Seminar v - Tb.anxioase,Afective,TSPT,Neurastenia (1)

5/12/2018 Seminar v - Tb.anxioase,Afective,TSPT,Neurastenia (1) - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/seminar-v-tbanxioaseafectivetsptneurastenia-1 1/16

Tulburările anxioase

Anxietatea se întâlneşte într-o multitudine de sindroame şi entităţi nosografice din psihiatrie. Tulburările anxioase acceptate la ora actuală de DSM-IV sunt următoarele:

• Tulburările anxios-fobice (fobia specifică, fobia socială, agorafobia)• Atacurile de panică• Tulburarea de anxietate generalizată• Tulburarea obsesiv-compulsivă• Reacţia acută la stres• Tulburarea de stres posttraumatică.În ICD-10 apar următoarele categorii:• Tulburările anxios-fobice• Alte tulburări anxioase• Tulburarea obsesiv-compulsivă• Reacţia la stres sever şi tulburări de adaptare.

1. Tulburarea de anxietate generalizatăAceastă tulburare se caracterizează prin anxietate persistentă pentru o perioadă de câteva

luni. Anxietatea şi simptomele somatice aferente impedimentează semnificativ funcţionalitateaindividului pe diferite planuri (social, profesional, familial etc.). Există trei aspecte importanteale bolii: îngrijorare şi nelinişte greu de controlat, tonus muscular crescut (cefalee, agitaţie),hiperactivitate vegetativă (simptome gastro-intestinale şi cardiovasculare). Debutul intervine înultima parte a adolescenţei (până în 20 de ani), cu frecvente simptome în antecedentele pacienţilor. Evoluţia este variabilă, de obicei tulburarea persistă şi în prezenţa tratamentului, perioadele de remisiune fiind adesea scurte. O dată cu înaintarea în vârstă, însă, pacienţii au mai puţine simptome şi par mai puţin afectaţi, având însă nevoie de tratament prelungit. Ideaţiasuicidară se asociază cu un prognostic mai prost. Depresia este frecventă şi este posibil caanxietatea persistentă să predispună pacientul la o dispoziţie depresivă.

Scurtă prezentare clinicăSimptomul principal al tuburării anxioase este anxietatea generalizată şi persistentă. Alte

simptome sunt: nervozitate, tremor, tensiune musculară, transpiraţii, palpitaţii, ameţeală,disconfort epigrastric. Semnele obişnuite, de obicei întâlnite la orice pacient, sunt: tensiunemotorie, hiperactivitate vegetativă, vigilenţă exagerată. Pacienţii cu tulburarea anxioasăgeneralizată nu prezintă fluctuaţii bruşte ale nivelului de anxietate (acesta rămâne oarecumconstant)şi simptomele vegetative caracteristice panicii.

Criterii de diagnostic (conform ICD-10)Simptomele primare ale anxietăţii să persiste cel puţin câteva săptămâni în şir şi să

cuprindă următoarele elemente:a. Aprehensiune (temeri despre viitoarele nenorociri, sentimentul de a fi pe marginea

prăpastiei, dificultăţi de concentrare etc.) b. Tensiune motorie (frământare permanentă, cefalee, tremuraturi, incapacitate de

relaxare)c. Hiperactivitate vegetativă (ameţeli, transpiraţii, tahicardie sau tahipnee, disconfort

epigastric, senzaţia de gură uscată etc.). La copii nevoia de protecţie şi acuzele somatice pot fidominante.

1



Apariţia tranzitorie (pentru câteva zile, din când în când) a altor simptome, în special adepresiei, nu exclude tulburarea de anxietate generalizată ca diagnostic principal, dar subiectulnu trebuie să întrunească toate criteriile pentru episodul depresiv, tulburarea anxios-fobică,tulburarea de panică sau tulburarea obsesiv-compulsivă.

Tulburarea de anxietate generalizată include: starea anxioasă, nevroza anxioasă, reacţia

anxioasă şi exclude neurastenia. La pacienţii cu tulburare de anxietate generalizată simptomelenu apar brusc (ca la pacienţii cu tulburare de panică), ci anxietatea este persistentă şi difuză, fărăsimptomele specifice ce caracterizează tulburarea fobică, panica sau tulburarea obsesiv-compulsivă.

Epidemiologie, date de evoluţie şi prognosticAnxietatea patologică este una dintre condiţiile psihiatrice cele mai frecvente (circa 25%

din populaţie a întrunit cel puţin o dată în viaţă criteriile pentru una dintre tulburările anxioase).Femeile prezintă o incidenţă mai mare a anxietăţii, iar statutul socio-economic scăzut reprezintăun factor de risc pentru apariţia anxietăţii.

Tulburarea de anxietate generalizată este o tulburare cronică, cu tendinţa de a se

generaliza, simptomele exacerbându-se în anumite perioade stresante, evoluţia fiind fluctuantă.Prognosticul tulburării de anxietate generalizată depinde şi de: nivelul funcţionării socialeanterioare, suportul social, complianţa la tratament. Complicaţii frecvente (comorbiditate) apar cu: alte tulburări anxioase, abuz de alcool sau alte droguri, dependenţa de alcool sau alte droguri.

Factori etiopatogenici implicaţi în apariţia tulburăriia. Teoriile psihanalitice – anxietatea este un semnal pentru pericolul intrării în conştient

a pulsiunilor infantile inacceptabile, reprimate, de natură sexuală. Dacă mecanismele de defensănu reuşesc să anuleze pericolul, apare anxietatea simptomatică, iar prin cedarea completă amecanismelor de apărare, anxietatea se poate transforma în panică.

b. Teoriile comportamentale – anxietatea reprezintă un răspuns condiţionat la stimuli

specifici din mediu sau un răspuns de imitare a reacţiilor anxioase ale părinţilor. Modelul condiţionării clasice implică asocierea unui stimul nociv (necondiţionat) cu un stimul iniţialneutru (situaţie socială etc.). După apariţia acestei condiţionări apare comportamentul de evitarea stimulului pentru a preveni apariţia anxietăţii. Modelul “frica de frică” postulează faptul că celmai temut lucru pentru un subiect este apariţia anxietăţii şi nu situaţia în sine. Astfel, apariţiaanxietăţii este considerată un proces de condiţionare internă. Stimuli interni iniţial indiferenţi potdeveni, prin condiţionare, factori declanşatori pentru anxietate. Astfel, individul îşi vasupraveghea mult mai atent reacţiile interne, căutând indicii ale apariţiei anxietăţii. Modelul interpretării catastrofice postulează faptul că anxietatea este produsă de interpretarea eronată asenzaţiilor corporale. Modelul sensibilităţii la anxietate postulează faptul că indivizii care prezintă o mare sensibilitate la anxietate sunt predispuşi la a interpreta greşit propriile senzaţii,

sensibilitatea la anxietate reprezentând o trăsătură ce reflectă credinţe eronate despre simptomeleanxioase, apare înaintea anxietăţii şi predispune la anxietate.c. Teoriile biologice – modificările biologice reflectă conflictele psihologice (prima

tendinţă) sau preced şi determină aceste conflicte (a doua tendinţă).

