Doar lângă pisica albastră,un copil deseneazăinsistent

păsări de zăpadă

ciugulind dimineațade semințele ei aurii.

Doruri cu miez verde

De când curge înfrigurat ruginiul

prin ochiuri de dumbravă și-un mise en abyme se ascunde între pleoape,de atuncidorurile cu miez verdeîși rostogolescclinchetul

până la marginea toamnei.

Departe, în savana africană,rinocerul își ascute cornul;el doar visează

la iarna ce se va aprinde curând, prin ținuturile noastre -o mare hibernalăviscolinddoruri cu miez verde.

În somn,rinocerul privește uimit cum oile albe,

scânteind din copite,adorm pe plai

făcând ca de ecare dată,la culcare,

semnul sntei cruci.

Faguri de verde

Chemări înfrunziteard depărtări cu aromă de pin;o corabie de jăratic,uitată anume într-o pictură de șevalet,

sculptează păsăriale căror nume le-am rătăcit demult,în cerdacul primilor ani,

lângă ghivecele cu mușcate și, mai cu seamă,lângă surâsul tăunins de neîmblânzite primăveri.Spre seară, decupează faguri de verde

pe care-i așază pe munte, sus,chiar acolo, pe partea stângă,în dreptul inimii.

Călătorie prin vizorul clipei

Am nemuritclipele năvălinde cu pâslarii cadrilaţiîn camera cu haine colorate, agăţate în cuier;atâtea nuanţe cusute pe ştergare

s-au aprins în re de gând, scânteind,iar ploaia asta cu soaretocmai aminteşte din nou

Sfera Eonică

-26-



de scămoşii cocenidin care înoreau poduri

peste care seară de searătrecea viteazul Pipăruș,de stofele din care se ivea năstruşnicun teatru de păpuşiori de caietul dictandounde literele, la început, mergeau de-a buşilea,

se loveau şi plângeau,

neştiind ce taină purta inima lor. Am nemurit şi dimineaţa aceea liliachie,în care cocoşii au refuzat să cânte şiîn care s-a oprit din respirato cană bătrână, smălţuită,din care copilul a tot băut

până când a ajuns cu creştetul la tavan. Am nemurit hoinarele zile, toţi anii de-argint şi azi, din trupul lor,au înorit soase icoaneîntru regăsirea noastră deplină.

În tăcerea pietrei

Colţii brazilor mușcă din noapte,tăcuta noaptemută ca Snxul săpat în piatră;acolo sunt zăvorâţi toţi anii

pe care i-am deșirat;aşteaptă la stânca din munte,cuminţi -oi împietrite în staul,

pândind nemurirea.

Fabula fuit

Cufundată până la glezneîn somnul profund al urbei,

plânge luna ascultând o sonată care-i poartă numele;își ține respirația

preț de câteva clipe,cât notele desprinselovesc aerul

cu degete cărunte.

Pe trotuar,nici n-a apus bineultimul gândal uturelui orb,că pleoapa sonorăa timpuluii-a și măcinat trupul – naivulcu aripa larg deschisă

spre viitor.

LILIA MANOLE Reublica Moldova

DIN COLȚ DE CER ...

Să îmi aduci pe buze explozia iubirii,Asemeni orilor ce înoresc în pripă,În colțul cerului, un talisman de sireSă străjuiască timpul, fugit de o ispită.

Cu franjurile albe ale marii patimi,Să sperie toți norii grei, înfumurați,Lăsându-ne în armoniile cutreierate,Și separați de ură, cu vis înveșmântați...Așează-mi raza ta, de-obraz aproape,Străluce, tu, un soare, peste creștet,Să-ți reunești în gânduri urmele cutate,Și tânăr, de iubire, să-mi vii, aici oprește...Doborâtor de tandră e franchețea lunii,Și seacă în tăcere misterele albastre:-Din colț de cer, coboară, explozie a lumii,Din nesfârșit de lacuri, cu orile sihastre.

PRIN PLETELE LUNGI ALE TOAMNEI

Prin pletele lungi ale toamnei,Sărută-mă, inversând anotimpul,Să-mi scuture frunzele- anii,Și bate-mi în ținte veșmântul...Fă-mi focul mai tare-n privire,Simți-voi, de ce sunt o toamnă,Adu-mi cea mai caldă topire,Cu dorul tău, dus de-o năframă.Să lăcrimezi?..Tomnaticii nu plâng,

O alta le este rea în toamnă,Adună-mi, în palmă, roze din crâng,Și i, o clipă, sălbatica-mi poamă...Prin pletele lungi ale toamnei,Se întâlnesc anii, într-un crâmpei,Și suetul mă soarbe, mă cheamă,Tu ia-mi trecutul, cum setea mi-o iei...Și bate-mi în ținte veșmântul,Din frunze, lumina să mi-o dezgrop,Și stinge-mi privirea, și anotimpul,Cu anii ce-i am, cu toamnă, cu tot.

DE TE-AI ÎNȘELAT...

M-am înșelat eu însumi, eu, pe mine, Nu am știut, să mă iubesc, ci să mă mint,M-am înșelat, trădându-mă cum se cuvine,Și separând tot răul care vine, prin ce sunt;

Sfera Eonică

-27-



M-am înșelat, superbă frază, dar naivă,Cum să te-nșeli, când prinzi în mâini viața?Da, înșelându-mă, veneam superlativă,Să pot încet ca să -mi încetinesc distanța.Și am fugit cu alaiul stelelor, sclipind din palme,Și soarelui îi tot făceam, lejer, un chip, musai;Ca să mă vadă, că respir, și râd, în toamne,Și am în mintea mea o vară, dintr-un evantai.M-am înșelat, având pe creștet mii de lauri,

Din vis, exonerați, să nu-și găsească rostul,M-am înșelat, iubindu-vă, luptând cu ghiauri,Dar înțeles-am... dragostea -ți oferă adăpostul...Pe unde ești, și cât îți e de greu pământul,

Ce-l calci, de sub picioare, deși doar îl atingi?..Cum să te-nșeli pe tine...și-ți strigă, iată, avanpostul,De te-ai-nșelat, faci bine, dacă poți să te ridici.

SEMNEZ ECOUL

M-am trezit, fără cafeaua ta,Energizantă, acăra o simt,Dar stinsul ei te vede-n ea,Cum arzi departe, ca un sfânt...M-am trezit să-ți spun, cum eu,Rod gânduri perimate, și ele-nvie,Și iar te caut, ca să sorb un Zeu,M-am trezit, și pare inima pustie.M-am trezit , pustie pare cartea,Dar scriu o rugă, să vină autorul,Și povestindu-i grav veridicitatea,Să cred că ești alături, semnez ecoul...

REFUGIU ANESTEZIC

Visam să -ți dăruiesc minunea toamnei,Prin frunze, s-o găsim, rostogolindu-le,Din cer să reauzim eternele nirvanei,Cu pași mărunți, alunecând, iubindu-ne.În starea de a nu pleca din toamnă,Cu pașii rătăciți, prin suetele întomnate,Un vis înnobilat, decis să se aștearnă,Vernisam, în cristalele de ploi curate.Și pomeniți într-un refugiu anestezic,

Aevea presimțeam, că înfrunzim târziu,În meditarea buzelor, din alfabet angelic,Cu șoaptele cuvintelor, sonetele se scriu...Lumina coaptă a orilor îngemănate,Învăluindu-ne, -ți vedeam cel chip rebel,În lanțul de frunze levantine, noi eram odată,Indescifrabila tăcere ți-o auzeam altfel...

AH, TOAMNĂ...

Invazia culorilor galben, maro,

Nu ascultă de frunze, nici de ințe, Nici gâzele nu-și au cuvântul acolo,Culorile-și cos, din frunze, altițe.În broderia urcușului greu,O toamnă începe cusutul pe dos,Și frunzele gem, suspinând-n apogeu,

Pământul le îmbracă generos...Ah, toamnă, copleșești ința,Culorile-ți stropite sunt de călimară,Rodește-n tine vița, se vaietă sămânța,Vreau să te iau cu mine în primăvară.

CÂNTEC DE TOAMNĂ

Copacii resemnați își leagănă destinul,În crengile, ce plâng, că-i toamnă,Și vine jalea, frunzele declamăUn cânt duios, ce-atenuează chinul;Iar verdele e pictor, în astă tânguire,Și își mulează sieși arătarea,Tot verde e, dar nu-și decolorează starea-Cu-acel contur din urmă, adus pieirii...Ah, speranță, cu surâsul toamnei,Ironia ta mă urcă-n vârf de cruce...Să mă răstignesc, să u o frunză dulce,Petrecându-și, c-o mișcare rară, anii...

Și foșnetul să-l impregnez în mine,Iar toamna să îmi cânte, inevitabil, cântul,Și tremurând, să-mi colorez cuvântulCu acest gând, ce se ascunde, fără vină...

JURĂMÂNTUL INIMII

Fac jurământ pe viață, și pe moarte,Că nu sunt inimă cu trompe ferecate,Sunt altceva, ce ea nici nu mai simte,Cum sângele se urcă, în peștera-i -nainte. Neposedând, am început de gând sfârșit,Ce nu mă lasă niciodată să mă mint,Și am l-adânc de inimă un nesfârșit de început,Din care altă viață simt că nu-mprumut;Dar acest sens, tot de la Dumnezeu îmi este,Să văd cu inima, să simt, că nu-mi lipsește,Deși nu are loc de multe ori în piept,Din ea adun lumina și gândul înțelept.

*****

Un spirit vestejit apari, învenindu-i calea,De nu ai drag de ea, și ți-ai urât paloarea,

Și nu-i respecți acestei inimi legâmântul,Ce ea ți l-a făgăduit, umanizându-ți mitul.Iubește-o, i cu ea, când doare și te frige,Și spune-i ce ai , de nu o vei putea atinge-Un om, ce și-a furat el sieși o comoară,Acea ce stă ascunsă în suet de vioară.Dramatizând-o, faci din ea irecuperabilă avere,Tot ignorându-i sângele, să scapi și de durere,Și ai închis, în inimă, un sloi ascuns de ceață, Nu știi unde o , când soarele -l dezgheață. Nu știi, însă, neobosita privește, zi și noapte,Ar vrea să-ți dea un har, de-a le vedea pe toate;

Ar vrea să-ți dea lumina ce-n întuneric arde ,Iar tu s-o strângi în suet, dorindu-ți sănătate.

Sfera Eonică

-28-



Claudia Tănase1.

Caută rătăcirea unui om şi aisă înţelegi cât de valoaroasăeste căutarea acestuia!Cautăacest om şi ai să înţelegi câtde importantă este rătăcireaacestuia, atunci când desco-

peri că el adăposteşte şi cău-

tarea şi rătăcirea!

2.

Ca să nu rămână singur, Dumnezeu s-a hotărât să creeze maiîntâi omul,lăsându-l pe Adam să scape de singurătate.

3.

Având nobila gratuitate a spiritului său, omul trebuie să eînţelept şi nu îmi rămâne astfel străin decît cel care nu vrea săiubească pildele.

4.

Câtă amărăciune poartă omul în suetul lui atunci când se în-

treabă ce este Absolutul? Şi cât de amărât este Absolutul , cândvede că omul este incapabil să-l atingă , atunci când îl ia în se-

rios!

5.

Prin deniţie , ţărmul înseamnă linişte, dar câţi dintre noi vorliniştea fără dorinţa de a se aventura în căutarea apelor tulburi?Şi îngrozitor e omul ce nu doreşte să cunoască nimic şi care nuîndrăzneşte să e o ironie losocă , ar răspunde Absolutul.

6.

Întreaga losoe a vorbit adesea despre om , ca despre o cug-

etare.

7.

Ce aleasă este cugetarea care vorbeşte de om, şi ce desăvârşite omul care cugetă atunci când este ales pentru a înţelept.

8.

Învaţă omule să crezi, că atunci când mergi pe drumul tău , lasăşi pe altul să îţi e alături, şi nu lăsa poteca singură, căci şi ea va plânge de atâta singurătate!

9.

Învaţă să i cer, întrucât cerul este blând privirii tale, învaţăsă i pământ, întrucât pământul te ţine, dar învaţă mai întâi detoate să rămâi om că cerul s-a rugat pentru tine, iar pământulte-a acceptat.

10.

Dumnezeu spunea: nu pot lăsa universul fără om.Universul a zis : eu sunt mai puternic decât omul....Iar omul a răspuns : eu sunt mai puternic, întrucât le voi cuceri pe toate cele ce sunt în univers.

Morala: din multa dragoste pentru om, Dumnezeu îl lasă stăpânîn univers.

Jianu Liviu-Florian

Cântecul Serpentinei

În Turnul Londrei, lângă strada mea,Stătea o Serpentină, și fuma –

Cu ochii verzi-albaștri, Oceanidă,Ca o icoană neagră, în ridă ,

Cu fața aurie, de măslin,Și un regal, pe umeri – blond – de vin…

Egreta mâinii ei, cu bre lungi,Ținea săgeata viselor prelungi,Anselmus o privea, cum tot trăgeaDin amfora-i în pârg, săgeți, în ea –

Din turn, de jos, tâșneau ca două veleCorăbii navigând spre taine grele,

Și-aș privit-o mult, și după moarte, Dar ea fuma, din toamnă, mai departe -

Și nu aveam nimic , nici eu, să-i spun,Ca un Anselmus, după ea, nebun – S-o ținem amândoi, să nu se cearnă, Așa grăbit, în ceața grea - de iarnă…

Cântecul gazelei

La o răscruce, singură, pe ciuci,

Gazela blondă, fremăta - s-o-mpuști – Aroma ei, de fragedă cafea,Părea un fum, ieșind din narghilea –

Pândea și ea, un vânător, s-o duciSă îi frămânți aluatul ei – brutar – Din pâinea ei, să-i dai, în loc de dar,Gutui și must, și nuci, și mere dulci…

Ce mică-i vina ei, fără habar,Pe lumea vânătorilor năuci,Ei, toamnelor ce vin, doar cuib de cuci,Le fac, și din dulceața lor – amar –

Trecând, vârtej, ca frunzele, năluci,Fără oprire, dragoste, hotar,Fără de gând în urma lor, măcar,Cu ochii mari, deschiși, în stând pe buci…

Cântecul Muchachei

Pe o centură-n calea mea,Muchaha sta și bea cafea.- Pe-aici e drumul, o întreb,

Către o oază din Magreb?- Da. Luați-mă, vă rog! Și euAș vrea să-l văd, în drumul meu!Și a urcat. Arama eiLucea ca ochii mari și grei,Cum se topea, și-apoi, pe spate,

Sfera Eonică

-29-



Sorbea deșerturile toate – Și-am înțeles – Nu mă iubea, N-ar iubit pe nimenea,Voia doar, tânără, să zboare,Prin orizontul vieții, mare – - Lăsați-mă aici! – Nu pot!Am alții-n spate, vin potop!- Atunci aici, la ale mele! Nu! Mai încolo! Nu sunt ele!

