Introducere în sfera investiţiilor străine.

1.1. Conceptul de investiţie. Introducere.

Investiţiile constituie factorul motor în promovarea progresului tehnic, economic şi social, în procesul creşterii şi dezvoltǎrii economice. Dar, acest proces are loc nu numai pe fondul acumulǎrii şi alocǎrii de mijloace economice de producţie, ci şi ca rezultat al sporirii calitǎţii muncii, ca efect al calificǎrii forţei de muncǎ, al introducerii tehnologiilor de vârf. În situaţiile în care pot interveni involuţii ale unor factori de producţie, cum ar fi diminuarea resurselor naturale, a forţei de muncǎ, deteriorarea mediului ambiant etc, - progresul tehnic generat de multitudinea şi diversitatea inovaţiilor, investiţiile, reprezintǎ factorul esenţial în propulsarea creşterii economice, singurul impuls pe termen lung de manifestare, determinând fluxuri puternice de dezvoltare. 1

Investiţia semnifică orice tip de cheltuială de resurse făcută într-un anume moment în vederea creării premiselor necesare obţinerii, într-un moment ulterior, de obicei o perioadă mai îndelungată de timp, a unor efecte scontate. Cel mai frecvent este întâlnită următoarea definire a investiţiilor, şi anume cheltuieli sau plasamente de sume băneşti la un moment iniţial pentru a obţine efecte ulterioare, reprezentând deci, totalitatea cheltuielilor care se fac pentru cumpărarea bunurilor de capital sau pentru întreţinerea stocului de capital2.

Conceptul de investiţie implică sensuri şi abordări variate. Datorită tocmai complexităţii acestui concept noţiunea de investiţie este abordată din punct de vedere al gradului de cuprindere sub două aspecte: un înţeles „larg” şi altul „restrâns”3. În sens larg, prin investiţii se înţelege orice cheltuială bănească făcută cu scopul de a înregistra un câştig (investiţiile productive) sau cu un scop social (investiţiile neproductive sau sociale, făcute în interesul societăţii, precum investiţii în sistemul sanitar, în învăţământ, cultură). La prima vedere, investiţia apare în mod concret ca o operaţiune de modificare şi de creştere a patrimoniului iniţial: construcţii industriale şi civile, achiziţia, montajul şi instalarea unor echipamente industriale, cumpărarea unor maşini, utilaje etc. La o analiză mai profundă investiţia este alocarea capitalurilor economisite în activităţi lucrative cu caracter profitabil

1 Negoiţǎ Ion/Macroeconomie, Bucureşti 1998, pag 62Dicţionar de economie,Ediţia a 2-a, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 238-239.3 Românu Ion,/Eficienţa economică a investiţiilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, pag. 7.

care să majoreze valoarea capitalurilor iniţial acordate4. Trebuie avută în vedere şi relaţia distinctă dintre investiţie şi

economisire. Investiţia presupune economisire, acumularea unei pǎrţi din venit, urmărindu-se obţinerea unui câştig în viitor. Economisirea poate fi definită mai curând ca un simplu consum amânat, în timp ce investiţia reprezintă, de fapt, un consum sacrificat în prezent în intenţia obţinerii unui consum viitor mai mare. Decizia de economisire şi de investiţie, în cazul micului producător, aparţine aceluiaşi agent economic. Acesta economiseşte şi, simultan, investeşte. Pe lângă formarea de capital, ce rezultă în urma procesului investiţional, investiţiile anterioare pot reprezenta suportul pentru realizarea de noi investiţii şi promovarea progresului în toate sectoarele de activitate. Volumul investiţiilor este variabil în timp şi are un puternic efect de antrenare. Comportamentul oscilant al volumului investiţiilor pe o perioadă lungă este determinat de faptul că cererea de investiţii este legată de noile descoperiri ştiinţifico-tehnice, de noile produse, de extinderea zonelor de aprovizionare şi desfacere, de utilizarea unor resurse noi, de creşterea populaţiei, a producţiei şi a venitului. Toate aceste aspecte fac ca, într-o economie liberă de piaţă, o politică economică, chiar adecvat aplicată, să nu poată sugera că volumul investiţiilor este suficient pentru a garanta cǎ activitatea economică mai puţin favorabilă dintr-un an, poate fi compensată în perioada următoare. Investiţia presupune şi o satisfacţie imediată şi sigură, în schimbul unei speranţe al cărei suport sunt tocmai resursele investite, ca o cheltuială certă pentru un viitor incert.

