SALONUL LITERAR

89 Serie

nouă

An XIX - 2016

RREEVVIISSTTĂĂ DDEE LLIITTEERRAATTUURRĂĂ ȘȘII AATTIITTUUDDIINNEEAA FFUUNNDDAAȚȚIIEEII SSOOCCIIAALL -- CCUULLTTUURRAALLEE ""MMIIOORRIIȚȚAA""

OODDOOBBEEȘȘTTII -- VVRRAANNCCEEAA

CUPRINS REDACȚIA

REDACTOR-ȘEFCULIȚĂ IOAN UȘURELU

SECRETAR GENERAL DE REDACȚIEGEORGE CORNILĂ

REDACTORI:PAUL SPIRESCU - ADJUD

GABRIEL DRAGNEA - ADJUDMARIN MOSCU - ADJUD

ION PRĂJIŞTEANU - BACĂUFLORENTIN POPESCU - BUCUREŞTI

RODICA ŞORICĂU - FOCŞANIIONEL-MONY CONSTANTIN - FOCŞANI

VIRGIL PANAIT - FOCŞANIVIOREL DINESCU - GALAŢI

LUCIAN HETCO - GERMANIAEMILIAN MARCU - IAŞI

TEODORA BADIU - ITALIAMARIANA STRATULAT - PANCIU

OFELIA BURCEA DE SANTOS - SPANIACONSTANTIN TOMA - FOCŞANI

ION ŢICALO - SUCEAVA

În redacție sunt numai membri ai USR și/sauai Ligii Scriitorilor din Vrancea (înființată în1998)

TEHNOREDACTOR: SILVIU STANCIU

FOTOGRAFII: FOTO RĂDUC

ADRESA REDACȚIEI:C.P. 22, O.P. ODOBEȘTI, VRANCEA,

ROMÂNIATEL: 0237-676852, 0722-917264

Site: www.culitaioanusurelu.roE-mail: salonul.literar@gmail.com

Respectând libertatea de exprimare a colaboratorilor, revistapublică materialele în forma trimisă de autori, care își asumărăspunderea conținutului prin propria semnătură. Textele nuse înapoiază.

ISSN - 1454 - 3001

Pagina 1: Apocalipsa continuă - Liviu Ioan STOICIUPagina 3: Centenar sub semnul unui Săgetător - Ofelia UȚĂPagina 6: Cinci motive pentru care să revii la scrisul demânăPagina 7: Interviu: V. Ghica s‐a întors de la ForumulASIA ‐EUROPA ”Alianţa Civilizaţiilor” - Alina POPAPagina 8: Bunele maniere la masă, explicate dePăstorel TeodoreanuPagina 10: Poezie - Camelia SAVAPagina 11: Lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinulînsuşi l-a pus - Nicolae STEIHARDTPagina12: Teo Cabel – debut în critica literară -Manuela Camelia SAVAPagina 14: O CARTE A IUBIRII… CristianSIMIONESCUPagina 15: VOLUMUL „LUCA PIŢU – CAP LIMPEDELA DEVĂLMĂŞIILE CETĂŢII” - Adrian BOTEZPagina 18: Mariana Rogoz Stratulat ‐ o voce care areceva de comunicat... - Ionel NECULAPagina 20: PUNCT - Augustin BUZURAPagina 22: Un fel de JURNAL despre MANELE -George PRUTEANUPagina 27: Legile prostiei - Carlo CIPOLLAPagina 29: La o Aniversare - Livia CIUPERCĂPagina 30: Întoarcerea - Ion Lazăr da CozaPagina 33: Mici fericiri, cuminţi, sentimentale - ValeriaMANTA TĂICUŢUPagina 34: Cartea în sărbătoarePagina 35: Cronică de cititor - Prof.dr. AlexandraTĂTARUPagina 36: MARIN MOSCU DESPRE MARIN MOSCU- Interviu propus de Violeta MIHĂIEȘPagina 39: Arheologii imaginare – ethosul dacic şi ro-manul fantasy – Ana-Maria CORNILĂ-NOROCEAPagina 40: JOCUL CELOR O SUTĂ DE FRUNZE ŞIALTE POVESTIRI de Varujan VOSGANIAN - Con-stantin TOMAPagina 42: Un regal de poezie, cultură și istorie, lecțiede Istoria neamului - Ion N. OPREAPagina 44: „Călătorind pe o libelulă albastră” - Flo-rentin POPESCUPagina 45: LASCĂR D. ZAMFIRESCU A MURIT INDUEL……Pagina 47: Steve Jobs, înainte de moarte: “Acum cândam făcut bani cât pentru trei generații…”Pagina 48: Zece nevoi umane de care educaţia ar tre-bui să ţină seamă - Solomon MARCUSPagina 50: Pe o muchie a realităţii nedisimulate -Daniel MARIANPagina 51: O CLIPĂ ÎN PARADIS - Stan BREBENELPagina 52: NeologismelePagina 52: Hohotul tăcerii - Virgil CIUCĂ

1

ATITUDINISALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

Îți stă mintea când citești, prostit: Noul Nostrada-mus face profeţii cutremurătoare: „2016, an APOCA-LIPTIC. Miliarde de oameni vor pieri” — titlu mare,de senzație (în care nu crede nimeni; altfel, dacă aravea un dram de realitate cuprins în el, ar trebui pe-depsit legal, fiindcă pune în pericol securitatea; dardacă e adevărat?). Cine e noul Nostradamus? Un pas-tor „cunoscut în toată lumea”: Ricardo Salazar (un ja-ponez de origine peruană, fost avocat). E considerat afi noul Nostradamus după ce a prezis o serie de eve-nimente „ce ar urma să se întâmple”. După prezicerilelui, anul 2016 va fi un an al dezastrelor naturale apo-caliptice şi miliarde de oameni vor muri! El averti-zează omenirea că anul 2016 va fi un an alcatastrofelor de tot felul şi că nu este exclus să izbuc-nească cel de-Al Treilea Război Mondial. Noul Nos-tradamus spune că aceste profeţii îi vin prinintermediul „viselor, viziunilor şi al unor voci” pe careel este în stare să le audă, scrie express.co.uk. Cine îlia în serios? Azi când mor mii de oameni într-un cu-tremur devastator în Japonia (sau zeci de mii de sirieni,într-un război civil), ni se pare că e sfârșitul lumii.Cum e posibil să-ți imaginezi că vor pieri… „miliardede oameni” anul viitor? Urmează o extincție planetarăîn 2016, când în România a fost plafonat salariulminim (pe mâna „guvernului tehnocrat al lui Johan-nis”), iar în Franța partidul de extremă dreapta (FrontulNațional al lui Marine Le Pen) ar putea să conducă dinumbră, după alegerile regionale?

Îmi amintesc de profețiile unui alt celebru „pastor”(Harold Camping, american), care dădea ca sigurăapocalipsa în 2011. Postere uriașe anunțau 21 mai2011, fix, drept ziua sfârșitului lumii, împânzind oraședin întreaga planetă. Inclusiv de la noi. Pastorul ame-rican a prezis un cutremur-gigant, cum nu s-a maisimțit până atunci, care va face înconjurul lumii și varade omenirea de pe fața pământului. La fix 7000 deani de la Potopul Biblic. Sigur, cei care l-au crezutorbește pe pastor și au vândut tot, au și acum ce să re-

grete… Alt „pastor”, cu faimă locală (Luis Pereira dosSantos, brazilian), în anul următor, a fost oprit depoliție cu zece minute înainte de a avea loc o sinuci-dere în masă. El a prezis că sfârșitul lumii va veni pe12 octombrie 2012, vineri seara, la ora 20:00. Mem-brii cultului lui s-au baricadat într-o casă cu zece în-căperi, denumită „Arca”, aflată la periferia orașuluiTeresina, capitala provinciei Piaui. Santos, la 43 deani, căruia adepții îi spuneau Tăticul Louis, pretindeacă „în urmă cu patru ani” a fost vizitat de un înger, carei-a transmis momentul exact în care va avea locsfârșitul lumii. Așa că el și-a instruit cei 113 adepți sărenunțe la slujbe, să-și doneze bunurile și să-și ia co-piii de la școală… Aceeași rețetă. Las la o parte faptulcă două luni mai târziu, pe 21 decembrie 2012, toatăomenirea aștepta apocalipsa, prezisă de sfârșitul… ca-lendarului mayaș.

Încerc să stau cu capul pe umeri. Profețiile, deoriunde ar veni, îți dau peste cap gândurile, punându-te în gardă: mai știi, poate sunt reale! Transcriu maijos nebunia Noului Nostradamus, japonezul RicardoSalazar (dezvăluită anul acesta, cu zile în urmă), pro-gramarea lui dusă la paroxism (cu date cât mai exacte,firește, venită prin intermediul „viselor, viziunilor şial unor voci”, voci pe care numai el le aude și care seuitau în… calendar), ar putea un romancier să le ex-ploateze literar:

- Spre sfârşitul acestui an sau la începutul lui 2016,Europa îşi va închide graniţele pentru refugiaţi şi lafel vor face şi alte ţări de pe alte continente, inclusivStatele Unite ale Americii, acestea aplicând chiarlegea marţială.

- În februarie 2016, China va ataca Japonia.- În aprilie 2016, o stea va deveni vizibilă şi va de-

veni tot mai mare de-a lungul nopţilor. Rusia va con-firma că este vorba despre un asteroid care se vaîndrepta către Pământ.

- Între 15 şi 17 mai 2016, la ora locală 02:20, înPuerto Rico, un asteroid gigantic va lovi Pământul.

Apocalipsa continuă —2016: „o mișcare în pantăa Pământului”

Liviu Ioan STOICIU

2

ATITUDINI SALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

Impactul va fi atât de puternic, încât va provoca cu-tremure în toată lumea şi tsunami cum n-au mai fost.Peste 1,2 miliarde de oameni vor muri în aceste ca-tastrofe.

- Imediat după aceste evenimente, se vor produceerupţii vulcanice pe tot globul, erupţii care vor degajacantităţi enorme de cenuşă vulcanică ce se va ridicaîn atmosferă şi va bloca razele solare să ajungă peTerra, provocând un fel de „epocă de gheaţă” timp deun an şi dispariţia unor teritorii mari din California.

- În 16 iunie 2016 va izbucni Al Treilea RăzboiMondial, când Rusia şi China vor ataca SUA.

- În 25 octombrie 2016, alianţa Rusia-China vacâştiga cel de-al Treilea Război Mondial.

- În martie 2017, yenul chinez va deveni monedaglobală.

- La sfârşitul anului 2018 şi începutul anului 2019,Rusia va ataca Israelul.

- În 2020, Anticristul va veni pe Pământ şi va sub-juga toată omenirea.

- În 2023 se va produce a doua venire a lui Hristospe Pământ şi omenirea va fi salvată.

Să bat în lemn? Sper din toată inima să avem partenumai de basme „contemporane” și în acest caz,profețiile având și ele tenta lor crudă… estetică. Numă mai întreb câți dintre cititorii acestor profeții vormai apuca anii 2020 și 2023, dacă vor muri „miliardede oameni” în 2016.