2. Tulburarea de panicăAceastă tulburare se caracterizează prin apariţia neaşteptată şi spontană a atacurilor de

panică recurente. Acestea se caracterizează prin apariţia bruscă a sentimentului de frică intensă,

2



acompaniat de semne şi simptome fizice şi cognitive: tahicardie, tremor, sentimente dederealizare, frica de moarte. Frecvenţa atacurilor de panică variază de la câteva pe lună la câteva pe zi. ICD-10 include în categoria tulburării de panică atacul de panică şi statusul de panică.

3. Tulburările fobice

Fobia se referă la un grup de simptome cauzate de obiecte sau situaţii care provoacă frica(fobogene). Fobia este teama specifică, intensă, declanşată de un obiect sau o situaţie care nu auele însele un caracter periculos, cu caracter iraţional recunoscut ca periculos şi care nu poate ficontrolată intenţionat, prin efortul voinţei. Subiectul fobic abordează un comportament de evitarea obiectului fobogen, deoarece acesta îi provoacă trăiri anxioase neplăcute. Fobiile cele maifrecvente se referă la locuri, spaţiu, contacte interumane, animale, boli, după cum urmează:acrofobie = teama de înălţimi; agorafobie = teama de spaţii deschise, largi; claustrofobie = teamade spaţii închise, mici; sociofobie = teama de relaţii interumane; zoofobie = teama de animale;nozofobie = teama de boală; tanatofobie = teama de moarte. La acestea se adaugă pantofobiacare este teama difuză provocată de orice obiect sau eveniment şi care apare în nevroza anxioasăşi în delirurile acute şi subacute. Categoriile de fobie definesc cauza reacţiei şi modul de evitare.

Fobia se poate dezvolta după un atac de panică, dar există pacienţi fobici care nu au avutniciodată un atac de panică.Fobiile sunt patologice în nevroza fobică, la personalitatea psihastenică decompensată, în

psihozele depresive, debutul schizofreniei şi în patologia de involuţie (demenţe). Fobia apare laorice vârstă, la toate clasele sociale şi în toate zonele geografice.

Prezentare clinică: simptomele incluse în fobie sunt următoarele:a. Victima simte brusc o panică persistentă şi acauzală, teroare, oroare într-o situaţie care nu

prezintă pericol; b. Persoana recunoaşte că teama depăşeşte limitele normale şi este resimţită ca o ameninţare

în faţa unui pericol;c. Reacţia fobică este automată, incontrolabilă, persistentă şi interferează cu gândurile

persoanei ca un baraj faţă de ameninţări, pericole imaginare;d. Apar reacţii fizice de însoţire: palpitaţii, tahicardie, respiraţie superficială, tremor,transpiraţii etc.;

e. Persoana fuge de teama obiectelor/situaţiilor fobogene, iar precauţia de a le evita poatealtera capacitatea de muncă, relaţiile sociale, necesitând un consult psihiatric;

f. Perspectiva de a intra într-o situaţia fobică generază de obicei anxietate anticipatorie.O clasificare a fobiilor le împarte în: agorafobie, fobii specifice, fobie socială.

a. Agorafobia – teama de a fi singur într-un loc public, în special în locuri care nu pot fi părăsite imediat în eventualitatea unui atac de panică. Pacientul evită străzile circulate, teatrele, bisericile sau pur şi simplu nu îşi părăseşte casa. 2/3 dintre pacienţi sunt femei; se pare că existăanxietate sau alcoolism la alţi membri ai familiei. Majoritatea simptomelor apar între 18 şi 35 de

ani, cu debut brusc sau progresiv. Majoritatea agorafobiilor apar după unul sau mai multe atacuride panică spontane cărora nu li se recunoaşte factorul declanşator. De aceea pacienţii se tem deun nou atac de panică (anxietate anticipatorie) şi evită să mai meargă în locuri sau situaţii în careei au mai avut un atac de panică. Pacienţii cu agorafobie dezvoltă depresie, oboseală, tensiune,alcoolism, obsesii, complicaţii cu tulburarea de panică, tulburarea depresivă, alcoolism sau abuzde alte droguri.

b. Fobia socială – frica excesivă de a fi umilit sau de a se simţi jenat în diverse situaţiisociale, cum ar fi: vorbitul în public, vorbitul la telefon, urinatul în toaletele publice (“vezica

3



ruşinoasă”), mersul la o întâlnire, mâncatul în locuri publice. Când fobia socială se extinde latoate situaţiile sociale, ea devine generalizată, cu un grad extrem de disfuncţionalitate, fiindfoarte greu de diferenţiat de tulburarea de personalitate anxios-evitantă.

DSM-IVA. frică marcată şi persistentă de una

sau mai multe situaţii sociale în care persoana este expusă contactului custrăinii sau este posibil să fie privităde aceştia şi teama că se va comportaîntr-un mod umilitor

ICD-10A. fie frică marcată sau evitare marcată de a fi în

centrul atenţiei sau de a se comporta într-un mod jenant sau umilitor în situaţii sociale

B. expunerea la situaţiile sociale decare îi este frică îi provoacă anxietate(pot exista şi atacuri de panicăasociate)

B. cel puţin 2 simptome de anxietate şi unsimptom dintre următoarele: roşeşte/tremură,frica de a vomita, senzaţie de micţiune/defecaţieimperioasă în situaţiile de care îi este teamă

C. persoana îşi recunoaşte frica cafiind excesivă şi iraţională

C. existenţa unui disconfort semnificativ cauzatde simptome/comportamentul de evitare pe care

individul le recunoaşte ca iraţionale, exagerate.D. situaţiile stresogene sunt evitate şiîndurate cu anxietate/distres intens

D. simptomele sunt restrânse sau predominanteîn situaţii fobice sau în aşteptarea acestora

E. comportamentul evitant, anxietateaanticipatorie sau distresul interferăsemnificativ cu funcţionalitateasocială sau ocupaţională