Investiţiile sunt privite ca un stimul, printre cei mai importanţi, în orice activitate economică, semnificând impulsul sau elementul generator prin care afacerile iau formă, se desfăşoară şi se dezvoltă5. Nu se exagerează atunci când se afirmă că, pentru economie, investiţiile reprezintă ceea ce semnifică motorul pentru un sistem activ6. În teoria şi practica economică, se are în vedere faptul că investiţia este de tip tridimensional7: - contabilă, cea mai restrictivă, reprezintă toate bunurile mobile şi imobile, corporale şi necorporale, achiziţionate sau create în întreprindere, destinate a rămâne constant sub aceeaşi formă, reducând investiţia la noţiunea de imobilizare. - economică, reprezintă toate consumurile de resurse care se fac în

4 Stancu Ioan,/Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 285.5 Clipici Emilia, Pârvu Daniela, Hagiu Alina/Activitatea financiar-monetară internaţională în economia contemporană, Editura Sitech, Craiova, 2008, pag.122.6 Românu Ion, Vasilescu Ion/ Managementul investiţiilor, Editura Mărgăritar, Bucureşti, 1997, pag. 9-12.7 Clipici Emilia, Pârvu Daniela, Hagiu Alina/ Activitatea financiar-monetară internaţională în economia contemporană, Editura Sitech, Craiova, 2008, pag.123.

prezent în speranţa obţinerii, în viitor, a unor venituri superioare cheltuielilor iniţiale de resurse. - financiară, investiţiile înseamnă schimbarea unei sume de bani prezentă, certă, în speranţa obţinerii unor venituri viitoare, superioare, probabile8.

1.2. Rolul investiţiilor în economia de piaţă.

Rolul investiţiilor în dezvoltarea economică a unei ţări este deosebit de complex, pentru că ele influenţează structurile de proprietate, structurile economice pe ramuri şi subramuri, structurile tehnologice, structurile ocupării forţei de muncă, cu consecinţe directe şi indirecte în plan social, influenţând ritmul de dezvoltare al ţării9: a) Investiţiile sunt baza materială a dezvoltării economico-sociale a oricărei ţǎri. Ele asigură creşterea cantitativă şi calitativă a capitalului fix, sporirea randamentului tehnic şi economic al capitalului existent, dar şi crearea de noi locuri de muncă. Prin investiţii se asigură creşterea gradului de utilizare a resurselor materiale şi de muncă ale societăţii, rol pe care l-au avut întotdeauna. b) Investiţiile au un rol hotărâtor în asigurarea modernizării activităţii economice, ca o condiţie necesară la adaptarea sistemelor tehnice şi economice ale condiţiilor de trecere a economiei naţionale la economia de piaţă, de participare a ţării noastre la relaţiile economice internaţionale în condiţii de concurenţă şi competitivitate. Ele asigură un grad mai mare de ocupare a forţei de muncă, locuri de muncă cu utilaje performante, perfecţionarea proceselor tehnologice, extinderea şi generalizarea principiilor de conducere ale economiei de piaţă. c) Investiţiile dau naştere la ceea ce se numeşte efect propagat sau efect de antrenare, care determină: promovarea progresului tehnic, creşterea producţiei, îmbunătăţirea calităţii bunurilor, creştere eficienţei economice În acest sens, se are în vedere relaţia dintre inovaţii, producţie, cerere şi piaţă; concret este vorba de faptul că inovaţia atrage după sine schimbări în structura producţiei care, la rândul lor, duc la schimbări în structura cererii de bunuri şi servicii, iar acestea, la rândul lor, atrag după ele, schimbări în structura pieţelor în sensul apariţiei unor noi pieţe, adică ale noilor produse 8 Stancu Ioan/ Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 286.9 Staicu Florea/ Eficienţa economică a investiţiilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, pag. 12-15.