- Eu merg acum spre oaza mea!- Lăsați-mă la colț. Voi beaÎncă o zi din viața meaUn zbor cu goluri, la cafea…

Și aș vrut s-o iau în vie,Ca s-o culegem, în frăție,Să facem must din ea, să beaO zi măcar, și dragosteaRăbdării celor ce se rupFără atingere de trup –

Dar cum să-i dai pentru iubiri,Grădina ta de amintiri?Cu plata-n struguri, pe-ntâlniri?Și ce-ar zis - ai ei - emiri?

Viviana Poclid Dehelean

„Dragostea nu moare”... niciodată...

Maitreyi Devi, În arşiţa dragostei. Poeme şi confesiuni despre Mircea Eliade, Traduceri, note,

interviuri şi cuvânt înainte de Adelina Patrichi,Bucureşti, Editura Taj, 2012, 96 p.

Motto:„Chiar de ne-amăgim, crezând c-am învăţat a uita

În adâncul inimii retrăim tot ceea ce a muri nu vrea.”

Maitreyi Devi

„O fată din Bengal şi un băiat din România au începutaceastă frumoasă poveste de dragoste cu mult timp în urmă...”(confesiunea lui Priydarshi Sen, ul lui Maitreyi, martie 2007, p.80).

Deşi pe piaţa cărţii româneşti, Maitreyi Devi e cunoscută prin romanul de succes, Dragostea nu moare (Na hanyate), replicăla binecunoscutul roman exotic al lui Mircea Eliade, iată că au fost publicate şi primele replici ale acesteia de la aarea veştii că esteun personaj de roman. Dovadă este volumul În arşiţa dragostei.

Poeme şi confesiuni despre Mircea Eliade, coordonat de Adelina

Patrichi, realizator de emisiuni culturale la Televiziunea Română. Cele patru părţi ale volumului: Scrisorile despre Mircea(Corespondenţa cu Sergiu Al-George), Aditya Marichi (Poemele pentru Mircea), Cealaltă jumătate a poveştii (Confesiuni despreMircea Eliade şi Maitreyi, cu: Chitrita Devi – sora lui Maitreyi,Shangamitra Sarkar – specialist în relaţii internaţionale, BhavaniGanguli – profesor de lozoe, Rupa Sen şi Priyadarshi Sen – noraşi ul lui Maitreyi) şi Dosar foto evidenţiază personaliatea unei fe-

mei puternice, încrezătoare în propriile-i forţe. „Maitreyi nu semă-

na cu nimeni. Era unică.” (Rupa Sen, nora lui Maitreyi, interviucu Adelina Patrichi, martie 2007, p. 71). „A fost întotdeauna foar -te îndrăzneaţă. (...) ...e lucrul pe care l-a făcut cel mai bine, toată

viaţa ei! Să e curajoasă.” (Priydarshi Sen, ul lui Maitreyi, martie2007, pp. 77-78). Într-adevăr, a dat dovadă de mult curaj când, după atâţiaani, şi-a recunoscut, în faţa lumii întregi, „povestea iubirii... inde-

structibile” (scrisoare adresată lui Sergiu Al-George, 2decembrie 1972, p. 17). Dorea să-şi lămurească sentimentele, dor -ea să risipească orice urmă de îndoială în ceea ce priveşte anumiteamănunte din romanul lui Mircea Eliade: „Aş vrea să-l văd (peMircea Eliade – n.n.) şi pentru că i-am citit cartea – e plină de lu -

cruri care au fost greşit înţelese. M-a iubit, dar nu m-a înţeles. Deaceea a trebuit să scrie atâtea neadevăruri. (...) Nu i-am spus nicio-

dată că-l iubesc. Întrucât eu nu am înţeles profunzimea acestui sen-

timent decât în momentul când îşi lua rămas-bun.” (scrisoare adre-

sată lui Sergiu Al-George, 12 februarie 1973, pp. 18-19). Desprecălătoria lui Maitreyi în S.U.A., Rupa Sen menţionează: „Îl iubea pe acest om, pe soţul ei. Dar toate vechile sentimente au năvălit peste ea (după ce a citit romanul lui Eliade – n.n.). Şi au începuts-o obsedeze. Atunci s-a gândit că ar bine să îşi scoată treaba astadin sistem, să plece, să-l viziteze şi să scoată din rădăcină durerea.

Sfera Eonică

-30-



Voia să scape de sentimentele alea – să le pună undeva de unde să nu o mai deranjeze – nu voia să să le mai ţină erbând aşa în suetulei. Şi era un lucru foarte corect.” (Rupa Sen, p. 71). Tot ca o eliberare pot văzute şi poemele scrise de Maitreyi la nele anului 1972. Poeme de dragoste sfâşietoare, „o sublimareartistică a disperării... (...) Numai o femeie indiană poate capabilă de o asemenea memorie absolută, o memorie care nu are nimic de-aface cu viaţa obişnuită.” (Sergiu Al-George, scrisoare către Maitreyi, 20 martie 1973, p. 20).Aceste poeme, scrise în spiritul pur indian, sunt, de fapt, prima replică a autoarei la romanul Maitreyi. În total sunt doisprezece poeme:Copac fără frunze ( 28 noiembrie 1972), Doamne, de ne-am cere viaţa înapoi (1 decembrie 1972), Hoinărind ca duh (2 decembrie 1972),Să te mai văd o dată (12 decembrie 1972), Radha (3 decembrie 1972), Setea deşertului (2 decembrie 1972), Umilită în piaţa mare (9decembrie 1972), El, şi niciun altul (5 decembrie 1972), Lumea văzută de sus (9 decembrie 1972), Piciorul atins pe sub masă (8 decem-

brie 1972; reluare a cunoscutului episod descris în romanul Maitreyi), A avea şi a nu avea (18 decembrie 1972), Diamante în fântânatimpului (18 decembrie 1972). În scrisoarea datată 12 februarie 1973, Maitreyi explică de ce a ales un asemenea titlu pentru volumul său de poezii – Aditya Mari-chi – „înseamnă «raze de soare» (aditya = «soare»; marichi = «raze»), aşa îl numea tata (pe Mircea – n. red.) – sună foarte asemănător.”(scrisoare către Sergiu Al-George, p. 19). În interviul Cristinei Scarlat cu Adelina Patrichi, aceasta din urmă face o „radiograe” obiectivă: „După evenimente (publicareacelor două romane – n.n.), ştim ce s-a întâmplat, din cartea lui Maitreyi, din ce ne-a spus Chitrita, din scrisori etc. Ştim cum s-a căsătoritMaitreyi, cum nu a vrut să îl vadă pe pretendent înainte de nuntă, ştim cum tatăl şi-a părăsit familia... (...) Ştim şi cum a descoperit Mai-treyi conţinutul cărţii şi cum s-a hotărât să-i dea o replică literară. Dar ştim din scrisorile pe care le-a scris peste foarte mulţi ani lui SergiuAl-George ce suferinţă a mocnit în inima ei. Până în ultima clipă (noaptea nunţii!) a sperat că Mircea va apărea şi o va salva în ultimulmoment. I se părea că îi aude paşii. A avut o căsnicie foarte reuşită, după modelul indian – înainte căsătorie, după aceea dragoste de tip prietenie. Dar ea privise pe furiş în lumea cealaltă, a dragostei-pasiune (...) A fost la limita lumii ei. (...) ...a înţeles însă că dragostea e mai

importantă decât reputaţia. Că inima ei este încă în mâinile lui. Şi a făcut nebunia de a scrie şi ea versiunea ei. Care i-a adus un premiuşi ruptura totală de familie.” (p. 83) Despre această ruptură de familie vorbeşte şi ul lui Maitreyi: „După cartea ei, toată familia s-a retras de lângă ea. Noi am hotărâttacit, fără să vorbim între noi, să-i m alături. Ea avea dreptate şi ceilalţi nu erau destul de mari la suet ca să-i vadă măreţia. Asta am zisnoi.” (p. 80). Aşadar, această carte ne-o dezvăluie pe adevărata Maitreyi, reprezentând, în acelaşi timp, un reper în biograa spirituală a luiMircea Eliade.

Mihai Cotea

Vremea tornadei – roman de debut, Mihai Cotea (fragment)

Bunica Vica se aa la masă, pregătea un aluat pentru clătite, atât de faimoase în familie. Mirabela-și luă un pahar cu apă, de care aveanevoie încă din parc, și se așeză la masa din bucătărie, privindu-și, x, mama. Când privirile li se întâlniră pentru un moment, Vica seopri din treabă. Ochii icei erau altfel. După câteva momente, Mirabela începu, ușor ezitantă:- Ai timp?- De ce, mamă? Fac niște clătite, că știu că vă plac. Mâncarea e în frigider, dacă vă e foame. Copilul a cam stat nemâncat și a depășit oramesei…

- Ai timp să discutăm despre mine? Aș avea ceva să-ți spun…Tonul Mirabelei era sobru și nu avea decât inexiuni prea greu perceptibile. Vădit surprinsă, Vica se simțea îngrădită, neînțelegând ceavea să urmeze.- Sigur, Doamne ferește! S-a întâmplat ceva?- Nu, nu te speria. Voiam să-ți…adică, te-am întrebat dacă ai timp pentru că de obicei nu prea puteam discuta înainte chestii mai intime.

Simțind un pic zona înspre care se îndreaptă discuția, bătrâna își văzu din nou de treabă, nestingherită, făcându-se că n-a auzit vorbelefetei. Se instală un moment jenant, de liniște, scurt, căci în secunda în care Mirabela dori să continue ce avea de spus, Vica sări cu oîntrebare:- De ce ai venit?- De ce nu mă întrebi și de ce am plecat? trânti Mirabela, de parcă frazele lor făceau împreună un tot. Și făceau. De abia acum vorbeau pe aceeași limbă.Bătrâna continuă să amestece în aluat fără a-și ridica privirea. Simțindu-se datoare, Mirabela continuă:- Mamă, între mine și Mircea totul este în ordine. Nu acesta e motivul pentru care am venit, ci altul… m-ai speriat cu nebuniile care s-au petrecut aici, alaltăieri. În plus, între noi două e hiba. De asta am ales să plec.Vica se așază pe scaun privindu-și, la rându-i, ica.- Da, dar ca să vii așa, tam-nisam de afară… se poate? Nu cred că te-ai speriat! Ori e ceva cu Mircea, ori, nu știu… ai venit pentru casă.Mirabela termină de băut apa din pahar. Vocea îi era dreasă destul pentru a-și continua ideile. Acum inexiunile începeau să capete viață:- Ți-am spus că nu Mircea e baiu’, ce dracu’?! Mamă, tu știi că, după ce a murit tata, am avut câteva discuții? Mai știi ce ne spuneamsau măcar ce-mi spuneai? Mă trimiteai unde vedeam cu ochii, erai disperată și, pe undeva, de înțeles. Zilele alea ți-am purtat atâta picăcât n-am purtat nimănui în viața mea. Te detestam pentru felul cum mă răneai, interesându-te doar să scapi de durerea ta, fără, măcar, săobservi suferința mea, care mă dobora. Nu aveam nevoie de una-n plus!Vica se ridică spre aragaz pentru a-l porni și a pune la încălzit plita de fontă pe care urma să așeze tigaia. Din acea poziție, stând cu spatelela ică, bătrâna vorbi pe un ton mai categoric, mai ferm.- Păi, bine, da’ de ce ești tu nerecunoscătoare? Cât bine ți-am făcut eu și tata, v-am ajutat cu căsătoria, îl cresc pe Toni, și tot așa te porți

-31-

Sfera Eonică



cu mine?! Așa erai și atunci, lasă că nu numai eu am greșit și tu ai spus câteva lucruri…Fiica-și păstră calmul. Nu voia să calce greșit pe aleile acestei discuții, delicate, dar obligatorii, în trecerea spre alte locuri sensibile, cese întrezăreau.- Nu despre asta era vorba, mamă.- Dar despre ce? Vica se întoarse cu fața la Mirabela.- Despre cuvinte aruncate la durere… de ambele părți, ce-i drept, dar acum vreau să-ți zic părerea mea și punctul meu de vedere.- Păi zi, hai zi!Încordarea se simțea în aer. Televizorul celui mic se auzi dintr-o dată, semn că Toni nu avea să asculte ce urma.- Tata, Dumnezeu să-l odihnească, era mereu calm și mă apăra când îți vărsai nervii pe mine. Ne-a mers bine cât a trăit el și știu cât m-ați

ajutat, că ați înțeles problemele din familia lui Mircea și ați acceptat să locuim aici la voi. Apoi a venit Toni și tata a dispărut…ah, și baniiau dispărut, da.- V-am întreținut!, tunară, dintr-o dată, vorbele Vicăi. Asta declanșă o reacție nervoasă a Mirabelei.- Nuu, nuu! Nu ne-ați întreținut! Și noi am dat bani în casă, dar… Extraordinar! Eu vorbeam de sentimente, nu de bani! Știi ce-s alea?Știi ce-i aia dragoste?Bătrâna înclină din cap și se întoarse la treburile ei, bombănind:- Nu, așa ceva nu există. Eu nu țin minte să iubit pe cineva într-atât încât să mă sacric pentru el. S-ar sacricat dracu’! Ce-i aia? Dartu nu trebuia să-l aduci aici pe ăla. Dacă nu a fost mă-sa de acord, să stat la ea și gata. La ce bun? Nu te-ai ales cu nimic. Te-ai mai șidus în străinătate pentru cai verzi pe pereți.- M-am dus ca să scap de vorbele tale! Să nu mă mai ocărăști și să nu mă alungi! Erai sălbatică în zilele de după moartea tatei și măsimțeam renegată… mai mult decât m-am simțit de când eram mică… dar atunci trăia tata…Ușa camerei se deschise și Toni apăru, zglobiu, în bucătărie. Nu auzise nimic, sau, cel puțin, așa părea, era vesel și voia să vadă ce-i de

mâncare. Femeile tăceau, el rămânând ținta privirilor lor. Discuția nu era, nici pe departe, terminată…(fragment din capitolul 5- Timpul)

Laurenţiu Bădicioiu

REGULAMENTUL FESTIVALULUI INTERNAŢIONAL DE POEZIE ŞI EPIGRAMĂ „ROMEO ŞI JULIETA LA MIZIL”, ED. A IX-A, 2015-2016

”Nu am câtuşi de puţin intenţia să glumesc, atunci când voi arma că una dintre marile dorinţe ale vieţii mele a fost să vizitez Mizilul. Dorinţa aceasta mi s-a împlinit, în ne, în toamna anului trecut.”(Fragment din ”175 de minute la Mizil”,de Geo Bogza)

Înscrierea se face e pe www.romeojulietalamizil.ro sau prin poştă: prof. Laurenţiu Bădicioiu, Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu”,str. N.Bălcescu, nr.131, Mizil, Prahova, cod 105800, cu menţiunea: pentru „Romeo şi Julieta la Mizil”, ed. a IX-a. SUCCES!