E. simptomele nu sunt secundare unei alte boli psihice şi nu sunt adecvate culturii în caretrăieşte individul

F. pentru cei sub 18 ani duratatulburării este mai mare de 6 luniG. frica sau evitarea nu suntsecundare unei substanţe sau unei boli

nepsihiatriceH. dacă coexistă o altă boală psihicăsau somatică frica nu este în legăturăcu acea boală

Fig. 1. Comparaţii între criteriile de diagnostic DSM-IV şi ICD-10Fobia socială debutează în copilărie sau adolescenţă, iar femeile sunt mai afectate. În

unele studii pe pacienţii psihiatrici, raportul este inversat (probabil bărbaţii fobici caută ajutor medical mai frecvent sau pun un mai mare accent pe rolul social sau pe obstacolul în exercitareaacestuia). Incidenţa maximă a debutului apare în al doilea deceniu de viaţă. Evoluţia şi prognosticul fobiei sociale depind de: gradul de invalidare socială, recunoaşterea precoce atulburării, tratamentul adecvat. Fobiile sociale se complică frecvent cu: tulburări depresive, alte

tulburări anxioase, abuz şi dependenţă de alcool şi alte substanţe. În etiologia fobiei sociale suntimplicaţi factori genetici, experienţele învăţate, inhibiţia comportamentală, rolul părinţilor şi alrelaţiilor dintre fraţi, factori biologici.

c. Fobiile specifice – teama de anumite obiecte sau situaţii care provoacă teroare sauteama legată de anticipare acestora. Obiectul sau situaţia sunt evitate ori suportate cu un distresmarcat, iar frica este recunoscută de individ ca fiind excesivă, inadecvată şi produce o afectaresemnificativă a funcţionării pe diverse planuri. Fobiile specifice pot apărea la orice vârstă. Celemai frecvente sunt: frica de spaţii închise (claustrofobia), frica de înălţimi (acrofobia), frica de

4



animale (zoofobia), frica de boli (nozofobia), frica de moarte (tanatofobia), frica de furtuni.Aceste fobii apar cel mai frecvent între 5 şi 9 ani, dar pot surveni şi mai târziu (fobiile faţă deanumite situaţii). Apariţia fobiilor specifice se produce prin asocierea unui obiect sau a uneisituaţii neutre cu frica sau panica (condiţionare clasică), prin imitarea unui părinte sau a unei alte persoane (teorii comportamentale), prin reprimarea anumitor conflicte inconştiente şi a angoasei

de castrare (teoria psihanalitică), prin moştenire genetică de la alte rude cu fobii similare.Femeile reprezintă 2/3 din totalul indivizilor cu fobii specifice, dar pentru anumite fobii (sânge,injecţii) raportul femei-bărbaţi este de 1-1. Evoluţia şi prognosticul depind de tratamentuladecvat şi complianţa la acesta.

4. Tulburarea obsesiv-compulsivăTulburările obsesiv-compulsive se caracterizează prin asocierea unor simptome obsesive

şi compulsive, precum şi a anxietăţii în diverse grade, a depresiei şi a sentimentelor dedepersonalizare.

Obsesia – tulburare complexă ideo-afectivă caracterizată prin impunerea în psihiculindividului a unor grupuri de fenomene care tulbură desfăşurarea naturală a proceselor psihice.

Individul este conştient de inutilitatea acestora, dar nu este capabil să le neutralizeze şi cu cât sestrăduieşte mai mult să le îndepărteze, cu atât ele devin mai intense. Obsesiile pot fi gânduri,impulsuri, imagini recurente. Individul recunoaşte faptul că acestea sunt produsul propriei minţişi că nu îi sunt impuse din exterior, dar le trăieşte cu anxietate. Cele mai frecvente teme obsesivesunt: contaminarea (cu microbi, murdărie, substanţe chimice); îndoiala obsesivă; ordinea şisimetria; imagini cu conţinut agresiv (rănirea altor membri ai familiei, sinuciderea, homicidul);imagini cu temă sexuală; obsesii pe temă religioasă sau morală. Temele obsesive se pot modificaîn timp, individul poate adăuga teme noi la cele deja existente sau le poate înlocui.

Compulsia – comportamente repetitive care par să se supună unui scop şi care au uncaracter stereotip (ritualuri compulsive), finalitatea lor fiind de a neutraliza, suprima obsesiile, dea preveni sau reduce anxietatea asociată acestor obsesii. Compulsiile sunt fie clar excesive, fie

neconectate realist cu ceea ce sunt destinate să neutralizeze/prevină. Ritualuri compulsivefrecvente sunt: ritualuri de spălare (igienă); ritualuri de numărare; verificare şi reverificareexagerată; colectarea unor lucruri inutile; solicitarea de asigurări din partea celorlalţi; ordonareaunor obiecte în mod repetat sau executarea unui anumit gest într-un anume fel; perfecţionismul;rugăciunea compulsivă; ritualuri de repetare a unei acţiuni; evitarea compulsivă. Aceste ritualuricompulsive nu sunt conforme cu cultura în care trăieşte individul şi afectează semnificativfuncţionarea socială a acestuia.

Tabloul clinic al tulburării obsesiv-compulsive în copilărie – similar cu cel aladulţilor; ritualurile de spălare şi ordine sunt foarte frecvente, dar copiii nu-şi dau seama deinutilitatea şi iraţionalitatea obsesiilor şi compulsiilor; capacitatea de concentrare este deteriorată,influenţând negativ parcursul şcolar. Lentoarea obsesivă este de obicei rezultatul ritualurilor

compulsive, al îndoielilor repetate, dar poate apărea uneori în lipsa acestora (lentoare obsesivă primară). Anxietatea este o componentă centrală, unele ritualuri sunt urmate de o reduceretemporară a anxietăţii, în timp ce altele duc la o creştere a acesteia.

Tulburarea obsesiv-compulsivă se poate asocia cu: tulburarea depresivă majoră, diversefobii, preocupari hipocondriace, tulburări de somn, tulburări ale comportamentului alimentar,consum excesiv de alcool şi alte substanţe, tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă(anankastă), disfuncţionalitate familială, socială, profesională severă.

