Dogmatica seminar

Scurt istoric al raporturilor dintre Biserica Ortdoxă şi

Biserica Romano-Catolică.

Prolegomena

Istoria raporturilor dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică poate fi

caracterizată drept una tumultoasă şi plină de surprize – uneori îmbucurătoare, alteori mai

puţin plăcute. Rândurile care urmează doresc a se concretiza într-o sinteză care să

evidenţieze principalele repere sau puncte din cadrul acestor raporturi. Ne vom opri în

special asupra a trei direcţii:

A. Istoria relaţiilor ecclesiale dintre Bisericile Ortodoxe ale Răsăritului şi cea

Romano-Catolică a Apusului;

B. Elemente ale dialogului teologic bilateral ortodox-catolic;

C. Vizita papei Ioan Paul al II-lea în România.

În loc de concluzii, vor fi analizate sumar şi dintr-o perspectivă critică gesturile

Bisericii Romano-Catolice în raport cu Biserica Ortodoxă după momentul alegerii

cardinalului Joseph Alois Ratzinger în slujirea de episcop al Romei şi cap al Bisericii

Catolice.

Înaintea analizei propriu-zise a celor trei direcţii menţionate mai sus, se cuvine a

face o precizare de ordin tehnic sau terminologic şi anume: pentru a reliefa caracterul

catolicităţii Bisericii, aşa cum este el exprimat în Simbolul de Credinţă Niceo-

Constantinopolitan, vom adopta pentru termenul în cauză grafia cu “th” – “Catholică”,

1

păstrând pentru definirea identităţii Bisericii de rit latin a Apusului, termenul “Catolică”1.

La fel, vom folosi uneori, termenii de “Răsărit” şi “Apus” pentru a sugera, de o manieră

extensiv-geografică ceea ce se înţelege în mod tradiţional ca Biserica Ortodoxă, respectiv

Biserică Romano-Catolică, şi termenul “greci”, respectiv “latini”, pentru a-i desemna pe

credincioşii aparţinători acestor două părţi ale creştinătăţii.

A. Istoria relaţiilor ecclesiale dintre Bisericile Ortodoxe ale Răsăritului şi

cea Romano-Catolică a Apusului

1. Cu toate că titulatura Biserica Ortdodxă şi Biserica Catolică aşa cum este ea

folosită astăzi a apărut după momentul numit Marea Schismă şi localizat temporal în mod

convenţional în anul 1054, reflectă dorniţa celor două mari părţi ale creştinătăţii de a se

considera, fiecare în parte, continuatoarea Bisericii Catholice mărturisită în Simbolul de

credinţă Niceo-Constantinopolitan şi de a se pretinde, astfel, a fi, la fel, fiecare în parte,

păstrătoarea şi chivernistitoarea autentică a tezaurului revelaţional, istoricul disputelor

dintre Răsărit şi Apus are rădăcini mult mai adânci.

Aşa cum dă mărturie “Istoria Bisericească Universală”, primele raporturi

tensionate între Răsărit şi Apus au apărut odată cu recunoaşterea Constantinopolului prin

canonul 3 al Sin. II Ecumenic2, drept “Noua Romă”, egală în cinste şi onoruri cu “Vechea

Romă”, episcopului Romei păstrându-i-se, totuşi, o anumită întâietate faţă de celelelte

scaune apostolice ale Răsăritului, întâietate exprimată cu ajutorul formulei primus inter

pares, formulă care excludea, însă, pretenţia jurisdicţională a episcopului Romei asupra

întregii Biserici.

1 V. pt. aceasta excelentul Excurs terminologic al părintelui profesor diacon IOAN I. ICĂ jr., din monumentala sa lucrare de 1040 pagini, apărută sub egida editurii Deisis/Stavropoleos: Canonul Ortododxiei, Vol. 1: Canonul apostolic al primelor secole, Sibiu, 2008, p. 6.

2 “Iar după episcopul Romei, întâietatea cinstei (primatul de onoare) să o aibă episcopul Constantinopolului, pentru că (cetatea) aceasta este Roma nouă”. (Documentul, redactat în format PDF a fost postat la data de 30.04.2008 la adresa următoare: http://www.canoaneortodoxe.net/pdf/2.Canoanele%20Sinoadelor%20Ecumenice/Canoane_II_ec.pdf; Standul accesării din citarea noastră: 29.04.2009).

2

Opoziţia Romei faţă de această hotărâre, hotărâre sancţionată, de altfel, ulterior şi

de canonul 28 al Sin. IV Ecumenic3 şi de canonul 36 al Sinodului Trulan4, era

fundamentată pe pretenţia existenţei unui primat de drept divin al episcopului Romei

concretizat în slujirea lui petrină, care excludea existenţa unui alt tip de primat, fie el şi de

onoare, cu atât mai mult, cu cât acest primat de onoare formulat de Sinoadele Ecumenice

amintite era înţeles ca un primat izvorât din raporturile Bisericii cu autoritatea statală

imperială, raporturi care pretindeau prezenţa episcopului în oraşul de reşedinţă al

împăratului care, de acum, nu mai era Roma, ci Constantinopolul.

Încercările ulterioare ale episcopilor Romei de a-şi justifica pretinsa autoritate

primaţială de drept divin prin recurgerea la fabricarea unor falsuri, precum celebrul

Donatio Constantini şi renumitele Decretalii Pseudo-Isidoriene, au dus la escaladarea

stării conflictuale dintre Răsărit şi Apus, documentele menţionate neavând în ochii

orientalilor nici măcar statutul de eventuale “tradiţii locale”.

2. Yves Congar5 menţionează două tipuri de analiză a istoricului schismelor şi

tensiunilor dintre Răsărit şi Apus: una dintre ele remarcă faptul că, pe parcursul celor 464

de ani. începând cu domnia Sf. Constantin cel Mare, dar mai ales din anul 323 şi

terminând cu cel de-al VII-lea Sin. Ecumenic din anul 787, între greci şi latini au existat 5

schisme, totalizând 203 ani; cealaltă analiză scoate în evidenţă faptul că, privite dintr-un

anume punct de vedere, numărul schismelor poate fi considerat a totaliza 7 astfel de

separări dureroase, subsumând 217 ani. Acestea ar putea fi încadrate temporal pe o

perioadă de 506 ani, cuprinsă între 337, anul trecerii la cele veşnice a Sf. Constantin, şi

3 “Se acorda Constantinopolului rang dupa Roma veche, iar Constantinopolul va hirotoni numai pe mitropolitii din diecezele : Pont, Asia si Tracia, precum si pe episcopii din tarile barbare ale diecezelor amintite mai inainte”. (HTML Document: http://www.crestinortodox.ro/drept-bisericesc/69934-canoanele-sinodului-iv-ecumenic/3; Standul accesării: 29.04.2009).