SECŢIUNILE FESTIVALULUI:POEZIE – patru poeziiEPIGRAME – patru epigrameLa concurs pot participa tinerii români de… orice vârstă peste 14 ani şi de pretutindeni!

ÎNSCRIEREA: 10.10.2015 – 25.12 2015.PREMIEREA: 30.01.2016, la Mizil. Premianţii sunt obligaţi să vină să ridice premiul/să trimită un reprezentant!PREMII TOTALE: 4000 DE LEI;

Tema impusă, MIZILUL, este doar la secţiunea Epigramă şi doar pentru o singură epigramă. Celelalte trei epigrameau teme libere. Surse culturale și informaţii foarte utile pe www.romeojulietalamizil.roPoeziile/epigramele trimise nu trebuie să fost publicate pe hârtie până la data trimiterii. Un motto trebuie adăugat în FIŞA DE ÎNSCRI-ERE pentru ca, numai ulterior jurizării, concurentul să poată identicat. Textele scrise obligatoriu cu Times New Roman, font11, CU DIACRITICE, fără alte sublinieri sau intervenţii. În caz contrar organizatorii îşi rezervă dreptul de a elimina concurentul.

Sfera Eonică

vor acordate preanţilor.

vor acordate concurenţilor dar şi profesorilor îndrumători (unde este cazul).

cu textele selectate de juriu va editată după premiere şi trimisă prin poştă doritorilor.

-32-

Cei ce nu au internet trimit materialele prin poştă, cu motto pe plic. În acelaşi plic este încă un plic închis, pe care e scris acelaşi motto și conține şa de înscriere: adresă, mail, telefon, ocupaţie, CNP.



• Organizatorii pot descalica, fără preaviz, concurenţii care nu dau dovadă de bun-simţ, respect şi decenţă în comunicarea (prin oricemijloace) cu organizatorii• Organizatorii îşi declină responsabilitatea când un terţ preia textele în vederea folosirii lor ulterioare• Organizatorii vor publica/posta ulterior textele participanţilor în antologia festivalului, pe site sau în alte materiale conexe festivaluluifără a mai cere participanţilor acordul

Notele acordate de juriu sunt de la 1 la 10, nota cea mai mică şi cea mai mare neind luate în considerare la stabilirea mediei. În caz deegalitate, se apelează la criteriul cea mai mare notă dintre cele 4 acordate de juriu. Dacă egalitatea se menţine, se apelează la criteriul ceamai mare notă dintre cele mai mici note acordate.Dacă egalitatea persistă, se acordă acelaşi loc. În caz de egalitate, premiul nanciar va împărţit în mod egal între concurenţii aaţi laegalitate. Jurizarea are loc în perioada 1-20 ianuarie 2016 iar clasamentul va postat pe www.romeojulietalamizil.ro în intervalul: 24-27ianuarie 2016.

Înscrierea în concurs este dovada a acceptării regulamentului şi asumarea obligativităţii respectării lui.

Coordonatorii proiectului: profesorii Laurenţiu Bădicioiu şi Victor Minea.

Sfera Eonică

• Oricine va înscrie un text ce nu-i aparţine (sau conţine părţi copiate) va descalicat• Oricine va trimite un text/texte publicate până la data așării rezultatelor va descalicat• Oricine va trimite un text/texte cu care a participat la alte concursuri literare va descalicat• Organizatorii vor descalica, fără preaviz, orice concurent a cărui creaţie conţine greşeli gramaticale, cu -

vinte vulgare, triviale

COMPONENŢA JURIULUI:LUCIAN AVRAMESCU – scriitor, jurnalistCORNELIU BERBENTE – scriitor, vicepreședintele Uniunii Epigramiștilor din RomâniaGEORGE CORBU – scriitor, preşedintele Uniunii Epigramiştilor din RomâniaIOAN PETRU GÂRDA, câștigătorul ediției a VIII-a, EpigramăA NCA HIRSCHPEK – câştigătoarea ediţiei a VIII-a, PoezieCRISTINA-MARIAN IONESCU – inspector de română MIHAI MORAR – inspector de românăGEORGE STANCA – scriitor, jurnalist

-33-



Cristea Melania Angela

Paravan

în orașul meu băiatul cu gunoiulcitește Gazeta de Sud la intersecțiidin mașini snobii aruncă scrum de țigări efeminat pătura care citește aspiră naturalețea unei cărțiîn Parcul Romanescu

întors cu spatele la reclame tipul boemse scutură de viața plină de molii luxoasesub ochelarii heliomați trotuarele se lărgescși se umplu brusc de femei-manechin

cu unghii roșii atârnă de gâtul tăustrăvezii de nesomn nerușinat de frumoase poeme gureșe cu lungi picioare

îmi adulmec moartea în bibliotecăo caut să o întind la fereastra-paravande câte ori orașul naște monștri

Apelul de dimineată

mi-a spus ,,bună-dimineața’’în anii mei romanticidar ziua nu începuse binese strâmbase poetul la ea

făcea apelul de dimineațădupă o beție cumpărată la litrunu i-am răspuns decâtsă-mi lase zilele nescrise

la apel nu răspund

în serile când negrul din cerul guriinu mă lasă să dau seara bunăașez luna pe alfabetmi s-au albăstrit unghiile de cernealacare se scurge din cer timpul sâsâie ca un șarpe agățat de sternul meu

saliva secundelor îmi ungememoria de scurtă duratădin torace ziua eclipsează fanta destinuluiscriitorii scuipă o zi bună printre dințiziua / diorama perfectă/ mușcă din cel carescrie până la os

Omidă de drum lung

suetul se face ghem apoi devine r de luminăcrestează în munți labirinturi roade piatrași mușcă din sternul copacilor cărarea către Dumnezeu se îngustează până devine zbor

viața își scutură omizile pe drumuri de munteliniștea erbe în abis /șarpe al timpului/în timp ce singurătatea ca un glonțrade cerul

hai să urcăm spre calea lacteecu toate prăpăstiile în toracem-am sacricat onest îmi gâlgâie cuvinteleîn gât /hematii autoimune/

poate lumea mai mult decât o copită de calrotunjită de stânci?

Clipe

se zvârcolește vântul șarpe ce așteaptă asnțitulPreschimbă-te în clipe! zice Nichita către minesimt gustul de tămâioasă al toamnelor curgerea timpului Dunărea care îmi scade în piept

aș rodi la fereastra lumiivie mustind sihastrudacă stăncuțele nu mi-ar fura inimauitată pe glieaerul miroase a nuci verzieste atât de amară viața trăită pe silabe!când pleacă berzele când mor cocoriisuetul meu se întinde în lan

spune-micând voi ațipi în lanul de grâuvei mai secera luna să u o clipă cer?

Ultimul ceas

moartea are raftul ei

este scoasă în tiraj redusnumai pentru inițiațizilnic o curăț de praf poate se va deschide acumcât ceasul încă îmi ticăie în pieptsă poată citi și nevăzătoriiliterele încrustate

de ce ți-ar trebui văz pentru a gusta deliciile morții aate pe raft?nici auz nu-ți trebuie, nici glas

doar palme să o poți modela în formă de zbor

vocalele îți gâlgâie în gâtconsoanele ca niște monede pentru vama vechecurg din paginile cărților ți-ai prins cordonul ombilical de limba ceasuluiazi moartea te prinde în lesă

Sfera Eonică

-34-



citește-o ca la prima împărtășaniefără auz fără văzcu ochii deschiși înlăuntru

Nopți cu luna în palme

vara târzie desface orice ramură până la lujer așa cum vântul usucă sarea

ce se scurge din rufe decoloratelacrimi ale stelelor neodihniteșterg rotundul până în abis pe când luna mi se zgribuleste în palme/păpădie desculță în amurg/

îmbrăcată în cămăși de inîmi perii părul înspre toamnă șivopsesc în ulei de cânepă nopțile veriisau dansez cu luna în pantoîn timp ce aburul râului se ascunde între sâni/peruzea între doi nori despiedecati/

iubesc mirosul de porumbi ploaia cu îngeri camuați în peșticerul deschis din care se scurg culori de câmpzilele lui august cu gust de vii

serile aud copitele cailor de la Leteaalergând spre apus cu praful pulsând în veneși implor răsăritul să-mi toarne în palmeargintul lunii încă erbintesă modelez eu însămi o perlă neagrădin atât de alba singurătate a lui august

Talazuri

pe retina mea lumea se scaldă în nopți polaremiroase a savană a leu ce rage în amurgluna are picioarele ascunse în nisipul recese curăță cu ecare val de pielea de șarpeși stinge stelele cu amfora suetuluiuneori

aș desface soarele ca pe o portocală felie cu feliesă îmi miroasă tălpile a luminăcând voi înnota în talazul mărilor cu genele întoarse

spre cer în palmele mele sentimentele se muleazănisip umed apă și soareîți beau lentoarea clipelor necuminecate patima roșie dezleagă harta cuvintelorvino de pe marte și coboară-n vezuviu poți balansa contrasentimentele cu o perdea sauniște vitralii albastre pe care am pictat aburul iubirii/șerpoaică de apă/

Zecimalele lunii

cu o mie de cai

poți cumpăra o scară spre cerdar liniștea cu glas de greiernu o poți hașura

stând la fereastra ovală a orizontului

cu pintenii înpți în talazul ierbiicâte secunde dorm în lanul de veghe

șchioape de innitul o sau de interminabilul a?număr stelele care înrămează boltaunde se scaldă luna rotundă ca o zecimalăvor apune iubiri în ligraniar noi vom sparge fosforul secundelormângâind coama cuvintelor

ce îmi utură peste umerirespir sarea albă pe lună plină/sepie a mărilor înstelate/cine își va înneca sorțiicine aburul nopții îl va ancora lângă mal?

Descântec de singuratate

calea spre strâmta singurătate se bifurcă...în piața mare columbii așteaptă ziua de pensii

zilele cad ca niște rimituri uscategolaș pomul de la ușa bisericii mușcă din căldurămângâind umbra câineluide la atâta arșiță apele răpesc minutecu burți umate de peștisingurătatea sparge pietre lupul pădurii își linge coadalicantrop de nopți erbințifantastic vântul îmi suă în ceafăîmi respiră neliniștile cu o discreție de septuagenar sub cerul erbinte îngrop păpușa de lutva ploua într-o vară...vor crește nucii va cânta prigoriacăldura îți dilată inimă până la mineși suu înspre tine zece secunde de gheațăsuete, ce-mi descânți de singurătate într-o varăhrănită de columbi

Poem cu cerneală simpatică

se scurge pe cele două mâinicerneala simpatică pasez lentoarea timpului cu un croșeu de stângataci cu amurgul între dințiîmi eliberezi hulubii

improvizația aceasta de clipemiroase a ratare amoroasădacă ai bea cafeaua din palme poate aș dormi nopțile pe cuvinte altfel

se citește pe malul Senei din cărțiîmi este dor de alegoria din Luceafărul

luna îmi plimbă singurătatea în landoute închizi în birou și scrii pe pereți

sunt o jigodie pictez anapodasunt clară ca vinul nu potcolora un destin iar graurii minții melezboară în zigzag

spirala dintre moarte și azi

Sfera Eonică

-35-



este ca o jardinierăam învățat că în cer te încalți cu singurătateiar aici spui du-te dracului și mai pui de-un poem

Metamorfoza

ne putem curața de cuvinteîn toate diminețile când băutul cafelei

devine epopeicam arta de a nu-ți face pe placde a bea dintr-o ceașcă minusculăzațul clipelor/fâlfâit de berze în surdină/

în zile patinate cobor la demisol cu anxietateacă praful zilei se va așeza pe umeriiorașuluiiar tu îți vei pierde iarba din palmevopsind pomii ca pentru o vară fără omizinu-ți mai vin păsările ceruluila ora de cumpărat armonii

serile îmi conjug timpurile la mai mult ca perfectși inventez cuvinte lipsite de șireturiînchid în sertar pâinea după-amiezii rugăciunilenesomnul păsării în zborce gust de cafea la ibric are orașul fără omizicu armoniile lui pastelateinsomniile îmi târăsc setea antologică pe asfaltși mă imploră preschimbă-te în omizisau vino vopsită hedonist prin tăcerea verii care falsează

Sub Podul Suspinelor

existența se gustă ca un nectar/dulce de-amar/aerul în formă de pasăre rotește galaxia liniștiiorele se zbat în turnul cu o sută de trepte/pene negre ale unui alb de destin/îți parfumez cu delitate zborul ca un suspin androgin

desculț în trupul cuvintelor mângâi pietrele ca într-un ultim exodvor suspina în ii de borangic brodate cutimpul închis în catedrală

nu mă voi confesa decât munților estropiațirănile picioarelor hrănesc suetul orașului cu gustde limonadă cu mentăhai să dăm o tură călare pe motocicletătu vii dintr-un steageu vin dintr-o ecuație

de ce ai suspina sub un pod undeți-ai suspendat ora de fericireiubind la comun

Lilioara Macovei

Remember

n-am clipă de altă poveste,gândurile mă fură,mă duc şi mă-neacă în uimirişi-acum...anotimp cu nostalgiiserbai bucuria vieţii eiacum...îmbrăţişez amintireaşi ziuaşi noapteamă zbat între cifre,zile,analogii,nevrând să înţeleg aproape nimic,răscolesc patimi,stârnind furtuni sueteşti prin cuvinte murmurânde,

te-aş strâns la piept azi,dar cred că uzi orile acolo, pe poteci verzi,în liniştea paradisiacăazi,ţi-aş spus de o mie de orite iubesc

şi ţi-aş cântat cel mai frumos cântec,dar duc crucea deznădejdii

Rană de gând

mi-am rătăcit cuvintele în erbinţeala pământuluide luni până luni,din mai până-n alt mai,şi nu mai aveau nici o umbră de umbrăsă-mi răcorească gândul singurcare mă strivea-n voie,o! tu, înger al meu,taci închis în contur de lumânare!de ce nu-mi închizi rana de gând?mă-nec sorbind durere după eşec,şi nu pot smulge inimaîmpărţitoare de iluzii,

mi-e foame de linişte,mi-e sete de drag,dar n-am paşii buni către ea,către el,ducându-mă, mi-aş dărâma sprijinulînţepenit de lacrimi

Sfera Eonică

-36-



Semne

mi-au intrat uturii zilei peste pragurile toamnei timpuriişi mi-am amintitde un zâmbet prins între două ori,ţin în mână semnul mirării,în inimă pe cel al întrebării,

scârţâie capul de-atâta nu,nu trebuia, nu trebuia... pierd ochii-ntre coperţi, Doamne!sar scântei din soba refăcutăşi-o trudă-norată oboseşte chipulredenind o făptură sihastră,iluzii şi-ncrâncenări, pustiu,dezacorduri, dispute, chemări,tainele sunt de nepătruns...tăcere cu nume pe cruci

Rodica Cernea

Spune-mi toamnă

S pune-mi toamnă, unde plecicând bat vânturi reci şi seci,când ninsoarea stă să cadăverii, tu-i compui tiradă!