5



DSM-IVA. Fie obsesii sau compulsii:Obsesii, aşa cum sunt ele definite de:1. gânduri, impulsuri sau imagini persistente şi recurentecare sunt experimentate la un moment dat în cursul

tulburării ca intruzive şi inadecvate şi care cauzează oanxietate sau detresă considerabilă;2. gândurile, impulsurile sau imaginile nu sunt pur şisimplu preocupări excesive în legătură cu probleme deviaţă reale;3. persoana încearcă să suprime sau să ignore astfel defenomene sau să le neutralizeze cu alte acţiuni;4. persoana recunoaşte că aceste fenomene sunt un produsal propriei sale minţi, nu impuse din afară.Compulsii, aşa cum sunt ele definite de:1. comportamente repetitive sau acte mentale pe care

persoana se simte constrânsă să le efectueze ca răspuns lao obsesie sau conform unor reguli care trebuie să fieaplicate în mod rigid;2. comportamentele sau actele sunt destinate să previnăsau să reducă detresa sau să prevină un eveniment sau osituaţie temută; aceste comportamente sau acte nu suntconectate în mod realist cu ceea ce sunt destinate săneutralizeze sau să prevină, ori sunt clar excesive.B. La un moment dat în cursul tulburării persoana arecunoscut că obsesiile sau compulsiile sunt excesive sauiraţionale. (aceasta nu se aplică la copii).

C. Obsesiile sau compulsiile cauzează o detresăconsiderabilă, sunt cronofage (mai mult de o oră pe zi) sauinterferă semnificativ cu rutina normală a persoanei,funcţionarea profesională sau relaţiile sociale uzuale.D. Dacă este prezentă o altă tulburare pe axa I, conţinutulobsesiilor şi compulsiilor nu este restrâns la aceasta.E. Perturbarea nu se datorează efectelor fiziologice directeale unei substanţe sau ale unei condiţii medicale generale.

ICD-10Pentru un diagnostic certsimptomele obsesionale sauactele compulsive sauambele trebuie să fie

prezente în majoritateazilelor sau cel puţin 2săptămâni şi să fie o sursăde suferinţă sau săinterfereze cu activităţileobişnuite. Simptomeleobsesionale trebuie să aibăurmătoarele caracteristici:a. să fie recunoscute de pacient ca aparţinând-ui; b. să existe cel puţin un gând

sau un act la care pacientulmai opune încă (fără succes)rezistenţă, deşi pot fi prezente şi altele la care pacientul nu se mai opune;c. gândul sau executareaactului nu trebuie să fie plăcut în sine (simplaameliorare a anxietăţii nueste privită ca plăcută);d. gândurile, imaginile sau

impulsurile trebuie să fierepetitive într-un modneplăcut.

Fig. 1. Comparaţie între criteriile de diagnostic din DSM-IV şi ICD-10

Tulburarea obsesiv-compulsivă are o prevalenţă pe viaţă de 2.5% şi o prevalenţă pe an de

1.5-2.1%. În viaţa adultă distribuţia pe sexe este aproximativ egală, iar în copilărie aceastătulburare apare mai mult la băieţi. Debutul se produce mai frecvent în jurul vârstei de 10 ani (lacopii) şi în jurul vârstei de 21 de ani (la adulţi). De obicei debutul este progresiv, dar poate fi şiacut. Majoritatea indivizilor cu TOC au o evoluţie cronică. Terapia comportamentală asociată cufarmacoterapia îmbunătăţeşte starea pacienţilor. Există un mare risc suicidar.

În apariţia TOC sunt implicaţi diverşi factori: factori genetici, tulburări ale procesului dedezvoltare neurologică normală, diferite infecţii, traumatisme cranio-cerebrale, factorineuroendocrini, factori psihosociali.

6



Tulburările afective

Tulburările afective se caracterizează prin exagerări pătrunzătoare, prelungite şiinfirmizante ale dispoziţiei şi afectivităţii, asociate cu disfuncţii comportamentale, psihologice,cognitive, neurochimice şi psihomotorii. Sindroamele afective majore sunt: tulburarea depresivămajoră (tulburare unipolară), tulburarea afectivă bipolară (psihoza maniaco-depresivă),tulburarea distimică şi ciclotimia.

1. Tulburarea afectivă bipolarăPsihoza maniaco-depresivă (PMD) se caracterizează prin episoade maniacale şi depresive

care survin la acelaşi pacient sau fie doar prin episoade depresive, fie doar prin episoadeexpansive (maniacale). Spre deosebire de depresia majoră care poate surveni la orice vârstă,PMD debutează în general înainte de 35 de ani.

Prezentare clinică: pacienţii oscilează între depresie şi manie, separate prin perioade denormalitate afectivă. Există aşa-numitele stări mixte, în care se amestecă elemente depresive cuelemente maniacale, de excitaţie psiho-motorie. De obicei acestea apar înainte de un virajdispoziţional (de la manie la depresie sau invers). Durata în timp a acestui ciclu variază de la persoană la persoană.

a. Episodul maniacal – pacienţii simt exaltare bruscă, euforie sau iritabilitate extremăcare se dezvoltă în curs de câteva zile, până la o deteriorare gravă. Simptomele cuprind:

• stare de bună-dispoziţie excesivă, expansivitate sau iritabilitate care nu poate fiinfluenţată de factori exteriori; euforia se poate transforma rapid în iritabilitate sau furie;

• optimism nejustificat şi lipsă de discernământ;•

încrederea în sine creşte până la delir de grandoare;• hiperactivitate şi planuri excesive, participare la numeroase activităţi;• comportament sexual exacerbat;• fugă de idei;• necesar scăzut de somn;• lipsa capacităţii de concentrare;• iritabilitate bruscă, furie sau tendinţe paranoide care se declanşează când planurile se

năruie sau când este refuzată sociabilitatea excesivă.Criterii de diagnostic (DSM-IV):A. O perioadă distinctă de dispoziţie crescută, euforică, expansivă sau iritabilă, durând

cel puţin o săptămână.