4 “Înnoind cele legiuite de către cei 150 de sfinţi părinţi, care s-au adunat în această de Dumnezeu păzită şi împărătească cetate, şi de către cei şase sute treizeci care s-au întrunit în Calcedon, orânduim (hotărâm) ca scaunul Constantinopolului să aibă parte (să beneficieze, să se bucure) de întâietăţi (privilegii) deopotrivă (egale) cu ale scaunului Romei vechi, şi ca în lucrurile cele bisericeşti să se facă tot atât de mare ca şi acela, fiind al doilea după acela (can. 28 sin. IV ec), după care să se numere scaunul marii cetăţi a alexandrinilor, apoi ai Antiohiei, şi după acesta acela al cetăţii ierusalimitenilor”. (Documentul, redactat în format PDF a fost postat la data de 30.04.2008 la adresa următoare: http://www.canoaneortodoxe.net/pdf/2.Canoanele%20Sinoadelor%20Ecumenice/Canoane_V-VI_ec.pdf; Standul accesării din citarea noastră: 29.04.2009).

5 Y. CONGAR, Zerrissene Christenheit. Wo trennten sich Ost und West?, Edit. Herold, Wien ş.a., 1959, p. 111.

3

843, anul biruinţei definitive asupra ereziei iconoclaste. Cu alte cuvinte, aşa cum remarcă

un teolog catolic contemporan6, pe mai bine din jumătatea timpului în decursul căruia s-

au desfăşurat Sinoadele Ecumenice, între Răsărit şi Apus nu a existat practic, datorită

acestor schisme mai mici sau mai mari, nici o comuniune ecclesială. Cu toate acestea,

nici grecilor, dar nici latinilor nu le-a venit ideea de a contesta caracterul ecclesial sau de

Biserică al părţii celeilalte.

3. Pe lângă factorii sociali, culturali şi politici, factori predominanţi, de altfel, la

baza acestor schisme, precum şi a celei viitoare numită “Marea Schismă”, au stat şi o

serie de factori de natură teologică. Amintim din această perspectivă, succinct,

următoarele patru repere, ele fiind, desigur, mult mai numeroase7:

a) Ridicarea Constantinopolului la rangul de centru al lumii creştine de atunci,

fiind şi oraşul în care rezida împăratul, ceea ce a dus la proteste din partea Romei, aşa

cum arătam mai sus. Fără a mai insista asupra acestor elemente deja amintite, vom

menţiona numai faptul că, în jurul Mării Mediterane, Biserica a cunoscut deja înainte de

acest moment o organziare proprie, bazată pe anumite practici sau cutume specifice

timpului şi locului. Astfel, anumiţi episcopi care rezidau în centre mai însemnate din

punct de vedere socio-cultural şi administrativ-politic, au devenit, treptat, responsabili şi

cu coordonarea vieţii bisericeşti din centre sau zone mai puţin relevante din perspectivele

amintite, ceea ce a dus la desemnarea lor drept “mitropoliţi”, ca urmare, aşadar, a faptului

ca ei rezidau într-o metropolă. Prin extensia acestui principiu, episcopii care coordonau

activitatea mai multor metropole şi a episcopilor din ele, au fost numiţi “arhiepiscopi”, iar

mai târziu, unii dintre ei au devenit “patriarhi”.

Această ordine (táxis) ecclesială a fost, aşadar, creată deja într-o perioadă când

Biserica se afla într-o stare de relativă pace în raport cu autorităţile romane, ordine

6 E. CHR. SUTTNER, Das wechselvolle Verhältnis zwischen den Kirchen des Ostens und des Westens im Lauf der Kirchengeschichte, în: Repères Oecuméniqoues/Ökumenische Wegzeichen, Nr. 11, September 2002, Publiés par l’Institut oecuméniques de l’Université de Fribourg/Hrsg. v. Institut für Ökumenische Studien der Universität Freiburg Schweiz, pp. 11-12; IDEM, Die ekklesiologische Dimension von Schismen. Für ihre Bewertung bedeutsame Fakten aus dem wechselseitigen Verhältnis der Kirchen des Ostens und Westens, în vol. M. KOHLBACHER/M. LESINSKI (ed. vol.), Horizonte der Christenheit. Festschrift für FRIEDRICH HEYER, zu seinem 85. Geburtstag (= Oikonomia, Nr. 34), Erlangen: Lehrstuhl für Geschichte und Theologie des Christlichen Ostens, 1994, pp. 431-440.

7 IDEM, Das wechselvolle Verhältnis..., pp. 12-19.

4

confirmată mai apoi de Sinodul I Ecumenic în anul 325, fapt care a făcut posibilă

recunoaşterea Constantinopolului ca fiind egal în privilegii cu Roma, aşa cum s-a

statornicit de către Sinoadele II şi IV Ecumenice, precum şi de Sinodul Trulan, lucruri pe

care le-am menţionat deja. Desigur, amestecul statului în treburile interne ale Bisericii la

acel timp, era aproape inexistent, fapt care a facut posibilă dezvoltarea bisericească

menţionată mai înainte, adică o dezvoltare care se baza pe autoritatea apostolică.

Scaunele apostolice mai importante îşi bazau autoritatea, printre altele, şi pe

faptul că ele fuseseră întemeiate de către Sf. Ap. Petru, devenind, de aceea, “scaune

petrine”; este vorba de Roma, Alexandria şi Antiochia, de care au aparţinut o perioadă de

timp şi centre precum Efes, Cezareea Capadociei şi Cartagina, fapt care îl va determina

pe Sf. Ciprian al Cartaginei să afirme că, nu numai episcopul Romei este succesorul

direct al Sf. Ap. Petru, ci, fiecare episcop este, la rândul lui, successor atât al Sf. Ap.

