Securitate si Sanatate in Munca - Cerinte legale si bune practici.pdf

SECURITATE ŞI SĂNĂTATE ÎN MUNCĂ CERINŢE LEGALE ŞI BUNE PRACTICI Copyright © 2010 CPPPIM

1

Centrul de Pregătire şi Perfecţionare

Profesională al Inspecţiei Muncii

SECURITATE ŞI SĂNĂTATE ÎN MUNCĂ

CERINŢE LEGALE ŞI BUNE PRACTICI

Colectiv autori:

Mariana Basuc

Grigoriţa Năpar

Mihai Balta

Emilia Zamfirache

Elena Monica Toaje

Mihai Octavian Vînturache

Daniel Stoicescu

2010

1


2

Titlul: SECURITATE ŞI SĂNĂTATE ÎN MUNCĂ CERINŢE LEGALE ŞI BUNE PRACTICI

Copyright © 2010 CPPPIM

Toate drepturile asupra acestei carţi aparţin CPPPIM.

Reproducerea integrală sau parţială a textului sau a ilustraţiilor din această carte este posibilă numai

cu acordul prealabil scris al CPPPIM.

CPPPIM

Calea Naţională 83, Botoşani

Tel./fax 0231 531 688

e-mail: [email protected]

ISBN 978-973-0-05240-4

Tipărit: CPPPIM

mailto:[email protected]


3

CUPRINS

Pag.

INTRODUCERE 9

1. PREOCUPĂRI ŞI REGLEMENTĂRI COMUNITARE PRIVIND

SECURITATEA ŞI SĂNĂTATEA ÎN MUNCĂ

11

2. CADRUL LEGISLATIV PRIVIND SECURITATEA ŞI SĂNĂTĂTEA ÎN

MUNCĂ

15

2.1. Caracteristici ale noilor reglementări în domeniul securităţii şi sănătăţii în

muncă

2.2. Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă 16

2.3. Hotărâri de Guvern în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă 21

2.3.1. H.G. nr. 1425/2006 – Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 319/2006

2.3.2. H.G. nr. 300/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru

şantierele temporare şi mobile

26

2.3.3. H.G. nr. 493/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate referitoare

la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de zgomot

28

2.3.4. H.G. nr. 971/2006 privind cerinţele minime pentru semnalizarea de securitate şi

sănătate la locul de muncă

30

2.3.5. H.G. nr. 1048/2006 privind normele de securitate şi sănătate pentru utilizarea

de către lucrători a echipamentelor individuale de protecţie la locul de muncă

31


manipularea manuală a maselor care prezintă riscuri pentru lucrători, în special

de afecţiuni dorso-lombare

2.3.7. H.G. nr. 1058/2006 privind cerinţele minime pentru îmbunătăţirea securităţii şi

protecţia sănătăţii lucrătorilor care pot fi expuşi unui potenţial risc datorat

atmosferelor explozive

32


locul de muncă


la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de câmpuri electromagnetice

33


utilizarea în muncă de către lucrători a echipamentelor de muncă

34


la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de vibraţii

35

2.3.12. H.G. nr. 1092/2006 privind protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de

expunerea la agenţi biologici în muncă

36

2.3.13. H.G. nr. 1093/2006 privind protectia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de

expunerea la agenţi cancerigeni sau mutageni la locul de muncă

39

2.3.14. H.G. nr. 1028/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate în muncă 41


4

referitoare la utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare

2.3.15. H.G. nr. 1218/2006 privind stabilirea cerinţelor minime de securitate şi sănătate

în muncă pentru asigurarea protecţiei lucrătorilor împotriva riscurilor legate de

prezenţa agenţilor chimici la locul de muncă

41

2.3.16. H.G. nr. 1875/2005 privind protecţia sănătăţii şi securităţii lucrătorului faţă de

riscurile datorate expunerii la azbest

44

3. ACCIDENTELE DE MUNCĂ ŞI BOLILE PROFESIONALE 47

3.1. Accidentele de muncă

3.2. Bolile profesionale 51

3.3. Geneza accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale 52

3.4. Măsuri de prevenire a accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale 55

3.4.1. Măsuri organizatorice 56

3.4.1.1. Instruirea personalului

3.4.1.2. Propaganda în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă

3.4.1.3. Organizarea activităţii şi a locului de muncă 57

3.4.1.4. Organizarea ergonomică a locului de muncă şi conceperea uneltelor,

comenzilor şi aparatelor

58

3.4.2. Măsuri tehnice 59

3.4.2.1. Protecţia intrinsecă

3.4.2.2. Protecţia colectivă

3.4.2.3. Protecţia individuală

3.5. Comunicarea, cercetarea, înregistrarea, raportarea, evidenţa accidentelor de

muncă şi declararea, confirmarea, înregistrarea, raportarea, evidenţa bolilor

profesionale

4. SUPRAVEGHEREA STĂRII DE SĂNĂTATE A LUCRĂTORILOR 61

4.1. Sănătatea în muncă

4.2. Medicina Muncii 62

4.3. Personalul competent în medicina muncii

4.4. Organizarea serviciilor medicale de medicina muncii 65

4.4.1. Instituţii cu atribuţii în domeniul medicini muncii

4.4.2. Servicii medicale de medicină a muncii 65

4.5. Îmbolnăvirile la locurile de muncă

4.5.1. Acţiunea noxelor profesionale

4.5.2. Bolile profesionale 67

4.5.3. Bolile legate de profesie 68

4.5.4. Intoxicaţia acută profesională

4.6. Managementul bolilor profesionale 68

4.6.1. Semnalarea bolilor profesionale 68


5

4.6.2. Cercetarea bolii profesionale 69

4.6.3. Declararea bolilor profesionale 70

4.6.4. Raportarea bolilor profesionale

4.7. Prevenirea expunerii lucrătorilor la îmbolnăviri profesionale 71

4.7.1. Abordarea prevenirii bolilor profesionale

4.7.2. Obligaţiile angajatorilor privind prevenirea bolilor profesionale 72

4.7.3 Activităţi care vizează prevenirea bolilor profesionale

4.7.4 Examene medicale 73

4.7.4.1. Examenul medical la angajarea în muncă 73

4.7.4.2. Examenul medical de adaptare în muncă 75

4.7.4.3. Examenul medical periodic 75

4.7.4.4. Examenul medical la reluarea activităţii 76

4.8. Efecte ale implementării măsurilor de prevenire a bolilor profesionale 77

5. EVALUAREA CONFORMITĂŢII PRODUSELOR 79

5.1. Terminologie

5.2. Legislaţia europeană în domeniul liberei circulaţii a produselor 80

5.3. Legislaţia română privind evaluarea conformităţii produselor 81

5.4.1. H.G. nr. 119/2004 privind stabilirea condiţiilor pentru introducerea pe piaţă a

maşinilor industriale 85

5.4.2. H.G. nr. 115/2004 privind stabilirea cerinţelor esenţiale de securitate ale

echipamentelor individuale de protecţie şi a condiţiilor pentru introducerea lor

pe piaţă

89

5.5. Obligaţiile producătorului 92

5.5.1. Echipament împotriva zgomotului

5.5.2. Echipament pentru protecţia ochilor 93

5.5.3. Echipament de protecţie împotriva căderilor de la înălţime

5.5.4. Echipamente pentru protecţia capului

5.5.5. Echipamente pentru protecţia parţială sau totală a feţei 94

5.5.6. Îmbrăcăminte de protecţie

5.5.7. Echipament de protecţie respiratorie 95

5.5.8. Echipament pentru protecţia piciorului şi/sau gambei şi pentru protecţie

împotriva alunecării

96

5.5.9. Echipament pentru protecţia mâinilor şi a braţelor 97

5.5.10. Echipament proiectat pentru a preveni înecul sau pentru a fi utilizat ca mijloc de

plutire

98

5.5.11. Echipament de protecţie împotriva riscurilor electrice

5.6. H.G. nr. 457/2003 privind asigurarea securităţii utilizatorilor de echipamente

electrice de joasă tensiune

99


6

5.7. H.G. nr. 752/2004 privind stabilitatea condiţiilor pentru introducerea pe piaţă a

echipamentelor şi sistemelor de protecţie destinate utilizării în atmosfere

potenţial explozive

100

5.8. H.G. nr. 1756/2007 privind limitarea nivelului emisiilor de zgomot în mediu

produs de echipamente destinate utilizării în exteriorul clădirilor

103

5.8.1. Definirea termenilor 103

5.9. Proiect de H.G. privind stabilirea procedurilor pentru aprobarea de tip a

motoarelor destinate a fi montate pe maşini mobile nerutiere şi a motoarelor

destinate vehiculelor pentru transportul rutier de persoane sau de marfă şi

stabilirea măsurilor de limitare a emisiilor gazoase şi particule poluante

provenite de la acestea, in scopul protecţiei atmosferei

105

5.10. Legea nr. 245/2004 privind securitatea generală a produselor 106

5.11. Control şi prevenire în domeniul supravegherii pieţei 107

5.11.1. Monitorizarea produselor introduse pe piaţă sau puse în funcţiune

5.11.2. Stabilirea măsurilor ce trebuie luate de către producător 107

6. PREVENIREA RISCURILOR CHIMICE LA LOCUL DE MUNCĂ 110

6.1. Introducere

6.2. Definiţii şi clasificare 112

6.3. Tipuri de expunere profesională la agenţii chimici periculoşi 114

6.4. Simbolizarea pericolelor asociate agenţilor chimici periculoşi 115

6.5. Riscuri asociate expunerii la agenţi chimici periculoşi 116

6.6. Prevenirea şi controlul expunerii la agenţi chimici periculoşi la locul de muncă 118

6.6.1. Identificarea prezenţei agenţilor chimici periculoşi la locul de muncă

6.6.2. Colectarea informaţiilor pentru determinarea proprietăţilor periculoase ale

agenţilor chimici identificaţi

119

6.6.3. Examinarea condiţiilor de muncă, în care se produce expunerea lucrătorilor la

agenţii chimici periculoşi identificaţi 123

6.6.4. Evaluarea riscurilor referitoare la securitatea şi sănătatea lucrătorilor, care

decurge din prezenţa agenţilor chimici periculoşi identificaţi

124

6.6.5. Măsuri de prevenire a riscurilor asociate agenţilor chimici periculoşi 125

6.6.5.1. Măsurile generale pentru eliminarea sau reducerea la minimum a riscurilor

6.6.5.2. Măsurile specifice de protecţie şi prevenire 127

6.6.5.3. Măsurile aplicabile în cazul producerii de accidente, incidente sau urgenţe 128

6.6.5.4. Instruirea şi informarea lucrătorilor asupra pericolelor şi riscurilor prezente la

locul de muncă

6.6.6. Supravegherea continuă a stării de sănătate 130

6.7. Respectarea restricţiilor şi interdicţiilor legale

6.8. Noua Legislaţie a U.E. privind chimicalele – REACH 130

7. ELECTROSECURITATEA 138

7.1. Noţiuni generale – terminologie


7

7.2. Metode şi mijloace de protecţie împotriva electrocutării prin atingere directă 141

7.3. Metode şi mijloace de protecţie împotriva electrocutării prin atingere indirectă 144

7.4. Proiectarea, executarea şi montarea instalaţiilor şi echipamentelor electrice 147

7.5. Exploatarea instalaţiilor şi echipamentelor electrice. Manevre în instalaţiile

electrice

148

7.6. Admiterea la lucrare 150

7.7. Metode şi mijloace de protecţie împotriva incendiilor, exploziilor şi

accidentelor generate de încărcări electrostatice

151

7.8. Primul ajutor în caz de accidentare datorită curentului electric. Limite maxime

admise pentru curent şi tensiune

154

7.9. Metode de investigare ergonomică la locurile de muncă 156

8. RECOMANDĂRI PRIVIND ABORDAREA EVALUĂRII RISCURILOR

PROFESIONALE

173

8.1. Terminologie

8.2. Obiectivul evaluării

8.3. Principiile fundamentale ale evaluării riscurilor 174

8.4. Metodologia evaluării 175

8.5. Acţiunile consecutive evaluării riscurilor profesionale 178

8.6. Organizarea evaluării riscurilor 179

8.6.1. Responsabilităţile angajatorului

8.6.2. Planul de acţiune 179

8.7. Selectarea persoanelor însărcinate cu evaluarea 180

8.7.1. Competenţele persoanelor însărcinate cu evaluarea riscurilor 180

8.7.2. Relaţia dintre evaluatori şi serviciile de prevenire

8.8. Necesităţi de informare

8.9. Surse de informare 181

8.10. Înregistrarea rezultatelor evaluării

8.11. Urmărirea eficienţei măsurilor 182

8.12. Control şi revizie

8.13. Instrument european pentru evaluarea riscurilor

9. LUCRUL ÎN ATMOSFERE POTENŢIAL EXPLOZIVE

188

9.1. Noţiuni de bază

9.2. Locuri unde pot apărea atmosfere explozive

191

9.3. Clasificarea locurilor periculoase

192

9.4. Cerinţe minime pentru îmbunătăţirea securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor

care pot fi expuşi unui potenţial risc datorat atmosferelor explozive 193

9.4.1. Cerinţe generale 194

9.4.2. Cerinţe minime pentru îmbunătăţirea protecţiei sănătăţii şi securităţii

195


8

lucrătorilor aflaţi în potenţial pericol în atmosfere explozive

9.4.3. Criterii pentru alegerea echipamentului şi a sistemelor de protecţie

196

9.5. Avertizarea locurilor unde pot apărea atmosfere explozive

9.6. Măsuri de protecţie şi prevenire la locurile unde pot apărea atmosfere explozive

gazoase

9.6.1. Factorii ce determină producerea unei explozii 197

9.6.2. Măsuri principale de prevenire şi protecţie împotriva producerii exploziilor

198

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

203


9

INTRODUCERE

Considerăm că nu este necesară o pledoarie pentru justificarea actualităţii şi oportunităţii

tratării unor aspecte care vizează condiţiile de muncă ale lucrătorilor, ştiut fiind că acestea

reprezintă o preocupare europeană prioritară.

Securitatea şi sănătatea în muncă reprezintă un domeniu deschis prin sensibilitatea şi

universalitatea care îl caracterizează şi ar trebui să se afle pe primul loc în ierarhia preocupărilor

organizaţiilor sindicale şi patronale, ale instituţiilor şi organismelor competente în acest domeniu,

precum şi ale societăţii în ansamblul său.

Procesul integrării europene a presupus armonizarea legislaţiei naţionale cu cea europeană,

inclusiv a celei privind securitatea şi sănătatea în muncă. Armonizarea graduală cu principiile şi

normele europene determină o serie de aspecte care vor fi tratate pe parcursul acestei cărţi.

Prezenta lucrare abordează problematica din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă,

făcând o trecere în revistă a reglementărilor comunitare, a legislaţiei naţionale de specialitate şi a

principalelor instituţii competente.

Considerând accidentele de muncă şi bolile profesionale drept rezultatul unor deficienţe ale

sistemului de muncă, autorii explicitează principalele măsuri de prevenire şi protecţie care ar trebui

să facă parte din planul de prevenire şi protecţie - program coerent şi eficient dezvoltat de angajator

cu participarea actorilor prevenirii.

Protecţia sănătăţii lucrătorilor trebuie să fie un obiectiv prioritar în activitatea oricărei

organizaţii, la fel de important ca şi obiectivele privind profitul. Din această perspectivă, un capitol

al prezentei lucrări tratează aspecte esenţiale privind supravegherea stării de sănătate a lucrătorilor.

Pornind de la prevederea legală conform căreia produsele comercializate trebuie să respecte

anumite condiţii de securitate şi sănătate în muncă, încă din faza de proiectare, obligaţiile celor

implicaţi sunt abordate pe larg în cadrul capitolului ce vizează evaluarea conformităţii produselor.

În lucrarea de faţă au fost tratate aspecte legate de expunerea lucrătorilor la riscuri specifice,

precum expunerea la agenţi chimici, electrosecuritatea şi lucrul în atmosfere potenţial explozive. În

demersul de prevenire a acestor riscuri, precum şi în general pentru prevenirea tuturor riscurilor din

sistemul de muncă, stakeholderii din domeniul prevenirii vor găsi în cuprinsul acestei lucrări

recomandări privind abordarea evaluării riscurilor profesionale, precum şi un instrument european

pentru evaluarea riscurilor.

Demersul nostru se adresează tuturor celor interesaţi de cunoaşterea aspectelor de securitate

şi sănătate în muncă, celor interesaţi de noile prevederi legale, celor care doresc să se pregătească în

acest domeniu. Cartea este utilă în egală măsură specialiştilor din cadrul serviciilor de prevenire şi

protecţie, angajatorilor, lucrătorilor şi reprezentanţilor acestora, tuturor celor interesaţi în prevenire

şi protecţie.

Vă invităm să parcurgeţi capitolele acestei lucrări şi sperăm să o apreciaţi ca pe un

instrument util în activitatea dumneavoastră.

Autorii


10


11

Începând cu anul 1957, în cadrul Tratatului CECA au început primele acţiuni comunitare în

domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă pentru lucrătorii din sectoarele cărbunelui şi oţelului. În

anul 1974, prin decizia Consiliului, a fost creat Comitetul Consultativ pentru securitate, igienă şi

protecţia sănătăţii la locul de muncă, recunoscut de Comisie ca forum privilegiat de consultare a

partenerilor sociali.

Prin art. 118 al Tratatului de la Roma “Statele Membre se angajează să promoveze în

special ameliorarea mediului de muncă, pentru a proteja securitatea şi sănătatea forţei de muncă şi

îşi fixează ca obiectiv armonizarea, prin progres, a condiţiilor existente în acest domeniu.”

Pentru a contribui la realizarea acestui obiectiv, Consiliul, după consultarea Comitetului

Economic şi Social adoptă, pe calea directivelor, prescripţii minimale aplicabile în mod progresiv,

ţinând cont de condiţiile şi de reglementările tehnice existente în fiecare dintre statele membre.

Aceste directive nu impun constrângeri administrative, financiare şi juridice care ar împiedica

crearea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii.

În susţinerea acestor deziderate au fost lansate în anii 1978 şi 1984 primele programe de

acţiune în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.

După adoptarea, în anul 1987, a Actului Unic prin care se face o importantă revizuire a

Tratatului de la Roma, s-a elaborat un nou program de acţiune în domeniul securităţii şi sănătăţii în

muncă (cel de al treilea), care, prin textele legislative adoptate, a pus accentul pe dimensiunea

socială a realizării pieţei interne.

Un moment remarcabil în elaborarea legislaţiei europene în domeniul securităţii şi sănătăţii

în muncă îl constituie adoptarea, la 12 iunie 1989, a Directivei Cadru 89/391/CEE cu privire la

punerea în aplicare a măsurilor care vizează promovarea ameliorării securităţii şi sănătăţii

lucrătorilor la locul de muncă, în conformitate cu art. 118 A din Tratatul de la Roma.

Directiva Cadru are ca obiect punerea în practică a măsurilor care vizează promovarea

ameliorării securităţii şi sănătăţii la locul de muncă şi cuprinde principiile generale legate de

prevenirea riscurilor profesionale şi de protecţia securităţii şi sănătăţii, de eliminare a factorilor de

risc şi de accidentare în muncă, de informare, de consultare, de participare echilibrată, de formare a

lucrătorilor şi a reprezentanţilor lor, precum şi liniile generale de punere în aplicare a principiilor

respective.

Directiva Cadru a marcat o noua etapă în construcţia prevenirii riscurilor profesionale şi

constituie pilonul central al politicii europene privind protecţia sănătăţii şi securităţii lucrătorilor şi

o nouă abordare a gestiunii securităţii şi sănătăţii la locurile de muncă.

Prevenirea riscurilor profesionale în noua abordare are la baza trei elemente fundamentale:

Referenţialul juridic constituit din Directiva Cadru şi directivele specifice emise în baza art.

137 al Tratatului;

Definirea mai clară a rolului şi misiunilor care revin fiecărui participant la procesul de

muncă: angajator, lucrători, reprezentanţi ai lucrătorilor, servicii de prevenire şi protecţie,

servicii de control, şi mai ales afirmarea rolului preponderent al angajatorilor a căror

răspundere faţă de prevenirea riscurilor este totală;

Importanţa evaluării riscurilor. Analiza factorilor potenţiali de risc care precede procedura

de evaluare este obiectul unui inventar precis al stării locurilor de muncă la nivelul unităţii

de muncă.

Directiva Cadru întăreşte noua abordare a securităţii şi sănătăţii lucrătorilor prin:

Atribuirea întregii responsabilităţi a asigurării securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de

muncă, angajatorilor.

CAPITOLUL I

PREOCUPĂRI ŞI REGLEMENTĂRI COMUNITARE

PRIVIND SECURITATEA ŞI SĂNĂTATEA ÎN

MUNCĂ


12

Întărirea drepturilor lucrătorilor.

Atribuirea de obligaţii clare guvernelor.

Drepturile pe care directiva le acordă lucrătorilor determină o mai profundă conştientizare a

acestora, privind rolul şi importanţa participării lor la luarea deciziilor în materie de sănătate şi

securitate în muncă şi la aplicarea măsurilor dispuse în scopul ameliorării condiţiilor de muncă. În

aceeaşi măsură, lucrătorii devin responsabili pentru felul în care îşi însuşesc şi aplică instrucţiunile

pe care le primesc, reglementările legale şi bunele practici la locurile lor de muncă.

Dintre drepturile pe care Directiva Cadru le conferă lucrătorilor, se menţionează cele mai

importante:

să fie informaţi şi consultaţi în aplicarea măsurilor privind securitatea şi sănătatea în muncă;

să participe la luarea şi aplicarea deciziilor în domeniu;

să-şi aleagă reprezentanţi în comitetele de securitate şi sănătate în muncă;

să părăsească locul de muncă dacă există un risc grav şi iminent fără a fi penalizaţi din cauza

acestei acţiuni.

Cel mai important element prin care directiva intervine la locurile de muncă în scopul

îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii în muncă îl constituie responsabilizarea totală a angajatorilor în

domeniu.

Cele mai importante obligaţii ale angajatorilor menţionate în directivă se referă la:

Prevenirea riscurilor. Angajatorii trebuie să gestioneze foarte atent toate riscurile la care pot

fi expuşi lucrătorii urmărind:

1. Identificarea pericolelor

2. Evaluarea riscurilor

3. Pe baza evaluării angajatorul trebuie să adopte măsuri de prevenire şi protecţie pentru a

asigură securitatea şi sănătatea lucrătorilor la nivelele cerute de reglementările în domeniu

Instruire şi informare. Angajatorul trebuie să se asigure că lucrătorii sunt instruiţi, că dispun

de instrucţiuni şi informaţii pe care le înţeleg şi că sunt controlaţi.

Întreruperea lucrului. Angajatorul trebuie să oprească lucrul imediat în situaţia unui pericol

grav şi iminent pentru lucrători.

Directiva impune guvernelor atribuţiile următoare :

Să dezvolte şi să revizuiască o politică naţională coerentă în domeniu consultându-se cu

angajatorii şi cu organizaţiile sindicale.

Să stabilească autoritatea competentă care să implementeze legislaţia şi celelalte

reglementări.

Să stabilească drepturile şi obligaţiile angajatorilor şi lucrătorilor.

Să asigure un sistem de inspecţie cu mijloace adecvate pentru locurile de muncă şi

prevederea de măsuri corective şi penalităţi corespunzătoare.

Să stabilească mecanisme pentru coordonare intersectorială pe lângă autorităţi.

Strategia Comisiei în ceea ce priveşte directivele din domeniul securităţii şi sănătăţii în

muncă se bazează pe adoptarea unor directive particulare, referitoare la domenii specifice, care

completează Directiva Cadru.

Directivele specifice care decurg din Directiva Cadru, conform art.16(1), şi care conţin

cerinţe minime de securitate şi sănătate în muncă sunt următoarele: 89/654/CEE - locuri de muncă;

89/655/CEE - echipamente tehnice, amendată de directiva 95/63/CEE, 89/656/CEE - echipamente

individuale de protecţie; 90/269/CEE - manipularea manuală a maselor; 90/270/CEE - echipamente

cu ecrane de vizualizare; 90/394/CEE – agenţi cancerigeni; directiva 90/679/CEE - agenţi biologici,

amendată prin directivele 93/88/CEE, 95/30/CEE, 97/59/CEE, 97/65/CEE; 92/57 – şantiere

temporare sau mobile; 92/58/CEE – semnalizare de securitate; 92/85/CEE - protecţia femeilor

însărcinate, lăuze sau care alăptează; 92/91/CEE - extracţie prin forare; 92/104/CEE - extracţie de

minerale; 93/103/CEE - vase de pescuit.

De asemenea, în baza art.118A, s-a modificat directiva-cadru 80/1107/CEE prin directiva

88/642/CEE şi a fost completată cu directivele specifice: 88/364 – interzicerea unor agenţi specifici


13

şi/sau anumitor activităţi, 91/322/CEE – valori limită cu caracter indicativ, 91/382/CEE –

expunerea la azbest (modifică 83/477/CEE).

Tot în baza art.118A, au fost elaborate următoarele directive: 92/29/CEE - asistenţa

medicală la bordul navelor, 93/104 – organizarea timpului de lucru, 91/383/CEE – completarea

măsurilor privind securitatea şi sănătatea lucrătorilor temporari sau interimari, 94/33/CEE –

protecţia tinerilor în timpul lucrului.

Comisia a declarat anul 1992, Anul European pentru securitate, igienă şi sănătate la locul de

muncă, pentru a se trage concluzii privind cel de al treilea plan de acţiune şi pentru sensibilizarea

unui număr cât mai mare de persoane cu privire la problemele de securitate şi sănătate în muncă.

Anul European a determinat creşterea interesului lucrătorilor, angajatorilor şi al autorităţilor pentru

sănătatea şi securitatea la locul de muncă, aducând noi orientări pentru viitoarea politică

comunitară.

În februarie 1992, s-a semnat Tratatul de la Maastricht de înfiinţare a Uniunii Europene care

a intrat în funcţiune la 1 noiembrie 1993. Un punct important în Tratat se referă la extinderea

Europei sociale prin punerea în practică a Cartei comunitare a drepturilor sociale fundamentale ale

lucrătorilor, adoptată în 1989, care conţine un capitol referitor la realizarea securităţii şi sănătăţii la

locul de muncă.

Pentru a se asigura transparenţa acţiunilor Comisiei, prin informarea statelor şi a partenerilor

sociali, Consiliul European a decis la reuniunea de la Bruxelles, din 29 octombrie 1993, crearea

Agenţiei europene pentru securitate şi sănătate în muncă de la Bilbao, cu sarcina de a strânge şi

difuza informaţii. De asemenea, ea promovează schimbul şi difuzarea rezultatelor cercetărilor şi

oferă asistenţă tehnică şi ştiinţifică în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă instituţiilor

comunitare şi Statelor Membre, are legături cu serviciile competente ale Comisiei şi cooperează cu

organele Uniunii Europene.

În anul 1994 a fost stabilit Cadrul general pentru acţiunea Comisiei Comunităţii Europene în

domeniul securităţii, igienei şi sănătăţii în muncă (1994 – 2000).

Obiectivele acţiunii pe care Comisia şi-a propus să le realizeze au fost:

să vegheze la transpunerea corectă a directivelor comunitare de către statele membre şi să ia

măsurile necesare pentru aplicarea lor adecvată în dreptul naţional derivat;

să promoveze lucrările Comunităţii în acest domeniu în ţările terţe;

să continue îmbunătăţirea securităţii şi sănătăţii în muncă în cadrul Comunităţii.

Baza juridică a acţiunilor au constituit-o, în principal, art. 100 A şi art. 118 A ale Tratatului

de la Roma, pentru stabilirea unui nivel ridicat de protecţie în domeniul securităţii şi sănătăţii în

muncă, şi art. 118 B pentru promovarea dialogului cu partenerii sociali în acest domeniu.

În cadrul acordului de asociere între comunitate şi ţările din Europa centrală şi de est, în

perspectiva aderării acestora, Comisia a vegheat asupra realizării programului în domeniul

protecţiei muncii, în special, prin punerea în aplicare a măsurilor vizând îmbunătăţirea securităţii şi

sănătăţii în muncă, pe baza legislaţiei comunitare în acest domeniu.

Politica socială, bazată pe aquis-ul securităţii şi sănătăţii în muncă, a constituit un punct

important în agenda strategiei comunitare care a acoperit perioada 2002 – 2006, aducând trei

caracteristici de noutate:

1. O abordare globală a stării de bine la locul de muncă, luând în considerare piaţa muncii şi

apariţia de noi riscuri, mai ales psihosociale, şi vizând ameliorarea calităţii muncii, din care

mediul de muncă sănătos şi sigur constituie unul din elementele esenţiale;

2. Consolidarea unei culturi de prevenire a riscurilor, combinarea unor instrumente politice

variate: legislaţie, dialog social, susţinerea progresului şi identificarea celor mai bune

practici, responsabilizarea socială a întreprinderilor, stimulentele economice, construirea

parteneriatelor între toţi actorii securităţii şi sănătăţii în muncă;

3. Noua strategie demonstrează, de asemenea, că o politică socială ambiţioasă este un factor de

competitivitate, şi că dimpotrivă, lipsa politicii angrenează costuri care apasă greu asupra

economiilor. Calitatea muncii – obiectiv al Uniunii Europene fixat de Consiliul European la

Lisabona în martie 2000 – a avut ca elemente esenţiale sănătatea şi securitatea în muncă,


14

considerându-se că o bună organizare a muncii, precum şi un mediu de muncă sănătos şi sigur sunt

factori de performanţă pentru economie şi pentru întreprinderi.

La 21 februarie 2007 Comisia a adoptat o nouă strategie pentru perioada 2007 - 2012

privind sănătatea şi securitatea la locul de muncă care ar trebui să reducă cu un sfert bolile

profesionale şi accidentele de muncă pe cuprinsul U.E.

Astfel, strategia stabileşte o serie de acţiuni la nivel european şi naţional care vizează

următoarele:

Îmbunătăţirea şi simplificarea legislaţiei existente şi intensificarea punerii în aplicare a

acesteia, prin intermediul unor instrumente fără caracter obligatoriu, cum ar fi schimbul de

bune practici, campaniile de sensibilizare şi o mai bună instruire şi formare.

Definirea şi punerea în aplicare a strategiilor naţionale adaptate situaţiei specifice din fiecare

Stat membru. Aceste strategii ar trebui să se adreseze sectoarelor şi companiilor celor mai

afectate şi să stabilească obiective naţionale în vederea reducerii accidentelor de muncă şi a

bolilor profesionale.

Includerea sănătăţii şi securităţii la locul de muncă în alte domenii politice naţionale şi

europene (educaţie, sănătate publică, cercetare) şi identificarea de noi sinergii.

O mai bună identificare şi evaluare a eventualelor noi riscuri printr-o cercetare sporită, prin

schimbul de cunoştinţe şi aplicarea practică a rezultatelor.


15

2.1. Caracteristici ale noilor reglementări în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă

Transformările politice, sociale, economice, din ultimii ani din ţara noastră au determinat şi

reevaluarea domeniului securităţii şi sănătăţii în muncă, pentru care s-a creat o nouă legislaţie

armonizată cu directivele europene, cu convenţiile şi recomandările Organizaţiei Mondiale a

Muncii. Noua legislaţie a introdus sau a dezvoltat concepte care asigură schimbarea modului de

abordare a aspectelor referitoare la asigurarea securităţii şi sănătăţii în muncă.

Dintre trăsăturile esenţiale care caracterizează noua legislaţie se pot enunţa:

Întărirea obligaţiei angajatorilor de a asigura securitatea şi sănătatea angajaţilor prin măsuri

care iau în considerare principiile generale de prevenire;

Dezvoltarea la nivel naţional şi la nivel de unitate economică a unor politici de prevenire,

care să trateze holistic securitatea şi sănătatea în muncă, luând în considerare tehnologiile,

organizarea muncii, mediul de muncă şi, nu ultimul rând, executantul cu toate cerinţele sale;

Instruirea, formarea şi perfecţionarea angajaţilor în corelaţie cu sarcinile de muncă şi cu

riscurile la care pot fi expuşi;

Prioritatea măsurilor de protecţie intrinsecă şi colectivă faţă de cele individuale;

Instituirea responsabilităţii angajaţilor faţă de propria securitate şi sănătate;

Dezvoltarea capacităţii instituţionale a unor organisme de control şi de îndrumare a

activităţii de prevenire ale statului, care să dispună de mijloace juridice, tehnice, financiare

sau de altă natură, eficace.

Altfel spus, noua legislaţie impune intensificarea preocupărilor pentru calitatea de securitate

a echipamentelor de muncă, pentru înlocuirea sau chiar eliminarea substanţelor şi produselor

periculoase, pentru organizarea ergonomică a locurilor de muncă, pentru creşterea nivelului de

pregătire a lucrătorilor şi asigurarea participării acestora la elaborarea şi luarea deciziei în domeniul

securităţii muncii şi pentru supravegherea sănătăţii lucrătorilor în muncă.

Aceste preocupări sunt susţinute de contextul economic actual, marcat de creşterea

importanţei calităţii produselor care implică şi calitatea de securitate a acestora şi face să crească

numărul de organizaţii şi societăţi preocupate să conceapă şi să utilizeze tehnici şi instrumente,

metode şi proceduri care să faciliteze îmbunătăţirea continuă a calităţii, metode de evaluare a

nivelului de securitate.

Transpunerea în sistemul de reglementări din România a Directivelor U.E. derivate din

art. 100A şi 118A din Tratatul de la Roma (1957), privind cerinţele esenţiale de securitate şi

sănătate ale echipamentelor tehnice, respectiv, cerinţele minime de securitate şi sănătate la locul de

muncă, impune şi alinierea practicilor noilor organisme create cu cele ale organismelor europene în

acest domeniu.

Activitatea privind securitatea şi sănătatea în muncă în România urmăreşte elaborarea şi

aplicarea unui ansamblu de măsuri menite să asigure, în toate domeniile de activitate, îndeplinirea

sarcinilor în condiţii normale de muncă, fără accidente şi îmbolnăviri profesionale.

Importanţa care se acordă securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă este relevată

de faptul că, chiar în Constituţie, sunt stabilite principiile de bază ale protecţiei angajaţilor, principii

care sunt dezvoltate apoi în Legea cadru. Sistemul legislativ al securităţii şi sănătăţii în muncă în

România conţine, în ordinea importanţei, următoarele acte normative: Constituţia României, Codul

CAPITOLUL 2

CADRUL LEGISLATIV PRIVIND

SECURITATEA ŞI SĂNĂTĂTEA ÎN MUNCĂ


16

Muncii, Legea nr. 346/2001 privind asigurarea la accidente de muncă şi boli profesionale, Legea

nr.108/1999 privind înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii, Legea nr. 319/2006 a securităţii şi

sănătăţii în muncă şi o serie de hotărâri de Guvern în acest domeniu.

2.2. Legea nr.319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă În România, legislaţia din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă a fost armonizată cu

directivele europene din domeniu, pe etape, în contextul dezvoltării economico-sociale a ţării şi a

realizării etapelor impuse de îndeplinirea condiţiilor aderării la Uniunea Europeană.

În cadrul unor proiecte Phare şi cu sprijinul unor experţi din statele U.E., ţinând cont de

structura sistemului legislativ român şi de cultura naţională în domeniu, au fost transpuse Directiva

Cadru 89/391/CEE şi directivele specifice provenite din Articolul 16 al acesteia, în legea cadru a

protecţiei muncii nr.90/1996, în Normele Generale de Protecţie a Muncii şi în Normele Specifice de

Securitate şi Sănătate în muncă.

De asemenea, în baza Legii nr.108/1999, a fost creată Inspecţia Muncii, ca autoritate

competentă în controlul aplicării legislaţiei referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă, aflată în

subordinea Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse. Aderarea României la Uniunea

Europeană la 1 ianuarie 2007, a fost pregătită şi prin decizii politice referitoare la sistemul legislativ

al securităţii şi sănătăţii în muncă. Factorii responsabili au considerat preferabil ca Directiva Cadru

să se regăsească în totalitate într-o lege cadru, iar directivele specifice să fie preluate prin hotărâri

de Guvern, ceea ce simplifică sistemul legislativ şi oferă posibilitatea de a prelua în condiţii

legislative corespunzătoare, noi directive europene.

Legea nr.319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă, care a înlocuit Legea nr.90/1996 a

protecţiei muncii, îndeplineşte rolul de lege fundamentală în domeniu şi stabileşte cadrul general,

principiile şi regulile de bază pentru promovarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de

muncă. Aceasta reprezintă elementul generator pentru toate prevederile normative din domeniu şi

cuprinde 11 capitole, care se referă la: Dispoziţii generale (Cap. I), Domeniu de aplicare (Cap. II),

Obligaţiile angajatorilor (Cap. III), Obligaţiile lucrătorilor (Cap. IV), Supravegherea sănătăţii (Cap.

V), Comunicarea, cercetarea, înregistrarea şi raportarea evenimentelor (Cap. VI), Grupuri sensibile

la risc (Cap. VII), Infracţiuni (Cap. VIII), Contravenţii (Cap. IX), Autorităţi competente şi instituţii

cu atribuţii în domeniu (Cap. X), Dispoziţii finale (Cap. XI).

Pentru a înţelege nu numai litera, dar şi spiritul legii vom face prezentarea acesteia luând în

considerare scopul, domeniul de aplicare, principalii actori care beneficiază sau sunt supuşi aplicării

legii, abordarea în spiritul legii a accidentelor de muncă şi bolilor profesionale ca fiind disfuncţii ale

sistemelor de muncă, precum şi infracţiunile şi contravenţiile aplicabile în cazurile de nerespectare

a legii.

Scopul declarat al legii îl constituie promovarea îmbunătăţirii sănătăţii şi securităţii în

muncă a lucrătorilor şi are cel mai mare nivel de aplicabilitate acoperind toate sectoarele de

activitate publice şi private; ea se aplică angajatorilor, lucrătorilor şi reprezentanţilor lucrătorilor.

Excepţiile pe care legea le face sunt: forţele armate şi poliţia, cazurile de dezastre, inundaţii

şi pentru realizarea măsurilor de protecţie civilă care vin în contradicţie cu legea.

Potrivit Capitolului III al legii, angajatorii au următoarele obligaţii:

asigură securitatea şi sănătatea lucrătorilor în toate aspectele legate de muncă;

iau măsurile necesare pentru :

- asigurarea securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor,

- prevenirea riscurilor profesionale,

- informarea şi instruirea lucrătorilor,

- asigurarea cadrului organizatoric şi a mijloacelor necesare securităţii şi sănătăţii în

muncă.

Urmărind adoptarea măsurilor în funcţie de modificarea condiţiilor şi asigurând

îmbunătăţirea situaţiilor existente, angajatorii implementează măsurile de prevenire şi

protecţie pe baza principiilor generale de prevenire:


17

a. evitarea riscurilor;

b. evaluarea riscurilor ce nu pot fi evitate;

c. combaterea riscurilor la sursă;

d. adaptarea muncii la om;

e. adaptarea la progresul tehnic;

f. înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu ceea ce este

mai puţin periculos;

g. dezvoltarea unei politici de prevenire coerente;

h. adoptarea, în mod prioritar a măsurilor de protecţie colectivă faţă de măsurile de

protecţie individuală;

i. furnizarea de instrucţiuni corespunzătoare lucrătorilor.

evaluează riscurile pentru sănătatea şi securitatea lucrătorilor inclusiv la alegerea

echipamentelor de muncă, a substanţelor sau preparatelor chimice utilizate şi la amenajarea

locurilor de muncă;

aplică, pe baza evaluării, măsurile de prevenire, precum şi metodele de lucru şi de producţie

care să îmbunătăţească nivelul de securitate şi de protecţie a sănătăţii lucrătorilor pe care le

integrează în ansamblul activităţilor întreprinderilor şi la toate nivelurile ierarhice;

ia în considerare capacităţile lucrătorului la încredinţarea sarcinilor;

se consultă cu lucrătorii sau cu reprezentanţii lor la introducerea de noi tehnologii,

echipamente sau schimbări de mediu de muncă;

permite accesul în zonele cu risc ridicat numai lucrătorilor instruiţi;

angajatorii din două sau mai multe întreprinderi ai căror lucrători intervin în acelaşi loc de

muncă cooperează şi îşi coordonează acţiunile pentru prevenirea riscurilor profesionale.

Pentru realizarea activităţilor de prevenire şi protecţie în cadrul întreprinderii, angajatorul

are obligaţia să formeze structuri organizatorice interne sau externe sau să desemneze una sau mai

multe persoane în acest scop, denumite generic “lucrători desemnaţi”.

Pentru organizarea activităţilor legate de primul ajutor, stingerea incendiilor, evacuarea

lucrătorilor, pericolul grav şi iminent angajatorii trebuie:

să stabilească legăturile necesare cu serviciile specializate privind primul ajutor, serviciul

medical de urgenţă, salvare şi pompieri;

să desemneze lucrători care aplică măsurile de prim ajutor, de stingere a incendiilor şi de

evacuare a lucrătorilor;

să informeze lucrătorii care sunt sau pot fi expuşi unui pericol grav şi iminent, despre

riscurile implicate în acest pericol şi despre măsurile luate;

să ia măsuri şi să furnizeze instrucţiuni pentru ca lucrătorii să oprească lucrul şi să

părăsească imediat locul de muncă în caz de pericol grav şi iminent;

să nu impună reluarea lucrului de către lucrători până la normalizarea situaţiei;

să se asigure că toţi lucrătorii în cazul pericolului grav şi iminent pot aplica măsuri

corespunzătoare pentru evitarea consecinţelor unui asemenea pericol dacă şeful ierarhic

superior nu poate fi contactat.

Alte obligaţii care revin angajatorului, potrivit legii, sunt:

- realizează şi este în posesia unei evaluări a riscurilor pentru securitatea şi sănătatea în

muncă, inclusiv pentru grupurile sensibile la risc;

- decide măsurile de protecţie şi echipamentele de protecţie când este cazul ;

- ţine evidenţa accidentelor de muncă ce au ca urmare o incapacitate de muncă mai mare de 3

zile de lucru, a accidentelor uşoare, a bolilor profesionale, a incidentelor periculoase;

- elaborează şi transmite rapoarte către autorităţile competente;

- adoptă din faza de cercetare, proiectare şi execuţie a construcţiilor, a echipamentelor de

muncă precum şi de elaborare a tehnologiilor de fabricaţie soluţii conforme prevederilor

legale în vigoare privind S.S.M;

- întocmeşte planul de prevenire şi protecţie, bazat pe evaluarea riscurilor;


18

- obţine autorizaţia de funcţionare din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă,

înainte de începerea oricărei activităţi;

- stabileşte pentru lucrători fişa postului, atribuţiile şi răspunderile ce le revin în domeniul

securităţii şi sănătăţii în muncă, corespunzător funcţiilor exercitate;

- elaborează instrucţiuni proprii de S.S.M.;

- asigură cunoaşterea şi aplicarea de către lucrători a măsurilor prevăzute în planul de

prevenire şi a prevederilor legale în domeniul S.S.M.;

- asigură materialele necesare informării şi instruirii lucrătorilor (afişe, pliante, filme,

diafilme);

- asigură informarea viitorilor lucrători înainte de angajare asupra riscurilor la care pot fi

expuşi şi asupra măsurilor dispuse;

- asigură autorizarea lucrătorilor care exercita meserii pentru care reglementările impun acest

lucru;

- angajează numai persoane care corespund sarcinii de muncă lucru dovedit de examen

medical şi testare psihologica;

- asigură controlul medical periodic şi după caz controlul psihologic periodic ulterior

angajării;

- ţine evidenta zonelor cu risc ridicat şi specific;

- asigură funcţionarea permanentă şi corectă a sistemelor şi dispozitivelor de protecţie, a

A.M.C. şi a instalaţiilor de captare, reţinere şi neutralizare a substanţelor nocive, degajate în

desfăşurarea proceselor tehnologice;

- prezintă documentele şi dă relaţiile solicitate de inspectorii de muncă şi inspectorii sanitari;

- asigură realizarea măsurilor dispuse de inspectorii de muncă, în urma controalelor sau

cercetării evenimentelor;

- desemnează la solicitarea inspectorilor de muncă, lucrători care să participe la efectuarea

controlului sau la cercetarea evenimentelor;

- ia măsuri pentru ca starea rezultată din producerea unui accident mortal sau colectiv să nu

fie modificată cu excepţia cazurilor când acest lucru ar periclita viaţa accidentaţilor sau a

altor persoane;

- asigură echipamente de muncă fără pericol pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor;

- asigură echipamente individuale de protecţie;

- acordă alimentaţie de protecţie atunci când condiţiile de muncă impun acest lucru.

O atenţie specială este acordată de legiuitor informării, consultării şi participării

lucrătorilor în ceea ce priveşte aspectele legate de securitatea şi sănătatea acestora în muncă.

Astfel, angajatorului îi revin următoarele responsabilităţi în acest sens:

pune la dispoziţia lucrătorilor informaţiile necesare privind riscurile pentru S.S.M. şi

măsurile şi activităţile de prevenire şi protecţie la nivelul întreprinderii şi al fiecărui loc de

muncă ;

pune la dispoziţia angajatorilor care au lucrători în întreprinderea sa, informaţiile adecvate

care-i privesc pe aceştia potrivit activităţilor pe care le desfăşoară;

asigură ca lucrătorii desemnaţi să aibă acces la:

- evaluarea riscurilor şi măsurile dispuse,

- evidentele şi rapoartele elaborate,

- informaţiile provenite de la autorităţi.

consultă lucrătorii sau pe reprezentanţii acestora şi permit participarea acestora la discutarea

tuturor problemelor referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă ;

acordă reprezentanţilor lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul S.S.M. un timp

adecvat, fără diminuarea drepturilor salariale, şi mijloacele necesare pentru a-şi putea

exercita drepturile şi atribuţiile.

De asemenea, angajatorii trebuie să asigure condiţii pentru ca fiecare lucrător să primească o

instruire suficientă şi adecvată în domeniu, în special sub formă de informaţii şi instrucţiuni de

lucru specifice locului de muncă şi postului său.


19

Instruirea lucrătorilor este obligatorie în următoarele situaţii:

la angajare,

la schimbarea locului de muncă sau la transfer,

la introducerea unui nou echipament de muncă sau la modificarea celor existente,

la introducerea oricărei noi tehnologii sau proceduri de lucru,

la executarea unor lucrări speciale.

În Capitolul IV al legii sunt cuprinse obligaţiile lucrătorilor care trebuie să îşi desfăşoare

activitatea, în conformitate cu pregătirea şi instruirea lor, precum şi cu instrucţiunile primite de la

angajator, astfel încât să nu expună la pericol de accidentare sau îmbolnăvire profesională atât

propria persoană, cât şi alte persoane care pot fi afectate de acţiunile sau omisiunile sale în timpul

procesului de muncă. De asemenea, lucrătorii trebuie:

- să utilizeze corect maşinile, aparatura, uneltele, substanţele periculoase, echipamentele de

transport şi alte mijloace de producţie;

- să utilizeze corect echipamentul individual de protecţie acordat şi după utilizare să îl

înapoieze sau să îl pună la locul de păstrare;

- să nu scoată din funcţiune, să nu modifice, să nu schimbe şi să nu înlăture arbitrar

dispozitivele de securitate proprii, în special ale maşinilor, aparaturii, uneltelor, instalaţiilor

tehnice şi clădirilor, şi să le utilizeze corect ;

- să comunice imediat angajatorului şi/sau lucrătorilor desemnaţi orice situaţie de muncă

despre care au motive întemeiate să o considere un pericol pentru securitatea şi sănătatea

lucrătorilor sau orice deficienţă a sistemului de protecţie ;

- să aducă la cunoştinţa conducătorului locului de muncă şi angajatorului accidentele suferite

de propria persoană;

- să coopereze cu angajatorul şi/sau cu lucrătorii desemnaţi atât timp cât este necesar pentru a

face posibilă realizarea măsurilor şi cerinţelor dispuse de către inspectorii de muncă şi

inspectorii sanitari.

De asemenea, Legea nr.319 stabileşte autorităţile şi instituţiile competente în domeniul

securităţii şi sănătăţii în muncă.

Autoritatea competentă în domeniu este Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse

care are următoarele atribuţii importante :

elaborează politica şi strategia naţională în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă în

colaborare cu Ministerul Sănătăţii Publice şi prin consultarea cu alte instituţii cu atribuţii în

domeniu;

elaborează proiecte de acte normative în vederea implementării unitare a strategiei naţionale

şi a acquis-ului comunitar în domeniu;

avizează reglementările cu implicaţii în domeniu iniţiate de alte instituţii;

monitorizează aplicarea legislaţiei în domeniu;

abilitează persoanele juridice şi fizice pentru a presta servicii de protecţie şi prevenire în

domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă;

recunoaşte, desemnează, notifică şi supraveghează laboratoare de încercări ;

coordonează în colaborare cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării, elaborarea programelor de

cercetare de interes naţional ;

organizează împreuna cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării activitatea de pregătire generala

şi/sau de specialitate pentru instituţiile de învăţământ;

desfăşoară activităţi de informare şi documentare;

avizează materiale de informare şi instruire;

reprezintă statul în relaţiile internaţionale.

Ministerul Sănătăţii Publice constituie autoritatea centrală în domeniul asistenţei de

sănătate publică şi are în principal următoarele atribuţii în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă:

- coordonează activitatea de medicina muncii;

- elaborează sau avizează reglementări pentru protecţia sănătăţii în relaţie cu mediul de

muncă;


20

- supraveghează starea de sănătate a lucrătorilor;

- asigură formarea şi perfecţionarea profesională în domeniul muncii;

- coordonează activitatea de cercetare, declarare, înregistrare şi evidenţă a bolilor profesionale

şi a celor legate de profesiune;

- autorizează şi controlează calitatea serviciilor medicale acordate lucrătorilor la locul de

muncă;

- colaborează cu alte instituţii implicate în activităţi cu impact asupra sănătăţii lucrătorilor.

Inspecţia Muncii reprezintă autoritatea competentă în ceea ce priveşte controlul aplicării

legislaţiei referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă şi are ca principale atribuţii:

controlează realizarea programelor de prevenire a riscurilor profesionale ;

cercetează evenimentele conform competentelor, avizează cercetarea, stabileşte sau

confirmă caracterul accidentelor ;

solicită măsurători şi determinări, examinează probe de produse şi de materiale pentru

clarificarea unor evenimente sau situaţii de pericol ;

dispune sistarea activităţii sau scoaterea din funcţiune a echipamentelor de muncă în caz de

pericol grav şi iminent ;

coordonează împreuna cu Institutul Naţional de Statistică şi cu celelalte instituţii implicate,

după caz, sistemul de raportare şi evidenţă a accidentelor de muncă şi a incidentelor iar cu

Ministerul Sănătăţii Publice sistemul de raportare a bolilor profesionale sau legate de

profesie ;

analizează activitatea serviciilor externe;

raportează M.M.F.E.S. situaţiile deosebite care necesită îmbunătăţirea reglementărilor.

Legea defineşte accidentul de muncă ca fiind vătămarea violentă a organismului precum şi

intoxicaţia acută profesională care au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea

îndatoririlor de serviciu şi care provoacă incapacitate temporară de muncă de cel puţin 3 zile

calendaristice.

Legea enumeră la art. 30, toate situaţiile în care un accident este considerat de muncă. În

raport cu urmările produse şi cu numărul persoanelor accidentate, accidentele se clasifica astfel :

accidente care produc incapacitate temporară de muncă de cel puţin 3 zile calendaristice ;

accidente care produc invaliditate ;

accidente mortale ;

accidente colective – când sunt accidentate cel puţin 3 persoane în acelaşi timp şi din aceeaşi

cauză.

Accidentul de muncă se înregistrează pe baza procesului verbal de accidentare, iar

angajatorul care înregistrează accidentul îl raportează la inspectoratul teritorial de muncă şi la

asigurător, potrivit legii.

Boala profesională reprezintă afecţiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii

sau profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de muncă.

Declararea bolii profesionale este obligatorie şi se face de către medicii din cadrul autorităţilor

de sănătate publică teritoriale şi a municipiului Bucureşti.

Specialiştii autorităţilor de sănătate publică teritoriale, în colaborare cu inspectorii din

inspectoratele teritoriale de muncă cercetează cauzele îmbolnăvirilor profesionale pe care le

confirmă sau nu şi stabilesc măsuri pentru prevenirea altor îmbolnăviri.

Legea conţine prevederi referitoare la răspunderile legate de nerealizarea securităţii muncii.

Sunt considerate infracţiuni neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă de către

persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri precum şi nerespectarea de către orice

persoană a măsurilor stabilite cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă, dacă prin aceasta se

creează un pericol grav şi iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire

profesională:

contravenţiile enumerate în capitolul IX al legii sunt constatate după caz de către inspectori

de muncă şi de inspectorii sanitari care aplică amenzile prevăzute;


21

pentru infracţiuni inspectorii de muncă sau inspectorii sanitari sesizează organele de

urmărire penală competente ;

Angajatorii răspund patrimonial potrivit legii civile pentru prejudiciile cauzate victimelor

accidentelor de muncă sau bolilor profesionale, în măsura în care daunele nu sunt acoperite integral

prin prestaţiile asigurărilor făcute.

2.3. Hotărâri de Guvern în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă

2.3.1. H.G. nr.1425/2006 – Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 319/2006

Scopul Normelor metodologice este de a reglementa procedurile de aplicare a principiilor pe

care Legea nr.319/2006 le statuează şi anume:

autorizarea funcţionarii din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă;

serviciile de prevenire şi protecţie;

organizarea şi funcţionarea comitetelor de securitate şi sănătate în muncă;

instruirea lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă;

pericol grav şi iminent şi zone cu risc ridicat şi specific;

comunicarea şi cercetarea evenimentelor, înregistrarea şi evidenţa accidentelor de muncă şi

a incidentelor periculoase, semnalizarea, cercetarea, declararea şi raportarea bolilor

profesionale.

Primul capitol al Normelor metodologice este destinat definirii termenilor şi expresiilor

utilizate în norme.

Autorizarea funcţionării din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă este

reglementată în capitolul 2 şi constituie procedura prin care inspectoratele teritoriale de muncă, în

baza cererii depusă de angajator, însoţită de declaraţia tip pe proprie răspundere şi de copiile de pe

actele de înfiinţare, acordă certificatul constatator în baza căruia se pot desfăşura activităţile pentru

care a fost solicitată autorizarea.

În capitolul 3 al Normelor intitulat Servicii de prevenire şi protecţie sunt stabilite cerinţele

minime pentru activităţile de prevenire a riscurilor profesionale, protecţia lucrătorilor la locul de

muncă, organizarea activităţilor de prevenire şi protecţie în cadrul întreprinderii, a serviciilor

externe de prevenire şi protecţie, precum şi statutul de reprezentant al lucrătorilor cu răspunderi

specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.

Articolul 14 al normelor stabileşte modurile în care angajatorul poate realiza activităţile de

prevenire şi protecţie, respectiv:

- prin asumarea de către angajator a atribuţiilor;

- prin desemnarea unuia sau mai multor lucrători;

- prin înfiinţarea unui serviciu intern;

- prin apelarea la servicii externe de prevenire şi protecţie.

Activităţile de prevenire potrivit art. 15 din Norme sunt:

Identificarea pericolelor şi evaluarea riscurilor pentru fiecare componentă a sistemului de

muncă.

Elaborarea şi actualizarea planului de prevenire şi protecţie.

Elaborarea de instrucţiuni proprii pentru completarea şi/sau aplicarea reglementărilor de

securitate şi sănătate în muncă în vigoare.

Propunerea atribuţiilor şi răspunderilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, ce revin

lucrătorilor corespunzător funcţiilor exercitate.

Verificarea cunoaşterii şi aplicării de către toţi lucrătorii a măsurilor prevăzute în planul de

prevenire şi protecţie.

Întocmirea necesarului de documentaţii cu caracter tehnic de informare şi instruire.

Elaborarea tematicii pentru toate fazele de instruire, stabilirea periodicităţii instruirii,

asigurarea informării şi instruirii lucrătorilor şi verificarea cunoaşterii şi aplicării de către

lucrători a informaţiilor primite.

Elaborarea programului de instruire-testare.


22

Asigurarea întocmirii planului de acţiune în caz de pericol grav şi iminent, instruirea

lucrătorilor.

Evidenta zonelor cu risc ridicat şi specific.

Stabilirea zonelor care necesită semnalizare, stabilirea tipului de semnalizare necesar şi

amplasarea conform prevederilor H.G. nr. 971/2006 a semnalizării corespunzătoare.

Evidenţa meseriilor şi a profesiilor prevăzute de legislaţia specifică pentru care este necesară

autorizarea exercitării lor.

Evidenţa posturilor de lucru care necesită examene medicale suplimentare.

Evidenţa posturilor de lucru care necesită testarea aptitudinilor sau control psihologic

periodic.

Monitorizarea funcţionarii sistemelor şi dispozitivelor de protecţie, a aparaturii de măsura şi

control şi a instalaţiilor de ventilare sau altor instalaţii pentru controlul noxelor în mediul de

muncă.

Verificarea stării de funcţionare a sistemelor de alarmare avertizare, semnalizare de urgenţă

precum şi a sistemelor de siguranţă.

Informarea angajatorului în scris asupra deficientelor constatate în timpul controalelor

efectuate la locul de muncă şi propunerea de măsuri de prevenire şi protecţie.

Întocmirea rapoartelor.

Evidenţa echipamentelor de muncă şi urmărirea ca verificările periodice sau încercările

acestora să fie efectuate de persoane competente.

Identificarea EIP necesare pentru posturile de lucru.

Urmărirea întreţinerii, manipulării şi depozitarii adecvate a EIP şi înlocuirii lor la termenele

stabilite.

Participarea la cercetarea evenimentelor conform competentelor.

Întocmirea evidenţelor conform competenţelor.

Elaborarea rapoartelor privind accidentele de muncă.

Urmărirea realizării măsurilor dispuse de către inspectorii de muncă

Colaborarea cu lucrătorii sau reprezentanţii lucrătorilor cu serviciile externe de prevenire şi

protecţie, cu medicul de medicina muncii, în vederea coordonării măsurilor de prevenire şi

protecţie.

Colaborarea cu lucrătorii desemnaţi şi/sau serviciile externe ale altor angajatori în situaţia

când mai mulţi angajatori îşi desfăşoară activitatea în acelaşi loc de muncă.

Urmărirea actualizării planului de avertizare, a celui de prevenire şi protecţie şi a celui de

evacuare.

Propunerea de sancţiuni şi stimulente pentru lucrători pe criteriul îndeplinirii atribuţiilor în

domeniu.

Propunerea de clauze privind securitatea şi sănătatea în muncă la încheierea contractelor de

prestări de servicii.

Întocmirea necesarului de mijloace materiale pentru desfăşurarea activităţilor.

Norma stabileşte condiţiile în care se vor organiza aceste activităţi şi nivelul de pregătire al

celor chemaţi să efectueze activităţile, respectiv lucrătorii desemnaţi, lucrătorii din serviciile interne

şi din serviciile externe.

Un instrument important prin care angajatorul este chemat să îndeplinească cerinţele legale

privind îmbunătăţirea condiţiilor de muncă îl constituie Planul de prevenire şi protecţie (art.13,

lit. b din Legea nr.319/2006) care trebuie revizuit ori de câte ori intervin modificări ale condiţiilor

de muncă sau noi riscuri.

Planul de prevenire şi protecţie conţine măsuri de natură tehnică, organizatorică, igienico-

sanitară şi de altă natură, necesare organizării securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, iar măsurile se

stabilesc în urma evaluării riscurilor pentru fiecare loc de muncă.

Pentru activităţile de prevenire şi protecţie sunt trei nivele de pregătire necesare pentru care

în normă sunt stabilite cerinţele minime.


23

Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii în

muncă sunt aleşi de către lucrători, ţinând cont de numărul angajaţilor şi trebuie să îndeplinească

cerinţele minime de pregătire pentru a-şi duce la îndeplinire atribuţiile înscrise în norme.

Organizarea şi funcţionarea Comitetului de Securitate şi Sănătate în Muncă este

obligatorie în unităţile care au un număr de cel puţin 50 de lucrători sau chiar un număr mai mic, la

cererea inspectorului de muncă. CSSM este constituit din reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi

specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, pe de o parte, şi angajator sau

reprezentantul său legal şi/sau reprezentanţii săi în număr egal cu cel al reprezentanţilor lucrătorilor

şi medicul de medicina muncii, pe de alta parte.

Secretariatul Comitetului este asigurat de lucrătorul desemnat sau reprezentantul serviciului

intern de prevenire şi protecţie.

În norme sunt stabilite modalitatea de desemnare a reprezentanţilor lucrătorilor şi modul de

funcţionare a Comitetului.

Instruirea lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă are ca scop însuşirea

cunoştinţelor şi formarea deprinderilor de securitate şi sănătate în muncă.

Norma stabileşte că instruirea se efectuează în timpul programului de lucru, iar perioada de

timp utilizată în acest scop se consideră timp de muncă.

Instruirea lucrătorilor cuprinde trei faze:

instruirea introductiv generală;

instruirea la locul de muncă;

instruirea periodică.

Angajatorul are obligaţia să asigure baza materială corespunzătoare unei instruiri adecvate, iar

la instruire vor fi folosite mijloace, metode şi tehnici de instruire ca: expunerea, demonstraţia,

studiul de caz, vizionări de filme, diapozitive, proiecţii, instruire asistată de calculator.

Angajatorul trebuie să dispună de un program de instruire – testare, pe meserii sau activităţi.

Rezultatul instruirii lucrătorilor se consemnează obligatoriu în fişele individuale de instruire.

Norma prevede categoriile de lucrători pentru care se face fiecare fază a instructajului,

scopul, problemele care se expun, durata, condiţiile şi cine execută instruirea.

Starea de pericol grav şi iminent de accidentare poate fi constatată de către orice lucrător

din întreprindere, lucrător al serviciului extern şi de către inspectorii de muncă.

La constatarea stării de pericol grav şi iminent de accidentare, norma impune luarea

următoarelor măsuri de securitate:

oprirea echipamentului de muncă şi a activităţii;

evacuarea personalului din zona periculoasă;

anunţarea conducătorilor ierarhici;

eliminarea cauzelor care au condus la apariţia stării de pericol grav şi iminent.

Realizarea acestor măsuri îl obligă pe angajator să desemneze lucrătorii care trebuie să

acţioneze şi pe care trebuie să-i instruiască. De asemenea, angajatorul trebuie să întocmească şi să

afişeze Planul de evacuare a lucrătorilor şi să instruiască lucrătorii pentru ca aceştia să contacteze

serviciile specializate şi să anunţe operativ nivelele ierarhice superioare şi să aibă capacitatea

necesară pentru a elimina starea de pericol grav şi iminent.

Angajatorul este obligat să evidenţieze zonele cu risc ridicat şi măsurile stabilite în urma

evaluării riscurilor care vor fi aduse la cunoştinţa conducătorilor locurilor de muncă şi a lucrătorilor

expuşi.

Normele metodologice reglementează procedurile, metodele şi mijloacele privind

comunicarea, cercetarea, înregistrarea şi evidenta accidentelor de muncă şi a incidentelor

periculoase şi a bolilor profesionale.

Art. 116 din Norme enumeră informaţiile care formează obiectul comunicării oricărui

eveniment.

La producerea unui eveniment, angajatorul trebuie să ia măsurile necesare pentru a nu se

modifica starea de fapt până la primirea acordului din partea organelor care efectueaza cercetarea,

cu excepţia cazurilor în care menţinerea acestei stări ar genera producerea altor evenimente. Dacă


24

totuşi se impune schimbarea stării de fapt rezultată din producerea evenimentului este obligatoriu să

se facă schiţe, fotografii ale locului şi să se conserve probe care pot contribui la elucidarea cauzelor

şi împrejurărilor evenimentelor.

Sunt stabilite în Norme şi obligaţiile pe care le au unităţile sanitare, unităţile medicale şi cele

de expertiză medicală şi recuperare a capacităţii de muncă, atunci când evenimentele produse

impun intervenţia acestora.

Cercetarea evenimentelor are ca scop stabilirea împrejurărilor şi a cauzelor care au condus

la producerea acestora, a reglementărilor legale încălcate, a răspunderilor şi a măsurilor legale

încălcate, a răspunderilor şi a măsurilor ce se impun a fi luate pentru prevenirea producerii altor

cazuri similare şi respectiv, pentru determinarea caracterului accidentului.

Normele stabilesc durata cercetării şi cazurile de prelungire a acesteia, precum şi cine face

cercetarea evenimentelor în funcţie de gravitatea acestora, respectiv:

angajatorul la care s-a produs evenimentul atunci când acesta a avut drept urmare

incapacitatea temporara de muncă;

inspectoratul teritorial de muncă, în cazul evenimentelor care au antrenat deces, invaliditate

evidentă, accident colectiv, persoane dispărute, incidentele periculoase, incapacităţile

temporare de muncă devenite invalidităţi;

Dosarul de cercetare a evenimentelor prevăzut de Norme trebuie să cuprindă:

- opisul actelor aflate la dosar;

- procesul verbal de cercetare;

- nota de constatare la faţa locului;

- schiţe, fotografii referitoare la eveniment;

- declaraţiile accidentaţilor, când este posibil;

- declaraţiile martorilor;

- declaraţiile persoanelor răspunzătoare de nerespectarea reglementărilor legale;

- copii ale actelor şi documentelor necesare pentru elucidarea împrejurărilor şi a cauzelor

reale ale evenimentului.

Norma stabileşte numărul de dosare care se întocmesc, în funcţie de consecinţa

evenimentului, precum şi traseul dosarelor şi locul de arhivare.

De semnalat că dosarele de cercetare întocmite de comisia numită de angajator se înaintează

pentru verificare şi avizare la inspectoratele teritoriale de muncă pe raza căruia s-a produs

evenimentul în termen de 5 zile lucrătoare de la finalizarea cercetării. Dosarul de cercetare întocmit

de inspectoratul teritorial de muncă se înaintează în vederea avizării la Inspecţia Muncii în 5 zile

lucrătoare de la finalizarea cercetării.

Cercetarea evenimentului se încheie cu întocmirea procesului verbal care potrivit art.128

trebuie să conţină următoarele capitole:

a. Data încheierii procesului verbal.

b. Numele persoanelor şi în ce calitate efectuează cercetarea evenimentului.

c. Perioada de timp şi locul în care s-a efectuat cercetarea.

d. Obiectul cercetării .

e. Data şi ora producerii evenimentului.

f. Locul producerii evenimentului.

g. Datele de identificare a angajatorului la care s-a produs evenimentul, numele

reprezentantului său legal.

h. Datele de identificare a accidentatului/accidentaţilor.

i. Descrierea detaliată a locului, echipamentului de muncă, a împrejurărilor şi modului în

care s-a produs evenimentul.

j. Urmările evenimentului şi/sau urmările suferite de persoanele accidentate.

k. Cauza producerii evenimentului.

l. Alte cauze care au concurat la producerea evenimentului.

m. Alte constatări făcute cu ocazia cercetării evenimentului.

n. Persoanele răspunzătoare de încălcarea reglementărilor legale.


25

o. Sancţiunile contravenţionale aplicate.

p. Propuneri pentru cercetare penală.

q. Caracterul accidentului.

r. Angajatorul care înregistrează accidentul de muncă sau incidentul periculos.

s. Măsuri dispuse pentru prevenirea altor evenimente similare şi persoanele responsabile

pentru realizarea acestora.

t. Termenul de raportare la ITM privind realizarea măsurilor prevăzute la litera s).

u. Numărul de exemplare în care s-a încheiat procesul verbal de cercetare şi repartizarea

acestora.

v. Numele şi semnătura persoanei sau persoanelor care au efectuat cercetarea.

w. Avizul inspectorului sef adjunct SSM.

x. Viza inspectorului sef – inspectorului general de stat.

Norma stabileşte numărul de exemplare, traseul pe care îl urmează procesele verbale de

cercetare pentru avizare şi locul de arhivare.

Înregistrarea accidentelor de muncă şi a incidentelor periculoase se face în baza procesului

verbal de cercetare prin care se stabileşte caracterul accidentului şi unde se înregistrează.

În baza procesului verbal de cercetare întocmit potrivit reglementărilor, angajatorul la care

se înregistrează accidentul completează FIAM (fişa de înregistrare a accidentului de muncă) pentru

fiecare persoană accidentată în câte 4 (patru) exemplare care se înaintează spre avizare la

inspectoratul teritorial de muncă.

După avizarea FIAM–ului angajatorul la care se înregistrează accidentul îl anexează la

dosarul sau procesul verbal de cercetare şi distribuie celelalte exemplare la persoana accidentată,

ITM şi asigurătorul pe raza căruia îşi are sediul social.

Angajatorul trebuie să ţină evidenţa evenimentelor în registrele prevăzute de Norme care

sunt actualizate.

Cercetarea cauzelor îmbolnăvirilor profesionale după completarea fişei de semnalizare

BP1, se face de medicul specialist de medicina muncii din cadrul Autorităţii de sănătate publică

teritorială. Cercetarea se face în prezenţa angajatorului sau a reprezentantului acestuia şi a

inspectorului de muncă din ITM. În urma cercetării se confirmă sau nu caracterul profesional al

îmbolnăvirii şi se redactează şi semnează procesul verbal de cercetare, în care se menţionează

cauzele îmbolnăvirii, responsabilitatea conducătorilor procesului de producţie şi măsurile tehnice şi

organizatorice necesare pentru prevenirea unor boli profesionale.

În cazul în care cercetarea confirma caracterul profesional al bolii, medicul de medicina

muncii completează fişa de declarare BP2. Declararea bolilor profesionale se face în baza unor

documente specificate de Norme şi care se păstrează în dosar la Autoritatea de sănătate publică.

Raportarea bolilor profesionale se face lunar de către Autoritatea de sănătate publică

teritorială şi a municipiului Bucureşti, la Centrul naţional de coordonare metodologică şi informare

privind bolile profesionale din cadrul Institutului de Sănătate Publică Bucureşti, la Centrul de calcul

de statistică sanitară Bucureşti, precum şi la structurile teritoriale ale asigurătorului.

Bolile legate de profesie nu se declară, acestea se dispensarizează medical şi se comunică

angajatorilor sub forma rapoartelor medicale nenominalizate privind sănătatea lucrătorilor pentru

luarea măsurilor tehnico-organizatorice de normalizare a condiţiilor de muncă.

Normele metodologice stabilesc tipurile de documentaţii cu caracter tehnic de informare

şi instruire în domeniul social şi/sau în muncă care se supun avizării, cerinţele pe care acestea

trebuie să le îndeplinească şi procedurile de avizare.

Documentaţiile pentru care este necesară avizarea sunt:

filmele cu subiecte din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă;

afişele, pliantele, broşurile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă;

modulele de curs destinate instruirii;

diapozitivele, diafilmele.

Cerinţele generale pentru realizarea documentaţiilor sunt:

- conţinutul să fie în concordanta cu reglementările legale;


26

- să prezinte informaţia într-o formă accesibila, completă şi uşor de asimilat;

- conţinutul şi realizarea să fie în concordanţă cu nivelul de pregătire al subiecţilor cărora

li se adresează.

Normele stabilesc şi cerinţe specifice pentru fiecare tip de documentaţie.

Pentru avizarea documentaţiilor solicitanţii se adresează Comisiei de abilitare a serviciilor

externe de prevenire şi protecţie şi de avizare a documentaţiilor cu caracter tehnic de informare şi

instruire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă din judeţul unde îşi are sediul elaboratorul.

2.3.2. H.G. nr.300/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru şantierele

temporare şi mobile

Hotărârea transpune în legislaţia română prevederile Directivei 92/57/CEE privind cerinţele

minime de securitate şi sănătate pentru şantierele temporare şi mobile.

Activităţile pentru care sunt aplicabile prevederile acestei hotărâri sunt enumerate în Anexa

nr. 1 a acesteia, care conţine lista lucrărilor de construcţii sau de inginerie civilă.

În hotărâre sunt definiţi termenii principali :

Şantier temporar: orice şantier în care se desfăşoară lucrări de construcţii sau de inginerie

civilă;

Beneficiar: orice persoană fizică sau juridică pentru care se execută lucrarea şi care asigură

fondurile necesare realizării acesteia;

Manager de proiect: orice persoană fizică sau juridică autorizată în condiţiile legii şi

desemnată de către beneficiar, însărcinată cu organizarea, planificarea, programarea şi

controlul realizării lucrărilor pe şantier;

Lucrător independent: orice persoană fizică autorizată care realizează o activitate

profesională în mod independent şi care îşi asumă controlul faţă de beneficiar, antreprenor

sau subantreprenor în sarcina de a realiza pe şantier lucrări pentru care este autorizat;

Coordonator în materie de securitate şi sănătate pe durata elaborării proiectului

lucrării: orice persoană fizică sau juridică competentă, desemnată de către beneficiar sau de

către managerul de proiect pe durata elaborării proiectului;

Coordonator în materie de securitate şi sănătate pe durata realizării lucrării: orice

persoană fizică sau juridică desemnată de către beneficiarul lucrării sau de către managerul

de proiect pe durata realizării lucrării;

În îndeplinirea atribuţiilor coordonatorii de securitate şi sănătate trebuie:

a) să participe la toate etapele de elaborare a proiectului şi de realizare a lucrării;

b) să fie invitaţi la toate întrevederile care privesc elaborarea proiectului şi realizarea

lucrării;

c) să primească şi, dacă este cazul, să solicite managerului de proiect şi antreprenorului

elementele necesare îndeplinirii sarcinilor sale;

d) să întocmească şi să ţină la zi registrul de coordonare.

Înainte de deschiderea şantierului beneficiarul lucrării sau managerul de proiect trebuie să

asigure planul de securitate şi sănătate. Acesta face parte din proiectul lucrării şi trebuie să fie

adaptat conţinutului acestuia.

Planul de securitate şi sănătate trebuie să conţină:

informaţii de ordin administrativ care privesc şantierul;

măsurile generale de organizare a şantierului;

identificarea riscurilor şi descrierea lucrărilor care pot prezenta riscuri;

măsuri specifice de securitate în muncă pentru lucrările care prezintă riscuri;

amenajarea şi organizarea şantierului inclusiv a obiectivelor edilitar – sanitare, modalităţi de

depozitare a materialelor, amplasarea echipamentelor de muncă prevăzute de antreprenori şi

subantreprenori pentru realizarea lucrărilor proprii;

măsuri de coordonare stabilite de coordonatori în materie de securitate şi sănătate;

obligaţii ce decurg din interferenţa activităţilor care se desfăşoară în perimetrul şantierului şi

în vecinătatea acestuia;


27

măsuri generale pentru menţinerea şantierului în stare de curăţenie şi ordine;

indicaţii practice pentru acordarea primului ajutor;

modalităţi de colaborare între antreprenori, subantreprenori, lucrători independenţi;

Măsurile de coordonare stabilite de coordonatorii de securitate şi sănătate trebuie să se

refere la:

căile sau zonele de deplasare ori de circulaţie orizontale şi verticale;

condiţiile de manipulare a diverselor materiale în particular, în ceea ce priveşte interferenţa

instalaţiilor de ridicat aflate pe şantier sau în vecinătatea acestuia;

limitarea manipulării manuale a sarcinilor;

delimitarea şi amenajarea zonelor de depozitare a deşeurilor materiale;

condiţiile de depozitare, eliminare sau evacuare a deşeurilor şi a materialelor rezultate din

dărâmări, demolări şi demontări;

condiţiile de ridicare a materialelor periculoase utilizate;

utilizarea mijloacelor de protecţie colectivă şi a instalaţiei electrice generale;

măsurile care privesc interacţiunile de pe şantier;

Fiecare antreprenor sau subantreprenor trebuie să elaboreze propriul plan de securitate şi

sănătate pe care îl pune la dispoziţia managerului de proiect, beneficiarului sau coordonatorilor de

securitate.

Registrul de coordonare cuprinde ansamblul de documente redactate de coordonatorii în

materie de securitate şi sănătate, informaţii privind evenimentele care au loc pe şantier, constatările

efectuate şi deciziile luate.

Coordonatorii în materie de securitate şi sănătate trebuie să prezinte registrul de coordonare,

la cerere, managerului de proiect, inspectorilor de muncă şi inspectorilor sanitari.

Registrul de coordonare trebuie păstrat 5 ani de la data recepţiei finale a lucrării.

Beneficiarul lucrării sau managerul de proiect trebuie să întocmească o declaraţie

prealabila în următoarele situaţii:

a) durata lucrărilor pe şantier este mai mare de 30 de zile şi pe şantier lucrează simultan mai

mult de 20 de lucrători;

b) volumul mare de lucru estimat este mai mare de 500 de oameni/zi. Declaraţia al cărei

conţinut este stabilit de Hotărârea de Guvern în anexa 3, se comunică inspectoratului

teritorial de muncă pe raza căruia se vor desfăşura lucrările, cu cel puţin 30 de zile înainte de

începerea acestora;

Coordonatorii în materie de securitate şi sănătate sunt desemnaţi pe durata elaborării

proiectului şi pe durata realizării lucrării existând posibilitatea desemnării aceleiaşi persoane.

Hotărârea stabileşte competenta necesară exercitării funcţiei de coordonator:

1. experienţa profesională de minim 5 ani în arhitectura, construcţii sau conducerea

şantierelor;

2. formarea specifică de coordonator în materie de securitate şi sănătate, actualizata la fiecare

3 ani.

Atribuţiile coordonatorilor în materie de securitate şi sănătate pe durata realizării lucrării

sunt:

- să coordoneze aplicarea principiilor generale de prevenire şi de securitate la alegerea

soluţiilor tehnice şi organizatorice în scopul planificării diferitelor lucrări sau faze de lucru

care se desfăşoară simultan sau succesiv;

- să coordoneze punerea în aplicare a măsurilor necesare pentru aplicarea planului de

securitate şi sănătate;

- să adapteze sau să solicite eventualele adaptări ale planului de securitate şi sănătate în

funcţie de evoluţia lucrărilor;

- să organizeze cooperarea între angajatori, inclusiv a celor care se succed pe şantier şi

coordonarea activităţii acestora privind protecţia lucrătorilor;


28

- să coordoneze activităţile care urmăresc aplicarea instrucţiunilor de lucru şi de securitatea

muncii;

- să ia măsurile necesare pentru ca numai persoanele abilitate să aibă acces pe şantier;

- să stabilească în colaborare cu managerul de proiect şi antreprenorul măsurile generale

aplicabile şantierului;

- să ţină seama de toate interferenţele activităţilor din perimetrul sau vecinătatea şantierului;

- să stabilească împreuna cu antreprenorul obligaţiile privind utilitatea mijloacelor de

protecţie colectivă, instalaţiile de ridicat sarcini, accesul pe şantier;

- să efectueze vizite comune pe şantier cu fiecare antreprenor sau subantreprenor înainte ca

aceştia să redacteze planul propriu de securitate;

- să avizeze planurile de securitate şi sănătate elaborate de antreprenori şi modificările

acestora.

Hotărârea de Guvern stabileşte obligaţiile beneficiarului, ale managerului de proiect,

lucrătorilor independenţi şi ale angajatorilor.

Lucrătorii şi reprezentanţii lor trebuie să fie informaţi asupra măsurilor ce trebuie luate

pentru securitatea lor pe şantier. De asemenea, lucrătorii şi reprezentanţii lor trebuie să fie

consultaţi şi să participe ţinând seama de gradul de risc şi de importanta şantierului.

2.3.3. H.G. nr.493/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate referitoare la

expunerea lucrătorilor la riscurile generate de zgomot

Această H.G. transpune în legislaţia română Directiva 2003/10/CE privind cerinţele minime

de securitate şi sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de zgomot.

Hotărârea se aplica tuturor activităţilor în care lucrătorii sunt sau este posibil să fie expuşi la

riscuri generate de zgomot.

În articolul 4 al hotărârii se definesc termenii utilizaţi ca: predictori de risc, presiune acustică

de vârf, nivelul de expunere zilnică la zgomot, nivelul de expunere săptămânală la zgomot, astfel

cum sunt definiţi în standardul SR ISO 1999:1996.

Hotărârea stabileşte în articolul 5 valorile limite de expunere şi valorile de expunere de la

care se declanşează acţiunea angajatorului privind securitatea şi protecţia sănătăţii lucrătorilor în

raport cu nivelurile de expunere zilnică la zgomot şi presiunea acustică de vârf.

Angajatorii trebuie să evalueze şi dacă este necesar, să măsoare nivelurile de zgomot la care

sunt expuşi lucrătorii folosind metode şi aparatura adaptate caracteristicilor zgomotului, duratei

expunerii şi factorilor de mediu.

Evaluarea şi măsurarea se fac de către servicii de protecţie şi prevenire competente, la

intervale adecvate.

La evaluarea riscurilor angajatorul trebuie să acorde atenţie deosebită următoarelor

elemente:

- nivelul, tipul şi durata expunerii;

- valorile limită de expunere şi valorile de expunere de la care se declanşează acţiunea;

- efectele asupra sănătăţii şi securităţii lucrătorilor care aparţin unor grupuri sensibile la

riscuri specifice;

- efectele asupra sănătăţii şi securităţii lucrătorilor rezultate din interacţiunile dintre zgomot şi

substanţe ototoxice din mediul de muncă, precum şi dintre zgomot şi vibraţii în măsura în

care este posibil din punct de vedere tehnic;

- efectele indirecte asupra sănătăţii şi securităţii lucrătorilor, rezultate din interacţiuni dintre

zgomot şi semnale de avertizare sau alte sunete care trebuie percepute pentru a reduce riscul

de accidentare;

- informaţiile privind emisia de zgomot furnizate de producătorii echipamentelor de muncă;

- existenţa unor echipamente de muncă alternative, proiectate pentru a reduce emisia de

zgomot;

- prelungirea expunerii la zgomot peste programul de lucru normal, pe răspunderea

angajatorului;


29

- informaţiile adecvate obţinute în urma supravegherii sănătăţii;

- punerea la dispoziţie a mijloacelor de protecţie auditivă cu caracteristici de atenuare

adecvate.

Evaluarea riscurilor trebuie actualizata periodic şi ori de câte ori s-au produs modificări

semnificative care pot duce la expunerea lucrătorilor la zgomot.