B. În timpul perioadei de perturbarea a dispoziţiei trei sau mai multe din următoarelesimptome au persistat (patru, dacă dispoziţia este doar iritabilă) şi au fost prezente într-un gradsemnificativ:

1. stimă de sine exagerată sau idei de grandoare;2. scăderea nevoii de somn;3. logoree sau presiunea vorbirii, cu tendinţa la jocuri de cuvinte, onomatopee, asocieri

prin asonanţă, rimă, fără dezorganizări severe de tip structural;4. fugă de idei sau impresia că gândurile sunt accelerate;

7



5. distractibilitate a atenţiei;6. capacitatea de judecată este superficială, formală, situaţională, noncauzală;7. imaginaţie şi capacitate creativă scăzută şi deturnată;8. creşterea activităţii care devine multiplă, dezordonată, incoerentă, sau agitaţie

psihomotorie;

9. implicare excesivă în activităţi plăcute cu înalt potenţial de consecinţe neplăcute;10. sistem pulsional dezinhibat pe plan erotic, alimentar, sexual;11. sociofilie, spirit gregar, disponibilitate de relaţionare la modul intruziv, solicitant,

indecent;12. trăirea timpului este afectată, pacientul trăieşte doar în prezent;13. psihomotricitate exacerbată, de la excitaţie motorie moderată până la hiperkinezie

nestăpânită (furor maniacal), cu manifestări clastice şi agresive – manie coleroasă şi violentă.Elemente facultative (elemente psihotice):1. idei delirante concordante cu dispoziţia (de supraestimare sau de grandoare, filiaţie,

relaţie);2. idei delirante neconcordante cu dispoziţia (de persecuţie, urmărire, prejudiciu);

3. manifestări halucinatorii;4. manifestări catatonice;5. sentimente de derealizare şi depersonalizare;Acestea trebuie să aibă o durată de sub 2 săptămâni în absenţa tulburărilor afective

predominante. Perturbarea afectivă este suficient de severă pentru a determina o deterioaresemnificativă a funcţionării profesionale, familiale, sociale sau pentru a necesita spitalizare.

C. Simptomele nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe ori ale uneicondiţii medicale generale.

Netratată, faza maniacală poate dura cel mult 3 luni.

b. Episodul depresiv – simptomele fazei depresive cuprind:•

sentimente de inutilitate, lipsă de speranţă, neajutorare;• indiferenţă faţă de orice;• sentimentul de vină nejustificată;• tristeţe prelungită, accese inexplicabile de plâns, irascibilitate sau iritabilitate;• pierderea interesului şi plăcerii pentru activităţile care erau plăcute înainte;• imposibilitatea de a se concentra sau de a-şi aminti detalii;• gânduri de moarte, tentative suicidare;• pierderea apetitului alimentar sau apetit exagerat;• fatigabilitate persistentă, letargie;• insomnie sau nevoie crescută de somn (hipersomnie);• dureri, constipaţie sau alte afecţiuni somatice fără cauză obiectivă, organică.

Criterii de diagnostic conform DSM-IV:1. Dispoziţie depresivă în cea mai mare parte a zilei, aproape zilnic, indicată fie prin

relatarea subiectivă, fie prin observaţia altora. La copii şi adolescenţi dispoziţia poate fi iritabilă,iar la adult pot apărea accese inexplicabile de plâns, irascibilitate sau iritabilitate, cu diminuareainteresului sau a plăcerii pentru toate sau aproape toate activităţile. Simptomele persistă mai multde două luni, sunt prezente în cea mai mare parte a zilei, aproape zilnic.

8



2. Pierderea interesului pentru studiu, cunoaştere, informare, călătorii, în toate aspecteleexistenţei. Pierderea plăcerii pentru alimente, băuturi, activitatea sexuală, călătorii, cunoaştere,hobby-uri (anhedonie).

3. Inapetenţă corelată cu pierderea plăcerii, pierdere semnificativă în greutate, deşi nuţine dietă, ori câştig în greutate (situaţii atipice).

4. Insomnie sau hipersomnie aproape în fiecare zi; superficializarea somnului.5. Lentoare psihomotorie (mai rar agitaţie psihomotorie) = bradikinezie, scădere aritmului, amplitudinii, supleţei mişcărilor, creştere a latenţei răspunsurilor şi reacţiilor motriceaproape în fiecare zi.

6. Fatigabilitate sau lipsă de energie aproape în fiecare zi.7. Bradipsihie – scăderea ritmului şi fluxului ideativ, scăderea forţei de reprezentare şi a

capacităţilor imaginative, diminuarea capacităţii de concentrare şi evocare a amintirilor, indecizieaproape în fiecare zi.

8. Scăderea elanului vital.9. Sentimente de inutilitate, incapacitate, autodepreciere, lipsă de speranţă, trăiri de

neajutorare care aparţin spectrului depresiv.

10. Idei delirante de vinovăţie excesivă ori inadecvată.11. Gânduri recurente de moarte, ideaţie suicidară recurentă fără un plan anume sau otentativă de suicid cu elaborare unui plan în acest scop.

Tulburări asociate: anxietate, tulburări fobice, expresivitate pantomimică caracteristică,constipaţie şi acuze somatice multiple, ideaţie delirantă mai amplă (de sărăcie, ruină, negare).

Simptomele determină o deteriorare semnificativă cu consecinţe în activitatea socială, profesională, familială şi nu se datorează efectelor fiziologice ale unei substanţe sau ale uneicondiţii medicale generale. Simptomele nu sunt explicate mai bine de doliu (patologiedeterminată de pierderea unei fiinţe iubite).

c. Episoade mixte – se amestecă simptomele de tip maniacal cu cele de tip depresiv; este

caracteristică schimbarea rapidă a dispoziţiei, astfel încât în cursul aceleiaşi zile se pot întâlniambele stări.Criterii de diagnostic conform DSM-IV:A. Sunt satisfăcute criteriile atât pentru episodul maniacal, cât şi pentru episodul depresiv

major (cu excepţia duratei) aproape în fiecare zi, în decurs de cel puţin o săptămână.B. Perturbarea afectivă este suficient de severă pentru a cauza o deteriorare semnificativă

în funcţionarea profesională sau în activităţile sociale uzuale sau în relaţiile cu ceilalţi, ori pentrua necesita spitalizare.

C. Simptomele nu se datorează efectelor fiziologice ale unei substanţe ori ale uneicondiţii medicale generale.

Epidemiologie, date de evoluţie şi prognosticPMD apare la circa 1% din populaţia generală. Perioada de risc pentru debutul bolii seîntinde între 15 şi 60 de ani, cu un vârf între 25 şi 30 de ani. Vârsta de debut este mai mică decâtla tulburarea depresivă unipolară (35 – 45 de ani). PMD apare în mod egal la ambele sexe, întimp ce depresia unipolară este mai frecventă la bărbaţi. Episoadele depresive şi maniacale suntseparate de obicei de perioade de normalitate, iar episoadele revin după o ciclicitate diferită de lacaz la caz, existând o corelaţie directă între durata ciclurilor şi severitatea bolii. Administrareacronică de medicamente poate precipita un episod depresiv major. PMD are un debut mai brusc,

9



mai precoce în timp ce boala unipolară are un debut mai tardiv; remisiunea este mai bună laPMD. PMD are o încărcătură genetică mai mare decât boala unipolară, iar în antecedentelecolaterale există frecvent cazuri de alcoolism, psihopatie. Bipolarii sunt mai extraverţi, maicomunicativi, picnici, unipolarii mai introverţi, mai rezervaţi, mai puţin implicaţi (personalitate premorbidă). În absenţa tratamentului PMD are un prognostic grav, putând duce la dezintegrare

socială, chiar la suicid. Există o suprapunere considerabilă cu tulburările anxioase, risc crescut pentru consum de alcool sau medicamente; episodul depresiv poate fi precipitat de complicaţiisomatice.