Petru, cât şi al celorlalţi Sfinţi Apostoli.

Această idee a fost reţinută mai apoi de către eclesiologia Bisericilor din Orient,

fapt care a făcut posibilă, şi recunoaşterea Constantinopolului – Noua Romă ca fiind

egal(ă) în onoare şi privilegii cu Roma cea Veche. Hotărârile canoanelor Sinoadelor

Ecumenice menţionate mai sus, se constituie, de aceea, într-un model autentic de consens

eclesial, căci, în pofida reţinerilor Romei, hotărârile Sinoadelor Ecumenice respective au

fost validate şi de reprezentanţii Romei.

b) Schisma acachiană (483-519) – evenimentul cunoscut sub acest nume, a fost

cauzat, mai mult, datorită amestecului din ce în ce mai mare al puterii statale în

problemele interne ale Bisericii. Momentul decisiv l-a constituit Sinodul al IV-lea

Ecumenic de la Calcedon din anul 451, în urma căruia anumite părţi ale Bisericii s-au

desprins din trupul ei, organizându-şi propria ierarhie şi folosind o terminologie

hristologică de orientare chiriliană, spre deosebire de terminologia calcedoniană, puternic

inspirată, pe de-o parte, din teologia antiohiană, iar pe de altă parte, poate în cea mai mare

parte chiar, de teologia simplă, dar extrem de concisă, a Sfântului Leon cel Mare, papă al

Romei.

În urma acestei stări de fapt, împăratul Zenon, considerând că o reunificare

bisericească grabnică se impunea de la sine pentru binele nu numai al Bisericii, ci şi al

5

statului, a redactat în anul 482 o scriere programatică, un fel de Simbol de Credinţă cu

tentă împăciuitoare, numit “Henotikon” pe care l-a trimis tuturor scaunelor episcopale ale

imperiului spre aprobare. Arhiepiscopul Constantinopolului, Akakios, a semnat acest

document, fiind însă singurul care a facut acest gest. Celelalte Biserici, fidele hotărârilor

Calcedonului, s-au opus, grupându-se cu Biserica Romei în frunte, într-o acţiune de

nerecunoaştere şi neacceptare a “Henotikonului”.

Confruntându-se cu poziţia Constantinopolului de a nu denunţa amestecul

imperial şi cu refuzul ferm de a a-şi retrage sprijinul faţă de “Henotikon”, celelalte

Biserici, în frunte cu Roma, au rupt comuniunea cu arhiepiscopul Constantinopolului.

Schisma a durat până în anul 519.

c) Adaosul “Filioque” – “şi de la Fiul”. Simbolul de Credinţă Niceo-

Constantinopolitan mărturiseşte în deplină consonanţă cu Sf. Scriptură că, Biserica crede

în “Duhul Sfânt care de la Tatăl purcede”. Răspunzând unor cerinţe misionare stringente,

Biserica Romei a modificat textul Simboului de credinţă amintit, fără consultarea

celorlalte Biserici semnatare ale textului Simbolului de credinţă aşa cum a fost el adoptat

la Sinodul II Ecumenic din anul 381.

Din punct de vedere strict teologic, conflictul legat de acest adaos, rezidă în

abordarea diferită de către Răsărit şi Apus a învăţăturii de credinţă referitoare la Sf.

Treime. Dacă Răsăritul a rămas fidelă teologiei trinitare a Părinţilor Capadocieni, Apusul

– intrat treptat sub tutela şi influenţa crescândă, însă de cele mai multe ori nefastă a

teologilor de la curtea carolingiană, cunoscuţi sub numele de “teologi franci” – a

promovat o teologie trinitară inspirată, printre altele, de concepţiile trinitare deficitare ale

lui Tertulian. În plus, diferenţa de text dintre Crezul profesat de Bisericile Orientale,

fidele hotărârilor Sinodului II Ecumenic şi cel profesat de Biserica Romei, deci cu

adaosul “Filioque”, a trecut o mare parte din timp neobservată, Crezul neconstituindu-se

decât destul de târziu ca parte componentă a oficiului liturgic euharistic, aşa încât

concelebrarea a fost posibilă, fără a fi stingherită de acest adaos.

O mare parte din vină, pe lângă aceşti factori, o poartă şi înstrăinarea culturală

reciprocă, lentă dar sigură, precum şi diferenţele de limbaj şi de vocabular teologic, lucru

care a produs suspiciuni atunci când o parte din Biserică folosea un limbaj care, în esenţă,

6

exprima acelaşi lucru, dar nu era posibil de a fi echivalat lingvistic prin vocabularul

celorlalte Biserici ale lumii creştine, aşa cum s-a întâmplat într-o anumită măsură, cu

hristologia chiriliană raportată la cea leoniană sau la cea antiohiană. S-a ajuns, astfel, la

situaţia incredibilă, ca Apusul să reproşeze Răsăritului, printre altele că, acesta a falsificat

textul Simbolului de Credinţă, eliminând adaosul “Filioque”, când, de fapt, tocmai

Apusul era în situaţia de a i se reproşa că a purces la această adăugire nelegitimă.

Cu toate încercările sale de a justifica acest act şi de a-l explica prin recursul la

unii Părinţi Răsăriteni care au folosit cu anumite ocazii această expresie, adaosul a

devenit una dintre cauzele majore ale rupturii teologice dintre Răsărit şi Apus, unii

teologi vazând în el cauza principală a schismei.

d) Iconoclasmul a constituit, de asemenea, un factor ce a dus la înstrăinarea

Apusului de Răsărit. Fără a insista asupra elementelor teologice ale crizei în cauză, vom

specifica numai că, datorită diferenţelor de limbaj tot mai mari, hotărârile Sinodului VII

Ecumenic au fost traduse greşit în limba latină, ceea ce a produs în gândirea teologilor

franci o adevărată revoltă împotriva bizantinilor, acuzându-i pe aceştia de idolatrie.

Dacă pentru creştinătatea răsăriteană cinstirea imaginilor implica dimensiunea

sacrului la nivelul său ontologic cel mai profund, adică punând în joc însăşi mântuirea

celor care se declarau pro sau contra, pentru occident prezenţa imaginilor sacre era

justificată doar prin utilitatea lor catehetică şi pedagogică.