Riscurile generate de expunerea la zgomot trebuie să fie eliminate la sursă sau trebuie

reduse la minim luând în considerare mai ales:

a) alte metode de lucru care să reducă expunerea la zgomot;

b) alegerea unor echipamente de muncă adecvate care să emită cel mai mic nivel de

zgomot posibil;

c) proiectarea şi amplasarea locurilor de muncă şi a posturilor de lucru;

d) informarea şi formarea adecvată a lucrătorilor privind utilizarea corectă a

echipamentelor de muncă;

e) mijloacele tehnice pentru reducerea zgomotului aerian cum ar fi ecrane, carcase,

căptuşeli fonoabsorbante precum şi reducerea zgomotului structural prin amortizarea

zgomotului sau prin izolare;

f) programe adecvate de întreţinerea echipamentelor de muncă, a locului de muncă şi a

sistemelor de la locul de muncă;

g) organizarea muncii astfel încât să se reducă zgomotul prin limitarea duratei şi intensităţii

expunerii şi stabilirea unor pauze suficiente de odihnă în timpul programului de muncă.

Protecţia individuală împotriva riscurilor generate de expunerea la zgomot se realizează:

atunci când expunerea la zgomot depăşeşte valorile de expunere inferioare de la care se

declanşează acţiunea, angajatorul trebuie să pună la dispoziţia lucrătorilor mijloace

individuale de protecţie auditivă;

atunci când expunerea la zgomot atinge sau depăşeşte valorile de expunere superioare de

la care se declanşează acţiunea, lucrătorii trebuie să utilizeze mijloace de protecţie

auditivă;

mijloacele individuale de protecţie auditivă trebuie să fie concepute şi realizate astfel

încât să elimine sau să reducă la minim riscul pentru auz;

Expunerea lucrătorilor la zgomot nu trebuie să depăşească în nici un caz valorile limită de

expunere.

Dacă se constată expuneri peste valorile limită de expunere în pofida măsurilor luate pentru

aplicarea acestei hotărâri angajatorul trebuie:

- să ia de îndată măsuri de reducere a expunerii sub valorile limită de expunere;

- să identifice cauzele expunerii excesive;

- să adapteze măsurile de prevenire şi protecţie pentru a evita orice recurenţă.

Angajatorul trebuie să asigure informarea şi formarea lucrătorilor expuşi la zgomot în

special în ce priveşte:

a) natura riscurilor;

b) măsurile luate pentru eliminarea sau reducerea zgomotului;

c) valorile limită de expunere şi valorile de expunere de la care se declanşează acţiunea

angajatorului;

d) rezultatele evaluării şi măsurării zgomotului;

e) folosirea corectă a mijloacelor de protecţie auditivă;

f) utilitatea şi metoda de depistare şi semnalare a simptomelor deteriorării auzului;

g) condiţiile în care lucrătorii au dreptul la supravegherea sănătăţii şi scopul acestei

supravegheri;

h) protecţiile profesionale sigure, în scopul reducerii la minim a expunerii la zgomot.

Consultarea şi participarea lucrătorilor şi a reprezentanţilor acestora trebuie să se

desfăşoare potrivit reglementărilor în vigoare şi trebuie să se refere în special la:

- evaluarea riscurilor şi identificarea măsurilor care trebuie luate;

- măsurile destinate să elimine sau să reducă riscurile generate de expunerea la zgomot;


30

- alegerea mijloacelor individuale de protecţie auditivă.

Lucrătorii a căror expunere la zgomot depăşeşte valoarea de expunere superioară de la care

se declanşează acţiunea angajatorului privind securitatea şi protecţia sănătăţii lucrătorilor, au

dreptul la examenul medical periodic, inclusiv testarea auzului, efectuat de un medic specialist sau

de un medic de medicina muncii.

Pentru fiecare lucrător care face obiectul supravegherii medicale se întocmeşte un dosar

medical individual care trebuie actualizat şi păstrat în mod adecvat pentru a fi consultat ulterior.

Fiecare lucrător are acces la dosarul propriu.

Medicul de medicina muncii trebuie să-l informeze pe lucrător asupra rezultatelor care îl

privesc personal dacă constată ca acesta prezintă o pierdere identificabilă a auzului şi dacă

apreciază ca aceasta este rezultatul expunerii la zgomot.

2.3.4. H.G. nr.971/2006 privind cerinţele minime pentru semnalizarea de securitate şi sănătate

la locul de muncă

Această reglementare transpune în legislaţia română prevederile Directivei 92/58/CEE,

privind cerinţele minime pentru semnalizarea de securitate şi sănătate la locul de muncă.

În situaţiile în care riscurile nu pot fi evitate sau reduse suficient prin mijloace tehnice de

protecţie colectivă ori prin măsuri, metode sau procedee de organizare a muncii, angajatorul trebuie

să prevadă semnalizarea de securitate şi/sau de sănătate la locul de muncă.

Pentru alegerea semnalizării corespunzătoare angajatorul trebuie să ia în considerare:

a) evaluarea riscurilor;

b) cerinţele minime prevăzute în anexele 1-9 din hotărâre.

Lucrătorii şi reprezentanţii lor trebuie să fie informaţi referitor la măsurile care se iau cu

privire la semnalizarea utilizată la locul de muncă.

Lucrătorii trebuie să primească o instruire corespunzătoare în special sub forma de

instrucţiuni precise care să cuprindă semnificaţia semnalizării precum şi comportamentul general şi

specific ce trebuie adoptat.

Consultarea şi participarea lucrătorilor şi a reprezentanţilor acestora în ce priveşte

semnalizarea trebuie să se facă cu respectarea prevederilor art 18 din Legea nr. 319/2006

2.3.5. H.G. nr.1048/2006 privind nomele de securitate şi sănătate pentru utilizarea de către

lucrători a echipamentelor individuale de protecţie la locul de muncă

Hotărârea transpune în legislaţia română Directiva 89/656/CEE privind normele de

securitate şi sănătate pentru utilizarea de către lucrători a echipamentelor individuale de protecţie la

locul de muncă.

Prin echipament individual de protecţie (EIP) se înţelege orice echipament destinat să fie

purtat sau ţinut de lucrător pentru a-l proteja împotriva unuia sau mai multor riscuri care ar putea să

îi pună în pericol securitatea şi sănătatea la locul de muncă precum şi orice element suplimentar sau

accesoriu proiectat în acest scop.

Hotărârea nu se aplică pentru:

a) echipamentul folosit de serviciul de urgenţă şi salvare;

b) îmbrăcămintea de lucru şi uniformele obişnuite care nu sunt proiectate în mod special pentru

a proteja securitatea şi sănătatea lucrătorului;

c) echipamentul individual de protecţie purtat sau folosit de armată, poliţie ori alte instituţii de

ordine publică;

d) echipamentul individual de protecţie pentru mijloacele de transport rutier;

e) echipamentul sportiv;

f) echipamentul de autoapărare şi descurajare;

g) dispozitivele portabile pentru detectarea şi semnalizarea riscurilor şi factorilor nocivi;

EIP trebuie utilizat atunci când riscurile nu pot fi evitate sau limitate suficient prin

mijloacele tehnice de protecţie colectivă ori prin măsurile, metodele sau procedurile de organizare a

muncii.


31

EIP trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să fie corespunzător pentru riscurile implicate fără să conducă el însuşi la un risc mărit;

- să corespunda condiţiilor existente la locul de muncă;

- să se ia în considerare cerinţele ergonomice şi starea sănătăţii lucrătorului;

- să se potrivească în mod corect persoanei care îl poartă, după toate ajustările necesare.

Atunci când datorită prezenţei unor riscuri multiple trebuie purtate mai multe EIP acestea

trebuie să fie compatibile şi să îşi păstreze eficacitatea în raport cu riscurile respective.

EIP se distribuie gratuit de angajator, care asigură buna funcţionare şi o stare de igienă

satisfăcătoare prin întreţinere, reparare şi înlocuirile necesare.

Angajatorul trebuie să furnizeze toate informaţiile legate de riscurile pentru care se acorda

echipament individual de protecţie caracteristicile acestuia şi dacă este necesar organizează

antrenamente pentru utilizarea corectă a acestuia.

Instrucţiunile de utilizare a echipamentului individual de protecţie trebuie să fie pe înţelesul

lucrătorilor.

2.3.6. H.G. nr.1051/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru

manipularea manuală a maselor care prezintă riscuri pentru lucrători, în special de afecţiuni

dorso-lombare

Această hotărâre transpune în legislaţia română prevederile Directivei 90/269/CEE privind

cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru manipularea manuală a maselor care prezintă

riscuri pentru lucrători în special de afecţiuni dorso-lombare.

Manipularea manuală a maselor este operaţia de transport sau de susţinere a unei mase care

prin caracteristicile sale sau condiţiile ergonomice defavorabile comportă riscuri pentru lucrători.

Angajatorii sunt obligaţi să utilizeze mijloace corespunzătoare în vederea evitării necesitaţii

manipulării manuale a maselor de către lucrători. Dacă acest lucru nu se poate evita ei trebuie să ia

atunci măsuri organizatorice corespunzătoare pentru a reduce riscul ţinând cont de dispoziţiile din

Anexa 1. Ei trebuie să vegheze ca lucrătorii să aibă cunoştinţă despre indicaţiile privind greutatea

maselor respective, centrul de greutate sau partea cea mai grea când conţinutul unui ambalaj este

plasat într-un mod excentric.

Lucrătorii trebuie să primească o formare corespunzătoare şi informaţii precise privind

manipularea corectă, riscurile pe care le comportă ţinând cont de anexele 1 şi 2 ale hotărârii.

Consultarea şi participarea lucrătorilor trebuie să fie organizată conform dispoziţiilor

Legii 319/2006.

Anexele 1 şi 2 ale hotărârii conţin elemente de referinţă privind caracteristicile sarcinii şi ale

mediului de muncă, efortul fizic redus, exigentele activităţii precum şi factorii individuali de risc.

2.3.7. H.G. nr.1058/2006 privind cerinţele minime pentru îmbunătăţirea securităţii şi

protecţia sănătăţii lucrătorilor care pot fi expuşi unui potenţial risc datorat atmosferelor

explozive

Această reglementare transpune în legislaţia naţională prevederile Directivei 99/92/CE şi

stabileşte cerinţele minime pentru securitatea şi protecţia sănătăţii lucrătorilor expuşi unui potenţial

risc datorat atmosferelor explozive.

În vederea prevenirii şi a asigurării protecţiei împotriva exploziilor, angajatorul trebuie să ia

măsuri tehnice şi organizatorice corespunzătoare naturii operaţiei în ordinea priorităţilor şi

respectând următoarele principii de baza:

- prevenirea formării atmosferelor explozive,

- acolo unde natura activităţii nu o permite, evitarea aprinderii atmosferelor explozive,

- limitarea efectelor dăunătoare ale unei explozii.

Angajatorul trebuie să evalueze riscurile specifice din atmosferele explozive luând în

considerare:

probabilitatea producerii şi persistenţei atmosferelor explozive


32

probabilitatea prezenţei şi activării surselor de aprindere, inclusiv a descărcărilor

electrostatice şi a declanşării incendiului

utilajele, substanţele folosite, procesele şi posibilele lor interacţiuni

dimensiunile efectelor anticipate

Hotărârea stabileşte în Anexa 1 sistemul de clasificare al locurilor unde pot să apară

atmosfere explozive, iar în anexa 2 cerinţele minime pentru îmbunătăţirea protecţiei sănătăţii şi

securităţii lucrătorilor aflaţi în potenţial pericol în atmosfere explozive.

Angajatorul are obligaţia de a clasifica locul unde pot apărea atmosfere explozive pe zone şi

trebuie să asigure îndeplinirea cerinţelor prevăzute în Anexa 2 a hotărârii.

În situaţiile unde pot apărea atmosfere explozive în concentraţii, în cantităţi susceptibile de a

pune în pericol sănătatea şi securitatea lucrătorilor, locurile trebuie marcate cu indicatoare la

punctele de intrare, conform Anexei 3 la hotărâre.

Angajatorul este obligat de asemenea să elaboreze şi actualizeze documentul privind

protecţia împotriva exploziilor care trebuie să demonstreze că:

au fost determinate şi evaluate riscurile de explozie;

se iau măsuri adecvate pentru îndeplinirea obiectivelor hotărârii;

locurile sunt clasificate pe zone;

care sunt locurile cărora li se aplica cerinţele minime;

locul de muncă şi echipamentul de muncă, inclusiv dispoziţiile de avertizare sunt proiectate,

realizate şi întreţinute conform normelor de protecţie a muncii;

s-au luat măsuri pentru utilizarea în condiţii de securitate a echipamentului de lucru;

Documentul mai sus menţionat se elaborează anterior începerii activităţii şi este actualizat

de angajator când locul de muncă, echipamentul de lucru sau organizarea muncii suferă schimbări,

extinderi ori transformări semnificative.

2.3.8. H.G. nr.1091/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru locul de

muncă

Această hotărâre transpune prevederile Directivei 89/654/CEE privind cerinţele minime de

securitate şi sănătate pentru locul de muncă şi are ca scop să promoveze ameliorarea mediului de

muncă pentru a garanta o mai buna protecţie a securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă.

Obiectivul hotărârii îl constituie aplicarea măsurilor minimale vizând promovarea

ameliorării mediului de muncă pentru garantarea unui nivel mai bun al protecţiei securităţii şi

sănătăţii muncii.

Locurile de muncă sunt definite ca locurile destinate să cuprindă posturile de lucru situate în

clădirile întreprinderii şi/sau unităţii, inclusiv orice alt loc din aria întreprinderii şi/sau a unităţii la

care lucrătorul are acces în cadrul desfăşurării activităţii.

Dispoziţiile nu se aplică mijloacelor de transport utilizate în afara întreprinderii, nici

locurilor de muncă din interiorul mijloacelor de transport, şantierelor temporare sau mobile,

industriilor extractive, vaselor de pescuit, câmpurilor, pădurilor şi altor terenuri care aparţin unei

întreprinderi agricole sau forestiere, dar sunt situate în afara ariei clădirilor întreprinderii.

Angajatorul trebuie să ia toate măsurile ca:

să fie păstrate în permanenta libere căile de acces ce conduc spre ieşirile de urgenţă şi

ieşirile propriu-zise;

să fie realizată întreţinerea tehnică a locului de muncă a echipamentelor şi dispozitivelor iar

orice neconformităţi constatate şi susceptibile de a afecta sănătatea şi securitatea lucrătorilor

să fie corectate cât mai curând posibil;

să fie curăţate cu regularitate pentru a se asigura un nivel de igienă corespunzător locului de

muncă, echipamentele şi dispozitivele;

să fie cu regularitate întreţinute şi verificate echipamentele şi dispozitivele de securitate

destinate prevenirii sau eliminării pericolelor.

Locurile de muncă trebuie să satisfacă prescripţiile minimale de securitate şi sănătate care

figurează în anexele la hotărâre. Aceste anexe fixează prescripţiile detaliate în materie de instalaţii


33

electrice, căi şi ieşiri de urgenţă, lupta contra incendiului, aerisirea locurilor de muncă închise,

temperatura locurilor de muncă, iluminat, porţi, planşee, plafoane, pereţi, scări, echipamente

sanitare, principii ergonomice.

Un lucrător lucrează în condiţii de izolare atunci când nu are contact vizual şi comunicare

verbala directa cu alţi lucrători pentru o perioada de timp mai mare de 1 oră şi când nu este posibil

să i se acorde ajutor medical în caz de accident sau când se afla într-o situaţie critică.

Pentru aceste situaţii lucrătorii trebuie să fie informaţi cu privire la:

- manevrarea echipamentului de muncă, starea acestuia;

- riscurile de accidentare şi modul de acţiune în caz de apariţie a acestora;

- comportamentul adecvat în cazul producerii unei avarii sau al apariţiei unei situaţii critice;

- utilizarea echipamentului individual de protecţie;

- primul ajutor;

- utilizarea sistemului de supraveghere şi de legătura cu exteriorul.


expunerea lucrătorilor la riscurile generate de câmpuri electromagnetice

Această hotărâre transpune în legislaţia română prevederile Directivei 2004/40/CE privind

cerinţele minime de securitate şi sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate

de câmpuri electromagnetice.

Hotărârea se referă la riscurile pentru sănătatea şi securitatea lucrătorilor datorate efectelor

recunoscute ca nocive pe termen scurt asupra corpului uman, provocate de circulaţia curenţilor

induşi şi de absorbţia de energie, precum şi de curenţii de contact.

Angajatorul are obligaţia de a evalua, măsura şi calcula nivelurile câmpurilor

electromagnetice la care sunt expuşi lucrătorii conform standardelor naţionale în domeniu.

Elementele cărora angajatorul trebuie să le acorde atenţie la evaluarea riscurilor sunt:

- nivelul, spectrul de frecvenţă, durata şi tipul expunerii;

- valorile limită de expunere şi valorile de declanşare a acţiunii conform anexei;

- efectele asupra stării de sănătate şi securităţii lucrătorilor care aparţin unor grupuri sensibile

la riscuri specifice;

- efectele indirecte, cum ar fi, interferentele cu echipamente şi dispozitive medicale

electronice, inclusiv stimulatoare cardiace şi alte dispozitive implantate, riscul de proiectare

a obiectelor, feromagnetice în câmpuri magnetice statice având o inducţie magnetică mai

mare de 3 mT, amorsarea dispozitivelor electroexplozive detonatoare, incendiile şi

exploziile rezultate în urma aprinderii materialelor inflamabile datorita scânteilor provocate

de câmpuri induse, curenţi de contact sau descărcări de scântei;

- existenţa unor echipamente alternative proiectate pentru a reduce nivelurile de expunere la

câmpuri electromagnetice;

- informaţiile adecvate obţinute în urma supravegherii stării de sănătate;

- sursele de expunere multiple;

- expunere simultană la câmpuri de frecvente multiple;

Evaluarea riscurilor trebuie actualizată periodic.

În nicio situaţie lucrătorii nu trebuie să fie expuşi la valori ale câmpului electromagnetic

care depăşesc valorile limită de expunere.

Daca expunerea depăşeşte valorile limită, în pofida măsurilor luate de angajator, acesta

trebuie să ia imediat măsuri de reducere a expunerii la un nivel inferior valorilor limită, să

determine cauzele depăşirii valorilor limită de expunere şi să modifice în consecinţă măsurile de

protecţie şi prevenire, pentru a evita orice altă depăşire.

Angajatorul trebuie să asigure informarea şi formarea lucrătorilor şi a reprezentanţilor

acestora, în raport cu rezultatele evaluării riscurilor mai ales în ce priveşte:

măsurile luate în aplicarea acestei hotărâri;

valorile şi conceptele referitoare la valorile limită de expunere şi la valorile de declanşare a

acţiunii şi potenţialele riscuri asociate;


34

rezultatele evaluării, măsurării şi calculelor privind nivelurile de expunere la câmpuri

electromagnetice;

modul de detectare a efectelor nocive ale expunerii asupra stării de sănătate şi modul de

semnalare a acestora;

condiţiile în care lucrătorii au dreptul la supravegherea stării de sănătate;

practicile profesionale sigure, în scopul reducerii la minimum a riscurilor datorate expunerii.

Atunci când se depistează o expunere la câmpuri electromagnetice care depăşesc valorile

limită, lucrătorul în cauza trebuie să fie supus unui examen medical iar dacă se depistează o

deteriorare a stării de sănătate a lucrătorului, angajatorul trebuie să efectueze o reevaluare a

riscurilor.

Medicul de medicina a muncii trebuie să aibă acces la rezultatele evaluării riscurilor.

Dosarele medicale cuprinzând rezultatele supravegherii medicale trebuie păstrate intr-o

forma adecvată pentru consultarea ulterioara, lucrătorii având drept de acces la dosarele medicale

personale.

2.3.10. H.G. nr.1146/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru utilizarea

în muncă de către lucrători a echipamentelor de muncă

Această hotărâre transpune în legislaţia română prevederile Directivei 89/655/CEE privind

cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru utilizarea în muncă de către lucrători a

echipamentelor de muncă.

Hotărârea precizează regulile aplicabile la montarea şi utilizarea echipamentelor de muncă

de către lucrători.

Obiectivul principal al hotărârii este de a aplica măsurile concrete minimale vizând

promovarea securităţii şi sănătăţii în muncă pentru utilizarea echipamentelor de muncă.

Hotărârea fixează obligaţiile angajatorilor privind alegerea echipamentelor de muncă în

funcţie de lucrările de efectuat şi de riscurile la care vor fi supuşi lucrătorii. Ea stabileşte de

asemenea, regulile de informare şi formare adecvate în beneficiul lucrătorilor puşi să monteze şi să

utilizeze echipament de muncă.

Hotărârea fixează principiile de verificare iniţiale şi periodice a echipamentului în funcţie

de criteriile de periculozitate şi de condiţiile de punere în funcţiune a echipamentelor.

Pentru amenajarea posturilor de muncă şi aplicarea prescripţiilor minimale de securitate

trebuie luate în considerare şi aplicate principiile ergonomice.

Reprezentanţii lucrătorilor trebuie să fie consultaţi şi asociaţi în ansamblul demersurilor care

se referă la aplicarea prescripţiilor din hotărâre.

Angajatorii sunt obligaţi să aleagă echipamentele de muncă în funcţie de caracteristicile

specifice ale muncii şi de riscurile pentru lucrători cu scopul eliminării sau pentru minimalizarea

riscurilor.

Echipamentele puse pentru prima dată la dispoziţia lucrătorilor după aplicarea prezentei

hotărâri trebuie să satisfacă prescripţiile minimale prevăzute în anexe.

Utilizarea, repararea sau mentenanţa echipamentelor de muncă la riscuri specifice sunt

rezervate lucrătorilor abilitaţi special.

Angajatorul trebuie să furnizeze lucrătorilor informaţiile adecvate, notificări asupra

echipamentelor de muncă, conţinând minimum de indicaţii asupra securităţii şi sănătăţii.

Trebuie de asemenea să se acorde o formare adecvată lucrătorilor însărcinaţi cu utilizarea

echipamentelor privind riscurile în utilizare.

Trebuie vegheat ca echipamentele de muncă a căror securitate depinde de cerinţele de

instalare să fie supuse unei verificări iniţiale şi unei verificări după fiecare montare. Echipamentul

de muncă trebuie să facă obiectul verificărilor periodice şi unor verificări excepţionale de fiecare

dată când pot avea loc evenimente susceptibile să producă daune.

Postul de muncă şi poziţia lucrătorilor în timpul utilizării echipamentului de muncă precum

şi principiile ergonomice trebuie să fie luate în considerare de către angajator în timpul aplicării

prescripţiilor minime de securitate.


35

Lucrătorii trebuie să fie atenţi la riscurile care se află în mediul imediat de muncă.


expunerea lucrătorilor la riscurile generate de vibraţii

Hotărârea se aplica activităţilor în exercitarea cărora lucrătorii sunt sau este posibil să fie

expuşi la riscuri generate de vibraţii mecanice.

Angajatorul trebuie să evalueze şi dacă este necesar, să măsoare nivelurile de vibraţii

mecanice la care sunt expuşi lucrătorii, utilizând aparatură specifică şi metodologie

corespunzătoare.

Evaluarea şi măsurarea se planifica şi se efectuează de servicii competente la intervale

corespunzătoare.

La evaluarea riscurilor angajatorul trebuie să acorde o atenţie deosebita următoarelor

elemente :

nivelul, tipul şi durata expunerii, inclusiv orice expunere la vibraţii intermitente sau la şocuri

repetate

valorile limită ale expunerii şi valorile de expunere de la care se declanşează acţiunea ;

orice efecte indirecte asupra securităţii lucrătorilor, care rezultă din interacţiunile dintre

vibraţiile mecanice şi locul de muncă sau alte echipamente de lucru.

orice efecte indirecte asupra securităţii lucrătorilor, care rezultă din interacţiunile dintre

vibraţiile mecanice şi locul de muncă sau alte echipamente de lucru ;

informaţiile furnizate de producătorii de echipamente de muncă, potrivit legislaţiei în

vigoare ;

existenţa echipamentelor similare, proiectate astfel încât să reducă nivelurile de expunere la

vibraţiile mecanice ;

prelungirea expunerii la vibraţii transmise întregului corp în afara programului de lucru

normat, sub responsabilitatea angajatorului ;

condiţiile de muncă specifice cum ar fi temperaturile scăzute ;

informaţiile corespunzătoare obţinute din supravegherea sănătăţii.

Riscurile care decurg din expunerea la vibraţiile mecanice trebuie să fie eliminate la sursă

sau reduse la minimum.

Atunci când valorile de expunere la care se declanşează acţiunea sunt depăşite, angajatorul

trebuie să instituie şi să pună în aplicare un program de măsuri tehnice şi organizatorice menite să

reducă la minimum expunerea la vibraţii mecanice şi riscurile legate de aceasta, ţinând cont de :

a) alte metode de lucru care implică o expunere mai scăzuta la vibraţii mecanice ;

b) alegerea echipamentelor de muncă adecvate ;

c) furnizarea de echipamente auxiliare care reduc riscul leziunilor provocate de vibraţii ;

d) programe de întreţinere pentru echipamentele de muncă locul de muncă şi sistemele de la

locul de muncă

e) proiectarea şi amplasarea locurilor de muncă şi a posturilor de muncă ;

f) informarea şi formarea adecvată a lucrătorilor în vederea utilizării corecte şi sigure a

echipamentelor de muncă, pentru a le reduce la minimum expunerea la vibraţiile mecanice ;

g) limitarea duratei şi intensităţii expunerii ;

h) programe de lucru cu perioade de odihnă adecvate ;

i) furnizarea de îmbrăcăminte pentru protejarea împotriva frigului şi a umezelii a lucrătorilor

expuşi.

Angajatorul trebuie să asigure ca lucrătorii expuşi riscurilor generate de vibraţii mecanice la

locul de muncă şi reprezentaţii acestora, primesc informaţii cu privire la rezultatul evaluării

riscurilor, precum şi o formare corespunzătoare.

Informarea şi formarea trebuie să se refere în special la :

- măsurile luate pentru eliminarea sau reducerea la minimum a riscurilor datorate vibraţiilor

mecanice ;

- valorile limită ale expunerii şi valorile de expunere de la care se declanşează acţiunea;


36

- rezultatele evaluărilor şi ale măsurărilor vibraţiilor mecanice;

- leziunile care ar putea fi produse de echipamentele de lucru utilizate;

- cum şi de ce trebuie detectate şi raportate semnele de leziune;

- condiţiile în care lucrătorii au dreptul la supravegherea sănătăţii ;

- practici de lucru sigure pentru minimizarea expunerii la vibraţii mecanice.

Trebuie să se asigure o supraveghere medicală corespunzătoare atunci când :

a) expunerea lucrătorilor la vibraţii este de aşa natură încât poate fi stabilită între aceasta

expunere şi o boala identificabilă efecte dăunătoare asupra sănătăţii ;

b) este probabil ca afecţiunea sau efectele să apară în condiţiile de lucru specifice ale unui

anumit lucrător ;

c) există tehnici testate pentru detectarea afecţiunii sau a efectelor dăunătoare asupra sănătăţii.

Fiecare lucrător supus supravegherii sănătăţii trebuie să aibă un dosar medical individual

care se păstrează într-o formă adecvată pentru consultare ulterioară, ţinând seama de obligaţia

păstrării secretului medical.

Lucrătorul are acces la cerere la propriul dosar iar dacă suferă de o boala sau se constată

efecte negative asupra sănătăţii, medicul sau medicul de medicina a muncii îl informează şi îi dă

sfaturi despre supravegherea sănătăţii, la care trebuie să se supună după încheierea perioadei de

expunere.

2.3.12. H.G. nr.1092/2006 privind protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de

expunerea la agenţi biologici în muncă

Această hotărâre transpune prevederile Directivei 2000/54/CE privind protecţia lucrătorilor

împotriva riscurilor legate de expunerea la agenţi biologici în muncă şi are ca scop protecţia

lucrătorilor împotriva riscurilor pentru sănătatea şi securitatea lor, rezultate sau care pot să rezulte

din expunerea la agenţi biologici în cursul activităţii, precum şi prevenirea acestor riscuri. Ea se

aplică în toate activităţile în care există riscul ca lucrătorii să poată fi expuşi agenţilor biologici.

Agenţii biologici sunt microorganisme inclusiv microorganismele modificate genetic,

culturile celulare şi endoparaziţii umani, care sunt susceptibile să provoace infecţie, alergie sau

intoxicaţie.

Microorganismul este o entitate microbiologica celulară sau nu, capabilă de a se reproduce

sau transfera pe un material genetic. O cultură celulară este rezultatul creşterii în vitro a celulelor

izolate din organisme multicelulare.

Clasificarea agenţilor biologici se face în patru grupe de risc, în funcţie de gravitatea

riscului de infecţie pe care îl prezintă.

Grupa 1 – agenţi biologici care nu sunt susceptibili să provoace o boala la om;

Grupa 2 - agenţi biologici care pot provoca o boala omului şi constituie un pericol pentru

lucrători; propagarea lor în colectivitate este imposibilă; există, în general, o profilaxie sau un

tratament eficace.

Grupa 3 – agenţi biologici care pot provoca îmbolnăviri grave la om şi constituie un pericol

serios pentru lucrători; ei pot prezenta un risc de propagare în colectivitate, dar există în general o

profilaxie sau un tratament eficace.

Grupa 4 – agenţi biologici care pot provoca boli grave omului şi constituie un pericol serios

pentru lucrători; ei pot să prezinte un risc ridicat de propagare în colectivitate şi nu există în general

o profilaxie sau un tratament eficace.

Angajatorul este obligat să determine natura, nivelul şi durata expunerii pentru orice

activitate susceptibilă să prezinte un risc de expunere la agenţi biologici, pentru a se putea evalua

orice risc pentru sănătatea şi securitatea lucrătorilor şi pentru a se putea stabili măsurile ce trebuie

luate.

Angajatorul trebuie să reînnoiască periodic evaluarea riscurilor şi la orice modificare a

condiţiilor de muncă.

Evaluarea riscurilor profesionale se efectuează mai des pe baza:

a. clasificării agenţilor biologici care constituie sau pot constitui un pericol pentru sănătate ;


37

b. recomandărilor emise de inspectorii de muncă sau cei sanitari ;

c. informaţiilor asupra bolilor ce pot fi contractate datorită unei activităţi profesionale a

lucrătorilor ;

d. efectelor alergice şi toxicogene ce pot să rezulte ca urmare a activităţi lucrătorilor ;

e. faptului ca un lucrător suferă de o boala legată direct de munca sa.

Angajatorul trebuie să evite utilizarea unui agent biologic periculos, înlocuindu-l printr-un

agent biologic care, în funcţie de condiţiile de utilizare şi de stadiul actual al cunoştinţelor, nu este

periculos sau este mai puţin periculos pentru sănătatea lucrătorilor.

Dacă evaluarea relevă existenţa unui risc pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor,

angajatorul trebuie să ia măsurile necesare pentru ca expunerea lucrătorilor să fie evitată. Dacă acest

lucru nu este tehnic posibil atunci angajatorul trebuie să reducă riscul de expunere profesională la

un nivel suficient de scăzut pentru protejarea sănătăţii lucrătorului prin aplicarea următoarelor

măsuri :

limitarea, la un nivel cât mai scăzut posibil a numărului de lucrători expuşi sau care pot fi

expuşi ;

conceperea proceselor de muncă şi a măsurilor de control tehnic, astfel încât să se evite sau

să se reducă la minimum diseminarea agenţilor biologici la locul de muncă ;

măsuri de protecţie colectivă şi/sau măsuri de protecţie individuală, atunci când expunerea

nu poate fi evitată prin alte mijloace ;

măsuri de igienă adecvate obiectivului de prevenire sau reducere a transferului ori

diseminării accidentale a unui agent biologic în afara locului de muncă ;

utilizarea panourilor care semnalizează pericolul biologic ;

elaborarea unor planuri care să fie puse în aplicare în caz de accidente ce implica prezenţa

agenţilor biologici;

dacă este necesar şi tehnic posibil, detectarea în afara izolării fizice primare a prezentei

agenţilor biologici utilizaţi în procesul de muncă;

utilizarea de mijloace ce permit colectarea, depozitarea şi eliminarea deşeurilor în deplina

securitate de către lucrători, dacă este cazul, după tratarea acestora, inclusiv utilizarea unor

recipiente sigure, uşor identificabile;

măsuri care să permită manipularea şi transportul fără risc a agenţilor biologici la locul de

muncă.

Angajatorii trebuie să pună la dispoziţia autorităţilor competente la cererea acestora

informaţiile corespunzătoare privind :

- rezultatele evaluării ;

- activităţile în care lucrătorii au fost sau pot fi expuşi la agenţi biologici ;

- numărul de lucrători expuşi ;

- numele şi competenţa persoanei responsabile cu sănătatea şi securitatea la locul de muncă ;

- măsurile de protecţie şi de prevenire luate, inclusiv procedeele şi metodele de lucru ;

- un plan de urgenţă pentru protecţia lucrătorilor împotriva expunerii la un agent biologic din

grupa 3 sau 4 în cazul defectării izolării fizice.

Angajatorul trebuie să informeze imediat autorităţile de sănătate publică şi medicul de

medicina muncii despre orice accident sau incident care ar putea să provoace diseminarea unui

agent biologic care ar putea provoca lucrătorilor o infecţie sau o boala gravă.

Angajatorul trebuie să ia cinci tipuri de măsuri care vizează igiena şi protecţia

individuală fără a antrena costuri pentru lucrători, după cum urmează:

a. să interzică să se mănânce şi să se bea în zona de risc ;

b. să furnizeze îmbrăcăminte de protecţie ;

c. să asigure lucrătorilor spaţii dotate cu instalaţii igienico-sanitare adecvate, care pot

include soluţii/picături pentru ochi şi/sau substanţe antiseptice pentru piele ;

d. să aibă în vedere ca echipamentul individual de protecţie să fie :

- aşezat corect într-un loc stabilit separat de celelalte haine;

- verificat şi curăţat, dacă este posibil înainte, şi, în orice caz, după fiecare utilizare;


38

- reparat sau schimbat înaintea unei noi utilizări, în cazul în care prezintă defecţiuni;

e. să stabilească proceduri privind prelevarea, manipularea şi tratarea eşantioanelor de

origine umană sau animală.

Orice îmbrăcăminte care poate fi contaminată de agenţi biologici trebuie să fie dezinfectată,

curăţată sau la nevoie distrusă.

Angajatorul trebuie să ia măsuri corespunzătoare pentru ca lucrătorii şi reprezentanţii lor să

primească o formare adecvată sub forma de informaţie şi instrucţiuni referitoare la eventualele

riscuri pentru sănătate şi la precauţiile de luat şi prescripţiile privind igiena, utilizarea EIP, măsuri

de luat în caz de incidente.

Angajatorul trebuie să asigure la locul de muncă instrucţiuni de securitate scrise şi după caz

afişe, privind procedura de urmat în caz de :

- accident sau incident grav datorat manipulării unui agent biologic ;

- manipularea unui agent biologic de grupa 4 .

Angajatorul trebuie să asigure consultarea şi participarea lucrătorilor şi a reprezentanţilor lor

la rezolvarea tuturor problemelor legate de securitatea şi sănătatea în muncă în cazul expunerii la

agenţi biologici.

Angajatorul trebuie să aibă lista lucrătorilor expuşi la agenţi biologici din grupele 3 şi 4

care indică activitatea efectuată şi, atunci când este posibil, agentul biologic la care lucrătorii au fost

expuşi şi, după caz, datele referitoare la expuneri, la accidente şi incidente.

Normele prevăd termenele de păstrare a listelor în funcţie de grupa de agenţi biologici şi de

consecinţele expunerii.

Medicul de medicina muncii, inspectorul de muncă, precum şi orice persoană responsabilă

cu securitatea şi sănătatea în muncă trebuie să aibă acces la listă.

Normele impun supravegherea medicală a lucrătorilor înainte de expunere profesională

şi, în continuare, periodic.

Datele rezultate din supravegherea medicală sunt ţinute în dosare medicale individuale, care

se păstrează de către serviciile de medicina a muncii cel puţin 10 ani după încetarea expunerii sau

chiar până la 40 de ani de la ultima expunere în cazul expunerilor susceptibile să antreneze infecţii.

Medicul de medicina muncii trebuie :

- să propună măsuri de protecţie sau de prevenire utile individual pentru fiecare lucrător;

- să dea informaţii şi sfaturi medicale lucrătorilor privind supravegherea medicală la care ei

vor fi supuşi după ce a încetat expunerea.

Lucrătorii trebuie să aibă acces la rezultatele supravegherii medicale care ii privesc

personal.

Toate îmbolnăvirile sau decesele survenite trebuie notificate autorităţilor competente.

Măsurile care trebuie luate în serviciile medicale şi veterinare altele decât laboratoarele de

diagnostic cuprind:

a. specificarea procedeelor corespunzătoare de decontaminare şi de dezinfecţie;

b. punerea în practică a procedeelor care permit manipularea şi eliminarea fără riscuri a

deşeurilor contaminate.

În serviciile de izolare sau în secţiile de carantină unde se găsesc pacienţi umani ori animale

care sunt sau ar putea fi contaminaţi cu agenţi biologici din grupele 3 şi 4 angajatorul trebuie să ia

măsuri de izolare.

2.3.13. H.G. nr.1093/2006 privind stabilirea cerinţelor minime de securitate şi sănătate pentru

protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenţi cancerigeni sau

mutageni la locul de muncă

Hotărârea transpune prevederile Directivei 2004/37/CE privind protecţia lucrătorilor

împotriva riscurilor legate de expunerea la agenţi cancerigeni sau mutageni la locul de muncă şi are

ca scop protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor pentru sănătatea şi securitatea lor, inclusiv

prevenirea unor astfel de riscuri, care apar sau este posibil să apară prin expunerea la agenţi

cancerigeni sau mutageni la locul de muncă.


39

Agentul cancerigen este:

a. o substanţă care corespunde criteriilor de clasificare 1 sau 2 de agenţi cancerigeni conform

anexei 1 la Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului

nr.200/2000;

b. un preparat compus din una sau mai multe substanţe prevăzute la lit. a) atunci când

concentraţia uneia sau a mai multor astfel de substanţe, corespunde cerinţelor impuse de

Anexa 2 a Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr.200/2000;

c. o substanţă, un preparat sau un procedeu, prevăzute în Anexa 1, precum şi o substanţă sau

un preparat care este degajat printr-un procedeu prevăzut în aceasta anexă.

Hotărârea defineşte de asemenea agenţii mutageni.

Valoarea limită – limita mediei ponderate în timp a concentraţiei agentului cancerigen sau

mutagen în aer în zona de respiraţie a lucrătorului, pe o perioada de referinţă.

În cazul oricărei activităţi susceptibile să prezinte pentru lucrători un risc de expunere la

agenţi cancerigeni sau mutageni, angajatorul este obligat să determine natura, gradul şi durata

de expunere a lucrătorilor, pentru a face posibila evaluarea oricărui risc pentru sănătatea şi

securitatea lor, precum şi stabilirea măsurilor care trebuie luate.

Angajatorul are obligaţia de a evalua periodic riscurile şi la orice modificare a condiţiilor de

muncă şi trebuie să ţină cont la evaluare de toate căile de pătrundere a agentului cancerigen sau

mutagen în organism şi să acorde atenţie specială lucrătorilor cu sensibilitate cunoscută.

De asemenea, angajatorii au următoarele obligaţii:

Reducerea utilizării şi înlocuirea agenţilor cancerigeni sau mutageni la locul de muncă

Angajatorul trebuie să reducă utilizarea unui agent cancerigen sau mutagen la locul de

muncă dacă este posibil din punct de vedere tehnic în special prin înlocuirea sa cu o substanţă,

preparat sau procedeu care, în condiţii de utilizare nu este periculos sau este mai puţin periculos.

Prevenirea şi reducerea expunerii la agenţi cancerigeni sau mutageni la locul de muncă

În situaţia în care s-a depăşit valoarea limită a agentului cancerigen sau mutagen expunerile

nu trebuie să se realizeze.

Obligaţiile angajatorului pentru a garanta sănătatea şi securitatea lucrătorilor sunt:

Reducerea utilizării unui agent cancerigen sau substituirea cu un altul care nu este

periculos sau este mai puţin periculos;

Evitarea sau reducerea expunerii

Trebuie să se producă agent cancerigen în spaţiu închis. Dacă acest lucru nu este posibil din

punct de vedere tehnic, trebuie ca nivelul de expunere să fie cât mai redus posibil. În toate

cazurile de utilizare a unui agent cancerigen, angajatorul trebuie să ia următoarele măsuri:

- să limiteze numărul de lucrători expuşi;

- să evite (să minimizeze) degajarea agentului cancerigen la locul de muncă;

- să evacueze agentul cancerigen la sursă (aspirare locala şi ventilaţie generala);

- să utilizeze metode de măsurare corespunzătoare (pentru detectarea precoce a poluării);

- să aplice metode şi proceduri de lucru corespunzătoare;

- să acorde prioritate măsurilor de protecţie colectivă (dacă este imposibil individuală);

- să pună în aplicare măsuri de igienă (curăţarea locurilor);

- să informeze lucrătorii;

- să delimiteze zonele de risc şi să utilizeze semnale adecvate de securitate (interdicţia de

fumat);

- să pună în aplicare planuri de urgenţă (pentru caz de accident);

- să asigure mijloace de depozitare şi de transport fără risc (etichetarea obligatorie a

recipienţilor care trebuie să fie ermetici);

- să asigure mijloace care să permită colectarea, depozitarea şi evacuarea în siguranţa a

deşeurilor de către lucrători.

Informarea autorităţilor competente


40

Angajatorul trebuie să pună la dispoziţia autorităţilor competente la cerere informaţiile

legate de motivele pentru care se utilizează agenţii cancerigeni sau mutageni;

- activităţile desfăşurate şi procedeele industriale folosite;

- cantităţile fabricate sau utilizate de substanţe ori preparate care conţin agenţi cancerigeni sau

mutageni;

- numărul lucrătorilor expuşi;

- măsurile de prevenire luate;

- tipul echipamentului de protecţie utilizat;

- natura şi gradul expunerii;

- cazurile de înlocuire a agenţilor cancerigeni sau mutageni;

Expunerea imprevizibilă şi cea previzibilă. Accesul în zonele de risc

În cazul producerii unor evenimente imprevizibile sau a accidentelor care ar putea antrena o

expunere anormala a lucrătorilor, angajatorul trebuie să îi informeze pe aceştia.

Până la normalizarea situaţiei şi eliminarea cauzelor expunerii anormale, angajatorul trebuie

să ia următoarele măsuri:

a. să dispună ca în zona afectata să lucreze numai lucrători care sunt indispensabili;

b. să doteze lucrătorii implicaţi cu echipament individual de protecţie;

c. să nu permită ca lucrătorii neprotejaţi să lucreze în zona afectată.

Măsuri de igienă şi de protecţie individuală

Angajatorul este obligat ca pentru orice activitate în care există risc de contaminare cu

agenţi cancerigeni sau mutageni să ia măsuri pentru a se asigura că:

a. lucrătorii nu mănâncă, nu beau şi nu fumează în zonele cu risc;

b. lucrătorii sunt dotaţi cu echipament individual de protecţie;

c. sunt prevăzute locuri special amenajate pentru depozitarea separată a

echipamentului individual de protecţie faţă de îmbrăcămintea de stradă;

d. lucrătorii au la dispoziţie grupuri sanitare şi duşuri;

e. echipamentul individual de protecţie este depozitat corect este verificat şi

curăţat înainte şi după fiecare utilizare;

f. echipamentul individual de protecţie cu deficiente este reparat sau înlocuit

înainte de următoarea utilizare.

Informarea şi formarea lucrătorilor

Informarea şi formarea lucrătorilor trebuie să fie suficientă şi adecvată, bazată pe toate

cunoştinţele disponibile privind:

- riscurile potenţiale pentru sănătate;

- măsurile care trebuie luate pentru prevenirea expunerilor;

- cerinţele de igienă;

- purtarea şi utilizarea echipamentului individual de protecţie;

- măsurile de luat în caz de incidente.

Angajatorul trebuie să vegheze ca recipienţii, ambalajele, instalaţiile să fie etichetate clar şi

lizibil şi să exprime semnele de avertizare cât mai vizibil.

Este necesar să se permită lucrătorilor să verifice dacă dispoziţiile hotărârii sunt bine

aplicate

Consultarea şi participarea lucrătorilor

Angajatorul trebuie să asigure consultarea şi participarea lucrătorilor şi reprezentanţilor lor

la procesul de stabilire a măsurilor privind protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de

expunerea la acţiunea agenţilor cancerigeni şi mutageni.

Supravegherea medicală

Fiecare lucrător care desfăşoară activităţi cu risc pentru securitate şi sănătate trebuie să fie

supus unei supravegheri medicale înainte de expunere şi la intervale de timp regulate.

În baza supravegherii medicale se întocmeşte un dosar medical şi medicul de medicina

muncii propune măsuri individuale de protecţie sau de prevenire de luat în cazul fiecărui lucrător.


41

Toate cazurile de cancer identificate ca rezultat al expunerii la un agent cancerigen în timpul

muncii trebuie să fie notificate autorităţii responsabile.

Lista lucrătorilor expuşi şi dosarul medical sunt păstrate pentru 40 de ani de la sfârşitul

expunerii.

2.3.14. H.G. nr.1028/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate în muncă

referitoare la utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare

Această hotărâre transpune în legislaţia română prevederile Directivei 1990/270/CEE

privind cerinţele minime de securitate şi sănătate în muncă referitoare la utilizarea echipamentelor

cu ecran de vizualizare.

Această reglementare defineşte următorii termeni:

- Echipament cu ecran de vizualizare – echipament de vizualizare grafic sau alfa-numeric,

indiferent de procedeul de afişare folosit.

- Post de lucru – ansamblu care cuprinde un echipament cu ecran de vizualizare prevăzut cu

tastatură, accesorii operaţionale, periferice, inclusiv unitatea de dischetă sau unitate optică,

telefon, modem , imprimantă, suport pentru documente, scaun, masă sau suprafaţă de lucru,

precum şi mediul de muncă înconjurător.

- Lucrător – orice persoană angajată conform prevederilor art.5 lit. a) din Legea nr.319/2006,

care foloseşte în mod obişnuit un echipament cu ecran de vizualizare, pe o durată

semnificativă a timpului normal de lucru.

Obligaţiile angajatorilor:

angajatorii au obligaţia de a evalua condiţiile de securitate şi sănătate în special în ce

priveşte riscurile pentru vedere, probleme fizice şi solicitare mentală;

angajatorii trebuie să ia măsuri pentru remedierea riscurilor constatate;

angajatorii trebuie să ia măsuri corespunzătoare pentru ca posturile de lucru să îndeplinească

cerinţele minime de securitate prevăzute în anexa la hotărâre;

angajatorii trebuie să planifice sarcinile lucrătorilor astfel încât folosirea zilnică a ecranului

de vizualizare să fie întreruptă periodic prin pauze sau schimbări de activitate care să reducă

suprasolicitarea.

Lucrătorii trebuie să beneficieze de un examen corespunzător al ochilor şi al vederii,

efectuat de o persoană care are competenţa necesară:

- înainte de începerea activităţii la ecranul de vizualizare;

- ulterior, la intervale regulate;

- ori de câte ori apar tulburări de vedere cauzate de activitate.

2.3.15. H.G. nr.1218/2006 privind stabilirea cerinţelor minime de securitate şi sănătate în

muncă pentru asigurarea protecţiei lucrătorilor împotriva riscurilor legate de prezenţa

agenţilor chimici la locul de muncă

Hotărârea transpune în legislaţia română prevederile Directivei 98/24/CE, Directivei

91/322/CEE, Directivei 2000/39/CE şi Directivei 2006/15/CE şi stabileşte cerinţele minime pentru

protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor pentru securitatea şi sănătatea lor, care provin sau pot

proveni din efectele agenţilor chimici prezenţi la locul de muncă ori ca rezultat al oricărei activităţi

profesionale care implică agenţi chimici.

De asemenea, sunt definiţi termenii următori: agent chimic; agent chimic periculos;

activităţi care implică agenţi chimici; valoarea limită biologica; supravegherea sănătăţii; pericol;

risc.

Pe lângă riscurile prevăzute în art. 7 alin. (1) – (3) din Legea nr.319/2006, angajatorii trebuie

să ia măsuri vizând şi următoarele:

- să se asigure ca riscul pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor în procesul de muncă, indus

de un agent chimic periculos, este eliminat sau redus la minimum, ţinând cont de valorile

limită de expunere profesională şi de valorile limită admise;


42

- atunci când constată prezenţa agenţilor chimici periculoşi la locul de muncă, angajatorul

trebuie să evalueze orice risc referitor la securitatea şi sănătatea lucrătorilor care decurge din

prezenţa agenţilor, luând în considerare:

proprietăţile lor periculoase;

informaţiile puse la dispoziţie de furnizori cum ar fi fişele de securitate ;

nivelul, tipul şi durata expunerii;

condiţiile în care se desfăşoară lucrul în prezenţa unor altfel de agenţi, inclusiv

cantităţile acestora;

valorile limită de expunere profesională sau valorile limită biologice naţionale ;

efectul măsurilor preventive luate sau care urmează să fie luate;

concluziile care rezultă în urma supravegherii stării de sănătate a lucrătorilor.

Măsurile prin care angajatorul elimină sau reduce la minimum riscurile datorate

agenţilor chimici periculoşi, potrivit evaluării de risc, menţionate de hotărâre, sunt:

1. proiectarea şi organizarea sistemelor de lucru;

2. dotarea cu echipament corespunzător pentru lucrul cu agenţi chimici, elaborarea şi

implementarea procedurilor de întreţinere, care să asigure securitatea şi sănătatea

lucrătorilor în procesul de muncă;

3. reducerea la minimum a numărului de lucrători expuşi sau care pot fi expuşi;

4. reducerea la minimum a duratei şi intensităţii de expunere;

5. măsuri corespunzătoare de igienă;

6. reducerea cantităţii de agenţi chimici prezenţi la locul de muncă minim necesar pentru tipul

de activitate respectivă;

7. proceduri adecvate de lucru care includ în special reglementări tehnice privind manipularea,

depozitarea şi transportul în condiţii de siguranţă la locul de muncă al agenţilor chimici

periculoşi şi ale deşeurilor care conţin asemenea agenţi chimici.

De asemenea, sunt stabilite măsurile specifice de protecţie şi prevenire după cum

urmează:

- angajatorul recurge la substituirea unui agent chimic periculos, înlocuindu-l cu un agent sau

proces chimic care în condiţiile utilizării, nu este periculos sau este mai puţin periculos

pentru securitate şi sănătate;

- atunci când substituirea nu este posibila, angajatorul ia în ordinea priorităţii următoarele

măsuri:

a) proiectarea unor procese de muncă şi control tehnic adecvate şi utilizarea

echipamentelor şi materialelor potrivite, astfel încât să se evite sau să se reducă la

minim, emiterea de agenţi chimici periculoşi care pot prezenta un risc pentru siguranţa şi

sănătatea lucrătorilor la locul de muncă;

b) aplicarea unor măsuri de protecţie colectivă la sursa riscului, cum ar fi ventilaţia

adecvată şi măsurile potrivite de organizare;

c) aplicarea unor măsuri de protecţie individuală, inclusiv asigurarea echipamentului

individual de protecţie dacă expunerea nu poate fi prevenită cu alte mijloace.

Angajatorul este obligat să efectueze măsurări ale agenţilor chimici care pot prezenta risc

pentru sănătatea lucrătorilor la locul de muncă în mod regulat şi ori de câte ori se produce

expunerea lucrătorilor la agenţi chimici, în special cu privire la valorile limită de expunere

profesională.

Atunci când o valoare limită de expunere profesională stabilită efectiv la nivel naţional a

fost depăşita, angajatorul ia măsuri imediat pentru remedierea situaţiei prin aplicarea de măsuri de

prevenire şi de protecţie.

Măsurile care trebuie luate pot fi măsuri tehnice sau organizatorice potrivite cu natura

operaţiunii inclusiv de depozitare, manipulare şi separare a agenţilor chimici incompatibili.

Ordinea priorităţii măsurilor are ca scop:


43

- să prevină prezenţa la locul de muncă a concentraţiilor periculoase ale substanţelor

inflamabile sau a cantităţilor periculoase de substanţe chimice instabile, când natura muncii

permite acest lucru;

- să se evite prezenţa surselor de aprindere care pot da naştere unor incendii şi explozii sau a

condiţiilor nefavorabile care pot determina ca substanţele chimice instabile ori amestecurile

de substanţe să genereze efecte fizice dăunătoare şi

- să diminueze efectele negative pentru sănătatea şi securitatea lucrătorilor în caz de incendiu

sau explozie din cauza aprinderii substanţelor inflamabile, ori efectele fizice dăunătoare care

decurg din prezenţa substanţelor chimice instabile sau a amestecurilor de substanţe.

Angajatorul stabileşte măsuri sau planuri de acţiune care pot fi aplicate atunci când se

produce un eveniment. Aceste planuri trebuie să includă exerciţii la intervale regulate pentru care se

asigură mijloacele adecvate de prim ajutor.

Atunci când un eveniment se produce, angajatorul ia imediat măsuri pentru reducerea

efectelor evenimentului şi pentru informarea lucrătorilor interesaţi.

Pentru a readuce situaţia la normal angajatorul trebuie:

- să aplice măsurile de remediere a situaţiei;

- să permită să lucreze în zona afectată numai lucrătorilor care sunt indispensabili pentru

efectuarea reparaţiei.

Lucrătorilor care lucrează în zona afectată li se asigură îmbrăcăminte de protecţie potrivita,

echipamente individuale de protecţie şi instalaţiile pe care trebuie să le utilizeze până la revenirea

situaţiei la normal.

Angajatorul asigură disponibilitatea informaţiilor cu privire la măsurile aplicabile în caz de

urgenţă, care implică agenţi chimici periculoşi.

În ceea ce priveşte informarea şi instruirea lucrătorilor, angajatorul trebuie să se asigure ca

lucrătorii sau reprezentanţii lor primesc:

datele referitoare la existenţa oricărui agent periculos la locul de muncă şi informaţii

suplimentare de câte ori au loc schimbări majore la locul de muncă;

informaţii despre agenţi chimici periculoşi la locul de muncă, riscurile pentru securitate şi

sănătate, valorile limită de expunere profesională şi prevederi legale;

instruire şi informare privind precauţiile necesare şi acţiunile ce trebuie întreprinse pentru a

se proteja pe ei inşişi şi pe alţi lucrători la locul de muncă;

acces la orice fişă tehnică de securitate.

În art. 34 al hotărârii se interzice producerea, fabricarea sau utilizarea la locul de muncă a

agenţilor chimici prevăzuţi în Anexa 3 a hotărârii, în condiţiile prevăzute în anexa pentru a preveni

expunerea lucrătorilor la riscurile pentru sănătate pe care le pot prezenta anumiţi agenţi chimici sau

anumite activităţi care implică agenţi chimici.

Sunt permise excepţiile următoare:

- pentru scopul exclusiv al cercetării ştiinţifice şi testării;

- pentru activităţile prin care se elimina agenţii chimici care sunt prezenţi sub forma de

produse secundare sau deşeuri;

- pentru producerea agenţilor chimici pentru a fi folosiţi ca produse intermediare în

condiţii specificate de hotărâre.

Obţinerea derogării obligă angajatorul să prezinte la MMFES următoarele date:

- motivul pentru care solicită derogarea;

- cantităţile de agent chimic ce va fi folosita anual;

- activităţile şi/sau reacţiile sau procesele implicate;

- numărul lucrătorilor care vor fi implicaţi;

- măsurile prevăzute pentru protejarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor implicaţi;

- măsurile tehnice şi organizatorice luate pentru a preveni expunerea lucrătorilor.

Supravegherea stării de sănătate se efectuează atunci când sunt îndeplinite simultan

următoarele condiţii:


44

1. expunerea lucrătorului la agentul chimic periculos este de aşa natură încât se poate

stabili o legătura între o boala identificabilă sau un efect negativ al expunerii asupra

sănătăţii;

2. există posibilitatea ca boala sau efectul să apară în condiţiile specifice de la locul de

muncă al lucrătorului;

3. tehnica de investigare prezintă un risc scăzut pentru lucrători.

În situaţia în care este stabilită o valoare limită biologică tolerabila obligatorie,

supravegherea stării de sănătate este obligatorie dacă se desfăşoară o activitate cu respectivul agent

chimic periculos.

Hotărârea interzice utilizarea unor agenţi chimici, respectiv a carbonatului bazic de plumb

(ceruza), sulfatului de plumb, oxidului de plumb, cu excepţia unor activităţi menţionate.

Dosarele medicale cu privire la starea de sănătate a lucrătorilor supravegheaţi trebuie să

conţină un rezumat al rezultatelor supravegherii stării de sănătate şi al tuturor datelor reprezentative

obţinute prin monitorizarea expunerii persoanei respective la agentul chimic periculos. Lucrătorii au

acces la dosarele lor medicale.

Atunci când în urma supravegherii medicale se releva faptul ca un lucrător suferă de o boală

sau o afecţiune legată de expunerea la un agent chimic periculos la locul de muncă sau dacă o

valoare biologică admisă a fost depăşita, lucrătorul trebuie să fie informat despre acest lucru de

medicul care îi dă informaţiile şi îl consiliază asupra stării sănătăţii sale.

Angajatorul trebuie să revadă evaluarea riscurilor şi măsurile prevăzute pentru suprimarea

sau reducerea acestor riscuri ţinând cont de avizul medicului de medicina muncii.

2.3.16. H.G. nr.1875/2005 privind protecţia sănătăţii şi securităţii lucrătorului faţă de riscurile

datorate expunerii la azbest

Hotărârea transpune prevederile Directivei 87/477/CEE împreuna cu toate modificările sale

privind protecţia securităţii şi sănătăţii lucrătorului faţă de riscurile datorate expunerii la azbest.

Aceasta se aplică activităţilor în care lucrătorii sunt expuşi sau sunt susceptibili de a fi expuşi la

pulberea degajata din azbest sau din materiale cu conţinut de azbest.

Azbestul defineşte următorii silicaţi fibroşi: actinolit, grunerit (amosit), antofilit, crizotil,

crocidolit.

Angajatori sunt obligaţi de a lua măsuri pentru ca nici un lucrător să nu fie expus la o

concentraţie de azbest în suspensie în aer mai mare de 0,1 fibre/cmc, măsurată în raport cu o medie

ponderată în timp pe o perioada de 8 ore.

Hotărârea interzice activităţile care expun lucrătorii la fibre de azbest, în timpul:

a) extracţiei azbestului;

b) fabricării şi prelucrării produselor din azbest ;

c) fabricării şi prelucrării produselor cu conţinut de azbest adăugat deliberat ;

d) prelucrarea azbestului şi activităţile care implică utilizarea unor materiale izolante sau

fonoizolante de joasă densitate cu conţinut de azbest.

Angajatorul este obligat să dispună efectuarea evaluării riscului de expunere la azbest pentru

a determina natura expunerii şi gradul de expunere.

Înaintea începerii lucrărilor, angajatorul trebuie să transmită la ITM o notificare care

conţine:

1. descrierea amplasamentului şantierului;

2. descrierea tipului şi cantităţilor de azbest utilizate sau manipulate;

3. descrierea activităţilor şi a procedeelor aplicate;

4. numărul de lucrători implicaţi;

5. data de începere şi durata activităţii;

6. descrierea măsurilor luate pentru a se limită expunerea lucrătorilor la azbest;

Măsurile care trebuie luate pentru reducerea expunerii lucrătorilor prevăzute de hotărâre

sunt:


45

– numărul lucrătorilor expuşi sau care pot fi expuşi la pulberea de azbest trebuie să fie cât

mai mic posibil ;

– procesele de muncă trebuie concepute încât să nu producă pulbere de azbest, sau dacă

tehnic acest lucru nu este posibil, să nu se producă degajare de azbest în aer ;

– toate construcţiile şi echipamentele implicate în tratarea azbestului trebuie să poată fi

curăţate şi întreţinute cu regularitate şi eficacitate ;

– deşeurile trebuie colectate şi îndepărtate de la locul de muncă în cel mai scurt timp posibil,

în ambalaje etanşe adecvate, prevăzute cu etichete care să indice ca acestea conţin azbest.

Hotărârea stabileşte obligaţia efectuării cu regularitate a măsurătorilor concentraţiei de fibre

de azbest în aer la locul de muncă, condiţiile în care se fac măsurătorile şi metoda recomandată.

La depăşirea valorii limită de conţinut de fibră de azbest în aer (0,1 fibre/cmc), angajatorul

trebuie să ia măsuri adecvate pentru remedierea situaţiei, fiind interzisă continuarea lucrului în zona

afectata.

Înainte de începerea lucrărilor de demolare dacă există cea mai mica îndoiala privind

prezenţa azbestului intr-un material sau într-o construcţie, angajatorul trebuie să respecte

prevederile prezentei hotărâri.

Angajatorul trebuie să stabilească un plan de lucru înaintea începerii lucrărilor de demolare

ori de îndepărtare a azbestului sau a materialelor cu conţinut de azbest din clădiri, structuri, aparate,

instalaţii şi vapoare.

Planul trebuie să prevadă măsuri pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul

de muncă:

- eliminarea azbestului sau a materialelor cu conţinut de azbest înainte de aplicarea tehnicilor

de demolare

- asigurarea, dacă este necesar, a echipamentului individual de protecţie

- verificarea absenţei riscurilor datorate expunerii la azbest la locul de muncă.

Planul de lucru trebuie să cuprindă informaţii privind:

a) natura şi durata probabilă a lucrărilor;

b) locul unde se efectuează lucrările ;

c) metode aplicate atunci când lucrările presupun manipularea azbestului;

d) caracteristicile echipamentelor utilizate pentru protecţia şi decontaminarea celor care

efectuează lucrările;

e) metodele aplicate pentru protecţia altor persoane prezente la locul unde se efectuează

lucrările sau în apropierea acestora.

Planul de lucru se transmite la ITM la solicitarea acestuia, înainte de începerea lucrărilor.

Angajatorii au obligaţia să asigure o instruire adecvată pentru toţi lucrătorii care sunt sau pot

fi expuşi la pulberi care conţin azbest.

Instruirea trebuie să conţină:

- proprietăţile azbestului şi efectele lui asupra sănătăţii, inclusiv efectul sinergic al fumatului;

- tipurile de produse şi materiale care pot conţine azbest;

- operaţiile care pot conduce la expunerea la azbest şi importanţa controalelor preventive

pentru reducerea la minim a expunerii;

- practicile profesionale sigure, controalele şi echipamentele de protecţie;

- rolul adecvat, alegerea, selectarea, limitările şi utilizarea echipamentelor de respiraţie;

- procedurile de urgenţă;

- procedurile de decontaminare;

- eliminarea deşeurilor;

- cerinţele privind supravegherea medicală.

Hotărârea prevede măsuri referitoare la locurile de muncă unde se desfăşoară activităţile,

respectiv determinarea şi marcarea acestora precum şi la măsuri de protecţie şi la îmbrăcămintea de

lucru.

Angajatorul este obligat să asigure informarea lucrătorilor şi a reprezentanţilor acestora cu

informaţii referitoare la:


46

riscurile pentru sănătate datorate expunerii la pulberea provenită din azbest;

existenţa valorilor limită de expunere reglementate şi necesitatea supravegherii atmosferei;

măsurile de igienă, inclusiv interzicerea fumatului;

măsurile securităţii şi sănătăţii în muncă preventive pentru purtarea echipamentului

individual de protecţie;

măsurile preventive speciale destinate minimizării expunerii la azbest.

Lucrătorii şi reprezentanţii lor trebuie să aibă acces la rezultatele determinărilor conţinutului

de azbest şi cel puţin o dată la fiecare 3 ani pe perioada când are loc expunerea au dreptul la

examenul medical.

Medicul de medicina muncii întocmeşte un dosar medical pentru fiecare lucrător expus şi

recomandă angajatorului măsuri individuale de protecţie.

Medicul de medicina muncii furnizează lucrătorilor vizaţi informaţii şi recomandări cu privire

la starea lor de sănătate. Dosarele şi registrul în care se trec rezultatele evaluării trebuie păstrate cel

puţin 40 de ani de la încetarea expunerii.


47

3.1. Accidentele de muncă

Accidentele de muncă şi bolile profesionale reprezintă rezultatul unor deficienţe ale

sistemului de muncă ale căror cauze trebuie căutate la nivelul componentelor acestuia.

Un sistem reprezintă un ansamblu de elemente interdependente legate între ele într-o

manieră mai mult sau mai puţin coerentă şi articulate în vederea obţinerii unui rezultat. Sistemul de

producţie are ca elemente de bază: executantul; sarcina de muncă; mijloacele materiale şi mediul de

muncă.

Plecând de la aceste componente de bază ale sistemului de producţie se pot evidenţia şi

sistematiza, prin deducţie, factorii de risc, pentru a se stabili măsuri de contracarare a acestora.

În decursul timpului, preocupările cercetătorilor privind geneza accidentelor de muncă şi a

bolilor profesionale au fost numeroase, având ca rezultate propunerea tot atâtor tipuri de abordări şi

modele ale fenomenului accidentogen.

De asemenea, definiţiile accidentelor de muncă şi ale bolilor profesionale au consecinţe

juridice, motiv pentru care au evoluat în decursul istoriei, au fost şi sunt diferite de la ţară la ţară.

În România, potrivit Legii nr. 319/2006, accidentul de muncă este definit ca fiind

“vătămarea violentă a organismului, precum şi intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul

procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, şi care provoacă incapacitate

temporară de muncă de cel puţin trei zile calendaristice, invaliditate sau deces.”

În accepţiunea curentă, termenul de accident reprezintă un eveniment neaşteptat, care apare

brusc, este imprevizibil, întrerupe desfăşurarea normală a unei acţiuni.

Conform definiţiei dată de Legea nr.319/2006, pentru ca un accident să fie de muncă, acesta

trebuie să fie circumscris unui proces de muncă în care prezenţa omului ca executant este

obligatorie, el fiind victima căreia îi este lezată violent şi brusc integritatea biologică, având drept

consecinţă pierderea sau micşorarea capacităţii sale de muncă.

Potrivit articolului 30 alin.(1) al legii, sunt considerate accidente de muncă şi următoarele:

a) accidentul suferit de persoane aflate în vizita în întreprindere/unitate, cu permisiunea

angajatorului;

b) accidentul suferit de persoanele care îndeplinesc sarcini de stat sau de interes public,

inclusiv în cadrul unor activităţi culturale, sportive, în ţară sau în afara graniţelor ţării, în

timpul şi din cauza îndeplinirii acestor sarcini;

c) accidentul survenit în cadrul activităţilor cultural-sportive organizate în timpul şi din cauza

îndeplinirii acestor activităţi;

d) accidentul suferit de orice persoană ca urmare a unei acţiuni întreprinse din proprie iniţiativă

pentru salvarea de vieţi omeneşti;

e) accidentul suferit de orice persoană, ca urmare a unei acţiuni întreprinse din proprie

iniţiativa pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol care ameninţă avutul public şi privat;

f) accidentul cauzat de activităţi care nu au legătură cu procesul muncii, dacă se produce la

sediul persoanei juridice sau la adresa persoanei fizice în calitate de angajator, ori în alt loc

de muncă organizat de aceştia în timpul programului de muncă, şi nu se datorează culpei

exclusive a accidentatului;

CAPITOLUL III

ACCIDENTELE DE MUNCĂ ŞI BOLILE

PROFESIONALE


48

g) accidentul de traseu, dacă deplasarea s-a făcut în timpul şi pe traseul normal de la domiciliul

lucrătorului la locul de muncă organizat de angajator, şi invers;

h) accidentul suferit în timpul deplasării de la sediul persoanei juridice sau de la adresa

persoanei fizice la locul de muncă sau de la un loc de muncă la altul, pentru îndeplinirea

unei sarcini de muncă;

i) accidentul suferit în timpul deplasării de la sediul persoanei juridice sau de la adresa

persoanei fizice la care este încadrata victima, ori de la orice alt loc de muncă organizat de

acestea la o alta persoană juridica sau fizică pentru îndeplinirea sarcinilor de muncă pe

durata normală de deplasare;

j) accidentul suferit înainte sau după încetarea lucrului dacă victima prelua sau preda uneltele

de lucru, locul de muncă, utilajul ori materialele, dacă schimba îmbrăcămintea personală,

echipamentul individual de protecţie sau orice alt echipament pus la dispoziţie de angajator,

dacă se afla în baie ori în spălător sau dacă se deplasa de la locul de muncă la ieşirea din

întreprindere sau unitate, şi invers;

k) accidentul suferit în timpul pauzelor regulamentare dacă acesta a avut loc în locuri

organizate de angajator, precum şi în timpul şi pe traseul normal spre şi de la aceste locuri;

l) accidentul suferit de lucrători ai angajatorilor români sau de la persoane fizice române

delegaţi pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu în afara graniţelor ţării, pe durata şi

traseul prevăzute în documentul de deplasare;

m) accidentul suferit de personalul român care efectuează lucrări şi servicii pe teritoriul altor

ţări, în baza unor contracte, convenţii sau în alte condiţii prevăzute de lege, încheiate de

persoane juridice române cu parteneri străini, în timpul şi din cauza îndeplinirii îndatoririlor

de serviciu;

n) accidentul suferit de cei care urmează cursuri de calificare, recalificare sau perfecţionare a

pregătirii profesionale, în timpul şi din cauza efectuării activităţilor aferente stagiului de

practică;

o) accidentul determinat de fenomene sau calamităţi naturale, cum ar fi : furtuna, viscol,

cutremur, inundaţie, alunecări de teren, trăsnet (electrocutare), dacă victima se afla în timpul

procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu;

p) dispariţia unei persoane în condiţiile unui accident de muncă şi în împrejurări care

îndreptăţesc presupunerea decesului acesteia;

q) accidentul suferit de o persoană aflata în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, ca urmare a

unei agresiuni.

Elementele accidentului de muncă, impuse de definiţia dată prin lege, sunt:

- vătămarea violentă a organismului;

- timpul şi locul producerii accidentului;

- calitatea persoanei accidentate.

Vătămarea violentă a organismului presupune o lezare a integrităţii anatomice sau

diminuarea uneia sau mai multor funcţii fiziologice.

Definiţia dată de lege recunoaşte accidentul de muncă doar pentru cazul afectării

componentei biologice, fără a lua în considerare latura psihică a personalităţii umane. În cazul

accidentului de muncă vătămarea organismului trebuie să fie violentă şi involuntară.

Violenţa presupune acţiunea bruscă, rapidă şi neaşteptată a factorului extern asupra

organismului, victima nemaiputând să ia nici o măsură de evitare din cauza timpului prea scurt.

Acesta este şi motivul pentru care intoxicaţia acută profesională este considerată accident de muncă

şi boală profesională. Important de reţinut este şi caracterul involuntar al vătămării organismului,

orice autovătămare efectuată în mod deliberat (automutilare, sinucidere etc.) nu se consideră

accident de muncă.

Timpul în care se produce accidentul reprezintă un alt element caracteristic al

accidentului de muncă.

Pentru ca accidentul să se încadreze ca accident de muncă, vătămarea trebuie să aibă loc:

- în timpul procesului de muncă;


49

- în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu;

- înainte de începerea sau după încetarea lucrului;

- în timpul pauzelor ce au loc în desfăşurarea procesului de muncă;

- în timpul deplasării de la serviciu la domiciliu şi invers;

- în timpul programului oficial de lucru, pentru activităţi ce nu au legătura cu procesul

muncii, dacă evenimentul s-a produs la un loc de muncă;

- în timpul îndeplinirii practicii profesionale pentru studenţi, elevi şi ucenici sau a vizitelor

cu caracter didactic. Locul în care se produce accidentul

Un accident se clasifică drept accident de muncă dacă se produce la locul de muncă, acesta

fiind, sub aspect juridic, incinta unităţii şi punctele de lucru ale acesteia.

Se consideră accident de muncă şi dacă victima se afla în incinta altei unităţi, fiind în

deplasare sau detaşare sau în îndeplinirea unor sarcini de stat sau de interes public.

Legea consideră ca accidente de muncă şi evenimentele produse pe traseul de deplasare de

la locul de muncă la domiciliu şi invers, într-un interval de timp rezonabil. Unele accidente care se

produc în timpul desfăşurării unor competiţii sportive sau pentru prevenirea ori înlăturarea unui

pericol care ameninţa viaţa unor persoane sau avutul public nu necesită condiţia locului de muncă,

legea făcând precizare expresă la faptul ca acestea sunt accidente de muncă.

Calitatea victimei

Legea nu mai impune ca victima să aibă o relaţie contractuală, dar vătămarea trebuie să se

producă atât prin participarea la procesul de muncă cat şi în condiţiile specificate în articolul 30(1)

al legii.

Prevederile legii privind calitatea victimei se referă la:

- persoane angajate cu contract de muncă, convenţie civilă sau orice altă formă legală;

- persoane aflate în vizită în întreprindere cu permisiunea angajatorului ;

- persoane care îndeplinesc sarcini de stat sau interes public ;

- persoane care intervin din proprie iniţiativă pentru salvarea de vieţi omeneşti sau

înlăturarea unui pericol care ameninţă avutul public şi privat ;

- membri cooperatori;

- elevi, studenţi şi ucenici în timpul efectuării practicii în producţie sau a vizitelor cu

caracter didactic.

Efectele accidentului de muncă asupra victimei pot fi: incapacitate temporară de muncă,

invaliditate, deces.

Incapacitatea temporară de muncă (ITM) reprezintă imposibilitatea temporară a victimei de

a-şi desfăşura activitatea ca urmare a tulburării unei funcţii (pe o perioadă de cel puţin trei zile

calendaristice).

Aprecierea incapacităţii se face de către medic, care atestă acest lucru prin certificatul

medical. Incapacitatea are caracter reversibil, dispărând prin aplicarea unui tratament corespunzător.

În funcţie de gravitate şi durată, accidentele de muncă urmate de incapacitate temporară de

muncă pot fi:

- accidente cu consecinţe mici, când efectele sunt reversibile, durata ITM este de 3-4 zile,

victima necesită tratament medical;

- accidente cu consecinţe medii, când efectele sunt reversibile, durata incapacităţii este de

45-180 zile, iar victima necesită tratament medical şi spitalizare.

Invaliditatea – accidentul cu urmări de invaliditate are drept consecinţe pierderea unui simţ,

a unui organ, încetarea funcţionării acestuia sau o infirmitate permanentă fizică sau psihică, dacă

acestea au dus la pierderea totală sau parţială a capacităţii de muncă. Încadrarea într-un grad de

invaliditate se face de organele medicale în drept, care emit decizia de încadrare temporară sau

permanentă.

Gradele de invaliditate se stabilesc în funcţie de cât de afectată este capacitatea de muncă a

victimei.


50

Atunci când persoana afectată şi-a pierdut total capacitatea de muncă şi nu are posibilitatea

autoservirii se încadrează în gradul I de invaliditate.

Când persoana afectată şi-a pierdut parţial capacitatea de muncă, dar se poate autoservi, se

încadrează în gradul II de invaliditate.

În gradul III de invaliditate se încadrează persoana afectată care şi-a pierdut parţial

capacitatea de muncă, dar îşi poate continua activitatea în acelaşi loc de muncă, însă în condiţiile

unui program redus.

Accidentele de muncă urmate de gradul III de invaliditate se clasifică având consecinţe

mari, cele de gradul II - grave şi cele de gradul I - foarte grave.

Accidentul mortal cauzează decesul imediat sau după un interval de timp, situaţie în care

este necesară confirmarea dată prin actul medico - legal, potrivit căruia decesul este consecinţă a

accidentului.

Accidentele de muncă se clasifică după următoarele criterii:

După numărul persoanelor afectate:

- Individuale, când este afectată o singură persoană;

- Colective, când sunt afectate cel puţin 3 persoane.

După urmările asupra victimei:

- accidente care produc incapacitate temporară de muncă;

- accidente care produc invaliditate;

- accidente mortale.

După natura cauzelor directe care provoacă vătămarea:

- accidente mecanice;

- accidente electrice;

- accidente chimice;

- accidente termice;

- accidente prin iradiere;

- accidente complexe.

După natura leziunilor provocate asupra organismului:

- contuzii, plăgi;

- înţepături;

- fracturi;

- striviri;

- arsuri;

- entorse ;

- amputări;

- leziuni ale organelor interne;

- intoxicaţii acute;

- asfixii;

- electrocutări;

- insolaţii;

- leziuni multiple.

După locul leziunii:

- la cap;

- la trunchi;

- la membrele superioare;

- la membrele inferioare;

- cu localizări multiple;

- cu alte localizări.

După momentul când se resimt efectele:

- cu efect imediat;

- cu efect ulterior.


51

3.2. Bolile profesionale Bolile profesionale sunt afecţiuni ale organismului dobândite ca urmare a executării unei

meserii sau profesii, cauzate de factori nocivi fizici, chimici sau biologici, caracteristici locului de

muncă, precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului în procesul

muncii.

Bolile legate de profesiune sunt boli “multifactoriale” a căror cauzalitate este complexă,

factorii determinanţi fiind de natură profesională.

În cadrul bolilor legate de profesiune sunt:

boli agravate de condiţiile de muncă;

boli ale căror cauze pot fi atât profesionale cât şi neprofesionale.

Această definiţie arată ca bolile profesionale au o relaţie de cauzalitate şi efect cu condiţiile de

muncă.

Pentru ca o afecţiune a organismului să fie calificată ca boală profesională trebuie să fie

îndeplinite unele condiţii:

- să fie urmarea practicării sau exercitării unei meserii sau profesii;

- să fie provocată de factori de risc fizici, chimici, biologici, caracteristici locului de muncă

sau de suprasolicitări;

- acţiunea factorilor de risc asupra organismului să fie de lungă durată.

Procesul patalogic este lent şi de lungă durată şi afectează fie starea generală a organismului,

fie anumite aparate sau organe.

Cercetarea şi stabilirea caracterului profesional al unor boli în raport cu factorii cauzali

revine ca sarcină medicului specialist de medicină a muncii.

Recunoaşterea unei noxe ca factor etiologic al unei boli profesionale este condiţionată de

existenţa unei relaţii cantitative dovedite între doza noxei respective absorbită de organism şi

efectul produs asupra acestuia.

Cel mai adesea, bolile profesionale nu sunt determinate de un singur factor ci de un complex

de factori etiologici în cadrul cărora există un factor principal determinant şi o serie de factori

secundari, favorizanţi, aparţinând condiţiilor de muncă.

Condiţiile de muncă sunt caracterizate de următorii factori generatori de boli profesionale:

1 – factori datoraţi organizării necorespunzătoare a muncii:

- intensitate mare a muncii fizice;

- durata, ritm de muncă necorespunzător predeterminate, muncă repetitivă şi

monotonă, cu supra sau subsolicitare;

- regim de muncă nefiziologic;

- raport necorespunzător între efortul dinamic şi static, poziţii nefiziologice în

timpul muncii.

2 – factori datoraţi mediului de muncă :

- factori fizici: temperatura, umiditatea aerului, viteza curenţilor de aer;

- factori chimici: fizico-chimici, biologici.

3 – factori datoraţi relaţiei om-maşină – ergonomici :

- poziţia corpului în timpul muncii ;

- mărimea efortului static ;

- prezenţa unor elemente caracteristice igienice – zgomot, trepidaţii, iluminat etc .

4 – factori datoraţi relaţiilor profesionale :

- relaţiile cu şefii; cu colegii ;

- satisfacţiile morale şi materiale ale muncii ;

- motivaţia muncii.


52

Când factorii care definesc “condiţiile de muncă” au efect nefavorabil asupra sănătăţii sau

asupra capacităţii de muncă, reprezintă factori etiologici ai unor boli profesionale şi devin “noxe

profesionale”.

Pentru un mare număr de noxe a fost stabilită relaţia doza – efect, impunându-se limite

maxime admise.

Factorii de risc care pot provoca bolile profesionale sunt numeroşi, unii fiind cunoscuţi şi

studiaţi din punct de vedere al acţiunii asupra organismului. Dar, pe măsura dezvoltării de noi

tehnologii apar şi alţi factori de risc.

Practic, numărul bolilor profesionale potenţiale este nelimitat, dar din considerente practice,

legislaţia din diverse ţări limitează în mod convenţional numărul bolilor considerate profesionale.

În prezent, se poate aprecia că există trei sisteme diferite de stabilire a bolilor considerate

profesionale:

- sistemul global - lasă la latitudinea medicului precizarea caracterului bolii pornind de la

conceptul de boală profesională şi de la acoperirea tuturor factorilor de risc care pot provoca

afecţiuni;

- sistemul limitativ - prin care se stabileşte un număr convenţional de boli profesionale şi de

meserii sau profesii în care pot să apară fără ca medicul să aibă competenţa de a modifica

această lista;

- sistemul mixt stabileşte un tabel al bolilor profesionale cunoscute ca atare, care poate fi

completată de către medic cu afecţiuni a căror origine poate fi dovedită.

Bolile profesionale cele mai frecvente, care trebuie cercetate, declarate şi evidenţiate

obligatoriu, sunt:

intoxicaţii provocate de inhalare, ingerare sau contactul epidermei cu substanţe toxice;

pneumoconioze colagene provocate de inhalarea pulberilor;

bolile prin expunere la energie radiantă;

bolile prin expunere la temperaturi înalte sau scăzute;

bolile prin expunere la zgomot şi vibraţii;

bolile prin expunere la presiunea atmosferică ridicată sau scăzută;

alergiile profesionale;

dermatozele profesionale;

cancerul profesional;

bolile infecţioase şi parazitare;

bolile prin suprasolicitare;

nevrozele de coordonare, astm bronşic, rinita alergică, rinita izomotorie s.a.

După timpul de expunere la acţiunea factorului de risc, bolile profesionale sunt:

boli cronice, provocate de doze relativ mici, dar pe timp îndelungat;

boli acute, generate de o expunere de scurtă durată la acţiunea factorului de risc, dar la doze

mari.

După modul de acţiune a factorului de risc asupra organismului, bolile profesionale sunt:

boli cu acţiune generală, care afectează întregul organism;

boli cu afecţiune locală, care afectează o parte a organismului, un aparat sau un organ.