apărute. Rolul hotărâtor în crearea unei economii de piaţă funcţionale, compatibile cu principiile, normele, mecanismele, instituţiile şi politicile Uniunii Europene, vizează în principal asigurarea unei creşteri economice durabile, promovarea unei politici investiţionale coerente, crearea unui mediu de afaceri prielnic, modernizarea şi dezvoltarea durabilă a întregii vieţi social-economice. În epoca actuală, noţiunea de investiţie a căpătat o importanţă din ce în ce mai mare dat fiind faptul că prin realizarea de noi obiective economice în toate ramurile de activitate se obţin noi valori materiale care conduc la o dezvoltare şi o bunăstare a populaţiei. Creşterea economică în societate este rezultatul unor factori de producţie cantitativi şi calitativi. Legătura dintre investiţii şi creşterea economică are un dublu sens prin, în primul rând, investiţiile conduc la creşterea economică prin volumul lor, iar în al doilea rând, calitatea investiţiilor realizate influenţează creşterea economică. În cadrul economiei naţionale, investiţiile constituie elementul fundamental care dezvoltă orice activitate umană sub două aspecte:

sunt generatoare de bunuri şi servicii prin sporirea ofertei şi creşterea capacităţii productive ceea ce conduce la obţinerea de venituri suplimentare; contribuie la creşterea cererii de bunuri şi servicii care determină o dezvoltare a veniturilor la toţi agenţii economici.

1.3. Criteriul de clasificare al investitiilor

1. Din punct de vedere al naturii investiţiilor acestea se clasifică în:a) investiţii în active materiale,b) investiţii în active nemateriale,c) investiţii financiare.

Investiţiile materiale sunt investiţiile ce participă nemijlocit în procesul de producţie şi asigură creşterea capitalului real. Investiţiile reale constau din acele cheltuieli de capital făcute pentru achiziţia de active sub formă de infrastructură materială. Investiţiile în active nemateriale (numite şi intelectuale) cuprind sumele alocate în active necorporale sub forma unor drepturi de autor, mărci de comerţ, brevete, embleme comerciale, know-how etc. Investiţiile financiare reflectă opţiuni ale firmei de a efectua plasamente băneşti pe termen lung în economia altor agenţi economici. Investiţia financiară constituie orice plasament de capital efectuat de un

investitor, persoană fizică sau juridică în titluri de valoare şi instrumente financiare (acţiuni, obligaţiuni, titluri de stat, etc.) emise de societăţi şi bănci comerciale sau de către stat şi tranzacţionate pe piaţă monetară sau de capital;2. După modul de constituire investiţiile pot fi10:

a) investiţii nete,b) investiţii brute.

Investiţiile nete sunt investiţiile care se constituie ca parte din venitul naţional şi sunt formate din cheltuielile alocate pentru echipamente de producţie pentru formarea capitalului respectiv creşterea volumului de capital fix şi a volumului stocurilor. Dacă la investiţiile nete se adaugă fondul de amortizare, ca sursă de finanţare a investiţiilor, se obţin investiţiile brute.3. După gradul de risc pe care îl prezintă putem grupa investiţiile în:

a) investiţii cu risc scăzut – în special investiţiile de menţinere şi de ameliorare,b) investiţii cu risc mediu - investiţii privind dezvoltarea, modernizarea, înnoirea unor capacităţi de producţie,

c) investiţii cu risc ridicat – în general sunt cele de expansiune şi de diversificare.4. După sursa de finanţare se pot distinge:

a) investiţii finanţate din contul mijloacelor proprii ale întreprinzătorilor, adică:

- profitul rămas la dispoziţia întreprinderii,- amortizarea;b) investiţii finanţate din surse atrase, care pot fi după caz:- mijloacele bugetelor publice, cele ce au ca scop promovarea

serviciilor publice,- mijloacele populaţiei,- mijloacele investitorilor străini înfăptuite:

prin participarea totală sau parţială a investitorului străin la constituirea unei societăţi sau la finanţarea unui proiect,

prin acordarea unor împrumuturi şi cedite inclusive de către organismele financiar-bancare internaţionale,

ca investiţii de portofoliu;- creditele bancare,- împrumuturile de la alte organizaţii,

10 Romanu I., Vasilescu I. /Eficienţa economica a investiţiilor şi a capitalului fix, Editura Mărgăritar, Bucureşti 1997, pag. 33

- sursele obţinute prin emiterea (tranzacţionarea) pe piaţă a pachetelor de acţiuni sau obligaţiuni;

5. După destinaţie investiţiile se clasifică în:a) investiţii îndreptate în sectoare producătoare de bunuri - industrie,

agricultură şi silvicultură, construcţii şi alte sectoare ce au ca scop producerea de bunuri,

b) investiţii destinate sectoarelor ce prestează servicii de piaţă şi nonpiaţă - comerţ, transporturi şi comunicaţii, sănătate etc.

1.4 Aspecte generale privind investiţiile străine.

Investiţia internaţională presupune existenţa a cel puţin doi agenţi economici: agentul economic emitent şi agentul economic receptor al investiţiei. Astfel, există două tipuri de investiţii internaţionale – directe şi de portofoliu – care se referă la raportul ce se stabileşte între emitent şi receptor.

O investiţie străină directă corespunde oricărui flux (inclusiv de împrumut) acordat unei întreprinderi străine, cu condiţia ca rezidenţii ţării investitoare (în general – întreprinderi) să deţină o parte importantă a proprietăţii acestei întreprinderi. Ea se distinge de mişcările de capital pe termen scurt. Investiţia directă implică o mobilizare a capitalurilor transferate în străinătate. Din acest motiv, direcţiile naţionale de statistică grupează, cel mai adesea sub termenul de investiţii directe, cumpărările de acţiuni şi împrumuturile pe termen lung dintre firmele aceluiaşi grup care contribuie la creşterea capitalului industrial al firmei împrumutătoare, adică a capacităţii de producţie a acesteia. În acest fel, noţiunea de investiţie directă urmăreşte să se elibereze de o definire tehnică strict înţeleasă ca o achiziţie de valori mobiliare. Potrivit definiţiei date de Fondul Monetar Internaţional în anul 1977, în Manualul Balanţei de Plăţi, investiţia străină directă “desemnează o investiţie care urmăreşte dobândirea unui interes durabil într-o întreprindere exploatată într-o ţară, alta decât cea a investitorului, scopul acestuia din urmă fiind influenţarea efectivă a gestiunii întreprinderii în cauză”. Se consideră că, pentru ca o investiţie străină să fie directă, investitorul străin trebuie să posede 10% sau mai mult din acţiunile comune sau din drepturile de vot într-o întreprindere. Astfel, odată ce firma care investeşte deţine cel puţin 10% din firma străină, investiţia directă cuprinde orice investiţie, fie că e vorba de o nouă achiziţie sau de un simplu împrumut. Deci investiţia străină directă presupune transferarea către agentul emitent a