Târziu, când lucrurile au fost clarificate şi Biserica Romei a recunoscut hotărârile

Sinodului VII Ecumenic, neîncrederea dintre Răsărit şi Apus cauzată de toţi factorii

amintiţi – inclusiv de disputa iconoclastă, precedată de cea monotelită carea a dus la

condamnarea papei Honorius I al Romei –, era deja prea mare, aşa încât consecinţele

aveau să se arate curând.

4. Evenimentul major care a premers Marea Schismă de la 1054, a fost, fără doar

şi poate, disputa cauzată de recunoaşterea, respectiv nerecunoaşterea canonicităţii alegerii

laicului Fotie (Photius) pe scaunul patriarhal al Constantinopolului. Disputa a lăsat urme

adânci în cadrul raporturilor dintre Răsărit şi Apus şi, cu toate că, în cele din urmă,

patriarhul Fotie (Photius) a murit în comuniune cu Biserica Romei, bizantinii au văzut în

7

amestecul nedelicat al episcopului Romei în cadrul acestei dispute a Răsăritului o

modalitate de a-şi afirma dorinţa de primat jurisdicţional şi asupra Bisericii Răsăritului.

Ca atare, figura patriarhului Fotie a rămas emblema celor care au luptat contra

pretenţilor primaţiale ale Romei, Biserica Ortodoxă a Răsăritului canonizându-l, în timp

ce Biserica Romei l-a considerat secole de-a rândul drept un impostor, intrus, scelerat, fiu

al diavolului etc., dar, mai ales, cel mai redutabil adversar al ideii de primat roman.

Cercetarea contemporană a reuşit să demonstreze însă că, patriarhul Fotie nu a

fost un adversar de temut al ideii de primat roman în Răsărit, ci, în mod paradoxal,

martorul de neaşteptat al acestui concept, cu menţiunea că, primatul roman pe care el îl

atribuia episcopului Romei, nu era unul de jurisdicţie, ci unul în conformitate cu

hotărârile Sinoadelor Ecumenice. Din nefericire, numele lui a fost antrenat de către

polemica sterilă antilatină, respectiv antibizantină, într-o modalitate de sporire a

neîncrederii Răsăritului faţă de Apus şi de înstrăinare teologică reciprocă8.

5. Momentul celei mai dureroase despărţiri dintre Răsărit şi Apus, este, fără

îndoială, ceea ce astăzi numim Marea Schismă de la 1054. Nu vom insista aici şi acum

asupra acestui moment, el fiind arhicunoscut. Vom menţiona numai faptul că, ceea ce la

început a fost perceput drept o nouă ceartă numai între Constantinopol şi Roma,

comuniunea celorlalte scaune ale Răsăritului cu Roma nefiind întreruptă – căutându-se,

dimpotrivă, din partea unor scaune episcopale sau a unor episcopi medierea conflictului –

8 V. pt aceasta: E. CHR. SUTTNER, Das wechselvolle Verhältnis..., pp. 30-31; L. D. COLDA, Constantinopolul şi ortodoxia credinţei: Sfântul Fotie cel Mare al Constantinopolului – martorul de neaşteptat al conceptului de primat roman în Răsărit? Câteva consideraţii asupra unei controverse, în: „Îndrumător Bisericesc”, Nr. 155, Sibiu, 2007, pp. 233-238; IDEM, Între Roma şi Constantinopol. O viaţă, o istorie, un destin: patriarhul Fotie al Constantinopolului şi epoca sa, în: „Revista Teologică”, Nr. 3, Sibiu, 2006, pp. 138-152. (Articolul a fost publicat şi anterior, într-o formă uşor modificată, în trei părţi, în periodicul „Telegraful Român” [= TR], după cum urmează: TR, Nr. 17-20/2001, p.5 şi p. 6; TR, Nr. 21-24/2001, p. 2; TR, Nr. 25-28/2001, p. 6); IDEM, Figuri, concepte şi evenimente din istoria Bisericii: Patriarhul Fotie al Constantinopolului şi disputele cu latinii, în rev.: „Orizonturi Teologice”, Nr. 3, Oradea, 2000, pp. 152-173; IDEM, Aspecte din istoria Bisericii: Conflictul dintre papa Nicolae I al Romei şi Sfântul Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului. Câteva considerente asupra legăturilor acestuia din urmă cu armenii, în: „Îndrumător Bisericesc”, Nr. 157, Ed. Andreiana: Sibiu, 2009, pp. 273-283.

8

a ajuns să antreneze mai apoi toate scaunele apostolice ale Răsăritului, schisma

generalizându-se şi nefiind vindecată total nici în zilele noastre.

Încercările de unire dintre Roma şi Biserica Ortodoxă, aşa cum au fost ele propuse

de sinoadele unioniste de la Lyon (1274) şi Ferrara-Florenţa, s-au soldat cu eşecuri la fel

de răsunătoare. Reforma protestantă din secolul al XVI-lea, a determinat Roma să caute

sa-şi refacă numărul credincişilor pierduţi, apelând la forţa armelor şi la metodele mai

puţin morale şi creştineşti, dezvoltând un prozelitism agresiv în cadrul popoarelor ortodxe

aflate fie sub dominaţie otomană, fie sub cea habsburgică. Este vorba de ceea ce se

cunoaşte sub numele de uniatism, fapt considerat de lumea ortodoxă a fi de o gravitate

extraordinară.

Ca urmare a acestor evenimente, înstrăinarea dintre Biserica Ortodoxă şi cea

Romano-Catolică a degenerat în cele din urmă în sentimente de ură şi de dispreţ. Astfel,

în anul 1729, Roma a interzis orice formă de comunicatio in sacris cu ortodocşii, iar în

anul 1755, ca răspuns la metodele de convertire forţată la catolicism prin intermediul

uniatismului, comuniunea Bisericilor Ortodoxe reînnoieşte anatemele îndreptate

împotriva Romei, considerându-i din acest moment pe catolici drept pagâni, necuraţi,

eretici, neluminaţi şi nebotezaţi.

Apelurile papilor de la Roma din cea de-a doua jumătate a secolul al XIX-lea (de

ex. Pius al IX-lea şi Leon al XIII-lea) şi din prima parte a secolului al XX-lea de

reîntoarcere a ortodocşilor în staulul Bisericii Romei, considerată a fi “mater et magistra”

(Ioan al XXIII-lea), au rămas fără rezultatul scontat, ortodocşii răspunzând de fiecare

dată cu o contrainvitaţie, de renunţare a catolicilor la erezie şi întoarcere la ortodoxie (de

ex. Enciclica patriarhilor ortodocşi din 1848).