3.3. Geneza accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale

Experienţa acumulată de-a lungul timpului în studierea cauzelor accidentelor de muncă şi a

bolilor profesionale a condus la ideea că nu există o demarcaţie netă între factorii generatori ai celor

două evenimente.

Începutul studierii genezei accidentelor de muncă a coincis cu revoluţia industrială din

secolul al XIX-lea, deoarece numărul accidentelor a crescut considerabil. Numeroşi cercetători au

contribuit la dezvoltarea teoriei privind mecanismul apariţiei şi producerii accidentelor de muncă şi

bolilor profesionale.


53

În dezvoltarea teoriilor referitoare la producerea accidentelor de muncă pot fi delimitate trei

momente istorice.

Primul moment corespunde modelelor ce pot fi numite ale “factorului tehnic”, conform

cărora au fost identificate drept cauze ale vătămărilor profesionale variaţiile proprii maşinilor,

utilajelor. Măsurile de protecţie recomandate erau ecranele, paravanele, dispozitivele, care se

aplicau pe utilajele periculoase.

Un alt moment este cel legat de luarea în considerare a factorilor mediului de muncă:

temperatura ambianţa, umiditatea, iluminatul, zgomotul, vibraţiile, noxele chimice, care pot

provoca evenimente, ceea ce a determinat preocupări pentru îmbunătăţirea mediului de muncă şi

crearea unei ambianţe nepericuloase pentru executant.

Începutul secolului al XX-lea a fost caracterizat de preocupări pentru studierea rolului

factorului uman în producerea accidentelor. A fost formulată teoria predispoziţiei la accidente a

unor persoane datorită unor caracteristici individuale cunoscute. Această teorie a fost criticată,

deoarece nu a ţinut cont de interacţiunea dintre caracteristicile individuale şi condiţiile în care

acestea se manifestă şi nici de gradul de pericol al muncii. A apărut, astfel, o noua teorie

“behavioristă” care explică mecanismul producerii accidentelor de muncă printr-un comportament

neadecvat, rezultat din interacţiunea variabilelor personale cu variabilele situaţionale specifice

activităţii.

Teoria cercetătorului american H.W. Heinrich împarte cauzele accidentelor de muncă în

acţiuni periculoase şi condiţii periculoase, dezvoltând modelul de producere a accidentelor denumit

modelul dominoului.

Conform acestui model, accidentul de muncă este rezultatul coincidenţei unei acţiuni

periculoase a omului cu o condiţie periculoasă, care derivă din mediul de muncă, respectiv, din

procesul tehnologic. Este suficient ca acţiunea sau condiţia periculoasă să fie suprimată şi

accidentul nu va mai avea loc.

Acţiunea periculoasă este consecinţa unei deficienţe umane care are trei origini posibile:

- absenţa cunoştinţelor privind metoda de muncă sau ignorarea unei metode

nepericuloase;

- o atitudine necorespunzătoare faţă de muncă şi de pericole;

- o deficienţă sau inadaptare fizică, intelectuală sau mentală.

Autorul a propus o listă a acţiunilor periculoase, care trebuie avută în vedere în corelare cu

condiţiile periculoase care se pot depista prin controale.

Meritele autorului modelului dominoului constau în faptul că a dovedit ca fenomenul

analizat este multicauzal şi accidentul este punctul final al unei îmbinări între cauze între care există

o relaţie determinată de tip “cauza-efect”. De asemenea, modelul evidenţiază faptul că dacă se

anulează o secvenţă a lanţului cauzal se elimină posibilitatea accidentării, precum şi ideea ca

vătămarea nu poate avea loc decât dacă se întâlnesc doi factori de natură diferită, unul propriu

omului (acţiunea periculoasă) şi celălalt propriu elementelor materiale implicate în realizarea

procesului de muncă (condiţia periculoasă).

Modelul propus de cercetătorul suedez Petersen, denumit “cauzalitate şi erori umane”, are la

baza ideea că accidentele sunt rezultatul unor erori umane, ele precedând sau fiind în legătură

directă cu cauzele acestora.

Modelul atribuie cauzalitatea accidentelor, exclusiv, erorii umane, dar ia în considerare toate

fazele care conduc la realizarea unui obiectiv, concepţie, proiectare, execuţie, exploatare.

Dintre abordările moderne care încearcă să explice geneza accidentelor de muncă şi a

îmbolnăvirilor profesionale de luat în considerare sunt teoria fiabilităţii sistemelor şi abordarea

ergonomică a securităţii sistemelor.

Explicitarea mecanismului producerii accidentelor de muncă şi abordarea ergonomică

pleacă de la faptul că vătămarea organismului este considerată ca veriga finală a unui lanţ de

evenimente prealabile, lanţ care reprezintă schema genezei accidentului.

Acest fel de abordare oferă o analiză globală sub toate aspectele, a elementelor implicate în

sistem, optimizarea componentelor sistemului şi a relaţiilor dintre ele conducând la creşterea


54

productivităţii muncii în condiţiile păstrării capacităţii de muncă, a integrităţii şi sănătăţii factorului

uman.

Sistemul de muncă este alcătuit, potrivit noilor abordări, din patru componente: executantul

– sarcina de muncă – mijloacele de producţie – mediul de muncă.

Executantul, omul implicat nemijlocit în procesul de muncă, se regăseşte şi indirect ca factor

de concepţie şi decizie în spatele celorlalte componente, sarcina de muncă, mijloacele de producţie

şi o parte din mediul de muncă fiind concepute şi acţionate de el.

Sarcina de muncă reprezintă totalitatea acţiunilor pe care trebuie să le efectueze executantul,

în vederea realizării scopului sistemului de muncă.

Mijloacele de producţie cuprind totalitatea mijloacelor de muncă (clădiri, instalaţii, maşini,

unelte, mijloace de transport) şi a obiectelor muncii (materii prime, produse intermediare) utilizate

în procesul de producţie.

Mediul de muncă, ambianţa în care executantul îşi desfăşoară activitatea, cuprinde mediul

fizic (spaţiul de lucru, condiţiile de iluminat, microclimatul, zgomotul, vibraţiile, radiaţiile, puritatea

aerului etc.) şi mediul social (relaţiile de grup, raporturi pe orizontală şi verticală).

Procesul de muncă reprezintă succesiunea în timp şi spaţiu a activităţilor conjugate ale

executantului şi mijloacelor de producţie în sistemul de muncă.

Accidentele de muncă şi bolile profesionale sunt disfuncţii ale sistemului de muncă generate

de dereglările, calităţile, proprietăţile intrinseci ale elementelor sale constituente.

Pentru ca disfuncţiile sistemului să conducă la accident este necesară constituirea unui lanţ

cauzal a cărui ultimă verigă este întâlnirea dintre victima şi agentul material care o lezează. Acest

lanţ este alcătuit din factori (însuşiri, stări, procese, fenomene, componente) proprii elementelor

sistemului de muncă, ce constituie cauze potenţiale de accidentare sau de îmbolnăvire profesională,

respectiv, factori de risc.

Analiza elementelor sistemului de muncă evidenţiază factorii de risc proprii fiecăruia.

Factorii de risc proprii executantului sunt erorile pe care acesta le face în îndeplinirea

sarcinii de muncă respectiv: erori de recepţie, prelucrare şi interpretare a informaţiei; erori de

decizie; erori de execuţie; erori de autoreglaj.

Orice eroare conduce la un comportament greşit, la o acţiune greşită sau la o omisiune.

Factorii de risc proprii sarcinii de muncă pot fi grupaţi în două categorii:

- conţinut sau structură necorespunzătoare a sarcinii de muncă;

- subdimensionarea sau supradimensionarea cerinţelor impuse executantului faţă de

posibilităţile acestuia.

Factorii de risc proprii mijloacelor de producţie pot fi clasificaţi, după natura lor, astfel:

- factori de risc mecanic;

- factori de risc termic;

- factori de risc electric;

- factori de risc chimic;

- factori de risc biologic.

Factorii de risc proprii mediului de muncă se pot prezenta fie ca abateri sub forma de

depăşiri ale nivelului sau intensităţii funcţionale a parametrilor specifici – microclimat, zgomot,

vibraţii, noxe chimice, radiaţii, iluminat s.a., fie ca factori de risc de natură psihică, având drept

consecinţă suprasolicitarea executantului.

Din punct de vedere al securităţii muncii, analiza relaţiei biunivoce factor de risc – măsura

de prevenire în interiorul sistemului de muncă, asigură o abordare mai completă a etiologiei şi

profilaxiei accidentelor de muncă şi bolilor profesionale.

Clasificarea factorilor de risc, după modul de acţionare asupra organismului, ca factori de

risc de accidentare şi factori de risc de îmbolnăvire profesională este, mai degrabă convenţională,

deoarece în realitate, de foarte multe ori, consecinţele sunt date de nivelul şi durata de expunere a

organismului, un factor de îmbolnăvire putând deveni factor de accidentare şi invers.

Modul de manifestare a acţiunii factorilor de risc în sistemul de muncă, sub formă de variaţii

sau stări, determină în multe situaţii consecinţe asupra organismului. Astfel, variaţiile care sunt


55

abateri bruşte au, de regulă, drept consecinţă accidentul, iar stările (însuşiri, proprietăţi, defecte,

deficienţe cu caracter permanent) stau la baza bolilor profesionale pentru că acţionează în timp.

Totuşi, este de menţionat că în multe situaţii stările se transformă în variaţii şi invers.

Factorii de risc devin cauzele reale, efective, ale accidentelor de muncă şi îmbolnăvirilor

profesionale, atunci când lanţul accidentogen ajunge la final şi are loc acţiunea simultană a doi

factori de risc, unul obiectiv şi celalalt subiectiv.

Pentru a putea stabili măsurile necesare stopării acţiunii factorilor de risc şi împiedicarea

producerii accidentelor, aceasta fiind principala misiune a securităţii muncii, pot fi utilizate metode

de analiză preaccident (care însă sunt costisitoare, justificându-se numai pentru sisteme de muncă

cu grad foarte mare de periculozitate) şi metode postaccident, prin care se evidenţiază toate

înlănţuirile posibile ale factorilor de risc până la momentul producerii accidentului.

Analiza preaccident oferă posibilitatea realizării securităţii muncii, deoarece pe baza acestui

tip de analize se pot stabili, luând în considerare priorităţile şi gravitatea diferiţilor factori de risc,

măsurile necesare evitării riscurilor în ordinea gravităţii lor. Prin aplicarea la timp a măsurilor pot fi

evitate accidentele de muncă şi îmbolnăvirile profesionale şi toate consecinţele sociale, materiale şi

financiare, legate de acestea.

Analiza postaccident evidenţiază dinamica fenomenului ca o înlănţuire de cauze-efecte, aşa

cum se desfăşoară în procesul de muncă, pornind de la cauza iniţială situată cel mai departe în timp

de momentul producerii accidentului şi terminând cu cauza finală cea mai apropiată de producerea

leziunii.

Se consideră ca dinamica producerii accidentelor are trei faze de desfăşurare:

1 – constituirea situaţiei de accidentare;

2 – desfăşurarea situaţiei de accidentare;

3 – producerea leziunii.

Între cauza iniţială şi cea finală - directă sunt cauze intermediare; unele cauze pot fi

principale altele secundare.

În dinamica producerii accidentului, cauzele se înlănţuie şi se îmbină din “amonte” în

“aval”, având două tipuri de legături:

- în model liniar, cauza din aval constituind efectul cauzei din amonte;

- îmbinarea a două sau mai multor cauze, având ca efect o cauză situată în aval care, la

rândul sau, devine cauza ce determină alt efect sau constituie cauza finală.

Anihilarea unei secvenţe a lanţului este suficientă pentru evitarea accidentului.

În ceea ce priveşte boala profesională, metoda de analiză a cauzelor presupune identificarea

factorilor de risc, determinarea variaţiei lor, estimarea şi determinarea efectelor asupra organismului

şi deducerea legăturilor cauzale, respectiv, modelul epidemiologic.

3.4. Măsuri de prevenire a accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale

Scopul securităţii şi sănătăţii în muncă îl constituie prevenirea accidentelor de muncă şi a

bolilor profesionale prin măsuri menite să elimine, să evite sau să diminueze acţiunea factorilor de

risc asupra organismului uman. Factorii de risc specifici fiecărui element al sistemului de muncă pot

fi combătuţi prin măsuri de prevenire, dar nu există întotdeauna o corespondenţă biunivocă între

cauză şi măsura de prevenire. Este posibil ca o masură de prevenire să elimine mai mulţi factori sau

să fie necesare mai multe măsuri pentru un singur factor.

Angajatorii au obligaţia legală de a întocmi un plan de prevenire şi protecţie compus din

măsuri tehnice, organizatorice, igienico-sanitare şi de altă natură, pe care să îl aplice corespunzător

condiţiilor de muncă specifice unităţii. Modelul planului de prevenire şi protecţie este stabilit în

Anexa 7 a H.G. 1425/2006.

În baza evaluării riscurilor pentru fiecare loc de muncă/post de lucru se stabilesc măsurile de

prevenire şi protecţie necesare pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor. De asemenea, se

stabilesc resursele umane şi materiale necesare realizării acestora.


56

Măsurile igienico-sanitare vizează igiena lucrătorilor la locul de muncă şi menţinerea stării

de sănătate a acestora şi sunt stabilite în baza reglementărilor Ministerului Sănătătii Publice.

Supravegherea stării de sănătate a lucrătorilor este abordată pe larg în capitolul 4.

Prin urmare, vom aborda problematica următoarelor măsuri de prevenire şi protecţie:

1. Măsurile organizatorice, care au în vedere executantul şi sarcina de muncă, vizează:

- instruirea personalului;

- propaganda în domeniul securităţii muncii;

- organizarea activităţii şi a locului de muncă.

2. Măsurile tehnice de prevenire a accidentelor de muncă şi bolilor profesionale pot fi

grupate în :

măsuri de protecţie intrinsecă;

măsuri de protecţie colectivă;

măsuri de protecţie individuală.

3.4.1. Măsuri organizatorice

3.4.1.1. Instruirea personalului este o măsură de prevenire, prin care se urmăreşte

eliminarea sau micşorarea numărului erorilor umane care decurg din lipsa sau insuficienţa

cunoştinţelor de protecţie a muncii.

Instruirea reprezintă totalitatea activităţilor organizate, pentru ca angajaţii să-şi însuşească

cunoştinţele şi să-şi formeze deprinderile de securitatea muncii, şi se realizează prin intermediul

proceselor de instruire.

Instruirea în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă face parte din pregătirea profesională

şi se realizează prin:

- învăţământul tehnic profesional, liceal şi superior;

- învăţământul superior de specialitate;

- învăţământul specific securităţii şi sănătăţii în muncă

Instruirea privind securitatea şi sănătatea în muncă cuprinde trei faze:

- instruirea introductiv generala;

- instruirea la locul de muncă;

- instruirea periodica.

3.4.1.2. Propaganda în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă reprezintă ansamblul

de acţiuni, metode şi mijloace de influenţare a comportamentului uman, în raport cu cerinţele de

securitate a muncii. Prin propagandă se urmăreşte, mai ales, influenţarea atitudinii

necorespunzătoare faţă de pericole şi sarcina de muncă prin diseminarea unor idei şi informaţii

menite să consolideze opinii, atitudini şi comportamente corespunzătoare, în ceea ce priveşte

cunoaşterea, respectarea şi aplicarea legislaţiei de protecţie a muncii.

Obiectivele propagandei sunt, în principal:

- modificarea comportamentului individual şi colectiv în raport cu cerinţele de securitatea

muncii;

- crearea unei atitudini corespunzătoare faţă de riscuri;

- influenţarea receptivităţii individuale şi colective faţă de prevenirea accidentelor de

muncă şi bolilor profesionale.

Principalele forme şi mijloace prin care aceste obiective pot fi realizate sunt: informarea,

popularizarea, reamintirea, atenţionarea, avertizarea, mobilizarea, educarea, conştientizarea.

Cele mai eficiente mijloace în domeniul propagandei sunt mijloacele de propagandă vizuală.

3.4.1.3. Organizarea activităţii şi a locului de muncă

În accepţiunea generală, organizarea muncii reprezintă modalitatea de concepere a sarcinilor

de muncă şi de repartizare a acestora între executanţi, astfel încât să asigure realizarea procesului de

muncă în condiţii de productivitate şi de securitate.


57

Organizarea raţională a muncii se bazează pe studiul muncii şi pe ergonomie, şi multe

dintre problemele pe care le soluţionează prezintă interes şi ca măsuri de prevenire a accidentelor de

muncă şi îmbolnăvirilor profesionale.

- Amplasarea optimă a locurilor de muncă urmăreşte realizarea circuitului raţional în

prelucrarea reperelor, evitarea acţiunii factorilor de risc proprii mijloacelor de producţie, ai

mediului de muncă, asupra executanţilor.

- Raţionalizarea activităţii executantului urmăreşte reducerea ciclului de muncă, ocuparea

optimă a acestuia prin eliminarea mişcărilor inutile, reducerea distanţelor pe care le execută,

înlăturarea cauzelor care duc la apariţia şi accentuarea prematură a oboselii.

Metodele de muncă ce se utilizează trebuie să se bazeze pe aplicarea principiilor ergonomice

fundamentale şi suplimentare ale economiei de mişcări.

Principiile ergonomice fundamentale sunt:

- simetria, simultaneitatea şi continuitatea mişcărilor efectuate cu mâinile şi cu braţele.

Procesele de muncă trebuie concepute astfel încât mâinile executantului să lucreze simultan

şi simetric, începând şi terminând în acelaşi timp gesturi simultane cât mai continue. Soluţiile

tehnologice trebuie să fie concepute aşa încât mâinile să fie eliberate de orice sarcină care poate fi

făcută mult mai uşor printr-o comandă a piciorului.

- Mişcările efectuate de executant trebuie să fie cât mai uşoare, cât mai scurte şi cât

mai rare, evitându-se, pe cât posibil, schimbările bruşte şi repezi ale direcţiei gesturilor. Acest

principiu, legat de cel anterior, are la bază gruparea mişcărilor în mici categorii pe criterii

fiziologice şi biologice. Mişcările sunt cu atât mai obositoare, mai lente şi mai imprecise cu cât ele

angajează mase musculare mai importante şi cu cât creşte lungimea mişcării.

- Mişcările executantului trebuie să fie efectuate într-o succesiune logică - acest lucru

impune aşezarea materialelor şi uneltelor în zonele de lucru astfel încât să impună o succesiune

logică a mişcărilor, necesară pentru respectarea ritmului normal de muncă.

- Uneltele şi materialele trebuie să aibă loc stabil de fiecare dată la reluarea ciclului de

lucru.

- Principiul gravitaţiei impune folosirea gravitaţiei oricând acest lucru este posibil şi

evitarea cazurilor când aceasta trebuie învinsă, folosind suprafeţe de lucru cu aceeaşi înălţime sau

prin unirea planurilor de muncă.

- Principiul grupării: alimentarea, prelucrarea şi evacuarea se fac dintr-odată pentru

mai multe piese.

- Principiul securităţii muncii – orice măsură tehnică – organizatorică ce reglează

economic seria mişcărilor trebuie să conducă la securitatea muncii.

Principiile suplimentare sunt:

- Executantul trebuie să poată alterna poziţiile aşezat şi în picioare ;

- Levierele, volanţii, manivelele, contactele, trebuie să fie uşor de mânuit şi uşor

accesibile;

- Să se elimine necesitatea de a controla muscular sau mental anumite mişcări folosind

riglele, opritoarele, îndreptarele, ghidajele ;

- Să se practice combinarea a două sau mai multe unelte ;

- Să se îmbunătăţească permanent factorii de ambianţă a muncii.

Raţionalizarea activităţii executantului necesită şi respectarea unor principii referitoare la

sarcina de muncă:

- Repartizarea sarcinii de muncă numai executanţilor care sunt apţi din punct de

vedere al capacităţii de muncă să o îndeplinească.

- Varietatea sarcinii – asigurarea unui nivel optim de varietate a sarcinii, deoarece un

nivel prea mare conduce la suprasolicitare, iar unul prea mic la monotonie, plictiseală şi, implicit,

oboseală.

Individul trebuie să aibă posibilitatea de a se odihni după o activitate cu grad înalt de

atenţie, executând operaţii care solicită foarte puţină atenţie şi invers.


58

Coerenţa sarcinilor – între diversele sarcini ale unui executant trebuie să existe

legături logice, executarea unei sarcini să favorizeze executarea alteia sau să contribuie concret la

ameliorarea sarcinii globale.

Durata optimă a ciclului de muncă.

Asigurarea unui grad optim de independenţă în repartizarea sarcinii.

Gruparea sarcinilor.

3.4.1.4. Organizarea ergonomică a locului de muncă şi conceperea uneltelor,

comenzilor şi aparatelor

Pentru obţinerea unei poziţii normale şi consumul mai mic de efort pentru executant la

organizarea locului de muncă se au în vedere următoarele:

respectarea dimensiunilor antropometrice la dimensionarea şi plasarea la locul de

muncă a dispozitivelor, cadranelor, pedalelor, pârghiilor şi butoanelor;

evitarea poziţiilor nenaturale ale corpului sau prea înclinate;

evitarea înclinărilor laterale ale trunchiului şi ale capului;

evitarea menţinerii în stare suspendată, frontală sau laterală, a braţului în poziţie prea

întins, deoarece această poziţie oboseşte, reduce precizia şi dexteritatea braţului şi a mâinilor;

adaptarea, în limita posibilităţilor, a poziţiei şezând, care să poate alterna cu cea

ortostatică;

asigurarea simetriei şi simultaneităţii mişcărilor braţelor faţă de planul sagital al

corpului, conform principiilor economiei de mişcări;

dimensionarea înălţimii planului de lucru în funcţie de distanţa optimă de vedere,

pentru a se asigura menţinerea corpului în poziţie naturală;

dispunerea pe maşini sau pe locul de muncă a dispozitivelor pentru comenzi a

mânerelor, pârghiilor, uneltelor, astfel încât mişcările să poată fi efectuate în apropierea corpului şi

cu cotul îndoit;

dotarea locurilor de muncă cu stative şi cu scaune concepute şi construite funcţional;

asigurarea ca locul de muncă să permită atât schimbări în poziţia de lucru cât şi o

poziţie corectă a corpului;

asigurarea spaţiului necesar mişcării braţelor, pentru a nu se lucra cu ele suspendate;

construirea sculelor şi utilajelor, astfel ca acestea să corespundă posibilităţilor

omului;

asigurarea condiţiilor pentru ca manipularea obiectelor să se facă în conformitate cu

următoarele reguli:

- calea pe care se va face transportul se va elibera de orice obstacol;

- înălţimea pentru apucarea greutăţilor mari să fie de 40 cm deasupra solului; apucarea

greutăţii să se facă cât mai aproape de gambe, prin apropierea cât mai mult a picioarelor de obiectul

care se ridică;

- când trebuie ridicate greutăţi de pe sol să se folosească prelungiri artificiale (pârghii,

cârlige etc.)

- în timpul ridicării, corpul să stea cât mai aproape de verticală – în extensie, coborârea

limitându-se la genuflexiuni, pentru evitarea discopatiilor; nu se recomandă ridicările cu tensionarea

corpului;

- să se evite căratul greutăţilor pe abdomen;

- ori de câte ori este posibil, să se efectueze purtarea unei greutăţi cu ambele mâini;

situarea, atât în poziţie ortostatică cât şi în cea şezând, a zonei de lucru care necesită

o supraveghere permanentă, astfel încât să se poată păstra o poziţie comodă a capului;

evitarea, în activităţile care solicită o anumită îndemânare din partea omului, a

combinării acestora cu cele care solicită eforturi, deoarece efortul muscular ridicat face ca mişcările

să fie mai dificil de dirijat şi de coordonat;

alegerea pentru mişcări de precizie, cu amplitudine şi tensiuni musculare mari, a

soluţiilor care permit mişcări orizontale şi nu verticale.


59

Uşurinţa şi rapiditatea mişcărilor executantului depind de trei factori: percepţia senzorială,

raţionamentul şi execuţia mişcării.

Percepţia senzorială este mai uşoară şi mai rapidă dacă se respectă următoarele condiţii:

- semnalele se deosebesc de fond;

- semnalul este intens sau de lungă durată;

- semnalul vizual apare în centrul câmpului vizual;

- semnalul este auditiv şi tactil;

- semnalul auditiv este ascuţit.

Raţionamentul este mai rapid şi mai uşor prin:

reducerea posibilităţilor de alegere şi a numărului de răspunsuri;

primirea noului semnal după terminarea comenzii precedente;

decalarea semnalelor la intervale regulate;

anunţarea semnalelor de intervenţie prin semnale de avertisment;

corelarea sensului mişcării de comandă cu acţiunea rezultată.

Execuţia mişcării este mai rapidă şi mai uşoară când:

distanţa de parcurs a comenzii este scurtă;

forţa necesară este mică;

are loc în planul orizontal şi în special de la stânga la dreapta;

angajează membrele mai mult în sensul extensiei decât al flexării;

este realizată cu mâinile, când forţa angajată este mică, sau cu picioarele, când comanda

reclamă o forţă mai mare;

forma şi dimensiunile mijloacelor de comandă influenţează uşurinţa şi promptitudinea

comenzilor.

Percepţia senzorială poate fi îmbunătăţită în plus ţinând cont de următoarele:

atunci când informaţiile sunt decalate ele se pot adresa unui singur simţ, dar când sunt

simultane trebuie neapărat să se adreseze unor sisteme de percepţie diferite;

menajarea ochiului: informaţiile se vor adresa pe cât posibil simţului auditiv şi tactil,

prin folosirea unor semnale sonore pentru anunţarea deranjamentelor sau atingerea unor limite,

cuplate cu cadran luminos, care să indice locul critic;

dacă la un loc de muncă sunt necesare mai multe semnale, pentru a menaja efortul

omului, se pot folosi semnale sonore, diferite ca tonalitate sau modulaţie.

Asigurarea unui mediu fizic şi psihic neobositor şi nepericulos se realizează prin aplicarea

măsurilor tehnice de protecţie împotriva factorilor de risc proprii mediului fizic, respectiv,

temperatura aerului, viteza curenţilor de aer, precum şi prin respectarea principiilor de psihologie şi

sociologie a muncii la realizarea unui climat de muncă motivat.

Organizarea timpului de odihnă şi pentru necesităţi fireşti poate avea un efect important

asupra capacităţii de muncă, a productivităţii muncii şi, mai ales, asupra prevenirii oboselii, care

poate duce la accidente.

Stabilirea corectă a numărului, duratei şi conţinutului pauzelor de odihna şi repartizarea

acestora pe durata unei zile de lucru, durata şi perioada concediului de odihna în raport cu munca

depusă, au un efect benefic asupra recuperării capacităţii de muncă.

3.4.2. Măsuri tehnice

3.4.2.1. Protecţia intrinsecă

Protecţia intrinsecă reprezintă integrarea principiilor de securitate cu cele de productivitate

şi fiabilitate încă din faza de concepere a sistemelor tehnice, astfel încât fiecare element component

este proiectat pentru a asigura, în acelaşi timp, funcţia de producţie şi cea de securitate. Protecţia

intrinsecă este dependentă de nivelul de dezvoltare al ştiinţei şi de progresul tehnic.

Soluţia de viitor a preocupărilor legate de protecţia intrinsecă o reprezintă automatizarea

completă a întreprinderilor, unde omul este exclus din desfăşurarea procesului de producţie.


60

3.4.2.2. Protecţia colectivă

Reprezintă ansamblul metodelor şi mijloacelor tehnice prin care se previne sau diminuează

acţiunea factorilor de risc asupra a doi sau mai mulţi executanţi.

Protecţia colectivă se realizează prin dotarea instalaţiilor, maşinilor, cu dispozitive şi aparate

concepute cu scopul de a proteja lucrătorii în timpul desfăşurării procesului de muncă. Protecţia

colectivă apare ca necesară din cauza imperfecţiunilor tehnologiilor actuale.

În funcţie de riscurile pe care le previn, distingem:

- metode şi mijloace de detecţie şi analiza a noxelor chimice;

- metode şi mijloace de combatere a noxelor chimice şi îmbunătăţire a microclimei

(ventilare industrială) ;

- metode şi mijloace de prevenire a electrocutării (electrosecuritate) ;

- metode şi mijloace de combatere a zgomotului şi vibraţiilor ;

- metode şi mijloace de combatere a electricităţii statice ;

- metode şi mijloace de combatere a riscurilor mecanice ;

- metode şi mijloace de prevenire a iradierii (radioprotecţie) ;

- metode şi mijloace de îmbunătăţire a iluminatului.

3.4.2.3. Protecţia individuală

Totalitatea mijloacelor individuale de protecţie cu care este dotat lucrătorul în timpul

lucrului alcătuieşte echipamentul său de protecţie individuală.

Protecţia individuală este o măsură complementară măsurilor de protecţie intrinsecă şi

colectivă. Prin protecţia individuală se diminuează sau elimină acţiunea cauzelor potenţiale

accidentogene.

Protecţia individuală este necesară datorită:

- deficienţelor tehnologiilor sub aspectul protecţiei muncii;

- deficienţelor protecţiei colective;

- uzurii fizice a utilajelor în timpul proceselor de producţie.

Deoarece mijloacele individuale de protecţie pot ele însele să fie o sursă de accidentare,

trebuie să îndeplinească două condiţii majore:

să asigure o protecţie eficientă;

să asigure confort purtătorului.

3.5. Comunicarea, cercetarea, înregistrarea, raportarea, evidenţa accidentelor de

muncă şi declararea, confirmarea, înregistrarea, raportarea, evidenţa bolilor profesionale

În capitolul VI al Legii nr.319/2006, referitor la comunicarea, cercetarea, înregistrarea şi

raportarea evenimentelor sunt stabilite obligaţiile angajatorilor şi ale organismelor statelor.

Prin normele metodologice, aprobate prin H.G. nr. 1425/2006, se stabilesc procedurile prin

care se comunică, cercetează, înregistrează, evidenţiază şi declară accidentele de muncă, incidentele

periculoase şi bolile profesionale, precum şi modul în care se colectează şi prelucrează informaţiile

referitoare la acestea, fiind obligatorii pentru toţi angajatorii din toate domeniile de activitate cu

excepţiile prevăzute de lege.


61

Măsurile prin care se asigură supravegherea corespunzătoare a sănătăţii în funcţie de

riscurile privind securitatea şi sănătatea în muncă se stabilesc prin reglementări potrivit Legii

nr.319/2006, astfel încât fiecare lucrător să poată beneficia de o supraveghere a sănătăţii sale la

intervale regulate.

Supravegherea sănătăţii lucrătorilor este un domeniu reglementat de H.G. nr. 355/2007 şi se

referă la totalitatea serviciilor medicale care asigură prevenirea, depistarea, dispensarizarea bolilor

profesionale şi a bolilor legate de profesie, precum şi la menţinerea sănătăţii şi a capacităţii de

muncă a lucrătorilor. Această hotărâre de Guvern stabileşte cerinţele minime pentru supravegherea

sănătăţii lucrătorilor faţă de riscurile pentru securitate şi sănătate, pentru prevenirea îmbolnăvirii

lucrătorilor cu boli profesionale cauzate de agenţi nocivi chimici, fizici, fizico-chimici sau biologici,

caracteristici locului de muncă, precum şi a suprasolicitării diferitelor organe sau sisteme ale

organismului în procesul de muncă.

4.1. Sănătatea în muncă

Sănătatea reprezintă starea unui organism în care funcţionarea tuturor organelor

se face în mod normal şi regulat. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) consideră că „sănătatea

este o stare de bine fizic, mental şi bunăstare socială totală şi nicidecum lipsa unei boli sau

infirmităţi, precum şi capacitatea de a duce o viaţă productivă social şi economic”. Din conjugarea

acestui termen cu cel de „securitate” aplicaţi împreună la un sistem de muncă a luat naştere

sintagma „securitate şi sănătate în muncă”, care a înlocuit treptat pe cea de „protecţie a muncii”.

Securitatea şi sănătatea în muncă reprezintă ansamblul de activităţi instituţionalizate având

ca scop asigurarea celor mai bune condiţii în desfăşurarea procesului de muncă, apărarea vieţii,

integrităţii fizice şi psihice, sănătăţii lucrătorilor şi a altor persoane participante la procesul de

muncă.

Utilizarea expresiei „sănătate în muncă” sau „sănătate ocupaţională” limitează

preocupările pentru sănătatea persoanelor la domeniul muncii deşi, este evident faptul că nu se

poate face cu uşurinţă separaţia dintre domeniul profesional şi extraprofesional, întrucât există o

interferenţă continuă a acestora.

Particularizând definiţia generală a sănătăţii dată de OMS la domeniul muncii rezultă că

sănătatea în muncă reprezintă "promovarea şi menţinerea celui mai înalt grad de bunăstare fizică,

mentală şi socială a lucrătorilor indiferent de ocupaţie, prin prevenirea afectării sănătăţii acestora

de către condiţiile de muncă, protecţia în muncă faţă de riscurile rezultate din prezenţa agenţilor

periculoşi pentru sănătate, plasarea şi menţinerea lucrătorului într-o muncă adecvată aptitudinilor

lui fizice şi psihice."

Astfel, se poate considera că sănătatea în muncă are drept obiectiv căutarea maximului de

bunăstare posibilă în muncă atât în timpul acesteia, cât şi după încetarea activităţii, în plan fizic,

psihic şi social.

Protecţia sănătăţii lucrătorilor trebuie să fie un obiectiv prioritar în activitatea oricărei

întreprinderi şi la fel de important ca şi obiectivele privind profitul. Asumarea conştientă a

responsabilităţilor privind asigurarea unor condiţii cât mai bune de muncă, inclusiv prin îndeplinirea

măsurilor de securitate şi sănătate în muncă, trebuie să reprezinte o prioritate a politicii

manageriale a oricărei întreprinderi. În general, activităţile desfăşurate în domeniul sănătăţii în

muncă sunt orientate în trei direcţii principale:

Protecţia sănătăţii lucrătorilor şi menţinerea capacităţii de muncă a acestora care implică

o acţiune concertată în sensul identificării şi evaluării riscurilor profesionale, al stabilirii

CAPITOLUL 4

SUPRAVEGHEREA STĂRII DE SĂNĂTATE

A LUCRĂTORILOR


62

măsurilor necesare pentru protejarea sănătăţii lucrătorilor, precum şi supravegherea sănătăţii

acestora.

Îmbunătăţirea condiţiilor şi a mediului de muncă implică înţelegerea corectă a relaţiei

dintre muncă şi sănătate, precum şi aplicarea cunoştinţelor aprofundate de medicină a

muncii, ergonomie, psihologie a muncii, chimie industrială, fizică, biologie etc. pentru

crearea unor locuri de muncă sigure şi sănătoase.

Proiectarea şi implementarea unui sistem de management al securităţii şi sănătăţii în

muncă integrat în managementul general al firmei.

4.2. Medicina Muncii

Medicina, potrivit DEX, reprezintă ştiinţa ce are ca obiect păstrarea şi restabilirea sănătăţii şi

care studiază în acest scop procesele fizice, chimice şi biologice ale vieţii, structurile şi funcţiile

organismului, cauzele şi mecanismele de producere a bolilor, precum şi mijloacele de diagnosticare,

tratare şi prevenire a acestora. Relaţionând acest concept general cu domeniul muncii, rezultă ştiinţa

medicini muncii, specialitate medicală extrem de vastă, care înglobează cunoştinţe din toate

celelalte domenii medicale.

Medicina muncii se ocupă cu prevenirea, diagnosticarea şi managementul bolilor

profesionale şi a bolilor legate de profesie, precum şi cu păstrarea sănătăţii şi a capacităţii de

muncă a lucrătorilor. În multe din ţările europene medicina muncii este studiată şi practicată

împreună cu protecţia mediului înconjurător sub denumirea de „occupational and environmental

medicine”.

Apărută iniţial sub numele de medicină industrială, deoarece se referea strict la activităţile

medicale din cadrul întreprinderilor din diferite sectoare industriale (minerit, prelucrarea lemnului,

construcţii de maşini etc.), programele de medicină a muncii au fost extinse după cel de al doilea

război mondial şi în alte sectoare. În prezent, complexitatea tot mai mare a tehnologiilor industriale

moderne necesită o supraveghere medicală specifică la locul de muncă, pentru a putea rezolva

problemele de expunere a lucrătorilor la noi riscuri profesionale, precum cele psihosociale, precum

şi pe cele legate de implementarea măsurilor vizând sănătatea în muncă. Ca urmare, medicina

muncii este o specialitate care necesită un înalt grad de competenţă profesională, impusă de noile

abordări determinate de evoluţia continuă a ştiinţei şi de transformarea tehnologiilor şi

echipamentelor de muncă.

Dincolo de soluţiile propuse angajatorilor pentru a asigura o stare optimă de sănătate a

lucrătorilor în timpul muncii, medicina muncii activează şi în sensul creşterii conştientizării

lucrătorilor şi angajatorilor asupra necesităţii adoptării unor modificări în stilul de muncă şi de viaţă

în vederea păstrării unei stări cât mai bune de sănătate.

4.3. Personalul competent în medicina muncii

Funcţia de medic de medicină a muncii este exercitată numai de medicul specialist sau

primar de medicină a muncii, cu drept de liberă practică. Medicul de medicina muncii este

pregătit prin rezidenţiat, prin parcurgerea unui program complet în pregătirea de specialitate aprobat

de Ministerul Sănătăţii Publice şi Colegiul Medicilor din România şi este confirmat prin

promovarea examenului de specialitate.

Medicul de medicina muncii poate ocupa un post în sectorul public şi/sau privat potrivit

pregătirii sale. În sectorul public, ocuparea posturilor de medicina muncii se face prin concurs,

conform reglementărilor emise de Ministerul Sănătăţii Publice, în timp ce în sectorul privat,

angajarea medicului de medicină a muncii se face pe bază de contract individual de muncă încheiat

între medic şi angajator.

Supravegherea sănătăţii lucrătorilor este asigurată de către medicii specialişti de

medicina muncii.

În exercitarea atribuţiilor sale medicul de medicina muncii este independent profesional.

Totuşi, în baza relaţiei de muncă încheiate cu angajatorul, medicul de medicina muncii este

http://www.medicina-muncii.com/boli-profesionale.php

http://www.medicina-muncii.com/boli-profesionale.php

http://www.medicina-muncii.com/boli-legate-de-profesie.php


63

subordonat acestuia pe linie administrativă. Având calitatea de salariat, medicul de medicina muncii

are dreptul la toate facilităţile pe care angajatorul le pune la dispoziţie lucrărtorilor.

Medicul de medicina muncii trebuie să dea dovadă de integritate şi imparţialitate şi să

adopte o relaţie bazată pe încredere, confidenţialitate şi echitate cu persoanele cărora le furnizează

servicii medicale de medicină a muncii. De asemenea, trebuie să aibă în vedere faptul că apără

interesele unităţii, dar în acelaşi timp şi pe cele ale lucrătorilor şi nu i se poate solicita să folosească

concluziile medicale în scopuri care prejudiciază un lucrător.

Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere faptul că activitatea medicului de medicina muncii

trebuie să fie în concordanţă cu principiile de etică şi deontologie medicală.

Potrivit Codului Muncii, principala atribuţie a medicului de medicina muncii constă în

desfăşurarea de activităţi având ca scop prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale,

supravegherea efectivă a condiţiilor de igienă şi sănătate în muncă, precum şi asigurarea controlului

medical al salariaţilor la angajarea în muncă şi pe durata executării contractului individual de

muncă.

Pentru promovarea măsurilor privind protecţia sănătăţii lucrătorilor şi pentru îmbunătăţirea

condiţiilor de muncă ale acestora, medicii de medicina muncii efectuează activităţi de consiliere a

angajatorului, a lucrătorului, a reprezentanţilor lucrătorilor, a comitetului de securitate şi sănătate în

muncă şi colaborează cu reprezentanţii instituţiilor competente din domeniul securităţii şi sănătăţii

în muncă. El trebuie să colaboreze cu angajatorul şi cu reprezentanţii lucrătorilor în toate cazurile în

care starea de sănătate a unui lucrător impune schimbarea locului de muncă, a felului muncii ori

adoptarea unor alte soluţii. De asemenea, consiliază asupra unei bune adaptări a muncii la

posibilităţile lucrătorului în circumstanţele speciale ale unor grupuri vulnerabile: femei gravide sau

care alăptează, tineri, vârstnici şi persoane cu dizabilităţi.

Atribuţiile specifice care îi revin medicului de medicina muncii, potrivit Legii nr.418/2004

sunt:

identifică factorii de risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională, astfel:

- recomandă investigaţiile adecvate necesare pentru a stabili diagnosticul bolilor

profesionale şi/sau al celor legate de profesie;

- stabileşte diagnosticul bolilor profesionale şi al celor legate de profesie;

- colaborează cu specialişti din alte domenii în stabilirea diagnosticului bolilor

profesionale;

supraveghează starea de sănătate a lucrătorilor, precum şi prevenirea/eliminarea riscurilor

profesionale pentru sănătate, astfel:

- efectuează examene medicale la încadrarea în muncă, de adaptare, periodice, la reluarea

activităţii şi la încetarea activităţii profesionale în respectivul loc de muncă;

- coordonează monitorizarea biologică a expunerii profesionale şi a efectelor biologice

consecutive expunerii, după o prealabilă selecţie a celor mai adecvate teste, pe baza

parametrilor de sensibilitate, specificitate şi a valorii lor predictive;

- ţine evidenţa şi supraveghează bolile profesionale, bolile legate de profesie şi

supraveghează bolile cronice în relaţie cu munca;

- declară cazurile de boli profesionale;

- înregistrează bolile legate de profesie;

- stabileşte aptitudinea în muncă, cu ocazia oricărei examinări medicale.

organizează supravegherea stării de sănătate a angajaţilor, în concordanţă cu particularităţile

expunerii la factorii de risc:

- participă la evaluarea riscurilor privind bolile profesionale şi bolile legate de profesie;

- vizitează locurile de muncă pe care le are în supraveghere;

organizează primul ajutor şi tratamentul de urgenţă şi instruieşte angajaţii cu privire la

aplicarea metodelor accesibile de prim ajutor şi a procedurilor de urgenţă, dacă are

competenţă în acest sens;


64

face recomandări privind organizarea muncii, amenajarea ergonomică a locului de muncă,

utilizarea în condiţii de securitate a substanţelor folosite în procesul muncii, precum şi

repartizarea sarcinilor de muncă, ţinând seama de capacitatea şi aptitudinile angajaţilor de a

le executa;

evaluează aptitudinea pentru muncă în relaţie cu starea de sănătate şi promovează adaptarea

muncii la posibilităţile lucrătorilor, asigurând:

- evaluarea dizabilităţii în relaţie cu muncă;

- managementul clinic în procesul de recuperare a capacităţii de muncă;

- aplicarea principiilor ergonomiei în procesul de reabilitare;

- colaborarea cu specialistul în psihologia muncii în vederea reabilitării angajaţilor cu

probleme de sănătate mentală datorate unor factori aferenţi procesului muncii şi relaţiilor

interumane de la locul de muncă;

- măsurile adecvate privind sănătatea şi securitatea în muncă a angajaţilor cu probleme

speciale legate de utilizarea de droguri şi consumul de alcool;

- consilierea în probleme de reabilitare şi reangajare;

- consilierea cu privire la menţinerea în muncă a angajaţilor vârstnici şi a celor cu

dizabilităţi;

- promovarea capacităţii de muncă, a sănătăţii, îndemânării şi antrenamentului în relaţie cu

cerinţele muncii;

întocmeşte rapoarte cât mai precise şi mai complete către angajator, lucrători şi autorităţile

competente, conform legii;

asigură managementul serviciilor medicale de medicină a muncii, astfel:

- evaluează priorităţile de acţiune în domeniul sănătăţii în muncă;

- evaluează calitatea serviciilor, promovând auditul cu privire la îngrijirile de sănătate în

muncă;

- păstrează datele medicale ale serviciului sub strictă confidenţialitate;

- concepe un program de instruire pentru personalul angajat în serviciile de medicină a

muncii şi de sănătate şi securitate în muncă.

În cadrul unui serviciu medical de medicină a muncii activitatea medicului de medicină a

muncii include următoarele aspecte:

a) conducerea echipei;

b) recomandări asupra implicării altor specialişti în evaluarea riscurilor;

c) coordonarea supravegherii stării de sănătate şi a monitorizării biologice în relaţie cu

mediul de muncă şi alţi factori de risc evaluaţi;

d) promovarea activităţii ştiinţifice multidisciplinare pe baza datelor colectate cu privire la

expunerea la factori de risc profesionali.

Medicul de medicina muncii face parte în mod obligatoriu din comitetul de securitate şi

sănătate în muncă înfiinţat obligatoriu în întreprinderile cu un număr mai mare de 50 lucrători şi

participă la realizarea atribuţiilor acestui comitet potrivit prevederilor H.G. nr. 1425/2006.

Drepturile şi îndatoririle medicilor de medicina muncii din sectorul public - din secţiile,

clinicile, compartimentele de medicină a muncii/boli profesionale şi cabinetele de medicină a

muncii din ambulatoriul de specialitate aflate în subordinea spitalelor - sunt prevăzute de

reglementări ale Ministerului Sănătăţii Publice.

Cercetarea şi declararea bolilor profesionale este obligatorie şi se face de către medicii din

cadrul autorităţilor de sănătate publică teritoriale pe baza procesului-verbal de cercetare a cauzelor

îmbolnăvirilor profesionale, în vederea confirmării sau infirmării acestora, precum şi pentru

stabilirea de măsuri pentru prevenirea altor îmbolnăviri. Cercetarea se face în colaborare cu

inspectorii de muncă din inspectoratele teritoriale de muncă.


65

4.4. Organizarea serviciilor medicale de medicina muncii 4.4.1. Instituţii cu atribuţii în domeniul medicini muncii

Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse este autoritatea competentă pentru elaborarea

politicii şi strategiei naţionale în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, în colaborare cu

Ministerul Sănătăţii Publice şi prin consultarea cu alte instituţii competente.

Ministerul Sănătăţii Publice este autoritatea centrală în domeniul asistenţei de sănătate

publică şi îndeplineşte următoarele atribuţii în domeniul sănătăţii lucrătorilor:

- coordonează activitatea de medicină a muncii la nivel naţional;

- elaborează sau avizează reglementări pentru protecţia sănătăţii în relaţie cu mediul de

muncă, pentru promovarea sănătăţii la locul de muncă, precum şi pentru medicina muncii;

- supraveghează starea de sănătate a lucrătorilor;

- asigură formarea şi perfecţionarea profesională în domeniul medicinii muncii;

- coordonează activitatea de cercetare, declarare, înregistrare şi evidenţă a bolilor profesionale

şi a celor legate de profesiune;

- autorizează/avizează şi controlează calitatea serviciilor medicale acordate lucrătorilor la

locul de muncă;

- colaborează cu alte instituţii implicate în activităţi cu impact asupra sănătăţii lucrătorilor.

Potrivit Legii nr. 319/2006, Inspecţia Muncii reprezintă autoritatea competentă pentru

controlul aplicării prevederilor legale în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă şi, în relaţie cu

domeniul sănătăţii lucrătorilor, are următoarele atribuţii:

controlează realizarea programelor de prevenire a riscurilor profesionale;

solicită măsurători şi determinări, examinează probe de produse şi de materiale în unităţi şi

în afara acestora, pentru clarificarea unor evenimente sau situaţii de pericol;

dispune sistarea activităţii sau scoaterea din funcţiune a echipamentelor de muncă, în cazul

în care constată o stare de pericol grav şi iminent de accidentare sau de îmbolnăvire

profesională şi sesizează, după caz, organele de urmărire penală;

cercetează evenimentele conform competenţelor, avizează cercetarea, stabileşte sau

confirmă caracterul accidentelor;

coordonează, în colaborare cu Institutul Naţional de Statistică şi cu celelalte instituţii

implicate, după caz, sistemul de raportare şi evidenţă a accidentelor de muncă şi a

incidentelor, iar, în colaborare cu Ministerul Sănătăţii Publice, sistemul de raportare a

bolilor profesionale sau legate de profesie.

La nivel local, serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Sănătăţii Publice sunt

reprezentate de autorităţile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti. Cele 42 de

autorităţi de sănătate publică existente în fiecare judeţ şi la nivelul municipiului Bucureşti oferă

servicii de sănătate publică, inclusiv de medicină a muncii.

Intre unităţile care efectuează prestaţii şi servicii medicale în vederea reabilitării medicale şi

recuperării capacităţii de muncă a lucrătorilor care au suferit accidente de muncă şi boli

profesionale sunt şi cele cinci clinici de medicina muncii şi boli profesionale de la Iaşi, Cluj,

Bucureşti, Craiova şi Târgu Mureş.

Institutele sau centrele de sănătate publică sunt instituţii publice regionale sau naţionale,

cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Sănătăţii Publice. Acestea coordonează tehnic

şi metodologic activitatea de specialitate în domeniul fundamentării, elaborării şi implementării

strategiilor privitoare la prevenirea îmbolnăvirilor, controlul bolilor transmisibile şi netransmisibile

şi a politicilor de sănătate publică şi medicină a muncii din domeniile specifice, la nivel naţional

şi/sau regional. Există 4 institute de sănătate publică în Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara şi centre

mai mici de sănătate publică la Sibiu şi Târgu Mureş, care includ secţii de medicina muncii.

4.4.2. Servicii medicale de medicină a muncii

În centrele universitare medicale activitatea de medicină a muncii este coordonată şi

îndrumată din punct de vedere ştiinţific, profesional şi metodologic de către şeful clinicii de


66

medicina muncii şi boli profesionale, care este numit coordonator zonal prin ordin al ministrului

sănătăţii publice.

La propunerea direcţiilor de sănătate publică şi cu aprobarea Ministerului Sănătăţii Publice,

pe baza datelor de morbiditate şi mortalitate prin boli profesionale şi ale expunerii la factorii de risc

profesionali, în subordinea spitalelor din oraşele reşedinţă de judeţ se organizează secţii sau

compartimente de medicină a muncii şi boli profesionale.

Medicii de medicina a muncii din secţiile, clinicile, compartimentele de medicina a

muncii/boli profesionale şi cabinetele de medicină a muncii din ambulatoriul de specialitate aflate

în subordinea spitalelor desfăşoară activităţi profilactice, diagnostice, curative şi de reabilitare

medicală în caz de boli profesionale, boli legate de profesie şi boli asociate pe perioada internării şi

după, precum şi alte activităţi de reabilitare medicală şi dispensarizare şi prescriu recomandări care

includ tratamente medicale.

Serviciile de medicină a muncii sunt furnizate şi de cabinetele medicale organizate conform

legii şi de cabinetele de medicina muncii de întreprindere organizate de către angajator.

4.5. Îmbolnăvirile la locurile de muncă

4.5.1. Acţiunea noxelor profesionale

Potrivit DEX, „noxa” este un „agent, factor sau împrejurare cu acţiune dăunătoare asupra

organismului, care se răspândeşte în atmosferă de obicei în timpul diferitelor procese tehnologice”.

Pentru ca o noxă existentă în mediul de muncă sa fie recunoscută ca factor generator al unei

boli profesionale, trebuie să poată fi dovedită existenţa unei relaţii cantitative între doza noxei

ajunse în organism şi efectul produs asupra acestuia. Această relaţie a fost stabilită pentru un mare

număr de factori nocivi, ceea ce a permis determinarea şi impunerea unor limite maxime admise

(VLEP - valori limită de expunere profesională).

Noxele profesionale afectează negativ starea de sănătate a lucrătorului, determinând sau

favorizând starea de boală sau scăderea capacităţii de muncă.

Există numeroşi factori nocivi care pot provoca boli profesionale. Cea mai mare parte a

acestora sunt bine cunoscuţi şi studiaţi din punctul de vedere al acţiunii asupra organismului, însă

odată cu dezvoltarea unor noi tehnologii apar şi sunt identificaţi alţi factori nocivi.

In funcţie de sursa acestora, noxele profesionale se clasifică astfel:

- noxe profesionale datorate organizării neadecvate a muncii - organizare necorespunzătoare

(efort fizic sau neuro-psiho-senzorial prea mare); durată a muncii peste programul de lucru;

ritm de muncă nefiziologic (prea rapid sau timp îndelungat); regim de muncă

necorespunzător (prea puţine zile libere, nerespectarea regimului de lucru în schimburi);

efort static prelungit; poziţii vicioase sau forţate prelungite; muncă monotonă şi/sau

repetitivă, cu suprasolicitări etc.;

- noxe profesionale determinate de natura mediului de muncă: factori fizici, chimici, fizico-

chimici, biologici;

- noxe profesionale ce rezultă din interacţiunea om-maşină;

- noxe profesionale determinate de relaţiile psiho-sociale dintr-un colectiv de muncă.

În multe cazuri declararea caracterului profesional al unei boli este dificil de realizat având

în vedere faptul că multe din noxe nu sunt legate exclusiv de locul de muncă. Astfel, după criteriul

specificităţii noxelor profesionale, acestea se clasifică în:

noxe profesionale generate exclusiv la locul de muncă de anumite procese tehnologice;

noxe profesionale care sunt prezente şi în mediul înconjurător, dar concentraţiile sau

intensităţile acestora nu sunt suficient de mari pentru a produce îmbolnăviri persoanelor fără

expunere profesională;

noxele profesionale prezente şi la locul de muncă şi în mediul înconjurător în general, care

pot genera îmbolnăviri şi la persoanele neexpuse profesional, dar majoritatea îmbolnăvirilor

se înregistrează la lucrătorii expuşi profesional la aceste noxe;


67

noxe profesionale prezente predominant în mediul înconjurător general, dar putând constitui

uneori şi noxe pentru lucrători.

Acţiunea noxelor profesionale are un caracter deosebit de complex, dar au fost stabilite

totuşi patru direcţii principale în care acestea se manifestă:

2) Ca factori etiologici principali care generează boli profesionale - relaţia noxă profesională -

etiologia bolii este 100% (de exemplu: expunere la plumb sau la mercur).

3) Ca factori etiologici favorizanţi, secundari - noxele profesionale participă la etiologia bolii

împreună cu alţi factori etiologici neprofesionali, iar ca rezultat apar bolile legate de

profesie.

4) Ca factori de agravare a unor boli cronice deja existente (de exemplu: expunerea la

tetraclorura de carbon agravează evoluţia unei hepatite cronice existente).

5) Ca factori ce împiedică vindecarea unor boli cronice (de exemplu: vindecarea unei bronşite

acute este împiedicată de o expunere la substanţe iritante).

4.5.2. Bolile profesionale

Boala profesională reprezintă afecţiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii

sau profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de muncă,

precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în procesul de muncă.

Se observă că, în sensul acestei definiţii, afecţiunile suferite de elevi şi studenţi în timpul

efectuării instruirii practice sunt considerate, de asemenea, boli profesionale.

Declararea bolilor profesionale este obligatorie şi sarcina acestui demers revine

medicilor din cadrul autorităţilor de sănătate publică teritoriale şi a municipiului Bucureşti.

Raportările se fac la Centrul Naţional de Coordonare Metodologică şi Informare privind

Bolile Profesionale din cadrul Institutului de Sănătate Publică Bucureşti, la Centrul Naţional

pentru Organizarea şi Asigurarea Sistemului Informaţional şi Informatic în domeniul

Sănătăţii Bucureşti, precum şi la structurile teritoriale ale asigurătorului stabilite conform

legii.

Cercetarea cauzelor îmbolnăvirilor profesionale, pentru a confirma sau infirma existenţa lor,

precum şi stabilirea de măsuri pentru prevenirea altor îmbolnăviri se face de către specialiştii

autorităţilor de sănătate publică teritoriale, în colaborare cu inspectorii din inspectoratele teritoriale

de muncă.

În cazul confirmării existenţei bolilor profesionale, declararea acestora se face pe baza

procesului-verbal de cercetare.

Bolile profesionale, precum şi suspiciunile de boli profesionale se semnalează obligatoriu de

către toţi medicii care depistează astfel de îmbolnăviri, indiferent de specialitate şi locul de muncă,

cu prilejul oricărei prestaţii medicale: examene medicale profilactice, consultaţii medicale de

specialitate.

Clasificarea bolilor profesionale se face după mai multe criterii care au în vedere tipul

noxelor implicate, timpul de expunere la acţiunea noxelor, modul de acţiune al noxelor etc.:

După tipul noxelor implicate în apariţia bolii profesionale există:

intoxicaţii provocate de inhalarea, ingerarea sau contactul epidermei cu substanţe toxice,

pneumoconioze provocate de inhalarea pulberilor minerale netoxice,

boli prin expunere la zgomot sau vibraţii,

boli prin expunere la temperaturi ridicate sau scăzute,

boli prin expunere la energie radiantă,

boli prin expunere la presiune atmosferică ridicată sau scăzută,

alergii profesionale,

dermatoze profesionale,

cancerul profesional,

boli infecţioase şi parazitare,

boli prin suprasolicitare etc.

Clasificarea după timpul de expunere la acţiunea factorului nociv are în vedere:


68

- boli cronice provocate de doze mici care acţionează timp îndelungat,

- boli acute generate de o expunere de scurtă durată la acţiunea factorului nociv, dar care

implică o doză mare.

După modul de acţiune al factorului nociv asupra organismului se pot distinge:

boli cu acţiune generală, care afectează întregul organism,

boli cu acţiune locală care afectează o parte a organismului, un aparat sau un organ.

Lista bolilor profesionale ale căror declarare, cercetare şi evidenţă sunt obligatorii este

prevăzută în anexa la Normele metodologice de aplicare a Legii securităţii şi sănătăţii în muncă.

Această listă se revizuieşte periodic, fără ca medicii de medicină a muncii să aibă însă competenţa

de a o modifica în mod direct.

4.5.3. Bolile legate de profesie

Prin boală legată de profesie se înţelege boala cu determinare multifactorială, la care unii

factori determinanţi sunt de natură profesională.

Bolile legate de profesie nu se declară. Acestea se dispensarizează medical şi se comunică

angajatorilor sub forma rapoartelor medicale nenominalizate privind sănătatea lucrătorilor, în

vederea luării măsurilor tehnico-organizatorice de normalizare a condiţiilor de muncă.

Lista bolilor legate de profesie este prezentată în anexă la Normele metodologice de aplicare

ale Legii securităţii şi sănătăţii în muncă.

4.5.4. Intoxicaţia acută profesională

Prin intoxicaţie acută profesională este definită starea patologică apărută brusc, ca urmare a

expunerii organismului la noxe existente la locul de muncă. Legiuitorul a acordat o atenţie specială

situaţiei de intoxicaţie acută profesională, stabilindu-i un caracter special al acesteia în ceea ce

priveşte declararea, cercetarea şi înregistrarea acesteia.

Astfel, intoxicaţia acută profesională se declară, se cercetează şi se înregistrează atât ca

boală profesională, cât şi ca accident de muncă.

4.6. Managementul bolilor profesionale

Semnalarea, cercetarea, declararea şi raportarea bolilor profesionale se efectuează potrivit prevederilor Normelor Metodologice de aplicare a prevederilor Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006.

4.6.1. Semnalarea bolilor profesionale Semnalarea bolilor profesionale este procedura prin care se indică pentru prima oară

faptul că o boală ar putea fi profesională.

Orice medic, indiferent de specialitate, care are suspiciunea că a depistat o boală

profesională cu prilejul unei consultaţii medicale, are îndatorirea legală de a o semnala către

unitatea sanitară de medicina muncii locală.

Diagnosticarea unei boli profesionale are la bază parcurgerea a trei etape obligatorii care au

în vedere:

1) Stabilirea expunerii profesionale, care se poate realiza în două moduri:

Obiectiv: prin documente oficiale (carnete de muncă, adeverinţe) din care reiese

profesiunea şi durata activităţii la fiecare loc de muncă şi buletine de analiză privind

determinarea de noxe la locul de muncă;

Subiectiv: prin anamneza profesională, care cuprinde date relatate de bolnav în legătură

cu trecutul său profesional (profesiuni avute, riscuri profesionale existente la fiecare loc

de muncă, perioada de expunere de la începutul activităţii profesionale până în

momentul examinării).

2) Tabloul clinic, rezultat din:


69

Simptome: rezultă din motivele prezentării la medic şi istoricul bolii la care se adaugă

antecedentele personale;

Semne: depistate în urma examenului clinic al pacientului.

3) Examene de laborator şi paraclinice:

Indicatori de expunere: identificarea toxinelor suspectate în organism sau a produşilor de

metabolism ai toxinelor;

Indicatori de efect biologic: modificări de constante biochimice sau hematologice

produse sub acţiunea toxinelor, modificări morfologice sau funcţionale ale diferitelor

aparate şi sisteme.

Bolile profesionale, precum şi suspiciunile de boli profesionale se semnalează obligatoriu de

către toţi medicii care depistează astfel de îmbolnăviri, indiferent de specialitate şi locul de muncă,

cu prilejul oricărei prestaţii medicale: examene medicale profilactice, consultaţii medicale de

specialitate.

Medicul care suspectează o boală profesională completează fişa de semnalare BP1 şi trimite

bolnavul cu această fişă la unitatea sanitară de medicina muncii, respectiv la clinica de boli

profesionale sau cabinetul de medicina muncii din structura spitalelor, în vederea precizării

diagnosticului de boală profesională.

Medicul specialist de medicina muncii examinează bolnavul, stabileşte diagnosticul de

profesionalitate şi completează fişa de semnalare BP1 pe care o trimite oficial la autoritatea de

sănătate publica judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, în termen de maximum 7 zile de la

precizarea diagnosticului bolii profesionale.

Semnalarea suspiciunii de boala profesională este extrem de importantă pentru cunoaşterea

prevalenţei reale a bolilor profesionale, precum şi pentru prevenirea îmbolnăvirii profesionale a

altor lucrători expuşi unor factori de risc profesionali similari. De aceea, această acţiune nu este

numai o obligaţie legală a tuturor medicilor, ci şi una cu profunde valenţe morale.

4.6.2. Cercetarea bolii profesionale

Cercetarea bolilor profesionale este procedura efectuată în mod sistematic, cu scopul de a

stabili caracterul de profesionalitate a bolii semnalate.

După primirea fişei de semnalare BP1, medicul specialist de medicina muncii din cadrul

autorităţii de sănătate publică judeţene sau a municipiului Bucureşti cercetează cazul semnalat, în

termen de 7 zile, având în vedere traseul profesional al lucrătorului şi presupusele cauze ale

îmbolnăvirii profesionale.

Cercetarea se face în mod obligatoriu în prezenţa angajatorului sau a reprezentantului

acestuia ori, după caz, a persoanelor fizice autorizate în cazul profesiilor liberale.

Cercetarea are drept scop confirmarea sau infirmarea caracterului profesional al îmbolnăvirii

respective şi se finalizează cu redactarea şi semnarea procesului-verbal de cercetare a cazului de

boala profesională. Procesul-verbal de cercetare a cazului de boală profesională este semnat de toţi

cei care au luat parte la cercetare, potrivit competenţelor. În procesul-verbal se vor menţiona în mod

special cauzele îmbolnăvirii, responsabilitatea angajatorilor şi măsurile tehnice şi organizatorice

necesare, pentru prevenirea unor boli profesionale similare.

În situaţia în care angajatorul sau reprezentantul acestuia ori, după caz, persoana fizică

autorizată în cazul profesiilor liberale, inspectorul de muncă, lucrătorul sau asigurătorul nu sunt de

acord cu concluziile stabilite în procesul-verbal de cercetare ori cu măsurile stabilite se pot adresa,

în scris, Comisiei de experţi de medicina muncii acreditaţi de Ministerul Muncii, Familiei şi

Egalităţi de Şanse şi de Ministerul Sănătăţii Publice, în termen de 30 de zile de la data primirii

procesului-verbal de cercetare a cazului de boală profesională.

Soluţiile adoptate în aceste situaţii vor fi comunicate în scris celor interesaţi, în termen de 20

de zile de la data primirii contestaţiei.

Procesul-verbal de cercetare a cazului de boală profesională se înmânează angajatorului,

medicului care a semnalat îmbolnăvirea pentru evidenţa îmbolnăvirilor profesionale şi pentru a


70

urmări realizarea măsurilor prescrise, precum şi medicului de medicina muncii din autoritatea de

sănătate publica judeţeană sau a municipiului Bucureşti.

4.6.3. Declararea bolilor profesionale

Pe baza confirmării caracterului profesional al îmbolnăvirii, medicul de medicina muncii

care a efectuat cercetarea declară cazul de îmbolnăvire profesională, completând fişa de declarare a

cazului de boala profesională BP2.

Dosarul de cercetare pentru declararea bolilor profesionale se păstrează la autoritatea de

sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti şi va cuprinde următoarele documente:

a) opisul documentelor din dosar;

b) istoricul de expunere profesională (documentul care certifică traseul profesional respectiv

copia carnetului de muncă) şi, după caz, nivelul măsurat al noxelor sau noxa identificată;

c) copia fişei de identificare a riscurilor profesionale de la dosarul medical de medicina muncii;

d) istoricul stării de sănătate la locul de muncă (documentul eliberat de medicul de medicina

muncii care asigură asistenţa de medicina muncii la unitatea respectivă);

e) documentul medical care precizează diagnosticul de boală profesională (biletul de ieşire

emis de clinica/secţia de medicina muncii din structura spitalelor sau adeverinţa medicală

emisă de medicul de medicina muncii care a precizat diagnosticul de boala profesională, în

cazul în care bolnavul nu a fost internat) şi copii ale unor investigaţii necesare pentru

susţinerea diagnosticului de profesionalitate;

f) procesul-verbal de cercetare a cazului de boala profesională;

g) copia fişei de semnalare BP1.

Declararea bolilor profesionale se face de către autoritatea de sănătate publică judeţeană sau

a municipiului Bucureşti din care face parte medicul de medicina muncii care a efectuat cercetarea,

prin fişa de declarare a cazului de boala profesională BP2, care reprezintă formularul final de

raportare a bolii profesionale nou-declarate.

O copie a fişei de declarare BP2 se va înmâna lucrătorului diagnosticat cu boală

profesională.

Cazurile de pneumoconioze, precum şi cazurile de cancer profesional se înregistrează la

ultimul angajator unde a lucrat bolnavul şi unde există factorii de risc ai bolii profesionale

respective evidenţiaţi prin documente oficiale de la autoritatea de sănătate publică; ele se declară şi

se păstrează în evidenţă de către autoritatea de sănătate publică judeţeană în care se află agentul

economic respectiv sau a municipiului Bucureşti. Autoritatea de sănătate publică este răspunzătoare

pentru corectitudinea datelor înscrise în fişa de declarare BP2.

Bolile profesionale cu diagnosticul de pneumoconioză se confirmă numai pe baza

diagnosticului precizat de către comisiile de pneumoconioze de la nivelul clinicilor de boli

profesionale.

4.6.4. Raportarea bolilor profesionale

Prin raportare a bolilor profesionale se înţelege procedura prin care se transmit informaţii,

referitoare la bolile profesionale declarate potrivit legii, la Centrul Naţional de Coordonare

Metodologică şi Informare Privind Bolile Profesionale şi la Centrul Naţional pentru Organizarea

şi Asigurarea Sistemului Informaţional şi Informatic în domeniul Sănătăţii Bucureşti.

Potrivit legii, bolile profesionale nou-declarate trebuie să fie raportate în cursul lunii în care

s-a produs îmbolnăvirea, de către autoritatea de sănătate publică judeţeană, respectiv a municipiului

Bucureşti, la Centrul Naţional de Coordonare Metodologică şi Informare privind Bolile

Profesionale (CNCMIBP) din cadrul Institutului de Sănătate Publică Bucureşti, la Centrul Naţional

pentru Organizarea şi Asigurarea Sistemului Informaţional şi Informatic în domeniul Sănătăţii

Bucureşti, precum şi la structurile teritoriale ale asigurătorului.

Pentru înregistrarea raportărilor referitoare la bolile profesionale, la nivelul CNCMIBP se

constituie Registrul operativ naţional informatizat al bolilor profesionale, care se reactualizează

lunar cu datele din fişele de declarare BP2.


71

CNCMIBP reprezintă forul metodologic care asigură asistenţă şi îndrumare tehnică

profesională în acest domeniu.

Datele colectate de CNCMIBP sunt raportate semestrial către Autoritatea de Sănătate

Publică din cadrul Ministerului Sănătăţii Publice. De asemenea, informaţii de interes privind bolile

profesionale sunt transmise tuturor instituţiilor implicate în activităţi cu impact asupra sănătăţii

lucrătorilor.

Între alte atribuţii ale CNCMIBP este şi cea de a colecta de la structurile de medicina muncii

din cadrul autorităţilor de sănătate publică judeţene date privind situaţia absenteismului medical

prin boli profesionale pentru cazurile nou-declarate în anul respectiv.

După cum s-a mai precizat, intoxicaţia acută profesională se declară, se cercetează şi se

înregistrează atât ca boală profesională, cât şi ca accident de muncă.

4.7. Prevenirea expunerii lucrătorilor la îmbolnăviri profesionale

Teoretic, majoritatea bolilor profesionale pot fi prevenite. Cu toate acestea, se constată că

toate bolile profesionale descrise acum două secole sunt întâlnite încă în anumite întreprinderi. Din

acest motiv, se apreciază că direcţia în care medicina muncii se poate dezvolta cu prioritate este cea

a prevenirii îmbolnăvirilor profesionale.

4.7.1. Abordarea prevenirii bolilor profesionale

Ca parte a activităţii de medicină a muncii, prevenirea are trei componente: primară,

secundară şi terţiară.

Prevenirea primară include orice intervenţie prin care se identifică şi se reduc factorii de

risc de îmbolnăvire profesională sau accidentare în muncă. Activităţile de prevenire primară cuprind

măsurile generale de prevenire şi protecţie şi de control a factorilor de risc, respectiv:

identificarea şi monitorizarea nivelului noxelor profesionale,

înlocuirea substanţelor toxice cu altele mai puţin toxice,

delimitarea şi izolarea surselor de noxe profesionale,

alte măsuri tehnice,

asigurarea echipamentului individual de protecţie,

alte măsuri organizatorice de natură a reduce expunerea la noxe.

Comitetul de securitate şi sănătate în muncă, din care face parte conform legislaţiei şi

medicul de medicină a muncii, alături de alţi reprezentanţi ai angajatorului, pe de o parte şi

reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă pe de

altă parte, are în sarcină implementarea şi urmărirea măsurilor de prevenire şi protecţie, vizând

prevenirea primară a bolilor profesionale.

Prevenirea secundară are în vedere depistarea precoce a bolii profesionale în scopul de a o

vindeca, de a opri sau de a încetini evoluţia acesteia. Măsurile întreprinse în cadrul acestei

componente a prevenirii au ca scop diagnosticarea precoce a îmbolnăvirilor profesionale, dacă este

posibil chiar înainte ca lucrătorul să prezinte simptome. Acest lucru este realizat de medicul de

medicină a muncii printr-o supraveghere medicală continuă a lucrătorilor, în cadrul căreia

realizează: examinări medicale la angajare, control medical periodic şi de adaptare în muncă,

examene clinice generale şi de specialitate, examinări paraclinice şi de laborator.

În baza acestor examinări, medicul de medicină a muncii face propuneri pentru a preveni

dezvoltarea afecţiunii profesionale. Acestea se referă la măsuri medicale sau tehnico-organizatorice

care vizează angajatul în cauză, elaborarea de rapoarte şi recomandări către angajator în vederea

îmbunătăţirii măsurilor de prevenire primară şi control al factorilor de risc profesional, precum şi

semnalarea cazului de boală profesională.

Prevenirea terţiară are rolul de a minimiza efectele bolii şi de a preveni complicaţiile.

Activităţile implicate presupun supravegherea clinică a lucrătorilor bolnavi în vederea recuperării

lor, a maximizării capacităţii lor de muncă precum şi pentru îmbunătăţirea prognosticului pe termen

lung. În cadrul acestor activităţi sunt incluse acordarea primului ajutor, tratarea bolilor profesionale,

precum şi alte măsuri de reabilitare.


72

4.7.2. Obligaţiile angajatorilor privind prevenirea bolilor profesionale

Pentru menţinerea sănătăţii lucrătorilor, angajatorii au obligaţia de a întreprinde o serie de

măsuri prevăzute de lege, după cum urmează:

Angajatorii din orice domeniu de activitate, atât din sectorul public, cât şi din sectorul

privat, sunt obligaţi să respecte reglementările privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor;

Angajatorul are obligaţia să realizeze şi să fie în posesia unei evaluări a riscurilor pentru

sănătatea lucrătorilor, inclusiv pentru grupurile sensibile la riscuri specifice;

Evaluarea riscului asupra sănătăţii trebuie actualizată dacă s-au produs schimbări

semnificative din cauza cărora evaluarea ar fi depăşită sau atunci când rezultatele

supravegherii sănătăţii o impun;

La aplicarea măsurilor preventive tehnico-organizatorice la locurile de muncă, angajatorii

trebuie să ţină seama de rezultatele supravegherii sănătăţii;

Angajatorii au obligaţia de a solicita examenul medical la angajare prin completarea fişei de

solicitare în toate cazurile prevăzute de legislaţie.

Angajatorul are obligaţia să păstreze lista locurilor de muncă cu riscuri profesionale şi

concluzia examinării medicale (fişa de aptitudine);

Angajatorii sunt obligaţi să asigure fondurile şi condiţiile necesare efectuării tuturor

serviciilor medicale profilactice pentru supravegherea sănătăţii lucrătorilor, aceştia nefiind

implicaţi în niciun fel în costurile aferente supravegherii medicale profilactice specifice

riscurilor profesionale;

Angajatorii în procedura de faliment vor informa structura de medicina muncii, care va

preda la rândul ei înregistrările medicale autorităţii de sănătate publică judeţene sau a

municipiului Bucureşti, după caz.

Nu trebuie pierdută din vedere dimensiunea economică a eforturilor făcute de angajatori

pentru asigurarea sănătăţii în muncă. De aceea, eforturile trebuie concentrate spre identificarea

principalelor boli care determină cheltuieli crescute în cadrul organizaţiei, precum şi a categoriilor

de angajaţi afectate de aceste boli. În acest sens, se vor analiza cheltuielile determinate de serviciile

medicale oferite angajaţilor, indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă, precum şi

cheltuielile asociate bolilor profesionale/accidentelor de muncă.

4.7.3. Activităţi care vizează prevenirea bolilor profesionale

Capacitatea de a munci este unul din criteriile care reflectă cel mai bine starea de sănătate a

unui individ. Între starea de sănătate şi capacitatea de muncă există o legătură biunivocă evidentă.

Pe de o parte, individul sănătos prezintă o capacitate de muncă sporită şi o productivitate crescută,

iar pe de altă parte munca reprezintă sursa bunăstării sale şi influenţează, în bună măsură, starea sa

fizică.

De aceea, activităţile care vizează prevenirea bolilor profesionale se reflectă în

productivitatea sporită a lucrătorilor şi implicit în creşterea beneficiilor economice ale

întreprinderii. Aceste activităţi trebuie obligatoriu incluse în programele şi planurile de prevenire şi

protecţie pe care angajatorii le implementează în propria organizaţie.

Realizarea de programe eficiente de promovare a sănătăţii la locul de muncă are efecte

benefice asupra reducerii cheltuielilor rezultate din îmbolnăvirile profesionale (servicii medicale,

absenteism, pensionări anticipate etc.) şi asupra creşterii productivităţii lucrătorilor, ceea ce în final

se regăseşte într-o creştere a profitului angajatorului.

Iată de ce serviciile de medicina muncii sunt chemate să participe la realizarea şi

implementarea programelor de informare, educare şi formare profesională cu privire la sănătatea în

muncă pentru toţi şi în special pentru cei la care s-a efectuat supravegherea sănătăţii prin examene

medicale profilactice.

În urma evaluării riscurilor pentru fiecare loc de muncă/post de lucru se stabilesc măsuri de

prevenire şi protecţie, de natură tehnică, organizatorică, igienico-sanitară şi de altă natură,


73

necesare pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor. Astfel, în cadrul planului de prevenire

şi protecţie vor trebui prevăzute atât măsuri igienico-sanitare, ct şi măsuri tehnice sau organizatorice

care vizează sănătatea lucrătorilor. Acest plan se revizuieşte ori de câte ori intervin modificări ale

condiţiilor de muncă, respectiv la apariţia unor riscuri noi.

Planul de prevenire şi protecţie se supune analizei lucrătorilor şi/sau reprezentanţilor lor sau

comitetului de securitate şi sănătate în muncă, după caz, şi trebuie să fie semnat de angajator.

Măsurile tehnico–organizatorice care pot afecta starea de sănătate a lucrătorilor sunt

determinate, în mare măsură, dincolo de considerentele de securitate şi sănătate în muncă, de

motivaţii legate de maximizarea eficienţei acestora. Vom avea astfel măsuri vizând:

eliminarea noxelor profesionale din procesul tehnologic prin înlocuirea substanţelor sau a

tehnologiilor nocive cu altele inofensive sau mai puţin nocive;

izolarea utilajelor generatoare de noxe la locul de muncă unde se află lucrătorii

(termoizolare, fonoizolare, cabine speciale, automatizare etc.);

împiedicarea pătrunderii noxei în mediul de muncă (ventilaţie locală, procedee umede

pentru pulberi etc.);

diminuarea concentraţiilor (intensităţilor) noxelor la locurile de muncă (ventilaţie generală,

fonoabsorbţie etc.);

împiedicarea acţiunii noxei asupra lucrătorilor sau diminuarea acestei acţiuni prin reducerea

efortului fizic, a suprasolicitărilor fizice şi neuropsihice, reducerea duratei zilei de muncă,

regim de muncă adecvat, condiţii corespunzătoare de odihnă, folosirea echipamentului

individual de protecţie, asigurarea alimentaţiei de protecţie;

efectuarea corectă a instruirii lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.

Măsurile igienico-sanitare sunt reprezentate de acţiuni care au în vedere:

evaluarea riscului profesional la locurile de muncă prin analiza procesului tehnologic şi al

condiţiilor de muncă, în vederea determinării existenţei noxelor profesionale şi al gradului

de expunere, studii epidemiologice etc.;

examenul medical la încadrarea în muncă;

controlul medical periodic, efectuat prin examinări clinice şi de laborator, în funcţie de tipul

noxelor profesionale şi gradul de expunere;

examenul medical la reluarea activităţii care se efectuează după o întrerupere a activităţii de

minimum 90 de zile, pentru motive medicale, sau de 6 luni, pentru orice alte motive;

educaţia sanitară care are în vedere respectarea regulilor de igienă individuală, purtarea

corectă a echipamentului individual de protecţie, suprimarea fumatului şi diminuarea

consumului de alcool, recunoaşterea primelor simptome de intoxicaţie acută profesională,

acordarea primului ajutor, prezentarea la examenele medicale periodice;

realizarea şi întreţinerea funcţionării anexelor igienico-sanitare (vestiare, băi, duşuri, camere

de igienă intima a femeii etc.);

4.7.4. Examene medicale

Supravegherea medicală a lucrătorilor se realizează în cadrul prevenirii secundare prin

servicii medicale profilactice care asigură supravegherea sănătăţii lucrătorilor, respectiv: examenul

medical la angajarea în muncă, de adaptare, periodic şi la reluarea activităţii.

Examenul medical constituie una din cele mai importante măsuri de prevenire, deoarece

contribuie la eliminarea cauzelor accidentelor şi bolilor profesionale datorate lipsei, insuficienţei

sau deficienţei unor însuşiri fizice şi psihice ale executantului, respectiv stării anormale a sănătăţii

acestuia.

Potrivit H.G. nr.1425/2006, examenul medical se efectuează la angajare, periodic şi, în

funcţie de recomandarea medicului, pentru a constata dacă angajatul s-a adaptat la locul de muncă.

4.7.4.1. Examenul medical la angajarea în muncă

Obligativitatea examenului medical la angajare este înscrisă în Legea nr. 53/2003 – Codul

muncii. Repartizarea la locurile de muncă se face de către angajator cu luarea în considerare a


74

rezultatului examenului medical în urma căruia, având în vedere riscurile care caracterizează

viitorul loc de muncă, medicul de medicina a muncii stabileşte dacă noul angajat este apt.

În urma examenului medical, subiecţii care au susceptibilităţi la acţiunea unor noxe

profesionale sau au deficienţe care pot constitui factori favorizanţi pentru accidente sunt orientaţi

către profesiuni sau locuri de muncă fără riscuri profesionale. De asemenea, prin examenul medical

se pot depista boli profesionale într-un stadiu incipient, prevenindu-se agravarea sau chiar instalarea

invalidităţii.

Examenul medical la angajare are ca scop identificarea oricărei afecţiuni care ar putea

împiedică activitatea noului angajat. Acest examen trebuie să furnizeze informaţii despre starea de

sănătate a personalului în momentul repartizării la locurile de muncă, inclusiv aspectele cărora

trebuie să li se dea atenţie la examenele medicale ulterioare. Acest examen constituie termen de

referinţă pentru examenele medicale ulterioare.

Examenul medical la angajare, potrivit legislaţiei în vigoare, trebuie să cuprindă:

- anamneza completă (fiziologică, patologică, profesională, eredocolaterală);

- examenul clinic: aspect general, măsurători antropometrice, temperatura, tensiune arterială,

puls, frecvenţa respiraţiei, tegument şi mucoase, ganglioni limfatici, aparat locomotor, aparat

cardiovascular, aparat digestiv, organe genitale, sistem nervos, tiroida, O.R.L.;

- investigaţii de specialitate ale sistemelor, aparatelor sau organelor.

Datele furnizate de examenul medical se compară cu caracteristicile profesiei şi ale

viitorului loc de muncă, din punct de vedere al cerinţelor fizice, psihice şi al riscurilor profesionale.

Din comparare rezultă dacă persoana examinată este:

aptă pentru orice muncă;

aptă pentru anumite munci efectuate în condiţii normale;

aptă pentru anumite munci efectuate în condiţii speciale;

inaptă temporar pentru orice muncă.

Examenul medical periodic are ca scop:

▪ determinarea stării de sănătate la un moment dat;

▪ stabilirea termenului de comparaţie pentru aprecierea corectă a modificărilor ulterioare

ale stării de sănătate;

▪ verificarea concluziilor examenului de la încadrare;

▪ depistarea în faza incipientă a efectelor noxelor la locul de muncă, înainte de declanşarea

bolii profesionale;

▪ descoperirea afecţiunilor neprofesionale care constituie contraindicaţii pentru o anumită

muncă;

▪ propunerea de măsuri pentru înlăturarea cauzelor care au dus la apariţia unor boli

profesionale.