Iar când frunza mea uscată stă pe-un ram bătut de soartă,nu te-ncumeţi s-o priveşticăderea să i-o opreşti!

Spune-mi toamnă, glasul tăue lăsat de Dumnezeu

să-mi încânte zilele, să-mi adoarmă nopţile?

Şi de ce nu te aud când am suetul zălud,când toate s-au dus în vanîncărcate în chervan!

Spune-mi toamnă, unde-i el

e fantasmă, ori agel,când în palme-i simt căldura

şi pe sân îi simt arsura?

Unde e când zori-s roată şi când ochi-mi de agată

pe el îl cată-ntr-unanu de-acum, din totdeauna!

Spune-mi toamnă, ploaia taviaţa, ea mi-o va schimba?

Frunza mea va iar verde,ori de mine mă voi pierde;

în adancuri de mormânt,

într-un vers, într-un cuvânt,în clipe agonizânde,ori în dor ce mă aprinde!

Spune-mi toamnă!

PLOAIE DE TOAMNĂ

Hohoteşte cerul peste-un trup nătâng slobozindu-şi lacrimi, visele imi frâng!

Năluci vii, fuioare din pământ tăşnesctotul împresoară, ce e viu, strivesc!

Pământul musteşte, ploaie sunt şi eude tălpi îţi lipeşte, părţi din trupul meu!

Lut zălud doar oale vei tot mereu,transformat în cioburi de sărutu-mi greu!

Ploile de toamnă, vise-agonizândedoar printre morminte se mai pot ascunde!

TOAMNA

Înot în mierea toamnei mult prea capricioasă,în miros de gutui, uvii de must şi tămâioasă.

Pădurea de aramă arzând timid în vraja eine dă răcoarea sărutului, ce nu-l mai vrei! Umplutu-mi-am paharul cu frunze tremurânde,

plutire tainică, stingheră, pe vraja unei unde.Un vis de dor, ce-n pragul serii stă să moară,

se-ascunde tupilat, e-ngenunchiata primăvară!

Mai lasă-mi toamnă tristă, ori vii într-un răzor, făra de ele simt, cum totul, îmi este trecător. Zările-arzânde se scurg pustii într-un ocean şi iarba-n câmp uscată-i, pârjolită, făr’ alean! Ochii mei murit-au, aminte, nu îşi mai aducde păsări cântătoare printre crengile de nuc,ori poate coborât-au în adâncuri, printre rădăcini

pleoapele-mi mulţime, strigăt fără ecou, mi-alini!

Flori adună

Flori adunăîn cunună

şi le-mparte

Sfera Eonică

-37-



şi străbate,ceasul cel

fără de moarte.

Doar nebunul de Zer,

printre pletelungi,de fete,

se mai joacăîntr-o doarăchiar acum,în prag de seară!

Risipeşte pe-ndelete, frunze moide-aramă veche,

pe sub paşiuşori de damă,numai ea,

soasa toamnă, până-n zoriharnică ţese,văluri lungi

pentru mirese şi arunc-aşa`ntr-o doarăaromă deScorţişoară.

Se stârneşte-apoio boare,ce încet mă urmareşte,mă-noară,mă măsoară,

şi cu mâini de vânt îmi trece peste fruntea-mi gânditoare,neguri dulci,

fremătătoare, să mă-ncânte şi descânte,dorurile

să-mi alinte!

Mustul, gâlgâieîn vedre,la proţape-acum pastrama,colaceii în cuptoare,îşi mai arămesc culoarea.

E-un miracol de arome şi culoridin curcubee,

să mai spui cumvacă toamna,nu e zâna melopee!

În agonia toamnei

Vântul aleagă frunzele-n marșul funerar,

Iar cerul lăcrimează din norii plumburii,Licoarea rubinie își lasă strugurii,În agonia toamnei, pe vremea lui brumar.

Durerea lor se răsfrânge în suetul meuRănit de tristețea naturii-n agonie,Când bruma-ncărunțește iarba din câmpie,Iar podoaba codrului adoarme-n copârșeu.

Un vaet grav se-aude, când vântul bate-n ramCă, doru-i plânge după frunzele pierdute.Iar când adoarme, visând frunze nenăscute,

Îl mângâi cu privirea că, lacrimi nu mai am.

Tristețea și durerea vibrează în cuvânt,Când suetu-mi strigă de gând ce mă-noară,Că-n viața-mi nu renaște altă primăvară,Cu verde-crud ce dă naturii un nou veșmânt.

Regina toamnă

Când cerul revarsă petale de lumină,Pe umerii toamnei cu straie de rugină,Se-nvârt rândunele pe lângă cuiburi de nori,

Și jale-și duc în zări, răstigniții cocorii.

Regină în natura cu tonuri arămii,Toamna scutură bruma pe dealuri și câmpii.Prin ceață mă privește cu lacrimile-n ploiȘi sărut rece-mi lasă pe amintiri în roi.

Își utură manta pe zile înnorate,Să-i vesnicesc menirea pe le de carte.Covor de frunze pune pe alei din parcuri,Gândul meu s-asculte de-ale inimii sfaturi.

Doru-mi adăpostesc sub ramuri despletite,Să-l legăn cu visul din vremuri însorite.Iubirii pun zăvor în amintiri cernite,Cu ochii toamnei să scriu aduceri-aminte.

Cu regina toamnă înfrățesc gând ruginit,

Sfera Eonică

-38-



Pe-a ei revenire să se facă auzit.Prin noapte nesfârșită străbat cu toamna-n gând,Să-i duc în neuitare, dorul pe tărâm sfânt.

Toamnă cu aromă în cuvinte

Toamnă cu armă în cuvinte,Îmbracă-mi gândurile aurii

Cu savoare din livezi și din vii!Și pune-mi agate în veșminte!

Lasă-mi din podgorie mănoasă,Balsamul în ciorchinii gândului!Iar din livezi, aroma de gutui,Adu-mi în a suetului casă!

De vrei să îmi nutrești gândirea,Cu miez răscopt de nuci și alune,Te înveșmântez în al meu nume;De belșugul tău să-mi leg menirea.

Dulceață din prunele brumateÎți voi savura cu prisosință,Să-mi revigoreze conștiințăCe îmi face gândurile coapte.

Aromele de mere și gutuiȚi le voi păstra în sân la mine,Să dau și prin anul care vine,Savoare și balsam, suetului.

Gândul cu aromă de cuvinteÎmi voi duce pe Calea Lactee,Să-i dau a eternițății cheie,Din suet în a toamnei veșminte.

Popas în toamna vieții

Pe-a soarelui căldură în balans,În toamna vieții mele fac popas.Iubirea-n calde anotimpuri las,Cât dor de viață mai țin în suspans.

Nostalgia îmi pun în suspine,

Gând să-naripez spre zări senine.Să-mi ducă doru-n vremuri de mâine,Că vara iubirii nu revine.

Speranțe înnod în petic de cer,Să nu rătăcească-n timp efemer.Din suet sihastru le dau mister,Cât în puterea gândului mai sper.

Rodul gândului pun în cuvinteȘi-l stopesc cu lacrimă erbinte,Să-l pot duce-n zări nemărginite,

Pentru când voi -n aduceri-aminte.

De dorință ce-n toamnă se frânge,Visu-n tăceri albastre voi duce.Când lumina vieții mi se stinge,Pe gânduri, neuitarea va ninge.

Toamnă plumburie

În ceață se îmbracă toamna plumburie,Când frunzele roiesc prin crengi despletite.În ele amuțește glas de ciocârlie,Să se întoarcă în veri adumbrite.

Șerpi plumburii se-nalță din hornul sobelor,Când cerul revărsat plutește în smârcuri.

Albinele să roiască lângă matca lor,Și viață pe ori să scoată din adâncuri.

Privire-nlăcrimată învăluie zarea,Pe ochi să-mi aștearnă ceață plumburie.În abisul morții să-mi ducă dezolarea,Când frânturi de gând zugrăvesc pe hârtie.

O buhă înoară viața-mi plumburie,De parcă drumul vieții mi s-a întrerupt.În strategia vieții pune anarhie,Să stăpânească spirit de conștiință rupt.

În toamnă plumburie să zăresc lumină,Privesc prin aburii din mustul fermentat.Îmi caut a gândurilor mele făclie,Pentru pastel de glasul lirei inundat.

Stelian Gomboș

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – Teologul (1903-1993); 112 ani de la naşterea sa pământească şi 22 ani de lanaşterea sa în ceruri...

Iată că de două milenii încoace, adică de la întemeiereacredinţei creştine, suntem capabili să ne cinstim şi să ne omagiemeroii istoriei sau martirii credinţei precum şi personalităţile mar -cante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurileşi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lormult folositoare!... Anul acesta - 2015 prăznuim împlinirea a 112ani de la naşterea în viaţa cea pământească, vremelnică şi, maicu seamă, 22 ani de la naşterea în viaţa cea veşnică a ÎmpărăţieiCerurilor a celui mai mare teolog ortodox al secolului al XX – lea,mare cunoscător şi mărturisitor al învăţăturii scripturistice, pa-tristice şi dogmatice a Ortodoxiei cea mult slăvitoare – Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, după ce şi-a purtat cu toată demni-

tatea şi încrederea în Dumnezeu crucea vieţii şi a suferinţei, de-alungul timpului său, pe acest pământ!… Din acest motiv, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe

Române i-a închinat şi dedicat anul 2013, drept unul comemorativ, jubiliar şi omagial!… Totodată, pentru noi, din anul 1993, aceastăzi a naşterii sale celei veşnice, ne va duce întotdeauna cu gândul,

Sfera Eonică

-39-



mintea, cugetul şi simţirea la „ Părintele Dumitru Teologul ”, fără a sugera prin aceasta în mod expres o tentativă de canonizare, căci acestlucru se va decide în timp, atunci când se vor înmănunchia toate criteriile doveditoare ale snţeniei vieţii lui. Însă, apelativul de „teo-logul” i se potriveşte întru totul, deoarece a fost omul care, nu numai că a vorbit despre Dumnezeu, ci mai ales a vorbit cu El. Aceastaînseamnă că a intrat în comuniune cu El, trăind prin El şi cu El. Şi cum nici un canon nu stipulează cât timp trebuie să treacă pentru acanoniza pe cineva, ajungem la concluzia că trăirea Părintelui cu Domnul Iisus Hristos şi în Hristos s-a consumat deja în această istorie. Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae este o teologie localică. Este frumoasă prin însăşi natura ei, dar conduce şi la o înfru-museţare duhovnicească a celor ce se apleacă să o studieze. Oricine citeşte o scriere a Părintelui poate să-şi dea foarte repede seamacă are de-a face cu altceva, cu ceva care nu se mai găseşte într-o asemenea consistenţă şi intensitate, la alţi teologi. Iar acest ceva esteduhul Părinţilor Filocalici în care Părintele Stăniloae a scris şi a trăit.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – „cel mai inuent teolog al contemporaneităţii..., venerat de mulţi ca un părinte spiritual” – apare şi astăzi ca un părinte spiritual ce ne aduce, prin opera sa, la comuniune şi, deci, la comunitate. Este o realitate paradoxală să vezicum teologii protestanţi şi romano-catolici împărtăşesc aceleaşi idei cu teologii ortodocşi, atunci când este vorba de teologia PărinteluiDumitru Stăniloae. Şi apare, în mod inevitabil, următoarea întrebare: Care este cauza acestei apropieri? Cred că este important să găsimrăspunsul la această întrebare, deoarece în el se ascunde şi misiunea ce ne revine nouă, teologilor de astăzi. Însă acest răspuns nu poate dat printr-o prelegere, un studiu sau o carte, ci trebuie urmărit prin întreaga noastră activitate teologică ulterioară. De fapt, ceea ce căutămnoi nu este un simplu răspuns, ci reprezintă esenţa gândirii Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae care ne adună spre a ne hrăni cu darurileteologiei sale. Chiar snţia sa spunea, ca un testament lăsat teologilor de azi, că teologia sa îşi va împlini rostul numai în măsura în careva plămădi şi cultiva, în mintea celor care o studiază, puterea iubirii spre dezvoltarea ideilor la care el a ajuns. Observăm că dragostea şi iubirea ce au stat la baza studiului său şi pe care le-a inserat cu prisosinţă în creaţia sa, ne cheamă să lecultivăm în viaţa noastră şi a semenilor noştri, din întreaga lume. Din această perspectivă putem spune că opera Părintelui Stăniloae esteizvorâtoare de iubire şi comuniune, iar structura supremei iubiri şi comuniuni este Sfânta Treime. Din iubirea Sntei Treimi revărsate

peste lume sub forma darurilor creaţiei şi din iubirea jertfelnică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos îşi extrage şi îşi adună PărinteleStăniloae forţa scrisului său. El nu face teologie după modelul matematic, în care rezultatul apare în urma unei analize, ci teologia luiare la bază modelul agapic. Părintele Dumitru Stăniloae nu caută să ajungă prin analiza teologică la descoperirea lui Dumnezeu, ci,dimpotrivă, el doreşte să descrie experienţa iubirii şi comuniunii cu Dumnezeu, pentru ca şi alţii să pătrundă pe drumul pe care el seaă. Credem că întreaga sa operă poate văzută ca un răspuns dat iubirii lui Dumnezeu. El se străduieşte şi chiar reuşeşte ca, prin scrisullui, să ne arate cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi cât de mult trebuie să-l iubim şi noi. De aceea, putem spune că teologia PărinteluiStăniloae se adresează nu numai minţii, ci şi inimii şi voinţei noastre. Aceasta face să ne dăm seama de ce atunci când citim o pagină dinlucrările sale suntem transpuşi într-o stare de linişte, meditaţie şi reculegere. Mai trebuie reţinut faptul că opera Părintelui profesor Dumitru Stăniloae se remarcă prin conţinutul să autentic. În acest sens,teologia sa este una hristologică şi hristocentrică. Ea pleacă de la Iisus Hristos şi prin intermediul lui Iisus Hristos duce tot la Iisus Hris-

tos - Domnul şi Mântuitorul. De la Hristos Cel mărturisit în Sfânta Scriptură, prin Iisus Hristos propovăduit de Snţii Părinţi, Părintele Dumitru Stăniloae ajunge la Hristos Cel cosmic şi euharistic. Domnul Iisus Hristos este şi rămâne Acelaşi, iar noi suntem împreună cuSnţii Apostoli, cu martirii, mucenicii şi cu Snţii Părinţi contemporani ai lui Iisus Hristos. Drept urmare, scrierile Părintelui Dumitru Stăniloae sunt impregnate de prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos. Aici Domnul Hristoseste prezent în măreţia slavei Sale, dar şi în smerenia Sa slujitoare. Nu este un Hristos conceptualizat, ci Hristos Cel unic şi adevărat,Dumnezeul – Om, prin care suntem trecuţi de la moarte la viaţă. De aceea, şi din acest punct de vedere, opera Părintelui Stăniloae trebuieconsiderată un punct de reper. Ea nu ne lasă să orbecăim în căutarea mântuirii, ci ne reîntoarce la Iisus Hristos – Unicul Răscumpărător