Lucrurile păreau intrate într-o fundătură, mai ales odată cu proclamarea de către

Biserica Romano-Catolică a episcopului Romei la Conciliul I Vatican (1870) drept cap al

Bisericii, beneficiind de harisma infailibilităţii în materie de morală şi credinţă atunci

când se exprimă “ex cathedra”, neavând nevoie de consensul Bisericii. Enciclica “Mystici

corporis” din 22 iunie 1943 a papei Pius al XII-lea, identifica Biserica Catholică cu cea

Romano-Catolică, riturilor Orientale şi Bisericilor aferente lor, recunoscute de

predecesorul său, papa Pius al XI-lea, fiindu-le atribuite doar un statut de Biserici locale,

inferioare celor locale de rit roman. Biserica Romano-Catolică era identificată şi câţiva

9

ani mai târziu, în 1950, la 12 august, în enciclica “Humani generis”cu Biserica instituită

de Hristos: “Ecclesia Catholica Romana est Ecclesia Christi”9. Pentru creştinii necatolici

era reînnoită aserţiunea Sf. Ciprian al Cartaginei: “Extra Ecclesiam nulla salus”.

6. Zorii unei noi ere în cadrul raporturilor dintre ortodocşi şi catolici va fi

inaugurat odată cu convocarea Conciliului II Vatican în anul 1962, de către papa Ioan al

XXIII-lea şi continuat de succesorul lui, papa Paul al VI-lea. Ortodocşii au participat ca şi

observatori, ca “fraţi separaţi”10 la acest conciliu general al Bisericii Catolice.

Documentele Conciliului II Vatican poartă, fără, îndoială, şi amprenta

consultărilor teologice cu teologii ortodocşi trimişi ca observatori. Cele mai importante în

acest sens, sunt din punct de vedere ecclesiologic Constituţia Dogmatică despre Biserică

“Lumen gentium”, decretul despre ecumenism “Unitatis redintegraţio” şi cel referitor la

Bisericile Orientale “Orientalium ecclesiarum”. Se observă în toate acestea, dorinţa

sinceră de deschidere a Bisericii Romano-Catolice spre ortodocşi, numiţi de acum înainte

“fraţi separaţi” şi faţă de Bisericile Ortodoxe, considerate a fi “Biserici locale surori” sau

“Biserici particulare”.

Constituţia “Lumen gentium” va căuta re-explicarea slujirii episcopului Romei

într-un cadru de colegialitate episcopală, papa fiind relaţionat astfel cu ceilalţi episcopi,

dispărând astfel impresia lăsată de Conciliul I Vatican din anul 1870, a unei structuri

piramidale, în vârful căreia ar fi papa, episcopii fiind doar nişte delegaţi ai lui în teritoriu.

Totuşi, constituţia amintită, nu a reuşit să integreze total acest model ecclesiologic, textul

constituţiei lăsând impresia a două modele ecclesiologice oarecum mai mult paralele

decât convergente. Ea este, totuşi, meritorie, prin aceea că, papa este legat de colegiul

episcopal, neputându-şi exercita atribuţiile specifice slujirii sale fără acest colegiu

episcopal. Însă, nici episcopii nu-şi pot exercita slujirea lor sacramental-pastorală în chip

legitim fără comuniunea canonică, liturgică şi sacramentală cu episcopul Romei, care este

capul acestui colegiu (Cf. Can. 34 Apostolic).

B. Elemente ale dialogului teologic bilateral ortodox-catolic 9 Acta Apostolicae Sedis, Vol. 42/1950, p. 571.10 Unitatis redintegratio, 3: Relaţiile dintre fraţii despărţiţi şi Biserica catolică (Textul integral al acestui

document poate fi accesat în limba română în format HTML la adresa: http://www.catholica.ro/documente/index3.asp?id=74; Standul accesării noastre: 30.04.2009).

10

Marele merit al Conciliului II Vatican, în raport cu lumea ortodoxă, a fost însă,

acela prin care, la finalul său, s-a purces reciproc la anularea anatemelor aruncate în anul

1054, punându-se bazele unui dialog al iubirii care, mai apoi, s-a transformat într-un

dialog teologic al adevărului (1980), care are adrept scop refacerea unităţii eclesiale între

ortodocşi şi catolici. Gesturile de frăţietate ale papilor de la Roma raportate la Biserica

Ortodoxă reprezentată simbolic prin patriarhul ecumenic şi prin diferiţi delegaţi, vizitele

reciproce şi schimbul de daruri, au constituit baza începerii acestui dialog.

Fără a insista pe amănuntele legate de acesta11, dorim să precizăm doar că, cel mai

mare obstacol în calea atingerii unităţii dintre ortodocşi şi catolici, este, fără doar şi poate,

modalitatea actuală de exercitarea a primatului în sânul Bisericii de către episcopul

Romei. De găsirea unui consens în această privinţă, depind, în ultimă instanţă, şi

valorificarea la maximum a convergenţelor teologice relizate în cadrul dialogului oficial

până în acest moment. Asupra acestor convergenţe ne vom opri şi noi mai departe,

reliefând aspectele principale legate de acestea.

Dialogul teologic propriu-zis a debutat în anul 1980 la Patmos-Rodos, adoptându-

se un plan, o metodă şi o listă de teme propuse pentru prima etapă a dialogului care, în

cele din urmă, are ca scop restaurarea comuniunii depline între cele două Biserici. Ritmul

întâlnirilor propus atunci şi anume, ca ele să se desfăşoare odată la doi ani, a putut fi ţinut

numai până în anul 1990.