Periodicitatea examenului medical periodic este fixată prin reglementări ale Ministerului

Sănătăţii Publice.

Acest examen medical se efectuează la solicitarea angajatorului, pentru:

lucrătorii care urmează a fi angajaţi cu contract individual de muncă pe perioadă

determinată sau nedeterminată;

lucrătorii care îşi schimbă locul de muncă sau sunt detaşaţi în alte locuri de muncă ori

alte activităţi;

lucrătorii care îşi schimbă meseria sau profesia.

Examenul medical al lucrătorilor la angajarea în muncă stabileşte aptitudinea/aptitudinea

condiţionată/inaptitudinea permanentă sau temporară în muncă pentru profesia/funcţia şi locul de

muncă în care angajatorul îi va desemna să lucreze privind:

- compatibilitatea/incompatibilitatea dintre eventualele afecţiuni prezente în momentul

examinării şi viitorul loc de muncă;

- existenţa/inexistenţa unei afecţiuni ce pune în pericol sănătatea şi securitatea celorlalţi

lucrători de la acelaşi loc de muncă;


75

- existenţa/inexistenţa unei afecţiuni ce pune în pericol securitatea unităţii şi/sau calitatea

produselor realizate sau a serviciilor prestate;

- existenţa/inexistenţa unui risc pentru sănătatea populaţiei căreia îi asigură servicii.

Aptitudinea în muncă reprezintă capacitatea lucrătorului, din punct de vedere medical, de a

desfăşura activitatea la locul de muncă în profesia/funcţia pentru care se solicită examenul medical.

Pentru stabilirea aptitudinii în muncă, medicul specialist de medicina muncii poate solicita

investigaţii şi examene medicale de specialitate.

Medicul specialist de medicină a muncii, în baza fişei de solicitare a examenului medical la

angajare, a fişei de identificare a factorilor de risc profesional, dosarului medical şi a examenelor

medicale efectuate, completează fişa de aptitudine cu concluzia examenului medical la angajare:

apt, apt condiţionat, inapt temporar sau inapt pentru locul de muncă respectiv.

În condiţiile în care medicul de medicina muncii face recomandări de tip medical,

aptitudinea este condiţionată de respectarea acestora, iar avizul medical va fi "apt condiţionat".

Toate cazurile de inaptitudine medicală permanentă vor fi rezolvate de către medicii de

medicina muncii în colaborare cu medicii de expertiza capacităţii de muncă. Aceştia se vor informa

reciproc asupra rezolvării situaţiei de fapt.

În funcţie de rezultatul examenului medical la angajarea în muncă, medicul de medicina

muncii poate face propuneri pentru:

a) adaptarea postului de muncă la caracteristicile anatomice, fiziologice, psihologice şi la

starea de sănătate a lucrătorului;

b) îndrumarea persoanei care urmează a fi angajată către alte locuri de muncă;

c) includerea în circuitul informaţional şi operaţional din sistemul sanitar a acelor persoane

care necesită o supraveghere medicală deosebită.

Rezultatele examenului clinic şi ale celorlalte examene medicale se înregistrează în dosarul

medical.

Fişa de aptitudine care finalizează examenul medical la angajarea în muncă se completează

numai de către medicul de medicina muncii, în doua exemplare, unul pentru angajator şi celălalt

pentru lucrător.

4.7.4.2. Examenul medical de adaptare în muncă

Acest examen medical se efectuează la indicaţia medicului specialist de medicină a muncii în

prima lună de la angajare şi are următoarele scopuri:

a) completează examenul medical la angajarea în munca, în condiţiile concrete noilor locuri de

muncă (organizarea fiziologică a muncii, a mediului de muncă, relaţiile om-maşină, relaţiile

psihosociale în cadrul colectivului de muncă);

b) ajută organismul celor angajaţi să se adapteze noilor condiţii;

c) determină depistarea unor cauze medicale ale neadaptării la noul loc de muncă şi recomandă

măsuri de înlăturare a acestora.

4.7.4.3. Examenul medical periodic

Acest examen medical este impus de legislaţie, se efectuează obligatoriu tuturor lucrătorilor şi

are următoarele scopuri:

a) confirmarea sau infirmarea, la perioade de timp stabilite, a aptitudinii în muncă pentru

profesia/funcţia şi locul de muncă pentru care s-a făcut angajarea şi s-a eliberat fişa de

aptitudine;

b) depistarea apariţiei unor boli care constituie contraindicaţii pentru activităţile şi locurile de

muncă cu expunere la factori de risc profesional;

c) diagnosticarea bolilor profesionale;

d) diagnosticarea bolilor legate de profesie;

e) depistarea bolilor care constituie risc pentru viaţa şi sănătatea celorlalţi lucrători la acelaşi

loc de muncă;


76

f) depistarea bolilor care constituie risc pentru securitatea unităţii, pentru calitatea produselor

sau pentru populaţia cu care lucrătorul vine în contact prin natura activităţii sale.

Frecvenţa examenului medical periodic este stabilită potrivit legii şi poate fi modificată

numai la propunerea medicului specialist de medicina muncii, cu informarea angajatorului.

Examenul medical periodic cuprinde următoarele:

a) înregistrarea evenimentelor medicale care s-au petrecut în intervalul de la examenul medical

în vederea angajării sau de la ultimul examen medical periodic până în momentul

examinării;

b) examenul clinic general;

c) examenele clinice şi paraclinice;

d) înregistrarea rezultatelor în dosarul medical;

e) finalizarea concluziei prin completarea fişei de aptitudine, de către medicul specialist de

medicina muncii, în două exemplare, unul pentru angajator şi celălalt pentru lucrător.

În cazul în care între două controale periodice lucrătorii prezintă probleme de sănătate pe

care le suspectează că pot fi legate de locul de muncă, Codul Muncii prevede faptul că aceştia pot

consulta medicul, angajatorii având obligaţia să asigure accesul salariaţilor la serviciul medical de

medicină a muncii.

4.7.4.4. Examenul medical la reluarea activităţii

Acest examen medical se efectuează după o întrerupere a activităţii de minimum 90 de zile,

pentru motive medicale, sau de 6 luni, pentru orice alte motive, în termen de 7 zile de la reluarea

activităţii.

Efectuarea examenului medical la reluarea activităţii are următoarele scopuri:

a) confirmarea aptitudinii lucrătorului pentru exercitarea profesiei/funcţiei avute anterior sau

noii profesii/funcţii la locul de muncă respectiv;

b) stabilirea unor măsuri de adaptare a locului de muncă şi a unor activităţi specifice profesiei

sau funcţiei, dacă este cazul;

c) reorientarea spre un alt loc de muncă, care să asigure lucrătorului menţinerea sănătăţii şi a

capacităţii sale de muncă.

Medicul de medicina muncii are dreptul de a efectua examenul medical la reluarea activităţii

ori de câte ori îl consideră necesar, în funcţie de natura bolii sau a accidentului pentru care

lucrătorul a absentat din producţie.

Pentru protecţia sănătăţii comunitare, în cazul sectoarelor cu riscuri (alimentar, zootehnic,

farmaceutic, aprovizionare cu apă potabilă, servicii către populaţie, cazare colectivă, piscine,

salubritate etc.), examenele medicale la angajare, periodic, la reluarea muncii, se completează cu

examinările specifice sectorului de activitate, la indicaţia medicului specialist de medicina muncii.

Persoana examinată poate contesta rezultatul dat de către medicul specialist de medicina

muncii privind aptitudinea în muncă. Contestaţia se adresează autorităţii de sănătate publică

judeţene sau a municipiului Bucureşti, în termen de 7 zile lucrătoare de la data primirii fişei de

aptitudine în muncă.

Autoritatea de sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti desemnează o

comisie formată din 3 medici specialişti de medicină a muncii şi convoacă părţile implicate în

termen de 21 de zile lucrătoare de la data primirii contestaţiei.

Decizia comisiei este consemnată într-un proces-verbal şi este comunicată în scris persoanei

examinate medical. Concluzia procesului-verbal este consemnată în fişa de aptitudine, în care a fost

precizat rezultatul examenului medical contestat.

Lucrătorii au obligaţia de a se prezenta la examenele medicale de supraveghere a sănătăţii la

locul de muncă, conform planificării efectuate de către medicul de medicina muncii cu acordul

angajatorului.

De asemenea lucrătorii trebuie să semnaleze superiorilor ierarhici direcţi toate problemele

apărute, legislaţia prevăzând faptul că angajatorul transmite comitetului de securitate şi sănătate in

muncă punctul său de vedere sau, dacă este cazul, al medicului de medicina muncii.


77

Trebuie subliniat faptul că orice lucrător are dreptul să consulte medicul specialist de

medicina muncii, pentru orice simptome pe care le atribuie condiţiilor de muncă şi activităţii

desfăşurate. De asemenea, ei trebuie să fie informaţi în legătură cu rezultatele supravegherii

sănătăţii lor.

Subliniem faptul că măsurile privind securitatea şi sănătatea în muncă nu pot să determine,

în nici un caz, obligaţii financiare pentru salariaţi.

La schimbarea locului de muncă în altă unitate, lucrătorului i se vor înmâna, la solicitarea

acestuia, copii ale dosarului său medical şi ale fişei de expunere la riscuri profesionale, pentru a fi

predate la structura de medicina muncii a unităţii respective.

La aplicarea măsurilor preventive tehnico-organizatorice la locurile de muncă, angajatorii

vor ţine seama de rezultatele supravegherii sănătăţii lucrătorilor.

4.8. Efecte ale implementării măsurilor de prevenire a bolilor profesionale

Sunt bine cunoscute deja consecinţele accidentelor de muncă şi bolilor profesionale, care pot

fi clasificate având în vedere pierderile directe (suferite de victime, suferite de familiile victimelor,

pierderi de capital, costul intervenţiilor medicale etc.) cât şi cele indirecte, care în cele mai multe

cazuri sunt mai mari decât cele directe (pierderi de beneficiu, conflicte sociale, pierderea imaginii, a

clienţilor sau a pieţelor, condamnări penale etc.).

Faptul că în ultimii ani se constată o atenţie sporită acordată măsurilor de protecţie a

sănătăţii lucrătorilor arată că, dincolo de obligaţiile legale, angajatorii au înţeles rolul acestor

demersuri şi le aplică pentru optimizarea cheltuielilor legate de servicii medicale, scăderea

absenteismului, creşterea productivităţii, creşterea moralului angajaţilor, atragerea şi menţinerea

personalului, îmbunătăţirea imaginii organizaţiei, investind în bunăstarea resurselor umane.

Scăderea morbidităţii şi mortalităţii

Suprimarea sau diminuarea factorilor de risc duce la creşterea speranţei de viaţă a lucrătorilor şi a calităţii acesteia. Pe termen lung acest fenomen generează importante economii atât la nivelul întreprinderii cât şi al societăţii în general.

Scăderea cheltuielilor pentru îngrijiri medicale

Studii efectuate pe un număr mare de angajaţi au arătat faptul că programele de promovare a sănătăţii la locul de muncă au ca rezultat scăderea cheltuielilor pentru îngrijiri medicale. Angajaţii cu un risc crescut de îmbolnăvire generează costuri directe sau indirecte semnificativ mai mari, acestea având efecte negative asupra întreprinderii şi asupra angajaţilor înşişi din punct de vedere al veniturilor şi al siguranţei locului de muncă.

Scăderea pierderilor datorate absenteismului

Angajaţii absenţi din motive medicale nu produc. Din acest motiv angajatorii nu suportă doar costul serviciilor medicale sau indemnizaţiile temporare de muncă ci şi pierderea de productivitate datorată lipsei angajaţilor.

Atitudinea faţă de muncă şi locul de muncă

Un moral bun al angajaţilor conduce întotdeauna la o atitudine pozitivă faţă de locul de muncă şi faţă de angajator. Aceasta se concretizează într-un interes sporit faţă de munca efectuată, cu consecinţe evidente în ceea ce priveşte productivitatea.

Îmbunătăţirea imaginii şi pieţei de desfacere


78

În ultimii ani tot mai multe din marile companii îşi selectează firmele partenere acordând o importanţă tot mai crescută condiţiilor de muncă pe care acestea le asigură propriilor lucrători. Cu cât companiile sunt mai mari, cu atât opinia publică, urmăreşte mai atent aspectele sociale pe care le implică activitatea lor. Orice dezvăluire privind existenţa unor condiţii de muncă nesigure duce la afectarea imaginii companiei şi nu de puţine ori la diminuarea imediată a pieţei de desfacere. Din acest punct de vedere orice pas greşit poate costa mult. De aceea, unele companii se implică direct în controlul condiţiilor de muncă al propriilor furnizori, propagând, cu efecte pozitive, preocuparea faţă de aspectele sociale ale muncii.


79

CAPITOLUL 5

EVALUAREA CONFORMITĂŢII PRODUSELOR

Pentru a asigura sănătatea şi securitatea salariaţilor la locul de muncă se impune, încă din

faza de proiectare, ca produsele comercializate, care sunt utilizate în domeniul industrial să respecte

anumite condiţii esenţiale de securitate şi sănătate. Evaluarea acestora se face de fabricant în cazul

produselor simple sau de către organisme de certificare de terţă parte, în cazul produselor complexe,

conform procedurilor de certificare specificate în fiecare act normativ ce reglementează o categorie

de produse.

5.1. Terminologie

a) acreditare - procedura prin care organismul naţional de acreditare, recunoscut conform legii,

atestă că un organism sau un laborator este competent să efectueze sarcini specifice;

b) autoritate competentă - organ al administraţiei publice centrale responsabil cu reglementarea unui

domeniu;

c) cerinţă esenţială - cerinţă care are în vedere protecţia sănătăţii, securitatea utilizatorilor, protecţia

animalelor domestice, a proprietăţii şi a mediului, aşa cum este prevăzută în actele normative în

vigoare;

d) certificare a conformităţii - acţiune a unui organism care este independent faţă de clienţii lui şi

alte părţi interesate şi care dovedeşte existenţa încrederii adecvate că un produs, identificat

corespunzător, este conform cu un anumit standard sau cu un alt document normativ;

e) certificat de conformitate - document emis pe baza regulilor unui sistem de certificare şi care

indică existenţa încrederii adecvate că un produs, identificat corespunzător, este conform cu un

anumit standard sau cu un alt document normativ;

f) certificat de examinare de tip – document emis de către un organism notificat, prin care se atesta

că un tip de produs a fost supus evaluării conformităţii în baza unei reglementări tehnice care

prevede evaluarea conformităţii produsului prin aplicarea modulului „examinare de tip”;

g) declaraţia de conformitate CE - parte a procedurii de evaluare a conformităţii, prin care un

producător sau un reprezentant autorizat al acestuia dă o asigurare scrisă că un produs satisface

cerinţele esenţiale din reglementările tehnice aplicabile sau este în conformitate cu tipul pentru care

s-a emis un certificat de examinare de tip şi satisface cerinţele esenţiale din reglementările tehnice

aplicabile;

h) domeniu reglementat - ansamblul activităţilor economice şi produselor asociate acestora, pentru

care se emit reglementări tehnice specifice privind condiţiile de introducere pe piaţă şi/sau de

punere în funcţiune;

i) desemnare - procedura prin care o autoritate competentă aprobă, prin ordin al conducătorului său,

un laborator, un organism de certificare sau de inspecţie recunoscut, dreptul de a acţiona pe piaţă în

legătură cu o procedură de evaluare a conformităţii, prevăzută de o reglementare tehnică;

j) evaluare a conformităţii - activitate al cărei obiect este determinarea faptului că un produs

satisface cerinţele esenţiale din reglementările tehnice aplicabile sau că un produs este în

conformitate cu tipul pentru care s-a emis un certificat de examinare de tip şi satisface cerinţele

esenţiale din reglementările tehnice aplicabile produsului;

k) inspecţie - examinarea proiectului unui produs, a unui produs, a unui serviciu, a unui proces sau a

unei instalaţii şi determinarea conformităţii lor cu condiţiile specifice sau cu condiţiile generale, pe

baza unei aprecieri profesionale;


80

l) importator - orice persoană fizică autorizată sau persoană juridică cu domiciliul, respectiv cu

sediul, în România sau în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene, care introduce pe piaţa

românească sau pe piaţa Uniuni Europene un produs provenit din afara acestui spaţiu;

m) introducere pe piaţă a unui produs - acţiunea de a face disponibil, pentru prima dată, contra cost

sau gratuit, un produs din domeniul reglementat, în vederea distribuirii şi/sau utilizării;

n) încercare - operaţiune tehnică ce constă în determinarea uneia sau mai multor caracteristici ale

unui produs, în concordanţă cu o procedură specificată;

o) marcaj de conformitate - simbol care se aplică de producător sau de reprezentantul autorizat al

acestuia, înainte de introducerea pe piaţă şi/sau de punerea în funcţiune, pe un produs, pe o placă de

marcaj ataşată, pe ambalajul şi/sau pe documentele însoţitoare şi care are semnificaţia conformităţii

produsului cu toate cerinţele esenţiale, prevăzute în reglementările tehnice aplicabile; CE - marcaj

european de conformitate,

p) organism de certificare - organism independent faţă de clientul lui şi alte părţi interesate, care

aplică regulile unui sistem de certificare în scopul evaluării, certificării şi supravegherii

conformităţii;

r) organ de control - structura responsabilă, stabilită să asigure supravegherea pieţei;

s) organism notificat - laborator de încercări, organism de certificare sau de inspecţie, persoană

juridică cu sediul în România sau într-un stat membru al Uniunii Europene, care a fost desemnat şi

notificat de către o autoritate competentă ori, respectiv, de către un stat membru, pentru a realiza

evaluarea conformităţii într-un domeniu reglementat şi care este cuprins în lista organismelor

notificate, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene;

t) producător - persoană fizică autorizată sau persoana juridică, responsabilă pentru proiectarea şi

realizarea unui produs, în scopul introducerii pe piaţă şi/sau punerii în funcţiune, în România sau

într-un stat membru al Uniunii Europene, în numele său; responsabilităţile producătorului se preiau

de orice persoană fizică autorizată sau persoană juridică care asamblează, ambalează sau etichetează

produse în vederea introducerii pe piaţă şi/sau punerii în funcţiune, sub nume propriu;

u) punere în funcţiune – acţiunea ce are loc în momentul primei utilizări a unui produs, în România

sau într-un stat membru al Uniunii Europene;

v) reprezentant autorizat al producătorului - persoana fizică sau juridică cu domiciliul, respectiv cu

sediul, în România sau într-un stat membru al Uniunii Europene, împuternicită de producător să

acţioneze în numele acestuia;

w) standard european armonizat - standard european, elaborat în baza unui mandat al Comisiei

Europene şi adoptat de către o organizaţie europeană de standardizare, care conferă prezumţia de

conformitate cu cerinţele esenţiale dintr-o directivă aplicabilă, acoperită de un astfel de standard;

lista standardelor europene armonizate se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene;

y) supravegherea pieţei - ansamblul măsurilor, resurselor şi structurilor instituţionale adecvate, prin

care autorităţile competente asigură şi garantează, în mod imparţial, că produsele introduse pe piaţă

şi/sau puse în funcţiune îndeplinesc prevederile reglementărilor tehnice aplicabile, indiferent de

originea lor, cu respectarea principiului liberei concurenţe.

5.2. Legislaţia europeană în domeniul liberei circulaţii a produselor

Legislaţia europeană în domeniul liberei circulaţii a produselor se aplică produselor noi şi

este reglementată de articolul 95 al Tratatului de la Mastricht care prevede libera circulaţie a

produselor în cadrul pieţei unice europene, îndeplinind condiţiile esenţiale de sănătate şi securitate,

prevăzute în fiecare directivă specifică tipurilor de produse.

Articolul 95 este prevederea generală privind armonizarea reglementărilor referitoare la

produse, în legătură cu sănătatea, securitatea, protecţia mediului şi protecţia consumatorilor.

În conformitate cu prevederile art. 95 al Tratatului de la Mastricht :

pot fi plasate pe piaţă doar produsele care nu pun în pericol securitatea persoanelor, a

animalelor domestice şi a bunurilor;


81

se urmăreşte realizarea unor directive care să permită, ca regulă, armonizarea totală a

dispoziţiilor legislative şi administrative, pentru a se asigura circulaţia liberă a produselor ;

se cere introducerea unor reglementări privind supravegherea pieţei.

Este obligatoriu ca orice produs introdus pe piaţă să satisfacă încă din faza de concepţie

(înainte de introducerea în fabricaţia de serie) cerinţele esenţiale de securitate şi sănătate descrise

în cadrul directivei, să fie evaluate conform procedurii adecvate şi să fie însoţit de atestări

corespunzătoare: marcaj CE, declaraţie de conformitate şi eventual certificat de conformitate emis

de un organism notificat la nivelul UE. Produsele care nu îndeplinesc aceste cerinţe trebuie să fie

restricţionate sau retrase de pe piaţă.

Statele membre au obligaţia să permită circulaţia liberă a produselor care sunt conforme

prevederilor mai sus menţionate şi acceptă prezumţia că respectarea specificaţiilor unui standard

european armonizat, dovedită conform procedurilor specifice de evaluare a conformităţii, asigură

satisfacerea cerinţelor esenţiale de securitate corespunzătoare; când acest lucru nu este posibil, se va

dovedi prin argumente ştiinţifice conformitatea cu cerinţele esenţiale de securitate, utilizând

eventual standarde naţionale sau alte metode (calcule, încercări).

5.3. Legislaţia română privind evaluarea conformităţii produselor

Legea 608/2001 republicată, modificată prin Legea 62/2007, reglementează evaluarea

conformităţii produselor, astfel încât, acestea să circule liber în condiţii de siguranţă. Legea prevede

produsele din domeniul reglementat, pentru care se emit reglementări tehnice specifice aplicabile

(Hotărâri de Guvern) care transpun directive europene şi pentru care se face evaluarea

conformităţii:

1. Echipamente de joasă tensiune

2. Recipiente sub presiune

3. Jucării

4. Produse pentru construcţii

5. Compatibilitate electromagnetică

6. Maşini industriale

7. Echipamente individuale de protecţie

8. Aparate de cântărit cu funcţionare neautomată

9. Dispozitive medicale implantabile active

10. Arzătoare cu combustibili gazoşi

11. Cazane pentru apă caldă

12. Explozibili utilizaţi în scopuri civile

13. Dispozitive medicale

14. Medii potenţial explozive

15. Ambarcaţiuni de agrement

16. Ascensoare

17. Echipamente de refrigerare

18. Echipamente sub presiune

19. Dispozitive medicale pentru diagnostic in vitro

20. Echipamente terminale de radio şi telecomunicaţii

21. Ambalaje şi deşeuri de ambalaje

22. Instalaţii de transport pe cablu pentru persoane

23. Interoperativitatea sistemului de transport feroviar de mare viteză transeuropean

24. Echipamente marine

25. Echipamente sub presiune transportabile

26. Emisiile de zgomot în mediu produse de către echipamente destinate utilizării în

exteriorul clădirilor

27. Interoperativitatea sistemului de transport feroviar convenţional transeuropean.


82

Procedurile pentru evaluarea conformităţii depind de gradul de complexitate a produsului şi

de riscul estimat la utilizarea acestuia.

Reglementarea tehnică prevede, pentru fiecare categorie de produse din domeniul

reglementat, una sau mai multe proceduri pentru evaluarea conformităţii; procedura pentru

evaluarea conformităţii este formată din unul sau o combinaţie adecvată a următoarelor module:

a) modulul A - controlul intern;

b) modulul B - examinarea de tip;

c) modulul C - conformitatea cu tipul;

d) modulul D - asigurarea calităţii producţiei;

e) modulul E - asigurarea calităţii produsului;

f) modulul F - verificarea produsului;

g) modulul G - verificarea unităţii de produs;

h) modulul H - asigurarea totală a calităţii.

Cerinţele fiecărui modul de evaluare a conformităţii sunt reprezentate schematic în tabelul

următor.


83

A (Control

intern al

producţiei)

Producătorul

- pune la

dispoziţie

documentaţia

tehnică

autorităţilor

naţionale

Aa Intervenţia

organismului

notificat

B (Examen de tip)

Producătorul prezintă organismului notificat:

-documentaţia tehnică

-tipul

Organismul notificat

-evaluează conformitatea cu cerinţele esenţiale de securitate

-efectuează încercări, dacă este cazul

- emite certificatul examen CE de tip

G (Verificarea

unităţii)

Producătorul

- prezintă

documentaţia tehnică

H (Asigurarea

calităţii totale)

ISO 9001

Producătorul

- are implementat şi

aprobat sistemul

calităţii totale pentru

proiecte


-supraveghează

sistemul calităţii totale

-verifică

conformitatea

proiectului

- emite certificatul CE

de examinare a

proiectului


84

A Producătorul

-declară

conformitatea cu

cerinţele esenţiale

de securitate

- aplică marcajul

CE

Aa Organismul notificat -efectuează

încercări asupra

aspectelor

specifice

produsului (CES)

-efectuează, prin

sondaj, verificări

ale produsului

C (Conformitatea

cu tipul)

Producătorul

-declara

conformitatea cu

tipul aprobat

-aplică marcajul

CE


-efectuează

încercări asupra

aspectelor specifice

produsului

-efectuează, prin

sondaj, verificări

ale produsului

D (Asigurarea

calităţii

producţiei) (ISO

9002)

Producătorul

-are implementat şi

aprobat sistemul

calităţii pentru

producţie şi

încercări

- declară

conformitatea cu

tipul aprobat

-aplică marcajul

CE


-aprobă sistemul

calităţii

-supraveghează

sistemul calităţii

E (Asigurarea

calităţii

produsului) (ISO

9003)

Producătorul

-are implementat

şi aprobat


pentru inspecţie şi

încercări

-declară

conformitatea cu

tipul aprobat sau

cu cerinţele

esenţiale

-aplică marcajul

CE


-aprobă sistemul

calităţii

-supraveghează


F

(Verificarea

produsului)

Producătorul

- declară

conformitatea

cu tipul

aprobat sau

cu cerinţele

esenţiale

- aplică

marcajul CE


-verifică

conformitatea

-emite

certificatul

de

conformitate

Producătorul

-prezintă produsul

-declară

conformitatea

-aplică marcajul CE


-verifică

conformitatea cu

cerinţele esenţiale de

securitate-

-emite certificatul de

conformitate

Producătorul

-are implementat şi

aprobat sistemul

calităţii totale pentru

producţie şi încercări

-declară conformitatea

-aplică marcajul CE


-supraveghează


totale


85

Marcajul CE se aplică conform reglementărilor tehnice aplicabile produsului, în mod

vizibil, uşor lizibil şi de neşters, direct pe produs, pe instrucţiunile ce însoţesc produsul sau pe o

placă de marcaj ataşată produsului, astfel încât să nu poată fi detaşată. În situaţia în care acest lucru

nu este posibil sau în cazul în care nu există cerinţe în acest sens, ţinând cont de natura produsului,

marcajul CE se aplică pe ambalaj, dacă este cazul, şi pe documentele ce însoţesc produsul, dacă

reglementarea tehnică prevede astfel de documente.

În situaţia în care un produs intră sub incidenţa mai multor reglementări tehnice aplicabile

în care se prevede aplicarea marcajului de conformitate, marcajul de conformitate semnifică

conformitatea produsului cu toate prevederile aplicabile din aceste reglementări. Marcajul CE este

urmat de numărul de identificare a organismului notificat, in situaţia în care organismul notificat

intervine în faza de producţie.

De asemenea, s-au admis pe piaţă şi/sau pus în funcţiune până la data 01.01.2007, data

aderării României la Uniunea Europeană produsele româneşti cu marcaj CS, aplicat conform

reglementărilor tehnice aplicabile.

Pentru fiecare categorie de produse din domeniul reglementat, Guvernul României va

transpune directiva europeană ce reglementează libera circulaţie a mărfurilor respective în câte o

Hotărâre de Guvern. Astfel Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse este autoritatea

competentă în aplicarea următoarelor directive europene:

- Directiva Consiliului 98/37/CE cu privire la maşini, transpusă prin Hotărârea de Guvern

119/2004;

- Directiva Consiliului 89/686/CEE cu privire la echipamentul individual de protecţie ,

transpusă prin Hotărârea de Guvern 115/2004;

- Directiva Consiliului 94/9/CE cu privire la echipamentele şi sistemele de protecţie destinate

utilizării în atmosfere potenţiale explozive, transpusă prin Hotărârea de Guvern 752/2004;

- Directiva Consiliului 93/15 privind explozivii utilizaţi în scopuri civile care urmează să fie

transpusă în legislaţia românească.

De asemenea, Ministerul Economiei şi Finanţelor este autoritatea competentă în aplicarea

următoarelor directive europene:

- Directiva Consiliului 73/23/CEE cu privire la echipamentele electrice de joasă

tensiune transpusă prin Hotărârea de Guvern 457/2003 modificată prin Hotărârea de

Guvern 1514/2004;

- Directiva Consiliului 2000/14 privind limitarea nivelului emisiilor de zgomot în mediu

produs de echipamente destinate utilizării în exteriorul clădirilor, transpusă prin Hotărârea

de Guvern 539/2004;

- Directiva Consiliului 97/68/EC referitoare la măsurile privind limitarea emisiilor de gaze şi

particule poluante provenite de de la motoarele cu ardere internă instalate pe maşini mobile

nerutiere.

Pentru toate aceste acte normative organul de control care verifică respectarea acestora şi

care este responsabil pentru supravegherea pieţei este Inspecţia Muncii.

5.4.1. Hotărârea de Guvern nr. 119 din 5 februarie 2004 privind stabilirea condiţiilor pentru

introducerea pe piaţă a maşinilor industriale

Această Hotărâre de Guvern transpune integral în legislaţia română Directiva 98/37/CE şi

reglementează cerinţele esenţiale de securitate si sănătate pe care maşinile trebuie să le

îndeplinească pentru a putea fi puse pe piaţă (Anexa 1). Aceste cerinţe sunt transpuse prin

intermediul standardelor europene armonizate fiecărei categorii de maşini.

De asemenea, hotărârea stabileşte în funcţie de complexitatea şi gradul de risc al unei

maşini, procedurile de evaluare a conformităţii pe care producătorul sau reprezentantul său

autorizat trebuie sa le realizeze pentru a putea pune pe piaţă acea maşină.

În cadrul hotărârii, se defineşte conceptul de maşină, şi anume: un ansamblu de părţi sau

componente aflate în legătură, dintre care cel puţin una este mobilă, prevăzut cu sisteme de

acţionare adecvate, circuite de comandă şi putere etc., destinat unui anumit scop, de regulă, pentru


86

transformarea, prelucrarea, transportarea sau ambalarea unui material sau un ansamblu de maşini

care, în scopul de a ajunge la unul şi acelaşi rezultat, sunt dispuse şi comandate astfel încât să fie

solidare în funcţionare.

De asemenea, se defineşte termenul componentă de securitate: componentă care, chiar dacă

nu este un echipament interschimbabil, este introdusă pe piaţă de producător sau reprezentantul său

autorizat, pentru a îndeplini o funcţie de securitate atunci când este utilizată şi a cărei defectare sau

funcţionare necorespunzătoare periclitează securitatea sau sănătatea persoanelor expuse.

Având în vedere această definiţie, în ghidul european de aplicare a directivei maşini sunt

clasificate ca maşini: rampele reglabile, benzile transportoare, macaralele plutitoare, demaroarele

auto, pistoalele pentru bolţuri, obloanele acţionate cu motor şi maşinile care manipulează materiale

pirotehnice.

Prevederile HG nr.119/2004 nu se aplică în cazul următoarelor categorii de maşini:

a) maşinile a căror singură sursă de energie este forţa umană, aplicată direct, cu excepţia celor

utilizate pentru ridicarea sau coborârea sarcinilor;

b) maşinile de uz medical folosite în contact direct cu pacienţii;

c) echipamentele tehnice specifice parcurilor de distracţie;

d) cazanele de abur şi recipientele sub presiune;

e) maşinile special proiectate sau puse în funcţiune pentru utilizare în domeniul nuclear şi

care, în cazul unei defectări, pot provoca o emisie radioactivă;

f) sursele radioactive încorporate într-o maşină;

g) armele de foc;

h) rezervoarele de stocare şi conductele de transport pentru petrol, motorină, lichide

inflamabile şi substanţe periculoase;

i) mijloacele de transport, adică vehiculele şi remorcile lor destinate transportului aerian,

rutier, feroviar, naval, de mărfuri şi/sau persoane. Vehiculele utilizate în industria extractivă

de minereuri nu sunt excluse;

j) navele maritime şi platformele maritime inclusiv echipamentele de la bordul acestor nave

sau unităţi;

k) instalaţiile cu cablu, inclusiv funicularele, pentru transportul public sau privat de persoane;

l) tractoarele agricole şi forestiere;

m) maşinile speciale proiectate şi construite în scop militar sau de menţinere a ordinii publice;

n) ascensoarele care servesc în mod permanent anumite nivele precizate ale clădirilor şi

construcţiilor, având o cabină care se deplasează de-a lungul unor ghidaje rigide şi a cărei

înclinaţie pe orizontală este superioară valorii de 15 grade, destinate transportului de

persoane, de persoane şi mărfuri, sau numai de mărfuri, în cazul în care cabina este

accesibilă unei persoane şi este dotată cu organe de comandă situate în interiorul ei;

o) mijloacele de transport pe şină, cu pinion şi cremalieră, pentru persoane;

p) instalaţiile de extracţie care echipează puţurile de mină;

q) elevatoarele teatrale;

r) ascensoarele de şantier destinate pentru ridicarea persoanelor sau a persoanelor şi a

mărfurilor.

Se consideră că sunt în conformitate cu toate prevederile hotărârii, inclusiv cu procedurile

de evaluare a conformităţii, dacă:

a) maşinile poartă marcajul de conformitate CE, aplicat de un producător sau reprezentantul

autorizat al acestuia şi dacă sunt însoţite de declaraţia CE de conformitate la care se face

referire în anexa nr. 2, punctul A;

b) componentele de securitate sunt însoţite de declaraţia CE de conformitate la care se face

referire in anexa nr. 2, punctul C.


87

Înainte de emiterea declaraţiei CE de conformitate, atât pentru maşini, cât şi pentru

componente de securitate, producătorul sau reprezentantul său autorizat, trebuie să întocmească un

dosar tehnic care cuprinde:

(a1) planul de ansamblu a maşinii, precum şi schiţe ale circuitelor de comandă;

(a2) planuri detaliate şi complete, însoţite eventual de note de calcul, rezultate ale

încercărilor, etc., care să permită verificarea conformităţii maşinii cu cerinţele esenţiale de sănătate

şi securitate;

(a3) lista:

(i) cerinţelor esenţiale prevăzute în hotărârea de Guvern;

(ii) standardelor relevante

(iii) altor specificaţii tehnice care au fost folosite la proiectarea maşinii;

(a4) descrierea soluţiilor adoptate pentru a preveni pericolele prezentate de maşină;

(a5) rapoartele tehnice sau certificatele obţinute de la un organism sau laborator competent,

(a6) orice raport tehnic care prezintă rezultatele încercărilor efectuate, la alegerea

producătorului, fie de el însuşi, fie de către un organism sau laborator competent, dacă se declară

conformitatea cu un standard armonizat care prevede încercări;

(a7) un exemplar al instrucţiunilor maşinii.

In cazul fabricaţiei în serie, dosarul tehnic va cuprinde dispoziţiile interne care vor fi

implementate pentru menţinerea conformităţii maşinilor cu prevederile prezentei hotărâri.

Anexa IV cuprinde 17 categorii de maşini şi 5 categorii de componente de securitate pentru

care producătorul poate alege între examenul CE de tip sau procedura declaraţiei de conformitate,

în funcţie de modul în care produsele respectă sau nu respectă standarde europene armonizate.

Aceasta listă este completă, nu indicativă şi trebuie interpretată în sens strict. Nu pot fi incluse

echipamente care nu sunt trecute în listă, chiar dacă au riscuri asemănătoare.

Procedura de evaluare a conformităţii este prezentă schematic în cele ce urmează.

În scopul aplicării acestei hotărâri, au fost elaborate o serie de acte normative:

Normele Metodologice din 28.06.2004 pentru recunoaşterea şi desemnarea laboratoarelor

de încercări, precum şi a organismelor de certificare şi de inspecţie care realizează evaluarea

conformităţii maşinilor industriale, publicate în MO 676 din 27.07.2004.

- Ordinul MMSSF 242 din 26.05.2004 privind aprobarea listei standardelor române care

adoptă standarde europene armonizate referitoare la maşini industriale, publicat în MO 634

din 13.07.2004 iar lista completă este publicată in MO 634 bis.

- Lista organismelor notificate la Uniunea Europeană se regăseşte la adresa:

http://ec.europa.eu/enterprise/newapproach/nando



SCHEMA DE EVALUARE A CONFORMITĂŢII MAŞINILOR ŞI COMPONENTELOR DE SECURITATE

PRODUCĂTOR Tipurile de maşini

şi componente de

securitate (Anexa IV)

Cele la care nu se face

referire în Anexa IV

Dosar tehnic de construcţie

(Anexa V)

Declaraţia CE de conformitate cu

cerinţele esenţiale

MODULUL A

Cele la care se face referire

în Anexa IV şi completate

cu standarde

Tipurile de maşini

şi componente de

securitate (Anexa IV)

Dosarul tehnic (Anexa VI)

trimis organismului notificat

Dosarul tehnic (Anexa VI)

trimis organismului notificat

pentru certificare sau verifi-

carea conformităţii dosarului

Examenul tip CE (Anexa VI)

MODULUL B

Cele la care se face referire în

Anexa IV, fără a respecta total

sau parţial standardele ori, dacă

nu există astfel de standarde,

Examenul tip CE (Anexa VI)

MODULUL B

Declaraţia de conformitate a tipului

de model însoţită de examenul tip

CE

MODULUL A

1) Componentele de securitate nu

poartă marcajul CE. Toate maşinile

şi componentele de securitate trebuie

să fie însoţite de declaraţia CE de

conformitate.

CE

SECURITATE ŞI SĂNĂTATE ÎN MUNCĂ CERINŢE LEGALE ŞI BUNE PRACTICI Copyright © 2010

CPPPIM

5.4.2. H.G. nr.115 din 5 februarie 2004 privind stabilirea cerinţelor esenţiale de securitate ale

echipamentelor individuale de protecţie şi a condiţiilor pentru introducerea lor pe piaţă

Această hotărâre transpune Directiva 89/686/CEE şi stabileşte condiţiile care

reglementează introducerea pe piaţă şi libera circulaţie a echipamentelor individuale de

protecţie, abreviate prin “EIP”, cerinţele esenţiale de securitate pe care trebuie să le respecte

EIP pentru a asigura protecţia sănătăţii şi securitatea utilizatorilor.

Hotărârea defineşte EIP ca fiind orice dispozitiv sau articol destinat a fi purtat sau ţinut cu

mâna, de către o persoană ca mijloc de protecţie împotriva unuia sau mai multor riscuri

pentru sănătate şi securitate.

Se consideră, de asemenea, EIP:

a) un ansamblu constituit din mai multe dispozitive sau mijloace, integrate de către

producător în scopul asigurării protecţiei unei persoane împotriva unuia sau mai multor

riscuri potenţiale simultane;

b) un dispozitiv sau un mijloc de protecţie, detaşabil sau nedetaşabil, combinat cu un

echipament individual care nu are rol de protecţie, purtat sau ţinut cu mâna de o persoană

pentru executarea unei activităţi specifice;

c) componente interschimbabile ale EIP, esenţiale pentru o funcţionare

corespunzătoare şi utilizate exclusiv pentru un astfel de echipament.

Se consideră ca parte integrantă a EIP orice sistem introdus pe piaţă împreună cu acesta,

pentru racordarea acestuia la alt dispozitiv extern, complementar, chiar dacă acest sistem nu

este destinat a fi purtat sau ţinut cu mâna în permanenţă de către utilizator pe întreaga durată

de expunere la risc.

Anexa I a acestei hotărâri stabileşte categoriile de EIP-uri pentru care hotărârea nu se

aplică:

1. EIP proiectate şi fabricate special pentru utilizarea de către forţele armate sau pentru

menţinerea legii şi ordinii (căşti de protecţie, scuturi sau alte sortimente care asigură acelaşi

tip de protecţie)

2. EIP pentru autoapărare (recipienţi cu aerosoli, arme individuale de descurajare sau alte

sortimente care asigură acelaşi tip de protecţie)

3. EIP proiectate şi fabricate în scop privat împotriva:

a) condiţiilor atmosferice adverse (bonete, îmbrăcăminte de sezon, încălţăminte,

umbrele sau alte sortimente care asigură acelaşi tip de protecţie),

b) umidităţii şi apei (mănuşi de spălat vesela sau alte sortimente care asigură acelaşi tip

de protecţie);

c) căldurii (mănuşi sau alte sortimente care asigură acelaşi tip de protecţie)

4. EIP care nu se poartă permanent destinate protecţiei sau salvării persoanelor îmbarcate la

bordul navelor sau aeronavelor

5. Căştile de protecţie şi vizierele destinate utilizatorilor de vehicule cu motor cu două

sau trei roţi.

Procedurile de evaluare a conformităţii sunt în funcţie de complexitatea EIP-ului.

Hotărârea face următoarea clasificare a EIP-urilor:

I. EIP de concepţie simplă

II. EIP ce nu sunt incluse în categoria I şi III


CPPPIM

90

III. EIP de concepţie complexă

La EIP de concepţie simplă, utilizatorul poate evalua singur nivelul de protecţie

împotriva riscurilor, ale căror efecte pot fi identificate în timp şi se manifestă treptat. Din aceasta

categorie fac parte EIP destinate protejării utilizatorului împotriva următoarelor categorii de

factori de risc:

a) acţiuni mecanice cu efecte superficiale (mănuşi pentru grădinărit, degetare sau alte

sortimente care asigură acelaşi tip de protecţie);

b) produse de curăţare cu acţiune slabă şi cu efecte uşor reversibile (mănuşi de protecţie

împotriva soluţiilor diluate de detergenţi sau alte sortimente care asigură acelaşi tip de protecţie);

c) riscuri care decurg din manipularea produselor fierbinţi care nu expun utilizatorul la o

temperatură mai mare de 500C sau la şocuri mecanice periculoase (mănuşi, şorţuri de uz

profesional sau alte sortimente care asigură acelaşi tip de protecţie),

d) agenţi atmosferici care nu sunt nici excepţionali şi nici extremi (articole pentru

protecţia capului, îmbrăcăminte de sezon, încălţăminte sau alte sortimente care asigură acelaşi

tip de protecţie);

e) şocuri mecanice şi vibraţii minore care nu afectează zonele vitale ale corpului şi ale

căror efecte nu pot provoca leziuni ireversibile (căşti de protecţie de tip uşor împotriva scalpării,

mănuşi, încălţăminte uşoară sau alte sortimente care asigură acelaşi tip de protecţie);

f) luminii solare (ochelari de soare sau alte sortimente care asigură acelaşi tip de

protecţie).

EIP de concepţie complexă destinate a asigura protecţia împotriva pericolelor care pot

conduce la deces sau împotriva pericolelor care pot afecta grav şi ireversibil sănătatea, în

cazul cărora proiectantul consideră că utilizatorul nu ar putea identifica în timp nişte posibile

efecte imediate :

a) aparatele de protecţie respiratorie filtrante, destinate protecţiei împotriva aerosolilor solizi

şi lichizi sau împotriva gazelor iritante, periculoase, toxice sau radiotoxice ;

b) aparatele de protecţie respiratorie care asigură o izolare completă faţă de atmosferă,

inclusiv cele utilizate pentru scufundare;

c) EIP care asigură numai o protecţie limitată în timp împotriva acţiunilor chimice sau

împotriva radiaţiilor ionizante;

d) echipamentele de intervenţie în medii cu temperaturi înalte, ale căror efecte sunt

comparabile cu cele ale unei temperaturi a aerului egală sau mai mare de 1000 C şi care pot

fi sau nu caracterizate de prezenţa radiaţiilor infraroşii, a flăcărilor sau a proiecţiilor de mari

cantităţi de metal topit;

e) echipamentele de intervenţie în medii cu temperaturi scăzute, ale căror efecte sunt

comparabile cu cele ale unei temperaturi a aerului egală sau mai mică de -500 C;

f) EIP pentru protecţie împotriva căderii de la înălţime;

g) EIP pentru protecţie împotriva riscurilor electrice şi a tensiunilor periculoase sau EIP

utilizate ca izolante pentru lucru la tensiune înaltă.


Schema de evaluare a conformităţii echipamentelor individuale de protecţie

PRODUCĂ-TOR

Dosar tehnic

Anexa III

Tipul

produsului

Alte echipamente

Examinare CE de tip

(art. 17)

Modulul B

Concepţie simplă

EIP (Art. 15, alin. 2)

Declaraţia CE de conformitate

cu cerinţele esenţiale (art. 16)

Modulul A

Alte echipamente

Tipul

produsului

Concepţie complexă

(art. 15 alin. 3)

Declaraţia CE de

conformitate cu tipul

(art. 16).

Modulul C

Libera

alegere a

pro-

ducătorului

Declaraţia CE de

conformitate (sistemul

de control al calitaţii CE

a produsului finit)


verifică produsul finit.

Modulul Cbis2 (Art. 24)

Declaratia CE de

conformitate (sistemul

de asigurare a calitatii CE

a productiei) (art. 30)


evaluează şi monitori-

zeaza sistemul calitatii

producţiei.

Modulul D


CPPPIM

5.5. Obligaţiile producătorului

Pentru EIP introduse pe piaţă, producătorul sau reprezentantul autorizat al acestuia au

obligaţia să întocmească şi să deţină, timp de 10 ani de la data introducerii pe piaţă a EIP,

documentaţia tehnică prevăzută în Anexa nr. 3 care va fi prezentată spre examinare, la cerere,

organului de control.

În cazul în care, nici producătorul, nici reprezentantul autorizat al acestuia nu au sediul în

România, obligaţia deţinerii documentaţiei care va fi prezentată la cerere organului de control

revine importatorului.

Documentaţia tehnică furnizată de producător trebuie să cuprindă toate datele relevante

cu privire la mijloacele utilizate de producător pentru a se asigura că EIP respectă cerinţele

esenţiale specifice domeniului său.

În cazul modelelor de EIP din grupa II si III, documentaţia tehnică trebuie să cuprindă în

primul rând :

1) dosarul tehnic de fabricaţie, constând din :

a) planuri de ansamblu şi detalii ale EIP însoţite, acolo unde este cazul, de note de calcul

şi de rezultatele încercărilor pe prototip, în măsura în care este necesar, pentru a verifica

respectarea cerinţelor esenţiale ;

b) o listă completă a cerinţelor esenţiale de securitate şi a standardelor armonizate sau a

altor specificaţii tehnice luate în consideraţie la proiectarea modelului;

2) o descriere a mijloacelor de control şi încercare care urmează să fie utilizate la locul

de fabricare pentru a verifica conformitatea producţiei de EIP cu standardele armonizate sau cu

alte specificaţii tehnice şi pentru a menţine nivelul calităţii;

3) un exemplar din fişa de instrucţiuni.

In cazul EIP de concepţie simplă, se aplică procedura “Declaraţia CE de conformitate a

producţiei” prin care producătorul sau reprezentantul său autorizat emit o declaraţie după

modelul prezentat în Anexa nr. 4 prin care atestă conformitatea EIP introdus pe piaţă cu

prevederile directivei şi aplică pe fiecare EIP marcajul de conformitate CE.

In cazul EIP din categoria II se aplică Examinarea CE de tip procedură prin care

organismul notificat, în urma examinării dosarului tehnic de fabricaţie şi a modelului, constată şi

atestă că modelul de EIP în cauză satisface prevederile hotărârii.

In cazul EIP de concepţie complexă (categoria III), producătorul efectuează “Examinarea

CE de tip”, după care, la alegere, pentru a dovedi omogenitatea producţiei si conformitatea EIP

cu modelul descris în certificatul de examinare CE de tip şi cu cerinţele esenţiale, va aplica una

din procedurile de certificare a calităţii producţiei:

- sistem de control al calităţii CE pentru produsul final – organismul notificat, ales de

producător, efectuează verificările necesare în mod aleatoriu, în mod normal, la intervale de cel

puţin un an, pentru a demonstra conformitatea cu cerinţele esenţiale.

- sistem de asigurare a calităţii CE a producţiei prin supraveghere: un organism notificat

ales de producător evaluează, în urma auditului documentaţia sistemului calităţii şi o aprobă.

Ghidul european de aplicare a Directivei 89/686/CEE prezintă o clasificare a EIP-urilor

în cele trei categorii de mai sus, iar EIP-urile pentru care prevederile hotărârii de Guvern nr. 115

nu se aplică sunt clasificate ca fiind de categoria zero.

5.5.1. Echipament împotriva zgomotului

TIPUL EIP Categoria de certificare

1.1 Orice echipament împotriva zgomotului (indiferent dacă este

purtat în sau peste urechi)

II


CPPPIM

5.5.2. Echipament pentru protecţia ochilor

TIPUL de EIP Categoria de certificare

2.1 Orice protectori ai ochilor şi filtre II

Excepţie:

2.2 Protectori ai ochilor şi filtre proiectate şi fabricate pentru

utilizare în medii cu temperaturi înalte ale căror efecte sunt

comparabile cu cele ale unei temperaturi a aerului egală sau

mai mare de 1000C şi care pot fi sau nu caracterizate de

prezenţa radiaţiilor infraroşii, flăcărilor sau proiecţiilor de mari

cantităţi de material topit

III

2.3 Protectori ai ochilor şi filtre proiectaţi şi fabricaţi pentru

protecţia împotriva radiaţiilor ionizante

III

2.4 Protectori ai ochilor şi filtre proiectaţi şi fabricaţi pentru a

proteja împotriva riscurilor electrice

III

2.5 Ochelari şi măşti pentru înot şi/sau scufundări, pentru uz

profesional sau personal

I

2.6 Protectori ai ochilor şi filtre proiectate şi fabricate exclusiv,

pentru a proteja împotriva luminii solare, ochelari de soare

(fără efect corector) pentru uz personal şi profesional

I

2.7 Ochelari de schi de toate tipurile, cu excepţia celor cu efect

corector

I

2.8 Ochelari cu efect corector, inclusiv ochelari de soare cu

efect corector

0

NB: Dacă ochelarii cu efect corector asigură altă protecţie decât cea împotriva luminii

solare (ex. Împotriva impactului, a proiecţiilor abrazive, etc.), ei sunt clasificaţi ca EIP din

categoria care corespunde riscului luat în considerare, urmărind numai caracteristicile lor

de protecţie

2.9 Viziere încorporate în căşti proiectate şi fabricate pentru

utilizatorii de vehicule cu două sau trei roţi

0

5.5.3. Echipament de protecţie împotriva căderilor de la înălţime


11.2 Toate echipamentele de protecţie proiectate şi fabricate

pentru a asigura protecţia împotriva căderilor de la înălţime,

pentru uz personal sau profesional (lucrul la înălţime, cădere

de pe nave, alpinism, escaladări, speologie, etc.)

III

N.B. Când se utilizează acest tabel privind echipamentul individual de protecţie împotriva

căderi de la înălţime, trebuie să se ţină cont că există anumite opinii divergente între

Statele Membre privind clasificarea pe categorii a unora dintre echipamente.

În cazul în care vă confruntaţi cu dificultăţi, vă rugăm să contactaţi reprezentanţii Statelor

membre.

5.5.4. Echipamente pentru protecţia capului


4.1 Orice cască, inclusiv căştile sportive II

Excepţie:

4.2 Căşti proiectate şi fabricate pentru utilizare în medii cu III


CPPPIM

94

temperaturi înalte ale căror efecte sunt comparabile cu cele ale

unei temperaturi a aerului egală sau mai mare de 1000C şi care

pot fi sau nu caracterizate de prezenţa radiaţiilor infraroşii,

flăcărilor sau proiecţiilor de mari cantităţi de material topit

4.3 Căşti proiectate şi fabricate pentru a asigura protecţia

împotriva riscurilor electrice

III

4.4 Mijloace uşoare de protecţie a capului proiectate şi fabricate

pentru a asigura protecţia împotriva scalpării

I

4.5 Căşti proiectate şi fabricate pentru utilizatori de vehicule cu

2 sau 3 roţi, inclusiv căştile pentru curse

0

4.6 Căşti proiectate şi fabricate special pentru forţele armate sau

pentru menţinerea legii şi ordinii

0

5.5.5. Echipamente pentru protecţia parţială sau totală a feţei


5.1 Orice echipament II

Excepţie:

5.2 Echipamente proiectate şi fabricate pentru utilizare în medii

cu temperaturi înalte ale căror efecte sunt comparabile cu cele

ale unei temperaturi a aerului egală sau mai mari de 1000C şi

care pot fi sau nu caracterizate de prezenţa radiaţiilor infraroşii,

flăcărilor sau proiecţiilor de mari cantităţi de material topit

III

5.3 Echipamente proiectate şi fabricate pentru utilizare în

ambianţe cu temperaturi joase ale căror efecte sunt comparabile

cu cele ale unei temperaturi a aerului mai mică sau egală cu

-500C

III

5.4 Echipamente proiectate şi fabricate pentru a asigura protecţia

împotriva riscurilor electrice

III

5.5 Viziere proiectate şi fabricate pentru a fi încorporate în caşti

pentru utilizatori de vehicule cu 2 sau 3 roţi, inclusiv viziere

pentru curse

0

5.5.6. Îmbrăcăminte de protecţie


6.1 Orice sortiment de îmbrăcăminte şi/sau orice accesorii

(detaşabile sau nu) proiectate şi fabricate să asigure protecţie

specificã

II

Excepţie:

6.2 Îmbrăcăminte şi/sau accesorii(detaşabile sau nu) proiectate şi

fabricate să asigure protecţie împotriva riscurilor electrice

III


fabricate pentru utilizare în medii cu temperaturi înalte ale căror

efecte sunt comparabile cu cele ale unei temperaturi a aerului

egale sau mai mari de 1000C şi care pot fi sau nu caracterizate

de prezenţa radiaţiilor infraroşii, flăcărilor sau proiecţiilor de

mari cantităţi de material topit

III


CPPPIM

95


fabricate pentru utilizare în ambianţe cu temperaturi joase ale

căror efecte sunt comparabile cu cele ale unei temperaturi a

aerului mai mici sau egale cu -500C

III

6.5 Îmbrăcăminte şi/sau accesorii (detaşabile sau nu) proiectate

şi fabricate pentru a asigura numai o protecţie limitată 2

împotriva agresiunilor chimice şi a radiaţiilor ionizante

III


şi fabricate pentru a asigura izolare completă faţă de atmosferă

III


şi fabricate pentru a asigura protecţie împotriva condiţiilor meteo

care nu sunt nici excepţionale nici extreme, pentru uz

profesional

I


şi fabricate pentru a asigura protecţie împotriva riscurilor

mecanice ale căror efecte sunt superficiale

I



şi fabricate pentru a asigura protecţie împotriva riscurilor ce apar

la manipularea obiectelor fierbinţi care nu expun utilizatorul la

temperaturi mai mari de 500C sau la impact periculos

I

6.10. Îmbrăcăminte şi/sau accesorii (detaşabile sau nu)

proiectate şi fabricate special pentru forţele armate sau de

menţinere a ordinii, inclusiv îmbrăcăminte sau veste antiglonţ,

îmbrăcăminte de protecţie împotriva contaminării biologice sau

radiaţiilor ionizante

0

6.11 Îmbrăcăminte şi/sau accesorii (detaşabile sau nu) pentru uz

personal proiectate şi fabricate pentru a asigura protecţie

împotriva condiţiilor atmosferice care nu sunt, nici excepţionale,

nici extreme

0

6.12 Îmbrăcăminte obişnuită şi/sau accesorii (detaşabile sau nu)

sau îmbrăcăminte pentru sport şi/sau accesorii (care nu asigură

protecţie specifică), inclusiv uniforme

0

5.5.7. Echipament de protecţie respiratorie

TIPUL de EIP Categoria de certif.

7.1 Orice echipament de protecţie respiratorie proiectat şi fabricat

în scopul de a asigura protecţia împotriva aerosolilor solizi,

lichizi sau gazoşi3

; orice echipament de protecţie respiratorie

proiectat şi fabricat în scopul de a asigura izolare completă faţă de

atmosferă; orice echipament de protecţie respiratorie proiectat şi

fabricat pentru scufundări

III

Excepţie:

2) Fabricantul trebuie să indice produsele împotriva cărora este asigurată protecţia şi perioada de timp pentru care se

asigură această protecţie

3 Producătorul trebuie să indice principala proprietate de protecţie a echipamentului, ca şi perioada de timp în care

poate fi utilizat sau o modalitate care să permită utilizatorului să identifice în condiţii de securitate când

echipamentul şi-a pierdut eficacitatea.


CPPPIM

96

7.2 Orice echipament de protecţie respiratorie proiectat şi fabricat

special pentru a fi utilizat de către forţele armate sau pentru

menţinerea legii şi ordinii

0

7.3 Măşti chirurgicale 4 0

5.5.8. Echipament pentru protecţia piciorului şi/sau gambei şi pentru protecţie împotriva

alunecării


8.1 Orice echipament şi/sau accesorii (detaşabile sau nu)

proiectate şi fabricate special pentru a proteja piciorul şi/sau

gamba şi să asigure protecţie împotriva alunecării

II

Excepţie:

8.2 Echipament şi/sau accesorii (detaşabile sau nu) proiectate şi

fabricate pentru a asigura protecţia împotriva riscurilor electrice

în activităţi care implică tensiuni electrice periculoase, sau care

sunt folosite pentru a asigura izolare împotriva tensiunilor

electrice înalte

III


fabricate pentru a fi utilizate în medii cu temperaturi înalte ale


aerului egale sau mai mari de 1000C şi care pot fi sau nu

caracterizate de prezenţa radiaţiilor infraroşii, flăcărilor sau

proiecţiilor de mari cantităţi de material topit

III


fabricate pentru a fi utilizate în ambianţe cu temperaturi joase

ale căror efecte sunt comparabile cu cele ale unei temperaturi a


III


fabricate pentru a asigura protecţie limitată5 împotriva

agresiunilor chimice sau a radiaţiilor ionizante

III

8.6 Echipament sportiv (în special încălţăminte sportivă) şi/sau

accesorii (detaşabile sau nu) proiectat şi fabricat pentru a asigura

protecţia împotriva lovirii din exterior.

I


8.7 Echipament şi/sau accesorii (detaşabile sau nu) pentru uz

profesional proiectate şi fabricate pentru a asigura protecţia

împotriva condiţiilor atmosferice care nu sunt nici excepţionale

nici extreme

I


personal şi/sau sportiv proiectate şi fabricate pentru a asigura

protecţia împotriva condiţiilor atmosferice

0

4 Ori de câte ori astfel de măşti sunt destinate a proteja purtătorul împotriva infecţiilor microbiene şi virale

etc., ele se încadrează în categoria de certificare III (asigură protecţia personală mai curând decât cea în scop

medical).

5 Fabricantul trebuie să indice produsele împotriva cărora este asigurată protecţia şi perioada de timp pentru care se

asigură această protecţie


CPPPIM

97


fabricate special pentru a fi utilizate de către forţele armate sau

pentru menţinerea legii şi ordinii, inclusiv echipament pentru

protecţia împotriva contaminării biologice sau împotriva

radiaţiilor ionizante

0

8.10 Anumite sortimente de încălţăminte, în special

încălţămintea sportivă, care conţine componenţi destinaţi să

absoarbă şocurile în timpul mersului, alergării, etc. sau să

asigure o bună aderenţă sau stabilitate.6 Aceste componente

trebuie să fie considerate ca destinate măririi confortului.

0

5.5.9. Echipament pentru protecţia mâinilor şi a braţelor


9.1 Orice echipament şi/sau accesorii (detaşabile sau nu)

proiectate şi fabricate special să protejeze mâinile şi/sau braţele

II

Excepţie:


fabricate pentru a asigura protecţie împotriva riscurilor electrice

în activităţi care implică tensiuni periculoase, sau care sunt

utilizate pentru a asigura izolare împotriva tensiunilor electrice

înalte

III


fabricate pentru a fi utilizate în medii cu temperaturi înalte ale


aerului egale sau mai mari de 1000C şi care pot fi sau nu

caracterizate de prezenţa radiaţiilor infraroşii, flăcărilor sau

proiecţiilor de mari cantităţi de material topit, inclusiv

echipament de /pentru pompieri7

III


fabricate pentru a fi utilizate în ambianţe cu temperaturi joase

ale căror efecte sunt comparabile cu cele ale unei temperaturi a


III


fabricate pentru a asigura protecţie limitată8 împotriva

agresiunilor chimice sau a radiaţiilor ionizante

III



profesional, proiectate şi fabricate pentru a asigura protecţie

împotriva materialelor de curăţat cu acţiune slabă (pentru

spălarea vaselor, curăţire etc.)

I

9.7 Echipament şi/sau accesorii (detaşabile sau nu) proiectate şi I

6 Această categorie include în special ghete de fotbal şi de rugbi şi ghete cu crampoane.

7 Acesta înseamnă orice sortiment care protejează mâinile sau o parte a lor, inclusiv mănuşi, mănuşi fără

degete, mănuşi cu un deget, sortimente care protejează numai degetele sau numai palma etc.

8 Fabricantul trebuie să indice produsele împotriva cărora este asigurată protecţia şi perioada de timp

pentru care se asigură această protecţie.


CPPPIM

98

fabricate pentru a asigura protecţie împotriva agresiunilor

mecanice cu efecte superficiale (înţepare la cusut, grădinărit,

munci murdare, sporturi etc.)


profesional, proiectate şi fabricate pentru a asigura protecţia

împotriva riscurilor întâlnite la manipularea materialelor

fierbinţi, care nu expun utilizatorul unei temperaturi mai mari de

500C sau unor impacturi periculoase şi împotriva unor condiţii

atmosferice care nu sunt excesiv de reci

I

9.9 Mănuşi şi degetare pentru uz medical, în apropierea

pacienţilor

0 uz medical

9.10 Mănuşi proiectate şi fabricate pentru a asigura protecţia

împotriva umezelii, căldurii şi frigului neexcesive, pentru uz

personal

0


fabricate special pentru forţele armate sau de menţinere a legii şi

ordinii, inclusiv echipament de protecţie împotriva contaminării

biologice sau a radiaţiilor ionizante

0

5.5.10. Echipament proiectat pentru a preveni înecul sau pentru a fi utilizat ca mijloc de

plutire


10.1 Orice echipament proiectat şi fabricat pentru a preveni

înecul sau pentru a fi utilizat ca mijloc de plutire, inclusiv

mijloace ajutătoare pentru înot şi mijloace gonflabile care

nu sunt considerate ca jucării (utilizate exclusiv în apă puţin

adâncă)

II

Excepţie:

10.2 Mijloace şi veste de salvare pentru utilizare în caz de

urgenţă pe nave şi aeronave de pasageri9

0

5.5.11. Echipament de protecţie împotriva riscurilor electrice


11.1 De reţinut: echipamentul pentru protecţia împotriva

riscurilor electrice este inclus în tabelele menţionate anterior

NB :

Tensiunile electrice periculoase înseamnă un voltaj egal

sau mai mare de 50V curent alternativ sau 75V curent

continuu.

III

Excepţie:

11.2 Mijloace/unelte manuale izolate 0

9Termenii "nave" şi "aeronave" se referă exclusiv la cele care transportă pasageri şi la nave maritime care

fac obiectul convenţiilor internaţionale ale IMO. Ambarcaţiunile de agrement (bărci cu motor şi cu pânze), bărcile

de pescari, bărcile pentru uz profesional etc. nu sunt incluse în această categorie.


CPPPIM

99

Pentru aplicarea acestei hotărâri au fost elaborate o serie de acte normative:

- Ordinul MMSSF nr. 354 din 28.06.2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice

privind recunoaşterea şi desemnarea laboratoarelor de încercări, precum şi a

organismelor de certificare şi de inspecţie care realizează evaluarea conformităţii

echipamentelor individuale de protecţie, publicat în MO 676/27.07.2004;

- Ordinul MMSSF nr. 241 din 26.05.2004 privind aprobarea listei standardelor române

care transpun standarde europene armonizate referitoare la echipamentul individual de

protecţie, publicat în MO 635/13.07.2004, lista completă a standardelor din Monitorul

Oficial 635 bis;

- Lista organismelor notificate pentru evaluarea conformităţii se regăseşte la adresa:


5.6. H.G. nr. 457/2003 privind asigurarea securităţii utilizatorilor de echipamente electrice

de joasă tensiune

Această hotărâre transpune directiva europeană 73/23 şi se aplică la echipamentele electrice

de joasă tensiune fabricate în ţară sau importate, destinate pieţei interne, ale căror tensiuni de

intrare sau ieşire sunt cuprinse in intervalul 50 V-1.000 V curent alternativ şi 75 V - 1.500 V

curent continuu, în interiorul echipamentelor putând să apară şi alte tensiuni în afara acestor

limite.

Exemple de astfel de echipamente electrice sunt:

bunurile electrice de larg consum;

mijloacele electrice de producţie:

- aparataj electric;

- scule portabile acţionate electric;

- echipamente pentru iluminat;

- aparataj electric de comutaţie şi de reglare;

- instalaţii electrice;

- conectoare şi cordoane de conectare;

- echipamente pentru instalaţiile electrice.

În Anexa II, sunt prezentate echipamentele pentru care nu se aplică prevederile acestei

hotărâri:

1. Echipament electric pentru utilizare în atmosferă explozivă

2. Echipament electric pentru utilizare radiologică şi medicală

3. Componente electrice pentru lifturi de mărfuri şi de persoane

4. Contoare de energie electrică

5. Fişele şi prizele de uz casnic

6. Sisteme de supraveghere cu gard electric

7. Interferenţe radioelectrice

8. Echipamente electrice specializate, utilizate pe nave, avioane sau cale ferată, care se supun

prevederilor elaborate de organizaţiile internaţionale, din care România face parte.

De asemenea, nu se supun prevederilor prezentei hotărâri echipamentele electrice

concepute astfel încât securitatea lor depinde de modul în care sunt integrate în produsul final:

circuite integrate, tranzistori, diode, redresoare, triace, tiristoare, dispozitive optoelectronice,

condensatoare, rezistoare, bobine, filtre, relee terminale, microîntrerupătoare.

Dar, se aplică prevederile prezentei hotărâri componentelor electrice destinate a fi

încorporate într-un echipament electric, pentru care este posibilă evaluarea securităţii, de

exemplu: surse de lumină, startere, siguranţe fuzibile, întrerupătoare pentru uz casnic, elemente

ale instalaţiilor electrice, s.a.

Conformitatea echipamentului electric de joasă tensiune cu cerinţele prezentei hotărâri

trebuie demonstrată printr-o declaraţie de conformitate emisă de producător sau de

reprezentantul său autorizat stabilit în România sau într-un stat membru al Uniunii Europene,

conform modelului prevăzut în Anexa nr. 5 şi prin marcajul de conformitate CE care atestă


CPPPIM

100

conformitatea acestuia cu prevederile prezentei hotărâri, inclusiv cu procedura de evaluare a

conformităţii (controlul intern al producţiei) prevăzute în Anexa nr. 4.

Producătorul va întocmi un dosar tehnic de conformitate ce va cuprinde:

a) descrierea generală a echipamentului electric de joasă tensiune;

b) instrucţiuni de exploatare, manual de utilizare;

c) desene de proiectare şi de fabricaţie, scheme ale componentelor, subansamblurilor,

circuitelor;

d) descriere şi explicaţii necesare pentru înţelegerea celor prezentate la lit. c);

e) rezultatele calculelor de proiectare, controale efectuate etc.;

f) lista cuprinzând standardele ce se aplică integral sau parţial şi descrierea soluţiilor aplicate

pentru a satisface cerinţele esenţiale de securitate în situaţia neaplicării integrale a

standardelor;

g) rapoarte de încercări;

h) declaraţie de conformitate, în copie, inclusiv traducerea legalizată în limba română pentru

echipamentele electrice de joasă tensiune din import.

Dosarul tehnic de conformitate trebuie ţinut la dispoziţia organelor de control minimum

10 ani de la data fabricaţiei ultimului echipament electric de joasă tensiune.

Producătorul trebuie să ia măsurile necesare pentru ca procesul de producţie să asigure

conformitatea echipamentului electric de joasă tensiune fabricat cu documentaţia tehnică

prezentată şi cu cerinţele esenţiale de securitate.

În aplicarea acestei hotărâri au fost elaborate o serie de acte normative:

- Ordinul MEC nr. 35 din 23.01.2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind

recunoaşterea şi desemnarea organismelor şi/sau laboratoarelor ce pot întocmi rapoarte

de încercări care atestă conformitatea echipamentelor electrice de joasă tensiune cu

cerinţele esenţiale de securitate, publicat în MO 96/2004;

- Ordinul MEC nr. 521 din 29.07.2004 pentru aprobarea listei cuprinzând laboratoarele

recunoscute care pot întocmi rapoarte de încercări ce atestă conformitatea

echipamentelor electrice de joasă tensiune, cu cerinţele esenţiale, publicat în MO

736/2004;

- Ordinul MEC nr. 384/22.06.2004 pentru aprobarea listei cuprinzând standardele române

privind asigurarea securităţii utilizatorilor de echipamente electrice de joasă tensiune

care adoptă standarde europene armonizate, publicat în MO 681/29.07.2004. Lista

completă a standardelor este publicată în MO 681 bis.

5.7. H.G. nr. 752/2004 privind stabilitatea condiţiilor pentru introducerea pe piaţă a

echipamentelor şi sistemelor de protecţie destinate utilizării în atmosfere potenţial

explozive

Această hotărâre transpune integral în legislaţia română Directiva 94/9/CE care

reglementează condiţiile de introducere pe piaţă a echipamentelor noi şi nu se aplică

echipamentelor second hand.

Următorii termeni sunt definiţi astfel:

(a) Echipamente înseamnă maşini, aparate, dispozitive fixe sau mobile, componente de control

şi instrumentaţia din acestea, sisteme de detectare sau prevenire care, separat sau împreună,

sunt destinate generării, transferului, stocării, măsurării, controlului şi transformării energiei

folosite pentru prelucrarea materiei şi care pot cauza o explozie prin propriile lor surse

potenţiale de aprindere.

(b) Sisteme protectoare înseamnă entităţi constructive destinate opririi imediate a exploziilor

incipiente şi/sau limitării domeniului efectiv al flăcărilor de explozie şi a presiunilor de

explozie. Sistemele protectoare pot fi integrate în echipamente sau pot fi introduse pe piaţă

separat ca sisteme autonome.


CPPPIM

101

(c) Componente înseamnă reprezintă orice piesă esenţială pentru funcţionarea sigură a

echipamentelor şi sistemelor protectoare, dar fără a avea o funcţie autonomă.

(d) Atmosfere explozive înseamnă amestecul cu aer, în condiţii atmosferice, al substanţelor

inflamabile, sub formă de gaze, vapori, ceţuri sau prafuri în care, după ce s-a produs

aprinderea, combustia se propagă în întregul amestec nears.

(e) Atmosferă potenţial explozivă înseamnă o atmosferă care ar putea deveni explozivă datorită

condiţiilor locale şi operaţionale.

(f) Echipamente de grupa I înseamnă echipamente destinate utilizării în părţile subterane ale

minelor şi la acele părţi ale instalaţiilor de suprafaţă ale acestor mine care pot fi expuse la grizu

şi/sau la praf combustibil.

(g) Echipamente grupa a II a înseamnă echipamente destinate utilizării în alte locuri care pot fi

expuse la atmosfere explozive.

Categoriile de echipamente care definesc nivelurile de protecţie necesare sunt

prezentate în Anexa nr. 1.

Echipamentele şi sistemele protectoare pot fi destinate numai unei anumite atmosfere

explozive, în acest caz, acestea trebuie să fie marcate corespunzător.

Prevederile prezentei hotărâri nu se aplică în cazul următoarelor categorii de produse:

(a) dispozitive medicale destinate utilizării în mediu ambiant medical;

(b) echipamente şi sisteme protectoare la care pericol de explozie rezultă exclusiv din

prezenţa substanţelor explozive sau a substanţelor chimice instabile;

(c) echipamente destinate utilizării în medii casnice şi necomerciale în care atmosferele

potenţial explozive pot apare rareori, doar ca rezultat al scurgerii accidentale de combustibil

gazos;

(d) echipamente individuale de protecţie;

(e) nave şi platforme maritime mobile împreună cu echipamentele de la bordul acestora;

(f) mijloace de transport, adică vehiculele şi remorcile lor destinate exclusiv transportului

de pasageri, aerian, rutier, feroviar sau pe apă, precum şi mijloacele de transport, în măsura în

care acestea sunt destinate transportului de bunuri pe cale aeriană, rutieră, feroviară sau pe apă.

Nu trebuie excluse vehiculele destinate utilizării într-o atmosferă potenţial explozivă;

(g) arme, muniţii sau materiale de război.

Pentru a putea fi introduse pe piaţă, echipamentele, sistemele protectoare şi dispozitivele de

protecţie trebuie să satisfacă cerinţele esenţiale pentru sănătate şi securitate, prevăzute în Anexa

2, aplicabile ţinând seama de utilizarea destinată, să poarte marcajul de conformitate CE

prevăzut la art. 12, şi fiecare exemplar să fie însoţit de declaraţia de conformitate EC prevăzută

în Anexa 10.

Componentele prevăzute la art. 6 alin.(2) sunt însoţite de atestatul scris de conformitate

prevăzut de art. 9 alin.(3), nefiind necesar marcajul CE.

În aplicarea acestei hotărâri au fost elaborate o serie de acte normative:

- Ordinul MMSSF 477 din 14.09.2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind

recunoaşterea şi desemnarea laboratoarelor de încercări, precum şi a organismelor de

certificare şi de inspecţie care realizează evaluarea conformităţii echipamentelor şi

sistemelor de protecţie destinate utilizării în atmosfere potenţial explozive, publicat în

MO 871/2004.

- Ordinul MMSSF 476 din 14.09.2004 privind aprobarea listei standardelor române care

adoptă standarde europene armonizate referitoare la echipamente utilizate în atmosfere

potenţial explozive, publicat în MO 866/2004.


Verificarea produselor (Anexa

nr.5). Organismul notificat

verifică şi certifică faptul că

produsele sunt conforme cu

tipul.

MODULUL F

(1) CE

PRODUCĂTOR

Producă-

torul

allege

(*) (**)

Tipul

produsului

Produse

Art 9.1 (A) şi Art 9 .2

Gr I, II, Categ. M1 , 1

Examinarea SE de tip

Anexa nr. 3

MODULUL B

Producă-

torul

alege

Asigurarea calităţii producţiei

Anexa nr.4). Organismul

notificat evaluează şi

monitorizează sistemul calităţii producţiei .

MODULUL D

Modulul B

Produse

Art.

9.1(B)

Produse

Art. 9. 1 (B)(a)

motoare comb. int. si

echip. electic

Gr I,II, Categ. M2, 2

Producă-

torul

alege

Conformitatea cu tipul

(anexa nr.6). Producătorul

declară că produsele sunt

conforme cu tipul

MODULUL Cbis1

Asigurarea calităţii producţiei

(Anexa nr.7). Organismul notifi-

cat evaluează şi monitorizează

sistemul calităţii producţiei .

MODULUL E

Produse

Art. 9 .1(B) (b)

Restul produselor

Gr I,II, Cat. M2, 2

Controlul intern al producţiei

(Anexa nr 8). Producătorul

declară conformitatea cu

directiva şi comunică dosarul

tehnic organismului notificat.

MODULUL A+


(Anexa nr.8). Producătorul

declară conformitatea cu directi-

va şi păstreză dosarul tehnic.

MODULUL A Verificarea pe unitate de produs

(Anexa nr. 9). Organismul

notificat certifică faptul că

produsele întrunesc cerinţele

directivei.

MODULUL G

Prezentarea schematică a

procedurilor de evaluare a

conformităţii

(1) Nu se marchează CE

componentele

Produse

Art 9.1 (C)

Gr II, Cat. 3

(*) Toate procedurile se vor aplica şi componentelor, cu excepţia aplicării marcajului CE.

(**) Producătorul poate urma procedura de control intern al producţiei (Anexa nr. 8) referitoare la aspectele de securitate prevăzute la punctual 1.2.7 al Anexei nr.2.


103

5.8. H.G. nr. 1756/2007 privind limitarea nivelului emisiilor de zgomot în mediu produs de

echipamente destinate utilizării în exteriorul clădirilor

Această hotărâre transpune în legislaţia română Directiva 2000/14 şi reglementează

modalităţile de introducere pe piaţă şi de colectare a datelor cu privire la emisia de zgomot în mediu

provenit de la o gamă de echipamente noi cu un nivel de putere acustică ridicat, ce sunt

comercializate. Acest act normativ reglementează aspecte de securitate şi sănătate referitoare la

persoanele care se află în preajma acestor locuri de muncă si nu se aplică la expunerea lucrătorilor la

riscurile generate de zgomot ce este reglementată de HG 493/12.04.06.

5.8.1. Definirea termenilor

Echipamente destinate utilizării în exteriorul clădirilor:

- toate maşinile industriale definite în art.1(2) al Directivei 98/37/EC, referitoare la maşini

industriale care sunt autopropulsate sau pot fi deplasate şi care, indiferent de elementul sau

elementele de acţionare sunt destinate a fi utilizate conform tipului lor în aer liber şi care contribuie la

expunerea la zgomot în mediu. Se consideră utilizare în exteriorul clădirilor utilizarea echipamentelor

într-un mediu în care transmisia sunetului nu este afectată sau, nu este diminuată în mod semnificativ,

de exemplu în corturi, sub copertine de protecţie împotriva ploii sau în interiorul clădirilor;

- echipamente neacţionate de un motor, destinate aplicaţiilor industriale sau de mediu, care

conform tipului lor sunt destinate a fi utilizate în exteriorul clădirilor şi care contribuie la expunerea

la zgomot în mediul înconjurător.

Nivelul de putere acustică LWA: puterea acustică amplificată cu coeficientul de ponderare A,

măsurată în dB în raport cu 1pW, conform prevederilor din SR EN ISO 3744:1997 şi SR EN ISO

3746:1998.

Nivelul de putere acustică măsurat: un nivel de putere acustică determinat prin măsurări

conform prevederilor din Anexa nr.3 la prezenta hotărâre. Valorile măsurate pot fi determinate,

fie pe o singură maşină industrială reprezentativă pentru tipul de echipament, fie ca medie a

măsurărilor efectuate pe un număr de maşini industriale.

Nivelul de putere acustică garantat: un nivel de putere acustică, determinat în conformitate cu

cerinţele prevăzute în Anexa nr. 3 la prezenta hotărâre, care include incertitudinile datorate

variaţiilor în procesul de fabricaţie şi în procedurile de măsurare, despre care producătorul sau

reprezentantul autorizat al acestuia confirmă că nu a fost depăşit, având în vedere instrumentele

tehnice folosite care sunt menţionate în documentaţia tehnică.

Hotărârea nu se aplică următoarelor categorii de echipamente:

a) echipamente destinate în primul rând transportului rutier, feroviar, aerian sau naval de

bunuri sau persoane;

b) echipamente special proiectate şi construite, cu destinaţie militară şi pentru poliţie şi cele

destinate serviciilor de urgenţă.

Se supun evaluării două categorii de produse:

- O primă categorie de produse pentru care există la această dată informaţii suficiente la Comisia

Europeană privind metodele de măsurare şi nivelul actual de zgomot emis, sunt cele supuse limitării

nivelului de zgomot emis, conform Directivei 2000/14/EC, în două etape, începând cu 2005 şi

respectiv 2007; în art.12 sunt nominalizate 22 de tipuri de produse, printre care: ascensoare de şantier

pentru materiale, maşini de compactat, compresoare, spărgătoare de beton, buldozere, dumpere,

grupuri de acţionare hidraulică, cositori de gazon, automacarale acţionate de motor cu combustie

internă, motosape, grupuri electrogene, generatoare de sudură etc.

- A 2-a categorie de produse pentru care nu sunt suficiente date şi pentru care se colectează în

continuare informaţii de către Comisia Europeană sunt cele supuse doar etichetării nivelului de

zgomot, fără a se solicita limitarea acestuia. Pe măsura completării bazelor de date şi a progreselor


104

tehnice, produse din grupa supusă doar etichetării vor fi incluse treptat în grupa de produse supuse

limitării nivelului de zgomot. În art. 13, sunt nominalizate 41 de tipuri de produse, printre care:

ferăstraie cu bandă pentru şantiere de construcţii, ferăstraie portabile cu lanţ, malaxoare pentru beton,

maşini pentru transportarea şi aplicarea sub presiune a betonului şi a mortarului, utilaje de foraj,

maşini pentru tăiat gard viu, ciocane hidraulice, maşini pentru colectat frunze etc.

Schema de evaluare a conformităţii pentru

Directiva 2000/14/CE

PRODUCĂTORTipul

produsului

Echipamente supuse

numai marcării nivelului

de zgomot , Art. 13

Echipamente supuse

limitărilor de zgomot

Art.12

Libera

alegere a pro-

ducatorului


completat cu evaluarea

documentaţiei tehnice şi

verificarea periodic ă

Anexa 6, .Modulul Aa

Verificarea unităţii de produs

Anexa 7, Modulul G

Asigurarea calităţii totale

Anexa 8, Modulul H


Anexa 5, Modulul A

Pentru a putea fi introduse pe piaţă, aceste echipamente trebuie să respecte procedurile de

evaluare a conformităţii, să fie însoţite de declaraţia de conformitate şi să aibă marcajul CE şi

marcajul suplimentar în care să fie indicat nivelul de putere acustică garantat.

Colectarea datelor cu privire la zgomot.

Producătorul sau reprezentantul autorizat al acestuia are obligaţia de a transmite la Inspecţia

Muncii şi la Comisia Europeană o copie a declaraţiei de conformitate EC pentru fiecare tip de

echipament prevăzut la Art. 2, introdus pe piaţă sau pus în funcţiune în România.