Factori etiopatogenici implicaţi în apariţia tulburăriiRudele apropiate ale pacienţilor bipolari sunt de 10-20 mai susceptibile de a dezvolta

PMD sau depresie (factori genetici); factorii de mediu sunt şi ei implicaţi în apariţia PMD, alăturide relaţiile de familie încordate şi dezechilibrul controlului endocrin.

2. DistimiaDistimia reprezintă o tulburare psihică din spectrul tulburărilor afective (grup heterogen

de tulburări cunoscute anterior sub denumirea de “nevroză depresivă”). Tulburările distimice

sunt împărţite în 4 subtipuri diferite, în funcţie de vârsta de debut (înainte sau după 21 de ani) şidupă prezenţa/absenţa altor tulburări medicale sau psihiatrice non-afective (tulburare primară/secundară). Adesea distimia începe devreme în timpul vieţii, majoritatea acestor pacienţidezvoltând ulterior episoade depresive majore (“dublă depresie”). Cea mai importantăcaracteristică de diferenţiere între distimie şi depresia majoră este persistenţa simptomelor cel puţin 2 ani în cazul distimiei.

Cele mai frecvente simptome ale distimiei sunt:• stimă de sine şi încredere scăzută sau sentimente de inadecvare;• pesimism, disperare, lipsă de speranţă;• pierderea generalizată a interesului sau plăcerii;• retragere socială;• oboseală cronică, fatigabilitate;• sentimente de vinovăţie, ruminaţii cu privire la trecut;• iritabilitate şi furie excesivă;• activitate diminuată, eficienţă şi productivitate scăzute;• dificultăţi de gândire, concentrare scăzută, indecizie, slabă capacitate de memorare.

Criterii de diagnostic conform DSM-IV:A. Dispoziţie depresivă cronică (iritabilitate la adolescenţi) – apare în cea mai mare parte

a zilei, în majoritatea zilelor, relatată subiectiv sau prezentată de ceilalţi, cu persistenţa a cel puţin 2 ani (1 an la adolescenţi).

B. Manifestări specifice de mică amplitudine, criterii insuficiente pentru episoduldepresiv major. Prezenţa, în timpul perioadei de deprimare, a cel puţin 2 simptome dinurmătoarele:

• modificări de apetit (scăzut sau crescut)• modificări de somn (insomnii sau hipersomnii)• scăderea energiei sau fatigabilitate• elan vital scăzut• apreciere de sine scăzută în diverse grade• capacitate de concentrare scăzută, indecizie

10



• sentimente de disperare, deznădejde• neîncredere, scepticism

C. Timp de 2 ani (1 an pentru adolescenţi) o perioadă fără simptomele de la punctul A nudurează niciodată mai mult de 2 luni.

D. Nu există un episod maniacal sau hipomaniacal.

E. Nu există schizofrenie sau tulburări delirante cronice.F. Nu există factori organici care să întreţină depresia.Debutul distimiei poate fi precoce sau tardiv, în funcţie de vârsta la care a avut loc

(înainte sau după 21 de ani).

Epidemiologie, date de evoluţie şi prognosticPrevalenţa distimiei pe durata vieţii în populaţia generală este de circa 3.2%, fiind de

două ori mai frecventă la femei decât la bărbaţi. Tulburarea distimică apare de obicei înainte de45 de ani, de cele mai multe ori cu debut timpuriu (la adolescent şi adultul tânăr) şi insidios, cu

evoluţie cronică şi frecvente recăderi. Tulburarea apare mai frecvent la rudele de gradul I ale persoanelor cu depresie majoră decât în populaţia generală.

3. CiclotimiaCiclotimia este o formă mai puţin severă a tulburării bipolare, caracterizată prin

alternanţa unor episoade depresive cu episoade expansive, hipomaniacale, fără elemente psihotice. Pentru a pune acest diagnostic trebuie să nu existe în antecedentele pacientului unepisod depresiv major sau un episod maniacal în primii 2 ani de boală.

Ciclotimia prezintă următoarele caracteristici:• simptomatologie insuficient de severă ca intensitate pentru a putea fi diagnosticată ca

tulburare bipolară;• fazele din ciclotimie nu sunt continuarea unei remisiuni a unui episod afectiv din boala

bipolară;• tabloul clinic nu cuprinde elemente psihotice (ideaţie delirantă, halucinaţii, tulburări de

conştiinţă).Faza depresivă: dispoziţie depresivă, cu scăderea sau pierderea interesului sau a plăcerii

faţă de toate aspectele existenţei care îl interesau anterior; reducerea elanului vital (scădereaenergiei, oboseală cronică); sentimente de inadecvare; scăderea eficienţei şi creativităţii în plan profesional, şcolar; somn redus sau hipersomnie; hipoprosexie; retragere şi evitare socială;reducerea activităţii sexuale; sentimente de culpă; bradipsihie; neîncredere; catharsis afectiv facil(prin plâns).

Faza hipomaniacală: dispoziţie expansivă sau iritabilă; creşterea energiei şi iniţiativei;

creştere stimei de sine; creşterea eficienţei şi creativităţii; reducerea nevoii de somn;hiperprosexie; sociofilie; implicarea excesivă în activităţi de risc; creşterea activităţii sexuale;tahipsihie; optimism nefondat.

Ciclotimia poate aduce cu sine mai multe complicaţii, datorită perturbării relaţiilor sociale şi a funcţionalităţii socio-profesionale, în special comorbiditate cu alcoolism şitoxicomanii, boli afective bipolare. Sub aspectul evoluţiei, ciclotimia poate persista de-a lungulîntregii vieţi, se poate opri din evoluţie prin vindecare fără recidive, iar o treime din bolnavi pot

11



dezvolta PMD de-a lungul vieţii. În general, evoluţia ciclotimiei este fazală, întreruptă deremisiuni în care funcţionalitate socio-profesională este normală.