11 O sinteză a istoriei dialogului teologic ortodox-catolic poate fi găsit la IOAN I. ICĂ jr., Important accord teologic ortodox-catolic pe tema sinodalităţii şi autorităţii pe marginea celei de-a X-a sesiuni plenare a Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică. Ravenna, 8-15 oct. 2007, în rev. Studii Teologice, Nr 3/2007, pp. 227-256. O altă sinteză a istoriei dialogului poate fi accesată la adresa http://www.patriarhia.ro/ro/relatii_externe/dialog_intercrestin_6_5.html; Standul accesării noastre: 30.04.2009. Alte lucrări de referinţă:

a) *** The Quest for Unity: Orthodox and Catholicism Dialogue, Documents of the Joint International Commission and Official Dialogues in the United States, 1965-1995, ed. by John Borelli and John H. Erickson, St. Vladimir’s Seminary Press,a Crestwood, New-York and U.S. Catholic Conference, Washington, D.C., 1996.

b) Pr. lect. dr. I. MARGA, În dragoste şi adevăr. Dialogul teologic oficial ortodoxo-catolic, de la Rhodos la Balamand, Ed. Paralela 45, Sibiu, 2000 (lucrarea conţine o listă bibliografică foarte bogată privind desfăşurarea dialogului până în anul 1994).

11

Pe parcursul acestor 10 ani comisia mixtă de dialog s-a întrunit de 6 ori în sesiune

plenară, după cum urmează:

a) Patmos-Rodos, 1980;

b) München, 1982;

c) Creta, 1984;

d) Bari, 1986-1987;

e) Valamo, 1988;

f) Freising, 1990.

Aceste întruniri au dus la adoptarea a trei documente de convergenţă teologică.

Este vorba de:

a) Misterul Bisericii şi al Euharistiei în lumina misterului Sfintei Treimi

(München, 1982);

b) Credinţă, Taine şi unitatea Bisericii (Bari, 1987);

c) Taina Preoţiei în structura sacramentală a Bisericii cu referire deosebită la

importanţa succesiunii apostolice pentru sfinţirea şi unitatea poporului lui

Dumnezeu (Valamo, 1988).

În februarie 1990, comitetul de coordonare de la Moscova a pregătit pentru

sesiunea din iunie de la Freising proiectul de document cu titlul: Consecinţe

ecclesiologice şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii: sinodalitate şi autoritate

în Biserică. Din nefericire, acest proiect de document nu a mai ajuns sa fie discutat din

cauza problemelor ridicate de acţiunile prozelitiste ale Bisericilor greco-catolice din

Ucraina şi România. Doi ani mai târziu, în 1992, întâi-stătăorii Bisericilor Ortodoxe

întruniţi la Constantinopol, au protestat împotriva acţiunilor prozelitiste uniate.

În aceste condiţii, sesiunile a VI-a şi a VII-a plenare ale dialogului teologic au

adoptat două documente privitoare la uniatism, prin care se dezaprobau acţiunile

prozelitiste ale Bisericilor greco-catolice, acestea fiind recunoscute de către partea

12

ortodoxă numai prin iconomie temporară drept “parte a comuniunii catolice”, până la

reglementarea definitivă a statutului lor în raport cu Biserica Romano-Catolică.

Primul document din cele două amintite, era, de fapt, o declaraţie comună,

adoptată la Freising deja în anul 1990; cel de-al doilea document, a devenit cunoscut sub

numele de “Documentul de la Balamand” (1993): Uniatismul ca metodă de unire în

trecut şi căutarea actuală a deplinei comuniuni.

Dacă pentru Vatican “Documentul de la Balamand” a reprezentat o soluţie

satisfăcătoare, fiind adoptat mai apoi chiar şi de către Bisericile unite cu Roma din

Orientul Apropiat şi Ucraina, el a provocat între Bisericile Ortodoxe o adevărată criză,

fiind respins de Bisericile Ortodoxe ale Greciei, Serbiei. Bulgariei şi Ierusalimului,

acestea nefiind, de fapt, reprezentate la Balamand. A fost adusă chiar acuza de trădare a

Ortodoxiei la adresa Bisericii Ortodoxe Române şi a Bisericii Ortodoxe din Patriarhia

Antiohiei, care au salutat documentul ca fiind unul “profetic”. Principala temere era

legată de faptul că, prin acest document, Vaticanul va relua în mod subversiv acţiunile de

unire “mascată” cu Roma, temere datorată, mai ales, recunoaşterii Bisericii Catolice ca

“Biserică soră”, cu taine valide, înaintea discutării şi rezolvării chestiunilor de natură

dogmatică ce deosebesc cele două Biserici: primat, infailibilitate, Filioque, purgatoriu,

har creat, folosirea azimei în locul pâinii dospite la celebrarea Euharistiei, imaculata

concepţie etc.

Anul 1995 a adus cu sine sentimental blocării iremediabile a dialogului. Totuşi, în

urma vizitei patriarhului ecumenic Bartolomeu I al C-polului la Roma (27-29 iunie

1995), comisia interortodoxă reunită în Fanar, hotărăşte continuarea dialogului, pe tema

Implicaţii ecclesiologice şi canonice ale uniatismului. Cea de-a opta sesiune, întrunită la

Baltimore între 9-19 iulie 2000 pentru a discuta această chestiune, şi-a desfăşurat

lucrările într-o atmosferă tensionată. Aşa cum sublinia atunci părintele profesor

arhidiacon Ioan I. Ică jr., membru al comisiei ortodoxe de dialog, tot ceea ce s-ar fi putut

spune în comun despre uniatism privit ca efect, s-a spus, nediscutându-se însă cauza

acestuia în mod direct, adică fără a se aborda problema primatului papal.

Impasul dialogului a fost deblocat abia în anul 2005 când, în urma consultărilor

avute de către mitropolitul Ioannis Zizioulas cu reprezentanţii fiecărei Biserici Ortodoxe

autocefale, s-a hotărât de comun accord reluarea discuţilor cu partea catolică. Speranţele

13

erau de data aceasta mari, ele fiind legate şi de persoana nou-alesului papă, fostul cardinal

Joseph Alois Ratzinger, cu numele de Benedict al XVI-lea.

Sesiunea a IX-a plenară a dialogului s-a desfăşurat la Belgrad în anul 2006,

luându-se în discuţie documentul elaborate la Moscova în anul 1990: Consecinţe

ecclesiologice şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii: sinodalitate/conciliaritate

şi autoritate în Biserică.