105

Ţinând cont de condiţiile specifice fiecărui stat membru, autorităţile publice pot emite

reglementări prin care introduc:

a) măsuri de utilizare a echipamentelor prevăzute la Art.2 în domenii pe care le consideră

sensibile, inclusiv posibilitatea de limitare a orelor de lucru pentru astfel de echipamente;

b) cerinţe specifice de asigurare a protecţiei pentru lucrătorii care utilizează astfel de

echipamente, cu condiţia ca aceasta să nu conducă la modificarea echipamentelor într-un mod care

contravine cu prevederile din prezenta hotărâre.

5.9. Proiect de H.G. privind stabilirea procedurilor pentru aprobarea de tip a motoarelor

destinate a fi montate pe maşini mobile nerutiere şi a motoarelor destinate vehiculelor pentru

transportul rutier de persoane sau de marfă şi stabilirea măsurilor de limitare a emisiilor

gazoase şi particule poluante provenite de la acestea, in scopul protecţiei atmosferei

Acest act normativ transpune in legislaţia română o serie de directive europene:

Directiva 97/68/EC modificată şi completată prin directivele 2001/63/EC, 2002/88/CE, 2004/26/CE

şi prin corrigendum la Directiva 2004/26/CE. Aceste directive fac parte din Vechea Abordare iar

produsele reglementate de acestea nu sunt marcate cu marcajul CE şi nu sunt însoţite de declaraţia de

conformitate.

Această hotărâre contribuie la buna funcţionare a pieţei interne, asigurând protecţia sănătăţii

persoanelor şi a mediului.

Definiţii:

maşină mobilă nerutieră – orice maşină mobilă, echipament industrial mobil sau vehicul

prevăzut ori nu cu caroserie, care este destinat transportului rutier de pasageri sau de mărfuri,

pe care este instalat un motor cu combustie internă;

aprobare de tip – procedura prin care autoritatea competentă certifică faptul că un tip sau o

familie de motoare cu combustie internă este conform cerinţelor tehnice prevăzute în

directivă, referitoare la nivelul de emisii de gaze şi particule poluante produse de motor;

tip de motor – categoria de motoare identice prin caracteristicile esenţiale ale motorului;

familie de motoare – clasificare de motoare stabilită de producător, conform căreia motoarele,

inclusiv prin proiectarea lor, trebuie să aibă toate caracteristicile similare în privinţa

caracteristicilor similare în privinţa emisiilor poluante şi să satisfacă cerinţele directivei;

motor reprezentativ – motor ales dintr-o familie de motoare, care satisface cerinţele prevăzute

la pct. 6 şi 7 din anexa nr.1;

serviciu tehnic – organism sau organisme desemnat/desemnate de autoritatea competentă

pentru a efectua încercări, respectiv inspecţii, în numele său. Această funcţie poate fi asigurată

şi de autoritatea competentă, după caz;

fişă de informaţii – document prevăzut in anexa nr. 2, care conţine informaţiile ce trebuie

furnizate de solicitant;

dosar tehnic de informaţii – ansamblu complet de date tehnice, desene, fotografii etc,

furnizate de solicitant serviciului tehnic sau autorităţii, conform prevederilor fişei de

informaţii;

dosar de aprobare de tip – dosarul tehnic cu informaţii însoţit de rapoartele de încercări sau

de alte documente pe care serviciul tehnic sau autoritatea competentă le-a adăugat în cursul

executării funcţiei sale;

Procedura de aprobare de tip

Pentru obţinerea aprobării de tip pentru un motor sau o familie de motoare, producătorul

înaintează autorităţii competente o cerere însoţită de dosarul tehnic de informaţii al cărui conţinut este

prezentat in fişa de informaţii prevăzută în anexa nr.2. Un motor reprezentativ, care corespunde

caracteristicilor motorului tip, trebuie pus la dispoziţie serviciului tehnic responsabil cu efectuarea

încercărilor în vederea aprobării. Pentru fiecare motor sau familie de motoare ce trebuie aprobată, se

face o singură cerere care se transmite unei singure autorităţi competente în vederea aprobării de tip.


106

Autoritatea competentă care primeşte o cerere acordă aprobarea de tip pentru toate tipurile sau

familiile de motoare care sunt conforme cu informaţiile conţinute în dosarul tehnic de informaţii şi

care satisfac cerinţele prezentei hotărâri.

Autoritatea competentă trimite lunar instituţiilor similare din statele membre o listă a

aprobărilor de tip ale motoarelor sau ale familiilor de motoare pe care le-a acordat, refuzat sau retras

în cursul lunii respective, care conţine informaţiile specificate in anexa nr. 9. De asemenea,

autoritatea competentă trebuie să trimită Comisiei Europene în fiecare an şi de fiecare dată când

primeşte o astfel de cerere, un exemplar al fişei tehnice prevăzut în Anexa nr. 11, cuprinzând date

tehnice ale motoarelor aprobate de la data ultimei notificări.

Producătorul trebuie să aplice pe fiecare motor fabricat în conformitate cu tipul aprobat

marcajul conform prevederilor pct.3 din Anexa nr. 1, inclusiv cu numărul aprobării de tip.

5.10. Legea nr.245/2004 privind securitatea generală a produselor

Această lege transpune în legislaţia română Directiva 2001/95/CE şi se aplică pentru toate

produsele pentru care nu există prevederi legale specifice de securitate a produselor. În cazul în care

unele produse au reglementări specifice de securitate, această lege se aplică numai pentru aspectele şi

riscurile sau categoriile de riscuri care nu sunt prevăzute de aceste reglementări specifice.

Producătorii sunt obligaţi să pună pe piaţă numai produse sigure. Un produs va fi considerat

sigur:

a) din punct de vedere al aspectelor reglementate de dispoziţiile legislaţiei naţionale, atunci când,

în absenţa prevederilor comunitare specifice privind reglementarea produsului în cauză, el este

conform cu reglementările naţionale ale României, ori ale statului membru pe teritoriul căruia

este comercializat, reglementări stabilite cu respectarea principiilor liberei circulaţii a

produselor şi serviciilor de piaţă, care formulează cerinţele de sănătate şi securitate pe care

produsul trebuie să le îndeplinească pentru a fi comercializat.

b) din punct de vedere al riscurilor şi al categoriilor de riscuri reglementate de standarde naţionale

neobligatorii relevante, atunci când este conform cu standardele naţionale neobligatorii care

transpun standarde europene, a căror referinţă este publicată în Jurnalul Oficial al

Comunităţilor Europene. Referinţele acestor standarde naţionale armonizate sunt publicate de

către Asociaţia de Standardizare din România.

Producătorii trebuie să asigure consumatorului informaţiile utile care îi permit să evalueze

riscurile inerente ale unui produs pe durata medie de utilizare sau pe o durată rezonabilă, previzibilă,

atunci când acestea nu sunt imediat perceptibile de către consumator fără un avertisment

corespunzător, precum şi să prevină astfel de riscuri.

In limitele activităţii lor, producătorii trebuie să adopte măsuri proporţionale cu caracteristicile

produselor pe care le furnizează, care să permită:

a) informarea utilizatorilor privind riscurile pe care aceste produse le-ar putea prezenta;

b) întreprinderea unor acţiuni potrivite, inclusiv, dacă este necesar pentru a evita aceste riscuri,

retragerea de pe piaţă, avertizarea adecvată şi eficientă a consumatorilor, returnarea produsului de la

consumatori.

Distribuitorii sunt obligaţi:

să acţioneze cu atenţia cuvenită pentru a contribui la respectarea cerinţelor de securitate

aplicabile, în special să nu distribuie produse despre care au cunoştinţă sau pe care ar fi trebuit

să le considere, pe baza informaţiilor deţinute şi în calitate de specialişti, că sunt neconforme

cu aceste cerinţe;

să participe, în limitele activităţii lor, la monitorizarea securităţii produselor introduse pe piaţă,

în special prin:

1. transmiterea informaţiilor privind riscurile produselor;

2. păstrarea şi furnizarea documentelor necesare pentru a determina originea produselor;

3. colaborarea la acţiunile întreprinse de producători şi de autorităţile competente pentru evitarea

riscurilor.


107

5.11. Control şi prevenire în domeniul supravegherii pieţei

Modul de desfăşurare a activităţilor de control şi prevenire sunt reglementate de Hotărârea

Guvernului nr 891/2004 ce stabileşte

Pentru fiecare hotărâre de guvern ce transpune o directivă privind libera circulaţie a mărfurilor,

autoritatea competentă nominalizează un organ de control ce va face supravegherea pieţei. Pentru

directivele pentru care autoritatea competenta este Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse

organul de control care face supravegherea pieţei este Inspecţia Muncii.

Organul de control poate subcontracta activităţi tehnice, cum ar fi, de exemplu, încercări şi

inspecţii, cu condiţia ca organul de control să îşi asume responsabilitatea luării deciziei privind

rezultatul supravegherii şi numai dacă nu există nici un conflict de interese între sarcinile sale de

supraveghere a pieţei şi activităţile de evaluare a conformităţii ale organismului subcontractant. În

scopul evitării conflictelor de interese, organismele notificate trebuie excluse de la responsabilităţile

privind supravegherea pieţei.

Etapele supravegherii pieţei:

a) monitorizarea produselor introduse pe piaţă sau puse în funcţiune;

b) stabilirea măsurilor ce trebuie luate de către producător, de către reprezentantul autorizat al

acestuia sau de către importator pentru îndeplinirea conformităţii, după caz.

5.11.1. Monitorizarea produselor introduse pe piaţă sau puse în funcţiune se realizează prin:

a) vizitarea regulată a locurilor unde se comercializează şi se depozitează de către distribuitor

produsele;

b) vizitarea regulată a locurilor unde produsele sunt puse în funcţiune;

c) organizarea de controale inopinate şi verificări punctuale;

d) prelevarea de mostre de produse şi verificarea prin examinare şi încercare a acestora.

Organul de control are dreptul de a solicita orice informaţie necesară pentru realizarea

sarcinilor ce îi revin.

În cazul în care au fost descoperite neconformităţi, pentru a verifica dacă erorile apar în mod

constant, organul de control poate verifica produsele în conformitate cu modulele utilizate de

către producător pentru evaluarea conformităţii produselor cu cerinţele esenţiale prevăzute în

reglementările tehnice aplicabile acelor produse.

Organul de control monitorizează produsele prezentate la târguri, expoziţii, demonstraţii.

Verificările realizate de către organul de control pot fi:

a) verificări formale;

b) verificări de fond.

Verificările formale privesc:

- prezenţa şi modul de aplicare a marcajului CE,

- disponibilitatea declaraţiei de conformitate EC,

- informaţiile ce însoţesc produsul

- corecta alegere a procedurilor de evaluare a conformităţii.

Verificările de fond privesc:

- verificarea conformităţii produsului cu cerinţele esenţiale

- conţinutului declaraţiei de conformitate EC

- corecta aplicare a procedurilor de evaluare a conformităţii.

5.11.2. Stabilirea măsurilor ce trebuie luate de către producător

În situaţia în care organul de control descoperă că un produs nu este în conformitate cu

prevederile reglementărilor tehnice aplicabile, acesta trebuie să ia măsurile necesare şi să acţioneze

pentru îndeplinirea conformităţii. Acţiunile corective depind de gradul de neconformitate, care trebuie

stabilit, de la caz la caz, în concordanţă cu principiul proporţionalităţii (masurile stabilite de către


108

organul de control trebuie sa fie corelate cu gradul de risc sau de neconformitate al produsului, iar

impactul asupra liberei circulaţii a mărfurilor nu trebuie sa fie mai mare decât este necesar).

pentru îndeplinirea conformităţii, organul de control poate solicita producătorului,

reprezentantului autorizat al acestuia sau importatorului, după caz, să realizeze conformitatea

cu prevederile din reglementările tehnice aplicabile produsului introdus pe piaţă sau care a fost

pus în funcţiune;

în situaţia în care măsurile iniţiale nu au condus la rezultatele aşteptate sau rezultatele obţinute

sunt considerate insuficiente, organul de control va lua măsurile potrivite pentru a restricţiona

sau a interzice introducerea pe piaţă ori punerea în funcţiune a produsului în cauză şi pentru a

asigura retragerea lui de pe piaţă.

Retragerea efectivă a produsului neconform de pe piaţă se realizează, după caz, de către

producătorul, reprezentantul autorizat al acestuia sau importatorul care a introdus acel produs pe piaţă.

Organul de control trebuie să analizeze şi să decidă, de la caz la caz, dacă neconformităţile

constatate sunt nesubstanţiale sau substanţiale.

În legătură cu neconformităţile constatate, înaintea oricărei decizii, organul de control va

anunţa partea implicată, dând posibilitatea acesteia de a fi consultată. Dacă problema ce se impune a fi

rezolvată este urgentă, dat fiind pericolul grav şi iminent, organul de control dispune măsurile necesare

fără a consulta partea implicată. Lipsa unei reacţii din partea părţii implicate, în intervalul de timp

stabilit de către organul de control, îndreptăţeşte organul de control să ia decizia pe care o consideră

necesară.

Orice decizie luată privind restricţionarea sau interzicerea introducerii pe piaţă, punerii în

funcţiune sau retragerii de pe piaţă a unor produse trebuie să fie motivată, producătorul, reprezentantul

autorizat al acestuia sau importatorul, după caz, trebuind să fie informat în scris în acest sens.

Pot fi considerate neconformităţi nesubstanţiale, după caz, fapte ca de exemplu:

a) folosirea şi aplicarea incorectă a marcajului CE în ceea ce priveşte, de exemplu, forma,

mărimea, vizibilitatea, lizibilitatea, caracteristica marcajului de conformitate CE de a nu putea

fi şters;

b) aplicarea incorectă a altor marcaje de conformitate şi mărci suplimentare;

c) neprezentarea imediată a declaraţiei de conformitate EC sau neînsoţirea produsului de acest

document, atunci când este obligatoriu;

d) neînsoţirea sau însoţirea incompletă a produsului de alte informaţii prevăzute în reglementarea

tehnică aplicabilă;

e) neînscrierea numărului de identificare al organismului notificat alături de marcajul CE.

Sunt considerate neconformităţi substanţiale neconformităţile produselor cu cerinţele esenţiale

din reglementările aplicabile.

În cazul identificării de neconformităţi substanţiale, organul de control trebuie să aibă măsurile

necesare pentru a se îndeplini conformitatea, urmărind principiul proporţionalităţii. În aceste situaţii,

organul de control trebuie să restricţioneze sau să interzică introducerea pe piaţă şi punerea în

funcţiune a unui produs şi să dispună retragerea acestuia de pe piaţă. Organul de control trebuie să se

asigure că aceste măsuri sunt respectate şi îndeplinite.

Acţiunea de interzicere sau de restricţionare a introducerii pe piaţă ori a punerii în funcţiune a

unui produs, poate fi la început temporară, pentru a permite organului de control să obţină dovezi

suficiente cu privire la periculozitatea sau la altă neconformitate substanţială a produsului.

Măsura naţională de restricţionare sau de interzicere a introducerii pe piaţă şi punerii în

funcţiune a unui produs ori retragerii unui produs de pe piaţă trebuie să fie bazată pe dovezi care să

constituie mijloace suficiente pentru demonstrarea erorilor privind proiectarea produsului sau

fabricarea acestuia şi care să indice un pericol previzibil, potenţial sau actual ori altă neconformitate

substanţială, chiar şi în situaţia în care produsele sunt corect fabricate, instalate, întreţinute şi folosite

conform scopului propus sau rezonabil prevăzut.


109

În exercitarea atribuţiilor ce îi revin în legătură cu supravegherea pieţei, personalul organelor

de control are dreptul să sigileze produsele care nu îndeplinesc cerinţele prevăzute în reglementările

tehnice.

Constituie contravenţii, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale,

să constituie infracţiuni, următoarele fapte care se sancţionează astfel:

a) nerespectarea cerinţelor esenţiale de sănătate si securitate, cu amendă de la 5.000 lei la 10.000

lei, retragerea de pe piaţă şi/sau interzicerea utilizării şi introducerii pe piaţă a produselor

neconforme;

b) neîntocmirea şi nedeţinerea dosarului tehnic, neaplicarea procedurilor de evaluare a

conformităţii, neîntocmirea declaraţiei de conformitate sau a altor documente care atestă

conformitatea, cu amendă de la 2.500 lei la 5.000 lei şi interzicerea comercializării până la o

dată stabilită de organul de control al autorităţii competente împreună cu producătorul,

reprezentantul autorizat al acestuia sau cu importatorul, după caz, pentru eliminarea

neconformităţilor;

c) neaplicarea marcajului de conformitate, cu amendă de la 2.500 lei la 5.000 lei, retragerea de pe

piaţă şi/sau interzicerea introducerii pe piaţă a produselor nemarcate sau marcate incorect;

d) nerespectarea prevederilor art. 15, cu amendă de la 5.000 lei la 10.000 lei şi retragerea

certificatului de recunoaştere.


110

6.1. Introducere

Agenţii chimici, aşa cum sunt ei definiţi de H.G. nr. 1218/2006 şi de directiva europeană

98/24/CEE, sunt elemente sau compuşi chimici, singuri sau în amestec, în stare naturală sau fabricaţi,

utilizaţi sau eliberaţi prin orice activitate profesională, inclusiv sub formă de deşeuri.

Conform “Chemical Abstract Service”, care ţine evidenţa substanţelor citate în literatura

ştiinţifică de specialitate, în lume există aproximativ 16 milioane de substanţe chimice. Un număr de

numai 1.500 dintre acestea reprezintă un procent de 95% din producţia mondială totală de substanţe

chimice. În raport cu anul 1930, volumul producţiei anuale de substanţe chimice pe plan mondial a

crescut de la 1 milion la 400 de milioane de tone.

În Europa, conform Inventarului European al Substanţelor Chimice Existente realizat în 1981,

sunt inventariate şi comercializate peste 100.195 de substanţe chimice, din care aproximativ 10.000 de

substanţe sunt vândute în cantităţi mai mari de 10 tone, 30.000 sunt utilizate în mod curent la locul de

muncă dar 20.000 dintre acestea nu au făcut obiectul unor testări toxicologice complete şi sistematice.

Industria chimică reprezintă cel de-al treilea sector ca pondere din Europa, utilizând un număr

de 1,7 milioane de angajaţi direcţi, precum şi alte 1,3 milioane de persoane implicate în mod indirect.

Se crede adesea că utilizarea agenţilor chimici şi riscurile asociate se limitează la industriile

chimice şi conexe, cum ar fi industria farmaceutică sau industria petrolului, care fabrică agenţi

chimici. Această opinie este eronată, căci astăzi utilizarea agenţilor chimici este practic universală, nu

numai la locul de muncă, dar şi în activităţile casnice, educative şi recreative sub formă de produse de

curăţenie, adezivi, cosmetice, etc. Rezultă de aici că riscurile legate de agenţii chimici pot ameninţa un

număr mare de locuri de muncă atât în industrie cât şi în agricultură sau servicii.

Agenţii chimici pot fi întâlniţi în birouri, saloane de coafură, în laboratoare dentare, laboratoare

veterinare sau de analize medicale, în ateliere de reparaţii auto, în curăţătorii chimice dar şi în spitalele

care folosesc anestezice, sterilizante, citostatice, în şantiere de construcţii, industria poligrafică,

agricultură, vopsitorii, ateliere de acoperiri metalice, turnătorii, industria extractivă, a sticlei, a

cauciucului, a pielăriei, industria textilă, mase plastice sau prelucrarea lemnului.

Expunerea lucrătorilor la agenţi chimici se poate produce în mod accidental sau în mod curent

în procesul direct de fabricaţie unde se întâlnesc ca materii prime, produse intermediare, finite sau

reziduuri sau în activităţile în care sunt utilizaţi, de exemplu ca materiale de vopsitorie (cei mai

frecvenţi fiind solvenţii organici), ca materiale de etanşare (adezivi sau masticuri pe bază de

poliuretan) etc. De asemenea poate exista o expunere la agenţi chimici şi în timpul manipulării, al

transportului sau al depozitării, precum şi în activităţile auxiliare de reparaţii a clădirilor (fumul de

sudură, azbest etc), de reparaţii, întreţinere sau curăţare a utilajelor tehnologice, a halelor de producţie,

sau a mijloacelor de transport.

Cu ocazia primei Campanii Pan-europene destinată reducerii riscurilor cauzate de expunerea la

agenţi periculoşi la locurile de muncă, desfăşurată sub egida Agenţiei Europene pentru Securitate şi

Sănătate în Muncă în anul 2003, în toate statele UE şi în România, au fost date publicităţii rezultatele

unor cercetări europene care au arătat că :

- aproximativ 21 % din angajaţii Uniunii Europene sunt expuşi substanţelor cunoscute sau

suspectate a fi carcinogene cum este benzenul (din combustibili) şi siliciu cristalin (din

materiale de construcţii),

- aproximativ 22 % din angajaţi inhalează gaze şi vapori în timpul a cel puţin o pătrime din viaţa

lor profesională, respectiv solvenţi organici, pulberi de lemn şi gaze de sudare.

CAPITOLUL 6

PREVENIREA RISCURILOR CHIMICE LA

LOCUL DE MUNCĂ


111

- aproximativ 16 % din angajaţi, manipulează sau intră în contact cu vopsele, pesticide, crom VI

(din cimentul umed) şi alte substanţe periculoase, pentru perioade de timp similare, fie direct,

fie prin atingerea suprafeţelor contaminate, în timpul proceselor de producţie.

Nereuşita ţinerii sub control a riscurilor asociate agenţilor chimici poate afecta sănătatea

lucrătorilor în moduri diferite, incluzând astmul, iritaţia pielii sau dermatita, cancerul, disfuncţiile

aparatului reproductiv sau anomaliile congenitale. De asemenea pot fi afectate sistemul nervos şi

imunitar, precum şi organele vitale cum sunt plămânii, inima, rinichii şi ficatul. Efectele asupra

sănătăţii lucrătorilor expuşi pot fi reversibile sau ireversibile, mai puţin grave sau foarte grave, se pot

manifesta asupra organismului imediat sau după o perioadă de latenţă ce poate fi uneori mai mare de

10-15 ani.

Bolile profesionale care pot apărea în urma expunerii la diverşi agenţi chimici periculoşi pot fi

boli de sânge, de tipul anemiilor, cauzate de expunerea la hidrogen arseniat, plumb etc, boli ale

sistemului nervos, cauzate de expunerea la magneziu, mercur, arsen şi compuşi de arsen, sulfură de

carbon, solvenţi organici, boli ale ochilor şi anexelor, de tipul cataractei, cauzate de expunerea la

trinitrotoluen, naftalină, dinitrofenol, boli ale sistemului respirator cauzate, în principal, de pulberile

de azbest, cărbune, bioxid de siliciu, aluminiu, pulberi de fier, metale grele etc., sau boli ale pielii şi

ţesuturilor subcutanate, de tipul dermatitelor sau urticariei.

Expunerea la agenţi chimici la locul de muncă poate cauza şi bolile legate de profesie, precum

afecţiuni digestive, respiratorii cronice sau nevroze. Studiile estimează că bolile de piele de origine

profesională, care deseori determină schimbarea locului de muncă cum este, de exemplu, cazul a 10 %

din coafeze, costă aproximativ 600 milioane de euro pe an în Uniunea Europeană, iar astmul

profesional costă între 400-800 milioane de euro.

La rândul lor şi întreprinderile pot suferi consecinţe negative ca urmare a nereuşitei de ţinere

sub control a riscurilor asociate agenţilor chimici prin pagubele materiale şi/sau umane ca urmare a

unui incendiu, explozii care duc la diminuarea productivităţii, la afectarea imaginii firmei sau chiar la

solicitări de despăgubiri din partea salariaţilor afectaţi, care pot merge până la acţionare în justiţie.

Pentru asigurarea protecţiei lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenţi

chimici, în baza articolul 37 din Tratatul privind Uniunea Europeană, au fost emise Directive europene

care stabilesc cerinţe minime de securitate şi sănătate în muncă pe care statele membre au obligaţia să

le pună în aplicare prin instrumente specifice fiecărei ţări.

În ţara noastră aceste cerinţe minime impuse de Directivele europene în domeniu au fost

transpuse în Hotărâri de Guvern având ca bază juridică art. 108 din Constituţia României şi articolele

46 şi 51 din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006.

Astfel, la locul de muncă, angajatorii şi lucrătorii au obligaţia de a respecta prevederile

următoarelor acte normative:

H.G. nr. 1218/2006 privind stabilirea cerinţelor minime de securitate şi sănătate în muncă

pentru asigurarea protecţiei lucrătorilor împotriva riscurilor legate de prezenţa agenţilor

chimici, care transpune directivele europene D98/24/CE, D91/322/CEE, D2000/39/CE şi

D2006/15/CE;

H.G. nr. 1093/2006 privind stabilirea cerinţelor minime de securitate şi sănătate pentru

protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenţi cancerigeni sau

mutageni la locul de muncă, care transpune directiva europeană D2004/37/CE;

H.G. nr. 1875/2005 privind protecţia sănătăţii şi securităţii lucrătorilor faţă de riscurile datorate

expunerii la azbest, care transpune directiva europeană D83/477/CEE modificată de

D91/382/CEE, D98/24/CE, D2003/18/CE;

H.G. nr. 971/2006 privind cerinţele minime pentru semnalizarea de securitate şi/sau sănătate la

locul de muncă, care transpune directiva europeană D92/58/CEE;

H.G. nr. 355/2007 privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor.

Această legislaţie specifică protejării lucrătorilor se aplică în strânsă legătură cu legislaţia

privind clasificarea, etichetarea, ambalarea şi transportul agenţilor chimici periculoşi în vederea


112

plasării pe piaţă şi cu legislaţia privind transportul mărfurilor periculoase pe calea ferată/ rutieră sau

maritimă.

Pentru a putea asigura protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de prezenţa agenţilor

chimici periculoşi la locul de muncă, angajatorii trebuie să cunoască: care sunt şi ce prevăd

reglementările naţionale legale în vigoare pentru asigurarea cerinţelor minime de securitate şi

sănătate în muncă impuse de directivele europene, ce sunt agenţii chimici periculoşi, cum se

clasifică, care este modul de pătrundere în organism, care sunt pericolele şi riscurile asociate

agenţilor chimici periculoşi.

6.2. Definiţii şi clasificare

Conform legislaţiei naţionale şi europene în domeniu, agenţii chimici periculoşi pot fi :

… agenţii chimici care întrunesc criteriile de clasificare ca substanţe periculoase, în conformitate cu

anexa 1 a H.G. nr. 490/2002, fie că acea substanţă este clasificată în temeiul hotărârii menţionate sau

nu;

… agenţii chimici care întrunesc criteriile de clasificare ca preparat periculos, în sensul H.G. nr.

92/2003, fie că acel preparat este clasificat în temeiul hotărârii menţionate sau nu;

… agenţii chimici, care, deşi nu întrunesc criteriile de clasificare ca fiind periculoşi, pot prezenta un

risc pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor datorită proprietăţilor fizico-chimice, chimice sau

toxicologice, şi a modului în care sunt utilizaţi sau sunt prezenţi la locul de muncă, inclusiv orice

agent chimic căruia i s-a atribuit o valoare limită de expunere profesională ;

… pulberile de azbest şi/sau materiale cu conţinut de azbest, silicaţi fibroşi, înregistraţi de Chemical

Abstract Service sub diferite forme, cele mai cunoscute fiind azbestul alb (crizotil), azbestul albastru

(crocidolit), azbestul brun (amosit);

… agenţii cancerigeni substanţe, care corespund criteriilor de clasificare în categoria 1 sau 2 de agenţi

cancerigeni, în conformitate cu anexa 1 a H.G. nr. 490/2002;

... agenţii cancerigeni preparate, care corespund criteriilor de clasificare în categoria 1 sau 2 de agenţi

cancerigeni, în conformitate cu anexa 2 a H.G. nr. 490/2002 sau anexa 1 a H.G. nr. 92/2003;

... agenţii cancerigeni substanţe, preparate sau procedee prevăzute în anexa 1 a H.G. nr.1093/2006,

precum şi o substanţă sau un preparat care este degajat dintr-un procedeu prevăzut în această anexă ;

… agenţii mutageni substanţe, care corespund criteriilor de clasificare în categoria 1 sau 2 de agenţi

mutageni, în conformitate cu anexa 1 a H.G. nr. 490/2002;

... agenţii mutageni preparate, care corespund criteriilor de clasificare în categoria 1 sau 2 de agenţi

mutageni, în conformitate cu anexa 2 a H.G. nr. 490/2002 sau anexa 1 a H.G. nr. 92/2003;

Datorită implicaţiilor majore pe care le au asupra sănătăţii lucrătorilor expuşi, ce se pot

manifesta după o perioadă de latenţă de 10, 15 sau chiar peste 20 de ani după expunere, se acordă o

atenţie deosebită azbestului şi agenţilor cancerigeni şi mutageni.

Agenţii chimici periculoşi pot fi prezenţi la locul de muncă în stare gazoasă, lichidă, solidă

sau ca materie în suspensie.

În stare gazoasă, agenţii chimici pot fi gaze sau vapori. Gazele se produc în general în

procesele de topire, sudură, fermentaţii, ca urmare a diferitelor reacţii chimice (bioxid de carbon (CO

2), monoxidul de carbon (CO), bioxidul de sulf (SO2), azotul (N2) etc). Vaporii pot proveni de la

substanţe lichide mai mult sau mai puţin volatile sau de la solide care sublimează la temperatura

normală, cum este, de exemplu, mercurul. Cei mai frecvenţi la locul de muncă sunt vaporii organici

care se generează din solvenţii folosiţi în vopsele, răşini, cerneluri sau vaporii produşi în procesele de

distilare, fie a petrolului, gudronului, fie în cele de fabricare a polimerilor.

În stare lichidă, agenţii chimici pot fi acizi, baze, solvenţi etc. iar în stare solidă, se pot găsi

sub formă de pulberi, granule, fulgi, solzi de săruri, hidroxid de calciu, bioxid de siliciu etc.

În stare de materie în suspensie–aerosoli, agenţii chimici pot exista în mediul de muncă sub

formă de particule solide şi/sau lichide suspendate în aer, ce pot fi inhalate. Mărimea lor poate oscila

de la dimensiuni moleculare până la 100 microni în diametru. Acestea pot fi de origine naturală sau

pot fi provocate de om şi generarea lor poate fi dată de foc, eroziune, sublimare, condensare, fricţiune


113

între materiale la manipulare sau transport etc. Pulberile sub forma suspensiilor de particule solide în

aer, pot rezulta din operaţii mecanice, precum măcinarea, şlefuirea, manipularea materialelor solide

organice sau anorganice, cum ar fi roci, lemn, carbon; fumul sub forma suspensiilor de particule solide

în aer, pe bază de carbon, pot fi rezultatul unei combustii incomplete; fumul metalic poate proveni din

procesul de topire a metalelor, din operaţiile de sudură sau, de exemplu, din combustia manganului;

ceaţa, pâcla, negura sub forma dispersiilor de picături lichide în aer, rezultă fie prin condensarea din

stare gazoasă fie prin dispersia unui lichid prin pulverizare, barbotare sau fierbere, exemplu, ceaţa de

ulei din operaţiile de frezare şi ascuţire sau ceaţa acidă/alcalină produsă în procesele electrochimice.

Agenţii chimici periculoşi, în funcţie de proprietăţile lor periculoase şi de efectele asupra

sănătăţii umane şi mediului (O.U.G nr. 200/2000 şi anexa 1, H.G. nr 490/2000), se clasifică în:

substanţe şi preparate explozive - solide, lichide care pot să reacţioneze exoterm în absenţa

oxigenului din atmosferă, producând imediat emisii de gaze, şi care, în condiţii de probă determinate,

detonează, produc o deflagraţie rapidă sau, sub efectul căldurii, explodează când sunt parţial închise;

substanţe şi preparate oxidante - care în contact cu alte substanţe, în special cu cele

inflamabile, prezintă o reacţie puternic exotermă;

substanţe şi preparate extrem de inflamabile - lichide cu un punct de aprindere foarte scăzut

şi cu un punct de fierbere scăzut, precum şi gaze care sunt inflamabile în contact cu aerul la

temperatura şi la presiunea mediului ambiant;

substanţe şi preparate foarte inflamabile - care pot să se încălzească şi apoi să se aprindă în

contact cu aerul la temperatura ambiantă, fără aport de energie; sau solide care se pot aprinde cu

uşurinţă după un scurt contact cu o sursă de aprindere şi care continuă să ardă sau să se consume şi

după îndepărtarea sursei; sau lichide cu un punct de aprindere foarte scăzut; sau care în contact cu apa

sau cu aerul umed emană gaze foarte inflamabile în cantităţi periculoase;

substanţe şi preparate inflamabile - substanţele şi preparatele lichide cu un punct de

aprindere scăzut.

substanţe şi preparate toxice şi foarte toxice - care prin inhalare, ingestie sau penetrare

cutanată în cantităţi foarte mici sau reduse pot cauza moartea sau afecţiuni cronice ori acute ale

sănătăţii. Actiunea toxicelor asupra organismului poate fi locală, numai asupra anumitor organe (de

ex. benzenul acţionează asupra sistemului nervos central) sau generală, când afectează toate ţesuturile

şi organele (de ex. acidul cianhidric sau oxigenul sulfurat). Nu se poate face, însă, o delimitare precisă

după criteriul tipului de acţiune, deoarece majoritatea substanţelor toxice au, în acelaşi timp, şi o

acţiune generală şi una locală asupra organismului. Acţiunea toxică a substanţelor din aceeaşi clasă

variază funcţie de compoziţia lor chimică. De exemplu, la hidrocarburi toxicitatea creşte odată cu

numărul de atomi de carbon din moleculă. Acţiunea substanţelor toxice asupra organismului variază şi

în funcţie de microclimat.

substanţe şi preparate nocive - care prin inhalare, ingestie sau penetrare cutanată pot cauza

moartea sau afecţiuni cronice ori acute ale sănătăţii;

substanţe şi preparate corozive - care în contact cu ţesuturile vii exercită o acţiune distructivă

asupra acestora din urmă;

substanţe şi preparate iritante - care prin contact imediat, prelungit sau repetat cu pielea ori

cu mucoasele pot cauza o reacţie inflamatorie. Aceste substanţe pot produce inflamaţii ale părţilor

anatomice cu care intră în contact şi, în special, mucoaselor şi sistemului respirator. Caracterul iritant

al agenţilor chimici se poate manifesta la nivelul pielii, prin senzaţii de înţepătură, usturime sau arsuri;

la nivelul ochilor, cu acţiuni diferite în funcţie de produs (acţiunea bazelor este mai periculoasă decât

cea a acizilor), conjunctivite, cheratite şi chiar perturbări ale vederii şi/sau la nivelul bronhiilor, unde

pot produce disconfort respirator însoţit sau nu de tuse şi chiar afecţiuni mai grave cum ar fi edemul

pulmonar etc.

substanţe şi preparate sensibilizante - care prin inhalare sau penetrare cutanată pot da naştere

unei reacţii de hipersensibilizare, iar în cazul expunerii prelungite produc efecte nefaste caracteristice.


114

substanţe cancerigene - care prin inhalare, ingestie sau penetrare cutanată pot determina

apariţia afecţiunilor cancerigene ori pot creşte incidenţa acestora. Agenţii cancerigeni se clasifică pe

trei categorii, şi anume :

categoria 1- substanţe cunoscute drept cancerigene pentru om, pentru care există suficiente

elemente pentru stabilirea existenţei unei relaţii cauză - efect, între expunerea omului la

asemenea substanţe şi apariţia cancerului.

categoria 2 - substanţe care trebuie asimilate ca substanţe cancerigene pentru om, pentru

care există suficiente elemente de justificare a unei prezumţii că expunerea omului la

asemenea substanţe poate determina apariţia cancerului.

categoria 3 - substanţe şi preparate care provoacă îngrijorare pentru oameni din cauza

efectelor cancerigene posibile, dar informaţiile disponibile nu permit o evaluare

satisfăcătoare.

substanţe mutagene - care prin inhalare, ingestie sau penetrare cutanată pot cauza anomalii

genetice ereditare sau pot creşte frecvenţa acestora. În ceea ce priveşte clasificarea şi etichetarea şi

având în vedere starea actuală a cunoştinţelor, aceste substanţe sunt împărţite în 3 categorii:

categoria 1- substanţe cunoscute drept mutagene pentru om. Există suficiente elemente

pentru stabilirea existenţei unei relaţii cauză-efect între expunerea omului la astfel de

substanţe şi defectele genetice ereditare.

categoria 2 - substanţe care trebuie să fie asimilate ca substanţe mutagene pentru om.

Există suficiente elemente pentru justificarea unei prezumţii că expunerea omului la astfel

de substanţe poate duce la defecte genetice ereditare.

categoria 3 - substanţe care pot provoca motive de îngrijorare pentru oameni din cauza

posibilelor efecte mutagene. Studii corespunzătoare de mutagenicitate au furnizat elemente,

dar ele sunt insuficiente pentru clasificarea acestor substanţe în categoria 2.

substanţe toxice pentru reproducere - care prin inhalare, ingestie sau penetrare cutanată pot

produce ori pot creşte frecvenţa efectelor nocive nonereditare în progenitură sau pot dăuna funcţiilor

ori capacităţilor reproductive masculine sau feminine. În ceea ce priveşte clasificarea şi etichetarea,

ţinând seama de starea actuală a cunoştinţelor, aceste substanţe sunt împărţite în 3 categorii:

categoria 1 - substanţe cunoscute pentru alterarea fertilităţii la oameni. Există suficiente

elemente pentru stabilirea existenţei unei relaţii cauză-efect între expunerea omului la astfel

de substanţe şi alterarea fertilităţii.

categoria 2 - substanţe care trebuie asimilate ca substanţe care alterează fertilitatea la

oameni. Există suficiente elemente pentru justificarea unei prezumţii că expunerea omului

la asemenea substanţe poate altera fertilitatea.

categoria 3 - substanţe care provoacă îngrijorare în ceea ce priveşte fertilitatea oamenilor.

6.3. Tipuri de expunere profesională la agenţii chimici periculoşi

Agenţii chimici periculoşi pot pătrunde în organism pe cale respiratorie prin inhalare, pe cale

cutanată sau pe cale digestivă.

Calea respiratorie, este calea “privilegiată” de pătrundere în organism şi constă în

inhalarea/inspirarea substanţelor sub formă de gaz (oxid de etilenă, diazometan etc.), vapori (benzen,

clorură de vinil etc.) sau pulberi (siliciu cristalin, azbest etc.).

Gazele, în funcţie de caracterul iritant sau corosiv, pot ataca căile respiratorii superioare şi

chiar plămânul (clorul-Cl2, bioxidul de sulf-SO2, fosgenul, oxidul de carbon-CO). Oxidul de carbon

(CO) intră în concurenţă cu oxigenul (O2) şi hemoglobina producând intoxicaţii, dureri de cap şi, în

funcţie de doză şi durată, poate provoca moartea.

Vaporii de solvenţi pot provoca iritaţii ale căilor respiratorii superioare sau pot fi preluaţi de

sânge, cu efect asupra ficatului şi sistemului nervos.

Pulberile, în funcţie de mărimea particulelor, pot intra prin inhalare în bronhii şi în alveolele

pulmonare. Când pulberea pătrunde în plămâni produce efecte toxice la nivel respiratoriu, putând

cauza boli profesionale de tipul azbestozei sau silicozei. Unele pulberi pot trece dincolo de alveolele


115

pulmonare şi pot fi transportate în sânge, cum este cazul pulberii de plumb care nu are efect la nivel

respiratoriu, dar prin circulaţia sanguină încarcă organismul cu Pb. Inhalarea pulberilor care conţin

bioxid de siliciu liber cristalin (cuarţ) poate implica riscul distrugerii treptate a plămânilor şi instalării

silicozei, care de regulă se manifestă la 10-30 de ani din momentul în care începe expunerea la pulberi

cu conţinut de cuarţ. Boală nu este vindecabilă, iar în stadiu avansat ea conduce la slăbirea inimii şi

îmbolnăvirea de tuberculoză.

Inhalarea fibrelor de azbest poate cauza modificări, în primul rând, la nivelul aparatului

respirator. Boala numită azbestoză presupune apariţia unor cicatrici la nivelul plămânilor şi reducerea

funcţiei acestora până la invaliditate sau deces. Inhalarea fibrelor de azbest creşte, de asemenea, riscul

apariţiei cancerului pulmonar, mai ales în cazul fumătorilor.

Calea cutanată - transcutanată şi/sau percutanată, este tipul de expunere prin care agentul

chimic pătrunde prin difuziune în piele, chiar dacă nu există o leziune a epidermei şi/sau ca urmare a

unei ruperi a ţesutului epidermic. Substanţa poate intra în contact cu stratul superficial al pielii sau cu

epiderma, caz în care se produce contactul cu vasele de sânge, efectele fiind locale. Atunci când

substanţa intră în contact cu derma care este puternic vascularizată se poate produce trecerea în sânge

şi substanţa periculoasă poate fi condusă la rinichi, ficat, sistem nervos. De exemplu, fenolul trece

rapid în dermă în timp ce alte substanţe pătrund încet şi dificil, dar toate pătrund în dermă când

contactul este prelungit.

Contactul solvenţilor organici cu pielea, în cazul operaţiilor de degresare fără mănuşi, poate

produce iritaţii, eczeme sau dermatite de contact, precum şi dureri de cap, tulburări digestive, chiar

dacă s-a făcut protecţie respiratorie. Trebuie să se ţină cont de faptul că efectul unei substanţe se poate

accentua în cazul în care utilizarea acesteia presupune încălzirea ei. În cazul utilizării unor substanţe

care pot cauza probleme de sănătate chiar şi în urma expunerii la cantităţi mici, este important să se

aibă în vedere că pot rămâne urme de substanţă chiar şi pe ambalaj, pe echipamentul de muncă sau pe

echipamentul individual de protecţie.

Calea digestivă - ingestia (înghiţirea) accidentală de agenţi chimici, lichide sau solide, este

cea mai rară formă de expunere la locul de muncă. Drumul pătrunderii în organism este, în acest caz,

gura, esofagul, sistemul digestiv. Dacă produsul este foarte agresiv acesta poate să treacă prin ficat şi

să intre în sistemul sanguin şi de aici să fie redistribuit către ochi, sistemul nervos etc. (de ex. ingestia

de săruri anorganice de mercur poate provoca otrăvire cu mercur). Aceste accidente se produc, în cele

mai multe cazuri, prin refolosirea ambalajelor de produse chimice pentru ambalarea produselor

alimentare, prin nerespectarea regulilor de igienă a mâinilor şi/sau prin fumatul, băutul şi mâncatul la

locul de muncă poluat.

6.4. Simbolizarea pericolelor asociate agenţilor chimici periculoşi

Pericolul este “proprietatea intrinsecă, cu potenţial de a dăuna, a unui agent chimic“. Exista

10 simboluri grafice de avertizare a pericolelor pe care le prezintă agenţii chimici periculoşi, aliniate

prevederilor europene în domeniu, din care 5 exprimă pericolul fizico-chimic, 4 exprimă pericolele

pentru sănătate, şi 1 exprimă pericolul pentru mediu.

Astfel, agenţii chimici care prezintă un pericol fizico-chimic, sunt simbolizaţi cu următoarele

semne grafice: Extrem de inflamabil (F+); Foarte inflamabil (F); Exploziv (E); Oxidant (O);

Corosiv (C).

Sunt periculoşi pentru sănătate, agenţii chimici simbolizaţi cu semnele grafice: Foarte toxic

(T+); Toxic (T); Nociv (Xn); Iritant (Xi).

Sunt periculoşi pentru mediu agenţii chimici simbolizaţi cu semnele grafice: Periculos pentru

mediu (N).

Categoriile de pericol ale substanţelor şi preparatelor chimice periculoase, precum şi

simbolurile corespunzătoare, sunt definite în Anexa 4 a H.G. nr. 490/2002 astfel:


116

Ca instrument de lucru, angajatorii, lucrătorii desemnaţi, serviciile interne sau externe de prevenire şi

protecţie pot folosi Instrumentul nr.1 “Clasificare, simboluri şi categorii de pericol ale agenţilor

chimici” pus la dispoziţie de Comisia Europeană, prin „Ghidul practic cu caracter nerestrictiv privind

protecţia securităţii şi sănătăţii lucrătorilor împotriva riscurilor legate de prezenţa agenţilor chimici la

locul de muncă”, publicat pe pagina de Internet (Anexat la finalul acestui capitol).

6.5. Riscuri asociate expunerii la agenţi chimici periculoşi

Riscul este definit de legislaţia naţională şi europeană ca fiind “probabilitatea ca potenţialul de

a dăuna al agentului chimic să producă efecte în condiţiile utilizării şi/sau expunerii”.

Riscurile pe care le pot prezenta agenţii chimici pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor

expuşi depind de pericolul potenţial al agentului dar şi de durata şi intensitatea expunerii.

RISC = PERICOL x EXPUNERE

Natura riscurilor speciale atribuite substanţelor şi preparatelor periculoase, este indicată de

către producător cu ajutorul frazelor de risc de tip R, reglementate în Anexa 5 a H.G. nr. 490/2002.

Există 68 fraze de risc notate de la R1- R68 şi mai multe combinaţii ale acestora.

Recomandările de prudenţă privind utilizarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase,

făcute de producător, se exprimă prin fraze de securitate de tip S, reglementate în Anexa 6 a H.G. nr.

490/2002. Există 64 fraze de securitate care pot fi asociate agenţilor chimici periculoşi, de la S1-S64

şi combinaţii ale acestora.

Simbolul grafic de avertizare, frazele de risc R şi frazele de securitate S vor fi obligatoriu

plasate pe etichetele substanţelor şi preparatelor chimice periculoase!

Riscurile asociate pericolelor pe care le prezintă agenţii chimici periculoşi asupra securităţii

şi sănătăţii lucrătorilor, sunt de incendiu-explozie (fizico-chimic), cronic pentru sănătatea

lucrătorilor (toxico- biologic) şi de sensibilizare.

Riscul de incendiu-explozie (fizico-chimic) este asociat agenţilor chimici: Extrem de

inflamabili (F+), Foarte inflamabili (F), Explozivi (E), Oxidanţi (O), Corosivi (C).

F+ (Extrem de inflamabil)

T (Toxic)

T + (Foarte toxic)

N (Periculos pentru mediu)

C (Corosiv) X n (Nociv) X i (Iritant)

O (Oxidant) E (Exploziv)

F (Foarte inflamabil)


117

În acest caz, efectul dăunător asupra lucrătorilor este provocat de energia degajată ca urmare a

combustiei sau exploziei unor agenţi chimici susceptibili să antreneze acest tip de fenomene.

Incendiile la locul de muncă pot provoca arsuri grave, vătămări corporale violente sau

intoxicaţii acute cu gaze, în special dacă nu s-au luat măsurile pentru intervenţiile de urgenţă

corespunzătoare; aproape invariabil incendiile aduc în acelaşi timp şi daune grave patrimoniului

întreprinderii.

Exploziile, se pot produce în timpul unei reacţii de oxidare sau de descompunere din cauza

creşterii temperaturii, presiunii sau a celor doi parametri în acelaşi timp. Exploziile se desfăşoară

rapid, şi sunt însoţite de o degajare rapidă a unor cantităţi apreciabile de căldură şi gaze sau vapori

încălziţi, care produc un lucru mecanic de deplasare sau distrugere.

Riscul de incendiu-explozie este, în general, conştientizat şi luat în considerare de majoritatea

angajatorilor datorită faptului că este cel mai cunoscut prin efectele lui materiale şi umane imediate.

Un incendiu sau o explozie antrenează întotdeauna un număr mare de persoane direct sau indirect

implicate la locul de muncă, intervenţii ale unor echipe specializate din afara unităţii (echipe de

pompieri profesionişti, medici de urgenţă etc), este uneori amplu mediatizat de presa audio/scrisă şi

aduce atingere imaginii unităţii respective.

Riscul cronic pentru sănătatea lucrătorilor (toxico-biologic), este asociat agenţilor chimici

Foarte toxici (T+) , Toxici (T) , Nocivi (Xn), Azbest.

Consecinţele asupra sănătăţii lucrătorilor expuşi la aceşti agenţi chimici periculoşi sunt

îmbolnăvirile cronice de tipul cancerelor şi/sau alergiilor.

Agenţii chimici care pot produce astfel de îmbolnăviri cronice, cei mai frecvent întâlniţi la

locurile de muncă sunt: compuşii de arsen (insecticidele folosite în agricultură, sau industria

extractivă), pulberea de silice cristalină (industria extractivă, construcţii, industria ceramică, industria

sticlei), particule de emisii Diesel (industria extractivă, transporturi feroviare), hidrocarburi aromatice

policiclice (industria petrolieră, petrochimie, industria ceramică, fibre minerale şi artificiale, cauciuc,

sticlă etc.).

Cancerele obişnuite de origine profesională sunt cancerul cavităţii nazale, generat de pulberile

de lemn de esenţă tare şi praful de nichel, care afectează lucrătorii din domeniul forestier, al prelucrării

lemnului, respectiv, finisarea metalelor şi leucemia, datorată expunerii la benzen, un solvent utilizat la

obţinerea combustibililor şi diferitelor altor produse.

Principalele boli provocate de inhalarea fibrelor de azbest sunt azbestoza, un tip de fibroză

pulmonară, care apare după mai mulţi ani de expunere, atunci când doza reţinută în plămâni este

suficient de mare, cancerul bronho-pulmonar, care apare după un termen de latenţă de circa 15 ani de

la expunere sau mezoteliomul, cancer primar al pleurei, care poate surveni la câţiva zeci de ani după

expunere.

Risc de sensibilizare este asociat agenţilor chimici Iritanţi (Xi) şi Nocivi (Xn).

Substanţele iritante (Xi) pot provoca sensibilizare prin contact cutanat, efectul fiind în acest caz

dermatitele de contact alergice. Aceşti agenţi afectează de obicei mâinile şi antebraţele, părţi care sunt

cele mai expuse contactului cutanat, dar se pot extinde şi la alte părţi ale corpului. Simptomele includ

uscăciunea pilelii, roşeaţa sau senzaţia de mâncărime sau mai grav tumefierea, crăparea, îngroşarea

pielii, putând apărea uneori şi pustule.

Unii agenţi chimici sensibilizanţi cu acţiune cutanată sunt clasificaţi şi listaţi în reglementările

naţionale. Etichetarea acestora va conţine fraze de risc de tip R, şi anume R43 “Poate cauza

sensibilizare prin contact cu pielea” sau R42/43 “Poate cauza sensibilizare prin inhalare sau contact cu

pielea”.

De asemenea, listele valorilor limită de expunere profesională furnizează indicaţii în ceea ce

priveşte potenţialul sensibilizant şi potenţialul de a penetra prin piele, substanţele fiind notate cu

indicativul P (piele). Persoanele sensibile pot prezenta reacţii alergice chiar şi în prezenţa unor

cantităţi foarte mici de substanţă, la nivele cu mult sub concentraţiile-limită care antrenează

necesitatea etichetării şi sub limita de expunere profesională.


118

Substanţele nocive (Xn) provoacă, în general, sensibilizare prin inhalare, efectul fiind

manifestări cu caracter clinic al unei reacţii alergice, astm, rinită sau alveolită.

Riscul ca o persoană să devină alergică la o substanţă care apare în mediul de muncă creşte în

cazul unei expuneri ridicate sau a unor expuneri repetate.

Printre substanţele chimice care pot provoca alergii se numără cromul (din cimentul umed,

materiale pentru argăsit pielea) acrilaţii (din materialele stomatologice, industria de mase plastice,

adezivi), amidele (din vopselele de păr), izocianaţii (din spumele izolante, vopsele, emailuri, adezivi),

colofoniul (din răşini, materiale de lipire, adezivi), formaldehida (cosmetică, finisare textile,

îmbălsămare) şi anhidridele acetice (din vopselele pulbere, industria electronică). În ceea ce priveşte

lumea vegetală şi animală, făina şi latexul pot cauza alergii.

6.6. Prevenirea şi controlul expunerii la agenţi chimici periculoşi la locul de muncă

Un plan simplu pentru managemetul riscurilor chimice, care poate fi aplicat la nivelul unităţilor

economice cuprinde următorii paşi :

Identificarea prezenţei agenţilor chimici

periculoşi la locul de muncă

Colectarea informaţiilor pentru determinarea proprietăţilor periculoase ale

agenţilor chimici identificaţi (eticheta, FTS, V.L.E.P., alte surse)

Examinarea condiţiilor de muncă, în care se produce expunerea lucrătorilor la agenţi chimici periculoşi

identificaţi

Evaluarea riscurilor referitoare la securitatea şi sănătatea lucrătorilor, care decurg din prezenţa agenţilor chimici periculoşi identificaţi la locul

de muncă

Plan de prevenire şi protecţie a riscurilor

asociate agenţilor chimici periculoşi

Monitorizare / revizuire


119

6.6.1. Identificarea prezenţei agenţilor chimici periculoşi la locul de muncă (art.12 –H.G. nr.

1218/2006) presupune:

- identificarea şi inventarierea agenţilor chimici utilizaţi în activităţile curente din unitate sub

forma materiilor prime, rezultaţi ca produse intermediare (fumul de sudură, pulberile de lemn,

pulberile de azbest, pulberile de făină, vaporii de compuşi organici volatili, ceaţa de ulei etc.), rezultaţi

ca produse finite dar şi a agenţilor care pot proveni din emisii sau scăpări accidentale (abur la

temperatură şi presiune ridicată sau alte fluide);

- identificarea/ inventarierea activităţilor care implică agenţi chimici periculoşi, adică orice proces

de muncă în care sunt utilizaţi sau se intenţionează utilizarea agenţilor chimici, inclusiv producerea,

manipularea, depozitarea, transportul, comercializarea şi tratarea reziduurilor, luând în considerare şi

activităţile de întreţinere, curăţenie sau reparare a unei clădiri, a instalaţiilor de canalizare sau a

utilajelor tehnologice.

- identificarea cantităţilor de agenţi chimici periculoşi folosiţi sau emişi ;

- identificarea lucrătorilor expuşi în mod curent sau în cazul operaţiilor de curăţenie, de

intervenţii, revizii şi reparaţii.

Ca instrument de lucru, angajatorii, lucrătorii desemnaţi, serviciile interne sau externe de

prevenire şi protecţie pot folosi Instrumentul nr. 2 - “Model de Inventar al agenţilor chimici din

unitate” anexat la finalul acestui capitol. Rezultatul acestei activităţi de identificare va fi completarea

coloanelor 1-3 din Instrumentul nr. 2.

6.6.2. Colectarea informaţiilor pentru determinarea proprietăţilor periculoase ale agenţilor

chimici identificaţi (eticheta, FTS, VLEP, alte surse)

Agenţii chimici periculoşi prezenţi la locurile de muncă pot induce un risc pentru

sănătatea sau securitatea lucrătorilor expuşi din cauza:

proprietăţilor fizico-chimice periculoase, de exemplu inflamabilitate, explozivitate,

instabilitate, reactivitate etc.;

proprietăţilor toxicologice, spre exemplu, substanţele foarte toxice, toxice, nocive, corosive,

iritante, care provoacă alergii, substanţele carcinogene, care provoacă cancer, sterilitate sau

malformaţii congenitale. În această categorie intră şi substanţele care pot provoca eczeme în urma unui

contact prelungit cu pielea.

temperaturii sau presiunii la care sunt folosiţi la locurile de muncă, de exemplu vapori de apă

la 1500C, stropi de metal fierbinte etc.

capacităţii lor de a înlocui oxigenul din atmosfera locurilor de muncă, spre exemplu, azotul

(sau gazele inerte) care în principiu nu este periculos, atunci când concentraţia sa depăşeşte proporţia

naturală din aer, scade proporţia de oxigen şi aerul respirat devine sufocant. Compoziţia aerului poate

fi de asemenea modificată în urma unor procese chimice sau biologice care consumă oxigen;

formei sub care se găsesc la locurile de muncă (de exemplu solid inert sub formă de pudră

respirabilă) ;

radioactivităţii, spre exemplu, deşeurile radioactive, care necesită condiţii speciale de securitate

în muncă.

Pentru a determina riscurile posibile legate de prezenţa agenţilor chimici la locurile de muncă,

este deci indispensabil să cunoaştem proprietăţile periculoase ale agenţilor chimici şi forma sub care

sunt utilizaţi sau prezenţi.

Informaţii despre proprietăţile periculoase ale agenţilor chimici prezenţi la locurile de muncă

pot fi obţinute din următoarele surse :

listele de substanţe chimice şi activităţi periculoase prevăzute în actele normative în vigoare ;

eticheta produsului;

fişa tehnică de securitate (FTS);

valorile limită de expunere profesionale (VLEP) şi valori limită biologice (VLB);

recomandările Comisiei Europene;


120

instituţii şi specialişti în domeniu, medici de medicina muncii;

baze de date, internet etc.

Listele de agenţi chimici din legislaţia naţională în vigoare, care pot fi consultate sunt:

Inventarul European al Substanţelor Comerciale Existente, aprobat prin Ordinul nr. 227/2002;

Lista Europeană a Substanţelor Chimice Notificate – ELINCSA, anexă la Ordinul MEC nr.

608/2002 care cuprinde 1461 substanţe;

Lista substanţelor chimice periculoase clasificate şi etichetate - Anexa 2, H.G. nr. 490/2002;

Lista substanţelor şi preparatelor chimice clasificate cancerigene, cat.1- Lista 1, Anexa 2, H.G.

nr. 347/2003 (40 poziţii);

Lista substanţelor şi preparatelor chimice clasificate cancerigene, cat. 2- Lista 2, Anexa 2, H.G.

nr. 347/2003 (734 poziţii);

Lista substanţelor şi preparatelor mutagene, cat.2 – Lista 4, Anexa 2, H.G. nr. 347/2003 (16

poziţii);

Lista substanţelor şi preparatelor toxice pentru reproducere, cat.1 – Lista 5, Anexa 2, H.G. nr.

347/2003 (16 poziţii);

Lista substanţelor şi preparatelor toxice pentru reproducere, cat.2 – Lista 6, Anexa 2, H.G. nr.

347/2003 (18 poziţii);

Lista substanţelor pentru care sunt stabilite valori limită obligatorii naţionale de expunere

profesională - Anexa 1, H.G. nr. 1218/2006 (594 poziţii);

Lista substanţelor pentru care sunt stabilite valori limită biologice obligatorii - Anexa 2, H.G.

nr. 1218/2006 (52 poziţii);

Interdicţii - Anexa 3, H.G. nr. 1218/2006;

Lista substanţelor, preparatelor şi procedeelor care pot duce la apariţia cancerului - Anexa 1,

H.G. nr.1093/2006;

Lista agenţilor cancerigeni şi pulberilor pentru care sunt stabilite valori limită naţionale de

expunere profesională - Anexa 3, H.G. nr. 1093/2006 (10 pulberi);

Lista pulberilor pentru care sunt stabilite valori limită de expunere profesională – Anexa 1, III.

Agenţi fizico-chimici, H.G. nr. 355/2007 (18 pulberi).

Eticheta de pe ambalajul produselor este prima sursă de informare cu care vine în contact

angajatorul şi lucrătorul. O etichetă corect întocmită şi amplasată pe ambalaj permite identificarea

agentului chimic, a pericolelor şi a riscurilor, precum şi a unor măsuri de securitate care trebuie luate.

IMPORTANT!! Agenţii chimici pot fi plasaţi pe piaţă şi utilizaţi numai dacă eticheta

ambalajelor include simbolurile de pericol (Legea nr. 451/2001).

Eticheta substanţelor periculoase care se plasează pe piaţă, conform prevederilor O.U.G. nr.

200/2000, trebuie să includă indicaţii lizibile care se referă la:

- numele substanţei, recunoscută internaţional;

- numele şi adresa completă, inclusiv numărul de telefon, ale celui care răspunde de plasarea

pe piaţă a substanţei sau preparatului chimic periculos, respectiv, producătorul,

importatorul sau distribuitorul;

- simbolurile referitoare la pericol şi, dacă este cazul, indicaţii despre pericolele rezultate din

folosirea substanţei;

- frazele de risc (tip R), specifice utilizării substanţelor periculoase, referitoare la riscurile

care pot apărea la utilizarea substanţei periculoase;

- frazele de securitate (tip S), indicând recomandări referitoare la prudenţa cu care trebuie

utilizată substanţa periculoasă ;

- atribuirea numărului Comunităţii Economice Europene din IESCE, dacă acesta este alocat.

Eticheta preparatelor periculoase care se plasează pe piaţă va conţine, în plus, denumirea

chimică a componentelor clasificate ca substanţe periculoase precum şi cantitatea nominală (masa

nominală sau volumul nominal) a conţinutului, în cazul preparatelor chimice periculoase

comercializate persoanelor fizice.


121

Eticheta va fi în limba română, va fi aşezată la loc vizibil şi va avea dimensiuni

corespunzătoare tipului de ambalaj.

Fişa Tehnică de Securitate (FTS) a produselor reprezintă o alta sursă de informare pentru

angajator şi oferă informaţii reale, disponibile, actualizate, necesare pentru luarea măsurilor de

protecţie şi prevenire la locul de muncă.

Fişa tehnică de securitate, conform dispoziţiilor legale, este trimisă de către producător,

importator sau distribuitor utilizatorului profesional, la prima livrare a substanţelor şi preparatelor

periculoase sau chiar înainte de livrare; ea trebuie să fie redactată în limba româna şi să poarte data

ultimei actualizări.

Angajatorul va folosi

informaţiile din FTS la evaluarea

riscurilor legate de utilizarea

agenţilor chimici dar şi atunci când

doreşte să evalueze periculozitatea

mai multor agenţi pentru a găsi

alternative de înlocuire.

FTS va fi pusă la

dispoziţia:

lucrătorilor desemnaţi SSM

serviciilor interne/externe de

prevenire şi protecţie

reprezentanţilor lucrătorilor

medicului de medicina muncii

lucrătorilor pentru informare.

Ca instrument de lucru,

angajatorii, lucrătorii desemnaţi,

serviciile interne sau externe de

prevenire şi protecţie pot folosi

Instrumentul nr.2 “Model de

Inventar al agenţilor chimici din

unitate” anexat. Rezultatul acestei

activităţi va fi completarea

coloanei 5 din Instrumentul nr. 2.

Fişele tehnice de securitate vor fi

ataşate şi vor face parte din Inventar.

Valorile limită obligatorii naţionale de expunere profesională, stabilite pentru agenţii chimici

periculoşi, reprezintă limita mediei ponderate în funcţie de timp a concentraţiei unui agent chimic în

aerul zonei în care respiră un lucrător, pentru o perioadă de referinţă specificată, pentru 8 ore sau

pentru un termen scurt de maximum 15 minute.

Valorile limită obligatorii naţionale de expunere profesională se stabilesc, ţinând cont de

valoarea limită existentă la nivel comunitar, pe baza unor informaţii şi date ştiinţifice şi tehnice

relevante existente, precum şi pe baza tehnicilor de măsurare existente.

Orice agent chimic pentru care s-au stabilit valori limită obligatorii naţionale de expunere

profesională, este considerat agent chimic periculos, în conformitate cu prevederile H.G. nr.

1218/2006, art. 5 (2c)!

Anexa 1 a H.G. nr. 1218/2006 cuprinde 594 de agenţi chimici periculoşi pentru care sunt

stabilite valori limită obligatorii naţionale de expunere profesională, din care:

10 sunt notaţi cu indicativul C şi sunt considerate substanţe cu acţiune cancerigenă (arsen şi

compuşi anorganici, benzen, benzidină, bis-cloro-metil-eter, clorură de vinil, crom hexavalent şi

Fisa Tehnică de Securitate (conf. Anexei 5, H.G. nr. 490/2002)

1. Identificarea produsului şi a societăţii

2. Compoziţia/clasificarea

3. Proprietăţile periculoase

4. Primul-ajutor

5. Măsurile în caz de incendiu

6. Măsurile în caz de scăpări accidentale

7. Depozitarea şi manipularea

8. Limitarea expunerii/ măsuri individuale de protecţie

9. Proprietăţile fizice şi chimice

10. Stabilitatea chimică şi reactivitatea

11. Informaţii toxicologice

12. Informaţii ecotoxicologice

13. Manipularea reziduurilor/deşeurilor

14. Informaţii privind transportul

15. Prevederile legale în domeniu

16. Alte informaţii


122

metalurgia cromului, cromat de zinc, hidrocarburi policiclice aromatice-fracţiunea extractibilă în

benzen, naftilamină, nichel şi compuşi);

7 sunt notaţi cu indicativul Fp şi sunt considerate substanţe foarte periculoase, expunerea la aceste

substanţe trebuind practic exclusă (3-4 benzpiren, benzidină, bis-cloro-metil-eter, naftilamină, 4-

nitrodifenil, N-nitrozodimetilamină, O-tolidină);

32 sunt notaţi cu indicativul pC şi sunt considerate substanţe potenţial cancerigene;

142 sunt notaţi cu indicativul P (piele), aceste substanţe putând pătrunde în organism prin pielea

sau mucoasele intacte.

Valorile limită de expunere (VLE) şi substanţele pentru care s-au stabilit aceste VLE pot fi

revizuite de către comisia naţională de specialitate pe baza unor date ştiinţifice şi tehnice relevante şi

în acest caz vor fi informate Comisia Europeană şi statele membre despre acest lucru.

Anexa 3, H.G. nr. 1093/2006 cuprinde valori limită naţionale de expunere profesională pentru

agenţii cancerigeni: benzen, clorură de vinil monomer şi pulbere de lemn de esenţă tare. De asemenea

sunt stabilite şi valorile limită admisibile de expunere profesională pentru 10 pulberi (pulberea de

cuarţ, tridimit, cristobalit, azbest, lână de sticlă, lână de rocă, lână de furnal, fibre de sticlă, lemn de

esenţă moale şi lemn de cedru).

Anexa 1, III.Agenţi fizico-chimici a H.G. nr. 355/2007 cuprinde valori limită de expunere

profesională, în fracţiunea respirabilă/inhalabilă, pentru 18 pulberi (fibre de sticlă cu filament

continuu; bumbac–in-cânepă; făină de grâu; cereale; celuloză; cărbune-cocs-grafit (SiO2 sub 5%);

fibre de p-amidă; caolin; ipsos-ghips; marmură-cretă (carbonat de calciu); mică; ciment Portland; talc

fără fibre de azbest; tutun; lemn de esenţă moale; carbură de siliciu (carborund); stearat de zinc;

pulberi fără efect specific).

În mod periodic şi ori de câte ori se produce vreo schimbare în condiţiile care pot afecta

expunerea lucrătorilor, angajatorul trebuie să dispună efectuarea de măsurări ale concentraţiilor în

atmosfera mediului de muncă.

Metodele de măsurare şi evaluare a concentraţiei agenţilor chimici din aer la locul de muncă

trebuie să fie standardizate şi în conformitate cu recomandările practice elaborate de Comisia

Europeană.

Atunci când o valoare limită de expunere profesională este depăşită, angajatorul trebuie să

identifice cauzele acestei depăşiri, să informeze lucrătorii implicaţi şi/sau reprezentanţii lor în unitate

cât mai rapid posibil asupra acestei depăşiri şi asupra cauzelor ei, să consulte lucrătorii şi/sau

reprezentanţii acestora asupra măsurilor ce trebuie luate sau, în caz de urgenţă, să dispună măsurile

cele mai adecvate pentru remedierea situaţiei, în timp cât mai scurt posibil. Este interzisă continuarea

lucrului în zonele afectate până la luarea măsurilor adecvate pentru protecţia lucrătorilor. Pentru a

verifica eficienţa măsurilor dispuse, se va realiza imediat o nouă măsurare a concentraţiei de noxe în

mediul de muncă.

Valoarea limită biologică (VLB) este definită de H.G. nr. 1218/2006 ca limita concentraţiei, în

mediul său biologic de referinţă, a unui agent chimic relevant, a metabolitului său ori a unui indicator

al efectului. Pentru anumiţi agenţi chimici se stabilesc valori limită biologice obligatorii naţionale,

bazate pe valoarea limită a Uniunii Europene, fără să o depăşească.

Anexa 2 a H.G. nr. 1218/2006 cuprinde VLB stabilite pentru plumb şi compuşii săi ionici, dar

şi VLB pentru alţi 47 de agenţi chimici periculoşi. În situaţia în care este stabilită o valoare limită

biologică tolerabilă obligatorie, supravegherea stării de sănătate a lucrătorilor expuşi este o cerinţă

obligatorie pentru desfăşurarea activităţii cu respectivul agent chimic periculos. Lucrătorii trebuie sa

fie informaţi în legătură cu această cerinţă înainte de a li se atribui sarcina care implica riscul de

expunere la agentul chimic periculos.

Ca instrument de lucru, angajatorii, lucrătorii desemnaţi, serviciile interne sau externe de

prevenire şi protecţie pot folosi Instrumentul nr. 2 “Model de Inventar al agenţilor chimici din

unitate” anexat, în care se vor completa coloanele 6 şi 7 cu valorile limită de expunere profesională

(VLEP) şi, după caz, coloana 8 cu valorile limită biologice (VLB) extrase din actele normative

menţionate mai sus.


123

Instituţiile care au în structură laboratoare abilitate pentru efectuarea determinărilor de noxe

profesionale sunt:

Direcţiile de sănătate publică judeţene, respectiv, a municipiului Bucureşti;

Clinicile de medicina muncii sau boli profesionale;

Inspecţia Muncii prin Centrul de Monitorizare a Unităţilor cu Risc Profesional ;

Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Protecţia Muncii;

Institutele de Sănătate Publică din Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara;

alte laboratoare abilitate.

Pentru fiecare angajator, respectarea valorilor limită de expunere profesională trebuie să fie

un obiectiv minimal, obligaţia lui legală fiind de a reduce nivelul de expunere la cea mai mică

valoare ce poate fi atinsă !

Alte surse de informare despre agenţii chimici periculoşi pot fi organismele naţionale şi

europene cu atribuţii în prevenirea riscurilor profesionale, ce pun la dispoziţia angajatorilor, prin

intermediul paginilor de internet, ghiduri şi informaţii privind bunele practici europene, precum şi

studii de caz.

Angajatorii pot accesa paginile de internet :

- www.protectiamuncii.ro - Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate în Muncă,

punctul focal România

- www.anspcp.ro - Agenţia Naţională pentru Substanţe şi Preparate Chimice Periculoase

- http://agency.osha.eu.int - Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate în Muncă de la

Bilbao, Spania

- hesa.etui-rehs.org - Institutul de Cercetări al Confederaţiei Sindicale Europene

- ecb.jrc.it/REACH - Biroul European pentru Substante Chimice

- europa.eu.int/comm/enterprise/chemicals/chempot/whitepaper/whitepaper.htm

- www.inrs.fr - Institutul Naţional de Cercetari Ştiinţifice, Franţa

- www.insht.es – Institutul Naţional de Securitate şi Igienă în Muncă, Spania

- www.hse.uk - Inspecţia Muncii Anglia

- Eurostat (biroul de statistică al Comunităţii Europene) ;

- www.ilo.org- Organizaţia Internaţională a Muncii.

6.6.3. Examinarea condiţiilor de muncă, în care se produce expunerea lucrătorilor la agenţii

chimici periculoşi identificaţi

Riscurile cauzate de expunerea la agenţi chimici, azbest şi/sau agenţi cancerigeni sau mutageni

sunt determinate de proprietăţile lor periculoase dar şi de condiţiile concrete în care se desfăşoară

procesele tehnologice la locul de muncă.

Examinarea condiţiilor de muncă, în care se produce expunerea lucrătorilor la agenţii chimici

periculoşi identificaţi va lua în considerare:

natura şi tipul expunerii: prin inhalare, ingestie, absorbţie transcutanată şi/sau percutanată;

nivelul sau intensitatea expunerii, care poate fi de bază, importantă sau masivă. Intensitatea

expunerii rezultă din valorile consemnate în buletinele de măsurători ale concentraţiilor

agenţilor chimici la locul de muncă şi compararea cu valorile limită de expunere stabilite în

Anexa 1 a H.G. nr. 1218/ 2006, Anexa 3 a H.G. nr. 1093/2006 şi Anexa 1, III. Agenţi fizico-

chimici a H.G. nr. 355/2007;

gradul şi durata expunerii sau frecvenţa expunerii, care poate fi rară, discontinuă sau

permanentă şi rezultă din evidenţele ţinute la locul de muncă;

răspunsul organismului la expunere, care rezultă din înregistrările controalelor medicale

periodice;

caracteristicile funcţionale ale postului de lucru: în aer liber, în hale de producţie, ventilaţia

naturală sau forţată, generală sau locală etc.;

modul de operare: manual, mecanizat, în vas închis, la cald, sub presiune etc.;

http://hesa.etui-rehs.org/

http://www.inrs.fr/

http://www.ilo.org-/


124

efectele combinate ale mai multor substanţe periculoase utilizate simultan;

modul de depozitare (pentru examinarea depozitării folosiţi Instrumentul

nr.3“Incompatibilităţi la depozitarea agenţilor chimici”);

echipamentele de muncă utilizate dar şi echipamentele individuale de protecţie utilizate

(calitatea acestora, gradul de deteriorare etc.);

semnalizarea de securitate existentă la locul de muncă.

Examinarea condiţiilor de muncă în care se produce expunerea lucrătorilor la agenţii chimici

identificaţi trebuie să se bazeze pe dovezi, buletine de măsurători ale concentraţiei de agent chimic la

locul de muncă, buletine privind starea de sănătate a lucrătorilor expuşi etc. Toate aceste documente

vor fi ataşate Instrumentului nr. 2 “Model de inventar al agenţilor chimici din unitate”

6.6.4. Evaluarea riscurilor referitoare la securitatea şi sănătatea lucrătorilor, care decurge din

prezenţa agenţilor chimici periculoşi identificaţi

În conformitate cu art.12 (2), H.G. nr. 1218/2006 evaluarea riscurilor va lua în considerare

proprietăţile lor periculoase/ nivelul, tipul şi durata expunerii/ condiţiile în care se desfăşoară lucrul în

prezenţa unor astfel de agenţi, inclusiv cantităţile acestora/ valorile limită de expunere profesională sau

valorile limită biologice naţionale / efectul măsurilor preventive luate sau care urmează să fie luate/

concluziile care rezultă în urma supravegherii stării de sănătate deja efectuate.

Evaluarea riscului, trebuie prezentată într-o formă corespunzătoare, împreună cu toate

documentele doveditoare, şi poate include o justificare a angajatorului referitoare la faptul că natura şi

amploarea riscurilor datorate agenţilor chimici nu necesită o evaluare detaliată a riscului.

Evaluarea riscului, în conformitate cu prevederile legale naţionale şi europene, se face:

obligatoriu înaintea începerii unei activităţi noi care implică expunerea la agenţi chimici

periculoşi;

pentru toţi agenţii chimici în combinaţie, în cazul activităţilor care implică expunerea la mai

mulţi agenţi chimici periculoşi;

pentru toate locurile de muncă;

pentru toate activităţile, inclusiv cele de întreţinere, reparaţii ;

Evaluarea riscului trebuie prezentată în formă corespunzătoare şi actualizată permanent, mai

ales atunci când au intervenit schimbări tehnologice semnificative sau rezultatele stării de sănătate o

impun.

Analiza riscurilor legate de expunerea lucrătorilor la agenţi chimici periculoşi, trebuie să ia în

considerare următoarele riscuri:

Risc de incendiu şi/sau de explozie;

Riscuri ocazionate de reacţii chimice periculoase sau care pot afecta sănătatea şi securitatea

lucrătorilor;

Riscul legat de inhalare;

Risc legat de absorbţia prin piele;

Risc în caz de contact cu pielea sau cu ochii;

Risc legat de ingestie;

Risc legat de pătrunderea pe cale parenterală.


125

Ca instrument de lucru pentru aprecierea nivelului de risc, angajatorul şi echipa de evaluare pot

folosi Instrumentul nr. 4 “Nivel de risc privind expunerea la agenţi chimici periculoşi”, propus de

Comisia Europeană (anexat la finalul acestui capitol).

6.6.5. Măsuri de prevenire a riscurilor asociate agenţilor chimici periculoşi

6.6.5.1. Măsurile generale pentru eliminarea sau reducerea la minimum a riscurilor

Măsurile generale pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor expuşi la agenţi chimici

periculoşi, pe care angajatorul este obligat să le pună în aplicare conform art. 17, H.G. nr. 1218/2006,

sunt în special:

a) Proiectarea şi organizarea sistemelor de lucru la locul de muncă;

b) Dotarea cu echipament corespunzător pentru lucrul cu agenţii chimici, elaborarea şi

implementarea procedurilor de întreţinere, care să asigure securitatea şi sănătatea lucrătorilor în

procesul de muncă;

Este foarte important ca angajatorul să asigure cadrul necesar nu numai pentru achiziţionarea

echipamentelor de muncă adecvate ci şi pentru menţinerea acestora în stare de funcţionare şi la

parametrii proiectaţi. În acest sens, angajatorul va elabora şi implementa proceduri de verificare/

întreţinere/ revizie/ reparaţie a echipamentelor de muncă, pe baza cărţilor tehnice. Rezultatele

verificărilor trebuie înregistrate şi puse la dispoziţia Inspecţiei Muncii la cererea acesteia. Ele trebuie

păstrate pe o perioadă de timp corespunzătoare, în funcţie de recomandările sau specificaţiile

producătorului.


126

c) Reducerea la minimum a numărului de lucrători expuşi sau care pot fi expuşi;

Acest lucru se poate realiza prin organizarea sarcinilor de muncă/ separarea zonelor de lucru în

care se găsesc agenţi chimici periculoşi de restul activităţilor/ prin limitarea accesului în zonele de risc.

În organizarea sistemelor de muncă, angajatorul va urmări reducerea la minimum a numărului de

lucrători expuşi sau care pot fi expuşi, în special, în cazul activităţilor de întreţinere, reparaţii, revizii,

unde expunerea lucrătorilor la noxe poate fi semnificativ crescută. Se va ţine cont de acest lucru mai

ales în cazul agenţilor cancerigeni sau mutageni care pot provoca, în funcţie de cantitatea inhalată,

înghiţită sau pătrunsă prin piele, efecte ireversibile asupra stării de sănătate chiar după o singură

expunere.

Pentru efectuarea lucrărilor de reparaţii, intervenţii, revizii, care prezintă risc de accidente de

muncă sau îmbolnăviri profesionale, angajatorul va întocmi permise de lucru, care atestă realizarea

măsurilor de protecţie necesare efectuării operaţiilor în condiţii de securitate şi va desemna personalul

de specialitate, pe tipuri de operaţii, specificat în permis şi instruit şi/sau autorizat în acest scop.

d) Reducerea la minimum a duratei şi intensităţii de expunere;

Se ştie că expunerea prin inhalare la un agent chimic = concentraţia x timpul de expunere.

Reducerea uneia dintre cele două variabile duce la reducerea expunerii. Se recomandă

organizarea muncii astfel încât timpul de expunere să fie cât mai scăzut posibil, reducându-l la ceea ce

este absolut indispensabil.

Valoarea concentraţiei din mediul de muncă depinde de numeroşi factori, printre care: nivelul

de generare al agentului chimic şi ventilaţia de la locul de muncă. Nivelul de generare a unui agent

chimic depinde de anumiţi parametri precum temperatura, presiunea etc. Menţinerea acestor parametri

la valorile normale ale procesului pot menţine nivelul noxelor în mediul de muncă la un nivel scăzut.

De exemplu controlarea presiunii aerului utilizat în operaţiunile de pulverizare a vopselelor sau

acoperirea băilor, rezervoarelor, recipientelor în care se găsesc agenţi chimici pe bază de compuşi

organici volatili, pot diminua semnificativ cantitatea de solvenţi în mediul de muncă. Concentraţia în

mediu a unui agent chimic generat în timpul lucrului creşte continuu într-un spaţiu neventilat, de

aceea toate locurile de muncă trebuie să respecte condiţiile minime de ventilare.

e) Măsuri corespunzătoare de igienă;

Se ştie că agenţii chimici pot pătrunde în organism şi pe cale cutanată şi prin ingestie. De aceea

este foarte important să se evite contactul direct al agentului chimic cu pielea şi, în caz de contact

accidental, să se spele imediat zona afectată. Îmbrăcămintea impregnată se va înlocui imediat,

deoarece ea oferă o suprafaţă de contact şi, prin urmare, de absorbţie cutanată. Pe de altă parte,

îmbrăcămintea murdară constituie un focar suplimentar de contaminare.

Obişnuinţele contrare igienei elementare, cum ar fi acela de a fuma, bea sau mânca la locul de

muncă, trebuie eradicate, mai cu seamă atunci când se lucrează cu agenţi chimici periculoşi, deoarece

aceste obişnuinţe favorizează ingerarea involuntară şi sistematică a acestora.

Din aceste motive, se recomandă implementarea de bune practici de igienă personală prin:

interdicţia de a mânca, de a bea sau de a fuma în zonele în care pot fi prezenţi agenţi chimici

periculoşi/ curăţarea, echipamentelor individuale de protecţie înainte de folosire şi la sfârşitul

schimbului de lucru/ punerea la dispoziţia lucrătorilor a instalaţiilor pentru igiena personală şi

utilizarea acestor instalaţii înainte de a lua masa şi la sfârşitul zilei de muncă/ utilizarea de produse de

curăţare şi îngrijire a pielii care nu trebuie să fie agresive etc.

Lucrătorii trebuie informaţi, încurajaţi şi controlaţi să păstreze curăţenia locului de muncă şi să

evite acumularea de materiale conţinând agenţi chimici periculoşi. În cazul agenţilor cancerigeni este

obligatorie curăţarea regulată a pardoselilor, pereţilor şi altor suprafeţe, delimitarea zonelor de risc şi

utilizarea unor indicatoare de securitate adecvate, inclusiv indicatorul "fumatul interzis". Eliminarea

sau curăţarea deversărilor se va face, după caz, cu agenţi absorbanţi sau neutralizanţi care, după

utilizare, vor fi depuşi în recipiente pentru reziduuri, apoi retrase din spaţiile de muncă şi eventual

tratate. La locurile de muncă se vor utiliza panouri de semnalizare şi avertizare adecvate.

f) Reducerea cantităţii de agenţi chimici prezenţi la locul de muncă la nivelul minim necesar tipului

de activitate;


127

Cantitatea de agent chimic prezent la locul de muncă poate determina amploarea şi

consecinţele unei explozii sau a unui incendiu, concentraţia în aer a componentelor volatile precum şi

creşterea riscului de inhalare a acestora. Din aceste considerente cantitatea trebuie limitată la

maximum în cadrul oricărei operaţiuni, astfel încât să se reducă în mod eficient intensitatea expunerii.