Tulburarea de stres posttraumatic (TSPT)

Persoanele care au trăit o experienţă traumatizantă sunt supuse unui stres psihologic legatde evenimentul respectiv. În cele mai multe cazuri este vorba de reacţii normale la un evenimentanormal, dar cei care sunt incapabili de a-şi recăpăta controlul asupra vieţii pot dezvoltatulburare de stres posttraumatic. Aceasta cuprinde următoarele simptome:

• tulburări de somn (insomnii de diferite tipuri, coşmaruri legate de incident);• tulburări ale comportamentului alimentar;• gânduri, imagini recurente legate de evenimentul psihotraumatizant;• tulburări de afectivitate (stări depresive, plâns facil, sentimente de disperare, lipsă de

speranţă, capacitate redusă de a simţi emoţiile, iritabilitate, mânie, anxietate ce seintensifică o dată cu amintirea traumei);

•

sentimentul distanţării, izolării de cei din jur;• tulburări de memorie, atenţie şi concentrare;• dificultăţi în luarea deciziilor;• atitudine protectoare excesivă faţă de cei dragi, teamă exagerată pentru siguranţa

acestora;• evitarea locurilor, situaţiilor sau chiar persoanelor care au legătură cu trauma.

TSPT apare mai frecvent la veteranii de război, dar poate apărea la oricine a fost supusunei traume fizice sau psihice. Gravitatea tulburării este mai mare atunci când evenimentul a fostneaşteptat. Persoanele care suferă de stres posttraumatic retrăiesc experienţa şi prezintă:coşmaruri, vise terifiante, “flashback-uri” ale evenimentului (timp de secunde sau zile); anestezieemoţională (“amorţeală psihică”), cu pierderea interesului şi plăcerii pentru diferite activităţi

anterior plăcute; vigilenţă excesivă, reacţii exagerate; anxietate generalizată, depresie, insomnie,slăbirea memoriei, dificultăţi de concentrare etc..

DSM-IVA. Persoana a fost expusă unui eveniment traumatic în care: a fostmartoră sau confruntată cu un eveniment care a implicat moartea,ameninţarea cu moarte, o vătămare serioasă sau o periclitare aintegrităţii corporale proprii ori a altora; răpunsul persoanei aimplicat o frică intensă, neputinţă sau oroare. La copii se poateexprima prin comportament dezorganizat sau agitat.B. Evenimentul traumatic este reexperimentat persistent într-unul

(mai multe) din următoarele moduri:1. amintiri stresante recurente şi intruzive ale evenimentului, cuimagini, gânduri şi percepţii (la copiii mici poate surveni un jocrepetitiv care exprimă teme/aspecte ale traumei);2. vise stresante recurente legate de eveniment (la copii pot existavise terifiante fără conţinut recognoscibil);3. acţiune şi simţire ca şi cum evenimentul traumatic ar fi recurent(sentimentul retrăirii experienţei, iluzii, halucinaţii şi episoade

ICD-10Tulburarea nu va fidiagnosticată decâtdacă a luat naştere înmai puţin de 6 lunide la un evenimenttraumatic deseveritate

excepţională. Înafara existenţeitraumei trebuie să fie prezentă reamintireasau o reactivarerepetitivă,tulburătoare aevenimentului în

12



disociative de flashback), la copii poate surveni reconstituireatraumei;4. detresă psihologică intensă la expunerea la stimuli interni sauexterni care au legătură cu trauma;5. reactivitate fiziologică la expunerea la stimuli interni sau

externi care simbolizează sau seamănă cu un aspect alevenimentului traumatic.C. Evitarea persistentă a stimulilor asociaţi cu trauma şi paraliziareactivităţii generale, după cum este indicat de trei (sau maimulte) din următoarele:1. eforturi de a evita gândurile, sentimentele, conversaţiile ce aulegătură cu trauma;2. eforturi de a evita locuri, activităţi sau persoane care deşteaptăamintiri ale traumei;3. incapacitatea de a evoca un aspect important al traumei;4. diminuarea marcată a interesului sau participării la activităţi

semnificative;5. sentimentul de detaşare/înstrăinare de ceilalţi, gamă restrânsă aafectului;6. sentimentul de viitor îngustat.D. Simptome persistente de excitaţie crescută, după cum esteindicat de două (sau mai multe) din următoarele:1. dificultate de adormire sau de a rămâne adormit;2. iritabilitate sau accese coleroase;3. dificultate de concentrare;4. hipervigilitate;5. răspunsul de tresărire exagerat.

E. Durata tulburărilor este mai lungă de o lună.F. Tulburările determină o detresă sau o deteriorare semnificativăîn domeniul social, profesional.De specificat: acut (durata simptomelor sub 3 luni); cronic(durata simptomelor peste 3 luni); cu debut tardiv (debutulsimptomelor survine la cel puţin 6 luni după traumă).

evocări, imaginaţiediurnă sau vise. Suntadesea prezentedetaşarea emoţionalăevidentă,

“amorţirea”sentimentelor şievitarea stimulilor care pot trezireamintirea traumei,dar acestea nu suntesenţiale pentrudiagnostic.Tulburărilevegetative,dispoziţionale şi

comportamentalecontribuie ladiagnostic, dar nusunt de primăimportanţă.Include: nevrozeletraumatice.

Fig. 1. Comparaţii între criteriile de diagnostic DSM-IV şi ICD-10

Stresul posttraumatic poate fi primar (persoanele afectate sunt în mod direct expuseevenimentului psihotraumatizant) sau secundar (prin compasiune extremă, contratransfer,traumatizarea prin mandatar/by proxi – la cei care vin în contact cu victimele unei traume).

Principalii trei factori de risc implicaţi în apariţia tulburărilor de stres secundar sunt următorii:expunerea la imagini sau relatări ale victimelor directe ale dezastrelor; sensibilitatea empatică acelor expuşi; aspecte emoţionale care sunt legate afectiv de suferinţele la care individul asistă.

Tulburările asociate cu TSPT sunt: tulburarea depresivă majoră, tulburarea de panică,agorafobia, fobia socială, fobia specifică, tulburarea obsesiv-compulsivă, tulburarea desomatizare, consumul de alcool şi droguri.

13



Epidemiologie, date de evoluţie şi prognosticPrevalenţa pe viaţă a TSPT merge de la 1% până la 14%. Indivizii expuşi riscului sunt

veterani de război, victime ale erupţiilor vulcanice sau violenţei infracţionale etc.. Tulburareadebutează ca acută, dar se poate croniciza în timp. Durata simptomelor şi evoluţia tulburării suntvariabile.