Nenorocirea e că Noul Nostradamus are predicțiiasemenea nemuritorului profet Nostradamus (MichelNostradamus, care a trăit în secolul al XVI-lea).Atenție, francezul Nostradamus atrage atenția că în2016: „O mișcare în pantă a pământului, o mare cala-mitate peste pământurile din Vest și Lombardia, va fifoc pe navă, ciumă și captivitate. Mercur în Săgetător,Saturn dispare”. Astrologii l-au descifrat și au spuscare sunt pericolele care ne pândesc. „Se spune de omișcare în pantă a Pământului și o mare calamitatepeste pământurile din Vest și Lombardia, adică Italia.După alți astrologi Lombardia nu vizează neapăratporțiunea aceea, ci mare degrabă Vezuviu, unde se potproduce erupții vulcanice ca la Pompei. Pământuriledin Vest vizează Franța și Germania, iar pentru alțiierau cele din America. Nu se știe care America, deNord sau de Sud, dar cea de Nord cu zona Californieiar fi cea mai vizată din acest punct de vedere”, susţinastrologii. Iar expresia foc de navă ar însemna, de fapt,conflictele armate, dar și epidemiile și incendiile cumulți morți: „Pot să indice conflictele militare de pelângă noi. Foc pe navă poate însemna iarăși faptul căaceste epidemii, conflicte armate depășesc granițeleunei țări și nu pot fi stopate și controlate”, au adăugataceştia. Sunt interpretări ale catrenelor lui Nostrada-mus (mereu greșite). Totuși: vom avea în 2016 un anapocaliptic? Ne-am învățat cu tot felul de apocalipse...Rămânem la cheremul marelui Dumnezeu.

FESTIVALUL NAȚIONAL “VRANCEA LITERARĂ”Devenit o tradiţie deja, Festivalul “Vrancea literară”, organi-

zat de Liga Scriitorilor din Vrancea (1998), Fundaţia SocialCulturală “MIORIŢA” şi revista “Salonul literar”, va avea locîn acest an la final de septembrie-început de octombrie. Cei caredoresc să participe (membri sau nemembri ai USR, tineri şivârstnici) vor trimite, până pe data de 20 septembrie 2016, vol-umele de poezie, critică, teatru, proză, eseu, istorie literară, teorieliterară, monografii (publicate în 2015) la adresa: CULIŢĂIOAN UŞURELU, Căsuţa Poştală 22, Oficiul Poştal Odobeşti,Judeţul Vrancea, Codul Poştal 625300.

Juriul este format din redactori şefi ai unor publicaţii literareprestigioase din ţară.

Telefon: 0722/917264; E-Mail: salonul.literar @gmail.com

ORGANIZATORII

3

EVENIMENTSALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

Centenar sub semnul

unui fost SăgetătorOfelia UȚĂ, Dr. în Filologie romanică (Madrid, 2015)

Anul 2015 a însemnat, printrealtele și centenarul Vintilă Horia,omis de pe lista lui Nicolae Mano-lescu1, așa cum bine observă IonSimuț2. La lucrările colocviului de-dicat acestui ´scriitor european deorigine română´ (decembrie 1915,Segarcea, România - aprilie 1992,Villalba, Spania), în decembrie, laUnivesitatea din Alba Iulia, au fostprezenți cercetători din Italia,România și Spania, cărora le-au ad-resat Cuvântul de salut, prinvideoconferinţă, de la Madrid(locul unde, exilat și-a găsit o adoua patrie scriitorul), Prof. univ.dr. Joaquín Mª Aguirre Romero șiConf. univ. dr. Georgeta Orian dela instituția gazdă, cărora li s-aalăturat și Dr. în Filologie, Alexan-dru Gruian, de la Deva. Limbile co-locviului au fost limbile în care s-aexprimat Scriitorul sărbătorit. Pre-zentarea de postere: Vintilă Horia(1915-1992): repere bio-bibliogra-fice, a fost preludiul comunicărilorștiințifice propriu zise, între care afost intercalată și o Dezbatere, des-pre Vintilă Horia în actualitate(ediţii, ediţii critice, traduceri, sta-diul receptării actuale), moderatăde Georgeta Orian (Alba Iulia) şiPompiliu Crăciunescu (Timișoara),la care au participat: Iuliana Bote-

zan, de la Madrid (prinvideoconferinţ), Ofelia Uţă Burcea,(Madrid), Luca Cerullo (Napoli),Ion Simuţ (Oradea), Cornel Ungu-reanu, Mircea Popa, ConstantinCubleşan, Ion Buzaşi, MirceaBraga, Ileana Ghemeş, DianaCâmpan, Marcela Ciortea, GabrielaChiciudean, Petronela Wainberg,Iuliana Wainberg-Drăghiciu, Mi-oara Pop, Felicia Colda, Sonia El-vireanu, Alexandru Gruian, MariaHolhoş, Andra Gabriela Holhoş,toți Universitatea din Alba Iulia.

Fără îndoială, toate lucrărileprezentate au fost mai mult decâtinteresante, îmbrățișând în aria lortematică complexitatea și comple-meritatea personalității lui VintilăHoria. De la cea a Georgetei Orian,Ovidiu aşteptându-şi moartea laTomis: două reprezentări ficţionale(Vintilă Horia şi Marin Mincu) șipână la cea a lui Luca Cerullo,Dondequiera que vayan mis ojos.Il diario apocrifo di un esule in„Un sepulcro en el cielo” di VintilaHoria, trecând prin perspectivainedită a lui Pompiliu Crăciunescuasupra cărții „Le voyage à SanMarcos” sau despre călătoriatranstemporală, ori a celei prezen-tate de Constantin Cubleșan, asupragânditorului exilat, Întâlnire cuVintilă Horia, și a lui Ion Simuț,din Dumnezeul exilului, sau a Ofe-liei Uță Burcea, prezentându-l peVintilă Horia, el gran humanista,en la vida cultural madrileña, ori alui Mircea Popa, Vintilă Horia –

memorialistul. Toate comunicărilese vor regăsi în volumul pe careGeorgeta Orian îl coordoneazăîmpreună cu Pompiliu Crăciunescuşi care va apărea la Editura Eikon,cu toate semnăturile participanțilorla congres. Colocviul ştiinţific de laAlba, după cum bine spune Geor-geta Orian, organizatoarea eveni-mentului a (re)adus în lumină oserie de aspecte deloc de neglijat,care ar însemna niște puncte de ple-care pentru completarea muncii de(re)construire a imaginiigânditorului român, socotind căexistă disponibilitatea şi resursaumană necesară pentru un demersştiinţific temeinic şi de lungădurată, care să situeze pe alte co-ordonate, mai înalte, figuragânditorului Vintilă Horia. S-aputut constata cu această ocazieinteresul unor critici şi istorici lite-rari, cercetători cu experienţă, pro-venind din spaţii culturale diferite(din diverse puncte ale ţării şi dinstrăinătate). Acesta este un impor-tant punct de pornire, de care tre-buie să ţinem seama. O verigăesenţială, în acest sens, este comu-nicarea inter-generaţională şi des-chiderea către studenţi/masteranzi/ doctoranzi.”Vârstele”cercetării sunt nepreţuite şi e o bu-curie şi o onoare să “profităm”unii de alţii, îmbogăţindu-ne. Deasemenea, mai spunea Domnia Sa,există instrumente de cercetare,clasice sau moderne, care să nepermită să avansăm în a optimiza

1 „Calendar: aniversări șicomemorări,” România literară (34,35, 36), august-septembrie, 2015.

2 „Politica aniversărilor”, Re-vista Familia, seria V. Anul 51 (151).Nr 10 (599), din octombrie, 2015, 5-7.

4

EVENIMENT SALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

cunoaşterea de către publicul largşi de către specialişti, respectiv vi-zibilitatea acestui european de ori-gine română. Să profităm, aşadar,de aceste instrumente. Nu în ulti-mul rând, există provocări şi pistecare s-au deschis: se poate vorbi decapodopere atâta timp cât nu secunoaşte opera în întregime?!; suntposibile, necesare şi utile(re)editări, reierarhizări şi (re)lec-turi; este posibil accesul pe altepieţe literare (Polonia, spre exem-plu, unde avem un important grupde românişti); există zone foartepuţin cunoscute/ recuperate dinopera sa (jurnalistica, eseistica),aşa încât se impune colaborareatrans-disciplinară şi trans-frontalieră. O reţea de specialiştiinteresaţi de subiect ar fi primullucru de organizat, în acest sens. S-au făcut propuneri în acestedirecţii: un Institut “Vintilă Horia”,un periodic, o revistă electronică,un portal on-line, un colocviuştiinţific anual sau la doi ani, o bazăde date, printre altele, totul avândca miză finală o ediţie critică, oediţie de opere complete, sub egidaunei instituţii care se doreşte a fiAcademia Română. Până acolo enevoie de paşi mici şi siguri, deetape concrete şi de rezultate palpa-bile. Din partea organizatoarei de laUniversitatea din Alba Iulia a venitideea formării unui grup de studiuca spațiu de lucru, respectiv Centrude Cercetări Filologice şi DialogMulticultural (CCFDM). Așadar,orice comunicare ulterioară peaceastă temă se va produce în inte-riorul grupului constituit sub egidaCCFDM. Rezultatele cercetăriloracestui grup de studiu s-ar putearegăsi într-o publicație tematică, cufrecvenţă anuală.

Evenimentul de la Alba, a fostdublat în aceeași zi, printr-o mani-festare similară, la Craiova, în cad-

rul Bibliotecii „Aman”, avându-l camoderator pe academicianul Basa-rab Nicolescu, o personalitate deseamă a ştiinţei, culturii şispiritualităţii româneşti, cel care adezvoltat la nivel teoretic şi meto-dologic transdisciplinaritatea. Or-ganizatorul simpozionului, CristianBădiliţă (Istituto di Studi Ecume-nici San Bernardino, Veneţia) -scriitor şi istoric al creştinismuluitimpuriu-, a conferențiat pe tema:„Dialogurile” lui Vintilă Horia:“Călătorie la centrele pământului şiAnchetă în spatele lumii văzute”.Manifestările evenimențiale dedi-cate scriitorului, au prilejuit lansa-rea cărții Memoriile unui fostSăgetător, volum inedit de VintilăHoria, prezentat de Silvia Colfescu,directoarea Editurii Vremea,Bucureşti, Marilena Rotaru şi Cris-tian Bădiliţă, precum și cea apărutăla Editura AIUS, Eseistica luiVintilă Horia- deschideri cătretransdisciplinaritate, semnată deMihaela Albu și Dan Anghelescu,prefațată de Vasile Spiridon. Cuacest prilej, a fost lansat și numărul12 al revistei de cultură „Mozai-cul”, număr dedicat lui VintilăHoria. Și nu în ultimul rând însemn de prețuire, Consiliul LocalSegarcea, a acordat lui VintilăHoria (prin Hotărârea nr. 60 din 27noiembrie 2015) titlul de Cetățeande Onoare – post mortem. Ulterior,o manifestare similară, a avut locpe 17 decembrie, la BibliotecaJudețeană „Ovid Densusianu” Hu-nedoara-Deva, la Sala „Liviu Oros”a Centrului Cultural „Drăgan Mun-tean” din Deva, unde s-a organizato manifestare cultural-educativădedicată aceluiași eveniment. Subgenericul ‘Vintilă Horia –Literatură și exil’ a fost acest scrii-tor român, ‘unul dintre mariireprezentanți ai exilului românesc’,după cum preciza D-l Ioan Sebas-

tian Bara, managerul instituției.Prezentarea a fost făcută pe bazaunei “ample documentări, cu atâtmai mult cu cât acest scriitor nueste studiat în școală”.