Cantitatea minimă recomandată dintr-un agent chimic la locurile de muncă depinde de proprietăţile

periculoase ale agentului, care trebuie luate în considerare atunci când este vorba, de exemplu, de

substanţe inflamabile, sensibilizante sau cancerigene. O regulă de bază este aceea de a utiliza

recipiente de capacitate mică la locurile de muncă şi a stoca recipientele de mare capacitate în locuri

special amenajate.

g) Proceduri adecvate de lucru care includ în special reglementări tehnice privind manipularea,

depozitarea şi transportul în condiţii de siguranţă la locul de muncă ale agenţilor chimici periculoşi

şi ale deşeurilor care conţin asemenea agenţi chimici

Tot ca măsuri generale de prevenire a riscurilor, angajatorul va asigura elaborarea şi

implementarea de proceduri adecvate de lucru, manipulare, depozitare, transport în siguranţă la locul

de muncă al agenţilor chimici. Se vor avea în vedere şi deşeurile care conţin agenţi chimici, azbest şi

agenţi cancerigeni şi mutageni, care vor fi tratate conform reglementărilor în vigoare referitoare la

deşeuri toxice şi periculoase.

6.6.5.2. Măsurile specifice de protecţie şi prevenire

Măsurile specifice pe care angajatorul are obligaţia să le aplice la locul de muncă, în cazul în care

evaluarea riscului a demonstrat existenta unui risc pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor. Aceste

măsuri urmăresc eliminarea sau reducerea riscului.

În conformitate cu prevederile H.G. nr. 1218/2006, măsurile specifice de protecţie şi prevenire

sunt:

♦ Evitarea riscului prin substituirea agentului chimic periculos - înlocuirea cu un agent sau proces

chimic care, în condiţiile utilizării, nu este periculos sau este mai puţin periculos pentru securitatea şi

sănătatea lucrătorilor, după caz.

Eliminarea sau substituirea unui agent periculos sau a unui proces tehnologic presupune, aşa cum arată

bunele practici europene puse la dispoziţie angajatorilor, trei faze: identificarea tuturor alternativelor

posibile de înlocuire sau eliminare, compararea alternativelor din punctul de vedere al riscurilor

evaluate pentru fiecare şi adoptarea deciziei pe baza analizei implicaţiilor privind calitatea mediului

de muncă, a calităţii produselor şi a mediului înconjurător, a costurilor implicate de eventualele

investiţii necesare aplicării noii tehnologii sau a celor necesare nevoilor de instruire a personalului

pentru utilizarea noului produs.

În cazul în care angajatorul urmăreşte înlocuirea unui agent chimic periculos cu unul mai puţin

periculos, analiza comparativă a alternativelor se poate referi, de exemplu, la înlocuirea unui produs

pulbere cu unul sub formă de granule, pastă sau soluţie, sau a unui produs volatil cu altul mai puţin

volatil etc.

♦ Reducerea riscului la minimum, atunci când eliminarea riscului prin substituire nu este

posibilă, prin măsuri de protecţie şi prevenire aplicate în ordinea priorităţilor:

proiectarea unor procese de muncă şi control tehnic adecvate;

utilizarea echipamentelor şi materialelor potrivite, astfel încât să se evite sau să se reducă la

minimum emisia de agenţi chimici periculoşi;

aplicarea unor măsuri de protecţie colectivă la sursa riscului, cum ar fi ventilaţia adecvată şi

măsurile potrivite de organizare;

aplicarea unor măsuri de protecţie individuală, inclusiv asigurarea echipamentului individual

de protecţie, dacă expunerea nu poate fi prevenită prin alte mijloace.

Se va acorda prioritate măsurilor colective de protecţie la sursa de risc, capabile să asigure

protecţia unui număr mare de lucrători la locul de muncă. În acest sens, se recomandă procesarea în

sistem închis, prin închiderea utilajelor în carcase în care se creează depresiune, automatizarea


128

proceselor, ventilarea generală, dotarea utilajelor cu paravane şi ecrane de protecţie împotriva

stropilor, dotarea cu sisteme locale de captare, reţinere şi neutralizare a noxelor degajate în procesul

tehnologic, dotarea cu aparatură de măsură şi control a parametrilor tehnologici şi aparatură de

prevenire şi avertizare a stărilor de pericol.

Echipamentul individual de protecţie trebuie ales în funcţie de proprietăţile periculoase ale

agenţilor utilizaţi şi de tipul sarcinii de muncă.

Trebuie elaborate proceduri şi asigurate condiţiile pentru verificarea şi curăţarea

echipamentului înainte şi după fiecare utilizare/ pentru dezinfectarea, depozitarea, controlul, repararea

sau schimbarea înaintea unei noi utilizări în cazul în care prezintă defecţiuni/ pentru întreţinerea

periodică a echipamentelor individuale de protecţie, în special, a măştilor de protecţie respiratorie.

Echipamentele individuale de protecţie, aşa cum le arată şi numele, trebuie utilizate de către un singur

lucrător, fiind interzisă folosirea acestuia şi de alte persoane.

Se vor acorda, de asemenea, materiale igienico-sanitare, la recomandarea medicului de

medicina muncii, inclusiv creme pentru protecţia pielii, luând în considerare tipul contaminanţilor care

pot fi uleioşi, graşi sau lipicioşi, cum este cazul răşinilor, adezivilor sau lacurilor, folosirea mănuşilor

de protecţie, protecţia împotriva razelor ultraviolete şi a stropilor de metal încins rezultaţi la sudură.

♦ Măsuri tehnice şi/sau organizatorice potrivite cu natura operaţiunii, inclusiv depozitarea,

manipularea şi separarea agenţilor chimici incompatibili, asigurând protecţia lucrătorilor

împotriva riscurilor care decurg din proprietăţile fizico-chimice ale agenţilor chimici;

Principalele riscuri care decurg din proprietăţile fizico-chimice ale agenţilor chimici sunt

explozia sau incendiul, care se produc atunci când cele trei elemente ale triunghiului de foc sunt

reunite:

1. carburant - substanţele inflamabile, gaze, vapori, pulberi, lichide;

2. comburant - oxigenul sau substanţe oxidante;

3. sursa de iniţiere - suprafaţa fierbinte, flacăra, scântei de origine mecanică, scântei

electrice, curent electric, electricitate statică sau substanţe explozive.

Măsurile specifice de prevenire a riscului fizico-chimic trebuie să urmărească izolarea unuia

din cele 3 elemente astfel încât să nu mai fie îndeplinite condiţiile necesare exploziei sau incendiului.

Aceste măsuri specifice vizează:

- sisteme de ventilaţie corespunzătoare;

- depozitarea materialelor oxidante separat de materialele combustibile etc.;

- evitarea prezenţei surselor de aprindere care pot da naştere unor incendii şi explozii;

- evitarea condiţiilor nefavorabile care pot determina ca substanţele chimice instabile ori

amestecurile de substanţe să genereze efecte fizice dăunătoare;

- măsuri de prevenire a formării scânteilor de origine mecanică sau electrostatică:

- interzicerea fumatului, a lucrului cu foc deschis sau a suprafeţelor încinse în halele şi

instalaţiile unde se lucrează cu substanţe inflamabile etc.;

- măsuri pentru limitarea/ diminuarea efectelor negative pentru sănătatea şi securitatea

lucrătorilor în caz de incendiu sau explozie, în principal, prin amplasarea în locuri vizibile

şi potrivite a mijloacelor corespunzătoare de combatere a incendiilor, distanţarea utilajelor

periculoase de alte locuri de muncă, cu condiţia păstrării spaţiului dintre ele, pereţi din

materiale necombustibile etc.

Ca instrumente de lucru, angajatorul poate folosi Instrumentul nr. 3

“Incompatibilităţi la depozitarea agenţilor chimici” şi Instrumentul nr. 5 – “Permis de lucru cu

focul”.

6.6.5.3. Măsurile aplicabile în cazul producerii de accidente, incidente sau urgenţe

Aceste măsuri trebuie luate de angajator pentru intervenţii în cazul producerii de accidente,

incidente sau urgenţe şi pentru prevenirea efectelor pe care acestea le pot avea asupra lucrătorilor.

Pentru aceste situaţii, angajatorul are următoarele obligaţii legale:

► Stabilirea măsurilor şi a planurilor de acţiune care vor fi puse în aplicare în momentul


129

apariţiei unor astfel de evenimente;

Aceste planuri de acţiune trebuie să includă exerciţii de protecţie adecvate, care vor fi efectuate

la intervale regulate, precum şi dotările necesare acordării primul ajutor.

► Măsuri pentru a reduce efectele evenimentului şi pentru informarea lucrătorilor interesaţi;

Pentru a readuce situaţia la normal, angajatorul trebuie:

- să aplice măsurile necesare pentru remedierea situaţiei cât mai rapid posibil;

- să permită să lucreze în zona afectată numai lucrătorii care sunt indispensabili pentru

efectuarea reparaţiilor şi a altor operaţiuni necesare.

Lucrătorilor cărora li se permite să lucreze în zona afectată li se va asigura îmbrăcăminte de

protecţie potrivită, echipament individual de protecţie, echipament special de securitate şi instalaţiile

pe care trebuie să le utilizeze, atât timp cât situaţia se menţine. Persoanelor neprotejate nu li se va

permite să rămână în zona afectată.

Angajatorul trebuie să asigure disponibilitatea informaţiilor cu privire la măsurile aplicabile în

caz de urgenţă şi să asigure condiţiile ca serviciile interne şi externe pentru accidente şi urgenţe să aibă

acces la aceste informaţii.

6.6.5.4. Instruirea şi informarea lucrătorilor asupra pericolelor şi riscurilor prezente la locul de

muncă

Instruirea şi informarea lucrătorilor este o alta componentă importantă a managementului

riscurilor chimice de care depinde în mare măsură realizarea obiectivelor propuse.

Numai lucrătorii instruiţi şi informaţi corespunzător sunt capabili să aplice măsurile de

prevenire şi protecţie stabilite. De aceea, este foarte important ca lucrătorii sau reprezentanţii acestora

să primească o pregătire suficientă şi adecvată riscurilor la care sunt expuşi, în special, sub formă de

informaţii şi instrucţiuni.

La fiecare loc de muncă, angajatorii trebuie să afişeze: denumirea agenţilor periculoşi prezenţi

la locul de muncă/ riscurile pentru securitate şi sănătate/ valorile limită de expunere profesională/

conţinutul fişelor tehnice de securitate.

Deasemenea, pentru a se asigura că se vor respecta toate măsurile de prevenire adoptate,

angajatorul trebuie să aducă la cunoştinţa lucrătorilor efectele asupra sănătăţii şi securităţii ce decurg

din aceste măsuri, precauţiile care trebuie luate pentru prevenirea expunerii, cerinţele de igienă ce

trebuie respectate, inclusiv necesitatea de a se abţine de la fumat, precum şi măsurile pe care trebuie să

le ia lucrătorii, în special personalul de intervenţie, în cazul producerii unor incidente. Angajatorul

trebuie să informeze angajaţii cu privire la instalaţiile şi recipientele auxiliare acestora care conţin

agenţi cancerigeni sau mutageni, să vegheze ca toate aceste recipiente, ambalaje şi instalaţii să fie

etichetate clar şi lizibil şi să expună semnele de avertizare în mod cât mai vizibil.

Atunci când, din motive întemeiate, este necesară purtarea echipamentului individual de

protecţie şi a echipamentului individual de lucru, angajatorul trebuie să explice lucrătorilor necesitatea

şi consecinţele referitoare la purtarea echipamentelor de protecţie, modul de întreţinere şi valabilitatea

acestora.

Instruirea şi informarea lucrătorilor trebuie efectuate înaintea începerii unei activităţi care

implică expunerea la agenţi chimici, adaptate evoluţiei riscurilor şi apariţiei unor riscuri noi şi repetate

periodic.

Informaţiile vor fi furnizate prin comunicare orală, instruire individuală şi instruire bazată pe

suport scris, în funcţie de natura şi gradul riscului.

6.6.6. Supravegherea continuă a stării de sănătate

Supravegherea sănătăţii lucrătorilor se face prin medici specialişti de medicina muncii, prin

servicii medicale de medicina muncii, înaintea expunerii la agenţi chimici şi apoi periodic, conform

prevederilor H.G. nr. 355/2007.

Pentru fiecare lucrător aflat sub supraveghere medicală, angajatorul va întocmi Fişa de

identificare a factorilor de risc profesional, ce va fi înaintată medicului de medicina muncii care, în


130

funcţie de riscurile menţionate, de condiţiile de lucru descrise şi de agenţii periculoşi specificaţi, va

stabili tipul şi periodicitatea controalelor medicale.

Medicul de medicina muncii va întocmi pentru fiecare angajat aflat sub supraveghere medicală

un dosar medical care va fi păstrat, împreună cu Fişa de identificare a factorilor de risc profesional, la

cabinetul de medicina muncii, şi îl va însoţi pe lucrător pe toată durata activităţii lui profesionale, la

toate locurile de muncă.

Dosarul cu înregistrările medicale se transmite către un alt cabinet de medicina muncii, la

schimbarea locului de muncă, la direcţiile de sănătate publică în cazul falimentului angajatorului sau

către medicul de familie, în cazul pensionării sau al şomajului lucrătorului.

Înregistrările medicale vor fi păstrate o perioadă de timp cel puţin egală cu perioada de

expunere. În cazul expunerii la agenţi cancerigeni şi mutageni dosarul medical va fi păstrat o perioada

de cel puţin 40 de ani după sfârşitul expunerii.

Angajatorul nu are acces la dosarul medical al lucrătorului.

Angajatorul trebuie să întocmească, să păstreze şi să pună la dispoziţia organelor de control

lista locurilor de muncă cu riscuri profesionale, fişele de aptitudini ale angajaţilor expuşi la noxe în

mediul de muncă, completate şi parafate numai de medicul de medicina muncii, precum şi registrul de

expunere a lucrătorilor la agenţi cancerigeni şi mutageni.

În funcţie de rezultatele controlului medical, medicul de medicina muncii va recomanda măsuri

individuale de protecţie adecvate expunerii sau, după caz, va recomanda schimbarea locului de muncă.

6.7. Respectarea restricţiilor şi interdicţiilor legale

Aceasta este o altă obligaţie importantă a angajatorilor, având în vedere proprietăţile

periculoase ale unor agenţi chimici şi/sau a activităţilor care implică agenţi chimici.

În acest sens, angajatorul trebuie să cunoască şi să respecte prevederile legale care prevăd că:

este interzisă întrebuinţarea carbonatului bazic de plumb (ceruză), a sulfatului de plumb şi a tuturor

produselor conţinând aceşti pigmenţi în orice lucrare de vopsitorie, cu excepţia vagoanelor de cale

ferată, a podurilor de cale ferată, a dublului fund al vapoarelor, a picturii decorative. În cazurile de

excepţie produsele se vor utiliza sub formă de pastă sau vopsea gata preparată;

este interzisă vopsirea prin pulverizare cu oxid (miniu) de plumb;

sunt interzise activităţile care expun lucrătorii la fibre de azbest în timpul: extractiei; fabricării şi

prelucrării produselor; fabricării şi prelucrării produselor cu conţinut de azbest adăugat în mod

deliberat. Fac excepţie activităţile de tratare şi eliminare a produselor provenite din demolarea şi

îndepărtarea azbestului.

este interzisă producerea sau utilizarea agenţilor chimici şi desfăşurarea activităţilor prezentate în

Anexa 3, H.G. nr. 218/2006, pentru care se pot admite derogări în următoarele situaţii: pentru

scopuri exclusive de cercetare ştiinţifică şi testare, inclusiv analize/ pentru activităţi destinate să

elimine agenţii chimici prezenţi în deşeuri şi produse secundare/ pentru producerea agenţilor

chimici interzişi, dacă aceştia sunt folosiţi ca intermediari;

este interzisă munca tinerilor sub 18 ani sau a femeilor la lucrările de vopsit care comportă

utilizarea carbonatului bazic de plumb (ceruză), a sulfatului de plumb sau a miniului de plumb şi a

tuturor produselor care conţin aceşti pigmenţi.

6.8. Noua Legislaţie a U.E. privind chimicalele – REACH

Analizând sistemul legislativ actual existent la nivelul UE în domeniul chimicalelor Comisia

Europeană a constatat că există un deficit de cunoştinţe despre periculozitatea multor substanţe de pe

piaţa UE. Acesta face dificilă evaluarea riscurilor şi documentarea deciziei ce priveşte administrarea

acestor riscuri.

Comisia consideră că procesul actual de evaluare a riscului este mult prea lent, la nivelul UE

anual fiind evaluate numai câteva substanţe. Resursele sunt prea mult concentrate pentru evaluarea


131

“substanţelor noi” care reprezintă mai puţin de 1% din cantitatea de substanţe de pe piaţă şi

insuficiente pentru “substanţele existente”. Consecinţa este lipsa de interes pentru inovare.

În scopul îndepărtării deficienţelor, Comisia Europeană a adoptat în februarie 2001 “Cartea

Albă privind Strategia pentru o Politică viitoare a Chimicalelor”. Elementul central al Cărţii Albe

este noul sistem de ÎnRegistrare, Evaluare şi Autorizare/restricţionare pentru Substanţele CHimice noi

şi existente comercializate în cantitate mai mare de 1 tonă/an/companie. Acesta este cunoscut ca

sistemul REACH.

Regulamentul REACH R(EC)1907/2006 şi Directiva 2006/121/EC au fost publicate în

Jurnalul Oficial al UE din data de 30.12.2006

Noul sistem vizează îmbunătăţirea protecţiei sănătăţii umane şi a mediului, simultan cu

menţinerea competitivităţii şi perfecţionarea capabilităţii de inovare a industriei de chimicale a UE.

Companiilor care produc sau importă mai mult de 1 tonă/an de substanţă chimică li se va impune să

înregistreze substanţele într-o bază de date centrală, europeană.

REACH presupune ca, într-o perioadă de 11 ani (până la sfârşitul anului 2012), să se facă

procesarea şi înregistrarea a circa 30.000 de substanţe existente, etapizat, începând cu acelea care sunt

comercializate în cantitatea cea mai mare. Această procesare va presupune un efort suplimentar din

partea industriei, costuri şi forţă de muncă.

Înregistrarea va impune producătorilor şi importatorilor să întreprindă testarea chimicalelor pe

care le produc şi să furnizeze aceste informaţii unei autorităţi centrale europene. Evaluarea acestor

date va fi administrată de către Autorităţile Statelor Membre şi poate conduce la solicitarea de teste

suplimentare pentru substanţele produse în cantitate mai mare. Autorizarea se va cere substanţelor care

prezintă foarte mare îngrijorare, identificate pe durata procesului de evaluare. Autorizarea se va cere

pentru 2 grupuri dintre acestea, substanţelor care provoacă cancer – CMR, categoria 1 şi 2 şi anumitor

substanţe foarte persistente în mediu – POP.

Sistemul REACH se va aplica de către producătorii şi importatorii de substanţe şi de

utilizatorii industriali şi va intra în vigoare la 1 iunie 2007.

Respectarea prevederilor legale de securitate şi sănătate în muncă aduce beneficii tuturor:

pentru lucrători asigură protecţia împotriva pericolelor şi riscurilor şi îmbunătăţirea calităţii

vieţii pe parcursul întregii activităţi profesionale;

pentru angajatori asigură diminuarea cheltuielilor generate de accidente de muncă şi boli

profesionale, reducerea absenteismului şi stabilitatea forţei de muncă, creşterea productivităţii,

creşterea eficienţei economice, competitivitatea în Uniunea Europeană

http://ec.europa.eu/enterprise/reach/index_en.htm

http://ec.europa.eu/enterprise/reach/index_en.htm

http://www.anspcp.ro/content.aspx?lang=RO&item=1517&ref=376


132

E

Exploziv

O

Oxidant

T

+

Foarte toxic

T

Toxic

Xn

Nociv

C

Corosiv

F

+

Extrem de inflamabil

F

Foarte inflamabil

Xi

Iritant

INSTRUMENTE DE LUCRU UTILE

Instrumentul nr. 1 - Clasificare, simboluri şi categorii de pericol ale agenţilor chimici

Proprietăţi sau efecte

Categoriile de pericol

Identificare Proprietăţi sau efecte

Categoriile de

pericol

Identificare

Fiz

ico

-chim

ice

Exploziv

Efe

cte

specific

e a

supra

sănătă

ţii

Cancerigen

i Cat. 1 şi 2

R45 sau R49

Oxidant

Cat. 3

R40

Extrem de inflamabil

Muta

geni

Cat. 1 şi 2

R46

Foarte inflamabil

Cat. 3

R68

Inflamabil R10

Toxic

olo

gic

e

Foarte toxic

Toxic

i pentr

u

repro

ducere

Cat. 1 şi 2

R60, R61

Toxic

Cat. 3

R62 sau R63

Nociv

Efe

cte

asupra

mediu

lui

Periculo

s p

entr

u

mediu

R52, R53, R59

(1)

Corosiv

Iritant

(1) În acest caz, se pot utiliza în mod alternativ frazele R sau pictograma

N

Periculos pentru mediu

Xn

Nociv

T

Toxic

Xn

Nociv

T

Toxic

Xn

Nociv

T

Toxic


133

Sensibilizant

Prin inhalare

Prin contact cutanat

Sursa: Ghid practic cu caracter nerestrictiv privind protecţia securităţii şi sănătăţii lucrătorilor împotriva riscurilor legate de

prezenţa agenţilor chimici la locul de muncă, Comisia Europeană, 2005

Instrumentul nr. 2 - “Model de inventar al agenţilor chimici din unitate”

Denumirea

agentului chimic

Cantitate

Kg/lună

Activitatea

secţia de producţie / secţia

de utilizare

Nr. lucrători expuşi

FTS

emitent

V.L.E.P.

Anexa 1 H.G. nr.

1218/2006

V.L.E.P

Anexa 3 H.G. nr.

1093/2006

V.L.B.

Anexa 2 H.G. nr.

1218/2006

1 2 3 4 5 6 7 8

Inventarul va avea ataşate următoarele documente:

- Fişe Tehnice de Securitate

- Buletine de măsurători ale concentraţiei de agent chimic la locul de muncă,

- Buletine privind examinarea stării de sănătate a lucrătorilor expuşi

Instrumentul nr. 3 – Incompatibilităţi la depozitarea agenţilor chimici

F

(Inflamabil)

O

(Oxidant)

T

(Toxic)

Xn

(Nociv)

F

(Inflamabil)

+ - - + O

(Oxidant)

- + - 0

Xi

Iritant

Xi

Iritant

O (Oxidant) E (Exploziv) F (Foarte inflamabil)


134

T

(Toxic)

- - + +

Xn

(Nociv)

+ 0 + + - Nu trebuie să fie depozitate împreună

0 Nu trebuie să fie depozitate împreună decât cu măsuri de precauţie specifice

+ Pot fi depozitate împreună Sursa: Ghidul angajatorului privind reducerea expunerii lucrătorilor la agenţi chimici periculoşi la locul de muncă, Inspecţia Muncii,

2002

Instrumentul nr. 4 – “Nivel de risc privind expunerea la agenţi chimici periculoşi”

Nivel de risc Risc ridicat la adresa sănătăţii

Risc cronic la adresa sănătăţii

Risc de incendiu şi de explozie

Expunere posibilă Pericole asociate procesului

Foarte ridicat R26, R27, R28, R32

R45, R46, R49 () Preparate conţinând peste 0,1% substanţe cancerigene din categoriile 1 sau 2

R2, R3, R12, R17 Gaz Lichide având o presiune a vaporilor mai mare de 250 hPa Solide care generează praf Aerosoli

Proces deschis Posibilitatea de contact direct cu pielea Aplicarea pe un sector vast

Ridicat R23, R24, R25, R29, R31, R35, R42, R43 Sensibilizanţi ai pielii sau ale căilor respiratorii Preparate conţinând sensibilizanţi dermici sau respiratorii într-o concentraţie ≥ cu 1% (în cazul gazului, cu 0,2%)

R40, R60, R61, R68 Preparate conţinând substanţe toxice pentru reproducere din categoriile 1 sau 2 cu o concentraţie de peste 0,5% (în cazul gazului, cu 0,2%) Preparate conţinând peste 1% substanţe toxice pentru reproducere din categoria 3

R1, R4, R5, R6, R7, R8, R9, R11, R14, R15, R16, R18, R19, R30, R44

Lichide având o presiune a vaporilor cuprinsă între 50 şi 250 hPa


135

Mediu R20, R21, R22, R34, R41, R64 Asfixianţi simpli

R62, R63 Preparate conţinând peste 5% (în cazul gazului, cu 1%) substanţe toxice pentru reproducere din categoria 3

R10 Lichide având o presiune a vaporilor cuprinsă între 10 şi 50 hPa (cu excepţia apei)

() Proces în vas închis, dar cu posibilitate de expunere în timpul umplerii, al eşantionării sau curăţării

Slab R36, R37, R38, R65, R66, R67 Probleme cutanate în cazul lucrului în atmosferă umedă

Substanţe uşor inflamabile (punctul de inflamabilitate este între 55 şi 100°C)

Lichide având o presiune a vaporilor cuprinsă între 2 şi 10 hPa

Neglijabil Agenţi chimici nepericuloşi

Substanţe neinflamabile sau cu inflamabilitate foarte scăzută (punctul de inflamabilitate este la peste 100°C)

Lichide având o presiune a vaporilor sub 2 hPa Solide nonpulverulente

Echipament etanş Echipament cu extracţie localizată în punctele de emisie

Sursa: Ghid practic cu caracter nerestrictiv privind protecţia securităţii şi sănătăţii lucrătorilor împotriva riscurilor legate de

prezenţa agenţilor chimici la locul de muncă, Comisia Europeană, 2005

R 1 – Exploziv în stare uscată.

R 2 – Risc de explozie la soc, frecare, foc sau alte surse de aprindere.

R 3 – Risc mare de explozie la soc, frecare, foc sau alte surse de aprindere.

R 4 – Formează compuşi metalici explozivi foarte sensibili.

R 5 – Pericol de explozie sub acţiunea căldurii.

R 6 – Pericol de explozie în contact sau fără contact cu aerul.

R 7 – Poate provoca un incendiu.

R 8 – Contactul cu materiale combustibile poate provoca incendiu

R 9 – Poate exploda în amestec cu materiale combustibile.

R 10 – Inflamabil.

R 11 – Foarte inflamabil.

R 12 – Extrem de inflamabil.

R 14 – Reacţionează violent la contactul cu apa.

R 15 – La contactul cu apa degaja gaze extrem de inflamabile.

R 16 –Poate exploda în amestec cu substanţe oxidante.

R 17 – Inflamabil în aer, spontan.

R 18 –În timpul folosirii, poate forma amestec vapori – aer inflamabil / exploziv.

R 19 – Poate forma peroxizi explozivi.

R 20 – Nociv prin inhalare.

R 21 – Nociv în contact cu pielea.

R 22 – Nociv în caz de înghiţire.

R 23 – Toxic prin inhalare.

R 24 – Toxic în contact cu pielea.

R 25 – Toxic în caz de înghiţire.

R 26 – Foarte toxic prin inhalare.

R 27 – Foarte toxic în contact cu pielea.

R 28 – Foarte toxic în caz de înghiţire.

R 29 – La contactul cu apa se degaja gaze toxice.

R 30 – Poate deveni foarte inflamabil în timpul utilizării.

R 31 – La contactul cu acizii se degaja gaze toxice.

R 32 - La contactul cu acizii se degaja gaze foarte toxice.

R 34 – Provoacă arsuri.


136

R 35 - Provoacă arsuri grave.

R 36 – Iritant pentru ochi.

R 37 – Iritant pentru sistemul respirator.

R 38 – Iritant pentru piele.

R 40 – Posibil efect cancerigen - dovezi insuficiente.

R 41 – Risc de leziuni oculare grave.

R 42 – Poate cauza o sensibilizare prin inhalare.

R 43 – Poate cauza o iritare prin contact cu pielea.

R 44 – Risc de explozie daca este încălzit în spaţiu închis.

R 45 – Poate cauza cancer.

R 46 – Poate provoca afecţiuni genetice ereditare.

R 49 – Poate provoca cancer prin inhalare.

R 60 – Poate altera fertilitatea.

R 61 – Poate provoca efecte nefaste asupra copilului(foetus) în timpul sarcinii.

R 62 – Posibil risc de alterare a fertilităţii.

R 63 – Posibil risc de a dauna copilului (foetus) în timpul sarcinii.

R 64 – Risc posibil pentru sugarii hrăniţi cu lapte matern

R 65 – Nociv: poate provoca afecţiuni pulmonare în caz de înghiţire.

R 66 – Expunerea repetata poate cauza uscarea sau crăparea pielii.

R 67 – Inhalarea vaporilor poate provoca somnolenţă şi ameţeală.

R 68 – Risc potenţial de efecte ireversibile.

Instrumentul nr. 5 – “Permis de lucru cu foc”

Unitatea/secţia

……………………

PERMIS DE LUCRU CU FOC

Se eliberează "Permis de lucru cu foc" dlui………………………………………........., ajutat de dl. ................................................................, care urmează să execute următoarele ……..…………………....

folosind……………….………la (în)……..….…………………………… Lucrările încep la data de ….………

ora……………... şi se încheie la data de .……………………………, ora ……..................................………

Premergător, pe timpul şi la terminarea lucrărilor cu foc se vor lua următoarele măsuri:

1. Îndepărtarea sau protejarea materialelor combustibile, instalaţiilor, utilajelor, aparatelor, conductelor şi a recipientelor din zona de executare a lucrărilor şi din apropierea acestuia, pe o rază de……metri, astfel..........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

2. Golirea, izolarea, spălarea, aerisirea conductelor, utilajelor sau instalaţiilor, prin .................................. .................................................................................................................................................................

3. Ventilarea spaţiilor în care se execută lucrările se realizează ................................................................. .................................................................................................................................................................

4. Verificarea zonei de lucru şi a vecinătăţilor acesteia, înlăturarea surselor de aprindere şi a condiţiilor care favorizează producerea incendiilor şi exploziilor, protejarea antifoc a materialelor din zonă. Începerea lucrărilor cu foc s-a făcut în baza buletinului de analiză nr............ din ...................., eliberat de ........................................... (acolo unde este cazul).

5. Respectarea normelor de prevenire şi stingere a incendiilor specifice tehnologiei de lucru. .................................................................................................................................................................

6. Asigurarea în zona de lucru a mijloacelor de stingere a incendiilor ........................................................ .................................................................................................................................................................

7. Anunţarea şefului sectorului în care se execută lucrarea despre începerea, întreruperea şi încheierea acesteia.


137

8. Controlul măsurilor de prevenire şi stingere a incendiilor se asigură de către dl .................................... .................................................................................................................................................................

9. Supravegherea lucrărilor cu foc se asigură de către dl .............…………………………………………….

10. Incendiul sau orice alt incident se va anunţa la ................................................ prin ...............................

11. Alte măsuri p.s.i. specifice .......................................................................................................................

12. Personalul de execuţie, control şi supraveghere a fost instruit asupra măsurilor p.s.i.

Responsabili Nume şi prenume Semnătura

Emitentul

Şeful sectorului în care se execută lucrările

Executanţii lucrărilor cu foc

Serviciul de pompieri civili

Sursa: Ghidul angajatorului privind reducerea expunerii lucrătorilor la agenţi chimici periculoşi la locul de muncă, Inspecţia Muncii, 2002

CAPITOLUL 7

ELECTROSECURITATEA


138

Electrosecuritatea reprezintă unul din cel mai importante capitole din normele de protecţia

muncii, diversitatea şi complexitatea echipamentelor (instalaţiilor) electrice, gradul de pericol al

activităţii propriu-zise, gradul de aplicabilitate a măsurilor de securitate reprezentând un domeniu vast

de studiu şi cercetare.

7.1. Noţiuni generale - terminologie

- Electrosecuritatea - totalitatea metodelor şi mijloacelor de protecţie împotriva electrocutării.

- Electrocutarea - efectul fiziologic determinat de trecerea unui curent electric prin corpul omenesc.

- Măsură de protecţie – metodă tehnică şi/sau organizatorică de prevenire a electrocutării.

- Mijloc de protecţie – produs destinat protecţiei împotriva electrocutării.

- Zonă de manipulare (volum de accesibilitate) – spaţiul în care staţionează sau circulă oameni şi

care este limitat de către suprafaţa pe care omul nu o poate atinge fără mijlocirea unui obiect.

- Încăpere (spaţiu) de producţie electrică – încăpere (spaţiu), utilizată exclusiv, pentru procese

tehnologice electrice, în care au acces numai persoanele autorizate pentru exploatarea instalaţiilor

electrice respective şi care au responsabilităţi în acest sens, în conformitate cu documentaţia

tehnică specifică în vigoare.

- Sistem de protecţie – ansamblu de două sau mai multe mijloace şi/sau măsuri de protecţie.

- Persoane calificate – persoane având cunoştinţe tehnice sau o experienţă suficientă care să permită

evitarea pericolelor ce le poate prezenta un echipament electric aflat sub tensiune.

- Persoane avertizate – persoane informate şi/sau supravegheate de persoane calificate în scopul

evitării pericolelor ce le poate prezenta un echipament electric aflat sub tensiune (personal de

întreţinere, execuţie sau exploatare).

- Parte sub tensiune (parte activă) – conducător sau element conducător care în regim normal de

lucru se află sub tensiune.

- Atingere directă – atingere de către un om nemijlocită sau prin intermediul unui element conductor

al părţilor active ale unei instalaţii electrice.

- Atingere indirectă – atingerea de către om a unor părţi intrate accidental sub tensiune datorită unui

defect electric.

- Clasă de protecţie – simbol numeric convenţional care arată modul de realizare a protecţiei

împotriva electrocutării.

- Parte conductoare naturală – element conductor care nu aparţine instalaţiei electrice, dar care poate

transmite un potenţial electric (structuri metalice, conducte de apă, gaze sau alte fluide).

- Parte accesibilă - parte a echipamentului (utilajului) electric care poate fi atinsă de om, direct sau

cu degetul de control.

- Masă – parte conductoare a unui echipament (utilaj) accesibilă, care poate fi atinsă direct de om şi

care poate fi pusă sub tensiune accidental sau voit în cazuri speciale.

- Contact de protecţie – element care serveşte la realizarea continuităţii electrice între masă şi

instalaţia de protecţie.

- Echipament electric – ansamblu de elemente destinat producerii , transportului, distribuţiei,

acumulării, măsurării, transformării sau utilizării energiei electrice.

- Utilaj electric – ansamblu de echipamente electrice şi de accesorii ale acestora destinat unui proces

de lucru.


139

- Punct neutru (neutru) – punct comun al părţilor active ale sursei de tensiune ale cărui diferenţe de

potenţial, în valori absolute, faţă de fiecare conductor activ (fază) sunt egale în funcţionare

normală.

- Punct de nul (nul) – neutru legat la o priză de pământ printr-o rezistenţă electrică neglijabilă.

- Schemă de protecţie – schemă în care se reprezintă situaţia punctului neutru al sursei de tensiune şi

a maselor echipamentelor sau utilajelor electrice, în raport cu pământul (masa).

- Izolaţie electrică (izolaţie) – material sau ansamblu de materiale electroizolante destinate izolării

părţilor active.

- Izolaţie principală (izolaţie de bază) – izolaţie destinată asigurării protecţiei împotriva atingerilor

directe.

- Izolaţie de lucru (izolaţie funcţională) – izolaţie dimensionată care asigură funcţionarea normală a

echipamentului.

- Izolaţie suplimentară – izolaţie destinată asigurării protecţiei împotriva atingerilor indirecte

periculoase în cazul deteriorării izolaţiei principale.

- Izolaţie dublă – izolaţie constituită dintr-o izolaţie principală şi o izolaţie suplimentară.

- Izolaţie întărită – izolaţie principală îmbunătăţită, care are proprietăţi mecanice şi electrice

echivalente cu cele ale izolaţiei duble.

- Defect de izolaţie – scădere sub limita prescrisă a rezistenţei de izolaţie dintre un conductor activ şi

pământ (masă) sau dintre conductoare active.

- Bornă de protecţie – bornă prevăzută pentru legarea unui conductor de protecţie.

- Zonă cu circulaţie frecventă – zonă neîngrădită care se află la o distanţă mai mică sau egală cu 15

m, de drumuri, şosele, îngrădirile locuinţelor, unităţilor industriale sau agricole, accesibilă şi altor

persoane decât cele care fac parte din personalul de exploatare.

- Zonă cu circulaţie redusă – zonă îngrădită în care are acces numai personal special instruit, precum

şi zona aflată la distanţă mai mare de 15 m, de drumuri, şosele, locuinţe sau îngrădirile acestora.

- Distanţa de protecţie – distanţa dintre părţi active şi carcase de protecţie, îngrădiri, balustrade, bare

de protecţie sau zona de manipulare.

- Punere la pământ – atingere accidentală între o parte activă şi pământ sau o parte conductoare în

contact cu pământul.

- Punere la masă – atingere accidentală între o masă activă şi masă

- Timp de deconectare – durata între producerea defectului şi deconectarea circuitului defect de la

sursa de alimentare cu energie electrică.

- Conductor activ – conductor destinat transportului sau distribuţiei energiei electrice, care în regim

normal de lucru se află sub tensiune.

- Conductor de protecţie – conductor utilizat pentru realizarea protecţiei împotriva electrocutării şi

care leagă masele cu:

alte mase;

o priză de pământ;

un conductor de nul sau cu un alt conductor legat la pământ (masă);

părţi legate la pământ (masă);

o parte conductoare străină;

dispozitive de protecţie.

- Conductor de legare la priza de pământ – conductor prin care se stabileşte legătura dintre priza de

pământ şi conductorul principal de legare la pământ sau reţeaua conductoarelor principale de

legare la pământ.

- Conductor de nul – conductor care se leagă la nul.

- Conductor de nul de protecţie – conductor de protecţie prin care se leagă masele la punctul de nul.

- Conductor de nul de lucru – conductor legat la punctul de nul destinat a transporta energie

electrică.

- Tensiune de atingere – parte din tensiunea unei instalaţii de legare la pământ la care este supus

omul aflat la o distanţă de 0,8 m faţă de masa pe care o atinge.


140

- Tensiune de pas – parte din tensiunea unei instalaţii de legare la pământ la care este supus omul

când atinge simultan două puncte de pe sol, pe direcţia gradientului de potenţial, aflate la o distanţă

de 0,8 m între ele.

- Tensiune de lucru – valoare efectivă a tensiunii electrice a unui echipament (instalaţie) electric în

condiţii normale de lucru.

- Tensiune redusă – tensiune de lucru a echipamentelor electrice care nu depăşeşte 50 V în curent

alternativ şi 120 V în curent continuu şi care se foloseşte ca măsură de protecţie împotriva

electrocutării.

- Priza de pământ – element conductor sau ansamblu de elemente conductoare (electrozi) în contact

cu pământul pentru trecerea curentului în sol.

- Priza de pământ artificială – priza de pământ construită special pentru conducerea curentului în sol

- Priza de pământ naturală – element conductor sau ansamblu de elemente conductoare al unei

construcţii sau instalaţii, care îndeplineşte şi condiţiile unei prize de pământ.

- Instalaţie de legare la pământ – ansamblu format din conductoare de legare la pământ şi priza de

pământ prin care se realizează legarea la pământ.

- Instalaţie de legare la pământ de protecţie – instalaţie cu ajutorul căreia se realizează protecţia prin

legare la pământ.

- Rezistenţa de dispersie a unei instalaţii de legare la pământ

1. Rezistenţa de dispersie rezultantă a prizelor de pământ şi conductoarelor de legătură dintre

acestea ce constituie instalaţia;

2. Raport dintre tensiunea instalaţiei de legare la pământ şi curentul de trecere la pământ prin

priză.

Conform prevederilor legale, pentru asigurarea protecţiei împotriva pericolelor generate de

echipamentele electrice se impun măsuri tehnice pentru:

protejarea persoanelor faţă de pericolul generat la atingerea directă sau indirectă a părţilor

aflate sub tensiune;

eliminarea temperaturilor, arcurilor electrice sau radiaţiilor periculoase;

realizarea de echipamente tehnice adecvate mediului de exploatare luându-se măsuri speciale

împotriva producerii de explozii şi incendii.

protejarea persoanelor (personal de întreţinere şi exploatare) şi a bunurilor (echipamente de

lucru) împotriva pericolelor generate de echipamentul electric (sau echipamente acţionate

electric).

asigurarea unei izolaţii corespunzătoare a echipamentelor electrice în condiţia unei fiabilităţi

mărite.

Măsurile tehnice trebuie să fie susţinute şi de măsuri organizatorice ferme şi eficiente care să

permită exploatarea şi întreţinerea echipamentelor electrice în condiţii nepericuloase indiferent de

caracteristicile locului de muncă.

Din punct de vedere al electrosecurităţii locurile de muncă se definesc astfel:

Loc de muncă puţin periculos – spaţiu care în condiţii normale este caracterizat simultan prin:

- umiditatea relativă a aerului, max. 75% la temperatura aerului cuprinsă între 15-30ºC.

- pardoseală (amplasament) izolantă.

Loc de muncă periculos (mediu periculos) – spaţiu caracterizat prin cel puţin una din

următoarele condiţii :

umiditatea relativă a aerului peste 75% dar cel mult 97% la temperatura aerului peste 30º

dar cel mult 35ºC.

pardoseala cu proprietăţi conductoare (beton, pământ).

parte conductoare în legătură electrică cu pământul care ocupă cel mult 60% din zona de

manipulare.

prezenţă de pulberi conductoare (pilitură de metal, grafit)

prezenţă de fluide care micşorează impedanţa corpului uman.


141

Loc de muncă foarte periculos (mediu periculos) – spaţiu caracterizat prin cel puţin una din


- umiditatea relativă a aerului peste 97% la temperatura aerului peste 35º.

- părţi conductoare în legătură electrică cu pământul care ocupă mai mult de 60% din

zona de manipulare.

- prezenţă de agenţi corozivi.

Măsurile şi mijloacele de protecţie se clasifică astfel:

- Măsuri şi mijloace de protecţie împotriva electrocutărilor prin atingere directă.

- Măsuri şi mijloace de protecţie împotriva electrocutării prin atingere indirectă.

Măsurile de protecţie împotriva electrocutării prin atingere directă se clasifică astfel:

- măsuri tehnice

- măsuri organizatorice.

Măsurile şi mijloacele de protecţie împotriva electrocutărilor prin atingere indirectă sunt numai

măsuri şi mijloace tehnice.

Spaţiile sau încăperile în care se montează instalaţiile electrice se clasifică astfel:

- spaţiu sau încăpere de producţie electrică

- spaţiu sau încăpere cu altă destinaţie.

Normele prevăd obligativitatea angajatorului (în contextul responsabilităţii sale) de a lua

măsurile necesare pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii angajaţilor, respectiv prevenirea riscurilor de

accidentare, informarea şi instruirea angajaţilor, realizarea cadrului organizatoric. În situaţiile în care

angajatorii nu-şi pot realiza sarcinile ce le revin din legea protecţiei muncii şi alte acte normative prin

specialiştii proprii vor solicita serviciile unor persoane juridice sau fizice abilitate pentru a presta

servicii în domeniul protecţiei muncii. Contractarea serviciilor sau a persoanelor specializate din

exterior pentru realizarea activităţii de prevenire şi protecţie nu exonerează angajatorul de răspunderile

ce îi revin în domeniu.

7.2. Metode şi mijloace de protecţie împotriva electrocutării prin atingere directă

Pentru protecţia împotriva electrocutării prin atingere directă trebuie să se aplice mijloace

(măsuri) tehnice iar după caz şi mijloace (măsuri) organizatorice.

Măsurile organizatorice completează măsuri tehnice pentru realizarea protecţiei necesare.

A) Măsuri tehnice

Standardele şi normele de protecţia muncii nominalizează la această dată următoarele măsuri

tehnice care pot fi folosite pentru protecţia împotriva electrocutării prin atingere directă.

a) acoperiri cu materiale electroizolante ale părţilor active (izolarea de lucru ale instalaţiilor

şi echipamentelor electrice). Materialele electroizolante folosite trebuie să fie rezistente la solicitările

chimice şi fizice din mediul în care trebuie să funcţioneze. Acoperirea cu vopsea, lac, email, straturi

de oxid, material fibros (ţesături, fileuri, benzi din ţesături sau lemn) nu constituie o izolare în sensul

protecţiei împotriva electrocutării prin atingere directă.

b) închideri în carcase sau acoperiri cu învelişuri exterioare (protecţie prin carcasare).

Carcasele şi învelişurile exterioare ale instalaţiilor şi echipamentelor electrice trebuie să fie rezistente

la solicitările fizice şi chimice în mediul în care funcţionează. De asemenea dacă este cazul se impun

prin construcţie măsuri suplimentare de protecţie a carcaselor la incendii şi explozii.

Deschiderea unei carcase trebuie să fie posibilă atunci când este îndeplinită una din


- utilizarea unei chei sau a unei scule (nu permite decât accesul persoanelor calificate sau

avertizate);


142

- părţile active montate pe partea interioară a uşilor trebuie să fie îngrădite sau uşile trebuie

prevăzute cu dispozitive mecanice de blocare în poziţia deschisă;

- separarea tuturor părţilor active situate în interiorul carcasei; de exemplu uşa carcasei nu

poate fi deschisă decât după deconectarea tuturor părţilor active situate în interiorul

carcasei.

c) - îngrădiri fixe – pot fi de trei categorii: -îngrădiri cu pereţi şi uşi pline;

-îngrădiri cu plasă metalică;

-îngrădiri cu balustradă.

Distanţa între părţile active ale instalaţiei electrice şi îngrădirile fixe (distanţa minimă de

izolare în aer între părţile active ale instalaţiei şi elemente legate la pământ) se stabileşte în

documentaţie în funcţie de tensiunea nominală de lucru a instalaţiei respective şi de locul de

amplasare.

- îngrădiri mobile – se folosesc pentru protecţia persoanelor numai în timpul executării unor

lucrări în instalaţii electrice, împotriva apropierii directe sau prin intermediul unor elemente de lucru

(scule, conductoare, etc.) de părţile active la distanţe mai mici decât cele minime admise de protecţie.

d) protecţia prin amplasare în locuri inaccesibile prin asigurarea unor distanţe minime de

securitate. Această măsură tehnică se aplică de regulă în încăperile şi spaţiile de producţie electrică şi

la liniile electrice aeriene prin respectarea distanţelor minime admise faţă de alte obiecte din

apropierea liniilor respective. La maşinile şi instalaţiile de ridicat cu elemente mobile (poduri rulante,

etc.) se admit părţi active în construcţie deschisă cu condiţia evitării atingerii sau apropierii de părţile

active. Aceasta se obţine prin amplasarea la înălţime mare faţă de căile de acces şi circulaţie ale

persoanelor neautorizate pentru exploatarea instalaţiei, electrice precum şi prin prevederea de

îngrădiri închise pe calea de acces a persoanelor autorizate pentru exploatarea instalaţiei electrice

respective.

e) scoaterea de sub tensiune a instalaţiei sau echipamentului electric la care urmează a se

efectua lucrări şi verificarea lipsei de tensiune.

Obligatoriu se scot de sub tensiune următoarele elemente:

părţile active aflate sub tensiune la care urmează a se lucra;

părţile active aflate sub tensiune la care nu se lucrează, dar care se găsesc la o distanţă mai

mică decât limita minimă admisă la care se pot apropia persoanele sau obiectele de lucru;

părţile active aflate sub tensiune ale instalaţiilor aflate la o distanţă mai mare decât limita

maximă admisă, dar care, pentru executarea de manevre şi admiterea la lucru trebuie scoase

de sub tensiune (traversări, paralelisme, etc.)

Scoaterea de sub tensiune este realizată când se îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

separarea electrică a instalaţiei prin: - întreruperea tensiunii şi separarea vizibilă a

instalaţiei sau a părţii de instalaţie la care urmează a se lucra şi anularea automatizărilor

care conduc la conectarea întrerupătoarelor; - blocarea în poziţia deschis a dispozitivelor de

acţionare a aparatelor de comutaţie prin care s-a făcut separarea vizibilă şi aplicarea

indicatoarelor de securitate cu caracter de interzicere pe aceste dispozitive.

identificarea instalaţiei sau a părţii de instalaţie la care urmează a se lucra.

verificarea lipsei tensiunii şi legarea imediată a instalaţiei sau a părţii de instalaţie la

pământ şi în scurtcircuit.

delimitarea materială a zonei de lucru

asigurarea împotriva accidentelor de natură neelectrică.

Instalaţia electrică scoasă de sub tensiune este instalaţia separată electric care a fost legată la

pământ şi în scurtcircuit.

f) – utilizarea de dispozitive speciale pentru legare la pământ şi în scurtcircuit . În cazul

lucrărilor cu scoatere de sub tensiune este necesară legarea la pământ şi în scurtcircuit a

conductoarelor de fază, care se execută după verificarea lipsei de tensiune. Prin efectuarea legăturilor

la pământ şi în circuit trebuie să se asigure protecţia împotriva apariţiei accidentale a tensiunii la locul


143

de muncă, descărcarea părţilor scoase de sub tensiune de sarcinile capacitive remanente şi protecţia

împotriva tensiunilor reduse.

g) – folosirea mijloacelor de protecţie electroizolante se aplică atât la lucrări în instalaţii

scoase de sub tensiune cât şi în cazul lucrărilor efectuate fără scoaterea de sub tensiune a instalaţiilor şi

echipamentelor electrice. Lucrările fără scoaterea de sub tensiune se efectuează de personal autorizat

pentru lucru sub tensiune.

Mijloacele de protecţie electroizolante sunt:

- prăjini electroizolante;

- cleşti electroizolanţi;

- indicatoare de tensiune;

- indicatoare de corespondenţă a fazelor;

- plăci şi folii electroizolante;

- teci sau degetare electroizolante;

- pălării electroizolante;

- mănuşi şi cizme electroizolante;

- carcase electroizolante;

- platforme electroizolante;

- scule cu mâner electroizolant;

Nepurtarea echipamentului individual de protecţie se sancţionează conform legislaţiei în

vigoare. În acelaşi timp trebuie menţionat faptul că angajatul participant la procesul de muncă are

dreptul de a refuza executarea sarcinii de muncă dacă nu i se asigură echipamentul individual de

protecţie prevăzut, fără ca refuzul să atragă asupra sa măsuri disciplinare.

h) – alimentarea la tensiune foarte joasă (redusă) de protecţie se realizează astfel încât în

circuitul de lucru al echipamentului (utilaj, unealtă, aparat) să nu apară o tensiune mai mare decât

limita maximă admisă a tensiunii reduse. Alimentarea la tensiune redusă de protecţie se realizează

printr-un transformator sau un grup motor-generator special construit în acest scop. Se interzice

folosirea autotransformatoarelor sau rezistenţelor pentru obţinerea tensiunii reduse.

i) – egalizarea potenţialelor se realizează prin legarea elementului la care trebuie obţinută

protecţia împotriva electrocutării cu alte elemente conductoare cu care omul poate veni în contact

(concomitent cu atingerea elementului ajuns accidental sub tensiune) astfel încât să se reducă diferenţa

dintre potenţialele la care poate fi supus omul. Legăturile pentru egalizarea potenţialelor se realizează

fie prin conductoare special prevăzute în acest scop (de ex. aplicarea protecţiei la echipamente

portabile) fie prin diferite obiecte conductoare existente în zona respectivă (conducte cu diferite

destinaţii, şine de cale ferată, etc.)

Măsurile tehnice prezentate sunt detaliate în STANDARDE şi regulamente de exploatare-

întreţinere a instalaţiilor (echipamentelor) electrice. Detaliile şi precizările privind realizarea măsurilor

tehnice se stabilesc în documentaţiile tehnice specifice în vigoare pentru protecţia muncii în instalaţii

electrice în funcţie de condiţiile specifice, categoria instalaţiei electrice, tensiunea de lucru, poziţia de

lucru, zona de manipulare, complexitatea instalaţiei, grad de periculozitate, etc.

B) Măsurile organizatorice aplicate pentru prevenirea electrocutării prin atingere directă sunt:

a) admitere la lucru pentru executarea de intervenţie la instalaţii electrice numai a

personalului calificat autorizat şi instruit pentru lucrările specifice;

b) executarea intervenţiilor numai în baza documentelor de acces în instalaţii: autorizaţie de

lucru scrise (AL), instrucţiuni tehnice interne de protecţia muncii (ITI-PM), atribuţii de serviciu (A.S),

dispoziţii verbale (DV) sau procese verbale (PV), obligaţii de serviciu (OS) sau pe propria răspundere

(P.R.)

c) delimitarea materială a locurilor de muncă.

d) eşalonarea operaţiilor de intervenţie în instalaţiile electrice şi respectarea succesiunii

manevrelor conform regulamentelor de manevră.


144

e) elaborarea instrucţiunilor de lucru pentru întreţinerea şi exploatarea instalaţiilor electrice

pentru intervenţii în instalaţii electrice şi instruirea personalului cu aceste instrucţiuni. Un rol deosebit

îl au instrucţiunile de intervenţie în caz de avarii, accidente, explozii şi incendii şi efectuarea

exerciţiilor practice de intervenţie în asemenea situaţii.

f) executarea verificărilor periodice privind starea echipamentelor şi modul de aplicare şi

respectare a măsurilor tehnice de protecţie împotriva atingerilor directe.

În încheiere ca regulă generală, obligatorie, menţionăm faptul că la orice instalaţie sau

echipament electric (aparat, utilaj, sculă, cablu, etc.) sau în încăperile sau spaţiile de producţie

electrică, părţile active trebuie să fie inaccesibile atingerilor directe.

7.3. Metode şi mijloace de protecţie împotriva electrocutării prin atingere indirectă

Pentru protecţia împotriva electrocutării prin atingere indirectă trebuie să se realizeze şi să se

aplice numai măsuri şi mijloace de protecţie tehnică. Este interzisă înlocuirea măsurilor şi mijloacelor

tehnice de protecţie cu măsuri de protecţie organizatorice.

Pentru evitarea electrocutării prin atingere indirectă trebuie să se aplice două măsuri de

protecţie: o măsură de protecţie principală care să asigure protecţia în orice condiţii şi o măsură de

protecţie suplimentară care să asigure protecţia în cazul deteriorării protecţiei principale.

De regulă se aplică cumulativ două sau mai multe mijloace de protecţie care constituie un

anumit sistem de protecţie.

Toate sistemele de protecţie împotriva electrocutării prin atingere indirectă terbuie să evite

menţinerea tensiunii de atingere şi de pas peste limitele maxime admise, un timp mai mare decât cel

maxim admis (STAS 2612-87).

Pentru evitarea electrocutării prin atingere indirectă trebuie să se asigure deconectarea

sectorului defect (partea instalaţiei sau echipamentului la care a apărut defectul) în decurs de maxim

3secunde.

Pentru instalaţiile şi echipamentele electrice de înaltă tensiune sistemul de protecţie împotriva

electrocutării prin atingere indirectă se realizează prin aplicarea uneia, sau cumulativ a mai multor

măsuri de protecţie, dintre care însă, legarea la pământ de protecţie este totdeauna obligatorie

(N.G.P.M. art.350.alin.3).

În cazul reţelelor de joasă tensiune sistemul de protecţie împotriva electrocutării prin atingere

indirectă se stabileşte în funcţie de categoria reţelei.

Mijloacele tehnice pentru protecţia împotriva electrocutării prin atingere indirectă sunt

următoarele:

a) alimentarea la tensiune redusă – folosită şi ca mijloc de protecţie împotriva atingerilor

directe. Precizările privind realizarea şi aplicarea alimentării la tensiune redusă sunt stabilite în

documentaţia tehnică specială.

b) legarea la priza de pământ se realizează prin racordarea elementelor protejate împotriva

electrocutării prin atingere indirectă la priza de pământ. Aceasta trebuie să aibă o rezistenţă de

dispersie suficient de mică pentru ca în cazul unui defect să se obţină cel puţin stabilirea unui curent

suficient de mare pentru a determina acţionarea protecţiei maximale de curent montate înaintea

elementului protejat în decurs de maxim 3 secunde. În cazul în care acest timp nu se poate respecta

trebuie ca tensiunile de atingere şi de pas să nu depăşească limitele maxime admise (conform STAS

2612-87) pentru timpi de declanşare mai mari de 3 secunde. De regulă se realizează o reţea generală

de legare la pământ care deserveşte toate elementele ce trebuie legate la pământ aflate în aceeaşi

incintă sau platformă.

c) legarea la nul de protecţie se realizează prin racordarea elementelor la care trebuie să

se prevadă o protecţie împotriva electrocutării prin atingere indirectă la punctul de nul al sursei de

energie (generator sau transformator), astfel încât impedanţa circuitului de închidere a curentului de

defect să fie suficient de mică pentru a obţine un curent suficient de mare care să determine acţionarea


145

protecţiei maximale de curent montată înaintea elementului protejat într-un timp de cel mult 3

secunde.

Pe lângă legarea la nul de protecţie trebuie să se prevadă o măsură suplimentară de protecţie

dacă există cel puţin una dintre următoarele situaţii:

instalaţia electrică sau condiţiile de exploatare nu prezintă siguranţa deconectării

echipamentului defect într-un timp mai scurt de 3 secunde;

pentru legarea la nul se foloseşte unul din conductoarele de aluminiu al unui cablu sau

al unei linii electrice aeriene.

locul de muncă este periculos sau foarte periculos.

Ca măsură suplimentară de protecţie se poate folosi:

legarea suplimentară a carcaselor şi a elementelor de susţinere a echipamentelor

electrice la o instalaţie de legare la pământ de protecţie;

executarea de legături suplimentare între toate carcasele metalice ale echipamentelor

electrice la o instalaţie de legare la pământ de protecţie;

executarea de legături suplimentare între toate carcasele metalice ale echipamentelor şi

alte elemente conductoare aflate în zona de manipulare, în vederea egalizării potenţialelor;

izolarea amplasamentului prin executarea de pardoseli din materiale electroizolante;

folosirea unor dispozitive automate de protecţie la curenţi de defect sau la tensiuni de

defect periculoase, care să deconecteze sectorul defect.

În cazul în care protecţia prin legare la nul este suplimentată de o protecţie prin legare la

pământ, instalaţia de legare la pământ trebuie să aibă o rezistenţă de dispersie de maximum 4 ohmi.

De regulă conductorul de nul de protecţie (simbol PE) trebuie să fie diferit de conductorul de

nul de lucru (simbol N) folosit pentru scopuri tehnologice ca parte activă a instalaţiei. Precizările

privind realizarea instalaţiilor de legare la conductoarele de nul sunt redate în STAS 6613-83.

d) izolarea suplimentară de protecţie poate fi realizată prin:

-izolare de protecţie realizată sub formă de înveliş exterior din material rezistent la solicitările

din mediul unde este utilizat echipamentul electric. Este interzis ca acest înveliş să fie şuntat (străpuns)

în vreun loc cu părţi conductoare prin care s-ar putea transmite o tensiune periculoasă în caz de defect.

- izolare de protecţie sub forma unui strat izolant intermediar montat fix între părţile

conductoare care pot fi atinse de om şi părţile care în caz de defect pot ajunge sub tensiune.

- izolare de protecţie realizată sub forma unei izolaţii de lucru întărite ce contribuie să

îndeplinească condiţiile generale ale izolării suplimentare de protecţie.

Condiţiile generale pentru izolaţia de protecţie a echipamentului sunt:

- materialele electroizolante folosite trebuie să aibă o rezistenţă mecanică, electrică, chimică

şi termică astfel încât efectul de protecţie să nu fie diminuat în cazul folosirii normale a

echipamentului respectiv. De asemenea trebuie să fie îndeplinite condiţiile referitoare la rezistenţa la

rupere, la conturnare, la coroziune, stabilitatea formei, rezistenţa la propagarea flăcării şi la

îmbătrânire.

- materialul izolant trebuie să reziste fără străpungeri sau conturnări timp de 1 minut la o

tensiune alternativă de încercare de cel puţin 4 KV, 50 HZ aplicată între elementul care în mod normal

se află sub tensiune şi elementele accesibile atingerii.

e) izolarea amplasamentului se realizează prin intercalarea unui strat electroizolant între om şi

pământ, respectiv părţile conductoare care se află în contact direct sau indirect cu pământul şi care

sunt în zona de manipulare a omului.

Stratul electroizolant trebuie să aibă o rezistenţă de izolaţie suficient de mare pentru a asigura

protecţia necesară.

Izolarea amplasamentului se caracterizează prin următorii coeficienţi de amplasament

- în cazul izolării faţă de pământ

- în cazul izolării faţă de părţile conductoare care se află în contact direct sau indirect cu

pământul.


146

Coeficienţii de amplasament se definesc prin relaţiile:

h

hd

R

RR şi

h

hiz

R

RR

Rh - rezistenţa electrică a corpului omului

Rd - rezistenţa echivalentă de izolare la picioarele omului faţă de pământ

Riz - rezistenţa stratului izolant faţă de elementele conductive în contact cu pământul.

În cazul atingerii unei părţi ajunse accidental sub tensiune şi a pământului, coeficientul de

amplasament este:

h

da

h

hdaa

R

R

R

RR1

Pentru cazul atingerii cu picioarele a două puncte de pe sol având potenţiale diferite,

coeficientul de amplasament este:

h

pasd

pasR

R1

Rdpas = 4 Rda iar pas = 4 a – 3

Rda - rezistenţa echivalentă de izolare în cazul calculului tensiunii de atingere U'a iar

Rdpas în cazul calculului tensiunii de pas.

f) – separarea de protecţie se realizează atunci când circuitul de lucru al echipamentului

electric este separat galvanic de reţeaua de alimentare cu energie electrică şi izolat faţă de pământ.

Prin separarea de protecţie trebuie să se evite existenţa concomitentă a două defecte de izolaţie faţă de

pământ pe doi poli diferiţi ai circuitului de lucru al echipamentului.

Condiţiile generale ale separării de protecţie sunt:

separarea de protecţie trebuie să fie realizată printr-un transformator sau grup motor-

generator special destinat în acest scop;

la un transformator de separare sau la un grup motor-generator se racordează numai un

singur echipament (utilaj, aparat, unealtă);

cablul de racordare să fie întotdeauna în bună stare;

priza de racordare trebuie să fie fixă.

g) – egalizarea şi/sau dirijarea potenţialelor

Dirijarea distribuţiei potenţialelor se realizează cu electrozi de dirijare care realizează

reducerea valorilor tensiunilor de atingere Ua şi Upas , respectiv reducerea diferenţei dintre potenţialul

prizelor de pământ (Up) şi potenţialul punctului în care se află omul (Uh), cât şi a diferenţei dintre

potenţialele celor două puncte atinse de piciorul omului în mers (Uh1) şi (Uh2 ).

Ua = Up - Ui şi Upas = Uh1 - Uh2

În exteriorul clădirilor electrozii de dirijare se îngroapă în pământ, iar în interiorul clădirilor se

introduc în pardoseală sub forma unor reţele metalice. Elementele protejate se racordează la electrozii

de dirijare fie direct, fie prin conductoarele de legare la pământ, sau la electrozii instalaţiei de legare la

pământ.

Totdeauna dirijarea distribuţiei potenţialelor completează legarea la prizele de pământ de

protecţie.

h) – deconectarea automată în cazul apariţiei unei tensiuni sau a unui curent de defect

periculoase.


147

Protecţia automată împotriva tensiunilor de defect (PATD) acţionează prin deconectarea

automată a echipamentului electric la apariţia unei tensiuni de defect (de atingere) între acesta şi

pământ. Deconectarea e realizată de un releu de tensiune, timpul de deconectare a întrerupătorului la

apariţia tensiunii de defect fiind td 0.2 s.

Prin proiect trebuie prevăzută posibilitatea controlului bunei funcţionări a instalaţiei de

automatizare, evitându-se în acelaşi timp posibilitatea şuntării releului (bobinei) de tensiune cu diferite

elemente conductoare care pot împiedica buna funcţionare a protecţiei.

Protecţia automată împotriva curentului de defect (PACD) acţionează prin deconectarea

automată într-un anumit timp t a echipamentului electric la apariţia unui curent de defect suplimentar

faţă de curentul normal de lucru al echipamentului respectiv. Este o protecţie diferenţială şi

funcţionează la curentul de dezechilibru apărut în cazul unui defect. Timpul maxim de conectare

admis este 0,2 secunde.

Protecţia PACD se aplică cumulat cu protecţia maximală de curent care protejează

echipamentul , PACD nu poate înlocui protecţia maximală de curent.

7.4. Proiectarea, executarea şi montarea instalaţiilor şi echipamentelor electrice

Proiectarea instalaţiilor şi echipamentelor electrice are un rol important decisiv în activitatea

preventivă de protecţia muncii. Măsurile de protecţia muncii trebuie să fie prevăzute din faza de

proiectare, fază în care trebuie să fie evaluate riscurile de accidentare la locurile de muncă stabilindu-

se măsuri pentru eliminarea acestor riscuri. Normele generale de protecţia muncii stabilesc clar

obligaţiile celui care proiectează, fabrică şi pune pe piaţă în vederea utilizării un echipament tehnic

electroizolant de clasa întâi.

Acestea sunt:

a) să asigure posibilitatea executării legăturilor de protecţie necesare creării unui curent de

defect, în cazul unui defect prin punerea unei faze la masă şi apariţia unei tensiuni periculoase pe

masele echipamentului (instalaţiei), curent de defect care să producă deconectarea echipamentului

(instalaţiei) sau sectorului defect prin protecţia maximală de curent a circuitului sau prin alte protecţii

corespunzătoare;

b) echipamentul electric/instalaţia să aibă asigurată protecţia împotriva atingerii directe a

pieselor aflate normal sub tensiune;

Posibilitatea executării legăturilor de protecţie trebuie să se asigure astfel:

în cazul unui echipament electric/instalaţie fix(ă) acesta trebuie să fie prevăzut cu două

borne de masă: una în cutia de borne, lângă bornele de alimentare cu energie electrică, pentru

racordarea conductorului de protecţie din cablul de alimentare a echipamentului şi a doua bornă pe

carcasa echipamentului în exterior, pentru racordarea vizibilă la centura de legare la pământ sau la altă

instalaţie de protecţie;

în cazul unui echipament mobil sau portabil, acesta trebuie să fie prevăzut cu un cablu

de alimentare, prevăzut cu o fişă (ştecher) cu contact de protecţie, sau echipamentul să fie prevăzut cu

posibilitatea racordării unui cablu flexibil de alimentare cu conductor de protecţie. Cablul de

alimentare trebuie să conţină un conductor de protecţie prin care să se lege masele echipamentului de

contactele de protecţie ale fişei (ştecherului).

Cel care proiectează, produce sau livrează un echipament electric/instalaţie de clasa a II-a de

protecţie trebuie să-i asigure din fabricaţie o izolaţie suplimentară (dublă sau întărită) şi o protecţie

împotriva atingerii directe a pieselor aflate normal sub tensiune.

Obligaţiile celui care proiectează, produce sau livrează un echipament electric/instalaţie de

clasa a III-a de protecţie sunt următoarele:

să asigure alimentarea echipamentului electric la o tensiune foarte joasă;

echipamentul electric să nu producă o tensiune mai mare decât tensiunea foarte joasă;

echipamentul electric să aibă asigurată protecţia împotriva atingerii directe a pieselor

aflate normal sub tensiune.


148

O atenţie deosebită se acordă în norme locurilor de muncă cu pericol de incendiu sau explozie.

Astfel în locurile cu pericol de explozie sau incendiu trebuie să fie luate măsuri de protecţie împotriva

descărcărilor electrice datorate electricităţii statice. În cazul în care întreruperea alimentării cu energie

electrică peste o durată normală poate duce la explozii, incendii, distrugeri de utilaje, accidente sau

pierderi de vieţi omeneşti alimentarea cu energie electrică trebuie să fie asigurată din două surse

independente, din care una va constitui alimentarea de rezervă.

În ceea ce priveşte operaţiile de montare a instalaţiilor reţelelor, utilajelor şi echipamentelor

electrice, normele impun obligativitatea instrucţiunilor de securitate a muncii de a prevedea măsuri

pentru eşalonarea corectă a lucrărilor şi organizarea locului de muncă, astfel încât să se evite

accidentele.

Un rol important revine realizării măsurilor de protecţia muncii în faza de construcţie,

comisiile de recepţie şi punere în funcţiune având responsabilităţi deosebite. Recepţionarea şi punerea

în funcţiune a unei instalaţii sau a unui echipament electric trebuie făcută numai după ce s-a constatat

că s-au respectat normele de protecţia muncii.

Pentru prevenirea accidentelor de muncă provocate de curentul electric, toate instalaţiile şi

mijloacele de protecţie trebuie verificate la recepţie înainte de darea în funcţiune şi apoi periodic în

exploatare, precum şi după fiecare reparaţie sau modificare.

7.5. Exploatarea instalaţiilor şi echipamentelor electrice. Manevre în instalaţii electrice

Una din regulile de bază ale electrosecurităţii este interdicţia ca în exploatarea, întreţinerea şi

repunerea în funcţiune a unei instalaţii sau a unui echipament electric să se aducă modificări faţă de

proiect. În cazuri speciale se pot efectua modificări numai cu acordul proiectantului.

La exploatarea echipamentului electric trebuie să existe următoarele documente:

a) instrucţiuni de exploatare;

b) instrucţiuni de protecţie împotriva pericolului de electrocutare;

c) instrucţiuni de intervenţie şi acordarea primului ajutor în caz de electrocutare;

d) programul de verificări periodice ale echipamentelor electrice şi ale instalaţiilor şi

mijloacelor de protecţie împotriva pericolului de electrocutare.

Exploatarea echipamentelor electrice trebuie făcută numai de personal calificat, autorizat şi

instruit a lucra cu respectivele echipamente.

Manevrarea şi exploatarea instalaţiilor, utilajelor, echipamentelor şi aparatelor care utilizează

energia electrică şi la care este posibilă atingerea directă a pieselor aflate normal sub tensiune,

indiferent de valoarea tensiunii, este permisă numai personalului calificat, instruit şi autorizat pentru

aceasta.

Executarea manevrelor la instalaţiile de producere, transport şi distribuire a energiei electrice

trebuie făcută numai de către personal calificat, autorizat şi instruit pentru operaţiile respective şi

numai la instalaţiile pentru care a fost autorizat.

Manevrele în instalaţiile electrice se execută în conformitate cu prevederile „ Regulamentului

general de manevre (RGM – PE118)”.

La executarea manevrelor personalului îi este interzis să atingă părţile conductoare aflate sau

destinate a se afla sub tensiune.

Manevrele în instalaţiile electrice trebuie începute numai după:

o primirea aprobării sau dispunerii de executare;

o identificarea instalaţiei (echipamentului) la care urmează a se lucra.

Se exceptează cazurile de incidente (deranjamente) precum şi cazurile de pericole iminente de

accidente umane sau de incendii când manevrele se execută fără aprobare sau dispunere.

Identificarea se realizează vizual, obligatoriu la faţa locului, pe baza următoarelor elemente:

o inscripţii, numerotări, denumiri;

o aparate sau instalaţii de detecţie;

o aparate de măsură;

o schema electrică a staţiei, postului, etc.


149

o alte elemente.

Manevrele se consideră terminate numai după confirmarea executării lor de către persoana care

le-a aprobat sau le-a dispus.

Executarea manevrelor de către o singură persoană, având minim grupa a IV-a de autorizare,

este permisă în următoarele situaţii:

a) instalaţia de lucru este de joasă tensiune (cu excepţia celor subterane la care accesul se

face prin trape);

b) în cazul instalaţiilor cu supraveghere servite operativ de către o singură persoană;

c) la broşarea – debroşarea întrerupătoarelor;

d) la închiderea – deschiderea cuţitelor de legare la pământ;

e) în alte instalaţii de înaltă tensiune, stabilite şi aprobate de către conducerea unităţii

(subunităţii) de exploatare.

În situaţiile în care operaţiile de broşare – debroşare sunt dificile pentru o singură persoană, se

admite participarea la manevre şi a altei persoane, aceasta fiind şeful de lucrare al formaţiei sau un alt

electrician cu minimum grupa a II-a de autorizare.

Executarea manevrelor de către doi electricieni având minimum grupele a IV-a şi respectiv a

II-a de autorizare, trebuie să se desfăşoare în condiţiile în care electricianul cu grupa de autorizare

inferioară (executantul de manevră) trebuie să execute manevra, iar cel cu grupa superioară

(responsabilul de manevră) trebuie să indice executantului fiecare operaţie pe care acesta trebuie să o

efectueze, controlând corectitudinea înţelegerii şi executării fiecărei operaţii şi respectând succesiunea

necesară a acestora (conform foii de manevră, când manevra trebuie să se execute astfel).

Operaţiile de verificare a lipsei tensiunii, a închiderii CLP-urilor şi de montare a clemelor

scurtcircuitoarelor, trebuie efectuate de către electricianul având minimum grupa a III-a de autorizare.

Ambii electricieni trebuie să cunoască perfect manevra ce urmează a fi executată şi răspund

solidar de corectitudinea executării acesteia.

În cazul manevrelor, în care acţionarea aparatelor de comutaţie se face de la distanţă (din

camera de comandă) se admite ca responsabilul de manevră, să realizeze această acţionare,

executantul de manevră verificând la faţa locului acţionarea corectă a aparatelor de comutaţie

manevrate.

Personalul care participă la manevră, trebuie să utilizeze mijloacele individuale de protecţie.

Manevrele de debroşare şi broşare a întrerupătoarelor montate pe cărucior trebuie să se execute

în următoarele condiţii:

a) utilizarea căştii de protecţie a capului, mănuşilor electroizolante şi a încălţămintei

electroizolante de protecţie;

b) utilizarea pentru manevre numai a dispozitivului special prevăzut de fabricant în acest

scop.

Manevrarea sub tensiune a siguranţelor de joasă tensiune este permisă numai în cazurile în care

nu există pentru elementul protejat prin siguranţele respective un întrerupător (separator, contactor,

etc) propriu circuitului respectiv, care să permită întreruperea tensiunii numai la elementul în cauză,

astfel încât manevrarea siguranţelor să se facă fără tensiune.

Este interzisă manevrarea siguranţelor de înaltă tensiune sub tensiune.

Manevrarea siguranţelor de jt tip MPR trebuie efectuată de un electrician al formaţiei având

minimum grupa a II-a de autorizare, utilizând casca de protecţie a capului cu vizieră de protecţie a

feţei, mâner pentru acţionarea siguranţelor cu manşon de protecţie a braţului şi echipament individual

de protecţie confecţionat numai din bumbac (fire naturale 100%). În cazul în care manevrarea

siguranţelor de tip MPR se execută de către un singur electrician acesta trebuie să deţină grupa minimă

de autorizare IV.

Verificarea lipsei tensiunii şi montarea scurtcircuitoarelor pentru zona de lucru se execută de

către un electrician având minimum grupa a III-a de autorizare, care trebuie să respecte prevederile

normelor specifice. Acesta este şeful de lucrare sau un alt membru al formaţiei de lucru.


150

Supravegherea operaţiilor de montare a scurtcircuitoarelor trebuie să se asigure de un electrician având

minimum grupa a II-a de autorizare.

Verificarea lipsei tensiunii şi montarea scurtcircuitoarelor în instalaţiile electrice cu

supraveghere, servite operativ de către un singur electrician, se fac de către acesta, supravegheat de

către şeful de lucrare care urmează a fi admis la lucru sau de către un alt electrician din unitatea

(subunitatea) de exploatare având minimum grupa a II-a de autorizare.

În cazul în care manevrele în instalaţiile electrice fără supraveghere se realizează de către un

singur electrician având minimum grupa a IV-a de autorizare, verificarea lipsei tensiunii şi montarea

scurtcircuitoarelor se execută de către şeful de lucrare care urmează a fi admis la lucru sau un alt

electrician din unitatea (subunitatea) de exploatare având minimum grupa a II-a de autorizare.

Lucrările pentru prevenirea şi remedierea urmărilor incidentelor (deranjamentelor) în

instalaţiile electrice trebuie să se execute de către personalul de servire operativă a instalaţiilor

respective în baza atribuţiunilor de serviciu, de către personalul întreţinere în baza autorizaţiei de lucru

(A.L.) , instrucţiuni tehnice interne de protecţia muncii (I.T.I. – P.M.) sau dispoziţie verbală (D.V.).

Manevrele în instalaţiile electrice se execută în baza foilor de manevră (FM) în conformitate cu

prevederile RGM –PE 118 şi a Normelor specifice de securitate a muncii pentru transportul şi

distribuţia energiei electrice.

7.6. Admiterea la lucrare Admiterea la lucrare este una din cele mai importante măsuri organizatorice, decisivă în ceea

ce priveşte accesul în instalaţii.

Admiterea la lucrare trebuie să se facă după realizarea efectivă a măsurilor tehnice de protecţie

a muncii la instalaţia la care urmează a se lucra. În acest scop, admitentul şi şeful de lucrare trebuie să

verifice corespondenţa măsurilor tehnice dispuse prin autorizaţia de lucru cu cele realizate şi să

confirme prin semnare în autorizaţia de lucru. Admiterea la lucrare a şefului formaţiei de lucru se

consideră terminată după ce au fost luate toate măsurile tehnice dispuse.

Gradul de complexitate al instalaţiilor, periculozitate, importanţa succesiunii manevrelor în

instalaţii impun condiţii deosebite pentru personalul care lucrează în instalaţii electrice.

Electricienii care îşi desfăşoară activitatea în instalaţii electrice trebuie să îndeplinească


a) să fie apţi din punct de vedere fizic şi psihic şi să nu aibă infirmităţi care ar stânjeni

activitatea specifică sau care ar putea conduce la accidentarea lor sau a altor persoane;

b) să aibă aptitudini pentru ocupaţia sau/şi funcţia ce urmează a le fi încredinţate, corelat

cu complexitatea şi nivelul de tehnicitate a instalaţiilor pe care urmează a le servi;

c) să posede calificarea profesională şi îndemânarea necesare pentru lucrările ce li se

încredinţează, corespunzător funcţiei sau ocupaţiei deţinute sau pe care urmează să o deţină;

d) să cunoască, să-şi însuşească şi să respecte prevederile normelor de securitate a muncii,

tehnologiile, instrucţiunile şi procedurile care privesc funcţia lor şi locul de muncă în care îşi

desfăşoară activitatea;

e) să cunoască procedeele de scoatere de sub tensiune a persoanelor electrocutate şi de

acordare a primului ajutor.

Tinerii sub 18 ani nu vor fi introduşi în formaţii şi nu vor prim sarcina executării unor lucrări

cu risc electric.

Starea sănătăţii (din punct de vedere fizic şi psihic) se constată prin examen medical efectuat în

unităţile sanitare de specialitate, conform “Normelor tehnice privind examenul medical al persoanelor

ce urmează a fi încadrate în muncă şi controlul periodic al acestora”, elaborate de ministerul de resort.

Examinarea medicală se efectuează, ca urmare a cererii unităţilor (subunităţilor), la angajare, periodic

şi ori de câte ori conducerea subunităţii apreciază ca fiind necesară.

Examinarea psihologică se efectuează obligatoriu la angajare, la o periodicitate de maximum 3

ani şi la cererea unităţilor (subunităţilor) sau a inspectorilor de muncă.


151

Electricienii prestatori de servicii (liberii profesionişti) trebuie să efectueze examenul

psihologic anual.

Examinarea psihologică trebuie să stabilească aptitudinile, temperamentul şi caracterul

persoanei în cauză, respectiv capacitatea acesteia de a corespunde specificului activităţii, nivelului de

tehnicitate şi complexităţii instalaţiilor servite.

Examinarea psihologică trebuie să se efectueze conform psihoprofesiogramelor, pe baza unor

teste psihologice predictive pentru selecţia şi orientarea profesională întocmite de specialişti în

domeniu în laboratoarele specializate şi, după caz, abilitate.

Nivelul de calificare profesională şi de cunoaştere profesională a normelor de securitate a

muncii, inclusiv de acordare a primului ajutor în caz de electrocutare, se constată prin examen la

angajare şi se verifică, prin examen, anual.

Examinarea se efectuează de către comisii, numite prin decizii, ale conducătorului unităţii sau

de către persoane fizice sau juridice abilitate pentru prestări de servicii de către MMSS.

Comisiile constituite în vederea examinării nivelului de cunoştinţe profesionale şi ale

prevederilor de protecţie a muncii trebuie să conţină cel puţin un cadru tehnic cu pregătire superioară

(subinginer sau inginer) în domeniul electroenergetic, electrotehnic sau electromecanic şi o persoană

abilitată de MMSS prin cursuri de formare în domeniul protecţiei muncii.

În sistemul energetic selecţia personalului are un rol deosebit, fiind o componentă decisivă a

managementului şi securităţii în muncă. Disciplina este o condiţie a desfăşurării unei activităţi normale

şi eficiente şi este foarte importantă stabilirea clară a atribuţiunilor de serviciu conform fişei postului.

În acelaşi timp trebuie să existe o compatibilitate deplină între cerinţele postului şi aptitudinile

profesionale şi calităţile fizico-psihice ale electricianului.

Ghidul cadru privind fişa postului, monografia profesională şi psihograma prezentate în

continuare pot fi punctul de plecare în adoptarea unei soluţii optime de selecţie a personalului.

7.7. Metode şi mijloace de protecţie împotriva incendiilor, exploziilor şi accidentelor generate de

încărcări electrostatice

Formarea şi acumularea încărcărilor electrostatice reprezintă fenomene de sistem sau de

asociaţie cu apariţia unei sarcini electrice pe suprafaţa unui corp izolant sau izolat din punct de

vedere al conductibilităţii electrice .

Cele mai frecvente moduri de electrizare a corpurilor sunt : frecarea , contactul direct ,

influenţa , acţiunea electrochimică şi acţiunea fotoelectrică .

Cunoaşterea nivelului de încărcare electrostatică este indispensabilă pentru stabilirea unor

măsuri şi mijloace de combatere a electricităţii statice . Gradul de încărcare electrostatică poate fi

definit printr-o serie de parametri : rezistenţa electrică superficială şi de volum , conductivitatea ,

permitivitatea , sarcina electrică , intensitatea câmpului electric şi potenţialul electrostatic .