Trecând peste episodul dezbaterilor furtunoase dintre reperzentanţii patriarhiei

ruse şi cei ai delegaţiei constantinopolitane în urma cărora s-a ajuns la situaţia paradoxală

ca o dispută internă ortodoxă să fie arbitrată de un cardinal al Bisericii Romano-Catolice

(Walter Kasper), documentul a fost adoptat în sesiunea de la Ravena din 8-15 octombrie

2007, reprezentând un pas important pe calea dialogului teologic bilateral, documentul

prezentând un consens teologic asupra ideii de primat la nivel local, regional şi universal-

ecumenic, în conformitate cu Canonul 34 Apostolic. Astfel, s-a căzut de comun accord

ca, în situaţia în care cele două Biserici vor putea relua comuniunea sacramentală,

primatul la nivel universal-ecumenic, dar înţeles nu ca primat jurisdicţional, ci de slujire

în cadrul comuniunii celorlalţi “protoi” regionali, îi revine, conform vechii tradiţii a

primului mileniu, episcopului Romei12.

C. Vizita papei Ioan Paul al II-lea în România

În perioada 7-9 mai s-au împlinit anul acesta 10 ani de la istorica vizită a Papei

Ioan Paul al II-lea în România, vizita fiind considerată unul dintre cele mai importante

evenimente ecclesiale din secolul al XX-lea, fiind prima vizită a unui papă al Romei într-

o ţară majoritar ortodoxă, după Marea Schismă din anul 1054. Pe acest papă al Bisericii

Catolice, supranumit deja “cel Mare”, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist trecut şi el

la Domnul, îl numea “fiu al credinţei”13, reliefând astfel importanţa covârşitoare a

misiunii pastorale a acestui suveran pontif.

Vizita a putut avea loc în contextul atmosferei de apropiere dintre cele două

Biserici şi pe baza dialogului teologic bilateral, nefiind, din fericire, umbrită de disputele 12 Cf. IOAN I. ICĂ jr., Important accord teologic ortodox-catolic…, p. 254.13 Cf. Manifestări cultural-religioase la 10 ani de la vizita Papei (comunicat)/30.04.2009 (Bucureşti).

Articolul poate fi accesat online la adresa http://www.catholica.ro/stiri/show.asp?id=17737; standul accesării noastre: 01.05.2009.

14

legate de problematica Bisericilor greco-catolice. Deosebit de interesantă a fost remarca

Sfântului Părinte la sosirea în România şi anume, că a venit ca pelerin în “grădina Maicii

Domnului”, pentru a se bucura de ospitalitatea, preţuirea şi spiritualitatea poporului

roman, considerat a fi “punte de legătură între Orient şi Occident”.

Această remarcă este deosebit de importantă dacă ne gândim la învăţătura

Bisericii Catolice referitoare la primatul de jurisdicţie al episcopului Romei prin aceea că,

Sfântul Părinte nu a dorit să afirme cu orice preţ această calitatea sa conferită de Biserica

Catolică, de primat al acesteia, el decalrându-se doar un umil pelerin venit la fratele său

întru slujire, venerabilul Patriarh Teoctist.

Aceste accente arată de fapt că, slujirea întru comuniune sacramentală este un

deziderat posibil, chiar ideea de primat putând fi soluţionată acceptabil pentru ambele

părţi. Este de fapt, ecoul celor cerute de către Sanctitatea Sa în enciclica “Ut unum sint”,

prin care îşi exprima dorinţa ca slujirea Sa petrină să poată fi astfel definită, încât ea să fie

acceptată de către toţi. Nu este vorba de o punere în discuţie a ideii de primat în sensul

renunţării la practicarea lui, ci de o redefinire a elementelor care alcătuiesc slujirea pe

care el o presupune, astfel încât aceste elemente să concorde cu tradiţia nedespărţită a

primului mileniu, pentru a putea sluji astfel unităţii.

Unitatea eclesială nu poate fi definită drept o măsură organizatorică sau

administrativă; ea are o dimensiune pnevmatică, spirituală, fiind un dar al Duhului Sfânt.

Desigur, aceasta trebuie să fie reflectată în unitatea vizibilă din Biserică, îmbinând astfel,

elemental divin cu cel uman, aşa cum se afirmă şi în Constituţia Dogmatică despre

Biserică a Conciliului II Vatican (Lumen gentium, 8); mai mult, această unitate trebuie să

comporte o dimensiune profund sacramentală. În pofida tuturor schismelor, în baza

Sfintei Taine a Botezului care ne altoieşte în trupul tainic al lui Hristos, creştinii rămân pe

mai departe fraţi şi surori în Domnul Iisus Hristos (Lumen gentium, 15; Unitatis

redintegratio 3).

Dimensiunea aceasta sacramentală poate fi observată numai în slujirea apostolică

a episcopului, ea fiind păstrată atât în Biserica Ortodoxă, cât şi în cea Catolică, aşa după

cum s-a stabilit în documentele de convergenţă ale dialogului amintite mai sus, cele două

Biserici recunoscându-si Sfintele Taine şi slujirea apostolică în mod reciproc. Ca urmare

15

a acestui fapt, Biserica Catolică priveşte Bisericile Ortodoxe locale ca Biserici surori ale

Bisericilor Catolice locale (Unitatis redintegratio, 14).

Conciliul II Vatican a recunoscut importanţa capitală a Bisericilor Orientului

organizate în Patriarhii, în oikonomia lui Dumnezeu referitoare la creaţia Sa (Lumen

gentium, 23; Orientalium ecclesiarum, 5). De aceea, aşa cum se exprima Papa Ioan Paul

al II-lea, Biserica lui Hristos respiră cu cei doi plămâni, simbolizaţi de Bisericile

Orientului, respectiv ale Occidentului, deci prin Biserica Ortodoxă şi cea Catolică (Ut

unum sint, 54).

Toate aceste idei au fost exprimate şi prin gestul papei Ioan Paul al II-lea de a

vizita o Biserică majoritar ortodoxă. Desigur, durerea pricinuită de neputinţa

concelebrării euharistice în momentul vizitei, a fost exprimată simbolic prin schimbul de

potire goale cu patriarhul Tecotist, arătând prin aceasta lumii că există, totuşi, o dorinţă

puternică în acest sens, care se speră a fi împlinită cu ajutorul dialogului teologic menit să

lămurească diferenţele teologice dintre cele două Biserici. Din această perspectivă trebuie

înţeleasă şi invitaţia adresată teologilor ortodocşi de a face propuneri concrete pentru

reconfigurarea slujirii petrine în cadrul primatului episcopului Romei, slujire care să se

încadreze într-o ecclesiologie de tip communion/koinonía (Ut unum sint, 88-96)14.