În aceeași zi, în Spania, la Al-cala de Henares, unde scriitorul afost și dascăl, după plecarea de laUniversitatea Complutense dinMadrid, a avut loc o altă serie deconferințe și alocuțiuni, care aureunit profesori și scriitori spanioliși români în jurul fiicei scriitorului,Cristina Horia, finalizate cu o masărotundă. Alături de vorbitorii dinSpania, au participat ca invitați dinRomânia, Georgeta Orian (Univer-sitatea din Alba Iulia) și Sanda Po-pescu Duma (UniversitateaBucurești) precum și Basarab Ni-colescu, din Franța (CIERT). Nuam înțeles prea bine dacă, și cumanume, a văzut sau pregătit Capi-tala centenarul acestui intelectualromân din exilul spaniol, dar faptulde nu-l lăsa uitării, cel puțin de toțicei menționați, nu poate decât să nebucure. Nu-i mai puțin adevărat căașteptăm ca în urma unor demer-suri legale necesare din parteaautorităților competente, să se cla-rifice controversata situație a scrii-torului, cât mai curând, pentru cabinemeritata sa recuperare culturalăidentitară să se poată produce fărăreticențe, sine ira et studio. Asta șipentru ca să putem lăsa moștenireviitorimii un organism spiritualromânesc, sănătos, netrunchiat.

În ceea ce o privește pe autoareaacestor rânduri, aduce și pe aceastăcale călduroase mulțumiriUniversității de la Alba Iulia, prinreprezentanții săi, care au organizatimpecabil suita de momente dedi-cate evenimentului, în cele maimici detalii. Pe lângă că a fost unreal schimb de idei pentru posibileproiecte și colaborări ulterioare, amsimțit toți cei prezenți în orașul

5

EVENIMENTSALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

Unirii, bucuria unei întâlniri de suf-let. Oameni de cultură și litere ita-lieni, spanioli și români s-au regăsitsub semnul unui centenar impor-tant pentru cultura și literaturaromână. Căci Vintilă Horia a fostunul dintre intelectualii româniexilați în Spania franchistă, care acontribuit la promovarea literaturiiromâne în afara granițelor ei, și alăsat o puternică amprentă nu doarasupra culturii spaniole, îndeobșteacea madrilenă. Nu spunem nici onoutate afirmând că personalitateasa a fost cunoscută și recunoscutămai ales peste hotare. Socotit “pen-sador profundo y sutil, escritor ir-reprochable y elegante” cum sescrie în ABC 3/06/ 1972, persona-litatea și opera horiană rămâne încădestul de necunoscută acasă la ea,pe lângă că autorul n-a primit niciorecunoaștere academică înRomânia post-comunistă. Nici pre-mii post-mortem nu i-a dat Acade-mia, nici opera nu-i parte aimportantă a literaturii române, înciuda faptului că e cunoscută pedouă continente și în patru țări(Spania, Italia, Franța și Argentina).O parte a criticii române contempo-rane consideră totuși că marile saleromane din anii 60-70 facdemonstrația, alături de proza luiMircea Eliade, a singurei alterna-tive viabile și serioasă la romanulromânesc ce se scrie acasă la el.

În schimb, pentru Spania, Horiareprezintă un valoros exemplu deintelectual al exilului românescîntr-o continuă încercare deautodepășire, un scriitor de o auten-ticitate dincolo de modelecircunstanțiale. Cum bine spuneaJoaquin Mª Aguirre3, vorbind des-

pre el, in memoriam „hay persona-lidades que no admiten una clasifi-cación al uso, que no encajan en losmoldes con los que acostumbramosa etiquetar la realidad. Vintila Horiaes una de ellas. Novelista, poeta,intelectual. Estas tres dimensionesse encuentran entrelazadas, sur-giendo como respuesta las unas delas otras, porque no es posible en-tender a Vintila Horia por separado.Puede que la Historia se encarguede resaltar una de ellas, pero en supropia vida éstas no admitían divi-sión. Toda su obra, en cualquiera desus vertientes, no fue más que unintento de encontrar respuestas auna realidad histórica que no le sa-tisfacía. Quienes vean en él a un in-telectual partidista, a un novelistasectario, no entendieron su pro-funda soledad, la angustia de unhombre desplazado del tiempo ydel espacio”. Prezența constantă anumelui său în paginile ziaruluiABC, din Madrid și Sevilla, aratăde câtă importanță se bucura înviața culturală a Spaniei. Majorita-tea operelor, traduceri din franceză(singura tradusă direct din română,până în anii 90, rămâne El desper-tar de la sombra), sau scrise directîn spaniolă, au fost mediatizate decătre cunoscutul ziar ABC4. Căci

Horia a scris mânat de o nevoieinterioară, simțind acut vibrațiacuvântului în fiecare din limbile încare s-a exprimat „M-a chinuitîntotdeauna nevoia confesiunii, amărturisirii totale care să nu-milase nici măcar impresia că mă maipot ascunde după ceva, că amîncăput întreg, cu păcatele şi cu bu-curiile mele în sufletul altuia. […]albul mat al hârtiei e mai cinstit şimai preţios decât un om. Şi amscris ani întregi, inventând oamenişi întâmplări, însă în realitate,zugrăvindu-mă pe mine în zeci dechipuri şi de ipostaze,mărturisindu-mă întruna, cuîncrederea că în cele din urmă măvoi descoperi aşa cum sunt, într-ocarte care va fi o capodoperă a pu-terii mele de dăruire”, după cummărturisește în Acolo și steleleard...

Dar, dincolo de tot ce s-a spus,„Să nu ne lăsăm înşelaţi: operaacestui scriitor, operă de trezire şide iubire, demonstrează căadevărata sa patrie este cea a spi-ritului”, după cum bine precizeazăPompiliu Crăciunescu, adăugând:„Labirintic uneori, periplul său deexilat nu este decât partea vizibilăa unei existenţe esenţialmente an-corate în acel tulbure dincolo alvieţii şi al morţii, în solurile pe câtde inexprimabile, pe atât dehrănitoare ale esenţelor transtem-porale. Fie că se afla la Bucureştisau la Florenţa, la Buenos Aires saula Paris, la Barcelona sau la Col-lado Villalba, Vintilă Horia nu apărăsit niciodată această patriedescoperită încă din copilărie. Iatăde ce, nicio privire de ansamblu abiografiei sale nu se poate limitadoar la reperele spaţio-temporalefără să se expună riscului uneisărăciri inacceptabile” Desigur,există un sens orizontal, cantitativ,cel care desemnează etapele unei

3 Joaquín Mª Aguirre Romero,Vintila Horia: Epifanía de lo hu-mano, vol. Vintila Horia. IN ME-MORIAM. Ernst Jünger y BorisPasternak o las dos Europas. Edi-ción en Homenaje al Profesor VIN-

TILA HORIA, Departamento de Fi-lología Española III, Facultad deCiencias de la Información, Univer-sidad Complutense, Madrid, 1992, p.59-64

4 Iată unele: Marta, o la segundaguerra (Barcelona, 1982), Un sepul-cro en el cielo (Barcelona, 1987),Presencia del mito (Madrid, 1956)Poesía y libertad (Madrid,1959)España y otros mundos (Barcelona,1970) Mester de novelista (Madrid,1972), Introducción a la literaturadel siglo XX (Madrid,1976), Consi-deraciones sobre un mundo peor(Barcelona, 1978), Literatura y disi-dencia (Madrid, 1980), La noveladel siglo XX (Madrid, 1981), In-forme último sobre el reino H. (Bar-celona,1981).

6

EVENIMENT SALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

vieţi, dar numai sensul vertical, ca-litativ, este cel care ne dezvăluiebogăţia acesteia. Omul interior estesalvarea Omului, iată mesajul ne-muritor transmis de Vintilă Horiaprin intermediul operei sale (viaţăşi creaţie)”5. Salvarea ar veni șipentru el, după Georgeta Orian6, dela acea „perspectivă spiritualăasupra existenței –aceasta este mo-dalitatea prin care se produce sal-

varea lui Vintilă Horia și a perso-najelor sale din confruntarea cuTimpul”. Marele umanist contem-poran, „constructor de punți întretimpurile diferite ale istoriei, nive-lurile diferite de Realitate și deCunoaștere –manifeste în deveni-rea omului indiviz -, Vintilă Horiaeste scriitorul terțului inclus, altfelspus, al completitudinii deschise,despre care vorbește PompiliuCrăciunescu așa cum îl vor desco-peri cei care se vor apleca asupratextului propus de autor7, text bazat

pe metodologia transdisciplinară,prin care se relevă un Vintilă Horiamai puțin cunoscut, după cumafirmă și academicianul Basarb Ni-colescu8.

5 Pompiliu Crăciunescu, VintilăHoria: Transliteratură şi realitate,Bucureşti, Curtea Veche, 2011, p. 62.

6 Vintilă Horia -un scriitor con-tra timpului său, Limes, Cluj –Na-poca, 2008, p. 177.

7 Pompiliu Crăciunescu, VintilăHoria: transliteratură și realitate,

Curtea Veche Publishing, 2011, p.258.

8 Unde, spune exegetul (pe co-perta cărții menționate): „apofatis-mul artei reunește apofatismul misticși apofatismul științific, într-un uni-vers constituind o punte între științăși gnoză, grație ternarului iubire-cunoaștere-revelație. Vintilă Horiane apare astfel ca un mare profet alresurecției sacrului”.

În cazul în care ritmul vieţii moderne te-a acaparat şi nuai mai avut ocazia să scrii ceva folosindu-te doar de pix şide hârtie, şi doar ai devenit expert în manevrarea smar-tphone-ului, a laptopului sau a tabletei, ar fi cazul să reviila scrisul de mână. Există foarte multe beneficii ale scrisu-lui de mână, şi asupra sănătăţii, şi a minţii. Orice fel de scrisde mână, fie că ţii un jurnal, că îţi imaginezi o si-tuaţie fictivă sau că faci o listă cu oameniicare înseamnă ceva în viaţa ta, îţi influen-ţează starea de spirit şi îţi îmbunătăţeştestarea de sănătate, notează “HuffingtonPost”.1. Scrisul de mână te ajută să înveţimai bine

Lasă computerul deoparte! Folosireapixului (sau a stiloului) în notarea ideilor, asubiectelor ce trebuie discutate la şedinţa de a douazi sau a listei de cumpărături te ajută să reţii mai bine in-formaţia, conform studiilor. Şi asta se întâmplă deoarece înactul fizic al scrierii se transmit semnale de la mâna ta cătrecreier care ajută la construirea memoriei motorii.2. Exprimarea emoţiilor prin cuvinte scrise grăbeştevindecarea

După un eveniment traumatic, dacă scrii gândurile şisentimentele pe hârtie te poţi vindeca de rănile fizice multmai repede, conform unui studiu neozeelandez. Participanţiila acest studiu au fost rugaţi să scrie într-un jurnal fie desprecele mai intime şi profunde gânduri şi sentimente, fie despreorice altceva în afară de gânduri şi sentimente. Peste douăsăptămâni, participanţilor li s-au făcut biopsii ale pielii, faptcare le-a lăsat o rană pe mână. Cercetătorii au urmărit per-soanele până când această rană s-a vindecat şi au descoperitcă cei care scriau despre sentimentele şi trăirile lor s-au vin-

decat mult mai repede decât cei care nu scriau despre asta.3. Scrisul îi ajută pe suferinzii de cancer să fie mai op-timişti

Atitudinea înseamnă totul, mai ales pentru cei care trecprin momente dramatice cum este diagnosticarea canceru-lui. Un studiu din 2008 a demonstrat că scrierea creativă i-

a ajutat pe cei care suferă de cancer să fie maioptimişti în ceea ce priveşte boala şi chiar

le-a îmbunătăţit calitatea vieţii. “Maimult, în ciuda subiectului fix al acestuistudiu, descoperirile iniţiale au sugeratcă un singur exerciţiu de scris de 20 deminute a adus schimbări importante în

felul în care pacienţii gândeau despreboala lor”, au notat cercetătorii.