posibilităţii de control şi decizie asupra activităţii agentului receptor, în restul cazurilor, când investiţia nu presupune stabilirea unui asemenea raport, fiind vorba despre o investiţie de portofoliu. O altă diferenţă fundamentală este ţinta finală a investitorului direct şi a investitorului de portofoliu. Capitalul de portofoliu are tendinţa de a se muta în unele sectoare din ţări străine care au un avantaj asupra respectivelor sectoare interne. Acest avantaj va fi reflectat de un profit superior. Acest lucrul impus este posibil să se întâmple cu o investiţie directă într-o industrie în care ţara sursă are avantajul dar unde acest avantaj poate fi transferat unei ţări străine în folosul acesteia. Vasta majoritate a investitorilor de portofoliu este realizată de persoane fizice sau instituţii şi nu de persoane juridice, de companii. Ei au tendinţa să investească în persoane fizice şi instituţii străine prin intermediul mecanismului pieţei de capital străin. În cazul investiţiilor directe străine este normal să fie făcut de companii. Poate implica cumpărarea unei întregi companii sau numai unei părţi din aceasta constituind un schimb de proprietate sau, alternativ, poate consta în clădirea unei întregi noi fabrici în străinătate. Investiţiile directe străine nu necesită un flux de capital de la o ţară la alta. Economiştii obişnuiau să se gândească la investiţiile directe ca la o mişcare internaţională a capitalului ce poate avea forme diverse, de exemplu noi acţiuni, anumite forme de obligaţiuni, vânzări-cumpărări ale acţiunilor şi obligaţiunilor existente prin schimburile de titluri de valoare sau printr-o varietate de forme şi instrumente de credit pe termen scurt. Singura diferenţă pe care economiştii ar accepta-o a fost aceea că investiţiile directe sunt însoţite de grade diferite de control şi mişcare de management şi tehnologie. Investiţia de portofoliu reprezintă întotdeauna un plasament pur financiar, o investiţie pur financiară, în timp ce investiţia directă îmbină într-un mod mult mai complex plasamentul financiar cu investiţia realǎ. Astfel, atunci când agentul emitent ajunge sǎ controleze agentul receptor, pe lângă fluxul financiar iniţial apar şi alte fluxuri, multe dintre ele având o consistenţă reală: fluxul de tehnologie, fluxuri de forţă de muncă, fluxuri manageriale şi chiar fluxuri de bunuri şi servicii. În practică, de multe ori, încadrarea unei investiţii internaţionale în unul din cele douǎ tipuri este foarte dificilă, deoarece între investiţia directă si cea de portofoliu există o zonă “gri”, în care cu greu se poate desluşi frontiera. Cel mai bun exemplu în acest sens îl constituie achiziţionarea de acţiuni pe piaţa financiară internaţională. Întrucât pachetul de control al acţiunilor nu reprezintă un anumit procent fix în totalul acţiunilor, ci variază de la caz la caz, investiţia, la rândul ei, se va încadra în unul sau altul din tipurile anterior menţionate.

Aşadar, investiţia străină directă poate fi definită ca fiind o relaţie investiţională de durată, între o entitate rezidentă şi o entitate nerezidentă şi care implică, de regulă, exercitarea de către investitor a unei influenţe manageriale semnificative în întreprinderea în care a investit. Sunt considerate investiţii străine directe: capitalul social vărsat şi rezervele ce revin unui investitor nerezident care deţine cel puţin 10% din capitalul social subscris al unei întreprinderi rezidente, creditele dintre acest investitor şi întreprinderea în care a investit, precum şi profitul reinvestit de către acesta. Deţinerea a cel puţin 10% din capitalul social subscris sau din voturi, respectiv din capitalul de dotare, este primordială în stabilirea relaţiei de investiţie directă.

Componentele investiţiilor străine directe: Capitaluri proprii: cuprind capitalul social subscris şi vărsat, atât în

numerar cât şi prin contribuţii în natură, deţinut de nerezidenţi în companii rezidente, precum şi cota aferentă din rezerve; în mod corespunzător, în cazul sucursalelor, se ia în considerare capitalul de dotare aflat la dispoziţia acestora.

Creditul net, respectiv creditele primite de către întreprinderea investiţie directă de la investitorul străin direct sau din cadrul grupului de firme nerezidente din care face parte acesta, mai puţin creditele acordate de către întreprinderea investiţie directă investitorului străin direct sau unei alte firme din cadrul grupului de firme. După contribuţia la dezvoltarea şi înnoirea activelor economice în ţara primitoare, investiţiile străine directe pot fi diferenţiate în:

- investiţii Greenfield, care presupun înfiinţarea şi dezvoltarea de întreprinderi de către sau împreună cu investitori străini, sub forma unor investiţii pornite de la zero;

- fuziuni şi achiziţii: preluarea integrală sau parţială de întreprinderi de către investitori străini de la rezidenţi şi dezvoltarea acestora.