şi Mântuitor. Înălţarea la Cer, aşa cum spune Părintele Dumitru în lucrarea sa „ Iisus Hristos sau Restaurarea omului”, nu reprezintă oîndepărtare a lui Hristos de umanitatea istorică. Prin înălţare Iisus Hristos nu părăseşte lumea, ci îşi transpune umanitatea asumată în planul atotprezenţei duhovniceşti, pnevmatice, pentru ca toţi să ne putem uni cu El. Încă un aspect foarte important ce nu trebuie omis este puterea eliberatoare şi înnoitoare pe care o reprezintă opera Părintelui

Dumitru Stăniloae în contextul actual. Această operă înlătură toate atacurile pe care impersonalismul, dualismul, existenţialismul, gnos-

ticismul, evoluţionismul, precum şi celelalte concepţii ale modernităţii le-a adus împotriva persoanei umane. Omul nu este lăsat să e dis-

trus de aceste concepţii, ci este repus în adevărata sa demnitate. Părintele Dumitru Stăniloae accentuează foarte mult ideea de persoană şi pe cea de comuniune interpersonală. Sfânta Treime este Comuniune de persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, dar şi omul este o persoană

creată după chipul lui Dumnezeu şi care tinde la asemănarea cu El. Ca persoană, omul este menit să intre în comunicare şi comuniune cuceilalţi semeni şi cu Dumnezeu, fapt ce duce la naşterea unei comunităţi ziditoare şi snţitoare, adică mântuitoare. Astfel, eliberat indde falsele concepţii antropologice, omului i se oferă perspectiva înnoirii şi desăvârşirii prin Hristos şi în Hristos . Sub această formă,concepţia antropologică a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae constituie un izvor nesecat de idei care pot formula un răspuns consistentşi substanţial înaintat provocărilor actuale. Dragostea sa faţă de Adevărul – Iisus Hristos l-a făcut pe Părintele Dumitru Stăniloae să nu e de acord cu concepţiile eronate alevremii, ci să se ridice împotriva lor şi să le descopere. Aşa se face că el a avut mult de suferit de pe urma regimului comunist. În acest

fel, se poate spune că teologia sa este şi jertfelnică dar şi eshatologică. De aici deducem că, privind eshatologic, teologul trebuie să se jertfească mereu pentru a putea lucra la transgurarea lumii, aşa cum a făcut Părintele Profesor Dumitru Stăniloae. Alte două elemente ale gândirii Părintelui Dumitru Stăniloae pe care le consider foarte importante sunt darul şi dorul . Părintele sefoloseşte foarte mult de aceste două noţiuni. El arată că întreaga creaţie este un dar al lui Dumnezeu, cu tot ceea ce ea cuprinde, iar larândul său, şi omul este un dar ce cuprinde însă şi dorul după Dumnezeu şi nemurire. Ca teologie a darului şi a dorului, opera Părintelui

Dumitru Stăniloae trebuie văzută atât ca o mulţumire, cu alte cuvinte ca o euharistie, pe care el personal o aduce lui Dumnezeu, cât şi caun dar pe care Dumnezeu îl face, prin noi, ortodocşii, lumii întregi. Depinde de ecare cum îl chiverniseşte, cum îl valorică şi onoreazăacest dar. În altă ordine de idei, am constatat că toţi discipolii care s-au apropiat de opera Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, nu s-auînfruptat doar dintr-o comoară spirituală, ci au aat pe cel ce a dăruit această comoară, ca pe un învăţător şi un părinte căruia i s-auataşat cu credinţă şi cu dragoste. Apoi vedem cum opera marelui teolog nu se încheie când încetează să mai scrie, datorită plecării sale

-40-

Sfera Eonică



din viaţa cea vremelnică, eveniment petrecut cu cincisprezece ani în urmă, ci se continuă prin ucenicii săi. Prin urmare, Părintele DumitruStăniloae a reuşit să adune sub aripa ocrotitoare a dragostei sale, cu competenţă şi căldură inegalabilă, teologi nu numai din ortodoxie cişi din celelalte confesiuni creştine, dobândind cu toţii acelaşi glas şi deci o cale unică spre Dumnezeu, prin cultivarea şi valoricareateologică a operei sale, la care, deci, nu au aat decât miere curată şi sfântă, strălucind autenticitatea adevărului mântuitor. Recunoaştem cu toţii adevărul şi realitatea că Părintele Profesor Dumitru Stăniloae avea un chip frumos şi paşnic, asemenicrinului Bunei Vestiri. În faţa lui senină şi diafană întrezăreai cu uşurinţă „chipul nemuritor al lui Dumnezeu – Iubire” iar din vorba luilocalică simţeai savoarea „ persoanei omului în veşnic dialog cu Dumnezeu”. Gesturile lui calme şi niciodată de prisos concordau cugândirea lui sistematică, lipsită de orice ambiguitate. Scrisul său părea (şi de fapt chiar este) un urcuş nemijlocit către înviere şi prezenta,cu certitudine, trăirea sa în Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Din orice expresie a Părintelui, scrisă ori vorbită, se distingea prolul teologului

şi a lozofului creştin ortodox de netăgăduit. A fost teologul care a mers la izvoarele dătătoare de binecuvântare şi energie necreată, deunde s-a adăpat şi a devenit el însuşi izvorul, căci viaţa lui s-a desfăşurat ca pe o scenă deschisă. Tot ceea ce el a avut ca dar – talanţii

şi talentul oferit lui de Dumnezeu – le-a arătat tuturor, făcând din acestea un bun comun, al tuturor. Opera sa teologică poate citită şieste la îndemâna oricui, însă nu şi interpretarea ei, indcă o experienţă mistică şi duhovnicească este necesară celui care încearcă să

pătrundă şi să înţeleagă teologia lui atât de variată şi de profundă. S-a tot spus despre snţia sa că este „cela mai mare teolog ortodox al secolului XX”. Şi aşa este! Părintele Dumitru Stăniloae esteautorul unei teologii mărturisitoare şi al unei teologii localice, unice. Asemeni marelui Sfânt Apostol Pavel, avea permanent conştiinţa prezenţei proniatoare al lui Dumnezeu. De aceea, nu a scris o teologie teoretică, scolastică, ci o teologie trăită, experiată în propria-iviaţă. Lucrările sale sunt mai curând o convorbire cu Dumnezeu, decât o vorbire despre Dumnezeu. Când citim din dogmatica sa, parcă îlsimţim pe Dumnezeu care suferă datorită neputinţei noastre de a iubi. A cum el a fost, acelaşi pentru toţi laolaltă şi totodată diferit pen-tru ecare în parte, această calitate nu a aparţinut decât marilor părinţi localici ce au realizat în chipul lor asemănarea cu Dumnezeu.Pentru Părintele Profesor Dumitru Stăniloae ecare om era unic şi niciodată nu făcea o ierarhie a persoanelor care-i călcau pragul. În

camera sa de lucru, asemenea unei chilii de călugăr, păşeai cu multă sală, dar o pace îţi inunda întreaga inţă imediat ce intrai în spaţiulacela sacru, venerabil, de imortalitate. În faţa lui luminată, în ochii să mereu întredeschişi, în vorba lui dulce dar fermă, găseai imediatchipul marelui teolog, ori a părintelui duhovnicesc ce exercita acea paternitate duhovnicească, asemenea marilor părinţi ai Bisericii dintrecut. În încheiere voi spune doar că Părintele Dumitru Stăniloae a trăit nouăzeci de ani, însă în toţi aceşti ani, el s-a uitat pe sine şi a

făcut totul pentru alţii, pentru Biserica pe care a slujit-o, pentru ţara sa, pentru Ortodoxia românească şi universală. S-a mai spus şi decătre alţii, o spun şi eu, că a-l numi pe Părintele Stăniloae „părintele meu” sau „părintele tău”, ori „părintele spiritual al unui grup deteologi entuziaşti”, ar o adevărată nedreptate. El este pentru totdeauna „părintele nostru” – „Părintele Bisericii Universale”.Prin urmare, nădăjduiesc că vom şti, pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii aşa cum se cuvine deşi în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!... Şi totuşi, sunt convins de faptul că ceeste nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!...

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!Veşnică să-i e amintirea şi pomenirea! Amin!

Liliana Ardelean JURNALUL CĂLUGĂRIŢEI

Secvenţa 8

-Şi zici că astea toate le-ai auzit de la acea tanti a ta? Chiar să e adevărate? Ştiţi şi voi călumea le mai înoreşte. Dacă a fost chiar aşa cum ai povestit, nici nu mă mir că biata doamnă Sinescue aşa de posacă şi de întunecată tot timpul. Biet copil care a suferit! I s-a scofâlcit suetul, sărmana, de prea devreme.

-Ei, ce să-i faci, aşa era pe vremea noastră. Fetele habar’ n-aveau cu ce lingură se mănâncăviaţa. Muşcau din plin din orice li se oferea, iar unele o păţeau urât. Nici o mamă nu stătea de vorbăcu ica ei despre probleme de cuplu, de ceea ce poate între un bărbat şi o femeie. Era ruşine. Bunulsimţ, cică, şi buna educaţie, nu permitea astfel de discuţii. Doar ştii bine, pentru că ni s-a întâmplat şinouă. Am ajuns în noaptea nunţii şi nu aveam nici cea mai vagă idee ce avea să ni se întâmple. Îţi aduciaminte? zâmbeşte cu o gură până la urechi soacră-mea. Eu m-am speriat atât de tare când l-am văzut prima dată pe Tică al meu, încât aş fugit sfârâind picioarele, dacă n-aş rămas stană de piatră deuimire. Apoi, n-am vrut sub nici o formă să-mi ridic măcar cămaşa de noapte, dar s-o mai şi dezbrac. A

avut ce se lupta cu mine, bietul om. Acum îmi închipui ce greu i-o fost să nu-mi ardă o pereche de palme, ca să mă domesticească, sausă-şi folosească forţa zică naturală, ca să mă poată învăţa ce era de învăţat. Mă strânsesem ciuci în colţul patului, cu genunchii strânşila gură, cu perina cea mare în braţe, drept scut al întreg frontispiciului meu feminin. Ochii îmi erau căscaţi cât roata carului şi spaima ceamai grozavă lucea în ei, deşi pe undeva se aciuase şi un pic de curiozitate. Eu ştiam de la alte fete câte ceva, dar totul se rezuma la a dormiîn aceeaşi odaie, eventual în paturi alăturate. Nici pomeneală de acelaşi pat, e el cât de larg. Nici de dezbrăcat nu se pomenise. Se maişoptea, cu oarecare nesiguranţă de săruturi mai speciale, de o mângâiere, două, dar ce mi-a fost dat mie să văd, nici pomeneală să suatcareva vreo vorbă. Nu înţelegeam nici în ruptul capului, de ce pijamaua s-a dovedit a socotită de către Tică un obiect în plus, taman înnoaptea nunţii. Multă răbdare a avut bietul om cu mine, până a dat Dumnezeu de mi-am pierdut rea fără să-mi dau seama şi s-a întâmplat minu-

nea. Povestea soacră-mea şi râdea de se prăpădea. Cu lacrimi râdea.

-41-

Sfera Eonică



-Mai târziu mi-am adus aminte de o întâmplare din care eu, atunci când am auzit-o, n-am priceput o iotă. Vorbea mama mea cutuşa. Povestea tuşa, o femeie mică, bondoacă, cam şleampătă, măritată de alţii, la înţelegere, o lasă bărbatul după nici un an şi rămânesingură toată viaţa, fără copii, s-a mai încurcat cu vreo doi moşi scârboşi, cel puţin aşa mi s-au părut mie, unul avea urdori la ochi, iar altulalbeaţă în colţurile gurii şi proteza îi clenfănea permanent, dar ea era încântată că nu e singură. Şi povestea tuşa asta a mea către mama,care asculta mută de mirare: „Auzi tu! Nebuni mai sunt şi bărbaţii ăştia. Nu poţi şti niciodată ce vor de la tine. Cică Nae al Spătăriţei s-a încurcat cu prietena eicea mai bună. Na! Că acum îmi scapă cum o cheamă. N-are importanţă! Important e că se aude că aia-l ţine strâns şi nu-l scapă, pentrucă, auzi tu!, ce face, nemernica de stricată. Se dezbracă cu totul, în pielea goală, în loc să-şi ridice puţin, doar cât se cuvine, cămaşa denoapte. Târfă, ce mai! Goală! Cum de nu i-o ruşine, nima-n drum ce-i ea, ştoarfa! Şi el! Zi-i bărbat! Nu judecă cu capul care trebuie.