4. Dacă scrii pentru ce eşti recunoscător,vei dormi mai bine

Doar 15 minute de notat lucruri pentru care eşti recu-noscător pot face minuni pentru somnul tău. Cercetătoriiau descoperit că participanţii la un studiu care făceau o listăînainte de culcare cu lucruri pentru care erau recunoscători,dormeau mai bine şi mai mult.5. Scrisul ajută mintea şi îţi vindecă organismul

Beneficiile scrierilor creative nu sunt de scurtă durată,susţine un articol publicat în “Advances in PsychiatricTreatment”. Scrierea creativă îmbunătăţeşte starea de spi-rit, reduce nivelul de stres şi simptomele depresiei. Scrie-rea creativă are şi beneficii fizice: îmbunătăţeştefuncţionarea plămânilor şi a ficatului şi scade perioada deinternare în spital. Unii cercetători chiar sugerează că scri-sul îi ajută pe cei care suferă de sindrom posttraumatic.

Ana STAN

Cinci motive pentru care să revii la scrisul de mână

7

INTERVIUSALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

-Vă rugăm să ne oferiţi câteva detalii despreaceastă grandioasă manifestare. -Este un organism foarte important la nivel mondial.Tema de anul acesta a fost : Dezvoltare durabilă înînvăţământ. Forumul, desfăşurat la Bucureşti , a fostdedicat celei de a 70-a aniversare a UNESCO. Auparticipat 200 de delegaţi din 34 de ţări din Asia,Europa şi două ţări(SUA şi Mexic)din America. Auvenit “vocile” cele mai autorizate ale organismeloramintite. S-a discutat mult şi competent despre îm-plinirile, necazurile şi perspectivele şcolii la nivel pla-netar. Concluzia generală este clară:învăţământulreprezintă marea şansă de redresare, pe toate planurile,a vieţii economice, politice, sociale şi culturale a lumii. -În ce a constat contribuţia dv?-Am fost invitat să prezint două cărţi semnate demine:”Un posibil manual de dirigenţie” şi “În ghea-rele râsului” carte apărută în această vară la Beirut în3000 de exemplare, în limbile: română, franceză şiarabă. Prima carte este o apariţie mai veche, care a suscitatmulte valuri în învăţământul românesc. Editura “Po-lirom” a tipărit patru tiraje a câte 3000 de exemplarefiecare. Sunt adunate acolo şi sistematizate pe temeopiniile adunate, timp de 30 de ani de la 1500 deelevi, 300 de cadre didactice, 200 de părinţi ai ele-vilor şi 50 de cercetători. Elevii, care au în mânăaceastă , carte sunt rugaţi să comenteze pro sau con-tra opiniile înserate în volum şi să-şi exprime con-vingerile proprii. Am prezentat invitaţilor câteva opiniide-ale elevilor. Iată doar două dintre ele. În sinceri-tatea lor, elevii nu acceptă, de exemplu, niciun rabatde la adevărata democraţie. Ei cer, cu tărie, ca pro-fesorii lor să aibă cariere didactice, nu electorale. Îicondamnă, cu asprime, pe profesorii cu rezultate mo-deste , ori chiar slabe, care sunt promovaţi ierarhiccu sprijin politic. Apoi, vor să se găsească soluţii raţionale, care să stă-vilescă furtul de inteligenţă, prin migraţia valorilor.Ţările mai slab dezvoltate economic vor ajunge însituaţii şi mai dificile, dacă tinerii capabili de perfor-manţe vor continua să se stabilească în ţările bogate.”Este moral, se întreba un elev, ca săracii să subven-ţioneze învăţământul celor bogaţi?Vom rămâne caroata din spate a bicicletei, care nu va putea niciodată

să o ajungă pe cea din faţă. ” “Occidentalii, spune unalt elev, le dau romilor noştri câte 300 euro şi ni-itrimit ramburs. De ce nu fac acest lucru şi cu medi-cii?”O altă situaţie absurdă, surprinsă recent într-un dialogcu tinerii. ”Noi, românii, nu suntem primiţi în Schen-gen, deşi suntem pregătiţi, iar imigranţii sirieni spulberăgraniţele şi gardurile de sârmă cu sutele de mii. ”-Şi a doua carte?-Am vorbit despre meritele Fundaţiei “Naji Naaman”din Beirut, care este convinsă că, prin cultură, omeni-rea ar putea rezolva dificultăţile care se acutizeazăcontinuu. Ei se străduiesc “să vânture” cultura occi-dentală spre Orient şi invers şi să ofere unui numărcât mai mare de oameni cultură gratis. Am accentuatidea că multe din aforismele mele pot fi folosite casuport în organizarea dialogului cu elevii. Am datexemple, am citit un grupaj de aforisme. Şi m-auaplaudat ca pe regretatul Dan Spătaru. -Ce proiecte mai aveţi?-În luna decembrie, va fi nevoie să fac un drum laMadrid. Se lansează acelaşi volum, dar în limbile ro-mână, franceză şi spaniolă. Până atunci, îmi va apăreala Ed. Eikon din Cluj Napoca cea mai interesantă cartea mea, antologia “Surâsul lui Icar”. Vom organizamulte lansări şi întâlniri cu cititorii. Îmi doresc caacest volum să ajună în bibliotecile cât mai multorcititori.

Interviu realizat de Alina POPA

V. Ghica s‐a întors de la Forumul ASIA ‐EUROPA ”Alianţa Civilizaţiilor”

8

CARTE DE ÎNVĂȚĂTURĂ SALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

Iată cele 20 de reguli de bun-simţ care ar trebui respectate defiecare dintre noi pentru a fi ogazdă perfectă sau un musafir ci-vilizat:

1. Când inviţi pe cineva la masănu-i faci un serviciu. De aceea, tre-buie să-i dai tot timpul impresia căte simţi onorat că a primit să pe-treacă un ceas sau două sub acope-rişul dumitale. Expresia “a facecinste” (a plăti) e grosolanie. Cinsteîţi face acela care acceptă.

2. Nu te aşeza niciodată la masăînainte ca doamna gazdă să fi luatloc. Până atunci aşteaptă în dreptullocului care ţi-a fost indicat. Dacănu ţi-a indicat locul, informează-te!

3. Când te aşezi, aşeaza-ţi scau-nul în aşa fel încât, răzimându-te despetează, bustul să-ţi rămâie perfectvertical. E oribil la vedere domnulcare se află pe marginea scaunului.Doamna în această poziţie e de ne-conceput.

4. Ţine-ţi coatele lipite. Cândeşti la masă, ca şi când eşti călare,numai aşa trebuie să le ţii. Pentru aţine dârlogii, furculiţa şi cuţitul,mişcările antebraţului sunt sufi-ciente. Dacă toti convivii ar ţinecoatele pe masă lăsând la o parte la-

Bunele maniere la masă, explicate de Păstorel Teodoreanu:

„Du mâncarea la gură, nu gura la mâncare.Patrupedele se apleacă la nutreţ, dar n‐au ce face!“

Gurmand înrăit şi iubitor de licori bahice, Păstorel Teodoreanu, nonconformistul boem,a fost un nelipsit al cârciumilor, cu un chef de viaţă şi un umor ieşite din comun. Avocat,scriitor, cunoscut epigramist, Păstorel a rămas în literatura română prin epigramele sale.

Într-una din cărţile sale, “Gastronomice”, apărută postum în 1974, în stilul său inconfundabil,Păstorel Teodoreanu a reuşit să surprindă gastronomia tradiţională. Pe lângă reţetele imortalizateîn cărţile sale, care constituie referinţă şi desfătare pentru exigenţele oricărui cititor, Păstorelprezintă şi un cod al bunelor maniere: ce să faci ca să reuşeşti să-ti impresionezi musafirii lamasă, dar şi cum să te comporţi atunci când esţi musafir. Toate sfaturile sunt, evident, în aceeaşinotă de umor inconfundabil cu care ne-a obişnuit în lucrările sale.

9

CARTE DE ÎNVĂȚĂTURĂSALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

tura estetică, pentru banchete ar tre-bui construite mese kilometrice, cumicrofoane şi haut-parleur.

5. Du mâncarea la gură, nu gurala mâncare. Patrupedele se apleacăla nutreţ, e drept, dar n-au ce face.

Nu sorbi supa!6. Nu sorbi supa, chiar dacă te-

ai familiarizat cu zgomotul şi nu-lmai auzi. Dacă nu poti mânca preafierbinte, aşteaptă puţin. Aşteptândînsă, nu-ţi trece vremea suflând înfarfurie sau vânturând lichidul culingura: fă conversaţie.

7. Dacă cineva îţi pune întrebăricând eşti cu gura plină, fă-l să aş-tepte.

8. Nu duce paharul la gură în-ainte de a te fi şters (şerveţelul nu-i un ornament) şi cu atât mai puţindacă n-ai terminat mestecarea. Ur-mele de alimente pe pahar suntdezgustătoare.

9. Nu introduce cuţitul în peşte(afară de cazul că ţi s-a pus tacâmspecial), nici în tocătură. În ambelecazuri furculiţa şi o bucăţică depâine sunt suficiente.

10. Nu tăia coaja oului cu cuţi-tul. Urmele lăsate strica apetitul ce-lorlalţi. Serveşte-te de linguriţa cucare ai să mănânci oul.

Brânza, după ce o tai, o aşezipe pâine şi-o duci la gură!

11. În nici o împrejurare şi subnici un motiv nu băga cuţitul îngură: e fioros! Brânza, după ce otai, o aşezi pe pâine şi-o duci lagură (cearcă numai, şi să vezi dacănu poţi).

12. În afară de pâine, crenvurşti,sparanghel, prune, ridichi de lună şiîncă vreo câteva alimente care sebucură de privilegii, nu mâncanimic cu mâna. A decupa o pasăresau a curăţi un fruct se învaţă într-o singură şedinţă (în câteva luni dedresaj învaţă o maimuţă de specie

inferioară).13. Dacă sticla de vin e pe masă,

ai grijă ca paharul vecinei dinstânga să fie întotdeauna plin. Dacăcea din dreapta stă alături de unmojic, trebuia să ai grijă şi de ea.

14. Imediat ce amfitrioana s-apregătit să părăsească masa, ridică-te, având grijă să faci loc vecinei.

15. Dacă nu eşti foarte intimîntr-o casă, nu cere voie să fumeziimediat ce s-a terminat masa. Dacăalţii mai în vârstă nu şi-au aprins ţi-gările, rabdă!

Nu spune merci, nu-i chic!16. Nu cere untdelemn când se

serveşte unt topit, şi nici unt topitcând se serveşte untdelemn. Poatecă lipseşte.

17. Dacă nu poţi rezista nevoiide a te scobi în dinţi, nu-ţi fă para-van din mână: e ostentativ şi neele-gant.

18. Când se oferă şi ceai, puneîntâi linguriţa pe farfurie şi pe urmădu ceaşca la gură.

19. E bine să mulţumeşti gazdeila plecare pentru clipele pe care le-ai petrecut în casa ei, dar nu spunecum te scoli de la masă: merci! Nu-i chic.