1.5. Indicatori statistici ai activităţii investiţionale

1.5.1 Indicatori la nivel macroeconomic:

I. Indicatori ai structurii investiţiilorStructura investiţiilor se determină pe baza calculării indicatorilor

relativi de structură, caracterizând cota parte (ponderea) unei categorii de investiţie în valoarea totală a investiţiilor realizate. Formula generală de calcul este:

yi = ,

unde: Ii - valoarea unei categorii de investiţie realizată, IT - valoarea totală a investiţiei.

Astfel ne interesează mai cu seamă structura investiţiilor după natura acestora (financiare, materiale şi nemateriale), structura investiţiilor pe surse de finanţare, adică investiţii finanţate din surse proprii şi respectiv din surse atrase, structura investiţiilor pe activităţi economice, structura tehnologică a investiţiilor, adică ponderea investiţiilor îndreptate în lucrările de construcţie-montaj, îndreptate în utilaje, unelte şi inventar sau în alte categorii de investiţii. Relaţiile de calcul vor fi spre exemplu:

unde: IT - investiţiile totale, Yi.m. - ponderea investiţiilor materiale, Yz.p. - ponderea investiţiilor finanţate din surse proprii.

II. Indicatori de nivel:

Indicatorul de bază ce reflectă volumul total al investiţiilor la nivel naţional este formarea brută de capital fix şi constituie partea componentă a produsului intern brut. Numit şi investiţii brute acest indicator reprezintă valoarea bunurilor durabile de producţie achiziţionate în perioada de calcul de unităţile producătoare rezidente în scopul de a fi utilizate pe o durată mai mare de un an în procesele lor de producţie, precum şi valoarea serviciilor încorporate în bunurile11 de capital fix. Formarea brută de capital fix cuprinde:

a) Investiţiile capitale,b) Cheltuielile pentru reparaţii capitale ale mijloacelor fixe,c) Variaţia de stocuri a utilajului nemontat,d) Procurarea utilajului şi inventarului de către instituţiile bugetare,e) Cheltuielile pentru elaborarea şi procurarea programelor şi a bazelor de date,

11 Cistelican L. /Economia, eficienţa şi finantarea investiţiilor, Editura Economica, Bucureşti, 2002, pag. 16

f) Cheltuieli pentru prospecţiuni geologice efectuate din contul mijloacelor bugetului de stat,g) Sporul valorii capitalului fix în vite,h) Procurarea cărţilor pentru biblioteci,i) Procurarea originalelor operelor literare şi artistice.Ca mod de constituire, investiţiile pot fi nete şi brute. Investiţiile nete

sunt investiţiile care se constituie ca parte din produsul naţional net (venitul naţional) şi sunt formate din cheltuielile alocate pentru echipamente de producţie, pentru formarea capitalului, respectiv creşterea volumului capitalului fix şi a volumului stocurilor. Prin ele deci se asigură creşterea capitalului fix. Totodată prin utilizarea capitalului fix în procesul de producţie acesta îşi pierde treptat valoarea sa iniţială adică se uzează, fapt pentru care el trebuie înlocuit şi, în consecinţă, se constituie fondul de amortizare ca sursă de finanţare a investiţiilor. Astfel prin adăugarea valorii amortizării la investiţiile nete vom obţine investiţiile brute:

Ibrute = Inete +A

Uneori, atunci când este cazul, între investiţiile brute şi investiţiile totale există o diferenţă şi aceasta este reprezentată de capitalul străin (Cs) atras în realizarea investiţiilor. În acest caz, la nivelul economiei naţionale investiţiile totale It se calculează astfel:

It = Ibrute+ Cs

III. Indicatori ai eficienţei investiţiilor

a) Coeficientul eficienţei economice a investiţiilor:Acest indicator este unul din cei mai semnificativi de apreciere a

eficienţei economice a investiţiilor la nivelul economiei naţionale. Prin el se exprimă sporul de efect anual ce se obţine la un leu investit. Acest indicator poate fi calculat în două modalităţi:

1. coeficientul eficienţei economice nete a investiţiilor prin formula:

,

2. coeficientul eficienţei economice globale (brute) a investiţiilor folosind relaţia:3.