Se dedă la d-al de astea, în loc să aprecieze ce nevastă frumoasă, nă, bine crescută, cu educaţie, gospodină, etc. etc. are. Mare bou! Luiîi trebuie pielea goală. Ptui!”

-Şi tu, acum! E fata asta aici! dă mama s-o oprească pe soacră-mea care se ambalase rău de tot cu povestirea ei cu coloratură deşu-

chiată. -Care fată! Fii-ta? Adică noră-mea? Doar nu-i crezând că alde i-miu a stat şi noaptea cu nădragii pe el. Sunt căsătoriţi de treiani. Snte Sisoie, tot ruşinoasă ai rămas, ca-n tinereţe. De fapt, ce mă mir! Dacă nu eram eu, s-o iau înainte de cununie la întrebări că ce şicum ştie, pe baza ta ar rămas la fel de neajutorată ca noi. Slavă Domnului că vremurile s-au schimbat sucient şi acum fetele ştiu exactce le aşteaptă şi ce au de făcut. Aud că prin ţările din apus, chiar trăiesc unul cu altul înainte de căsătorie. Cică să vadă dacă se potrivescsau nu. S-ar putea să aibă dreptate.

Biata mama se făcuse roşie ca sfecla, în timp ce soacra mea, femeie cu o personalitate extrem de vioaie, se prăpădea de râs. Stau şi mă întreb dacă o fost uşă de biserică, sau a luat-o niţeluş înaintea vremurilor ei. Auzisem că s-a încurcat cu Sinescu, dupămoartea socrului meu.

Odată, la un schimb de vorbe, aveam cu ea asemenea scene, i-am şi reproşat-o, pentru că avea obiceiul să-mi urmărească şi şă-micritice, ecare gest, ecare privire, nemaispunând de vorbe şi, ce era cel mai revoltător, să-i atragă atenţia lui Lucian. -Păi, trebuie să-i deschidă cineva ochii şi la tontul ăsta de i-miu.

Mulţi prieteni au renunţat să mai vină pe la noi de groaza ei. Dădea din gură, mai tot timpul, ea le ştia pe toate şi nu contenea cuînvăţăturile, de parcă era Moise în persoană. În timpul acesta, noi treceam de faza că ne venea să căscăm de plictiseală şi ajungeam să menervaţi şi, dintr-o întâlnire care ar trebuit să ne facă plăcere, se alegea praful.

Cum ar putut altfel, când ea se proţăpea, bineînţeles neinvitată, între noi, de nu mai puteam, ca tinerii, să ne dăm un pic drumul.Mai la o glumă deocheată, sau la un gest oarecare. Stătea bine înşurubată în fotoliu şi nu se dădea dusă nici cu carul cu boi. Era foarte jenant. Cred că ne număra şi de câte ori duceam la gură un pahar cu vin. Aşa că odată, scoasă din sărite, i-am plesnit-o. -Dumneata să nu vorbeşti, care te-ai încurcat cu vecinul. -Cu cine? Cu Sinescu? Şi, mă rog, cu voia dumneavoastră, coniţă, de ce n-aş făcut-o? Nevastă-sa, vezi şi tu ce aguridă este, iar eueram încă tânără, în putere şi văduvă. Vă-du-vă. Bagă de seamă. Nu aveam bărbat. Cât a trăit săracu’ soţu’ meu, am fost sfânta-sntelor,deşi am avut ocazii cu nemiluita, iar el, cu slujba lui, a fost plecat mai tot timpul, cu lunile. Totuşi... Aducându-mi repede aminte că nu o poţi scoate cu ea la capăt prea simplu, sesizând şi jena mamei, am încercat s-o potolesc, înaintede-a mă călca prea tare pe nervi şi să-mi ies din pepeni. -Doamnele mele, ce-ar să schimbăm subiectul. Nu-mi face plăcere să se discute despre viaţa mea intimă. Nici pe şuşotite ca pevremea voastră, nici direct, nici nicicum. Sunt femeie în toată rea şi cu asta basta. Fac şi eu ce face toată lumea. Doamna Emma a făcutce-a crezut ea de cuviinţă la vremea sa, în maniera acceptabilă sau una inacceptabilă, nu-i treaba noastră. Dar văd că nu sunteţi atât de bătrâne pe cum vă văitaţi şi vă arde de şotii. Îl admiraţi pe domnul Sinescu. Să nu-mi spuneţi că sunteţi cumva şi pofticioase! -Lasă, draga mamii, lasă, îmi replică mama, cu glasul ei moale, timid şi împăciuitor, ca nu cumva soacra mea să se simtă jignită detonul meu tranşant. Aşa era mama mea, o bună şi-o împăciuitoare. La ea, oricine, orice-i făcea, blândeţea şi înţelegerea n-o părăsea. „Lasă” era cuvân-

tul de ordine.-Taci, dă-i pace, că oricum o să treacă, mă învăţa pe mine. Totul se uită, dacă nu ripostezi. Altfel te alegi cu animozităţi sau, şi mai

rău, cu ură care te va urmări toată viaţa şi nici nu ştii când o să te pocnească, dacă te prinde cândva la vreo cotitură. Astfel de oameni mai bine lasă-i în pace. Ce câştigi dacă te pui cu ei? -Dar nici ca dumneata, răspundeam eu băţoasă şi revoltată. L-ai prins pe tata cu alta în propria ta casă şi ai ieşit tu afară, le-ai dat pace să-şi termine treaba! Tot „lasă” ai zis, dar de fapt te-ai lăsat umilită şi călcată în picioare. Eu nu pot suporta aşa ceva, nici dacă mătai bucăţele. La acestă replică obraznică, am văzut-o pentru prima şi singura dată pe potolita mea mamă, cu scântei de furie pe chip, chiar dacăîmi erau adresate mie, cea pe care o iubea ca pe ochii din cap. Ce zic eu, ochii, eram singura ei raţiune de a exista. -Asta să n-o mai spui şi nici măcar să nu mai îndrăzneşti a te gândi la ea, câte zile oi avea tu, nu eu. Ce ştii tu ce a fost între tatăltău şi mine?!

Ei bine, aă că din acel moment mi-a ieşit din inimă, deşi a fost între noi o mare dragoste. Mi s-a smuls cu forcepsul, sfârtecân -

du-mă toată, dar a ieşit. Chiar dacă a fost fără voia mea. Aş vrut să pot ierta, să pot uita. Dintr-o asemenea dragoste fără margini te-ainăscut tu, scumpă şi tânără doamnă, care le ştie pe toate! Ştii tu ce înseamnă să-ţi moară dragostea în suet şi tot acolo să-şi ae mormân-

tul pentru vecie?! Să porţi în tine cadavrul propriei dragoste, să-ţi prefaci inima în cavou şi să adăposteşti, pentru tot restul vieţii şi poatecă şi pe lumea ailaltă, stârvul unei iubiri de neegalat?! Ştii tu că, din acel moment, eu n-am mai putut femeie nici pentru el şi nici pentrualtul?! Ştii tu ce înseamnă asta?! Ştii tu, care n-ai copii, ce înseamnă ca toată dragostea aceasta rămasă de izbelişte, să se transfere, ba nu,mai grav şi mai greu, nespus de dureros, dacă stau să mă gândesc bine, să se transforme, să se metamorfozeze, într-una singură, numai pentru copilul tău? Ştii tu ce dureros este acest proces de trecere a sentimentelor, care erau împărţite între doi idoli, de convertire a lor,într-unul singur? Ştii că uneori devine chiar aberant acest exces de dragoste pentru copil, izvorât din prea plinul unui suet mumicat

-42-

Sfera Eonică



pe celălalt tărâm, cel al dragostei pentru perechea ta? Ştii că aceasta este de fapt doar o autominţire, o voită autoinducere în eroare, oautofugă şi ascundere de tine însăţi, numai şi numai ca să nu clachezi, numai şi numai de dragul copilului tău, care, ştii prea bine, arenevoie de tine şi tu eşti conştientă că nu ai voie să-l părăseşti, deşi tu, pentru tine însăţi, nu mai contezi, ai renunţa cu dragă inimă la viaţaînsăşi? Ştii?! Atunci, când mi-a spus toate astea, eu am rămas ca trăsnită. N-am mai fost în stare să scot o vorbă. De altfel, ce loc ar mai pututavea vorbele într-o asemenea tragedie? Doar am simţit că-mi iubesc mama nespus de mult, mai mult decât am conştientizat vreodată eu,..eu, cea care adesea făceam paradă de cât de mult ţin la mama mea, mai mult ca majoritatea progeniturilor. De aceea mi-am ţinut gura şi de data asta când, de fapt, m-a admonestat prin prea blândul ei „Lasă”. Mai târziu, când am rămas numai noi două, mi-am cerut iertare.

-Scuze, mama, n-am vrut să te supăr, dar mi s-a părut că prea a luat-o razna cu observaţiile acelea devenite obscene. Cel puţin pentru gustul meu. Asta am moştenit-o de la tine. Şi apoi, ce drept are ea s-o ia în colimator pe doamna Sinescu, când ea însăşi, se ştie şi printre vecini, a făcut ce-a făcut cu Sinescu ăl bătrân. -Ai dreptate, a cam sărit calul cu exprimarea aceea de şatră. Dar aşa este ea. Aşa a fost de când o ştiu. N-o mai schimbă decât sapa şilopata. Tu ai dreptate. Ea ar ultima care să aibă dreptul s-o critice pe Emma. Iar Emma, cine ştie de ce-i aşa cum e. E greu să ai deziluziiîn dragoste când eşti doar un copil. Amintirile de acest fel te urmăresc toată viaţa, te lasă stigmatizat într-un fel, clipele de durere rămânşi stârnesc durere, oricât timp ar trecut. Uneori se mai întâmplă să poţi avea strângeri de inimă şi chiar lacrimi, după zeci de ani. Aşa şiEmma, în legătură cu acel Jean Popovici. A fost prima ei dragoste. Desigur că, încetul cu încetul, s-a destrămat şi, cu anii, s-a stins, ca unfoc lăsat de izbelişte, înconjurat cu pietroaie de către călătorii care au plecat. Dar, probabil, că a mai rămas cenuşa, amintire dureroasă a primei ei tinereţi, făcută chisăliţă. Ce s-o întâmplat cu Jean, nu mai ştiu. Eu am pierdut urma poveştii. -Ai vrea să ştii? -Cred că da. Nu sunt curioasă de felul meu, dar despre asta m-ar interesa să scriu.

-Stimată doamnă, iată că acestă curiozitate ţi-o pot satisface.-Ţii minte când Pisi a noastră a trecut gardul la ei şi era s-o sfârtece namila de buldog a lui Sinescu? Cum i-am auzit mieunăturileam sărit imedit şi am trecut la ei ca s-o scot din gura arei. A fost nevoie şi s-o operăm, sărmănuţa, atât de tare a scărmănat-o. Noroc căam ajuns la timp, altfel o ucidea. Atunci, simţindu-se vinovată, Vera, nora Sineştilor, s-a simţit obligată să mă invite la o cafea. Pe moment am refuzat, ind preocu-

pată de starea lui Pisi, dar mi-a smuls promisiunea că voi merge a doua zi. -Şi te-ai dus? Ai fost în casă la ei? Din câte ştiu, nu prea primesc pe nimeni. Nu le plac vizitele şi nu se au bine cu nimeni de prinvecini. Parcă ar avea cine ştie ce secret de ascuns. -Da, m-am dus. Fata asta pare cam tristă şi cam singură. Nu ştiu de ce mi se pare aşa, pentru că n-o cunosc chiar deloc. Până laîntâmplarea cu Pisi, în afară de faptul că ne salutam şi cel mult schimbam două vorbe despre vreme peste gard, n-am vorbit.

Ea nu prea este de văzut, probabil din pricina meseriei ei de balerină. Seara ajunge târziu, dimineaţa, presupun că doarme mai mult,eu sunt la serviciu, când eu vin, ea pleacă la repetiţii sau la spectacol, aşa că nu prea ne interferăm. Totuşi am observat-o uneori că stă pefereastră cu ochii duşi departe şi visează. Priveşte minute în şir la orile din grădină, sau le zâmbeşte porumbeilor care s-au învăţat să-imănânce din mână. De multe ori le lasă mâncare pe pervazul ferestrei. Odată, unul i s-a aşezat pe umăr şi gângurea de mai mare dragul.L-am auzit bine de tot, pentru că eu stăteam în grădină în şezlong, la soare. Mi-a rămas în minte, pentru c-am fost foarte impresionată deea. -Dragul de tine, mă iubeşti? Din casă s-a auzit glasul arţăgos al lui Doru, bărbatu-său. -Ce? Cine să te iubească?

Apoi i-am văzut mâna muşchiuloasă şi păroasă, aşa brunet cum este, că aproape o smulge de pe fereastră. Am mai auzit doar un fâlfâit repezit de aripi, suprapus peste ţipătul ei speriat. După aceea voci ridicate, amestecate, parcă ar fostnu numai ale celor doi tineri ci şi ale bătrânilor. Poate mi s-a părut. De aceea, când m-a invitat atât de insistent la o cafea, m-am dus: -Haide, nu va nimeni acasă, numai eu. Putem sta liniştite. -Bine, pe mâine.