20. Comportă-te, când eşti sin-gur la masă, ca şi cum te-ai com-porta la un dineu de gală.”

Viaţa şi activitatea literarăPăstorel Teodoreanu, pe numele

de botez Alexandru Osvald, s-anăscut la 30 iulie 1894, în Dorohoi.A fost primul băiat al avocatuluiOswald Teodoreanu şi al profesoa-rei de pian la Conservator Sofia(Muzicescu) Teodoreanu. Ceilalţidoi fraţi au fost cunoscutul prozatorIonel Teodoreanu şi Laurenţiu(Puiu) Teodoreanu, mort pe frontulfrancez în 1918. A debutat cu ver-suri în săptămânalul „Capitala“ şi acolaborat cu mai multe reviste lite-

rare. Primul volum, „Hronicul măs-căriciului Vălătuc“ (1928) a fostlăudat unanim de criticii literari aivremii. Păstorel Teodoreanu a fostşi traducător.

În anul 1956, au fost publicate,în limba română, „Peripeţiile bravu-lui soldat Švejk“, de cehul JaroslavHašek, şi „Taras Bulba“, de rusulN.V. Gogol. În 1965, apar, postum,şi traducerile volumelor „Istoriacontemporană“, de francezul Ana-tole France şi „Nuvele“, de ProsperMérimée, considerat creatorul nu-velei realiste franceze. Celebru l-afăcut însă pasiunea sa de gurmandşi iubitor de vinuri. Este îndeobştecunoscut faptul că Păstorel Teodo-reanu era chemat întotdeauna să ar-bitreze orice dispută în domeniulidentificării şi categorisirii degustă-rii produselor obţinute din struguri,adică vinuri şi coniacuri.

“Umoristul e moralist”Iată ce scria George Călinescu,

în 1934, la apariţia cărţii „Tămâieşi otravă“: „Aproape pretudindenise dezlănţuie o jovialitate care dă oumilitate de ton diferitelor atitudinişi care ne îndreptăţeşte să afirmămcă Al. O. Teodoreanu rămâne, înfond, un umorist. La temelia umo-rului stă întotdeauna o atitudine cri-tică, umoristul e moralist. Moraliste Al. O. Teodoreanu“. S-a stins dinviaţă la 17 martie 1964, la Bucu-reşti. Aici zace Păstorel,/ Suflet bunşi spirit fin./ Când mai treceţi pe lael,/ Nu-l treziţi, că cere vin“ –această autoironică epigramă a fostscrisă de Păstorel Teodoreanu să-iservească drept epitaf. Păstorel amurit acum jumătate de secol. Can-cer pulmonar. „Moartea lui a fostexemplară“, spunea Alexandru Pa-leologu.

Articol relatatde ziarul Adevărul

10

POEZIE SALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

Camelia SAVATABLOU DE SEARĂ

se lasă seara -

cerul își desenează acolada

printre creștetele dealurilor

obosite de apăsare norilor fierbinți...

se lasă acum seara -

respir

și mă bucur ca un copil

respir

încântat de greierușul fanfaron

ce își etalează melodia

ca la jocul de poker

unde câștigă doar el –

când se lasă peste noi seara,

în genunchi,

sufletul meu îți mulțumește, Doamne,

pentru răcoarea ce o simt

cuprinzându-mi ochii, oasele, cuvintele toate,

pentru pădurea vie

de lângă umărul meu,

pentru cântecul greierușului fanfaron

care își lasă prin iarba urmele stelelor

DREPTULDE A VISA...

te visam

ca pe un arbore învins

de clorofilă și înecat în

sângele meu

te doream ca pe o ploaie

ce stingea jarul ochilor

mei

te simțeam

în fuga cuvintelor supuse ierbii înalte

mi-era teamă

că dezlipind pleoapele

într-o bună zi

m-aș trezi

fără să te mai pot pipăi,

fără să te mai pot visa

fără să-ți mai pot strivi șoaptele

pe buzele de alabastru

NUMĂRĂTOARE

număr pașii

ce cad greoi

între mine și tine

zi după zi

număr anii

și frunzele ce ți-au înmulțit ochii, buzele, firele de păr

albe

număr gândurile ce se aștern surd și apăsător

făcând cărări între brațele mele și visele tale

numai secundele

numai anotimpurile

mai pot naște o iubire

mă mai pot naște din nou

numai strălucirea unghiilor

numai focul epidermei numai îmbrățișările tale

mă mai pot naște din nou

aici o inimă poate naște o poveste

ce se ascunde printre rânduri

căutându-te

căutându-mă

FINAL

timpul se grăbește… își întinde rădăcinile nervossăpând tranșee albastre în sângele nostrucerul se grăbește spre apusmereu departemereu mai sus

văd cum soarele se apleacă și se stinge peste umeriităitrăgând norii după elca niște pleoape fumurii de noaptenumai dragostea mea - ca o pecingine – te doboară…acest sentiment păstrează în sipetul săuverdele ochilor ce mi-au întreținut visul ascuns… timpul se grăbește…somnambulic și ilarmereu tumereu eu

11

ÎNVĂȚĂTURISALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

“…Cînd un om reuşeşte să facăceva ce i-a solicitat mult efort, în elîncepe să lucreze trufia. Cel ce slă-beşte se uită cu dispreţ la graşi, iarcel ce s-a lăsat de fumat răsuceştenasul dispreţuitor cînd altul se bă-lăceşte, încă, în viciul său.

Dacă unul îşi reprimă cu sîrg se-xualitatea, se uită cu dispreţ şi cutrufie către păcătosul, care se căz-neşte să scape de păcat, dar instinc-tul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim nepoate spurca mai ceva decît păcatulînsuşi. Ceea ce obţinem se poate săne dea peste cap reperele emoţio-nale în aşa manieră încît ne umplesufletul de venin.Banii care vinspre noi ne pot face aroganţi şi zgîr-ciţi, cum succesul ne poate răsturnaîn abisul înfricoşător al patimilorsufleteşti. Drumul către iubire se

îngustează cînd ne uităm spre cei-lalţi de la înălţimea vulturilor aflaţiîn zbor. Blîndeţea inimii se usucăpe vrejii de dispreţ, de ură şi de tru-fie, dacă sufletul nu este pregătit săprimească reuşita sa cu modestia şigraţia unei flori. Tot ce reuşim pen-tru noi şi ne aduce energie, dacă nuavem smerenie, va urma a se în-toarce către aceia ce se zbat, încă,în suferinţă şi-n păcat.

Dacă reprimi foamea în timp ceposteşti, foamea se va face tot maimare. Mintea ta o să viseze mîncă-ruri gustoase şi alese, mintea o săsimtă mirosurile cele mai apeti-sante chiar şi în somn, pentru ca, înziua următoare, înebunită de frus-trare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nuposteşte. Atunci, postul devine pri-lej de trufie, de exprimare a orgo-liului şi a izbînzii trufaşe asuprapoftelor. Dar, dincolo de orice, tru-fia rămîne trufie, iar sentimentulfrustrării o confirmă. Ochii noştrinu sunt concepuţi pentru dispreţ, cipentru a exprima cu ei chipul iubiriice se căzneşte să iasă din sufletelenoastre. Succesele nu ne sunt datespre a ne înfoia în pene, ca în man-tiile statuilor, ci pentru a le trans-forma în dragoste, în dezvoltare şiîn dăruire pentru cei din jur. Dacăai reuşit în viaţă, nu te agăţa de ne-reuşitele altuia, pentru a nu trezi întine viermele cel aprig al orgoliuluişi patima înfumurării. Reuşita esteenergia iubirii şi a capacităţii talede acceptare a vieţii, dar ea nu ră-mîne nemişcată, nu este ca unmunte sau ca un ocean. Îngîmfarea

şi trufia reuşitei te coboară, încetulcu încetul de pe soclul tău, căci eledesenează pe cerul vieţii tale eve-nimente specifice lor. Slăbeşte, bu-cură-te şi taci! Lasă-te de fumat,bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta,bucură-te de curăţenie şi lasă guno-iul vecinului acolo unde vecinul în-suşi l-a pus. Căci între vecin şigunoiul din curte există o relaţie as-cunsă, nişte emoţii pe care nu le cu-noşti, sentimente pe care nu le veibănui vreodată şi cauze ce vor ră-mîne, poate, pentru totdeauna as-cunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea saexistă o relaţie ascunsă. O înţele-gere. Un secret. Un sentiment neîn-ţeles. O emoţie neconsumată. Odragoste respinsă. Grăsimea esteprofesorul grasului. Viciul este pro-fesorul viciosului. Şi în viaţa noas-tră nu există profesori mai severidecît viciile şi incapacităţile noas-tre.

Acum știu, știu că orice ură,orice aversiune, orice ținere deminte a răului, orice lipsă de milă,orice lipsă de înțelegere,bunăvoință, simpatie, orice purtarecu oamenii care nu e la nivelulgrației și gingășiei unui menuet deMozart… este un păcat și o spurcă-ciune; nu numai omorul, rănirea,lovirea, jefuirea, înjurătura, alunga-rea, dar orice vulgaritate, desconsi-derarea, orice căutătura rea, oricedispreț, orice rea dispoziție este dela diavol și strică totul. Acum știu,am aflat și eu…”

Nicolae STEIHARDT

Lasă gunoiul vecinului acolounde vecinul însuşi l-a pus

12

CRONICĂ LITERARĂ SALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

Semnând două volume de poezii - Tablouri fărăsemnătură (Editura Lorilav, 2010) și Merg mai de-parte (Editura Editgraph, 2012), buzoianul Teo Cabela surprins, de curând, cu o nouă apariție editorială:Prezențe în Agora literară, Editura Rafet, 2015, de-butând, astfel, cu un volum inedit de recenzii, caresemnalează un nou critic buzoian, cu o voce distinctă,inedită, originală. Își găsesc aici locul multe nume cu-noscute contemporanilor atrași de arta scrisului: pro-zatori, poeți, eseiști, memorialiști – toți sunt prezentațiîn câteva tușe critice, autorul scoțând în evidență câ-teva din scrierile apărute recent, pe care le trece în re-vistă, după o atentă lectură.

Ion Roșioru îl situează pe Teo Cabel ca „urmaș denădejde al celor ce în Buzău au oficiat decenii în șiractul critic: Marin Ifrim, Dumitru Ion Dincă, ValeriaManta Tăicuțu, Stan Brebenel” și alții, grupați în jurulrevistelor de cultură din arealul de sud-est al țării. To-todată, prefațatorul îi face un portret succint și clarcelui care are îndrăzneala acestei agora de sorginte li-terară: „orice conducător de cenaclu oficiază implicitși un ritual critic cu predilecție de întâmpinare. Este și

cazul lui Teo Cabel, mentorul cenaclului literar Ante-Portas din Buzău. Tânărul literat își adună într-unvolum exegetic o parte din cronicile pe care i le-au pri-lejuit o serie de scriitori de dincoace și de dincolo dePrut.”

Teo Cabel demonstrează o pătrundere profundă înuniversul lecturii, o cu dorința de a scoate la suprafațăsensuri și simboluri noi, de a demonstra expresivitateași corectitudinea unui exeget coerent și pertinent, curiscul de le părea unora prea exagerat. Pentru TeoCabel, a scrie înseamnă responsabilitate, înseamnăasumarea opiniei, fără să fie părtinitor. Este printrepuținii aleși să intre cu un respect adânc în lumea hâr-tiei, în universul ficțional al fiecărui autor recenzat.Nu o face pentru că este dator cuiva, ci pentru căiubește literatura, iubește scrisul, îi place să citească,fiind neobosit în acest sens.