Nivelul riscului generat de încărcările electrostatice într-o zonă de lucru se apreciază în funcţie

de energia minimă de aprindere astfel :

- foarte redus ≥ 100 mJ

- redus – 50 – 100 mJ

- mediu 10 – 50 mJ

- mare 0,1 – 10 mJ

- foarte mare ≤ 0,1 mJ

Pericolul de explozie şi ⁄ sau incendiu depinde de viteza şi de modul de manipulare a lichidelor

prin conducte sau instalaţii pe timpul desfăşurării operaţiunilor de alimentare , golire , transport şi

distribuţie .

Cunoscând una din cele două mărimi se poate uşor determina sarcina , permitivitatea , forţa sau

densitatea de sarcină . Cauza principală pentru care se operează cu aceste mărimi (în special

potenţialul) este posibilitatea aprecierii riscului de iniţieri de incendii sau explozii din cauze

electrostatice .


152

În măsurători se folosesc în mod curent intensitatea câmpului electric şi potenţialul

electrostatic .

Principalele materiale şi substanţe utilizate frecvent , susceptibile să formeze şi să acumuleze

sarcini electrostatice sunt : (conform D.G.P.S.I.- 004)

- solide : cauciucul natural şi sintetic , masele plastice , fibrele artificiale , textilele pe bază de

lână , fibrele artificiale , hârtia , sticla , sulful , răşinile sintetice , unele răşini naturale (chihlimbarul)

- lichide : sulfura de carbon , eterul , benzina , hidrocarburile , esterii , hidrocarburile clorurate

, cetonele inferioare şi alcoolii

- gaze (vapori) : dioxidul de carbon , metanul , propanul , etanul , butanul , acetilene şi

hidrogenul

Principalele operaţiuni cinetice pe timpul cărora pot să apară încărcări electrostatice sunt:

- încărcare , descărcare , umplere , golire , transvazare , alimentare .

- amestecare , malaxare , agitare , barbotare , omogenizare

- filtrare , separare , sortare , cernere , centrifugare

- ventilare , exhaustare , desprăfuire , aerisire , vacuumare

- pulverizare , injectare , dispersare , stropire ,purjare , refulare

- frecare , angrenare , transmisie

- spălare , curăţare , purificare , ambalare

- transport , vehiculare , manipulare

- polizare , şlefuire , sablare

- rulare , derulare , lipire , dezlipire

- măcinare , concasare , sfărâmare

Principalele procese tehnologice în care sunt prezente materiale şi substanţe cu capacitate

ridicată de încărcare electrostatică sunt :

- fabricarea firelor şi fibrelor textile

- fabricarea foliilor de polietilenă sau de policlorură de vinil

- fabricarea pulberilor pentru explozivi

- egrenarea bumbacului

- fabricarea hârtiei şi imprimarea acesteia

- fabricarea cauciucului şi produselor de cauciuc

Electricitatea statică poate provoca incendiu sau explozie urmată sau nu de incendiu , în cazul

îndeplinirii simultane a următoarelor condiţii :

a) existenţa materialului combustibil sau a atmosferei explozive

b) deplasarea sarcinilor cu apariţia descărcărilor disruptive

c) energia eliberată prin descărcare să fie mai mare decât energia minimă pentru

aprinderea materialului combustibil sau a atmosferei explozive

În cazul în care atmosfera din spaţiile închise este uscată artificial , prin sisteme de încălzire

sau ventilare cu aer uscat apar condiţii favorizante încărcărilor electrostatice ce pot provoca incendii

sau explozii , implicit şi accidente .

Pericolul de explozie poate să apară la manipularea substanţelor combustibile sau oxidabile,

dacă acestea se prezintă sub formă de dispersie fină de gaze , vapori , ceaţă (particule fine de lichide)

sau prafuri (particule fine de solid , respectiv aerosoli) atunci când concentraţia acestora în amestec cu

aerul se află între limitele de explozie şi când există un potenţial electrostatic egal sau mai mare decât

energia minimă de aprindere a unor substanţe combustibile din mediul respectiv.

Scânteile electrice care provin din diferenţe de potenţial inferioare nivelului de 350V sunt

considerate nepericuloase datorită insuficienţei căldurii la vârfurile scânteilor .

Prevenirea şi combaterea electricităţii statice poate fi realizată :

- prin preîntâmpinarea formării sarcinilor electrostatice

- prin facilitarea scurgerii rapide de pe corpul în cauză


153

Preîntâmpinarea formării sarcinilor electrice este foarte greu de realizat, neprezentând garanţie

de funcţionare în timp , deoarece o mică modificare în compoziţia corpurilor poate altera complet

rezultatele .

Majoritatea metodelor de eliminare sau reducere a nivelului de încărcare electrostatică se

bazează pe facilitatea scurgerii în timp util a sarcinilor astfel încât să se evite acumularea lor şi

creşterea potenţialului până la valori periculoase .

Problema de fond constă în schimbarea raportului valoric între viteza de formare a sarcinilor şi

viteza de disipare a lor , creându-se condiţii ca scurgerea sarcinilor electrice să se realizeze mai repede

decât formarea lor .

Metodele , tehnicile şi mijloacele de eliminare a electricităţii statice trebuie să realizeze cel

puţin unul din următoarele deziderate :

- facilitatea scurgerii la pământ a sarcinilor statice de pe corpurile încărcate

- creşterea conductibilităţii electrice superficiale sau de volum a corpurilor

- creşterea conductibilităţii electrice a mediului (aerului) în zona din jurul corpurilor încărcate

În funcţie de caracteristicile proceselor tehnologice şi de capacitatea de reacţie a operatorilor ,

cele mai eficiente soluţii care conduc la dispersia electricităţii statice sunt :

a) legarea la pământ (sisteme echipotenţiale)

La o valoare a rezistenţei de scurgere a sarcinilor electrice mai mică de 106 ohmi , pentru

majoritatea substanţelor inflamabile se elimină posibilitatea formării sarcinilor electrostatice mari şi se

consideră realizată legarea la pământ . În locurile în care se manipulează substanţe explozive , valorile

limită care se aleg sunt de ordinul 104 – 105 ohmi pentru rezistenţa de scurgere a sarcinilor electrice .

Este obligatoriu să fie legate la pământ :

- construcţiile metalice , echipamentele , rezervoarele , conductele , utilajele şi instalaţiile

(pentru amestec valţurile, calandrele , maşinile de extrudare sau injecţie) care vehiculează material şi

substanţe ce produc electricitate statică .

- elementele bune conducătoare de electricitate care nu participă direct la procesul tehnologic

- părţile metalice ale echipamentelor electrice ale instalaţiilor , utilajelor , încărcătoarelor şi

cisternelor , inclusiv ale şinelor de cale ferată de la rampele de încărcare – descărcare.

Atunci când continuitatea tubulaturii metalice este întreruptă prin burdufuri din materiale

textile sau plastice se prevăd sisteme de echipotenţializare între tronsoanele bune conducătoare de

electricitate .

Conductele şi recipientele racordate la gurile de aspiraţie fixe sau mobile , precum şi filtrele

sau ciururile care intră în contact cu o substanţă capabilă să acumuleze sarcini electrostatice în timpul

unui proces de fabricaţie, stocare sau al operaţiunii de transvazare, trebuie să fie legate între ele

(pentru a se asigura echipotenţialitatea) precum şi la pământ.

b) reducerea frecărilor între corpurile (suprafeţele) aflate în contact , realizate prin diminuarea

presiunii exercitate pe corpuri.

c) neutralizarea sarcinilor electrostatice înmagazinată pe corpurile

neconductoare realizată prin :

- ionizarea permanentă a atmosferei

- inducţie electrostatică

- umidificarea atmosferei

Ionizarea atmosferei poate fi realizată fie cu un generator de câmpuri electrostatice foarte

intense(create în apropierea mediului încărcat electrostatic) fie cu neutralizatori radioactivi cu radiaţii

tip α sau β .

Inducţia electrostatică se realizează cu dispozitive care formează un câmp electrostatic

autoindus (nu este recomandată utilizarea dispozitivelor în atmosfere inflamabile sau explozive).

d) umidificarea atmosferei este recomandată în cazul operaţiunilor de fabricaţie sau de

manipulare prin acest procedeu . S-a constatat experimental că la umidităţi de 75 – 80 % marea

majoritate a substanţelor nu se mai încarcă electrostatic. Mărirea umidităţii se poate obţine prin

injecţie de abur umed de joasă presiune. Deseori (în cazul corpurilor solide) pentru umezire se


154

foloseşte apă pulverizată. Prin această metodă se poate reduce rezistenţa superficială de la 1013 până

la 1011 Ω valori la care electrizarea este aproape complet evitată . Metoda este specifică solidelor dar

se aplică şi la lichide . În acest caz trebuie foarte multă atenţie pentru că poate deveni periculoasă în

special în cazul produselor petroliere care se electrizează mult mai puternic când conţin apă , decât

atunci când sunt în stare pură .

e) mărirea conductivităţii corpurilor izolante (textile, cauciuc, mase plastice, hârtie, lichide

pure) poate fi făcută în masa lor sau superficial prin adaosul sau aplicare pe suprafaţa acestora a unor

produse antistatice cum sunt compoziţiile organice azotate, derivaţii acidului fosforic

Pentru ca un antistatizant să fie bun trebuie ca aplicarea să fie simplă , să nu atace materialul pe

care se aplică, să nu se distrugă în timpul lucrului, să nu afecteze coeficienţii de frecare , perioada de

aplicare să fie cât mai mare .

Antistatizantele folosite la corpurile solide conţin de regulă negru de fum, glicerină şi carbonat

de calciu. Se mai utilizează şi alte procedee de eliminarea electricităţii statice de pe corpurile solide

dar cu eficienţă mai redusă:

- mărirea capacităţii sistemului, conducând la micşorarea potenţialului,

- micşorarea vitezelor de circulare,

- confecţionarea suprafeţelor de frecare din materiale omogene,

- confecţionarea pardoselilor şi acoperirilor de pardoseli din materiale care să faciliteze

scurgerea sarcinilor electrostatice la pământ. Soluţiile pentru dispersia electricităţii statice prezentate

trebuie în mod obligatoriu să fie dublate de măsuri tehnico-organizatorice stabilite urmare a unei

analize detaliate care să cuprindă:

- identificarea operaţiunilor şi instalaţiilor care conduc la formarea şi acumularea sarcinilor

electrostatice,

- cunoaşterea proprietăţilor fizico-chimice ale materiilor prime şi materialelor folosite,

- evaluarea valorilor tensiunilor de încărcare,

- evaluarea mediului în care se lucrează,

- modul de manipulare a materialelor,

- controlul eficacităţii acestor măsuri.

Măsurile tehnico-organizatorice rezultate în urma analizei trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii :

- să fie în concordanţă cu caracteristicile specifice ale construcţiilor , instalaţiilor utilajelor

pentru care sunt adoptate,

- să aibă la bază calcule, determinări, metode şi experimentări ştiinţifice,

- să aibă cea mai mare eficienţă pentru limitarea acumulării sarcinilor electrostatice,

- să fie în concordanţă cu noutăţile în domeniu.

7.8. Primul ajutor în caz de accidentare datorită curentului electric. Limite maxime admise

pentru curent şi tensiune

Prin electrocutare se înţelege totalitatea tulburărilor provocate de trecerea curentului electric

prin corp, urmare a contactului direct sau indirect cu un conductor electric.

Se foloseşte termenul de electrocuţie în cazul leziunilor mortale şi de electrocutare pentru

leziunile compatibile cu viaţa. Electrocutările sunt însoţite întotdeauna de arsuri şi răni deschise,

funcţionarea anormală a respiraţiei sau a inimii, în majoritatea cazurilor urmată de pierderea

cunoştinţei. Electrocutările pot fi urmate şi de accidente de altă natură – răniri, loviri, fracturi,etc.

Accidentele se pot produce fie prin atingere directă de tip bifazic (bipolar) corpul devenind

astfel un şunt, fie de tip monofazic (unipolar) când corpul se interpune între două conductoare electrice

sau între un conductor electric şi pământ.

Accidentele se pot produce şi prin atingere indirectă ca în cazul inducţiei, când un conductor

electric din apropierea unui curent electric cu potenţial ridicat prezintă un curent de autoinducţie

(contactul cu accidentatul, atingerea apei în care au căzut fire electrice, etc.)Primul caz de electrocuţie

accidentată a fost semnalat în 1897.


155

Toate sistemele de protecţie împotriva electrocutărilor iau în calcul limitele admise pentru

curenţi prin corpul uman, tensiunile de lucru, tensiunile de atingere şi de pas, tensiunile prin cuplaj

inductiv în vederea realizării protecţiei împotriva electrocutărilor în instalaţiile electrice de curent

continuu şi de curent alternativ de frecvenţă industrială.

Astfel pentru proiectarea şi stabilirea unor sisteme de protecţie împotriva electrocutărilor limita

maximă admisă a impedanţei totale a corpului uman, Z (se poate considera egală cu rezistenţa ohmică

a corpului, R ) este:

Zh R = 1000 Ω în cazul protecţiei împotriva electrocutărilor prin atingere directă.

Zh R = 3000 Ω în cazul protecţiei împotriva electrocutărilor prin atingere indirectă.

În cazul protecţiei împotriva curenţilor capacitivi se consideră următoarele limite maxime

admise ale curenţilor prin corpul omului, pentru un timp mai mare de 3 secunde.

30 mA dacă se consideră R = 0 Ω

10 mA dacă se consideră R = 3000 Ω

Limitele maxime admise ale curenţilor prin corpul omului I , considerate în calcule pentru

stabilirea unor sisteme de protecţie împotriva electrocutărilor sunt stabilite funcţie de felul curentului,

numărul sistemelor de eliminare a defectului şi în funcţie de timpul de întrerupere la protecţia de bază

t stabilit conform documentaţiilor specifice.

Tensiunile de lucru ale instalaţiilor şi echipamentelor sunt conform STAS – 930-75 cu excepţia

echipamentelor electrice portabile, corpurilor de iluminat şi utilajelor mobile de sudare.

Limita maximă admisă a tensiunii de lucru printre echipamentele electrice portabile folosite în

medii periculoase şi foarte periculoase este stabilită în funcţie de măsura de protecţie aplicată

împotriva electrocutărilor prin atingere indirectă şi de tipul reţelei în care se poate aplica măsura de

protecţie respectivă (STAS 2612-87).

Nr.

crt.

Măsura de protecţie aplicată Tipul

reţelei de

alimentare

Tensiunea de lucru

maximă admisă(V)

1. Separare de protecţie T sau I 400

2. Izolaţie suplimentară de protecţie (cu dublă

izolare)

T sau I 400

3. Egalizarea potenţialelor T sau I 400

4. Izolaţie întărită şi tensiune redusă T sau I 50

5. Tensiune redusă + izolaţie de lucru T sau I 24

6. Legarea la nul (TN) sau la pământ

(TT)+echipament electroizolant

T 400

Pentru lucrul în mediul minier (la suprafaţă sau subteran) sunt prevederi specifice.

Limita maximă admisă a tensiunilor de atingere şi de pas pentru instalaţiile şi echipamentele de

joasă tensiune sunt stabilite în funcţie de categoria reţelei de alimentare, de zona de amplasare a

echipamentului (instalaţiilor) şi de timpul de întrerupere în caz de defect.. Limitele sunt stabilite ţinând

seama că în toate situaţiile se prevede un sistem de eliminare a defectului cu respectarea prevederilor

din STAS 6119-79 şi STAS 6616-83 privind condiţiile de întrerupere în caz de defecte şi de

dimensionare a instalaţiilor de protecţie.

Limita maximă admisă a tensiunilor de atingere şi de pas pentru echipamentele (instalaţiile) de

înaltă tensiune este stabilită în funcţie de tipul echipamentului (instalaţiei electrice), de zona de

amplasare, de tipul reţelei şi de timpul de întrerupere în caz de defect. Limitele sunt stabilite ţinând

seama că în toate situaţiile se prevede cel puţin un sistem de eliminare a defectului cu respectarea

prevederilor STAS 7334-83 privind condiţiile de întrerupere în caz de defect şi de dimensionare a

instalaţiilor de protecţie.


156

În instalaţiile electrice există pericolul de electrocutare dacă se execută lucrări în aceste

instalaţii sau în vecinătatea lor fără respectarea normelor de protecţia muncii.

Intervenţia imediată şi competentă în cazul unui accident, salvează accidentatul, mai ales în

cazul unei electrocutări.

Personalul încadrat în muncă indiferent de funcţie este obligat să cunoască cel puţin

următoarele măsuri imediate necesare a fi luate: readucerea la viaţă a unei persoane care a fost

electrocutată sau asfixiată, primul ajutor în caz de stop cardiorespirator, oprirea unei hemoragii care

însoţeşte o fractură, transportarea corectă a unui rănit, luarea primelor măsuri în caz de incendiu sau

avarii.

Rapiditatea cu care se intervine în operaţia de salvare prin respiraţie artificială trebuie să ţină

seama permanent de următoarele reguli:

intervenţia după un minut creează şanse de salvare 95%;

intervenţia după două minute creează şanse de salvare 90%;

intervenţia după patru minute creează şanse de salvare 50% ş.a.m.d.

Operaţia de respiraţie artificială nu poate fi întreruptă decât de medic, singurul care poate

hotărî asupra stării accidentatului. Operaţia se va prelungi până readucerea la viaţă a victimei sau până

la ordonarea întreruperii ei de către medic.

Supravegherea după readucerea la viaţă a accidentatului este obligatorie în aşa fel, încât să se

poată acţiona în caz de nevoie.

Metodele de respiraţie artificială

Printre metodele de respiraţie artificială se citează:

1. reanimarea cardiorespiratorie, respiraţia gură la gură şi masajul cardiac extern.

2. metoda Sylvester.

3. metoda Schaefeer.

4. respiraţia artificială prin insuflare cu aparate mecanice.

7.9. Metode de investigare ergonomică la locurile de muncă

Ergonomia, ştiinţă a muncii, cercetează şi oferă soluţii pentru totalitatea cerinţelor menite să

asigure o utilizare cât mai productivă a forţei de muncă, în condiţiile unui consum cât mai redus de

efort, astfel spus, pentru realizarea unei productivităţi individuale a muncii optime, cu o cantitate cât

mai mică de energie umană, în condiţii normale de ritm şi de efort, care să facă munca cât mai

productivă şi în acelaşi timp cât mai plăcută.

Sporirea eficienţei întregii activităţi depuse prin organizarea ergonomică a muncii se obţine

prin aplicarea cunoştinţelor specifice acestui domeniu, încă din faza de concepţie a noilor produse şi

tehnologii, urmând ca în producţie, la aplicarea concretă, să se facă numai partea ce priveşte

asamblarea între diferite locuri de muncă, completare sau adaptări, ţinând seama de modificările ce au

loc pe parcurs.

La rezolvarea problemelor pe care le are ergonomia - ştiinţă interdisciplinară - îşi aduc

contribuţia o serie de specialişti: ingineri, economişti, fiziologi, igienişti, antropologi, psihologi,

sociologi, pedagogi, fiecare fiind chemat să acţioneze atât independent, cât şi în colaborare pentru

realizarea condiţiilor de muncă de înaltă productivitate, concomitent cu micşorarea eforturilor umane

şi a gradului de oboseală a omului.

În continuare propunem să analizăm atât teoretic, cît şi practic principalele aspecte ale angajării

unor eforturi în aplicarea măsurilor ergonomiei, ca şi depăşirea dificultăţilor determinate de aplicarea

lor, făcând invitaţie la un efort de concepţie, de gândire, pentru a reduce efortul de execuţie.

Sunt prezentate câteva aspecte legate de îmbunătăţirea organizării muncii cu aplicaţii practice

imediate abordând următoarele domenii:

I. - Adaptarea muncii la om

II. - Metode de investigare ergonomică a locurilor de muncă

A. - Introducerea listelor de control ergonomic (CHEKLIST)

B. – Utilizarea studiilor de caz în investigarea locurilor de muncă (metoda RNUR).


157

Aspectele prezentate pornesc de la premiza că, pentru asigurarea realizării unui proces de

producţie la un nivel superior de organizare este necesară o îmbinare armonioasă a tuturor activităţilor

desfăşurate în compartimentele unităţii.

Deoarece locul de muncă este cel mai mic compartiment productiv, iar procesul de producţie

se bazează în primul rând pe interdependenţa care există între diverse locuri de muncă, literatura de

specialitate consideră că locul de muncă este veriga de bază a oricărui proces de producţie.

Privit ca sistem ergonomic, locul de muncă este funcţional atunci când îşi atinge scopurile

propuse prin rezultate şi eficienţă, acordând omului rolul hotărâtor, ca element principal al sistemului.

Indiferent de gradul de mecanizare şi automatizare a sistemelor, factorul uman rămâne

elementul de decizie hotărâtor indiferent dacă este plasat în succesiunea operaţiilor sau la capătul

operaţional al sistemelor. De aceea un rol deosebit revine preocupării angajatorilor pentru asigurarea

fiabilităţii umane, prin aplicarea unor metode care să optimizeze factorii ce influenţează fiabilitatea

umană în desfăşurarea procesului de producţie. Aspectele abordate şi soluţiile propuse nu sunt

limitative, iar fiecare problemă poate constitui un punct de plecare pentru aprofundarea soluţiilor

propuse.

Cercetările efectuate în domeniul ergonomiei cât şi practica productivă a evidenţiat necesitatea

investigării ergonomice a locurilor de muncă atât din faza de concepţie şi proiectare, cât şi din faza de

aplicare şi reproiectare.

Toate metodele de investigare ergonomică a locurilor de muncă au în vedere asigurarea

compatibilităţii dintre om şi munca sa.

Prin utilizarea acestor metode se urmăreşte să se evidenţieze şi să se caracterizeze cât mai

obiectiv principalele elemente specifice sistemului ergonomic, cu influenţe asupra capacităţii de

muncă pe diferite planuri, iar în baza concluziilor rezultate se reproiectează condiţia optimă de muncă.

A. - INTRODUCEREA LISTELOR DE CONTROL ERGONOMIC ((CHEKLIST)

Lista de control ergonomic conţine un inventar de probleme ce se impun a fi investigate la

nivelul proceselor de muncă şi a locurilor de muncă pentru a analiza modul cum se realizează

adaptarea reciprocă dintre om şi munca sa în cadrul unei activităţi productive.

Utilizată ca instrument de analiză, în scopul depistării neconcordanţelor în sistemul executant –

mijloace de muncă – sarcina de muncă – mediu, deci în condiţiile unui sistem existent în funcţiune,

lista de control ergonomic poate fi folosită şi ca ghid în proiectarea de noi sisteme, pentru a avea în

vedere principalele aspecte ergonomice de care trebuie ţinut seama când se proiectează condiţiile de

muncă la nivelul locului de muncă.

Listele de control ergonomic sunt diferenţiate ca formă şi arie de cuprindere nefiind limitate ci

orientative, ele putând fi completate, dezvoltate sau simplificate în funcţie de cerinţele sistemului

analizat. Ca o deficienţă generală întâlnită la modelele listelor de control ergonomic prezentată în

literatura de specialitate este aceea că în nici o listă nu sunt abordate aspectele ridicate de intervenţia

personalului în caz de incident, avarie sau alte perturbări ale procesului de muncă.

În anexă se prezintă un model de listă de control ergonomic (se analizează locul de muncă

pentru ELECTRICIAN ÎNTREŢINERE STAŢII 110/20 kV şi TABLOURI DISTRIBUŢIE),

structurată pe următoarele grupe de probleme:

Concepţia constructivă şi de organizare a locului de muncă;

Solicitarea fizică şi nervoasă;

Ambianţa de muncă;

Securitatea muncii.

Fiecare grupă are un număr de întrebări la care răspunsurile se pot încadra în una din cele trei

coloane notate cu “NU” sau “DA” sau “NU ESTE CAZUL”.

După colectarea informaţiilor şi pe baza discuţiilor purtate cu muncitorii, şefii de echipă,

maiştrii de la locul de muncă, respectiv, datele culese sunt interpretate pe baza analizei critice în

funcţie de cerinţele ergonomice.


158

Din lista de control ergonomic întocmită se observă că locul de muncă analizat nu este

corespunzător în ceea ce priveşte posibilitatea de manipulare a obiectelor grele, de evacuarea pieselor,

de schimbarea poziţiei de lucru, de asigurarea iluminatului corespunzător.

Lista de control ergonomic constituie un instrument accesibil şi eficient de analiză a

activităţilor de muncă şi culegere şi interpretarea datelor în scopul optimizării condiţiilor de muncă.

B. UTILIZAREA STUDIILOR DE CAZ ÎN INVESTIGAREA LOCURILOR DE MUNCĂ

(METODA RNUR)

Metoda are ca scop analiza condiţiilor de muncă existente, efectuate pe baza observărilor

directe specifice fiecărei activităţi de muncă pe 4 domenii în funcţie de 8 factori de evaluare şi 27

criterii de influenţă. Fiecare criteriu este evaluat în funcţie de o scară cu 5 niveluri de apreciere

pornind de la nivelul 1 (favorabil) până la nivelul 5 (nefavorabil).

Evaluarea gradului de dificultate a fiecărui criteriu întâlnit la activitatea de muncă analizată se

realizează în scopul:

- optimizări constructive a locului de muncă;

- asigurarea securităţii muncii;

- îmbunătăţirea condiţiilor de ambianţă fizică;

- reducerea solicitărilor fizice şi nervoase;

- stabilirea condiţiilor corespunzătoare de muncă sub aspect psihosocial.

Etape de lucru

Culegerea datelor – referitoare la caracteristicile tehnice ale locurilor de muncă, condiţiile

de organizare existente, nivelurile ambianţei fizice, elementele rezultate din aplicarea

chestionarului ergonomic, discuţiile purtate cu personalul muncitor etc.

Determinarea nivelurilor ergonomice – ţinând seama de semnificaţia fiecărui criteriu;

Trasarea şi interpretarea profilelor locului de muncă;

Pe baza interpretării datelor înregistrate se trasează profilul global şi analitic al locului de

Muncă.

Profilul global al locului de muncă oferă o imagine de ansamblu asupra nivelului de organizare

a locului de muncă, evidenţiind ponderea grupei de factori în cadrul organizării locului de

muncă, precum şi gradul de dificultate al acestora.

Profilul analitic al locului de muncă oferă posibilitatea detalierii influenţei grupelor de factori

pe baza criteriilor specifice, contribuind la evidenţierea cauzelor care conduc la apariţia disfuncţiilor în

activitatea analizată.

Metoda permite stabilirea:

elementelor specifice locului de muncă analizat şi ponderea acestora în organizarea

existentă;

factorilor şi criteriilor apreciate ca necorespunzătoare în organizarea existentă;

condiţiilor optime de organizare în funcţie de cerinţele ergonomiei;

direcţiilor de acţionare în reproiectarea ergonomică a locurilor de muncă;

proiectarea ergonomică a unor locuri de muncă similare.

Aplicaţia practică prezintă un studiu de caz privind analiza ergonomică a unui loc de muncă

unde se execută “Bobinat motoare şi reparaţii transformatoare”.


159

Anexa 1

FIŞA CERINŢELOR POSTULUI

(Denumirea postului) ____________________________________________________

I. POZIŢIA POSTULUI ÎN STRUCTURA ORGANIZATORICĂ

1. COMPARTIMENTUL (ECHIPA, ATELIER, SCETOR, SECŢIA, SERVICIU, ETC)

a. denumirea compartimentului: ______________________________________

b. ce posturi cuprinde: ______________________________________________

muncitori (număr pe meserii): _______________________________

________________________________________________________

________________________________________________________

________________________________________________________

personal tehnic (număr pe funcţii) _____________________________

________________________________________________________

________________________________________________________

________________________________________________________

c. cui îi este subordonat: _____________________________________________

_______________________________________________________________

_______________________________________________________________

_______________________________________________________________

2. POSTUL

a. cui îi este subordonat: _____________________________________________

b. ce are în subordine (număr muncitori, tehnicieni, pe funcţii etc)

_______________________________________________________________

_______________________________________________________________

_______________________________________________________________

II. RELAŢII DE SERVICIU ALE POSTULUI

________________________________________________________________________

Cu cine (funcţia Ce fel În ce (categorie

Compartiment unitate) de relaţii de probleme)

________________________________________________________________________

1. În cadrul societăţii

________________________________________________________________________

________________________________________________________________________

________________________________________________________________________

2. În afara societăţii

________________________________________________________________________

________________________________________________________________________

________________________________________________________________________

a. dă dau primeşte – dispoziţii, întruniri, avize, consultaţii, date colaborare, susţine lucrări.


160

III. ROLUL POSTULUI *)

________________________________________________________________________

________________________________________________________________________

________________________________________________________________________

a. sintetic : de ce este necesar postul, prin scopul, natura şi sfera de activitate (atribuţie) ce-i

revin :

IV. CE MIJLOACE SUNT ÎNCREDINŢATE POSTULUI

(instalaţii, utilaje, aparate, unelte, materiale)

1. Cu care lucrează : _____________________________________________

2. Pe care le are în gestiune _________________________________________

V. OBIECTIVELE POSTULUI

(cu ce contribuie*) la sarcinile societăţii

_______________________________________________________________________

Obiectivele din plan Contribuţia**)

_______________________________________________________________________

1. Indicatori cantitativi : ______________________________________________

2. Indicatori calitativi : ______________________________________________

*) personal, respectiv prin: echipă, sector, secţie, serviciu, etc.

**) cantităţi sau valori pe unitate de timp (producţie, indici de funcţionare, consumuri, etc.)

VI. SARCINILE POSTULUI

_______________________________________________________________________

_______________________________________________________________________

_______________________________________________________________________

_______________________________________________________________________

VII. DEPLASĂRI CURENTE

_______________________________________________________________________

Unde şi în ce scop Periodicitatea*) Durata medie a

unei deplasări

_______________________________________________________________________

1. În raza societăţii

________________________________________________________________________

________________________________________________________________________

________________________________________________________________________


161

2. În afara societăţii

________________________________________________________________________

________________________________________________________________________

________________________________________________________________________

*) nr. deplasări/unitatea timp (săptămânal, lunar, trimestrial, semestrial)

VIII. CE DOCUMENTE SEMNEAZĂ*)

________________________________________________________________________

Documentul (categoria de documente) Periodicitatea

________________________________________________________________________

________________________________________________________________________

________________________________________________________________________

*) raportări, acte financiar contabile, de gestiune, de recepţie, adeverinţe, certificate, bonuri, etc

IX. CONDIŢII DE LUCRU

1. Locul de muncă _________________________________________________

2. Ziua de muncă _________________________________________________

3. Schimbul de lucru_______________________________________________

4. Echipamentul de lucru şi de producţie : personal

_______________________________________________________________________

_______________________________________________________________________

_______________________________________________________________________

5. Antidoturi : _________________________________________________

_______________________________________________________________________

_______________________________________________________________________

_______________________________________________________________________

6. Riscuri de accidentare :_______________________________________

______________________________________________________________________

______________________________________________________________________

______________________________________________________________________

7. Alte condiţii de muncă : ______________________________________

______________________________________________________________

____________________________________________________________________

______________________________________________________________________


162

I. SPECIFICAŢIA POSTULUI

1. Sexul

Indiferent (DA, NU)

Preferabil (B , F)

Obligatoriu (B , F)

_______________________________________________________________________

2, Vârsta Acceptabil Preferabil

- minimă şi maximă ___________ __________

_______________________________________________________________________

3. Aptitudini (însuşiri) necesare:

Obişnuită Bună Foarte bună

a. fizice

forţă şi rezistenţă fizică (muşchiulară) ________________________________

viteză de reacţie la semnal tipizată

(uniformă), gândită (selectivă)

subliniaţi cerinţa ________________________________

îndemânare manuală ________________________________

vedere ________________________________

auzul ________________________________

rezistenţă la mers, stat în picioare ________________________________

cerinţe de ritm reglementat ________________________________

toleranţa echipamentului de protecţie ________________________________

rezistenţă la zgomot, vibraţii ________________________________

toleranţă condiţiilor specifice locului

de muncă (factori ergonomici) zgomot,

vibraţii, praf, temperatură, umiditate,

lumină artificială, etc. ________________________________

(subliniaţi factorii în cauză) ________________________________

________________________________

________________________________

b. intelectuale Obişnuită Bună Foarte bună

- atenţie ________________________________

- memorie ________________________________

- calităţi de conducere ________________________________

- calităţi de organizare ________________________________

- spirit de inovare, invenţie ________________________________

- spirit logic, capacitatea de fundamentare

a propunerilor ________________________________

- inteligenţă practică (sesizare rapidă şi

soluţionarea defecţiunilor mecanice sau

de organizare a locului de muncă) ________________________________

- inteligenţă teoretic-aplicativă (înţelegerea

şi soluţionarea problemelor tehnice, econo-

mice, organizatorice, care cer documentare

şi studiu). ________________________________

- calităţi de vorbire ________________________________

- calităţi de redactare (scris) ________________________________

- simţ estetic ________________________________

- cultură generală ________________________________

- cunoştinţe tehnologice ________________________________


163

- cunoştinţe matematice ________________________________

c. de caracter

- disciplină, punctualitate, conştiinciozitate________________________________

- spirit de echipă (integrare în colectiv) ________________________________

- capacitate de a-şi asuma răspunderi ________________________________

- spirit de iniţiativă ________________________________

- simţ gospodăresc ________________________________

- politeţe, tact ________________________________

- discreţie ________________________________

- aptitudini de comandă ________________________________

XI. CONDIŢII DE OCUPARE A POSTULUI

______________________________________________________________________

Condiţia Obligatorie De dorit

______________________________________________________________________

1. Şcoli necesare

- nivelul (felul şcolii) ___________________________________

- meseria (profesia) şi

specialitatea ___________________________________

______________________________________________________________________

2. Cursuri necesare

- felul cursului (calificare,

specializare, perfecţionare)

specialitatea, durata ___________________________________

3. Autorizări speciale necesare

pentru exercitarea funcţiei

postului (gestionări, macaragii,

instalatori încălziri ventrale etc) ___________________________________

______________________________________________________________________

______________________________________________________________________

______________________________________________________________________

4. Vechime

- Durata __________________________________

- În ce specialitate __________________________________

______________________________________________________________________

5. Limbi străine

(specificaţii: citit, scris, vorbit) __________________________________

__________________________________

__________________________________

6. Alte condiţii

(dactilografiere, stenografie, desen

tehnic, maşini de calcul) __________________________________

______________________________________________________________________

______________________________________________________________________

______________________________________________________________________


164

Anexa 2

SCHEMA DE ALCĂTUIRE A MONOGRAFIEI PROFESIONALE

A. OBIECTUL ŞI NATURA PROFESIEI

1. descrierea profesiei _________________________________________________

___________________________________________________________________

___________________________________________________________________

___________________________________________________________________

2. materii prime, materiale, unelte şi maşini folosite

___________________________________________________________________

___________________________________________________________________

___________________________________________________________________

___________________________________________________________________

1. natura activităţii ___________________________________________________

2. cerinţe relative la norme de tehnica securităţii muncii şi riscuri profesionale

___________________________________________________________________

___________________________________________________________________

___________________________________________________________________

___________________________________________________________________

B. CERINŢE MEDICALE

1. aptitudini fizice şi fiziologice necesare în executarea profesiei

___________________________________________________________________

___________________________________________________________________

___________________________________________________________________

a. absolut necesare

b. importante

2. contradicţii fizice şi fiziologice _______________________________________

___________________________________________________________________

___________________________________________________________________

C. CERINŢE PSIHICE

1. aptitudini intelectuale, de atenţie, afectiv-volative şi de personalitate

a. absolut necesare

b. importante

___________________________________________________________________

___________________________________________________________________

___________________________________________________________________

___________________________________________________________________

2. contradicţii psihice _________________________________________________

D. PREGĂTIRE PROFESIONALĂ

___________________________________________________________________

___________________________________________________________________

___________________________________________________________________

E. CONDIŢII SOCIAL-ECONOMICE

___________________________________________________________________


165

Anexa 3

P S I H O G R A M A Instalator servire operativă

1. CALITĂŢI SENZORIALE

a. văz

- vedere crepusculară _________________________________

- diferenţierea culorilor _________________________________

b. auz

- sensibilitate absolută şi _________________________________

diferenţială fină

c. simţ muscular

- sensibilitate kinestezică _________________________________

- sensibilitate de echilibru _________________________________

- orientare în spaţiu (fină) _________________________________

2. CALITĂŢI INTELECTUALE

a. reprezentări spaţiale şi _________________________________

- constructive (dezvoltate) _________________________________

b. memorie _________________________________

- vizuală, auditivă, motorie

(a unor mişcări, a distanţelor) _________________________________

- de imagini şi verbală (conţinut

tehnic, instrucţiuni) _________________________________

- durată mare, lungime, _________________________________

promptitudine

c. gândire _________________________________

- gândire tehnică _________________________________

- pricepere în organizare _________________________________

3. ATENŢIE

- concentrată _________________________________

- distributivă _________________________________

4. PROCESE AFECTIVE ŞI DE VOINŢĂ

- rezistenţă la situaţii de stres _________________________________

- rezistenţă la zgomot _________________________________

- rezistenţă la oboseală _________________________________

- promptitudine şi hotărâre în executarea

acţiunilor propuse _________________________________

5. MOTORICITATE

- coordonarea motorie a mişcărilor

corpului şi a mâinilor, precizie

şi siguranţă _________________________________

6. CALITĂŢI ALE PERSONALITĂŢII

- interes profesional deasupra mediei _________________________________

- atitudine de cooperare socială _________________________________

- independenţă în rezolvarea problemelor _________________________________

- perseverenţă în acţiune _________________________________


166

Anexa 4

LISTA DE CONTROL ERGONOMIC (CHECKLIST) PENTRU

APRECIEREA ORGANIZĂRII LOCULUI DE MUNCĂ

ŞI A CONDIŢIILOR DE LUCRU

(exemplu)

DENUMIREA LOCULUI DE MUNCĂ – CELULA 20 KV ŞI 0,4 KV

MESERIE: ELECTRICIAN ÎNTREŢINERE STAŢII ŞI TABLOURI DISTRIBUŢIE

Nr.

Crt. ÎNTREBAREA DA NU

NU ESTE

CAZUL

0. 1. 2. 3. 4.

A. CONCEPŢIA CONSTRUCTIVĂ ŞI ORGANIZAREA LOCULUI DE MUNCĂ

1. Înălţimea şi adâncimea planului de muncă sunt x - -

corespunzătoare posibilităţilor executantului?

2. Evoluţia frecventă a membrelor superioare se - x -

înscrie în afara zonei maxime?

3. Mişcările frecvente ale braţelor se desfăşoară în x - -

zona normală?

4. Sunt favorizate gesturile automate prin realizarea - x -

unui loc stabil pentru scule şi materiale, etc?

5. Înălţimea şi distanţa de manipulare a obiectelor - x -

grele depăşesc 1000 mm şi respectiv 400 mm?

6. Pentru poziţia de lucru (aşezat sau în picioare) x - -

dimensiunile spaţiului pentru degajarea picioarelor

sunt corespunzătoare?

7. Zona de lucru necesită supraveghere vizuală x - -

oferă posibilitatea mişcării comode a capului cu

respectarea dimensiunilor optime ale câmpului

vizual?

8. Caracteristicile dimensionale ale dispozitivelor de x - - alimentare şi evacuare a produselor, pieselor sunt

compatibile cu poziţiile normale de muncă?

9. Plasarea materialelor, sculelor, dispozitivelor, x - -


167

verificatoarelor, etc, este aproape pe punctul de

folosinţă?

10. Pentru aprovizionarea locului de muncă (sau x - -

evacuarea pieselor) sunt necesare frecvente

aplecări sau torsionări ale corpului?

11. Este folosită gravitaţia în ce priveşte - x -

aprovizionarea şi evacuarea pieselor,

semifabricatelor, etc?

12. Accesibilitatea la locul de muncă este asigurată? x - -

13. Concepţia constructivă a comenzilor permite x - -

utilizarea uşoară a acestora de către executant?

14. Amplasarea comenzilor corespunde stereotipurilor x - -

şi dimensiunilor executantului?

- butoane

- întrerupătoare

- volane

- manivele

- leviere

- pedale

15. Semnalele luminoase sau sonore asigură detectarea x - -

rapidă a situaţiilor care necesită intervenţii?

16. Amplasarea dispozitivelor de semnalizare vizuală x - -

pentru poziţia de lucru aşezat sau în picioare este

în centrul câmpului vizual?

17. Semnalele de acţiune (intervenţie) sunt anunţate x - -

prin semnale de avertisment?

18. Semnalele sunt amplasate deasupra comenzilor cu x - -

care sunt în legătură?

19. Concepţia constructivă a aparatelor de măsură, x - -

control şi verificare corespunde scopului urmărit

(citire, estimare, reglaje)?

20. Este respectat codul de culori în concepţia x - -

constructivă a aparatelor de măsură, control şi

verificare?

21. Există corelare între poziţionarea aparatelor de x - -

măsură şi control şi verificarea şi amplasarea

comenzilor?

22. Există legătură între direcţia de mişcare a acului x - -


168

indicator, comandă şi reacţie a utilajului?

23. Aparatele importante şi frecvent utilizate sunt x - -

amplasate în câmpul vizual?

24. Se poate lucra în poziţia aşezat sau alternând - x -

poziţia aşezat cu poziţia în picioare?

25. Sunt necesari suporţi pentru braţe? - x -

26. În activităţile desfăşurate preponderent în poziţia x - -

în picioare, executantul are posibilitatea periodic

să se odihnească aşezat?

27. În organizarea locului de muncă sunt aplicate - x -

principiile economiei de mişcări?

28. Sunt asigurate corespunzător condiţiile sociale - x -

(cantină, vestiare, etc)?

29. Executantul are calificarea corespunzătoare muncii x - -

prestate?

30. Există corelare între categoria de încadrare a x - -

executantului şi categoria lucrării prestate?

31. Metoda de muncă utilizată de executant este x - -

susceptibilă de îmbunătăţiri în scopul reducerii

solicitării fizice?

B. SOLICITAREA FIZICĂ ŞI NERVOASĂ

32. Munca prestată de executant necesită efort fizic? x - -

- mare

- mediu

- redus

33. Munca prestată de executant necesită solicitare x - -

nervoasă?

- mare

- medie

- redusă

34. Poziţia preponderentă de muncă a executantului x - -

este:

- aşezat

- în picioare

- aşezat şi în picioare?

35. Poziţia de muncă necesită în principiu solicitarea x - -

musculară:


169

- statică

- dinamică

36. Există compatibilitate între poziţia de muncă a x - -

executantului şi cerinţele sarcinii de muncă?

37. Există momente de solicitare fizică maximă? x - -

38. Poziţia de muncă a executantului este susceptibilă - x -

de îmbunătăţire?

39. Sunt introduse mijloace şi procedee de transportat - - x

greutăţi?

40. Greutăţile maxime ridicate şi manipulate depăşesc - x -

prevederile nomelor republicane de protecţia

muncii?

41. Se utilizează o tehnică corectă de ridicat şi x - -

transportat manual a greutăţilor?

42. Munca prestată impune solicitări importante

privind:

- densitatea x - -

- atenţia şi receptivitatea x - -

- eforturile fizice - - -

- manipulare de greutăţi - - -

43. Sarcina de muncă este realizată cu frecvente x - -

torsionări sau poziţii incomode (rigide) ale

corpului menţinute timp prelungit?

44. Pot fi reduse solicitările fizice mari? x - -

45. Nivel de atenţie (durata de atenţie raportate la

durata ciclului de muncă) este:

- mare x - -

- mediu - - -

- redus - - -

46. Realizarea sarcinii de muncă necesită operaţii x - -

mentale?

47. Nivelul solicitărilor nervoase datorat operaţiilor

mentale conduce la:

- subîncărcare - - -

- încărcare normală x - -

- supraîncărcare? - - -


170

48. Pot fi reduse solicitările nervoase intense? - - x

49. Pauzele stabilite sunt corespunzătoare ca durată şi x - -

moment de acordare?

50. Climatul de muncă, sub aspectul relaţiilor umane x - -

este corespunzător?

C. AMBIANŢA FIZICĂ

51. Sunt respectate normele republicane privind

asigurarea condiţiilor de microclimat în funcţie

de anotimp privind?

- temperatura aerului x - -

- viteza curenţilor de aer - - -

- umiditatea relativă x - -

52. Se constată existenţa noxelor? - x -

53. Nivelul noxelor depăşeşte nivelul admis prin - - x

normele republicane în vigoare de protecţie a

muncii?

54. Sunt prevăzute procedee tehnice şi măsuri - - x

organizatorice pentru reducerea (eliminarea)

nivelului noxelor?

55. Limita maximă admisă a zgomotului la - x -

activităţile care necesită o solicitare redusă

a atenţiei depăşeşte 90 dB(A) pe săptămână?

56. Ambianţa sonoră este:

- greu de suportat - - -

- satisfăcătoare - - -

- foarte bună? x - -

57. Nivelul iluminatului natural şi artificial este - x -

corespunzător normelor în vigoare?

58. Nivelul iluminatului artificial corespunde:

- naturii muncii prestate - x -

- mărimii detaliilor desenate? - x -

59. Iluminatul artificial este corespunzător:

- Cantitativ - x -

- calitativ x - -

60. Contrastul de lumină este optim? - x -

61. Este prezent fenomenul de strălucire datorat - x -

contrastului?


171

62. Corpurile de iluminat sunt amplasate x - -

corespunzător şi întreţinute corespunzător?

63. Sunt aplicate corespunzător măsurile de reducere x - -

a consumului de energie electrică?

64. Cromatica are rol funcţional cu respectarea

cerinţelor pentru:

- pereţi - x -

- uşi şi pervazuri - x -

- maşini şi utilaje, panouri şi - x -

- pupitre de comandă - - x

- mobilier - - x

65. Cromatica locului de muncă ţinea seama de natura - x -

muncii prestate (monotonă, temperaturii ridicate,

mai scăzute, etc)

D. SECURITATEA MUNCII

66. Transmisiile şi angrenajele sunt bine protejate x - -

(roţi dinţate, lanţuri, curele, etc) pentru a evita

accidentele?

67. Sunt prevăzute dispozitive care să semnaleze x - -

dereglarea unor parametri ca: presiune,

temperatură, tensiune, turaţie?

68. Alimentarea maşinii (locului de muncă) cu x - -

materii prime semifabricate etc se face fără

pericol?

69. Punctele periculoase ale instalaţiei semnalizate x - -

prin vopsirea în culori sunt conform

standardelor în vigoare?

70. Părţile amovibile sunt prevăzute cu întrerupătoare x - -

de circuit?

71. Echipamentul electric al maşinii corespunde x - -

regulilor şi standardelor tehnice în vigoare?

72. Executantul este protejat la locul de muncă x - -

împotriva:

- Căldurii x - -

- Radiaţiilor x - -

- Frigului x - -

- accidentelor din diverse cauze? x - -

73. Sunt realizate posibilităţi de evacuare în caz x - -

de explozii?


172

74. Sunt întocmite şi afişate instrucţiunile de x - -

protecţia muncii?

75. Se poate realiza scoaterea de sub tensiune a x - -

instalaţiei fără pericol?

76. Elementele componente ale locului de muncă x - -

sunt construite şi amplasate încât să evite

pericolul de accidentare a executantului?

77. Este utilizată cromatica de avertizare pentru x - -

utilaje, în scopul prevenirii accidentelor?

78. Echipamentul de protecţie al executanţilor x - -

este corespunzător şi utilizat permanent?

79. Sunt aplicate în practică măsurile de protecţia x - -

muncii prevăzute prin normele republicane de

protecţia muncii?

80. Se efectuează exerciţii de intervenţie în caz x - -

de avarie?


173

În Legea nr.319/2006 a securităţii sănătăţii în muncă, art.12(1), este înscrisă obligaţia

angajatorului de a realiza şi a fi în posesia unor evaluări a riscurilor pentru securitatea şi sănătatea

angajaţilor, în vederea stabilirii măsurilor de prevenire şi protecţie a angajaţilor la locul de muncă,

prevedere transpusă în legislaţia română din Directiva 89/391/CEE, privind introducerea de măsuri de

promovare a îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii lucrătorilor în muncă.

În scopul aplicării acestei prevederi, au fost elaborate metode de evaluare a riscurilor care au

ţinut cont de particularităţile riscurilor, de complexitatea locurilor de muncă şi chiar de talia

întreprinderilor, elaborându-se de către Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare Protecţia Muncii,

metode atât pentru întreprinderile mici şi mijlocii cât şi pentru întreprinderile mari.

Indiferent de metoda care se va aplica pentru evaluarea riscurilor, este importantă cunoaşterea

şi respectarea unor principii şi a unor reguli esenţiale, precum şi definirea termenilor utilizaţi.

8.1. Terminologie

- Pericol – proprietatea sau capacitatea intrinsecă prin care un lucru poate afecta sănătatea

angajaţilor în muncă;

- Risc – probabilitatea ca un pericol potenţial să se realizeze în condiţii de utilizare sau de

expunere şi gravitatea esenţială a leziunii;

- Evaluarea riscurilor – măsurarea riscurilor care afectează sănătatea şi securitatea

lucrătorilor datorită existenţei condiţiilor de pericol la locul de muncă.

8.2. Obiectivul evaluării

Obiectivul evaluării riscurilor este de a pune la dispoziţia angajatorului informaţiile necesare

pentru luarea măsurilor prin care să se asigure securitatea şi să se protejeze sănătatea lucrătorilor în

toate aspectele legate de muncă.

Aceste măsuri urmăresc:

- prevenirea riscurilor profesionale;

- informarea lucrătorilor;

- asigurarea mijloacelor şi organizării necesare punerii în aplicare a măsurilor dispuse în

urma evaluării.

Scopul evaluării riscurilor este totdeauna prevenirea acestora. Atunci când eliminarea

riscurilor nu este posibilă ele trebuie reduse, iar cele reziduale gestionate.

Intr-o perioadă ulterioară, în cadrul unui program de control, riscurile reziduale vor fi

reevaluate luând în considerare noile cunoştinţe, pentru a se găsi posibilitatea de eliminare şi

reducere suplimentară.

Evaluarea riscurilor trebuie să fie structurată şi aplicată astfel încât să ajute angajatorul şi

persoanele responsabile:

- să identifice pericolele existente şi să evalueze riscurile legate de aceste pericole în vederea

luării măsurilor care se impun pentru protejarea sănătăţii şi asigurarea securităţii angajaţilor, luând în

considerare reglementările în vigoare;

CAPITOLUL 8

RECOMANDĂRI PRIVIND ABORDAREA

EVALUĂRII RISCURILOR PROFESIONALE


174

- să evalueze riscurile în scopul selecţionării cât mai bine a aparatelor, echipamentelor,

substanţelor şi preparatelor chimice şi organizării muncii şi amenajării locului de muncă;

- să verifice dacă măsurile luate sunt eficiente;

- să stabilească priorităţile de acţiune şi alte măsuri care sunt considerate necesare în urma

evaluării;

- să poată proba pentru ei înşişi, pentru autorităţile competente şi pentru lucrători, că au fost

luaţi în considerare toţi factorii legaţi de muncă şi dispuse măsurile necesare pentru protejarea sănătăţii

şi asigurarea securităţii lucrătorilor;

- să urmărească dacă măsurile preventive şi metodele de muncă şi de producţie, adoptate în

urma evaluării riscurilor, asigură ameliorarea progresivă a securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor.

Evaluarea riscurilor profesionale trebuie să fie reluată de câte ori la locul de muncă intervine o

schimbare care determină noi condiţii de muncă.

Având în vedere grupul ţintă căruia i se adresează prezenta lucrare, considerăm ca metodele de

evaluare existente pot fi însuşite şi aplicate în funcţie de condiţiile concrete din unităţi, mult mai

importantă fiind abordarea evaluării cu respectarea principiilor şi a paşilor de urmat, aşa cum sunt

acestea recomandate de documentele europene în materie.

Unul din aceste documente, adresat statelor membre chemate să-l adapteze la propriile nevoi în

vederea aplicării prescripţiilor Directivei nr. 89/391/CCE, elaborat de Direcţia Sănătate Publică şi

Securitate în Muncă cu sprijinul Comitetului consultativ pentru securitate, igienă şi protecţia sănătăţii

la locul de muncă al Comisiei Europene, poate servi ca ghid de acţiune în luarea măsurilor de protejare

a sănătăţii şi asigurarea securităţii angajaţilor la locul de muncă din România şi atingerea nivelului de

securitate impus de legislaţia din domeniu .

Însuşirea de către specialiştii din unităţi a principiilor şi a metodologiei recomandate poate

duce la alinierea practicilor din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă din tara noastra cu cele din

ţările europene.

8.3. Principiile fundamentale ale evaluării riscurilor

Evaluarea riscurilor este studiul sistematic al tuturor aspectelor legate de muncă susceptibile

de a produce vătămări corporale, mijloacele de eliminare a pericolelor şi măsurile de prevenire sau

de protecţie pentru eliminarea sau diminuarea riscurilor.

Evaluarea riscurilor este obligaţia angajatorului care trebuie să consulte sau să determine

consultarea tuturor persoanelor prezente la locul de muncă – lucrători, şefi ai locurilor de muncă,

reprezentanţi ai lucrătorilor – care trebuie să participe în diferite etape ale procesului.

Evaluarea riscurilor se va face cu respectarea următoarelor etape:

identificarea pericolelor;

identificarea lucrătorilor care pot fi expuşi riscurilor;

estimarea riscurilor – cantitativă sau calitativă;

examinarea posibilităţii de a elimina riscurile;

stabilirea necesităţii introducerii unor noi măsuri pentru prevenirea sau reducerea

riscurilor.

Evaluarea riscurilor trebuie să acopere riscurile care sunt rezonabil previzibile. Riscurile

considerate în mod normal nesemnificative, care rezultă din activitatea cotidiană (de exemplu în

activitatea funcţionarilor riscul de a se tăia cu hârtia), nu vor fi tratate cu aceeaşi atenţie, cu excepţia

situaţiei în care activitatea profesională sau organizarea muncii nu agravează aceste riscuri.

Evaluarea riscurilor trebuie să se facă la toate locurile de muncă, astfel:

clădiri fixe (birouri, şcoli, uzine);

locuri de muncă ce evoluează: şantiere de construcţii, docuri, şantiere navale;

locuri de muncă mobile: întreţinere, canalizare urbană, vizitele de inspecţie.

În acelaşi timp, oricare ar fi locul, munca poate:

- fie să se deruleze după o schemă permanentă (un atelier cu o linie de producţie)


175

- fie să se schimbe, să evolueze (şantier de construcţii)

şi între extreme va fi un număr mare de situaţii intermediare.

Evaluarea trebuie să ţină cont de diferitele moduri de operare.

În privinţa locurilor de muncă relativ fixe (birouri, ateliere de confecţii) evaluarea se poate

prezenta astfel:

ţine cont de condiţiile obişnuite;

nu trebuie prezentată când locurile de muncă sunt comparabile;

constată necesitatea unei evaluări revizuite sau diferite când condiţiile se schimbă,

de exemplu, prin introducerea de noi materiale, noi maşini sau când au loc lucrări

de întreţinere.

Pe locurile de muncă unde condiţiile se schimbă, evaluarea se bazează pe abordări care ţin

cont de aceste schimbări. Riscurile pot fi evaluate pe un plan general care se bazează pe principiul

eliminării şi managementul gestiunii riscurilor chiar dacă locul de muncă se modifică (astfel principiul

utilizării unor schele de calitate se aplică în orice şantier de construcţii; agricultorii trebuie să ţină cont

de diferitele sezoane şi de impactul lucrului în exterior).

Evaluarea riscurilor nu trebuie să fie făcută numai de angajator sau de reprezentanţii săi, la

aceasta trebuie să participe salariaţii sau reprezentanţii lor. Ei trebuie consultaţi pe tot parcursul

procesului de evaluare şi informaţi asupra concluziilor formulate şi măsurilor preventive care se iau.

Este obligatorie luarea în consideraţie a eventualei prezenţe la locul de muncă a unor salariaţi

din alte întreprinderi care pot fi expuşi riscurilor existente sau unor noi riscuri create prin prezenţa lor.

De exemplu: prezenţa neprevăzută a unui vehicul al unui subcontractant în incinta unei întreprinderi

poate constitui un risc sau, dacă acesta utilizează materiale periculoase sau aparate de sudură,

manipulează materiale grele sau deplasează materiale pe căile de ieşire sau pe caile de trecere, aceste

activităţi neobişnuite expun personalul permanent la riscuri.

Angajatorii al căror personal lucrează în locuri din alte întreprinderi, de exemplu, şefii de

întreprinderi de reparaţii, trebuie să vegheze la sănătatea şi securitatea salariaţilor lor la locul de

muncă. Ei vor trebui să procedeze la o evaluare a riscurilor ţinând cont de interacţiunile posibile între

salariaţii lor şi activităţile acestora, pe de o parte, şi cei ai întreprinderii unde lucrează, pe de altă parte.

Ei trebuie să informeze ocupanţii locurilor şi angajatorii sau salariaţii respectivi asupra acestor riscuri

şi a măsurilor preventive de luat.

Vizitatorii, studenţii, publicul, pacienţii spitalelor, trebuie totdeauna să beneficieze de o

atenţie specială, căci ei nu sunt, de regulă, conştienţi de riscuri şi ignoră precauţiile necesare. Din

această cauză, numeroase întreprinderi au stabilit reguli pentru vizitatori şi, eventual, au pus la

dispoziţia acestora rezumate.

8.4. Metodologia evaluării

Evaluarea nu trebuie să neglijeze nici un principiu universal. În acelaşi timp, trebuie respectate

doua reguli esenţiale:

evaluarea trebuie să fie structurată de o manieră în care pericolele şi riscurile prezente să

fie luate în considerare (de exemplu, nu trebuie ignorat dacă o sarcină de spălare se execută

în afara orelor de program normal sau serviciile auxiliare de compactare a deşeurilor);

când un risc este identificat, evaluarea trebuie făcută în ordinea în care se cercetează, mai

întâi dacă riscul poate fi eliminat şi apoi dacă pericolul care îl generează este necesar (de

exemplu, o problemă legată de circulaţia în interior poate fi evitată prevăzând ca circulaţia

să fie limitată la o cale situată pe centura întreprinderii, dar în perimetrul acesteia).

Diferitele abordări (sau combinaţii de abordări) de evaluare a riscurilor sunt posibile cu

condiţia ca ele să ia în considerare toate etapele evaluării. Abordările utilizate comportă, de obicei,

următoarele operaţiuni şi elemente:

- observarea mediului locului de muncă (căi de acces, starea pardoselii, planşeelor,

zidurilor; securitatea maşinilor; pulberi; fum; temperatură, iluminat, zgomot etc.);


176

- determinarea tuturor sarcinilor realizate pe locul de muncă (toate trebuie luate în

considerare la evaluare);

- analiza sarcinilor executate la locul de muncă (evaluarea riscurilor datorate diferitelor

sarcini);

- observarea lucrărilor (cu scopul de a verifica dacă procedurile care au fost stabilite sunt

bune şi că nu exista alte riscuri);

- observarea modului de operare (pentru a evalua expunerea la pericole);

- analiza factorilor externi care influenţează locul de muncă (exemplu, factorii

meteorologici pentru locurile de muncă exterioare);

- analiza atentă a factorilor psihosociologici, sociali, fizici, susceptibili de a contribui la

stres la locul de muncă, interacţiunile dintre ei şi cu alţi factori datoraţi organizării şi

mediului de muncă;

- analiza dispoziţiilor luate pentru menţinerea condiţiilor de securitate (existenţa

sistemelor de evaluare a riscurilor datorate unei noi instalaţii, unor noi materiale etc. şi

de aducere la zi a informaţiilor asupra riscurilor).

Aceste observaţii pot fi apoi confruntate cu cerinţele de igiena şi de securitate, având la bază

următoarele elemente:

- prescripţii legale;

- norme şi recomandări publicate, de exemplu, recomandări tehnice naţionale, coduri de

bune practici, nivele de expunere profesionale, norme ale asociaţiilor profesionale;

reguli sau sfaturi ale fabricanţilor etc.;

- principiile ierarhice ale prevenirii riscurilor:

evitarea riscurilor;

înlocuirea unui element periculos cu unul nepericulos sau mai puţin periculos;

combaterea riscurilor la sursa;

prioritatea măsurilor de protecţie colectivă faţă de cele de protecţie individuală (de

exemplu, reducerea expunerilor la fum printr-o ventilaţie locală mai degrabă decât

acordarea de EIP respiratorii);

luarea în considerare a progresului tehnic şi a evoluţiei cunoştinţelor;

urmărirea ameliorării nivelului de protecţie.

Pentru anumite probleme complexe de securitate sau probleme specifice ale unor riscuri slabe

cu consecinţe grave, pot fi abordate metode matematice de evaluare a riscurilor pentru a susţine

deciziile ce trebuie luate. În astfel de cazuri se impune utilizarea unor specialişti care să aplice astfel

de metode. În general, în majoritatea cazurilor locurilor de muncă, expresia matematică a riscului

admisibil este înlocuită prin adoptarea de bune practici de genul celei descrise mai sus.

Alegerea abordării evaluării depinde de următoarele elemente:

- natura locului de muncă (locuri de muncă fixe, şantiere temporare);

- tipul de procese (operaţii repetitive, procese evolutive, lucrări la comandă);

- sarcini executate (repetitive, ocazionale precum tratamentul pe lot sau aplicarea

sezonieră de pesticide, riscuri înalte ca lucrul asupra comutatoarelor electrice sau

pătrunderea în spaţii închise;

- complexitate tehnică.

În anumite cazuri, o singură evaluare acoperă toate riscurile existente pe un loc de muncă sau

într-o activitate care poate fi similară. În altele, este de preferat să se adopte abordări diferite după

felul locului de muncă.

Astfel, într-un mare atelier, în care se fabrică o gamă largă de produse, este recomandabil să se

facă evaluarea prin analiza separată a următoarelor elemente:

- maşinile şi riscurile mecanice, inclusiv cele rezultând din tehnologiile comandate

prin ordinatoare;

- materialele utilizate pe maşini (de exemplu, aliaje speciale, lichide de răcire);

- factori ambianţi (temperatură, aerisire, umiditate, zgomot, iluminat);


177

- căi de acces;

- utilizarea materialelor auxiliare;

- tratamente speciale;

- securitatea electrica;

- alte activităţi, ca întreţinerea, curăţirea;

- factori psihologici sociali, fizici, care contribuie la stres la locul de muncă.

Alte activităţi care interesează atelierul pot fi evaluate separat, considerând sarcinile în raport

cu locurile luate în ansamblul lor (de exemplu, spălarea geamurilor sau aparatelor de iluminat,

selectarea noilor maşini, formarea noilor lucrători).

De asemenea, chiar dacă aceste activităţi sunt evaluate separat, va rămâne necesară examinarea

eventualităţii interacţiunilor susceptibile de a afecta evaluarea riscurilor.

Cea mai mare parte a evaluării din acest exemplu este, fără îndoială, bazată pe observarea

activităţii profesionale. Dar anumite aspecte, ca utilizarea tehnologiilor comandate prin calculator şi

tehnicile de spălare şi de întreţinere specifice, trebuie să apeleze la abordări mai profunde, bazate pe

proceduri stabilite şi puse în aplicare.

În practică, este adesea utilă conceperea evaluării riscurilor ca un proces progresiv, în etape

succesive, de la general pană la momentele când riscurile au fost detectate.

Aceste diferite etape pot fi descrise astfel:

- evaluarea globală, care constă în a face distincţie între riscuri: pe de o parte, riscurile

cunoscute pentru care măsurile de securitate sunt bine cunoscute şi sunt deja aplicate şi,

pe de altă parte, riscurile care cer o analiză mai detaliată;

- evaluarea riscurilor care cer o analiză mai atentă. Această etapă poate urma altor etape,

dacă sunt aplicate tehnici de evaluare pentru riscuri complexe.

Oricare ar fi abordarea adoptată, este importantă consultarea şi chiar implicarea angajaţilor de

la locul de muncă evaluat pentru a fi siguri că au fost luate în considerare toate pericolele:

- nu numai pe baza principiilor cunoaşterii pericolelor (de exemplu, proprietăţii

substanţelor chimice ale pieselor periculoase ale maşinilor);

- dar, şi pe baza cunoaşterii condiţiilor de muncă şi a consecinţelor nefaste care ar putea fi

prevăzute. Astfel, dacă într-un grup de lucrători unul singur prezintă simptomele unei

boli, care ar putea fi presupusă ca fiind datorată unui factor de la locul de muncă, atunci

se impune efectuarea unei anchete pentru identificarea pericolului şi evaluarea

riscurilor.

Când este necesară evaluarea riscurilor, mijlocul cel mai rapid şi cel mai sigur de a cunoaşte

situaţia într-un mod precis este, adesea, interogarea lucrătorilor din activitatea evaluată. Ei ştiu şi care

sunt etapele procesului pe care îl execută, dacă există mijloace de a evita o sarcină dificilă şi ce

precauţii iau. Iată de ce, patronii trebuie să se asigure ca persoanele însărcinate cu evaluarea riscurilor,

fie ca sunt din interiorul întreprinderii fie un consultant extern, consultă lucrătorii sau subcontractanţii

care realizează efectiv munca.

Lucrătorii pot să atragă atenţia ei înşişi asupra anumitor pericole care, prin natura lor, sunt

dificil de identificat. Pot fi probleme rezultate din organizarea muncii, din metodele de muncă sau din

locul de muncă. De multe ori, lucrătorii apreciază ca modul de lucru este dificil, prea rapid, creând

tensiuni, sau trebuie să facă muncă intr-o poziţie dificilă, care poate duce la dureri persistente sau chiar

leziuni, ca urmare a efortului prelungit.

Evaluarea globală trebuie să:

stabilească, pe cât posibil, riscurile care pot fi eliminate. Uneori, acest obiectiv este

nerealizabil, dar totdeauna trebuie avut în vedere;

analizeze riscurile care nu necesită nici o acţiune nouă (de exemplu, scările,

instrumentele bine concepute şi supuse unei uzuri normale). În acelaşi timp, este

necesar să se acorde atenţie eventualelor uzuri anormale (de exemplu, dacă trebuie să


178

fie urcate sau coborâte sarcini grele pe scară, atunci trebuie facută o evaluare mai

detaliată a riscurilor);

identifice riscurile bine cunoscute şi pentru care măsurile de securitate sunt uşor de

stabilit şi de luat;

indice situaţiile pentru care se impune o evaluare mai completă şi mai specializată şi

tehnici mai perfecţionate.

Dacă evaluarea globală nu este suficientă, trebuie completată cu următoarele etape:

1. identificarea pericolelor în toate aspectele muncii;

2. identificarea tuturor persoanelor susceptibile de a fi expuse pericolului;

3. estimarea riscurilor ţinând cont de fiabilitatea şi de adecvarea măsurilor de prevenire existente;

4. luarea deciziei pentru noile măsuri care se impun în vederea eliminării sau reducerii riscurilor,

făcând referire la ceea ce este considerat buna practică; stabilirea priorităţilor asupra măsurilor

de luat.

8.5. Acţiunile consecutive evaluării riscurilor profesionale

Concluziile evaluării riscurilor profesionale trebuie să stabilească:

a - dacă riscurile sunt rezonabil gestionate;

b – în caz negativ, care sunt opţiunile de reducere a riscurilor;

c – priorităţile;

d – dacă pot fi luate măsuri pentru ameliorarea nivelului de protecţie a sănătăţii şi

securităţii lucrătorilor;

c – ce alte persoane sunt susceptibile de a fi afectate.

a. Gestionarea adecvată a riscurilor.

Pentru a fi siguri că riscurile sunt gestionate adecvat, se au în vedere prescripţiile legale,

normele şi recomandările publicate, principiile generale de prevenire. Este posibil ca nici o normă sau

recomandare să nu poată servi ca reper pentru evaluare.

În acest scop, evaluarea trebuie fondată pe aplicarea principiilor fundamentale ale reducerii

riscurilor pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor şi îmbunătăţirea protecţiei acestora.

b. Opţiuni pentru reducerea riscurilor

- Prima opţiune este totdeauna eliminarea riscurilor; astfel, geamurile unei clădiri foarte mari

pot fi concepute aşa încât ele să poată fi spălate din interior, în loc de a impune accesul

dificil prin exterior. Nu totdeauna opţiunea de eliminare a riscului este posibilă în practică.

Pericolul şi riscul care rezultă pot face parte integrantă din procesul de muncă sau din

activitate.

- Uneori, maşina sau materialul sau o altă caracteristică ce este cauza pericolului pot fi

înlocuite (de exemplu, solvenţii de degresare pe bază de clor pot fi înlocuiţi printr-o metodă

netoxică precum ultrasunetele sau un produs mai puţin toxic). În acelaşi timp când se face o

substituţie, trebuie mai întâi să se evalueze incidenţa. Decizia de substituire se va lua după

analiza efectelor acesteia.

- Când alte opţiuni sunt identificate ca: diferite sisteme de protecţie pentru maşini sau

îmbrăcăminte de protecţie pentru lucrători în exterior, se analizează efectele acestora şi apoi

se decide asupra măsurii care se va lua. Lucrătorii trebuie încurajaţi să participe la acest

proces, în scopul de a utiliza şi experienţa lor, cu asigurarea succesului măsurilor luate. Ei

pot, de exemplu, să indice cazurile când un dispozitiv de protecţie este dificil de utilizat în

practică şi cum poate fi ameliorată concepţia lui sau de ce un ventilator fix nu este bun

pentru a capta fumul produs în timpul anumitor activităţi. De asemenea, este foarte

important ca lucrătorii să participe la selectarea şi utilizarea echipamentului individual de

protecţie. Angajatorul trebuie să fie sigur ca E.I.P. utilizat este adaptat condiţiilor de lucru,

ca posedă caracteristicile necesare pentru a oferi protecţia pentru care a fost acordat şi că

lucrătorul a primit instruirea corespunzătoare pentru purtarea şi întreţinerea lui (de


179

exemplu, ochelarii de protecţie trebuie să fie suficient de rezistenţi la impactul cu

particulele proiectate sau filtrul unui EIP respirator trebuie să fie adaptat pulberilor sau

fumului la care lucrătorul este expus). Pe partea lor, lucrătorii trebuie să fie de acord asupra

taliei EIP, să nu-i jeneze la purtare, să nu devină dificil de purtat după un anumit timp.

c. Priorităţi

Necesitatea examinării cu grijă a priorităţilor de acţiune este legată de gravitatea riscului, de

consecinţele probabile ale unui incident, de numărul previzibil de victime, dar şi de alte aspecte

ale gestiunii riscurilor.

d. Ameliorarea protecţiei lucrătorilor

Chiar dacă gestiunea riscurilor este conformă cu reglementările în vigoare, este încă posibilă

îmbunătăţirea condiţiilor de muncă. De exemplu, expunerea la zgomot este mult inferioară

valorii limită stabilită prin norme, dar ea poate fi încă redusă prin măsuri tehnice cunoscute.

e. Alţi lucrători

Uneori concluziile unor evaluări privesc şi lucrătorii întreprinderilor exterioare care suportă,

uneori, efectele activităţilor din locul de muncă, atunci când sunt prezenţi pentru realizarea

muncii lor. Angajatorul trebuie să se asigure că angajatorul întreprinderii exterioare şi

personalul sau sunt informaţi asupra riscurilor specifice şi a măsurilor de protecţie de luat

precum şi asupra EIP ce trebuie utilizat

8.6. Organizarea evaluării riscurilor

8.6.1. Responsabilităţile angajatorului

Angajatorul trebuie să pregătească cu grijă acţiunile pe care le are în responsabilitatea sa

privind evaluarea riscurilor şi garantarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor.

În acest scop, este recomandabil să stabilească şi să pună în aplicare un plan de acţiune pentru

eliminarea sau gestionarea riscurilor şi să supravegheze realizarea acestuia.

8.6.2. Planul de acţiune trebuie să cuprindă următoarele elemente:

- angajarea, organizarea şi coordonarea evaluării;

- numirea persoanelor competente pentru a proceda la evaluări;

- consultarea reprezentanţilor lucrătorilor asupra modalităţilor de numire a celor care vor fi

însărcinaţi cu evaluarea;

- furnizarea informaţiilor, a formării, resurselor şi ajutorului necesar personalului însărcinat cu

evaluarea;

- organizarea coordonării adecvate între evaluatori;

- asocierea conducerii şi încurajarea participării lucrătorilor;

- stabilirea măsurilor de luat pentru controlul şi revizia evaluării riscurilor;

- supravegherea ca măsurile de prevenire şi protecţie să ţină cont de rezultatele evaluării;

- urmărirea aplicării măsurilor de prevenire pentru ca ele să-şi păstreze eficacitatea;

- informarea lucrătorilor şi/sau a reprezentanţilor lor asupra concluziilor evaluării şi a măsurilor

luate.

8.7. Selectarea persoanelor însărcinate cu evaluarea

În toate situaţiile, alegerea definitivă a unor persoane însărcinate cu evaluarea prezintă un risc.

Aceste persoane pot fi:

- angajatorii;

- membrii personalului desemnaţi de angajatori;

- servicii externe.


180

8.7.1. Competenţele persoanelor însărcinate cu evaluarea riscurilor Oricare ar fi persoanele însărcinate cu evaluarea riscurilor profesionale, important este ca

acestea să fie competente pentru această sarcină.

Se poate ca o persoană desemnată pentru a proceda la evaluarea riscurilor să nu fie competentă

pentru toate sarcinile pe care evaluarea le implică (de exemplu, un electrician calificat nu poate avea

formaţia şi cunoştinţele cerute pentru evaluarea riscurilor legate de procesele chimice complexe). Este

esenţial ca cei care sunt însărcinaţi cu evaluarea şi angajatorul să admită limitele cunoştinţelor pentru

ca să recurgă la alţi experţi sau specialişti recunoscuţi.

În practică, este adesea necesară recurgerea la echipe pluridisciplinare pentru evaluarea

riscurilor.

Persoanele însărcinate cu evaluarea pot justifica competenţa lor demonstrând că posedă

următoarele aptitudini:

a. înţeleg abordarea generală a evaluării riscurilor;

b. au capacitatea de a aplica la locul de muncă de evaluat sarcina cerută, care implică:

identificarea problemelor de sănătate şi securitate;

evaluarea acţiunilor necesare şi a priorităţilor;

propunerea opţiunilor disponibile pentru eliminarea sau reducerea riscurilor,

prezentând avantajele respective;

promovarea progresului şi practicilor în materie de igienă şi securitate;

c. recunoaşterea situaţiilor în care ele nu sunt apte de a evalua convenabil riscurile fără

asistenţa şi admiterea necesităţii de a face apel la alte persoane.

Când sunt necesare tehnici de evaluare cantitativă a riscurilor, persoanele însărcinate cu

evaluarea trebuie să cunoască aplicarea tehnicilor complexe de analiză logică, de simulare şi

autentificare (în special pentru incidentele cu frecvenţă rară şi consecinţe grave).

8.7.2. Relaţia dintre evaluatori şi serviciile de prevenire

Produsul muncii evaluatorilor este identificarea riscurilor, care cere măsuri de eliminare sau

diminuare, şi mijloacele şi priorităţile de prevenire. Uneori, prevenirea riscurilor profesionale este

considerată ca o funcţie distinctă. De exemplu, munca unor agenţi sau ingineri de securitate a căror

sarcină include Inspecţia şi auditul locurilor de muncă.

Dispoziţiile luate pentru angrenarea evaluării riscurilor, precum şi sarcinile prevenirii,

controlul, supravegherea şi urmărirea, aparţin numai angajatorului. În întreprinderi mici această muncă

este încredinţată unei singure persoane. În întreprinderile mari şi mai complexe, diverse sarcini pot fi

împărţite mai multor persoane asociindu-se competenţele şi cunoştinţele lor.

8.8. Necesităţi de informare

1. Persoanele însărcinate cu evaluarea riscurilor profesionale (evaluatori) trebuie să dispună

de cunoştinţe şi informaţii asupra:

pericolelor şi riscurilor a căror existenţă şi mod de apariţie sunt deja cunoscute;

materialelor, produselor şi tehnologiilor utilizate;

procedurilor şi organizării muncii, precum şi interacţiunii dintre lucrători şi materialele

utilizate;

naturii, probabilităţii, frecvenţei şi duratei expunerii la pericole. În anumite cazuri, acest

lucru poate necesita aplicarea de tehnici de măsurare moderne ;

raportului între expunere la un pericol şi efectul său;

normelor şi prescripţiilor legale aplicabile riscurilor profesionale;

ceea ce este considerat bună practică în domeniul unde nu există norme legale specifice.

2. Când lucrătorii mai multor angajaţi lucrează pe acelaşi loc de muncă, evaluatorii trebuie,

eventual, să împartă informaţiile lor privind riscurile şi măsurile de igienă şi de securitate


181

aplicate pentru a trata aceste riscuri. Angajatorul are răspunderea de a facilita aceasta

sarcină.

8.9. Surse de informare

Informaţiile pot fi din următoarele surse:

- analiza activităţii profesionale pentru a prevedea eventuale incidente (mai ales în cazul

evaluării cantitative a riscurilor);

- consultarea şi/sau participarea lucrătorilor şi/sau a reprezentanţilor lor;

- fişele de date sau manualele fabricanţilor şi furnizorilor;

- depozitele de cunoştinţe şi de experienţă în raport cu activitatea lor, de exemplu, asociaţiile

profesionale sau specialiştii în sănătate şi securitate;

- periodicele şi bazele de date în materie de securitate şi de sănătate;

- informaţii date de servicii şi organisme naţionale competente în domeniul securităţii şi igienei

în muncă;

- date asupra accidentelor şi incidentelor (registrele evenimentelor periculoase), studii

epidemiologice;

- instrucţiuni, manuale şi moduri de operare scrise ale locului de muncă;

- date de supraveghere şi descrierea măsurilor;

- date depersonalizate furnizate de serviciile medicale;

- literatura ştiinţifică şi tehnică;

- norme definite de organismele de normalizare europene sau naţionale;

- exigenţe minimale în materie de securitate şi sănătate la locurile de muncă aşa cum sunt

definite în anexele 1 şi II ale Directivei nr. 89/654/CEE, privind condiţiile minimale de sănătate

şi securitate la locul de muncă;

8.10. Înregistrarea rezultatelor evaluării

Concluziile evaluării riscurilor profesionale se consemnează într-un dosar care constituie un

instrument util, deoarece demonstrează că toate riscurile sunt evaluate după criterii recomandate şi ca

punctele neînscrise sunt considerate nesemnificative. Totuşi, această apreciere a riscurilor trebuie să

fie justificată.

Dosarul trebuie să arate:

- că planul de evaluare a riscurilor profesionale a fost pus în aplicare şi efectiv realizat;

- cum a fost planul realizat;

- riscurile specifice sau neobişnuite;

- grupurile de lucrători expuşi (electricieni, conducători de gatere);

- alte riscuri serioase;

- după caz, deciziile luate în cursul evaluării riscurilor, precum şi informările pe baza cărora s-a

făcut evaluarea atunci când nu s-a putut referi la norme sau recomandări publicate;

- normele publicate sau orice alte indicaţii aplicate (exemplu norme de protecţie pentru maşini);

- măsuri recomandate pentru reducerea în plus a riscurilor sau îmbunătăţirea protecţiei;

- modalităţi de control al evaluării.

Dosarele de evaluare trebuie ţinute cu concursul lucrătorilor sau al reprezentanţilor lor şi

trebuie puse la dispoziţia acestora pentru informare. Lucrătorii trebuie informaţi despre rezultatul

fiecărei evaluări care priveşte locul de muncă şi măsurile care se iau în urma evaluării.

Dosarele de evaluare a riscurilor trebuie să fie puse, de asemenea, la dispoziţie:

- lucrătorilor desemnaţi de angajatori pentru funcţii speciale privind securitatea şi sănătatea

lucrătorilor;

- reprezentanţilor lucrătorilor având responsabilităţi specifice privind securitatea şi sănătatea.

8.11. Urmărirea eficienţei măsurilor


182

În urma evaluării riscurilor se vor dispune măsuri care să permită programarea, organizarea,

urmărirea şi controlul măsurilor de protecţie şi de prevenire, cu scopul de a garanta că ele vor fi

eficiente şi că riscurile vor fi gestionate.

Informaţiile rezultate din supraveghere vor servi ca elemente de referinţă în control şi la

revizuirea evaluării riscurilor.

8.12. Control şi revizie

Evaluarea riscurilor nu este un exerciţiu unic. Ea trebuie controlată şi revizuită în caz de nevoi,

din mai multe motive, dintre care:

evaluarea poate antrena schimbări în procesul de muncă, precum înlocuirea unui agent

chimic cu altul mai puţin inflamabil sau utilizarea unor unelte diferite. Punerea în aplicare a

modificărilor trebuie analizată înainte, deoarece schimbările determină condiţii noi al căror

impact trebuie prevăzut;

măsurile de prevenire luate pentru reducerea riscurilor pot afecta procesul de producţie (de

exemplu, introducerea unui sistem de autorizare a muncii pentru lucrul cu foc nu cere

suprimarea materialelor inflamabile; modificarea căilor de acces pentru îmbunătăţirea

securităţii transportului poate avea drept consecinţă stocarea de materiale);

evaluarea:

- poate să nu fie valabilă, deoarece datele sau informaţiile de bază sunt perimate;

- poate fi îmbunătăţită;

- trebuie adusă la zi şi revizuită.

măsurile de prevenire şi de protecţie actuale, în vigoare, sunt insuficiente şi nu mai sunt

adecvate (de exemplu, sunt noi informaţii disponibile în privinţa anumitor măsuri de

securitate);

în urma concluziilor unei anchete referitoare la un accident sau la un incident, ancheta

referitoare la accident având cauze de vătămări corporale poate releva necesitatea unei

schimbări vizând prevenirea unor accidente similare. Ancheta asupra incidentelor poate da

importante informaţii asupra riscurilor şi poate contribui la definirea măsurilor necesare

pentru a le reduce.

Incidentele sunt evenimente care dau informaţii foarte preţioase asupra situaţiei riscurilor.

Lucrătorii ar putea furniza informaţii asupra incidentelor. Este de dorit să se culeagă informaţii privind

incidentele pentru a se preveni accidentele. În acest scop, angajatorii trebuie să-i încurajeze pe

lucrători să semnaleze incidentele. Reprezentanţii lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în

muncă au un rol important în anchetele privind cauzele şi identificarea măsurilor.