Şi m-am dus. Nu pot să zic, eram şi curioasă, iar pe de altă parte mi-a prins bine şi mie o şuetă fără să u sub ocheanul soacră-mi.Atunci, din vorbă-n vorbă, mi-a povestit cum l-a cunoscut pe Doru, cum s-a îndrăgostit şi a venit după el, cum s-au căsătorit urgent şi câtde cumsecade i s-a părut soacră-sa la început. Mai stau de vorbă, deşi nu prea frecvent. Emma este o re închisă şi necomunicativă. Odată, însă, după ce-a băut un păhărel deconiac franţuzesc, băutura ei favorită, şi-a dat drumul la gură. Băutura o ţine într-un loc anume, numai de ea ştiut, iar când are o supăraresau necaz, sau e nervoasă de ceva, când o apucă tristeţile, se refugiază în sanctuar, cum îi zic ai casei. Gustă din lichior şi cântă la pian,sau citeşte din cărţile favorite, sau compune. Într-o zi de iarnă mohorâtă ca moartea, au ajuns-o din urmă nostalgiile, privind la un albumcu fotograi. -Eu tocmai am intrat în camera dumneaei, cu inima cât un purice, nu-i plăcea să intre nimeni acolo. Era ca un fel de sanctuar, numaial ei, nici socrul meu nu avea voie. Acolo era pianul, unde cânta numai pentru suetul ei, acolo erau adunate toate amintirile, bucuriile,durerile, fericirea şi ce-o mai avut parte în viaţă. Am bătut cu frică la uşă, dar era, pentru mine, imperios necesar să-i vorbesc în acel moment, nu mai târziu, pentru că începusem

să fac prăjitura preferată a lui Doru, dar nu-mi puteam aminti exact cantităţile de ingrediente. Voiam cu tot dinadinsul să i-o prepar eu şinu mama lui, care o făcea nemaipomenit de bună, deşi nu era o gospodină perfectă şi nici nu prea era ea ahtiată să facă gospodărie. Ceeace făcea, făcea numai de strictă necesitate, de mare musai. Fire de artist şi educată într-o casă cu servitori, în copilăria ei. A rămas cudeprinderea să e servită, nu să servească. Să i se facă, nu să facă. Totuşi, prăjitura aceasta o făcea pentru ul ei cu mare pricepere, iar eunu doream să dau chix şi să u mai prejos. Ştii, îmi iubesc soţul foarte mult. Mi-a răspuns nervos, cu o voce evident deranjată.

-43-

Sfera Eonică



-Cine-i? Să u lăsată în linişte! -Eu sunt, doamnă Emma. Vă rog... N-apuc să termin, că, spre marea mea surprindere, îmi răspunde binevoitor, deşi o idee cam arţăgos, dar nu în sensul negativ. -Lasă-l pe „vă rog!” Intră, dacă tot ai venit. -Nu vă supăraţi, dar, nu mai sunt sigură că ştiu corect cum să fac prăjitura. Ştiţi, aceea favorită a lui Doru, pe care i-o faceţidumneavoastră, zic cu glas pierit. Vă rog să-mi repetaţi reţeta. Aş vrea să-i fac o surpriză pentru când vine acasă. -Să-i faci prăjitură! De ce te prosteşti? Am observat că-l cam răsfeţi şi, ascultă la mine, nu-i bine. Eu sunt Stan Păţitul. Ascultă. Estecopilul meu şi-l iubesc, dar ce nu-i bine, nu-i bine. Eu să i-o fac este altceva, dar tu nu exagera cu drăgălăşeniile, pentru că va ajunge săconsidere că aşa i se cuvine. O să ai de suferit.

-Dar eu... -Niciun eu! Ascultă ce-ţi spun. Bărbaţii nu sunt ca noi, au o structură diferită. Noi, femeile, judecăm mai mult cu suetul, ei maimult cu mintea sau cu... cum să mă fac înţeleasă?... cu simţurile. Sunt mai slabi, capitulează mai repede, uită mai repede, se descurajeazămai repede. Nu au tenacitatea noastră, mai ales când este vorba de iubire. -Nu cred că Doru este aşa cum spuneţi. -Fato! Nu mă contrazice, pentru că eu ştiu ce vorbesc. Toţi sunt la fel, sau aproape toţi. Excepţiile sunt numărabile pe degetele dela o mână. În afară de cei prostănaci din născare, săraci cu duhul, vreau să zic. Şi pentru că m-ai prins tocmai într-un moment al amint -

irilor, privind la fotograile din acest album, fotograi din vremuri de mult apuse, care mi-au reactivat amintirile, am să-ţi povestesc cevadespre mine. -Nu vă supăraţi, dar prăjitura ... -Laso-ncolo de prăjitură. Arunci ce-ai făcut deja şi facem alta împreună, ca să nu mai uiţi. Acum ascultă. Când eram foarte, foartetânără, un copil aproape, m-am îndrăgostit pentru prima dată. Se numea Jean Popovici şi a fost dascălul meu şi al fratelui meu. Îl ştii.

Unchiul Victor. N-am să intru în amănunte, ce şi cum s-a întâmplat între noi doi, doar atât trebuie să ştii că eu m-am îndrăgostit fără de veste şi fărăde leac. Am avut impresia că şi el mă iubeşte. Nici pănă astăzi nu mi-e clar cine a purtat vina că nu am rămas împreună.

Faptic, nu s-a întâmplat mare lucru, dar în suetele noastre, şi-au revărsat balsamul toţi salcâmii şi toate orile de iasomie de pefaţa pământului. De câte ori se aa în preajma mea eram ca obnubilată, ca pe altă lume, iar sărmana mea inimă se zbătea în piept ca o pasăre prinsă-n laţ. Cred că nu greşesc vorbind despre sentimentele noastre, la plural, incluzându-le şi pe ale lui, deşi sigură sunt doar deale mele.

Cine a fost de vină? Poate războiul, care l-a luat de lângă mine. Vreme de ani n-am mai avut veşti de la el. Am crezut că l-amuitat, dar n-a fost aşa. A fost şi a rămas prima mea dragoste. Golul singurătăţii pe care l-a lăsat în urmă, nu l-am putut goni multă vreme, pierzându-mi anii tinereţii fără nici un rost, fără nici un ideal de viaţă, fără nici o perspectivă de viitor. Odată cu plecarea lui, am împietritşi semănam cu o statuie vie. Dacă poate cineva să-şi imagineze aşa ceva. Doar dorul de nedescris îmi sfâşia inima, transformând-o înfranjuri spulberate care-încotro de crivăţul unei ierni prea timpurii. -Bine, dar nu v-a scris nici o scrisoare, nici o ilustrată, nimic?

-Ba da. Mi-a scris, dar nu i-am răspuns la niciuna. N-au fost multe scrisori, dar câteva au fost. -De ce nu i-aţi răspuns? -Vezi tu, poate că aici a fost şi vina mea. N-am ştiut să trec peste regulile educaţionalo-sociale din acele vremuri. Sigur mama numi-ar permis aşa ceva şi, deşi îl iubeam, nu puteam ieşi din cuvântul părinţilor. Asta a fost o prostie a vremurilor.

Pe de altă parte, acum, dacă stau şi analizez mai adânc, cred că a fost la mijloc şi o porţie serioasă de orgoliu, pentru că eu măaşteptam la nişte scrisori pline de sentiment, siropoase, cum consideraţi voi, cei de azi. Cu declaraţii, cu ori presate între le. Nici vorbăde aşa ceva. Jean era dezamăgit, a dat piept cu realitatea crudă şi cu ororile războiului şi-a pierdut idealurile pe care le cunoscuse doardin vorbele înorite şi demagogice din discursurile politicienilor. A fost prea slab ca să nu-şi lase suetul să se olească, cum am fost şieu, de altfel, mai multă vreme. Mă întreb dacă am mai înorit vreodată de atunci. Poate doar când mi-am ţinut pentru prima dată copiiiîn braţe. -N-aţi mai aat nimic, niciodată despre el? -Ba da.

Emma tace. E undeva departe. După un timp, îndrăznesc un timid: -Şi? -...Şi?... Uite şi! Mai bine n-ar fost. Aş rămas cu dorul, dar şi amintirile frumoase. Tanti Silvi ne-a anunţat că Jean Popovici s-a întors în orăşelul nostru, ca să-şi recupereze bruma de lucruri care-i mai rămăseserădupă 1914, când a plecat. S-a interesat de familia noastră, pe unde suntem şi pe unde ne-a aruncat soarta după 1918.

După ce i s-a comunicat unde locuim, că ne-am mutat din pricina slujbei lui tata într-un oraş mare, din vestul ţării, ne-a scris oscrisoare. O scoate cu dexteritare dintre lele albumului, ceea ce mă face să cred că a căutat-o de multe alte ori, pentru a o reciti. Mi-o întinde: -Citeşte! Nu îndrăznesc să ripostez. Nu putean să-i zic că nu se cuvine, pentru că pentru mine aceasta era o normă prea învechită ca să-mi pese nici cât negrul sub unghie, dar nici să-i spun de la obraz că nu mă interesează, nu puteam. Deci mă apuc de lecturat hârtia galbenăşi uşor pergamentoasă, de veche ce este.

Stimată doamnă şi stimate domnule Sinescu, După atâta tăcere mă simt obligat ca degrabă, de îndată ce v-am aat adresa actuală, să vă scriu aceste rânduri, mai ales cu

scopul de a vă mulţumi încă o dată pentru grija pe care mi-aţi purtat-o câtă vreme am fost sub calda domniei voastre oblăduire. Aceleaau fost zilele mele de aur, pentru care nu sunt vrednic a vă mulţumi în veci. Totuşi primiţi, vă rog, de la mine, încă o dată sărăcăcioaselecuvinte de mulţumire pe care, însă, vi le adresez din tot suetul, atât cât a mai rămas din el.

-44-

Sfera Eonică



Trebuie să vă comunic despre mine că, odată cu plecarea de lângă domniile voastre, pe care vă socotesc familia mea cea adevărată,am avut o viaţă de coşmar. De adevărat coşmar. Ştiu că am făcut greşeli enorme şi că a trebuit să le plătesc, dar nu mă pot împiedica sănu mă gândesc că, dacă aş avut posibilitatea să mă bucur de sfaturile înţelepte ale dumneavoastră, domnule Cernescu, şi ale distinseidoamne, nu le-aş comis niciodată. Ajuns pe front, la un moment dat, dezamăgit de tot ce era în jur, am început să cred în idealurile egalităţii şi fraternităţii întreoameni, în mirajul egalizării lor, a domniei dreptăţii şi bunătăţii, a unei bunăstări materiale şi spirituale accesibile tuturora.

Eu, cel sărac şi fără de o familie de sânge, cel ajutat doar de milostenia altora, m-am lăsat furat de acest vis. În consecinţă, în primăvara anului 1918 am intrat voluntar într-un regiment românesc recrutat în Rusia, dintre prizonierii români aaţi în Siberia.

Poate că nu numai idealurile şi visele m-au determiat să fac acest gest, ci şi iadul în care trăiam în Siberia. Dacă cineva îşi în-

chipuie că iadul este o mare de ăcări şi de smoală încinsă, se înşeală amarnic. Siberia este iadul pe pământ. Este iadul gheţurilor, al zăpezii care te îngroapă de viu, am văzut atâţia camarazi lăsaţi să e îngropaţi de vii de furtunile de zăpadă, am văzut atâţia morţi dincauză că au fost lăsaţi să îngheţe în zdrenţele rupte pe care le purtau şi prin care şuiera crivăţul ca la el acasă, încât mi-am făurit o fatamorgana din lozoa egalităţii tuturor oamenilor. Nici eu nu ştiu cum am putut crede în asemenea utopie, poate pentru că un principiuasemănător, credeam eu, stă scris şi înBiblie, numai că oamenii au răstălmăcit totul pe drumul între teorie şi practică.

Oricum asta am crezut şi asta am făcut. Ce am avut de îndurat, numai eu ştiu şi nici nu vreau să-mi mai amintesc. Pe de altă parte, nu doresc ca nimănui, mai alesdumneavostră, să vă încarc conştiinţa cu atari atrocităţi şi să vă privez de clipe de linişte sau bucurie. Pot să vă arm că, după multe peripeţii, am ajuns, în sfârşit pe pământul României. Am fost pe front la Mărăşeşti, apoi am luptat

şi pe Tisa. Prin 1920 m-aş putut demobiliza, dar din pricina faptului că nu aveam nici cel mai elementar mijloc de subzistenţă, ne-maivorbind de posibilitatea de a-mi continua studiile la medicină, m-am văzut silit să solicit a primit în rândul cadrelor armatei, ca

oţer activ. În acest fel am putut obţine un concediu de studii, cu salar de sublocotenent, pe parcursul a patru ani, cât am urmat cursurile Institutului Medico-Militar. Acum îmi este foarte dor de familia dumneavoastră şi, îndată ce va începe vacanţa de vară, voi veni, cu permisiunea domniilorvoastre, să ne întâlnim. -Săracul Jean!, mă întrerupe vocea Emmei. El care a fost toată viaţa un antimilitarist, să intre în cadrul oţerilor activi, pentru căîn alt mod nu-şi putea termina studiile. Studii în România noastră Mare, pe când în timpul Imperiului obţinuse o bursă considerabilă, fărănici un fel de obligaţii ulterioare. Jalnice vremuri, demoralizante. A trebuit, după terminarea studiilor, să mai rămână, cu contract semnat dinainte, încă nouă ani înserviciul armatei, ca medic militar. Îmi imaginez ce greu trebuie să-i fost. Să faci ceva ce nu-ţi place. La militărie mă refer. Avea obiceiul a arma: -Pentru ce ne trebuieşte armată? Oamenii ar trebui să trăiască în bună înţelegere, nu să se bată între ei ca arele, pentru te miri cenimic. Pentru un interes material, de parcă toate câştigurile acestea le-am lua cu noi pe lumea ailaltă. Câtă mărginire a spiritului! Măcararele n-au minte, au doar simţuri şi instincte, care le guvernează viaţa. Nici acelea nu atacă fără motiv. Ori sunt atacate şi se apără, orisunt ămânde. Pe noi, oamenii, nu ne mai satură Dumnezeu, oricât ne-ar da. Tot mai vrem. Şi atunci ne batem şi ne ucidem, în loc sătrăim ca fraţii. Vorba vine, ca fraţii. Am văzut şi fraţi care s-au omorât şi s-au tras prin cele închisori, pentru o palmă de pământ, când ar putut să se înţeleagă de vorbă bună. Aşa era Jean. Bun şi blând, ca un mieluşel. Dar l-a învăţat minte viaţa. Din scrisoarea aceasta am înţeles că este un alt Jean. Unuldezamăgit, îndurerat, scârbit şi lipsit de voinţă. Din idealistul de altădată se alesese praful şi a rămas doar un răzvrătit, un nemulţumitde orânduirea socială în care trăiam, după atâtea sacricii făcute. Nu se mai putea bucura nici de unire nici de independenţa câştigatăcu sânge şi jertfă de trupuri tinere. Se rupsese ceva în el, simţeam asta cu certitudine. Ceva ce ţinea de pierderea încrederii în triumfuladevărului şi al dreptăţii sociale. Bietul meu visător! I-a fost dat să vadă adevărul răstignit pe cruce şi să trăiască crucicarea pe propria piele. Devenise ceva în stilul, fac ce trebuie, târâş-grăpiş, şi ce-o , o !Totuşi m-am bucurat că vine şi-l aşteptam cu înfrigurare. Parcă eram o coardă de arc atât de întinsă, încât pornea să zbârnâie şi numaiatinsă de o răsuare omenească. De ce? Poate că în adâncul meu, în subconştientul inţei mele, trăia încă visul din prima tinereţe. Amcrezut că-l uitasem cu totul, dar n-a fost aşa.