Se remarcă titlurile alese pentru a reda esențialulcronicilor, oricare dintre autorii recenzați primind îndreptul numelui și al operei o sintagmă potrivită, re-velatorie chiar. Așa sunt primele sintagme ce dau titu-latura subcapitolelor referitoare la Culiță Ioan Ușurelu– „Invitație în agora literară – Scriitori contemporanidin Vrancea, prin interviuri”, Ca în poveștile de iarnă”(pentru subcapitolul dedicat lui Marin Ifrim) sau „Încăutarea paradisului pierdut” în cazul lui Dumitru Dă-năilă. Altele au titluri mai complicate: „Fascinația rea-lului și realitatea fantasticului” (la Dan Manciulea),„În mantia paradoxului”(pentru romanul Robul zaru-lui al lui Dumitru Dănăilă), „Flux de sensuri și im-agini”(Laurențiu Belizan), dar sunt și multe trimiteridirecte, folosindu-se titlul original al cărții recenzate:Iubire fără sfârșit (Traian Cristea), Templu ruinat(Tatiana Dabija), Sfeșnic în rugăciune (Traian Vasil-cău) sau Sub gutui (Costel Suditu).

Aprecierile critice sunt făcute cu multă inspirație șisubliniază grija pentru cuvântul care exprimă și se ex-primă: „a cincea cămară a inimii”(Daniela Șontică),„O bornă pe Drumul poeziei”(Florina Isache) sau„Acces…La plutire pe cerul poeziei”(Elena Radu), „Ocarte cât o viață” (Horia Stoicanu) etc.

Marele merit al lui Teo Cabel e că jonglează foarte

Teo Cabel – debutîn critica literară

13

CRONICĂ LITERARĂSALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

bine cu noțiunile teoretice, stăpânește frazele, autodi-dact și inventiv, intuitiv și expresiv. Ideile sunt fluide,simplitatea și corectitudinea sunt atuuri cu care demer-sul analitic se adună tot mai mult, tot mai adânc. Sunttrecute sub ochiul său atent romane, povești, poeme,memorii, se fac referiri interesante la contextul care agenerat apariția cărților sau la legăturile dintre oameniși cărți, dintre cărți și alte cărți. Finalul fiecărui capitolîn parte aduce o notă subiectivă, bine temperată, o re-comandare, o stare de spirit ce a încercat-o după ter-minarea lecturii, transmițându-ne și nouă cititorilor unsemnal persuasiv. Este, astfel, o punte ce leagă cititorulde un alt cititor, avizat, atent, scrupulos, așa cum esteTeo Cabel.

Niciodată opiniile sale nu sunt gratuite, autorul nu

a dat tiparului aceste rânduri doar ca să fie consideratun analist bun, ci se poate observa că el face dreptateîn agora, punându-i față către față pe cei prezentați deel, miezul ideilor este când dulce-acrișor, când fierbintesau mai depărtat de sucul latent al operei analizate.

În agora literară, se întrevede, de asemenea, muzi-calitatea unor pasaje, Teo Cabel fiind totodată poetulpropriilor construcții critice. Exemplificarea unor ideise face cu o notă firească, frustă și este de bun auguraceastă apariție a unei miniantologii de eseuri critice,pentru că vine să îmbogățească o panoplie literară con-temporană atrăgătoare, pe care iubitorii de literatură ovor aprecia cum se cuvine.

Manuela Camelia SAVA

Nu primim buteliile clienților care explodează! /Eşti analfabet? Scrie- ne azi şi te ajutăm pegratis!/Vând câine: mãnânca orice şi îi plac foartemult copiii!/ Castron pe placul oricărei gospodine cufund rotund pentru batere efi-cientă./ De vânzare: birou deepocã pentru o doamnã cupicioare subţiri si sertarelargi./ Prăjitor de pâine:Un cadou apreciat de în-treaga familie. Arde pâi-nea automat./Maşiniuzate: De ce să te duci înaltă parte ca să fii păcălit?Vino aici!/ Căutăm un omsă aibă grijă de un lot devaci care nu fumează şinici nu bea! Vând pat pen-tru copil cu picioare defier!/ Tânãrã domnã,drãguţã, inteligentã, carac-ter, familie bunã,doreştecãsãtorie cu domn bine situate, care sã aibã şi auto-turism. Ofertele se vor adresa subsemnatei, însoţitede fotografia autoturismului./ Căutăm femeie la fetiţăîn varstă şi nefumătoare!/Vând maşină de cusutmână şi picior! / Închiriez cameră la doua fete înca-

drate cu un singur pat!/ Cumpăr îmbrăcăminte dedamă deosebită si puţin întrebuinţată! Ofer loc deveci liberabil prin schimb!/ La un concurs de ani-male, în cadrul unei sărbători agricole, s-a afişat pro-

gramul: - ora 10.00 -prezentarea inviţatilor/ora

12.00 - prezentarea ani-malelor/ora 14.00 - masacomună…/ Într- o croito-rie de damã: Fustele seridicã zilnic între orele10.00 şi 14.00. / În di-verse localuri şi prăvălii:Consumaţi cu încrederesupa de pasăre vegeta-rian/ - Servim cu frişcăclientela bine bătută! /-Avem frişcă bătută toatăziua. / - Nu servim minorisub 18 ani! / - Nu servim

în stare de ebrietate./ -Avem ciorapi de femei lungi.

- Lenjeria de corp nu se schimbă!/ - Confecţionămpoşete şi genţi şi din pielea clientului. - Angajez vân-zătoare răcoritoare! / - Avem ciorapi pentru bărbaţisupraelastici ! - Vindem scaune pentru copii cu treipicioare !/ - Nu trimiteţi copiii la umplut cu sifoane!

SĂ RÂDEMDE UNELE….. ANUNȚURI!

14

CRONICĂ LITERARĂ SALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

Nu-mi puteam începe altfel pre-zentarea primei cărţi din trilogia„Irealul între oniric şi adevăr”,decât prin aceste versuri ce par a fidefinitorii ale crezului despre vis,viaţă şi iubire în viziunea lui C-tinToma.

Fire rebelă şi visătoare, dar de-opotrivă matură şi realistă, acestanu lasă loc ideii că viaţa şi iubireaar fi întâmplătoare; viaţa naşte iu-bire, iar iubirea la rang de nobleţeeste dătătoare de viaţă. Într-o astfelde stare, când opreliştile sunt pemăsura pasului înainte, prezentulvolum se doreşte şi o carte de învă-ţătură. O învăţătură a trăirii şi iubi-rii ce vine din partea unui autor,care, spiritual, „ trăieşte partea adoua a tinereţii”, aşa cum îi placesă spună. Acest fapt reiese din con-textul în care maturitatea pare săcontroleze visul, realismul nepu-tând fi decât un antidot al prăbuşiriiipotetice în abis. „Irealul” nu estedecât o modalitate de înţelegere aprezentului, între iluziile şi amăgi-rile trecutului şi speranţa într-unviitor perpetuu al iubirii. Relevantăîn acest sens este abordarea din“Prima iubire”, poezie dedicată nualtora, decât Anei şi lui Alexandru,nepoţii ajunşi acum la fiorii primeiiubiri: “Îmi număr anii pe-a timpu-lui salbă /Tânjind la vise ce vin dintrecut, /Dansez cu tine, iluziealbă/Un vis al vieţii şi timpuluimut” ! /

De aceea pare straniu că autorul,ajuns bunic, lasă ”cu limbă de

moarte” copiilor suflul iubirii, înmăsura în care astăzi, aceasta, iubi-rea nu mai este un „subiect tabu”,constrâns între chingile pseudomo-rale ale unui pudism desuet. De-parte de parcursul vieţii cotidiene,poetul îşi creează o lume a lui unde,în numele frumosului şi eludând le-gile omeneşti, îşi cere răspicatdreptul la iubire, speranţă, visare –adevărate axiome ale firii, afirmândclar: ”Am dreptul...”

„Mă simt revenit din lumea ui-tării/Renasc din lumină, renasc dinsperanţă, /Fluturi şi flori mă dau iarvisării,/Am dreptul să sper, amdreptul la viaţă! „

Totul pare a fi o reinventare aexistenţei cu experienţa unei vieţianterioare – poate fi o reîncarnare,în care amintirile toate constituiesursa de energie a timpului prezent.Visele autorului au un substrat real,par a fi chiar controlate şi astadintr-o proximă teamă a prăbuşiriiîn neant. Visul este antidotul dure-rii:„Vom lua din licăriri devise/Doar puritate şi candoare /Şi-om înţelese că-s trimise/Să vindecece ne mai doare.” (Ploi de vise)

Cum altfel ar putea, doar cu o la-crimă să stingă durerea unei iubiridecât reînnoind o speranţă? În viziu-nea poetului iubirea este totul, na-tura însăşi naşte iubire. Chiar şi aceicerbi hoinari – simbol de blândeţe şipuritate, în podoabele lor poartă li-căriri de stea. În căutările lor nu potstârni decât colburi solare, călăuziţide luciri de stea în aflarea liniştei din

doruri. Alegoria nu este totuși în-tâmplătoare, autorul dorind să subli-nieze puritatea şi nevinovăţiaizvorului sublim, necontrolat.Merge până acolo încât trăirea şi tăi-nuirea acestui act unic, iubirea, de-parte de răutatea şi intriga lumii îlplasează la începuturile lumii, odatăcu facerea ei. Motivaţia lui ajungepână acolo încât se reîntoarce la„Femeia-ntâi, primul bărbat” (Face-rea lumii). Revine la primordial înpoemul „Crez”, cel care conţine odedicaţie făcută soţiei sale, care,după cum spunea chiar poetul, ”estesingura fiinţă care ţine pe lângă casăun năuc ca mine”. Poemul fragmen-tat în trei părţi defineşte trei etapeale vieţii unde „Nu am nici începutşi nici sfârşit” şi culminând cu o în-cheiere superbă: „Tot noi, albiţi detimp şi-ndrăgostiţi de-a pururi”.(Crez)

Ca elemente de prozodie, dedata aceasta Constantin Toma abor-dează versul clasic, care, prin rimăşi ritm, îi oferă poeziei o mare can-tabilitate. Mare amator de muzică,poate se gândeşte că într-o zi vreuncantautor îl va lua în serios. Abor-dează toate stilurile de rimă, mer-gând până acolo încât uneori chiarstrofe întregi îşi păstrează aceeaşimuzicalitate.

Stările în care îşi petrece visulsunt multiple, locurile la fel, străzi,parcuri, cerul şi marea au acelaşinumitor comun – iubirea adusă detimp, păstrată în timp. Tot acestvolum nu este în fond decât un elo-

O CARTE A IUBIRII…“Plutirea-n iluzii mă face străinDe strâmbul firesc al lumii realeTrăiesc urcări şi căderi abisaleDoar în iubire-s curat şi senin”! (Iubire stelară)

15

CRONICĂ LITERARĂSALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

giu adus iubirii sincere: „Să-ţi potaduce stele/ca-ntr-un buchet deflori /Primind în dar sărutul

cu care mă-nfiori /Să mori ţi-nând în braţe,/iubito nu ai teamă –/E ultima dorinţă Irealul între oni-ric și adevăr şi cea mai pămân-teană!” ( Nopţi albastre)

Cunoscut în lumea literară vrân-ceană şi nu numai, ca epigramistdar şi ca scriitor de proză scurtă cuiz de umor, Constantin Toma reci-divează iar când este vorba de poe-zie. După „Morile timpului”,volum de versuri apărut la Editura”Salonul literar”, am speranţa că

bârlădeanul adoptat de Vrancea, arepus ”deoparte”, ”în primele patrucamere ale inimii” – cum îi place săspună, poezia!