În loc de conluzii

Speranţe noi în legătură cu realizarea de noi convergenţe în cadrul dialogului

ortodox-catolic au fost exprimate cu ocazia alegerii cardinalului Joseph A. Ratzinger,

Prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, ca suucesor al Papei Ioan Paul al II-lea,

cu numele de Benedict al XVI-lea.

14 Discursurile prilejuite cu ocazia vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România, pot fi accesate online în limba română la adresa http://www.catholica.ro/documente/index2.asp?categorie=Papa_Ioan_Paul_al_II-lea&subcategorie=Discursuri&order=datap; standul accesării noastre: 01.05.2009. De asemenea, documentele Conciliului II Vatican, pot fi citite în limba română la adresa http://www.catholica.ro/documente/index2.asp?categorie=Conciliul_Vatican_II&subcategorie=0&order=datap; O altă referinţă importantă este şi una dintre conferinţele Cardinalului Walter Kasper, preşedintele Consiliului Papal pentru Unitatea Creştinilor, intitulată Orthodoxie und katholische Kirche, postat sub formă de document în format PDF la adresa: http://www.christeducenter.by/pdf/kasper_conferenza-ger.pdf; (Documentul a fost postat la data de 13.05.2003; Standul accesării noastre: 01.05.2009).

16

Personalitate teologică deosebită, papa Benedict al XVI-lea a trezit însă

controverse cu mult înaintea alegerii sale ca episcope al Romei; sunt binecunoscute

reacţiile trezite mai ales în lumea protestantă de cele două documente elaborate de către

Congregaţia pentru Doctrina Credinţei în anul 2000 şi semnate de Prefectul ei de atunci,

cardinalul Joseph A. Ratziner. Este vorba de declaraţia Dominus Jesus şi de celebrele

Note adresate conefrinţelor episcopale catolice.

Trecând peste disputele provocate de acestea, remarcăm, totuşi, faptul că, acestea

conţin importante elemente dogmatice care pot servi unor viitoare convergenţe teologice

ortodox-catolice, cum ar fi cele din domeniul pnevamtologiei sau eclesiologiei şi

sacramentologiei.

Ne vom opri aici numai asupra unui gest, care a ridicat o serie de întrebări legate

de direcţia viitoare a dialogului teologic bilateral. Este vorba de renunţarea de către papa

Benedict al XVI-lea, la titlul de “patriarh al Occidentului”. Primele reacţii au fost

contradictorii. Astfel, cardinalul Achile Silvestrini declara că este vorba de un gest pur

ecumenic, motivate de dorinţa de a elimina confuzia sau comparaţia între jurisdicţia

universală a papei şi cea particulară a patriarhilor răsăriteni, primatul papal fiind unul

petrin, neputând fi confundat cu prerogativele unui patriarh, fie el şi al Occidentului.

Acest gest, nu era, la urma urmei, unul total surprinzător, deorece, pentru

cunoscători, distincţia aceasta între primat universal şi slujirea patriarhală, era o idee mult

mai veche exprimată de către Joseph Ratzinger în anul 1969, pe când era professor de

dogmatică în Regensburg.

Totuşi, faptul renunţării la acest titlu, menţinându-le pe acelea de “vicar al lui

Hristos” şi “pontif suprem”, sugerând jurisdicţia universală a episcopului Romei, este

unul care crează teologilor ortodocşi serioase dificultăţi şi justificate îndoieli referitoare

la sinceritatea Vaticanului în raport cu Biserica Ortodoxă şi cu dialogul teologic bilateral.

Dificultăţile rezultă mai ales din aceea că, prin renunţarea la titlul de “patriarh al

Occidentului”, papa nu mai este unul dintre ceilalţi patriarhi şi episcopi, ceea ce ar putea

duce la următoarele situaţii:

– fie se ajunge la o autolimitare a jurisdicţiei pontificale, ceea cea ar avea

drept consecinţă sporirea comuniunii intercatolice prin crearea de noi

17

patriarhii în sânul lumii catolice, aşa cum fusese propus de profesorul

Ratzinger în anul 1971,

– fie se ajunge la un effect diametral opus, de diminuare a comuniunii

intercatolice, prin sporirea jurisdicţiei universale nemijlocite, ceea c ear

putea echivala şi cu un avertisment dat ortodoşilor în ce fel de termeni

NU va fi posibilă discutarea temei primatului Romei în cadrul dialogului

teologic15.

După cum se observă, eclesiologiile profesate de cele două Biserici continuă să

conţină puncte divergente serioase, iar un gest ca cel al papei Benedict al XVI-lea de a

renunţa la titlul de “patriarh al Occidentului”, nu poate decât să îngreuieze desfăşurarea

dialogului teologic bilateral, greutate accentuată şi de alte gesture, precum cel al

publicării în 2007 de către Vatican al celor 5 întrebări şi răspunsuri despre natura

Bisericii16, document ce reia elementele controversate din alte documente, precum

Dominus Jesus, sau idei ultramontaniste, precum cele exprimate în Constituţia Pastor

aeternus a Conciliului I Vatican (1870), prin care este afirmată superioritatea şi

infailibilitatea episcopului Romei în raport cu ceilalţi episcopi.

Sperăm, totuşi, că, evoluţiile viitoare ale dialogului teologic şi ale raporturilor

Bisericii Catolice cu Biserica Ortodoxă, să infirme aceste perspective deloc

îmbucurătoare şi să prevaleze nu interesele individuale, ci harul “Sfântului Duh, Domnul

de viaţă făcătorul, Care de la Tatăl purcede”.

15 Mai pe larg despre aceste gest, să se vadă: ION I ICĂ jr., Papa renunţă la titlul de „patriarh al Occidentului“. Semnificaţiile posibile ale omiterii unui titlu pontifical vechi de 1500 de ani, în: Inter, revista română de studii teologice şi religioase/romanian review for theological and religious studies, vol. II, Nr. 1-2/2008 (Cluj-Napoca/Sibiu/Craiova/Bucharest/Chisinau), pp. 206-212.

16 V. pentru aceasta: IDEM, Important accord teologic ortodox-catolic…, pp. 239-240.

18