A întins mâna şi mi-a luat scrisoarea, punând-o cu grijă, ca pe o relicvă, la locul ei. -A venit până la urmă? -A venit. Totuşi eu l-am primit cam rezervat. Iarăşi normele. Dar posibil să nu fost numai ele. Cred că eram şi extrem de tulburatăde această revedere, încât de-abia am fost în stare să articulez câteva cuvinte. Pe de altă parte, îmi părea că am dinainte un alt Jean. Cutotul altfel decât îl ştiam eu. Inima îmi bătea nebuneşte, din cauza acestei descoperiri. Apoi m-am retras în mine, într-o tăcere adâncă. Mă temeam să nu-miobserve emoţia şi să-şi imagineze că eu îl depreciez. Inima continua să bată ca un clopot în vremi de primejdie mare, cu toate eforturilemele de voinţă, de a o stăpâni. „Oare îl mai iubesc? mă întrebam. Nici eu singură nu puteam să mă decid. Dar el? Astfel de întrebări mă asaltau, aidoma cu un torent, creându-mi o stare psihică foarte tulburată. În cap simţeam un fel de ameţeală,de neclaritate, de lipsă de limpezime, cât despre suet... acesta era cu totul întors pe dos.

-Bine, dar el n-a zis, n-a făcut nimic?

-Ce să facă? Mi-a sărutat mâna protocolar, la venire, drept că un pic cam prea mult, depăşind cota bunelor maniere, şi parcă mi-astrâns-o puţin, dar eu nu pot sigură de aceasta, pentru că eu însămi pluteam în alte sfere. În rest, ce să facă? Au fost ambii mei părinţide faţă, pe întreg parcursul vizitei. Drept este că l-am surprins prin ceaţa care mi se pusese pe ochi ca un văl pe capul arăboaicelor, că de vreo câteva ori, când a socotitcă nu este observat, mă priveşte galeş. -Dumneavoastră de ce nu i-aţi dat nici un semn? Înţeleg că n-aţi făcut-o?!

-45-

Sfera Eonică



-Hm! Ştiu şi eu? Acum îmi dau seama ce absurdă am fost în felul cum am judecat şi cum am suferit din cauza întâmplării cu amantasa, dar ind atentă la atitudinea adoptată de părinţii mei în prezenţa lui, faptul că nu ne-au lăsat nici o clipă singuri, am priceput prea binefaptul că nu avea rost să-mi mai fac iluzii în legătură cu o eventuală căsătorie între noi. Familia noastră scăpătase rău de tot. Eram ruinaţi materialiceşte. Prin cap îmi zbârnâia, precum zumzetul unui roi de albine: ”Fatăfără zestre. Fată fără zestre”, ceea ce era un păcat de moarte în acele vremuri, dacă se punea problema unei căsătorii. Cu atât mai multunui oţer nu-i era permis, de societate nu-i era permis, să se însoare cu o fată fără dota reglementară. Ori eu mă aveam doar pe mine şimuzica mea. -Dar nu aţi putut să aşteptaţi până putea el să-şi dea demisia din armată? -Poate că da, dar el nu a venit cu acestă propunere. De altfel, ţi-am spus că n-am rămas singuri nici un prăpădit de minut, iar să-i

cerut tatei mâna mea în asemenea condiţii, ar fost socotit un afront de neiertat. -Dar n-aţi încercat să-l căutaţi după aceea, să vorbiţi amândoi? De ce? Nu înţeleg! -Sigur că nu înţelegi. Erau alte vremuri, alte reguli. Tu nu poţi să le înţelegi azi, oricât ţi-aş explica. Şi apoi mi-era teamă că nici luinu-i convenea acest aranjament şi m-aş făcut de ruşine să i-l propun eu. Sau să-l caut eu. Aceasta era datoria pretendentului. Ori el n-afăcut nici o mişcare. De data aceasta, oricât l-aş iubit, eu nu puteam să adopt o altă atitudine, decât cea avută. Decât să-l pun în situaţia penibilă de a se scuza şi de a se retrage când avea să ae situaţia noastră nanciară, mai bine m-am retras eu, cu demnitate, din viaţaacestui om, care mi-a stăpânit inţa un deceniu, chiar şi cu riscul de a-i lăsa pe moment impresia că sunt o inţă nesimţită şi arogantă.Deşi, n-ar prea avut motiv să mă judece în felul acesta, mă gândeam că, de la un om care a trecut prin atâtea şi a pierdut atât de mult,te poţi aştepta la o întunecare a judecăţii drepte. -Şi, cum, a dispărut aşa, pur şi simplu? -Da, aşa, pur şi simplu. S-a servit ceaiul de rigoare, prăjiturelele uscate, care erau păstrate în cămară, pe ciment, la rece, numai pentru musari, nu ne permiteam mai mult, şi cu asta, c’est nie la comédie. A plecat şi dus a fost.

După o vreme, când m-am mai copt, am înţeles fără dubii, că, de cele mai multe ori, ceea ce noi numim rănile inimii noastre nusunt nimic mai mult decât mândria lezată.În ceea ce mă priveşte, nu cred că a fost aşa, dar nici mâna în foc n-o pot băga. Atunci a fost pentru mine totul o nebuloasă, nimic

clar, şi a trecut atât de mult timp. Totuşi, din întâlnirea aceasta am rămas cu o învăţătură pozitivă. Mi-am schimbat cu totul multe dintre concepţiile mele învechitedespre lume şi viaţă. Am devenit mai independentă şi mai puţin fragilă. Parcă m-aş însănătoşit peste noapte, brusc. Viaţa lui zbuciumată, frământările lui pentru o soartă mai bună, reprezintă pentru mine şi acum una dintre marile nedreptăţi făcuteomului de către o societate care se pretindea civilizată. Şi căreia îi aparţineam şi eu.

-Şi mai susţineţi că nu ştiţi dacă l-aţi iubit cu adevărat. Ceea ce spuneţi, arată clar că a fost, de fapt, iubirea vieţii, aceea de care nute poţi desprinde niciodată, orice ai face. -Poate că ai dreptate. Poate că am făcut o greşeală că nu am fost mai sinceră. Ar trebuit să vorbesc cu el deschis. Aşa, cine ştie ceşi-a imaginat despre mine. Poate că s-a simţit jignit. Ulterior mi-am făcut reproşuri amarnice, dar, regretele tardive nu mai pot schimbanimic. Nu pot aduce timpul înapoi. Cel mai bine este să laşi trecutul, trecutului, doar să ţii minte din învăţăturile lui, să trăieşti prezentulşi să te gândeşti la viitor. -N-aţi mai aat nimic despre el? -Ba da. După această despărţire n-am mai auzit mulţi ani nimic despre Jean Popovici, iar eu am rămas în toată această vreme cu orană deschisă în suet. Nu l-am putut uita, mai ales pe primul Jean, dar l-aş acceptat şi pe al doilea. Aveam siguranţa că eu aş fost înstare să-l readuc la ceea ce a fost, să-l fac să uite toate necazurile şi nefericirile cu care i-a fost umplută cupa vieţii. La un moment dat, după multă vreme, unul dintre foştii lui colegi, cu care m-am întâlnit întâmplător pe stradă, a avut multa bunăvoinţă să-mi răsucească cu seninătate stiletul în rană. Era şi cam prostuţ din născare. Desigur nici nu s-a gândit ce otravă sunt pentrumine vorbele lui. După modelul obişnuitei ecăreli pline de bârfe ale fostei protipendade, mi-a relatat cu nonşalanţă: -Ştii că m-am întîlnit în capitală cu Jean Popovici. Arăta jalnic săracul. Cu hainele boţite, cu gulerul de la cămaşă murdar şi îndoit,fără cravată, nebărbierit de vreo câteva zile, cu ochii tulburi. De braţul lui stătea agăţată o femeie dubioasă, cred că era o paraşută, pardonde exprimare, dar,.. ăăă.., ca să vă faceţi o imagine. Pe noi, prietenii lui, ne evită. Acum l-am tras eu de mânecă. Probabil că mă zărise mai dinainte de a-l observa eu, pentru că se

pregătea să treacă pe partea cealaltă. Nu l-am lăsat să-mi scape. Văzând că eu nu mă arăt interesată, a tăcut.

De atunci n-am mai aat nimic de nicăieri. A dispărut fără urmă, de parcă l-a înghiţit pământul. Am încercat să mai trag de limbă pe unul şi pe altul din lumea medicală. Nimeni, nimic. Durerea mea se accentua pe zi ce trece. Am ajuns să fac o depresie psihică severă din pricina frustrărilor, începând cu Jean Popo-

vici şi terminând cu sentimentul că nu eram bună de nimic.Părinţii mei, mama în special nu putea concepe să fac şi eu o şcoală, care să-mi aducă o calicare, ca alte fete la fel ca mine. Să

ajung învăţătoare, de exemplu. -Tu trebuie să înţelegi, spunea mama cu ton ferm, care nu lăsa loc de ripostă, că în familia noastră nu poate să existe o învăţătoare. Nu se cade, nu este pentru nivelul nostru.

-Vreau atunci la facultate. -Ştii la fel de bine ca şi mine că tatăl tău nu câştigă sucienţi bani, ca să ţină doi copii la facultate. De-abia ne descurcăm, cu sac-

riciile pe care le cunoşti, cu fratele tău, Victor. El este bărbat, trebuie neapărat să-şi facă o carieră. -Şi cu mine cum rămâne? -Tu eşti fată. Te vei căsători. -Cine mă ia, aşa, fără zestre? -Se va găsi cineva cu avere care să râvnească la titlul nostru de familie. Singura care m-a înţeles atunci a fost tanti Luci. M-am pomenit în toamnă cu o bursă la Conservator, fără să o cerut, oferită

-46-

Sfera Eonică



de Ministerul Artelor. Sunt sigură că a foat mâna lui tanti Luci.Tanti Luci care era prietenă cu Octavian Goga, pe atunci ministrulArtelor. De la sine înţeles că ea n-a pomenit niciodată nimic despreacest fapt. Aşa am ajuns eu pianistă cu diplomă. -Sper că nu vă pare rău. Sunteţi o pianistă cunoscută şi pedeasupra şi compozitoare. Toată lumea vă cunoaşte, vă apreciazăşi vă stimează? -Şi tu? -Bineînţeles.

-Atunci, de ce m-ai deranjat şi nu ţi-ai văzut de prăjitura aiaa ta? -Păi, dumneavoastră... -Păi!.. Păi!.. Ce eu? Hai, du-te şi lasă-mă acum! -Vezi, aşa-mi face de multe ori, mi se confesează Vera. Esteo capricioasă cu care nu ştiu cum să mă mai port. -Las-o-n pacea ei. Ea zice, ea aude. Eu aşa procedez cu amea. Şi dă rezultate. Crede-mă!

Ei, mama, eşti mulţumită acum că ştii toată povestea de dra-

goste a Emmei? Dar, te rog să nu te scape gura către soacră-mea, pentru că n-am nici un chef s-o ascult cu ceasurile cum o foarfecămărunt şi se dă numai pe ea însăşi deşteaptă. Risc să-i mai trânte-

sc vreuna şi iarăşi iese cu discuţii nelăute între noi. Bine, mami?Promiţi? -Pe cuvânt de onoare. -Perfect. Acum culcă-te, te rog, că eşti moartă de obosită.

Jianu Liviu-Florian

Cântecul Serpentinei

În Turnul Londrei, lângă strada mea,

Stătea o Serpentină, și fuma – Cu ochii verzi-albaștri, Oceanidă,Ca o icoană neagră, în ridă ,

Cu fața aurie, de măslin,Și un regal, pe umeri – blond – de vin…

Egreta mâinii ei, cu bre lungi,Ținea săgeata viselor prelungi,Anselmus o privea, cum tot trăgeaDin amfora-i în pârg, săgeți, în ea –

Din turn, de jos, tâșneau ca două vele

Corăbii navigând spre taine grele,Și-aș privit-o mult, și după moarte, Dar ea fuma, din toamnă, mai departe -

Și nu aveam nimic , nici eu, să-i spun,Ca un Anselmus, după ea, nebun – S-o ținem amândoi, să nu se cearnă, Așa grăbit, în ceața grea - de iarnă…

Cântecul gazelei

La o răscruce, singură, pe ciuci,Gazela blondă, fremăta - s-o-mpuști – Aroma ei, de fragedă cafea,Părea un fum, ieșind din narghilea –

Pândea și ea, un vânător, s-o duci

Să îi frămânți aluatul ei – brutar – Din pâinea ei, să-i dai, în loc de dar,Gutui și must, și nuci, și mere dulci…

Ce mică-i vina ei, fără habar,Pe lumea vânătorilor năuci,Ei, toamnelor ce vin, doar cuib de cuci,Le fac, și din dulceața lor – amar –

Trecând, vârtej, ca frunzele, năluci,Fără oprire, dragoste, hotar,Fără de gând în urma lor, măcar,Cu ochii mari, deschiși, în stând pe buci…

Cântecul Muchachei

Pe o centură-n calea mea,Muchaha sta și bea cafea.- Pe-aici e drumul, o întreb,Către o oază din Magreb?

- Da. Luați-mă, vă rog! Și euAș vrea să-l văd, în drumul meu!Și a urcat. Arama eiLucea ca ochii mari și grei,Cum se topea, și-apoi, pe spate,Sorbea deșerturile toate – Și-am înțeles – Nu mă iubea, N-ar iubit pe nimenea,Voia doar, tânără, să zboare,Prin orizontul vieții, mare – - Lăsați-mă aici! – Nu pot!Am alții-n spate, vin potop!- Atunci aici, la ale mele! Nu! Mai încolo! Nu sunt ele!- Eu merg acum spre oaza mea!- Lăsați-mă la colț. Voi beaÎncă o zi din viața meaUn zbor cu goluri, la cafea…

Și aș vrut s-o iau în vie,Ca s-o culegem, în frăție,Să facem must din ea, să beaO zi măcar, și dragosteaRăbdării celor ce se rupFără atingere de trup –

Dar cum să-i dai pentru iubiri,Grădina ta de amintiri?Cu plata-n struguri, pe-ntâlniri?Și ce-ar zis - ai ei - emiri?

Sfera Eonică

-47-

Sfera Eonică 30

Documents

Transcript of Sfera Eonică 30