Ştiindu-l îndeaproape, nu potcrede însă că între exactitatea tipicgermană cu care îşi abordează pro-gramele zilnice şi boemia vieţii re-bele în care îşi duce destinul poeticsălăşuieşte aceeaşi fiinţă. Asta pen-tru că, fără să-l acuz de egoism,momentele de creaţie şi le trăieştesingur, fără publicitate, ca o tainădăruită de Dumnezeu: „Pe mine num-a văzut nimeni, niciodată închi-nându-mă. Nici cei din casă.

Numai Dumnezeu mă vede! La bi-serică nu merg. Nu am ajuns la mă-sura în care să fiu conştient delucrarea Domnului pentru a puteafi absorbit în totalitate. Nu pot fi unpseudo-credincios. Sunt doar aşacum mă ştie bunul Dumnezeu.Când râd, plâng, scriu şi iubesc ofac cu surâsul amar al vieţii trecute,petrecute şi viitoare!”

Cu un asemenea crez, nu potdecât să înţeleg o întruchipare a fi-rescului binecuvântat în scrisul luiConstantin Toma.

Cristian SIMIONESCU

Criticul şi filosoful tecucean IONEL NECULA(„acoperit”, de zeci de ani, cu o operă solidă!) a dattiparului un nou volum, care poate suscita controverse,prin modul de abordare a unei personalităţi controver-sate a culturii moldo-româneşti de limită, trăitoare şifăptuitoare, în vremuri (la rândul lor) controversate:LUCA PIŢU (14 ianuarie 1947 -14 iunie 2015-)2.„Aşa, ca de la cioranian la cioranian” – ar putea zicecareva, neiniţiat în legătura specială, dintre autor şiobiectul cărţii sale. Şi, totuşi, IONEL NECULA rea-lizează, astfel (din câte ştim), o primă schiţă monogra-fică a vieţii şi operei fostului şi regretatului universitarşi revoltat de profesie – LUCA PIŢU (care numai„cap limpede la devălmăşiile cetăţii” n-a fost, fievorba între noi...). Chiar dacă legătura spirirituală din-tre cei doi (autor şi... „obiect monografic”) a existat,mai curând, la nivel de autografe şi de e-mail-uri, car-tea dovedeşte că şi de ar fi fost o intensă legătură „faţăcătre faţă, Duh către Duh”, tot nu ar fi putut rezultao lucrare mai reverenţioasă şi mai nostalgic-priete-nească, între doi îndrăgostiţi de histrionismul filosoficcioranian.

Volumul (127 de pagini) este împărţit în 13 capitole(ultimul fiind intitulat, cu autentică pioşenie: Necrolog

Luca Piţu) – precedate de o Prefaţă şi urmate de oAddenda - Addenda conţinând câteva scrisori aledoamnei MAGDA URSACHE, către LUCA PIŢU(scrisori în care se face, implicit, şi elogiul unui altuniversitar, de data aceasta, a unui autentic, rigurosşi important cărturar, PETRU URSACHE - socotita fi fost „un Hesiod român”):1-Amintiri dintr-un timp fără întoarcere;2-Luca Piţu sub teroarea unei istorii ticăloşite;3-Navetist între Iaşi şi Focşani;4-Luca Piţu sau colocvialitatea gândului metafizic;5-Luca Piţu şi temele sale deocheate;6-Luca Piţu într-o partitură de subiecte rebarba-tive;7-Cioran într-un exerciţiu de cioranizare târziu;8-Luca Piţu în primeneli temeiniceşti;9-Pehlivanul iaşiot Luca Piţu;10-Luca Piţu într-un discurs incomod;11-Luca Piţu – cronicar al grupului de la Iaşi;12-Luca Piţu – un cioranofil decompozit;13-Necrolog Luca Piţu.

Cel pe care, aproape la fiecare pagină, IONEL NE-CULA îl numeşte „Magistru” (când nu-i spune „po-lihistor”...) nu este, pentru subsemnatul, un personaj

ELOGIUL CONTROVERSEI:

VOLUMUL „LUCA PIŢU –

CAP LIMPEDE LA DEVĂLMĂŞIILE CETĂŢII”1

Adrian BOTEZ

16

CRONICĂ LITERARĂ SALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

total livresc: i-am urmărit histrionismul juvenil, pecând urma liceul, la Gura Humorului – apoi, l-am ur-mărit în demersurile sale (neîncununate, totdeauna, desucces!), de a desfăşura o muncă decentă (cât de cât...),ca asistent, la Universitatea „Al. I. Cuza”-Iaşi. Deci,subsemnatul nu poate accepta vocabula „piţuliană”,preluată, cu voluptate, şi de autorul cărţii: „universi-tatea IAŞIOTĂ” (p. 59 şi următoarele - cuvântul încauză trimiţându-şi rezonanţele, chipurile, în zona se-mantică a mafiotismului/”MAFIOTĂ”...), câtă vreme(cel puţin în perioada 1974-1978!), universitatea cupricina avea parte, în general, de profesori de excepţieşi de o rigurozitate morală fără cusururi majore. Şi nuai dreptul moral (fie şi prin Addenda!) de a acceptasintagma „emanatul de loviluţie”, pentru un eminentspecialist în stilistică, poetică şi hermeneutică, pre-cum România nu a mai avut şi nu are nici la oraactuală: prof. univ. dr. DUMITRU IRIMIA (p. 93).În plus, opinia noastră despre aşa-numitul „grup de laIaşi”, chipurile „grup de rezistenţă politică anticomu-nistă”, nu este nici pe de parte atât de reverenţioasă,precum cea a autorului cărţii... Autentica rezistenţă ie-şeană s-a făcut nu prin „scandalagii de serviciu”, ciprin cultură şi muncă spirituală încrâncenată. Sus-nu-mitul eminent profesor şi autentic moralist, DUMI-TRU IRIMIA, atunci când, în 1977, l-am întrebat (înparticular) ce rost avea să mai muncim pe brânci (erammembru al Cercului de poetică şi stilistică, al căruiluminat „spiritus rector” era însuşi domnul prof. univ.dr. DUMITRU IRIMIA), în climatul (sufocant şi totmai indiferent la autenticitatea valorii autentice), al pe-rioadei „coreene” a României, mi-a răspuns: „Pentruca atunci când vremurile se vor schimba, Româniasă aibă parte de autentici specialişti, iar nu de ama-tori şi cârpaci!”...

„Cabalele universitare”, despre care face vorbireautorul cărţii (prin vocea, de dincolo de mormânt, a„obiectului monografiat” – LUCA PIŢU), vor fiexistat – dar nu ele au caracterizat, organic, univer-sitatea ieşeană antedecembristă. Mai curând azi, înpostdecembrism, ar fi valabile afirmaţiile autoruluidespre... „atunci”. Da, despre degradarea climatuluiuniversitar şi cultural românesc postdecembrist, în ge-neral, s-ar putea scrie sute de monografii şi teribil dedocte analize... fără nădăjduire, însă, într-o finalitate,ori eficienţă concretă. IONEL NECULA zăboveşte,cu nostalgie şi dragoste, asupra „Autografelor Magis-trului din Cajvana” – multe dintre ele dovedind eru-diţie. Dar noi nu suntem deloc convinşi că nişte jocuride cuvinte (preţioase, pretenţioase – alteori doar bur-

leşti şi... fără de [aproape] nicio virgulă legitimă!),precum: „Domnului Ionel Necula cu miulţămire pen-tru cartea Domniei Sale şi invitaţie la pagina 66 acapdopului prezent, unde ne dăm şi noi, cu modestemijloace, la acelaşi subiect pyrrhonian”, sau: „Dom-nului Ionel Necula îi paraşutez în ograda tecuceanăexemplarul făgăduit, dar agrementat cu o surprizăpe coperta a patra urându-i în acelaşi timp o intraretriumphică la doctorare. Focşangeles, 21 iunie 1999”etc. – ar reprezenta mostre ale „neaoşismului moldo-venesc” al regretatului LUCA PIŢU. Singura carte(dintre cele citite de noi) a „Magistrului din Caj-vana”, care conţine veritabile mostre de „neaoşismmoldovenesc” - este Lexiconul figurilor căjvănare(fireşte, nelipsind nici dintr-însa, uneori, frivolitateaunor jocuri de cuvinte gratuite - ...aşa, „de amorulartei”...unele inspirate, altele de-a dreptul „expirate”).Analiza făcută de IONEL NECULA asupra vremuri-lor noi, postdecembriste, apucate de „pauvre Luca”,este mult mai convingătoare – şi empathizarea auto-rului cu opiniile „piţuliene” mult mai vie: „Ce să lă-murească paradoxul din aiureala pieţeiliber-schimbiste, din faptul că <<un ginere monarhi-cesc>> figurează pe lista foştilor colaboratori ai se-curităţii, din autodenunţarea ipocrită a unui liderţărănist, că a fost şi el turnător al Securităţii, numaipentru a beneficia de voturile <<adevăraţilor turnă-tori>>, al căror număr masiv conta mult în balanţaşanselor electorale?” – cf. p. 42.Cât despre erijarealui LUCA PIŢU în „persecutatul number one”(să fiacceptat a fi măcar... ”number two”!) al Securităţii,spune destule fraza lui IONEL NECULA: „În anul1972 a participat [n.n.: LUCA PIŢU] la cursurile devară de la Dijon (Franţa)”...ca să nu mai amintim şide „excursiile” sale pe la Strasbourg!Autenticii „pri-mejdioşi” anticomunişti nu aveau dreptul să treacă niciDunărea, la Ruse, într-o ţară „pretenă şi fră-ţească”...!Exagerările unor personaje, precum domnulŞerban Foarţă: „Luca Piţu pentru noi/Este PaulGoma doi” - apar cel puţin...forţate.Dincolo de “ca-balele universitare” şi “potlogăremele academice”,precum şi dincolo de “persecuţiile şi prigoanele se-curistice” (“raportate” de LUCA PIŢU şi preluate,uneori, cu naivitate inocentă adorabilă, de către autorulmonografiei despre LUCA PIŢU…), cartea luiIONEL NECULA interesează prin judecăţile de va-loare asupra operei scrise (de autentică valoare) a “căj-văneanului cioranian”: “Toate cărţile lui LUCAPIŢU mustesc de <<gândime>> cioraniene, de ideişi depoziţii în spiritual lui Cioran. Dar dincolo de

17

CRONICĂ LITERARĂSALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

tonul mustrător şi rechizitorial imprimat scrierilorsale, rămâne starea de spirit, disconfortul subiectivdin care se legitimează maniera oţioasă şi nevralgicăîn care îşi burduşeşte isprăvile sale decompozite, sti-lul gongoric şi baroc – cel mai potrivit pentru a daseama de răul acestei lumi şi de patologiile acestuiveac” – cf. pp. 84-85.