Factori etiopatogenici implicaţi în evoluţia TSPTConform teoriei psihanalitice, indivizii traumatizaţi par a-şi pierde capacitatea de

“gândire ca acţiune experimentată” (capacitatea de definire a necesităţilor, de anticipare aacţiunilor, de planificare şi experimentare) şi au dificultăţi în a-şi utiliza emoţiile în scopuldirecţionării propriilor acţiuni. Lumea lor interioară devine o zonă nesigură şi periculoasă, iar ei par a-şi folosi întreaga energie pentru a NU gândi, pentru a NU face planuri.

Teoria comportamentală se bazează pe conceptul de condiţionare clasică (asocierea unuistimul condiţionat cu unul necondiţionat), respectiv pe cel de condiţionare inversă (o succesiunestimul necondiţionat-stimul condiţionat care declanşează teama), iar reacţiile unui individ pot sădifere la nivelul sistemelor verbal, motor sau fiziologic, ameliorarea simptomatologiei la nivelul

unui sistem putându-se asocia cu accentuarea simptomelor la nivelor altui sistem.Teoria cognitivă postulează faptul că atunci când procesul cognitiv este afectat, se produce o perturbarea la nivel afectiv şi comportamental. Anxietatea este un proces emoţional,iar frica un eveniment cognitiv. Teama funcţională are rolul de a semnala prezenţa unei potenţiale ameninţări. TSPT se bazează pe percepţia vulnerabilităţii – stimulii care evocă traumareamintesc individului de incapacitatea sa de a controla anumite situaţii, de a acţiona în scopulreducerii ameninţării.

Factorii neuro-bio-psihologici interacţionează în determinarea modificărilor neuroendocrine din TSPT.

O importanţa o are şi factorul genetic, demonstrat prin studii familiale.Alţi factori implicaţi în apariţia TSPT sunt: existenţa unei traume în copilărie, alte

tulburări psihice, evenimente stresante în viaţa individului, consumul crescut de alcool.

NeurasteniaNeurastenia se defineşte ca reacţie psihică de intensitate nevrotică a cărei expresie

clinică evidenţiază sindromul astenic – fatigabilitate, epuizare rapidă, hipoprosezxie voluntară,hipomnezie de fixare şi evocare, iritabilitate, labilitate emoţională, insomnie, hiperestezii,cenestopatii, cu stare generală de disconfort psihic şi somatic, aceste simptome fiind adeseaînsoţite de o stare depresiv-anxioasă trăită penibil şi conştient de către pacient.

Conform ICD-10 există două tipuri dominante de neurastenie:• un tip are ca principală acuză fatigabilitatea crescută după efort mintal, adesea asociată cu

o anumită scădere a performanţei profesionale şi dificultate în sarcinile cotidiene.

Fatigabilitatea psihică se referă la o intruziune neplăcută a unor asociaţii sau amintiri caredistrag atenţia, dificultăţi de concentrare şi gândire ineficientă;

• celălalt tip are ca punct nodal sentimentul de slăbiciune şi epuizare fizică după un efortminim, însoţit de dureri musculare şi incapacitatea de relaxare.În ambele tipuri se întâlneşte varietatea de trăiri somatice neplăcute (ameţeală, cefalee,

sentimentul de instabilitate generală). Apar îngrijorarea cu privirea scăderii confortului psihic şifizic, iritabilitatea, anhedonia şi grade minore, variabile de depresie şi anxietate. Somnul este perturbat în fazele iniţiale şi de mijloc, dar poate fi proeminentă şi hipersomnia.

14



Criterii de diagnostic conform ICD-10:Unul din următoarele criterii trebuie să fie prezent:

• sentimentul de oboseală dureroasă şi persistentă după eforturi mintale minore, precum:executarea sarcinilor zilnice care nu ar trebui să ceară un efort mintal deosebit;

• sentimentul persistent şi neplăcut de oboseală şi slăbiciune corporală după eforturi fizice

minore.Unul din următoarele simptome trebuie să fie prezent:1. sentimentul de durere şi suferinţă musculară;2. ameţeală;3. cefalee difuză;4. tulburări de somn;5. incapacitate de relaxare;6. iritabilitate.Simptomele 1 şi 2 nu se ameliorează cu ajutorul odihnei, relaxării sau divertismentului.

Toate simptomele trebuie să fie persistente în ultimele trei luni.Cele mai obişnuite cauze care trebuie excluse: tulburările trebuie să nu apară în

prezenţa unei labilităţi emoţionale datorată encefalitei, traumatismului cranio-cerebral, uneiboli afective, tulburării de panică sau tulburării de anxietate generalizată.

Domeniul cognitivExcitabilitatemintală

DomeniulemoţionalIritabilitate

Domeniulsomatic

Cefalee şi altedureri

Domeniulenergetic

Fatigabilitate

Tulburări desomn

Insomnie dediferite tipuri

Teamă excesivă Disforie Crampe şidurerinespecifice

Slăbiciunefizică şioboseală

Reducereatimpului de somn

Incapacitate de

concentrare

Tensiune

emoţională

Sensibilitate

excesivă lazgomot şi alţistimulisenzoriali

Lipsă de

energie

Somn întrerupt

Incapacitate pentru oactivitateintelectuală susţinută

Lipsă destăpânire

Intoleranţă laschimbări detemperatură

Vise care tulburăsomnul

Acuze privindmemoria

Neplăcere, plictiseală

Slăbiciunefizică generală

Somnneodihnitor

Gândire ineficientăşi neproductivă

Dispepsie saualte probleme

gastro-intestinaleFrică nemotivată faţăde greutăţile vieţii

Palpitaţii

Disfuncţiisexuale

Fig. 1. Cele 5 domenii cu principalele semne clinice ale sindromului neurastenic

15



Femeile sunt mult mai puţin afectate de neurastenie decât de celelalte forme de nevroze.Persoanele cu activitate intelectuală şi stil de viaţă sedentar sunt mai afectate.

Aspecte etiologiceEtiologia neurasteniei include factori biologici, psihosociali, trăsături de personalitate,

fără a se putea preciza ponderea reală a acestora. După Beard, stresul este principala cauză aneurasteniei, în timp ce Freud considera că aceasta este produsă de o tulburare a activităţiisexuale, de o descărcare insuficientă a energiei sexuale ce apare atunci când masturbareaînlocuieşte activitatea sexuală normală. Psihanaliştii post-freudieni au considerat neurastenia oreacţie la factori inconştienţi, cum ar fi sentimentul de respingere, subestimarea, sentimentulinutilităţii şi supărările refulate.

16

Seminar v - Tb.anxioase,Afective,TSPT,Neurastenia (1)

Documents

Transcript of Seminar v - Tb.anxioase,Afective,TSPT,Neurastenia (1)