,

unde: ε - coeficientul eficienţei economice a investiţiilor, ITK - investiţia totală în anul anterior, ∆ PNBK - sporul de produs naţional net sau respectiv de produs global în anul k.

În primul caz indicatorul exprimă sporul de produs naţional net ce revine la un leu investit, iar în al doilea caz arată sporul de produs global brut ce revine la un leu investit.

Un real interes îl prezintă şi indicatorii statistici ce caracterizează aportul capitalului străin. Se are în vedere la fel nivelul, structura şi eficienţa investiţiilor străine în derularea şi dezvoltarea socio-economică a ţării. Caracterizarea statistică a investiţiilor străine directe (ISD) are în vedere, pe de o parte, stocul de investiţii, iar pe de altă parte, fluxurile de investiţii. b) Stocul de ISD reprezintă cumularea vărsămintelor de capital financiar făcute din momentul înregistrării investiţiei. Pentru a arata importanţa relativă a ISD pentru ţara gazdă se recurge la folosirea unor indicatori, precum:

stocul de ISD pe locuitor – exprimă atracivitatea mediului de afaceri din ţara gazdă pentru investitorii străini. Acest indicator poate fi considerat drept barometru al încrederii cercurilor de afaceri internaţionale faţă de economia receptoare. Cu cât ISD (locuitor) este mai mare, cu atât oportunităţile de afaceri sunt mai mari, iar mediul investiţional mai favorabil; stocul de ISD în raport cu PIB-ul ţării gazdă exprimat în procente – reprezintă o altă modalitate de a exprima permeabilitatea mediului local de afaceri faţă de investitorii străini.

c) Fluxurile de ISD sunt intrările şi ieşirile noi de ISD, ele fiind înregistrate în debitul (intrări de ISD) şi respectiv în creditul (ieşiri de ISD) contului financiar al balanţei de plăţi externe.

Cunoaşterea nivelului, structurii şi dinamicii fluxurilor de ISD permite observarea unor trăsături ale economiei ţării analizate, prin prisma oportunităţilor de afaceri, a profitabilităţii relative etc. Ca indicatori ce caracterizează fluxurile de ISD amintim: rata investiţiilor brute, rate investiţiilor nete, intensitatea fluxului de noi ISD etc. 12

12 Cistelican L. /Economia, eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Editura Economica, Bucureşti 2002, pag.

435 ;

1.5.2. Indicatori la nivel microeconomic

I. Indicatori de nivel

Valoarea investiţiei (volumul capitalului investit) constituie unul din principalii indicatori de volum ce caracterizează efortul investiţional total al întreprinderii. Acest indicator exprimă mărimea totală a fondurilor necesare pentru proiectarea şi realizarea unui obiectiv de investiţii.

Volumul de capital investit înglobează totalitatea resurselor sau elementelor componente ce se consumă începând cu implementarea ideii şi până la punerea în funcţiune a obiectivului conceput. Astfel în valoarea investiţiei se includ totalitatea resurselor materiale, financiare precum şi unele cheltuieli suplimentare legate de latura nematerială, adică cheltuielile pentru pregătirea personalului, cercetare dezvoltare şi active nemateriale. Volumul de investiţii prezintă următoarea componenţă:

IT = Id+Icol + Y + Iimob+Fm + T,

unde: IT – volumul capitalului investit,Id -- valoarea investiţiilor directe (resursele materiale directe înscrise în devizul general),Icol - valoarea investiţiilor colaterale (utilităţi, energie, combustibil, căi

de acces rutier şi feroviar),Y - valoarea terenului achiziţionat sau închiriat (concesionat),Iimob - valoarea compensării pierderilor provenite din imobilizări de

resurse sau alte pierderi create de factorul timp,Fm - valoarea cheltuielilor efectuate cu pregătirea, calificarea şi

specializarea forţei de muncă,T - taxe vamale legate de importul de utilaje, instalaţii etc.Volumul de capital investit este strâns legat de situaţia social-

economică existentă în ţară în perioada în care se face investiţia, precum şi nivelul tehnic existent. Cu cât nivelul tehnic şi cel tehnologic sunt mai ridicate şi necesită automatizare şi alte procedee tehnologice superioare, cu atât şi volumul cheltuielilor va fi mai mare şi invers. În ţările mai slab dezvoltate, existând o forţă de muncă mai puţin calificată şi inferior remunerată, volumul acestor investiţii poate fi mai redus. O formulă de calcul mai concisă cunoscută în literatura de specialitate este următoarea:

IT = Id + Icol + Mc + Cs ,

unde: Id - investiţiile directe, Icol - investiţii conexe şi colaterale; Mc - valoarea mijloacelor circulante; Cs - cheltuieli suplimentare (pregătirea cadrelor, supraveghere etc.).

Din alt punct de vedere, valoarea capitalului investit poate fi şi mai concis prezentat şi anume:- investiţii în capital fix activ (maşini, utilaje, instalaţii de lucru care sunt utilizate direct în procesul de producţie a bunurilor şi serviciilor);- investiţii în capital fix pasiv (clădiri, construcţii, căi de acces interior etc. care participă indirect la procesul de bază).

II. Indicatorii structurii investiţiilor

La nivel microeconomic sunt calculaţi după aceeaşi formulă generală de calcul a indicatorilor relativi:

yi = ,

Exprimă valoarea totală a cheltuielilor investiţionale din cadrul proiectului investiţional la nivelul unităţii economice.

II. Indicatorii eficienţei investiţiilor

1. Investiţia specifică este indicatorul ce asigură posibilitatea determinării unei corelaţii între efortul investiţional depus şi efectul economic obţinut. Efortul investiţional include toate cheltuielile aferente pentru realizarea investiţiei totale, iar efectul economic reprezintă rezultatul economic exprimat prin capacitatea de producţie obţinută, în decursul unei perioade, de obicei un an. Altfel spus investiţia specifică este efortul investiţional necesar pentru obţinerea unei unităţi de capacitate de producţie în unităţi fizice sau valorice. Relaţia de calcul se determină însă în mod

diferit în dependenţă de obiectivele noi, dezvoltarea, retehnologizarea şi modernizarea etc.:

a) pentru obiectivele noi :

,

unde: Si – investiţia specifică,Ii – valoarea totală a investiţiilor,qi - capacitatea de producţie anuală exprimată în unităţi fizice (tone,

metri, litri).b) În cazul lucrărilor de modernizare, retehnologizare, dezvoltare vom

utiliza o altă relaţie ce exprimă necesarul de efort investiţional pentru creşterea capacităţii de producţie cu o unitate fizică sau respectiv cu un leu:

,

unde: Imi – valoarea investiţiilor pentru modernizare-dezvoltare,qmi – capacitatea respectiv valoarea producţiei obţinută după modernizare, retehnologizare sau dezvoltare,q0 – capacitatea sau valoarea producţiei realizată înainte de modernizare.

2. Randamentul economic al investiţiei Exprimă profitul total pe perioada de exploatare ce revine la o unitate monetară investită în proiect:

,

unde: R – randamentul economic al investiţiei. Concluzând cele expuse mai sus putem argumenta că analiza oricărui proces, fenomen sau eveniment economic, social sau de altă natură este bazată, în primul rând, pe identificarea, evaluarea şi interpretarea unor indicatori, tendinţe sau factori de influenţă. Corectitudinea analizei depinde în cele mai multe cazuri anume de indicatorii selectaţi pentru efectuarea analizei.