În cea mai mare parte a cazurilor, este prudent să se controleze evaluarea riscurilor la intervale

regulate, în funcţie de natura riscurilor şi de amplasarea schimbărilor intervenite în activitate.

Prescripţiile directivelor, referitoare la controlul periodic al evaluării, trebuie aplicate în toate cazurile.

8.13. Instrument european pentru evaluarea riscurilor

Nu există o metodă „universală”, unică, pentru evaluarea riscurilor profesionale, care să fie

recunoscută ca atare sau care să fie utilizată la nivel internaţional ori naţional, ci o multitudine de

metode dezvoltate de institute de cercetare, de specialişti în domeniu, de organizaţii sau organisme cu

preocupări în acest domeniu.

Agenţia Europeana pentru Securitate şi Sănătate în Munca de la Bilbao a elaborat şi a pus la

dispoziţia tuturor pe site un instrument pentru evaluarea riscurilor prin parcurgerea a 5 etape, după

cum urmează:

Etapa 1 – colectarea informaţiilor

Etapa 2 – identificarea pericolelor


183

Etapa 3 – evaluarea riscurilor generate de pericole (estimarea probabilităţii şi gravităţii

consecinţelor şi decizia încadrării riscului ca fiind admisibil)

Etapa 4 – planificarea acţiunilor de eliminare sau reducere a riscurilor. Analiza evaluării.

Etapa 5 – elaborarea documentaţiei de evaluare a riscurilor

Etapa 1 – Colectarea informaţiilor

Pentru evaluarea riscurilor profesionale la locul de muncă trebuie să cunoaşteţi următoarele:

unde este amplasat locul de muncă şi/sau se desfăşoară activităţile;

cine lucrează acolo: acordaţi o atenţie specială persoanelor care pot fi mai grav afectate de pericol

cum sunt femeile însărcinate, lucrătorii tineri sau lucrătorii cu dizabilităţi. Aveţi în vedere, de

asemenea, lucrătorii cu timp de muncă parţial, subcontractorii, vizitatori, precum şi lucrătorii care

lucrează pe teren (cum sunt şoferii, persoanele care vizitează casele clienţilor sau ale

cumpărătorilor etc.).

ce fel de echipamente tehnice, materiale, şi procedee sunt utilizate;

ce sarcini de muncă sunt realizate (de ex., în ce mod şi pe ce perioadă sunt acestea executate);

ce pericole au fost deja identificate şi care sunt sursele acestora;

care sunt consecinţele posibile ale pericolelor existente;

ce măsuri de protecţie sunt aplicate;

ce accidente, boli profesionale şi alte tipuri de îmbolnăviri au fost raportate;

care sunt prevederile legale şi alte reglementări în legătură cu locul de muncă.

Informaţiile necesare se pot culege folosind următoarele surse:

date tehnice despre echipamentele, materialele sau substanţele utilizate la locul de muncă;

proceduri tehnice şi instrucţiuni de lucru;

rezultatele măsurătorilor factorilor nocivi sau periculoşi şi de solicitare la locul de muncă;

înregistrări ale accidentelor de muncă şi ale bolilor profesionale;

specificaţii ale proprietăţilor substanţelor chimice;

prevederi legale şi standarde ;

literatura ştiinţifică şi tehnică.

Informaţiile pot fi obţinute, de asemenea, prin examinarea mediului de muncă, a sarcinilor

efectuate la locul de muncă sau în afara locului de muncă, prin discuţii cu angajaţii ori prin examinarea

factorilor externi care pot avea impact asupra locului de muncă (sarcini efectuate de terţi, condiţiile

climaterice etc.).

Etapa 2 – Identificarea pericolelor

Pentru identificarea pericolelor la locul de muncă utilizaţi Lista de control generală

prezentată la finalul capitolului, iar dacă nu sunteţi siguri că există vreun pericol: folosiţi Lista de

control pe sectoare şi activităţi specifice – indicată în coloana 5 a Listei de control generală.

Dacă în coloana 5 a Listei de control generală nu este indicată nici o listă de control specifică pe tipuri

de pericole, puteţi căuta informaţii suplimentare în paginile web ale Agenţiei Europene pentru

Securitate şi Sănătate în Muncă (http://hwi.osha.europa.eu) sau ale autorităţilor naţionale.

Au fost elaborate liste de control specifice pentru următoarele sectoare:

activitate de birou

construcţii

reparaţii vehicule

prelucrarea alimentelor

prelucrarea lemnului

agricultura

minerit de suprafaţă la scară mică

Pentru aceste activităţi se vor utiliza listele de control specifice pe sectoare din Partea a IV-a a

„Instrumentului pentru evaluarea riscurilor”.


184

Pe site-ul http://imm.protectiamuncii.ro există o serie de Liste de verificare în limba română

– instrumente utile pentru identificarea riscurilor profesionale.

Listele de control elaborate la nivel european conţin o serie de întrebări la care trebuie să se

răspundă cu „da” sau „nu”. Toate întrebările la care se răspunde afirmativ reprezintă o problemă a

mediului de lucru care trebuie să facă parte din planul de acţiune pe care întreprinderea îl elaborează

pe baza listei de control.

Dintre listele de verificare elaborate la nivel european se menţionează cele pentru următoarele

domenii: bucătării, clinici de psihoterapie şi chiropracticieni, magazine, supermarketuri şi magazine

universale, industria construcţiilor de maşini, industria fontei şi oţelului şi industria obiectelor din

metal şi fabricarea automobilelor, curăţarea coşurilor, dentişti, tehnicieni stomatologi şi asistenţi

medicali, discoteci şi cluburi de noapte, industria echipamentelor electrice şi electronice, industria

lemnului şi a mobilei, industria textilă, de îmbrăcăminte şi de pielărie, laboratoare stomatologice,

industria materialelor plastice, piatră, argilă şi sticlă, industria poligrafică, radio, televiziune, teatru şi

săli de concerte, saloane de coafură, şcoli de şoferi, transport de mărfuri – generalităţi, transport de

pasageri – taxi, transport de pasageri – trenuri şi autobuze. Acestea sunt traduse şi pot fi accesate pe

site-ul www.protectiamuncii.ro

Etapa 3 – Evaluarea riscurilor generate de pericole (estimarea probabilităţii şi gravităţii

consecinţelor şi decizia încadrării riscului ca fiind admisibil)

A. Pentru fiecare pericol identificat:

Decideţi dacă riscul este mic, mediu sau mare, ţinând cont de probabilitatea şi gravitatea vătămării

care poate fi cauzată de pericol.

Folosiţi tabelul de mai jos pentru luarea deciziei.

Gravitatea consecinţelor

Probabilitatea Vătămare

moderată

Vătămare medie Vătămare gravă

Puţin probabil Mic (1) Mic (1) Mediu (2)

Probabil Mic (1) Mediu (2) Mare (3)

Foarte

probabil

Mediu (2) Mare (3) Mare (3)

Puţin probabil: nu trebuie să se materializeze pe durata întregii activităţii profesionale a

lucrătorului.

Probabil: se poate materializa numai de câteva ori pe durata activităţii profesionale a unui lucrător.

Foarte probabil: se poate materializa în mod repetat pe durata activităţii profesionale a unui

lucrător

Vătămare moderată: accidente şi îmbolnăviri care nu cauzează suferinţe pe termen lung (cum ar fi

mici tăieturi, iritaţii ale ochiului, dureri de cap etc.).

Vătămare medie: accidente şi îmbolnăviri care cauzează suferinţe moderate, dar prelungite sau

care se repetă periodic (cum ar fi răniri, fracturi simple, arsuri de gradul doi pe o suprafaţă limitată

a corpului, alergii ale pielii etc.).

Vătămare gravă: accidente şi îmbolnăviri care cauzează suferinţe grave şi permanente şi/sau

decesul (de ex., amputări, fracturi complexe care produc invaliditate, cancer, arsuri de gradul doi

sau trei pe o suprafaţă mare a corpului etc.).

B. Decideţi dacă riscul generat de un pericol este acceptabil sau inacceptabil.

În general:

riscul mare este inacceptabil,


185

riscul mic şi riscul mediu sunt acceptabile.

Dacă nu sunt respectate prevederile legale, riscul nu este acceptabil!

Etapa 4 – Planificarea acţiunilor de eliminare sau reducere a riscurilor. Analiza evaluării

Dacă riscul este mare şi evaluat ca fiind inacceptabil, acţiunile de reducere a acestuia trebuie luate

imediat.

Dacă riscul este mediu şi evaluat ca fiind acceptabil, se recomandă planificarea de acţiuni pentru

reducerea nivelului acestuia.

Dacă riscul este mic şi evaluat ca fiind acceptabil este necesar să se asigure că acesta va rămâne la

acelaşi nivel.

Măsurile de prevenire şi de protecţie trebuie implementate în următoarea ordine de prioritate:

eliminarea pericolului/riscului,

reducerea la minim a pericolului/riscului, prin măsuri organizatorice,

reducerea la minim a pericolului/riscului, prin măsuri de protecţie colectivă,

reducerea riscului, prin utilizarea echipamentului individual de protecţie corespunzător.

Exemple ale listelor de control specifice pe tipuri de pericole împreună cu măsurile care pot fi

utilizate în scopul reducerii riscurilor sunt prezentate în partea a III-a sau a IV-a a „Instrumentului

pentru evaluarea riscurilor”.

Etapa 5 – Elaborarea documentaţiei de analiză a riscurilor

Documentaţia de evaluare a riscurilor se întocmeşte pentru fiecare loc de muncă utilizând Fişa

de evaluare a riscurilor, prezentată la finalul capitolului.

Înregistraţi informaţiile de bază: numele şi adresa întreprinderii, denumirea locului de muncă

pentru care s-a realizat evaluarea, numele persoanei(lor) care lucrează la locul de muncă, data

evaluării şi numele persoanei(lor) care realizează evaluarea.

Înregistraţi pericolele identificate (pentru care aţi bifat „DA“ în cadrul Listei de control generale)

în coloana 2 a Fişei de evaluare a riscurilor.

Pentru fiecare pericol identificat:

- înregistraţi măsurile de prevenire/de protecţie utilizate pentru reducerea riscurilor generate de

pericol, în coloana 3;

- înregistraţi rezultatele evaluării riscurilor (de ex., mare/ inacceptabil) în coloana 4;

- înregistraţi acţiunile planificate pentru reducerea riscurilor în coloana 5.


186


187

CAPITOLUL 9

LUCRUL IN ATMOSFERE

POTENŢIAL EXPLOZIVE


188

9.1. Noţiuni de bază

Conceptul de “protecţie antiexplozivă” implică utilizarea unui vocabular de specialitate care

cuprinde noţiuni de bază în domeniul protecţiei la explozie. Acest vocabular cu termeni de specialitate

este constituit în baza prevederilor reglementărilor şi a standardelor româneşti armonizate cu cele

internaţionale (CEI), respectiv, europene (EN).

Pentru utilizarea unui limbaj unitar şi înţelegerea problematicii domeniului protecţiei la explozie, s-au

selectat din literatura de specialitate principalii termeni şi expresii şi s-au explicitat în acest capitol.

Fără a avea pretenţia de a epuiza explicitarea noţiunilor în domeniu, se prezintă în continuare

elementele de bază ale vocabularului privind protecţia antiexplozivă, pe care le considerăm esenţiale

în procesul de însuşire a unor cunoştinţe de specialitate de către cei interesaţi.

In directiva 94/9/CE privind echipamentele şi sistemele de protecţie destinate utilizării în

atmosfere potenţial explozive sunt definite echipamentele şi sistemele protectoare, precum şi

componente ale acestora.

Echipament înseamnă maşini, aparate, dispozitive fixe sau mobile, componente şi instrumente

de control şi sisteme de detecţie sau prevenire care, separat sau împreună, sunt destinate generării,

transferului, stocării, măsurării, controlului şi conversiei energiei pentru prelucrarea materialului şi

care pot declanşa o explozie prin propriile surse potenţiale de aprindere.

Exemple de echipamente sunt: instalaţii (reţele) electrice, aparatură electrică (maşini, aparate,

aparataj) etc.

Sistemele de protecţie reprezintă dispozitive a căror funcţie este de a stopa imediat exploziile

incipiente şi/sau a limita extinderea flăcărilor şi a presiunilor rezultate din explozie. Sistemele de

protecţie pot fi integrate în echipamentul electric sau pot fi introduse pe piaţă separat, ca sisteme

autonome.

Acestea au rol de descărcare a presiunii, de suprimare a presiunii, de suprimare a exploziei sau

de decuplare la explozie şi pot fi: supape de securitate (de siguranţă), membrane şi discuri de

securitate, baraje de oprire sau limitare a exploziilor incipiente etc.

Orice piesă esenţială pentru funcţionarea în condiţii de siguranţă a echipamentelor şi sistemelor

de protecţie, dar care nu are o funcţie autonomă, este cuprinsă în denumirea generală de componentă.

Componentele pot fi: părţi ale echipamentelor şi sistemelor de protecţie, neautonome, dispozitive de

traversare etc.

Dispozitivele de siguranţă (de securitate), dispozitivele de control şi dispozitivele de

reglare destinate folosirii în afara atmosferelor potenţial explozive sunt necesare pentru funcţionarea

în securitate a echipamentelor şi sistemelor de protecţie. Dintre acestea, menţionăm releele,

termostatele, presostatele etc.

Potrivit standardului SR CEI 60050(426):1997 : Vocabular electrotehnic internaţional, sunt

definite următoarele noţiuni :

atmosferă explozivă : amestec cu aerul, în condiţii atmosferice, a substanţelor inflamabile sub

formă de gaz, vapori, ceaţă, praf sau fibre, în care, după aprindere, arderea se propagă în

ansamblul amestecului neconsumat;

atmosferă explozivă gazoasă : amestec cu aerul, în condiţii atmosferice, a unui material

inflamabil sub formă de gaz sau de vapori, în care, după aprindere, arderea se propagă în



189

atmosferă explozivă cu praf: amestec cu aerul, în condiţii atmosferice, a substanţelor

inflamabile sub formă de praf sau fibre, în care, după aprindere, arderea se propagă în


explozie (a unei atmosfere explozive): creştere bruscă a presiunii şi temperaturii, datorată

oxidării sau altei reacţii exoterme;

aparatura electrică pentru atmosfere explozive (aparatură electrică protejată la explozie,

echipamente electrice pentru locuri periculoase) : aparatură electrică executată în aşa fel încât

să nu producă, în condiţiile specificate, aprinderea atmosferei explozive înconjurătoare;

tip de protecţie (al unei aparaturi electrice pentru atmosfere explozive): măsuri specifice

aplicate aparaturii electrice pentru a evita aprinderea unei atmosfere explozive înconjurătoare;

grupă (a unei aparaturi electrice pentru atmosfere explozive) : clasificare a aparaturii electrice

în funcţie de atmosfera explozivă pentru care este prevăzută a fi utilizată;

clasa de temperatură (a unei aparaturi electrice pentru atmosfere explozive) : clasificare a

aparaturii electrice pentru atmosfere explozive, din punct de vedere al temperaturii sale

maxime de suprafaţă;

temperatura maximă de suprafaţă : temperatura cea mai ridicată atinsă în serviciu, în cele

mai defavorabile condiţii de funcţionare în cadrul condiţiilor nominale ale aparaturii electrice,

de orice parte sau orice suprafaţă a aparaturii, care poate produce aprinderea atmosferei

explozive înconjurătoare;

temperatura de aprindere a unei atmosfere explozive gazoase : temperatura cea mai

scăzută a unei suprafeţe încălzite la care, în condiţiile specificate, apare aprinderea unei

substanţe inflamabile sub formă de amestec de gaz sau vapori în aer;

limita inferioară explozivă (LEL) : concentraţia de gaz, vapori sau ceţuri inflamabile, în aer,

până la care nu se formează o atmosferă explozivă gazoasă;

limita superioară explozivă (UEL) : concentraţia de gaz, vapori sau ceţuri inflamabile, în aer,

deasupra căreia nu se formează o atmosferă explozivă gazoasă;

punct de aprindere : temperatura cea mai scăzută a unui lichid la care, în anumite condiţii

standardizate, acesta emite vapori într-o asemenea cantitate încât să fie capabilă să formeze un

amestec inflamabil de vapori/aer;

arie periculoasă (datorată atmosferelor explozive gazoase) : arie în care există sau ar putea să

fie prezentă o atmosferă explozivă gazoasă în asemenea cantităţi, încât să necesite precauţii

speciale pentru construcţia, instalarea şi utilizarea aparaturii electrice.

Îndreptarul departamental de zonare a mediilor cu pericol de explozii şi măsuri de prevenire a

acestora (IDZ-1987) stabileşte că atmosfera explozivă este amestecul cu aer, în condiţii

atmosferice, al substanţelor inflamabile sub formă de gaze, vapori, ceţuri sau prafuri în care, după

ce s-a produs aprinderea, combustia se propagă la întregul amestec nears. Acesta precizează

condiţiile atmosferice normale: presiuni normale ale amestecului cuprinse între 0,8 şi 1,1 bar şi

temperaturi cuprinse între -20°C şi +40°C în care, după aprindere, arderea se propagă de la sursa

de aprindere în întregul volum de amestec, în mod violent (exploziv).

De asemenea, atmosfera explozivă este definită la art. 2 alin. (1) lit. B din H.G. nr. 752/2004

privind stabilirea condiţiilor pentru introducerea pe piaţă a echipamentelor şi sistemelor protectoare

destinate utilizării în atmosfere potenţial explozive, cu modificările ulterioare.

Atmosfera potenţial explozivă este definită în standardul SR EN 50014 :1995 – Aparatură

electrică pentru atmosfere potenţial explozive - Prescripţii generale, ca fiind acea atmosferă ce poate

deveni explozivă (pericolul fiind potenţial).

Standardul SR CEI 60079-10 :1998 – Aparatură electrică pentru atmosfere explozive gazoase –

Clasificarea spaţiilor periculoase, defineşte spaţiul periculos ca fiind cel în care este prezentă sau se

poate anticipa a fi prezentă o atmosferă gazoasă explozivă în asemenea cantităţi, încât să necesite

precauţii speciale pentru construcţia, montarea şi utilizarea aparaturii. După cum se observă, această

definire este similară cu cea pentru aria periculoasă.


190

IDZ-1987 defineşte zona cu pericol de explozie ca fiind spaţiul, locul în care, în condiţii

normale de funcţionare, se pot acumula accidental sau permanent, gaze, vapori de lichide inflamabile

sau praf, în cantităţi suficiente pentru a da naştere unei atmosfere explozive în amestec cu aerul.

Spre deosebire de explozie, care este o reacţie bruscă de oxidare sau de descompunere ce se

petrece cu o creştere de temperatură şi/sau presiune, vom înţelege prin detonaţie şi deflagraţie

combustia unui amestec exploziv ce se propagă cu viteză supersonică (cu undă de şoc), respectiv,

subsonică.

Se va considera că echipamentul are o funcţionare normală atunci când acesta funcţionează

în limitele parametrilor proiectaţi.

Degajarea de gaze, vapori sau lichide inflamabile este caracterizată prin sursă (VEI 426-03-

06, modificat) şi debit – cantitatea ce se degajă în unitatea de timp.

Aparatura electrică se referă la totalitatea elementelor folosite pentru utilizarea energiei

electrice, care cuprind obiecte pentru generarea, transmiterea, distribuirea, acumularea, măsurarea,

reglarea, transformarea şi consumarea energiei electrice, precum şi pentru telecomunicaţii.

Capsularea presupune un ansamblu de pereţi, uşi, capace, intrări de cablu, tije, axe, arbori etc.

ce asigură tipul de protecţie, adică măsuri specifice pentru a evita aprinderea unei atmosfere

explozive şi/sau gradul de protecţie (IP) al aparaturii electrice. Gradul de protecţie al capsulării

reprezintă o clasificare numerică, precedată de simbolul “IP”, care indică protecţia persoanelor

împotriva atingerii/ apropierii de părţi active şi împotriva atingerii cu părţi în mişcare (altele decât

arbori netezi în rotaţie şi piese analoage) şi protecţia aparaturii electrice împotriva pătrunderii

corpurilor solide străine, a apei sau a lichidelor.

Aparatura electrică are componenta Ex, adică un modul, o parte a acesteia, marcată cu

simbolul “U”, care nu este prevăzut a se folosi singură în atmosfere potenţial explozive. Atunci când

este încorporată într-o aparatură electrică sau în sisteme pentru folosire în atmosfere potenţial

explozive, componenta Ex necesită o certificare complementară. Simbolul “X” este folosit drept sufix

la referinţa de certificat pentru a indica existenţa unor condiţii speciale pentru folosire sigură, iar

simbolul “U” indică prezenţa componentelor Ex.

Standardul SR CEI 60079-17:1997 – Aparatură electrică pentru atmosfere explozive gazoase

cuprinde în partea 17, recomandări pentru inspecţia şi întreţinerea instalaţiilor electrice din arii

periculoase (altele decât minele). Acest standard defineşte întreţinerea drept combinaţie a tuturor

acţiunilor întreprinse în scopul menţinerii sau a restabilirii unui obiect în condiţiile în care acesta este

apt să satisfacă cerinţele specificaţiilor aplicabile şi să-şi îndeplinească funcţiunile prevăzute.

Prin inspecţie se examinează minuţios un obiect fie fără demontare, fie cu demontare parţială,

după caz, completată cu măsuri pentru a se determina cu certitudine starea obiectului în cauză.

Inspecţia poate fi :

vizuală: identificarea defectelor fără utilizare de echipament auxiliar sau scule;

riguroasă : în plus faţă de cea vizuală, identifică defectele ce pot fi evidenţiate numai

prin folosirea echipamentelor de acces şi a sculelor. In mod normal, nu necesită deschiderea carcasei

sau scoaterea de sub tensiune a echipamentului;

detaliată: în plus faţă de cea riguroasă, identifică acele defecte ce pot fi evidenţiate

numai prin deschiderea carcasei şi/sau, când este necesar, folosind scule şi echipamente de încercare.

Praful, acele particule solide, mici, din atmosferă ce se depun sub greutatea proprie şi pot

rămâne în suspensie în aer un anumit timp, poate fi conductor atunci când are rezistivitatea electrică

mai mică sau egală cu 103 Ωm sau combustibil atunci când poate arde ori poate fi incandescent şi

poate forma amestecuri explozive cu aerul la temperaturi normale şi presiune atmosferică (SR CEI

61241-3:2000 Aparatură electrică destinată folosirii în prezenţa prafurilor combustibile, Partea 3 :

Clasificarea ariilor în care sunt sau pot fi prezente prafuri combustibile).

Condiţiile atmosferice normale, conform aceluiaşi standard, sunt considerate acelea care

includ variaţii de presiune şi temperatură superioare sau inferioare nivelelor de referinţă de 101,3 KPa


191

(1013 mbar) şi 20°C (293°K), cu condiţia ca variaţiile să aibă un efect neglijabil asupra proprietăţilor

explozive ale prafurilor combustibile.

Amestecurile praf/aer, combinate cu cantităţi semnificative de vapori şi gaze inflamabile, sunt

numite amestecuri hibride. Atunci când concentraţia de vapori sau gaze inflamabile nu depăşeşte

20% din limita inferioară de explozie a vaporilor sau gazelor respective, sistemul poate fi tratat ca un

amestec pur de praf/aer inflamabil, în majoritatea cazurilor. La depăşirea acestui nivel se recomandă

examinări specifice.

Standardul SR CEI 61241-3:2000 defineşte zonele ca fiind ariile clasificate pe baza frecvenţei

şi duratei apariţiei amestecurilor explozive de praf/aer şi/sau a straturilor combustibile care au aceleaşi

consecinţe. Aria clasificată (praf) este cea în care praful combustibil sub formă de nor sau strat este

sau se poate anticipa că poate fi prezent în asemenea cantităţi, încât să necesite măsuri speciale pentru

construcţia şi utilizarea aparaturii electrice, pentru a preveni aprinderea unui amestec exploziv praf/aer

sau a unui strat de praf combustibil. În aria neclasificată praful combustibil nu este prezent în

cantitate suficientă pentru a permite formarea unor amestecuri praf/aer explozive semnificative şi/sau a

unor straturi de praf combustibil. Prin întinderea zonei se înţelege distanţa, în orice direcţie, între

marginea unei surse de degajare şi punctul în care riscul asociat acestei zone se consideră că nu mai

există.

Punctul sau amplasamentul de la care se pot elibera sau ridica prafuri combustibile astfel încât

să se poată forma un amestec praf/aer exploziv se consideră sursă de degajare a prafurilor.

Pentru clasificarea şi zonarea spaţiilor/ariilor cu pericol de explozie se pot utiliza prevederile

următoarelor documente de referinţă:

- SR CEI 60079-10:1998 – Aparatură electrică pentru atmosfere explozive gazoase, Partea 10:

Clasificarea spaţiilor periculoase.

- Indreptar departamental de zonare a mediilor cu pericol de explozii şi măsuri de prevenire a

acestora (IDZ-1987).

- Metodologie de zonare a spaţiilor industriale cu pericol de explozie, INSEMEX

Petroşani,1997.

- STAS 9954/1-74 Instalaţii şi echipamente electrice în zone cu pericol de explozie datorită

gazelor şi lichidelor inflamabile – Prescripţii de proiectare şi montare.

Clasificarea spaţiilor reprezintă o metodă de analiză şi încadrare într-o anumită categorie a

mediului unde pot apare atmosfere explozive gazoase, efectuată în vederea facilitării alegerii şi

montării adecvate a aparaturii de utilizat, în condiţii de siguranţă pentru mediul respectiv, ţinând cont

de grupele de gaz şi de clasele de temperatură.

9.2. Locuri unde pot apărea atmosfere explozive

Un loc în care pot apărea atmosfere explozive în concentraţii atât de mari încât să necesite

măsuri speciale de precauţie pentru a proteja sănătatea şi securitatea lucrătorilor implicaţi este

considerat loc periculos în sensul H.G. nr. 1058/2006.

Un loc în care nu pot apărea atmosfere explozive în concentraţii atât de mari încât să necesite

măsuri speciale de precauţie pentru a proteja sănătatea şi securitatea lucrătorilor implicaţi este

considerat loc lipsit de pericol în sensul H.G. nr. 1058/2006.

Substanţe inflamabile şi/sau combustibile sunt considerate materialele care pot forma

atmosfere explozive, exceptându-se cazul în care o analiză a proprietăţilor lor relevă că în contact cu

aerul nu pot propaga independent explozia.

Asigurarea protecţiei antiexplozive reprezintă o obligaţie a angajatorului şi presupune

identificarea pericolului de formare şi existenţă a atmosferelor periculoase, clasificarea spaţiilor

periculoase, pentru a permite alegerea corespunzătoare a aparaturii protejate la explozie care se

utilizează în asemenea spaţii, stabilirea modului de întreţinere şi inspecţie a instalaţiilor electrice din

spaţii periculoase Ex, precum şi a măsurilor de protecţie şi prevenire a pericolului determinat de

atmosferele potenţial explozive gazoase (ATEx).


192

Pericolul de explozie poate să apară la elaborarea, transportul, stocarea, manipularea sau

tehnologizarea substanţelor (materialelor) combustibile, respectiv oxidabile, dacă acestea se prezintă

sub formă de dispersie fină de gaze, vapori, ceaţă (particule fine de lichid, respectiv, aerosoli) sau

prafuri (particule fine de solid, respectiv aerosoli), atunci când concentraţia în amestec cu aerul este

între anumite limite (limite de explozie), când există o cantitate de amestec periculoasă (amestec

exploziv periculos) şi există surse suficiente de aprindere.

Principalele criterii pentru aprecierea pericolului de explozie se referă la existenţa

concomitentă a unor condiţii necesare care să determine explozii. Aceste condiţii constau în existenţa

unui grad înalt de dispersie a substanţelor (materialelor) combustibile, concentraţia substanţelor

(materialelor) combustibile aflată între limitele de explozie, existenţa unei cantităţi periculoase de

amestec exploziv şi prezenţa unei surse cu energie suficientă de aprindere.

Studiile de specialitate au determinat ca fiind periculoasă o atmosferă compactă explozivă de

minim 10 litri aflată într-o încăpere închisă, indiferent de mărimea acesteia. Pentru încăperi mai mici

de 100 m3 se consideră periculos volumul de atmosferă explozivă compactă (exprimat în litri), egal cu

câtul împărţirii la 10 a volumului total al încăperii exprimat în m3.

La identificarea pericolului de formare şi existenţă a atmosferelor explozive gazoase sau cu

prafuri combustibile trebuie să se ţină cont de prezenţa substanţei inflamabile în aer şi de efectul

acesteia în anumite condiţii (de temperatură, umiditate, presiune, concentraţie etc.).

Se consideră că, în general, gazele inflamabile pot determina explozii indiferent de temperatura

de lucru sau a mediului înconjurător.

Lichidele combustibile cu temperatura de inflamabilitate sub 55°C produc vapori ce pot

constitui amestecuri explozive. Cele cu temperatura de inflamabilitate cuprinsă între 55°C şi 100 °C

produc vapori care pot forma amestecuri explozive atunci când sunt manipulate, prelucrate sau

depozitate în condiţii în care temperatura depăşeste pe cea de inflamabilitate.

Depunerile de praf combustibil constituie întotdeauna un pericol de explozie. O depunere

uniformă cu o grosime de 1 mm pe o suprafaţă plană este suficientă ca, prin antrenare, să formeze un

amestec exploziv.

Dispersia ceţei de aerosoli sau a prafului combustibil este o cauză suficientă pentru crearea

amestecului exploziv, dacă dimensiunile picăturilor, respectiv ale particulelor, sunt de ordinul 1 mm

sau mai mici.

Flăcările ce apar la aprinderea unei atmosfere explozive pot cuprinde un volum de 10 ori mai

mare decât cel al atmosferei explozive înainte de aprindere, iar la propagarea exploziei pe o anumită

direcţie pot apare flame de detonaţie.

9.3. Clasificarea locurilor periculoase

Angajatorului îi revine obligaţia de a clasifica pe zone locurile unde pot apărea atmosfere

explozive – la locurile periculoase -, în funcţie de frecvenţa şi durata permanenţei unei atmosfere

explozive, astfel:

Zona 0

Un loc în care este prezentă permanent sau pe perioade lungi ori frecvent o atmosferă

explozivă formată la contactul substanţelor inflamabile sub formă de gaz, vapori sau ceaţă cu aerul.

Zona 1

Un loc în care este probabil să apară ocazional în operaţii normale o atmosferă explozivă

formată la contactul substanţelor inflamabile sub formă de gaz, vapori sau ceaţă cu aerul.

Zona 2

Un loc în care nu este probabil să apară o atmosferă explozivă formată la contactul substanţelor

inflamabile sub formă de gaz, vapori sau ceaţă cu aerul, dar, dacă apare, persistă doar o scurtă

perioadă.

Zona 20

Un loc în care este prezent permanent sau pe perioade lungi ori frecvent o atmosferă explozivă

formată sub formă de nor sau pulbere combustibilă în aer.


193

Zona 21

Un loc în care este posibil să apară ocazional în operaţii normale o atmosferă explozivă sub

formă de nor de pulbere combustibilă în aer.

Zona 22

Un loc în care nu este probabil să apară o atmosferă explozivă sub formă de nor de pulbere

combustibilă în aer, în operaţii normale, dar, dacă apare, persistă doar o scurtă perioadă.

Straturile, depunerile şi grămezile de pulbere combustibilă trebuie considerate ca orice altă

sursă ce poate genera o atmosferă explozivă.

9.4. Cerinţe minime pentru îmbunătăţirea securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor care pot

fi expuşi unui potenţial risc datorat atmosferelor explozive

Prin H.G. nr. 1058/2006 sunt stabilite cerinţele minime pentru securitatea şi protecţia sănătăţii

lucrătorilor aflaţi în potenţial pericol în atmosfere explozive. Totuşi prevederile acestei reglementări

nu se aplică pentru:

a) zonele utilizate direct pentru şi în timpul tratamentelor medicale ale pacienţilor;

b) utilizarea dispozitivelor de ardere a combustibililor gazoşi în conformitate cu prevederile H.G.

nr. 453/2003 privind stabilirea condiţiilor de introducere pe piaţă a aparatelor consumatoare de

combustibili gazoşi, republicată;

c) producerea, manevrarea, utilizarea, depozitarea şi transportul substanţelor explozive sau cu o

structură chimică instabilă;

d) industriile extractive reglementate prin H.G. nr. 1050/2006 privind cerinţele minime pentru

asigurarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor din industria extractivă de foraj sau prin H.G. nr.

1049/2006 privind cerinţele minime pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor din

industria extractivă de suprafaţă sau subteran;

e) utilizarea mijloacelor de transport terestre, navale şi aeriene cuprinse în dispoziţiile adecvate

ale acordurilor internaţionale şi în legislaţia naţională care transpune directivele care aplică

aceste acorduri. Mijloacele de transport destinate utilizării în atmosferă potenţial explozivă nu

sunt excluse.

Principiile de bază ale prevenirii şi protecţiei împotriva exploziilor sunt:

prevenirea formării atmosferelor explozive; sau

acolo unde natura activităţii nu o permite, evitarea aprinderii atmosferelor explozive; şi

limitarea efectelor dăunătoare ale unei explozii în vederea asigurării sănătăţii şi securităţii

lucrătorilor.

Angajatorii trebuie să respecte aceste principii atunci când decid luarea măsurilor tehnice şi/sau

organizatorice în vederea prevenirii şi a asigurării protecţiei împotriva exploziilor. După caz, aceste

măsuri vor trebui combinate şi/sau suplimentate cu măsuri împotriva propagării exploziilor care vor fi

revizuite periodic precum şi atunci când se produc schimbări semnificative.

De asemenea, angajatorul trebuie să evalueze riscurile specifice din atmosferele explozive,

luând în considerare cel puţin următoarele aspecte:

a) probabilitatea producerii şi persistenţei atmosferelor explozive;

b) probabilitatea prezenţei şi activării surselor de aprindere, inclusiv a descărcărilor

electrostatice şi a declanşării incendiului;

c) utilajele, substanţele folosite, procesele şi posibilele lor interacţiuni;

d) dimensiunile efectelor anticipate.

Riscurile de explozii se evaluează în mod global, luând în considerare locurile care sunt sau pot

fi legate prin deschideri de locurile în care pot apărea atmosfere explozive.

Angajatorul trebuie să ia măsurile necesare astfel încât:

acolo unde se pot forma atmosfere explozive în concentraţii atât de mari încât să pună în

pericol sănătatea şi securitatea lucrătorilor sau a celorlalţi, mediul de lucru să fie de aşa natură

încât procesul muncii să se poată desfăşura în condiţii de siguranţă;


194

să se asigure supravegherea corespunzătoare în timpul prezenţei lucrătorilor la locurile de

muncă unde se pot forma atmosfere explozive în concentraţii atât de mari încât să pună în

pericol sănătatea şi securitatea lucrătorilor, conform evaluării riscurilor cu ajutorul mijloacelor

tehnice adecvate.

De asemenea, angajatorul asigură elaborarea şi actualizarea unui document - document

privind protecţia împotriva exploziilor – prin care se demonstrează că:

au fost determinate şi evaluate riscurile de explozie;

se iau măsuri adecvate pentru îndeplinirea obiectivelor prezentei hotărâri;

care sunt locurile care au fost clasificate pe zone;

care sunt locurile cărora li se aplică cerinţele minime stabilite potrivit H.G. nr. 1058/2006;

locul de muncă şi echipamentul de muncă, inclusiv dispozitivele de avertizare, sunt proiectate,

realizate şi întreţinute conform normelor de protecţia muncii;

s-au luat măsuri pentru utilizarea în condiţii de securitate a echipamentului de lucru, potrivit

H.G. nr. 1146/2006.

Documentul privind protecţia împotriva exploziilor trebuie elaborat anterior începerii activităţii

şi actualizat de angajator când locul de muncă, echipamentul de lucru sau organizarea muncii suferă

schimbări, extinderi ori transformări semnificative.

Angajatorul poate combina evaluări ale riscurilor de explozii existente, documente sau alte

rapoarte echivalente întocmite în conformitate cu alte dispoziţii ale legislaţiei naţionale prin care se

transpun documente oficiale ale Uniunii Europene.

Acolo unde sunt prezenţi la acelaşi loc de muncă lucrători din mai multe întreprinderi, fără a

aduce atingere responsabilităţii individuale a fiecărui angajator conform prevederilor Legii nr.

319/2006, angajatorul responsabil pentru locul de muncă conform legislaţiei trebuie să coordoneze

aplicarea tuturor măsurilor privind sănătatea şi securitatea lucrătorilor şi să declare în documentul

privind protecţia împotriva exploziilor, scopul coordonării, măsurile şi procedurile de implementare

adoptate.

In locurile unde pot apărea atmosfere explozive angajatorul trebuie să asigure

îndeplinirea unui minim de cerinţe.

9.4.1. Cerinţe generale

Echipamentul de muncă necesar în locurile unde pot apărea atmosfere explozive, care a fost dat

în folosinţă în întreprindere sau instituţie pentru prima dată înainte de 6 decembrie 2002, trebuie să

îndeplinească până cel târziu la data de 31 decembrie 2006 cerinţele minime stabilite în partea A din

anexa nr. 2 a H.G. nr.1058/2006. Cele care au fost sau vor fi date în folosinţă pentru prima dată după

data de 6 decembrie 2002, trebuie să îndeplinească cerinţele minime stabilite în părţile A şi B din

anexa nr. 2 a hotărârii.

De asemenea, locurile de muncă ce includ şi locuri unde pot apărea atmosfere explozive şi care

au fost date în folosinţă în întreprindere sau instituţie pentru prima dată după data de 6 decembrie 2002

trebuie să îndeplinească cerinţele minime stabilite în H.G. nr.1058/2006.

Locurile de muncă ce includ şi locuri unde pot apărea atmosfere explozive şi care au fost date

în folosinţă în întreprindere sau instituţie pentru prima dată înainte de data de 6 decembrie 2002 ar fi

trebuit să îndeplinească cerinţele minime stabilite în hotărâre până cel târziu la data de 31 decembrie

2006.

Dacă, după data intrării în vigoare a H.G. nr.1058/2006, se întreprind modificări, extinderi sau

lucrări de restructurare în locurile de muncă ce includ şi locuri unde pot apărea atmosfere explozive,

angajatorul trebuie să ia măsurile necesare astfel încât acestea să îndeplinească cerinţele minime

stabilite de această reglementare.

9.4.2. Cerinţe minime pentru îmbunătăţirea protecţiei sănătăţii şi securităţii lucrătorilor aflaţi în

potenţial pericol în atmosfere explozive

Cerinţele minime stabilite potrivit H.G. nr. 1058/2006 se aplică:


195

- locurilor clasificate ca periculoase conform anexei nr. 1 la hotărâre ori de câte ori este impusă

de caracteristicile locurilor de muncă, ale punctelor de lucru, de echipamentele sau substanţele

folosite ori de pericolul cauzat de activitatea în atmosfere explozive;

- echipamentului utilizat în locuri lipsite de pericol care ajută la folosirea în siguranţă a

echipamentului aflat în locuri periculoase.

Aceste cerinţe vizează următoarele:

A. Măsuri organizatorice

Instruirea lucrătorilor

Angajatorul trebuie să le asigure celor care lucrează în locuri unde pot apărea atmosfere explozive o

instruire corespunzătoare şi suficientă cu privire la protecţia împotriva exploziilor.

Indicaţii scrise şi permise de lucru

Acolo unde este cerut de documentul privind protecţia împotriva exploziilor:

- munca în locuri periculoase trebuie efectuată respectându-se instrucţiunile scrise emise de

angajator;

- trebuie aplicat un sistem de permise de lucru pentru a îndeplini şi activităţile periculoase şi pe

cele care pot interacţiona cu alt gen de activitate, producând pericole. Permisele de lucru

trebuie emise anterior începerii lucrului de o persoană cu responsabilitate în acest domeniu.

B. Măsuri de protecţie împotriva exploziilor

Orice scurgere şi/sau pierdere, voită sau nu, de gaze inflamabile, vapori, ceaţă sau pulbere

combustibilă care poate produce pericole de explozie trebuie deviată ori îndepărtată corespunzător

spre un loc sigur sau, dacă nu este posibil, trebuie oprită în condiţii de securitate sau trebuie

remediată prin altă metodă adecvată.

Dacă o atmosferă explozivă conţine mai multe tipuri de gaze, vapori, ceaţă sau pulberi inflamabile

şi/sau combustibile, măsurile de protecţie trebuie să fie adecvate celui mai mare pericol posibil.

Prevenirea pericolelor de aprindere conform art. 6 din hotărâre trebuie, de asemenea, să ia în

considerare descărcările electrostatice, acolo unde lucrătorii sau mediul de lucru acţionează ca

purtători ori producători de sarcină electrică. Lucrătorilor trebuie să li se asigure îmbrăcăminte de

protecţie corespunzătoare, din materiale care nu produc descărcări electrostatice care pot aprinde

atmosferele explozive.

Instalaţia, echipamentul, sistemele de protecţie şi toate dispozitivele de conectare asociate trebuie

puse în funcţiune doar dacă documentul privind protecţia împotriva exploziilor permite utilizarea

lor în siguranţă în atmosferă explozivă. Aceasta se aplică şi echipamentului de muncă şi

dispozitivelor de conectare asociate care nu sunt considerate echipament sau sisteme de protecţie

în conformitate cu Hotărârea Guvernului nr. 752/2004 privind stabilirea condiţiilor pentru

introducerea pe piaţă a echipamentelor şi sistemelor protectoare destinate utilizării în atmosfere

potenţial explozive, cu modificările ulterioare, care transpune Directiva 94/9/CE, dacă

încorporarea lor într-o instalaţie poate produce pericol de aprindere. Trebuie luate măsurile

necesare pentru prevenirea confuziei între dispozitivele de conectare.

Trebuie luate toate măsurile necesare ca locul de muncă, echipamentul de muncă şi toate

dispozitivele de conectare asociate, puse la dispoziţie lucrătorilor, să fie proiectate, construite,

asamblate, instalate, întreţinute şi utilizate astfel încât să reducă la minimum pericolul de explozii

şi, dacă se produce o explozie, să controleze sau să reducă la minimum extinderea ei în acel loc de

muncă şi/sau la echipamentul de muncă. Pentru astfel de locuri de muncă trebuie luate măsuri

corespunzătoare pentru a reduce la minimum efectele fizice ale exploziei asupra lucrătorilor.

Acolo unde este cazul, lucrătorii trebuie avertizaţi prin semnale optice şi/sau acustice şi retraşi

înainte să se atingă condiţiile de explozie.

Acolo unde este prevăzut în documentul privind protecţia împotriva exploziilor, trebuie asigurate

şi întreţinute ieşiri de siguranţă pentru a face posibilă, în caz de pericol, părăsirea de către lucrători,

repede şi în securitate, a locurilor aflate în pericol.


196

Înainte ca un loc de muncă unde pot apărea atmosfere explozive să fie folosit pentru prima oară,

trebuie verificată siguranţa sa globală faţă de explozii. Trebuie menţinute toate condiţiile necesare

pentru asigurarea protecţiei împotriva exploziilor. Aceste verificări trebuie să fie efectuate de

persoane competente în domeniul protecţiei împotriva exploziilor, care au experienţă şi/sau

pregătire profesională.

Acolo unde evaluarea riscurilor arată că este necesar:

- trebuie să fie posibilă menţinerea echipamentului şi a sistemelor de protecţie în stare sigură

de funcţionare, independent de restul instalaţiei, acolo unde o pană de curent poate produce

extinderea unor pericole adiţionale;

- trebuie să fie posibilă oprirea manuală a instalaţiei, cu condiţia ca aceasta să nu compromită

siguranţa echipamentului şi a sistemelor de protecţie implicate în procese automate care

deviază de la condiţiile de lucru dorite. Numai lucrătorii competenţi pot efectua intervenţiile

de acest tip;

- la oprirea în caz de urgenţă, energia acumulată trebuie disipată cât mai repede şi mai sigur

posibil sau izolată astfel încât să nu mai constituie o sursă de pericol.

9.4.3. Criterii pentru alegerea echipamentului şi a sistemelor de protecţie

Dacă documentul privind protecţia împotriva exploziilor în baza unei evaluări a riscurilor nu

prevede altfel, echipamentul şi sistemele de protecţie pentru toate locurile în care pot apărea atmosfere

explozive trebuie alese în funcţie de categoriile stabilite în Hotărârea Guvernului nr. 752/2004, cu

modificările ulterioare, care transpune Directiva 94/9/CE. În special, următoarele categorii de

echipament trebuie folosite în zonele indicate, cu condiţia ca ele să fie adecvate naturii gazelor,

vaporilor sau ceţei şi/sau pulberilor, după cum urmează:

- în zona 0 sau zona 20, echipament de categoria 1;

- în zona 1 sau zona 21, echipament de categoria 1 sau 2;

- în zona 2 sau zona 22, echipament de categoria 1, 2 sau 3.

9.5. Avertizarea locurilor unde pot apărea atmosfere explozive

Acolo unde este cazul, locurile unde pot apărea atmosfere explozive în concentraţii în cantităţi

susceptibile de a pune în pericol sănătatea şi securitatea lucrătorilor trebuie marcate cu indicatoare la

punctele de intrare.

Indicatorul de avertizare pentru locuri unde pot apărea atmosfere explozive are următoarele

caracteristici:

- formă triunghiulară;

- litere negre pe fond galben, cu margine neagră

(partea galbenă acoperă cel puţin 50% din suprafaţa indicatorului).

Se pot adăuga şi alte date explicative la indicatorul de avertizare.

9.6. Măsuri de protecţie şi prevenire la locurile unde pot apărea atmosfere explozive gazoase

9.6.1. Factorii ce determină producerea unei explozii

Factorii care trebuie să existe obligatoriu şi simultan, pentru producerea unei explozii

(triunghiul pericolului de explozie), sunt:

a) prezenţa unei substanţe inflamabile, care poate fi:


197

- gaz (metan, propan, etilenă, hidrogen, acetilenă etc.),

- lichid (lichide combustibile, solvenţi, etc.),

- solid (pulberi metalice combustibile, prafuri combustibile: de cărbune, de lemn, etc.),

b) prezenţa substanţei oxidante: oxigen în aer,

c) prezenţa unei surse de aprindere eficiente (care are energie suficientă).

Combinaţia primilor doi factori poate da naştere unor amestecuri inflamabile, care pot fi sub

formă de gaze, vapori (de substanţe lichide sau solide), ceţuri: de substanţe lichide (prin dispersie),

nor: de prafuri, fibre sau scame (prin învolburare şi/sau dispersie) sau sub formă de strat.

Amestecurile inflamabile sunt sau pot deveni amestecuri potenţial explozive, dacă sunt

îndeplinite concomitent următoarele condiţii:

- un anumit grad (înalt) de dispersie al substanţelor combustibile,

- concentraţia substanţelor combustibile să fie în intervalul de explozie (între limitele de

explozie),

- existenţa unei cantităţi periculoase de amestec inflamabil care îndeplineşte cele două condiţii

de mai sus şi formează o atmosferă compactă.

O sursă de aprindere suficientă (care furnizează energia minimă de aprindere) poate declanşa

explozia (combustia violentă) prin aprinderea (iniţierea arderii) amestecului exploziv.

9.6.2. Măsuri principale de prevenire şi protecţie împotriva producerii exploziilor

Măsurile principale de prevenire şi de protecţie împotriva pericolului de producere a

exploziilor au în vedere fie eliminarea unuia dintre factorii necesari concomitent pentru producerea

unei explozii, fie prevenirea (evitarea) formării atmosferelor explozive. Acestea vizează acţiuni

împotriva creării condiţiilor necesare pentru formarea unor atmosfere explozive, astfel:

a) evitarea încă din faza de concepere şi proiectare a echipamentelor tehnice a substanţelor

inflamabile/combustibile care pot forma amestecuri explozive, înlocuirea acestora cu substanţe

neinflamabile sau diminuarea lor prin diluţie sau alte procedee;

b) evitarea/eliminarea prin procedee tehnice/tehnologice a posibilităţii ca substanţa oxidantă

(oxigen/ aer cu oxigen) să intre în contact cu substanţa inflamabilă pentru a putea forma amestecuri

explozive;

c) eliminarea surselor de aprindere sau diminuarea potenţialului lor energetic sub limita

energiei minime de aprindere a amestecului exploziv;

d) prevenirea sau diminuarea formării amestecurilor explozive prin măsuri împotriva

condiţiilor necesare pentru formarea acestora, urmărindu-se gradul de dispersie periculos al

substanţelor combustibile, concentraţia în intervalul de explozie a substanţelor combustibile, existenţa

unei cantităţi periculoase de amestec inflamabil, formarea unei atmosfere compacte de amestec

explozibil, precum şi alţi factori tehnici sau tehnologici specifici (ai instalaţiei tehnologice).

9.6.2.1. Măsuri de protecţie prin evitarea, înlocuirea sau diminuarea utilizării substanţelor

inflamabile/combustibile care pot forma amestecuri explozive

Pentru a evita formarea amestecurilor explozive angajatorii pot lua măsuri de prevenire a

accidentelor şi îmbolnăvirilor lucrătorilor, care pot cuprinde:

- conceperea, proiectarea şi executarea proceselor şi instalaţiilor tehnologice fără a utiliza

substanţe inflamabile/combustibile care pot forma amestecuri explozive,

- înlocuirea, acolo unde este posibil, a substanţelor inflamabile/combustibile cu substanţe

neinflamabile/incombustibile,

- diminuarea substanţelor inflamabile/combustibile prin diluţie sau alte procedee tehnologice

până la transformarea lor astfel încât să nu mai poată forma amestecuri explozive.


198

9.6.2.2. Măsuri de protecţie prin evitarea/eliminarea posibilităţii ca substanţa oxidantă

(oxigen/aer cu oxigen) să intre în contact cu substanţa inflamabilă

Pentru evitarea formării de amestecuri explozive, angajatorii trebuie să ia măsuri de prevenire

orientate către eliminarea posibilităţii ca substanţa oxidantă să intre în contact cu substanţe

inflamabile/combustibile, încă din faza de concepţie şi proiectare a proceselor şi instalaţiilor

tehnologice. Măsurile tehnice sau tehnologice pot viza:

- inertizarea mediului periculos cu gaze inerte (azot, argon, bioxid de carbon, vapori de apă,

hidrocarburi halogenate),

- împiedicarea formării unor amestecuri explozive prin adăugarea unor substanţe pulverulente

inerte,

- împiedicarea formării unor amestecuri explozive prin adăugarea unor substanţe antioxidante

(ca în cazul unor pulberi şi paste de metale combustibile),

- înglobarea în substanţe necombustibile,

- etanşarea totală a spaţiului de lucru (în cazul proceselor tehnologice cu circuit închis).

9.6.2.3. Măsuri de protecţie prin eliminarea surselor de aprindere sau diminuarea potenţialului

lor energetic sub limita energiei minime de aprindere a amestecului exploziv

Principalele surse potenţiale de aprindere a unui amestec exploziv sunt:

A. Surse de aprindere provenind de la aparatura electrică.

B. Surse de aprindere altele decât aparatura electrică.

A. Surse de aprindere a amestecurilor explozive provenind de la aparatura electrică şi măsuri de

prevenire

Aparatura electrică poate aprinde un amestec potenţial exploziv în mai multe moduri:

prin arcuri electrice sau scântei produse de părţile electrice ale aparaturii electrice (perii,

întrerupătoare, contoare etc.),

prin suprafeţele aparaturii electrice care au o temperatură mai mare decât temperatura de

aprindere a amestecului potenţial exploziv,

prin descărcarea unei sarcini electrostatice acumulate,

prin energii radiante (radiaţii ionizate, unde electromagnetice, ultrasunete etc.),

prin scântei mecanice de fricţiune sau lovire şi supraîncălziri sau topiri cauzate de uzură sau

defectări în condiţii normale de funcţionare.

Măsurile de protecţie împotriva surselor de aprindere provenind de la aparatura electrică au

în vedere limitarea surselor de aprindere prin utilizarea de echipamente şi instalaţii electrice în

construcţie specială - antiex -, la care părţile electrice ce pot produce arcuri electrice sau scântei şi

părţile (suprafeţele) ce au o temperatură superioară temperaturii de aprindere a amestecului exploziv

trebuie protejate astfel:

prin capsulări antideflagrante şi alte tipuri de capsulări şi protecţii contra exploziilor (în

conformitate cu standardele SR EN 50014: 1995, SR CEI 60079-14, STAS 9954/1-74 şi STAS

6877/1-86) sau

prin capsulări şi carcase protejate la explozie având anumite grade de protecţie ale capsulării

(IP) sau

să aibă circuite electrice cu energie limitată sub limita energiei minime de aprindere a

amestecului exploziv (protecţie intrinsecă conform SR EN 50020, SR CEI 60079-1 şi STAS

6877/4-87).

B. Surse de aprindere a amestecurilor explozive, altele decât aparatura electrică şi măsuri de

prevenire


199

In funcţie de proprietăţile (caracteristicile) de aprindere ale amestecurilor explozive,

capacitatea de aprindere a surselor este exprimată prin:

- energia minimă de aprindere a unui amestec gazos,

- temperatura de aprindere a unui nor de praf combustibil,

- temperatura minimă de aprindere a unui strat de praf combustibil.

Sursele şi pericolele de aprindere ale echipamentelor, sistemelor protectoare şi componentelor

utilizate în medii potenţial explozive pot apare în timpul funcţionării normale, pot avea o apariţie

sigură ca urmare a unor disfuncţionalităţi sau se pot manifesta ca urmare a unor disfuncţionalităţi rare.

Referindu-se la fenomene şi surse potenţiale de aprindere, Directiva 94/9/CEE prevede

următoarele surse (altele decât aparatura electrică) şi pericole de aprindere a amestecurilor explozive:

a) Suprafeţe fierbinţi (rezultate din supraîncălzire)

Supraîncălzirea poate fi provocată de frecarea sau şocurile de contact între materiale şi piese în

mişcare sau de pătrunderea unor corpuri străine.

Capacitatea de aprindere a suprafeţelor fierbinţi este exprimată în funcţie de:

temperatura suprafeţei (Ts) în raport cu temperatura de aprindere sau cu temperatura minimă de

aprindere în strat (Ta),

durata (ca timp) contactului cu atmosfera explozivă.

Exemple de procese tehnologice care pot genera supraîncălzirea suprafeţelor sunt sudarea şi

tăierea electrică, frecarea mecanică (la frâne, cuplaje cu fricţiune, transmisii cu bandă, organe de

maşini în frecare uscată şi altele) etc.

Pentru prevenirea supraîncălzirii suprafeţelor se pot lua măsuri pentru ungerea adecvată a

acestora, măsuri de răcire locală sau de scădere a temperaturii, alte măsuri specifice.

b) Flăcări şi gaze fierbinţi sau particule încinse (peste 1000C)

Procesele/Echipamentele tehnologice la care pot apare flăcări şi/sau gaze fierbinţi sunt, spre

exemplu, următoarele: sudarea cu flacără, cuptoare cu gaz (cu flacără), arzătoare cu flacără, etc.

Măsurile de prevenire trebuie să aibă în vedere protecţia antiex conform categoriilor 1, 2, şi 3

de echipamente, sisteme protectoare şi componente.

c) Scântei mecanice de fricţiune şi/sau impact

Scântei mecanice de fricţiune şi/sau impact pot apare în procese tehnologice precum: polizarea,

tăierea, ştanţarea, ambutisarea, strunjirea, găurirea, forjarea, frezarea etc.

Măsurile de protecţie vizează evitarea folosirii proceselor generatoare de scântei mecanice în

atmosfere potenţial explozive, ventilarea, inertizarea zonei sau alte măsuri specifice locale.

d) Curenţi electrici şi de scurgere vagabonzi

Cauzele care pot determina apariţia unor curenţi electrici şi de scurgere vagabonzi sunt:

curenţii de întoarcere, punerile la pământ accidentale, inducţiile electromagnetice, descărcările

atmosferice (trăsnete) etc.

Intre măsurile de protecţie care se pot lua amintim: protecţia catodică realizată corespunzător

zonei periculoase, legările la pământ separate de tracţiunea electrică şi trasee ale cablurilor diferite,

limitarea defectelor electrice prin protecţii antiex adecvate, conform SR EN 50014:1995, SR CEI

60079-14, STAS 9954/1-74 şi ID17-1986, trasee şi canalizaţii de cabluri speciale, paratrăsnete

conform I20 şi măsuri speciale zonei EX etc.

e) Electricitate statică

Cauzele generatoare de electricitate statică pot fi frecările de materiale neconductoare

(nemetalice), încărcarea prin inducţie etc.

Acestea pot fi eliminate prin măsuri de protecţie precum: legarea la pământ, utilizarea de

materiale conductive electrostatic (antistatice) sau disipative etc.

f) Descărcări atmosferice

Măsurile de protecţie pentru reducerea efectelor descărcării la pământ a electricităţii statice din

norii de ploaie se referă la instalarea de paratrăsnete conform I20 şi a sistemelor de protecţie la

supratensiuni, la prevederea unor măsuri specifice pentru rezervoare şi conducte de gaze şi lichide

inflamabile, opritoare de flacără, menţinerea Rpământ < 10 Ω etc.


200

g) Radiaţii electromagnetice (radio sau superioare)

Cauze generatoare: existenţa energiei de impuls la emisiile de unde radio.

Măsurile de protecţie vizează: păstrarea distanţei de securitate faţă de surse, respectarea

cerinţelor de securitate pentru sistemele de radio – frecvenţă prevăzute de reglementările legale.

h) Radiaţii ionizante

Tuburile cu raze X emit radiaţii ionizante şi, ca măsuri de protecţie se recomandă limitarea

impulsului radio, limitarea prin capsulare sau alte soluţii tehnice.

i) Ultrasunete (energie acustică)

Ultrasunetele sunt vibraţii acustice cu frecvenţă mai mare de 16 KHz. Limita maximă admisă

pentru nivelul de presiune acustică, la locurile de muncă unde durata de expunere zilnică la ultrasunete

depăşeşte 4 ore, este de 100 KHz.

Măsurile de reducere a efectului nociv al ultrasunetelor pot viza reducerea presiunii acustice la

sursă (limitarea densităţii câmpului acustic la maxim 1mW/mm2), carcasarea totală sau parţială sursei,

montarea unor ecrane de protecţie sau efectuarea unor tratamente acustice, izolarea instalaţiilor ce emit

ultrasunete, dotarea cu mijloace individuale de protecţie etc.

j) Comprimarea adiabatică şi undele de şoc

Creşterile bruşte de presiune sau undele de şoc din conductele de aer comprimat pot determina,

în coturile acestora, aprinderea uleiurilor aflate în aerul comprimat, mai ales la conţinut ridicate de

oxigen în aer.

Pentru prevenirea acestor fenomene nedorite, la echipamentele, sistemele protectoare şi

componentele de categoria 1 trebuie evitate comprimările adiabatice şi undele de şoc (la coturi bruşte,

supape etc.) chiar şi în cazul unor disfuncţionalităţi rare.

La echipamentele, sistemele protectoare şi componentele de categoria 2 se pot admite

comprimări adiabatice numai în cazul unor disfuncţionalităţi rare.

k) Reacţii exoterme (cazul autoaprinderii prafurilor combustibile)

Exemple de cauze care generează reacţii exoterme sunt: reacţiile chimice care generează

mocniri, reacţia cuprului cu acetilena şi alte reacţii termice, reacţii ale materialelor piroforice la

stocarea produselor petroliere cu conţinut de sulf.

Dintre măsurile de prevenire amintim: interzicerea contactului cu acetilena a cuprului şi a

aliajelor cu 65%Cu, evitarea utilizării materialelor piroforice (Ag şi aliajele sale, Al, Mg, Zu) în medii

necompatibile.

l) Fenomene exterioare

Multe fenomene exterioare pot cauza pericole de aprindere în cazul unor variaţii ale condiţiilor

de mediu, radiaţii solare, umiditate, vibraţii, contaminare, etc. Limitele condiţiilor de funcţionare

sigură în prezenţa unor fenomene exterioare sunt stabilite de producător.

9.6.2.4. Prevenirea sau diminuarea formării amestecurilor explozive prin măsuri împotriva

condiţiilor necesare pentru formarea atmosferelor explozive

a) Măsuri de prevenire şi protecţie privind gradul de dispersie periculos al substanţelor

combustibile

Gradul de dispersie al ceţii sau prafului poate contribui la formarea unei atmosfere explozive

dacă dimensiunile picăturilor sau ale particulelor solide de praf sunt de ordinul a 1 mm sau mai mici de

1 mm.

În practica industrială se întâlnesc ceţuri de aerosoli sau prafuri având gradul de dispersie de

ordinul 0,1 – 0,001 mm, iar în cazul substanţelor în stare gazoasă sau sub formă de vapori, gradul de

dispersie este dat de natura lor.

Măsurile de prevenire şi protecţie privesc procedee tehnologice care să evite procesarea

substanţelor combustibile în domeniul de dispersie (granulometria) periculos pentru formarea de

amestecuri explozive.

b) Măsuri de prevenire şi protecţie privind concentraţia în intervalul de explozie, a

substanţelor combustibile


201

Concentraţia unei substanţe combustibile, suficient de dispersată în aer poate contribui la

formarea unei atmosfere explozive, dacă depăşeşte o valoare limită (limita de explozie inferioară), dar

nu şi atunci când concentraţia trece de o valoare maximă (limita de explozie superioară).

Prevenirea şi protecţia, în acest caz, au în vedere împiedicarea formării unei atmosfere

explozive, prin:

evitarea procesării substanţelor combustibile în domeniul de concentraţie periculoasă (în

intervalul dintre limita de explozie inferioară şi limita de explozie superioară),

evitarea turbionării sau învolburării stratului de praf depus,

evitarea depunerii parţiale a unei cantităţi de praf dintr-un amestec având concentraţia în praf

deasupra limitei superioare de explozie,

împiedicarea formării unui strat de praf combustibil periculos sau a unui nor de concentraţie

periculoasă prin ventilaţie corespunzătoare a zonei sau în jurul aparatelor având surse de

aprindere,

evitarea formării unei atmosfere potenţial explozive de vapori la suprafaţa lichidelor

combustibile, prin menţinerea unei atmosfere saturate având concentraţii peste limita

superioară de explozie sau, dimpotrivă, prin menţinerea unei atmosfere sărace în vapori sub

limita periculoasă, ceea ce se poate realiza dacă temperatura la suprafaţa lichidului se menţine

permanent suficient de scăzută (cu minim 50K sub punctul de inflamabilitate),

monitorizarea concentraţiei de gaze şi vapori inflamabili din zonele periculoase sau în

apropierea aparatelor, cu ajutorul instalaţiilor de avertizare (cu alarmă, cu declanşarea automată

a măsurilor de protecţie sau cu declanşarea automată a măsurilor de avarie).

c) Măsuri de prevenire şi protecţie privind cantitatea periculoasă de amestec inflamabil

Se consideră ca periculoasă o atmosferă compactă explozivă de minimum 10 l într-o încăpere

închisă, indiferent de mărimea acesteia.

Măsurile de prevenire şi protecţie vizează evitarea formării unei atmosfere compacte explozive

de minim 10 l într-un spaţiu închis, indiferent de mărimea acestuia, precum şi evitarea formării unei

atmosfere explozive, chiar dacă este mai mică, în imediata apropiere a oamenilor, indiferent dacă este

într-un spaţiu închis sau deschis.

d) Măsuri de prevenire şi protecţie privind formarea unei atmosfere compacte de amestec

exploziv

Formarea unei atmosfere compacte de amestec exploziv în incinta unei instalaţii tehnologice

sau în interiorul utilajelor de procesare depinde practic de foarte mulţi factori, dintre care o influenţă

determinantă o au:

Proprietăţile substanţelor:

- limita inferioară şi superioară de explozie (concentraţia în procente volumetrice pentru gaze şi

vapori sau în gr/m3 pentru prafuri),

- lichide:

punctul de inflamabilitate (punctul inferior de explozie),

presiunea de saturaţie a vaporilor la temperaturile de prelucrare,

viteza de evaporare (eter =1).

- prafuri: granulometria, densitatea, umiditatea, temperatura de mocnire,

- gaze şi vapori: densitatea relativă faţă de aer şi coeficientul de difuziune.

Starea de prelucrare a substanţelor:

- la toate substanţele: concentraţia maximă şi minimă a substanţelor combustibile ce se formează

sau există în timpul prelucrării,

- lichide şi ceţuri:

modul de prelucrare a lichidului (dispersare, pulverizare, evaporare, condensare etc)

temperatura maximă (sau şi minimă) de prelucrare.

- prafuri: formarea şi/sau existenţa amestecurilor de praf/aer sau depunerilor de praf, de la

operaţii tehnologice precum: măcinare, cernere, umplere, golire, manipulare, transport, uscare

etc.


202

Condiţiile locale de exploatare:

- la toate substanţele:

modul de procesare a substanţelor în instalaţia tehnologică: închis etanş, deschis sau

combinat,

posibilitatea existenţei unor surse de degajare a substanţelor,

soluţia constructivă şi ventilaţia spaţiului,

locuri joase (gropi, canale, boxe sau puţuri) sau înalte (poduri, compartimente sub

acoperiş, etc.) lipsite de ventilaţie unde se pot acumula şi pot staţiona gaze, vapori sau

prafuri,

- gaze şi vapori: greutatea specifică în raport cu aerul determină pericolul de acumulare în locuri

joase sau înalte, iar difuzabilitatea mare în aer determină posibilitatea de formare a

amestecurilor explozive,

- lichide: mărimea suprafeţei de evaporare, parametrii tehnologici de procesare: temperatura de

prelucrare, pulverizare sau stropire a unui lichid.

- prafuri: formarea sau existenţa unui nor de praf, a depunerilor de praf şi posibilitatea antrenării,

învolburării sau turbionării prafului.

Măsurile de prevenire şi protecţie privind formarea unei atmosfere compacte de amestec

exploziv, vizează analizarea tuturor factorilor de mai sus şi stabilirea măsurilor concrete de combatere

a contribuţiei fiecăruia la formarea unor atmosfere potenţial explozive. Potrivit legii, luarea tuturor

măsurilor de prevenire şi protecţie, inclusiv a celor vizând lucrul în atmosfere potenţial explozive

reprezintă o obligaţie a angajatorilor.


203

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Reglementări legale

- Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă;

- Legea nr. 53 din 24 ianuarie 2003 – Codul Muncii;

- Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, cu

modificările şi completările ulterioare;

- Legea nr. 25 din 05 martie 2004 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 96/2003

privind protecţia maternităţii la locurile de muncă;

- Legea nr. 436 din 18 iulie 2001 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 99 din 29 iunie 2000

privind măsurile ce pot fi aplicate în perioadele cu temperaturi extreme pentru protecţia

persoanelor încadrate în muncă.

- Legea nr. 324/2005 pentru modificarea si completarea O.U.G. nr. 200/2000 privind clasificarea,

etichetarea şi ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase;

- Legea nr. 464/2006 privind aprobarea O.G. nr. 53/2006 pentru modificarea O.U.G. nr. 200/2000

privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase;

- Legea nr. 360/2003 privind regimul substanţelor şi preparatelor chimice periculoase, cu modificări

şi completări ulterioare;

- Legea nr. 31/1994 de ratificare a Acordului european referitor la transportul rutier internaţional al

mărfurilor periculoase (A.D.R.);

- Hotărâre de Guvern nr. 1425 din 11 octombrie 2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de

aplicare a prevederilor Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006.

- Hotărâre de Guvern nr. 355/2007 privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor;

- Hotărâre de Guvern nr. 1875 din 22 decembrie 2005 privind protecţia sănătăţii şi securităţii

lucrătorilor faţă de riscurile datorate expunerii la azbest;

- Hotărâre de Guvern nr. 1876 din 22 decembrie 2005 privind cerinţele minime de securitate şi

sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de vibraţii;

- Hotărâre de Guvern nr. 300 din 2 martie 2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate

pentru şantierele temporare sau mobile;

- Hotărâre de Guvern nr. 493 din 12 aprilie 2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate

referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de zgomot;

- Hotărâre de Guvern nr. 971 din 26 iulie 2006 privind cerinţele minime pentru semnalizarea de

securitate şi/sau de sănătate la locul de muncă;

- Hotărâre de Guvern nr. 1007 din 2 august 2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate

referitoare la asistenţa medicală la bordul navelor;


în muncă referitoare la utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare;


pentru utilizarea de către lucrători a echipamentelor individuale de protecţie la locul de muncă;

- Hotărâre de Guvern nr. 1049 din 9 august 2006 privind cerinţele minime pentru asigurarea

securităţii şi sănătăţii lucrătorilor din industria extractivă de suprafaţă sau subteran;


204

- Hotărâre de Guvern nr. 1050 din 9 august 2006 privind cerinţele minime pentru asigurarea

securităţii şi sănătăţii lucrătorilor din industria extractivă de foraj;


pentru manipularea manuală a maselor care prezintă riscuri pentru lucrători, în special de afecţiuni

dorsolombare;

- Hotărâre de Guvern nr. 1058 din 9 august 2006 privind cerinţele minime pentru îmbunătăţirea

securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor care pot fi expuşi unui potenţial risc datorat

atmosferelor explozive;


pentru locul de muncă;

- Hotărâre de Guvern nr. 1092 din 16 august 2006 privind protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor

legate de expunerea la agenţi biologici în muncă;

- Hotărâre de Guvern nr. 1093 din 16 august 2006 privind stabilirea cerinţelor minime de securitate

şi sănătate pentru protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenţi

cancerigeni sau mutageni la locul de muncă;


în muncă la bordul navelor de pescuit;


referitoare la expunerea lucrătorilor la riscuri generate de câmpuri electromagnetice;


pentru utilizarea în muncă de către lucrători a echipamentelor de muncă;

- Hotărâre de Guvern nr. 1218 din 6 septembrie 2006 privind stabilirea cerinţelor minime de

securitate şi sănătate în muncă pentru asigurarea protecţiei lucrătorilor împotriva riscurilor legate

de prezenţa agenţilor chimici.

- Hotărâre de Guvern nr. 580 din 6 iulie 2000 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a

prevederilor Ordonanţei de Urgenţă nr. 99/2000 privind măsurile ce pot fi aplicate în perioadele cu

temperaturi extreme pentru protecţia persoanelor încadrate în muncă;

- Hotărâre nr. 676 din 19 iulie 2001 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului

nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii

deosebite;

- Hotărâre de Guvern nr. 1337 din 27 decembrie 2001 pentru modificarea şi completarea Hotărârii

de Guvern nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în

condiţii deosebite;

- Hotărâre de Guvern nr. 119 din 05 februarie 2004 privind stabilirea condiţiilor pentru introducerea

pe piaţă a maşinilor industriale;

- Hotărâre de Guvern nr. 115 din 05 februarie 2004 privind stabilirea cerinţelor esenţiale de

securitate ale echipamentelor individuale de protecţie si a condiţiilor pentru introducerea lor pe

piaţă;

- Hotărâre de Guvern nr. 1605 din 23 decembrie 2003 privind modificarea si completarea Hotărârii

Guvernului nr. 71/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea procedurilor ce

se utilizează în procesul de evaluare a conformităţii produselor din domeniile reglementate,

prevăzute în Legea nr. 608/2001 privind evaluarea conformităţii produselor, si a regulilor de

aplicare si utilizare a marcajului naţional de conformitate CS;


205

- Hotărâre de Guvern nr. 1514 din 18 decembrie 2003 pentru modificarea si completarea Hotărârii

Guvernului nr. 457/2003 privind asigurarea securităţii utilizatorilor de echipamente electrice de

joasă tensiune;

- Hotărâre de Guvern nr. 457 din 18 aprilie 2003 privind asigurarea securităţii utilizatorilor de

echipamente electrice de joasă tensiune modificată şi completată prin Hotărârea de Guvern

1514/2003;

- Hotărâre de Guvern nr. 490/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G.

nr. 200/2000 privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice

periculoase, cu modificări şi completări ulterioare;

- Hotărâre de Guvern nr. 92/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice privind clasificarea,

etichetarea si ambalarea preparatelor chimice periculoase;

- Hotărâre de Guvern nr. 2167/2004 privind stabilirea principiilor de evaluare a riscurilor pentru om

şi mediu ale substanţelor notificate;

- Hotărâre de Guvern nr. 2427/2004 privind evaluarea şi controlul riscului substanţelor existente;

- Hotărâre de Guvern nr. 95/2003 - privind controlul activităţilor care prezintă pericole de accidente

majore în care sunt implicate substanţe periculoase;

- Hotărâre de Guvern nr. 124/2003 (MAPM) privind prevenirea, reducerea şi controlul poluării

mediului cu azbest;

- Hotărâre de Guvern nr. 734/2006 pentru modificarea H.G. nr. 124/2003 privind prevenirea,

reducerea şi controlul poluării mediului cu azbest;

- Hotărâre de Guvern nr. 1300/2002 privind notificarea substanţelor chimice, modificat şi completat

de H.G. nr. 693/2004;

- Hotărâre de Guvern nr. 347/2003 privind restricţionarea introducerii pe piaţă şi a utilizării

anumitor substanţe şi preparate chimice periculoase, modificat şi completat de H.G. nr. 646/2005

şi H.G. nr. 932/2004;

- Hotărâre de Guvern nr. 349/2005 privind depozitarea deşeurilor;

- Hotărâre de Guvern nr. 172/1997 pentru înfiinţarea Registrului Naţional al Substanţelor Chimice

Potenţial Toxice şi aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare a acestuia;

- Hotărâre de Guvern nr. 707/2002 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru

Substanţe şi Preparate Chimice Periculoase;

- Hotărâre de Guvern nr. 323/2000 privind stabilirea componentei, atribuţiilor şi regulamentului de

organizare şi funcţionare ale Comitetului interministerial pentru transportul mărfurilor periculoase

pe calea ferată;

- Hotărâre de Guvern nr. 1374/2000 pentru aprobarea Normelor privind aplicarea etapizată în

traficul intern a prevederilor Acordului european referitor la transportul rutier internaţional al

mărfurilor periculoase (A.D.R.), încheiat la Geneva la 30 septembrie 1957, la care România a

aderat prin Legea nr. 31/1994;

- O.U.G. nr. 200/2000 privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi preparatelor

chimice periculoase, aprobată prin Legea nr. 451/2001, cu modificări şi completări ulterioare;

- O.U.G. nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor, aprobată prin Legea nr. 426/2001;

- O.U.G. nr. 61/2006 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 78/2000 privind regimul

deşeurilor;


206

- O.U.G. nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, aprobată cu modificări şi completări prin Legea

nr. 102/2006;

- O.G. nr. 4/1995 privind fabricarea, comercializarea şi utilizarea produselor de uz fitosanitar pentru

combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în agricultură şi silvicultură, aprobată prin Legea nr.

85/1995, cu modificări şi completări ulterioare;

- O.G. nr. 49/1999 privind transportul mărfurilor periculoase pe calea ferată, aprobată cu modificări

prin Legea nr. 788/2001;

- O.G. nr. 7/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind transportul pe căile ferate din România,

aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 110/2006;

- O.G. nr. 48/1999 privind transportul rutier al mărfurilor periculoase, aprobată cu modificări prin

Legea nr. 122/2002;

- Ordin nr. 352 din 7 mai 2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Hotărârii

Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de munca

în condiţii deosebite.

- Ordin nr. 34 din 23 februarie 1999 privind autorizarea electricienilor;

- Ordin nr. 706 din 26 septembrie 2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate referitoare

la expunerea lucrătorilor la riscurile generate de radiaţiile optice artificiale;

- Ordin nr. 753 din 16 octombrie 2006 privind protecţia tinerilor în muncă;

- Ordin nr. 754 din 16 octombrie 2006 pentru constituirea comisiilor de abilitare a serviciilor externe

de prevenire şi protecţie şi de avizare a documentaţiilor cu caracter tehnic de informare şi instruire

în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă;

- Ordin nr. 755 din 16 octombrie 2006 pentru aprobarea Formularului pentru înregistrarea

accidentului de muncă - FIAM şi a instrucţiunilor de completare a acestuia;

- Ordin nr. 3 din 3 ianuarie 2007 privind aprobarea Formularului pentru înregistrarea accidentului de

muncă – FIAM;

- Ordin nr. 94 din 7 februarie 2006 pentru aprobarea Listei standardelor române care adoptă

standardele europene armonizate referitoare la echipamente individuale de protecţie;

- Ordin nr. 552/2005 privind procedurile de raportare, de către agenţii economici, a datelor şi

informaţiilor referitoare la substanţele şi preparatele chimice;

- Ordin nr. 221/2003 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de omologare a

ambalajelor destinate transportului substanţelor şi preparatelor chimice periculoase;

- Ordin nr. 26/2003 privind unele măsuri pregătitoare pentru organizarea activităţilor aferente

notificării substanţelor chimice;

- Ordin MIR nr. 608/2002 privind aprobarea Listei europene a substanţelor chimice notificate –

ELINCS;

- Ordin MIR nr. 227/2002 privind Inventarul european al substanţelor existente puse pe piaţă –

IESCE;

- Ordin nr. 1147/2002 pentru aprobarea Normativului tehnic privind depozitarea deşeurilor -

construirea, exploatarea, monitorizarea şi închiderea depozitelor de deşeuri;

- Ordin nr. 756/2004 pentru aprobarea Normativului tehnic privind incinerarea deşeurilor;

- Ordin nr. 1234/2006 privind aprobarea Codului de bune practici în fermă;


207

- Ordin APM nr. 1441/2003 privind înfiinţarea Secretariatului de risc pentru controlul activităţilor

care prezintă pericole de accidentare majore în care sunt implicate substanţe periculoase (unităţi

economice de tip SEVESO II);

- Ordin nr. 825/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 346/2002

privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, cu modificările şi completările

ulterioare;



ulterioare;



ulterioare;



ulterioare;

- Ordin MLPTL nr. 891/2003 pentru stabilirea unor reguli privind transportul mărfurilor periculoase

pe calea ferată;

- Ordin MTCT nr. 2.224/2004 pentru stabilirea unor reguli privind transportul mărfurilor

periculoase pe calea ferată;

- Ordin MTCT nr. 644/2005 pentru stabilirea unor reguli privind transportul mărfurilor periculoase

pe calea ferată;

- Ordin MTCT nr. 389/2006 pentru aprobarea sistemului de inspecţii obligatorii la navele de tip

feribot Ro-Ro, precum şi la navele de pasageri de mare viteza care operează în serviciu regulat;

- Codul IMDG - codul maritim internaţional al mărfurilor periculoase în vigoare;

- Codul IBC - lista internaţională a Organizaţiei Maritime Internaţionale (OMI) referitoare la

construcţia şi echipamentul navelor care transporta produse chimice periculoase în vrac;

- Codul IGC - lista internaţională a OMI, cu reglementările referitoare la construcţia şi echipamentul

navelor care transporta gaze lichefiate în vrac;

- Acordul european privind transportul internaţional al mărfurilor periculoase pe căile navigabile

interioare şi Regulamentul privind transportul intern al substanţelor periculoase pe Rin, astfel cum

sunt incluse în dreptul comunitar;

- Instrucţiuni tehnice pentru transportul mărfurilor periculoase în condiţii de siguranţă, emise de

Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile.

II. Lucrări de specialitate

- Agenţia Europeană pentru Securitate şi Sănătate în Muncă, Publicaţiile FACTS;

- Asociaţia de Standardizare din România – SR EN 1050:2000 Securitatea maşinilor. Principii

pentru aprecierea riscului, www.asro.ro;

- Basuc M., Baltă M., Grosu S.M., Năpar G., Zamfirache E., Toaje E.M., Stoicescu D. -

Reglementări şi bune practici în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, Editura Copertex,

Bucureşti, 2005


208

- Comisia Europeană – Comitetul consultativ pentru securitate, igienă şi protecţia sănătăţii la locul

de muncă – Linii directoare europene pentru organizarea eficientă a securităţii şi protecţiei

sănătăţii lucrătorilor în muncă. Document 0135/4/99 EN. 27.10.1999;

- Comisia Europeană – Direcţia Generală pentru Angajare, Afaceri Sociale şi Egalitate de Şanse,

Ghid practic cu caracter nerestrictiv privind protecţia securităţii şi sănătăţii lucrătorilor

împotriva riscurilor legate de prezenţa agenţilor chimici la locul de muncă, iunie 2005.

- Commission des Communautés Européennes - S'adapter aux changements du travail et de la

société : une nouvelle stratégie communautaire de santé et de sécurité 2002-2006, Bruxelles,

11.03.2002;

- Darabont A, Pece St, Dăscălescu A. - Managementul securităţii şi sănătăţii în muncă, vol.1 şi 2,

Editura Agir, Bucureşti, 2001;

- Darabont Al, Kovacs Stefan, Darabont Doru – Sistem de autoevaluare a securităţii şi sănătăţii în

muncă pentru întreprinderile mici şi mijlocii, versiunea a 3-a, Bucureşti, 2002, INCDPM;

- European Commision – European guidelines on the successful organisation of safety and health

protection for workers at work, Document 0135/4/99 EN, Bruxelles, 1999, http://europa.eu;

- European Agency for Safety and Health at Work - Instrument pentru evaluarea riscurilor, Părţile

I-IV, http://imm.protectiamuncii.ro;

- Fundaţia Mapfre Estudios Spania, Manual de Securitate Integrală în Întreprindere;

- Inspecţia Muncii – Ghid de evaluare a riscurilor, broşură, Bucureşti, 2007;

- Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Muncii – Ghid pentru evaluarea

nivelului de securitate în muncă, elaborat de Darabont Al, Tănase N, Bucureşti, INCDPM;

- Institutul Naţional de Securitate şi Igienă în Muncă Spania, Ghid tehnic pentru evaluarea şi

prevenirea riscurilor legate de prezenţa agenţilor chimici la locul de muncă, 2002

- Pece Stefan – Evaluarea riscurilor în sistemul om – maşină, Editura: Atlas Press Bucureşti, 2003;

- Vînturache M.O - Securitatea şi sănătatea în muncă în întreprinderile mici şi mijlocii - deziderat

social şi imperativ economic - lucrare prezentată la Simpozionul „Abordări moderne în

managementul şi economia organizaţiei”, A.S.E. Bucureşti, 2006.

Securitate si Sanatate in Munca - Cerinte legale si bune practici.pdf

Documents

Transcript of Securitate si Sanatate in Munca - Cerinte legale si bune practici.pdf