Da, se poate scrie, şi chiar extrem de fertil, desprescrierile autentice şi autentic-meditative (există şidintr-acestea!) ale lui LUCA PIŢU - cel care desco-peră, cu amărăciune, că nici Occidentul nu-i mai breazdecât Orientul (actual), în materie de cultură: “Şi aici[n.n.: în Occident] bulevardele sunt infestate cu ex-cremente canine, intelectualitaea rafinată este fixatăîn miracolul revoluţiei bolşevice înfăptuită de Lenin,iar lumea este încurajată într-un consum exacerbat(…). Multe fătuci se înscriau la universităţile stras-bourgheze doar pentru a beneficia de carduri şi depermise, de accesul în asociaţii, de reduceri la cine-matografe, la muzee sau pe mijloacele de transport,ca şi de unele alocaţii, când nu veneau direct pentrucombinaţii maritale” – cf. p. 64). IONEL NECULAreuşeşte, cu intuiţie sănătoasă şi cu măiestrie deplină,să articuleze şi formuleze o viziune generală, asupragândirii şi asupra specificului stilului “piţulian”:“Dacă am înţeles bine, modernitatea discursului pi-ţulian se resoarbe din două perechi de categorii es-tetice (pleonasmul şi oximoronul, tautologia şiparadoxul), la fel cum raţiunea suficientă a lui Scho-penhauer se revendică dintr-o împătrită rădăcină. Arfi şi chiar este logica discursului său eseistic, an-samblul de reactivi care-i nervurizează ţesutul pro-blematic şi reflecţia amară asupra strâmbătăţiloracestei lumi. Este, bag seama, un cadru epistemolo-gic fertil şi cu neîndoielnice virtuţi procesatoare” –cf. p. 48. La fel, preţioase sunt informaţiile (câtesunt…) despre înregistrarea făcută de către cuplulLUCA PIŢU-SORIN ANTOHI, la întâlnirea cuEMIL CIORAN, la Paris, în noiembrie 1990: ”Cio-ran, înaintea tuturor, înţelesese că toată aiureala dela noi îi confirmă paradigma despre neamul valah,despre golurile psihologice şi istorice care-au marcatdevenirea în timp şi lume (…) . Venind vorba de spe-cificul românesc, Cioran se arată consternat cămulte lucruri care încep bine, la noi, ajung să sfâr-şească rău, chiar neaşteptat de rău” – cf. pp. 51-52.

…Acum, în finalul discursului/excursului nostru,despre cartea lui IONEL NECULA, ne mirăm, deru-taţi: oare de ce există (în textul cărţii) atâta neglijenţă(mai ales în primele pagini!), la nivelul multor con-

strucţii verbale? Oare să punem vina, integral şi ex-clusiv, pe editor? Noi nu prea credem asta…şi, de ase-menea, oricâtă grabă trebuie să manifeste bietulscriitor pauper, când capătă, “din cerurile” bogătaşilorvremii actuale, o amărâtă de sponsorizare: “prea cum-ulase [n.n.: cei ajunşi la putere, în postcomunism]destule insanităţi (…) prea se arătase devotaţi” (p.6), “mulţi dintre actanţii noii scene politice cum-ulase” (p. 7) etc. etc. etc.

…Oricum, avem în faţă o CARTE-PREMIERĂ:schiţa de “Monografie LUCA PIŢU”.

S-o salutăm, cu respectul cuvenit - şi să aşteptămcontroversele ideatice ale specialiştilor în “cioranis-tica piţuliană”, faţă de această evocare realizată deIONEL NECULA (evocare, ca adevărat…”ELO-GIU CONTROVERSEI” - uneori vie, de multe ori ex-cesiv livrescă) – adică, ale specialiştilor în opera unuiatât de controversat, iritant şi iritabil om şi scriitor(deci, nu desăvârşit filosof…!) , cum a fost LUCAPIŢU, în timpul vieţii sale zbuciumate, complexate şifrustrate…

Dumnezeu să-l ierte!

1 -Ionel Necula , Luca Piţu – cap limpede la devălmăşiile ce-tăţii, Editura Rafet, 2015.2 -Luca Piţu (n. 14 ianuarie 1947, Cajvana, Suceava – 14 iunie2015, Focşani) Eseist, publicist şi profesor. A semnat şi sub pseu-donimul Magistrul din Cajvana. Fiul lui Vasile Piţu şi al Magda-linei Şoldan, ambii agricultori. După studiile liceale, a absolvitîn 1970 Facultatea de Filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” dinIaşi. Debutează publicistic în 1975 în revista studenţească „Dia-log”, cu eseul Cheia hermeneutică. Debutul editorial are loc cuun eseu scris în limba franceză despre povestirile lui Ion Creangă,Le chasseur des corbeaux, publicat în 1986 în Franţa, la Editura“À l’Écart” (Muizon). În ţară, debutul editorial se produce în1991, cu volumul de eseuri Naveta esenţială, publicat la EdituraMoldova. Colaborează cu poezie, eseuri, articole teoretice şi deopinie la revistele: „Dialog”, „Opinia studenţească”, „Echinox”,„Caiete critice”, „Cahiers roumains d’études littéraires”, „Vatra”,„Familia”, „Calende”, „România literară”, „Transilvania”, „Con-vorbiri literare”, „Timpul”, „Orizont”, „Viaţa Românească”, „Lu-ceafărul”, „Contrapunct” ş.a., la cotidianul „Monitorul de Iaşi”şi la revista „Les Cahiers des Amis de Pierre Louÿs”. În 1991,Uniunea Scriitorilor din România îi decemează premiul de eseis-tică pentru volumul Naveta esenţială, pe care premiu, însă, auto-rul îl refuză. Este deţinătorul premiilor pentru eseu acordate defundaţia „Poesis” (1995) şi de revista „Convorbiri literare”(1996). În 1990 a călătorit ca turist în Pakistan şi în India. În pe-rioada 1992-1994 a fost lector de limba română la universitateaNancy I. Profesor de teoria traducerii şi logica discursului ficţio-nal la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi, Catedra deLimba şi literatura franceză.

18

CRONICĂ LITERARĂ SALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

De ceva vreme, pe la reuniunile scriitoriceşti de pro-vincie, mă tot întâlnescu cu o doamnă învoalată în dis-tincţii şi de o nobleţe aferată amintind parcă de trecutala belle epoque. Deşi stăpâneşte bine ştiinţa verbuluiscris sau rostit, se resemnează într-o cuminţenie ano-nimă şi sfielnică de parcă s-ar şti prohibită de la recu-noaşteri publice.

Cum să n-o apreciez? Într-o vreme manelizată, disi-pată în truismele imediatităţii copleşitoare, în factici-tate şi cotingenţă, în care îndrăzneala, tupeul şiimpostura găsesc lesne culuare de afirmare zgomo-toasă, persoane precum Mariana Rogoz Stratulat autoate şansele de a rămâne anonime şi ignorate. Paşi înexil (Editura Pim, Iaşi, 2015), este o carte mărturisi-toare, născută dintr-o sensibilitate genuină, o sensibi-litate rafinată, pusă în act şi-n active lirice de autoareîntr-o ritmică sprinţară, zglobie şi captivantă.. Am fost

menită/ să-l iubesc pe El,/ Să tulbur somnul/ şi pădu-rea,/ să-mi număr paşii exilaţi/ în cer/ să fiu o pasăre/ce cântă albul ger/ să mor/ în templul unui zeu// Des-cântă-mă,bătrâne Prometeu (Curriculum vitae).Din condiţia sa, de exilată într-o ontologie terestră, au-toarea menţine legătura cu transcendenţa şi nu pierdenici un prilej să aducă laudă Cerului pentru clipele debucurie cu care a fost binecuvântată. Se-nţelege că bu-curia nu poate fi deplină şi împlinită, decât alimentatădin veşnicul sentiment al iubirii, pâinea din totdeaunaa poeţilor şi a credinţei evanghelice. Nimic din recu-zita obişnuită a îndrăgostiţilor nu lipseşte din poeziaMarianei Rogoz Stratulat – nici clocotul din artere,nici arderea incendiară şi nici despărţirile cu trădărileşi cu neîmplinirile implicate. Suntem amanţi/ de-oviaţă/ îmbrăţişaţi/ în dor,/ în liniştea/ din stele/, în mur-mur/ de izvor…// Ne-am rătăcit/ o vreme/ pe căi ne-cunoscute,/ ne-am risipit/ iubirea/ prin spini şi princucute/ şi ne-a strigat/ ades/ în cele patru zări/ gă-sindu-ne/ în cerul/ imens,/ stingher…Suntem amanţi/pe viaţă!/ şi-n moarte/ ne-om iubi…/ cărările divine/ne-aşteaptă/ într-o zi…(Iubire ascunsă). Altfel, poeta nu are prejudecăţi prohibitoare şi aduceîn partitură lirică o gamă generoasă de teme şi su-biecte, cele mai multe rezultate din scotocirea zbuciu-mului interior şi a frământărilor subiective, pe care ledispune într-o frazare frântă, alertă şi zglobie Dar ceeace caracterizează cu precădere poezia poetei din Pan-ciu este cuminţenia, aşezarea ei în cadre fireşti, clasice,de parcă s-ar feri să obstrucţioneze bunul simţ. În ceeace mă priveşte o creditez şi sunt sigur că vocea ei areceva de comunicat şi trebuie ascultată. O recomand ci-titorilor ca pe o lectură agreabilă cu imagini calde, sur-prinzătoare dispuse într-o metrică alertă şi cuceritoare.Exilată într-o ontologie amorfă şi terifiantă, poetacaută să-i extragă partea de mister, şi scotoceşte prinexistarea factuală, aşa cum scoica marină filtrează mi-lioane de tone de apă oceanică pentru a da naştere per-lei.

Ionel NECULA

Mariana Rogoz Stratulat ‐

o voce care are ceva de comunicat...

19

EVENIMENTSALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

NAJI NAAMAN’S LITERARY PRIZES-2016

Naji Naaman’s Foundation for Gratis Culture (FGC) announced that competition for Naji Naaman’sliterary prizes for 2016 (fourteenth picking season) is already open. Prizes will be awarded to au-thors of the most emancipated literary works (in content and style) aiming to revive and develophuman values.Literary manuscripts (thoughts, poems, stories, etc.) of 40 pages at most, in all languages and di-alects, typeset, with the curriculum vitae and an artistic photography of the author, should be sentto Maison Naaman pour la Culture (by e-mail: info@najinaaman.org) before the end of January2016. Manuscripts written in languages other than English, French, Spanish or Arabic must be ac-companied by a translation or résumé in one of the aforesaid languages. Prizes will be announcedbefore May 2016. Works (in full or in part) published in the free of charge prizes’ yearbook will be-come (only for the aforesaid publishing purpose) the property of the Foundation.Laureates will bear the honorary title of member of Maison Naaman pour la Culture.

PRIX LITTÉRAIRES NAJI NAAMAN-2016

La Fondation Naji Naaman pour la Culture Gratuite (FCG) vient d’annoncer que les prix littérairesNaji Naaman pour l’année 2016 (quatorzième cueillette) sont déjà lancés. Ces prix seront décernésaux auteurs des oeuvres littéraires les plus émancipées des points de vue du contenu et du style, etqui visent à revivifier et développer les valeurs humaines.Les manuscrits littéraires (pensées, poésies,contes, etc...) d’un maximum de 40 pages, de toutes langues et dialectes, composés, accompagnésdu curriculum vitae et d’une photographie artistique de l’auteur, sont reçus par la Maison Naamanpour la Culture (par e-mail: info@najinaaman.org) jusqu’à fin janvier 2016. Les manuscrits quine sont pas écrits en français, anglais, espagnol ou arabe, doivent être accompagnés d’une traduc-tion ou d’un résumé dans l’une de ces langues. Les prix seront déclarés avant fin mai 2016 au plustard. Les oeuvres publiées (en partie ou intégralement) dans le recueil annuel gratuit des prix de-viendront (à ce seul effet de publication) la propriété de la fondation.Les lauréats porteront le titrehonoraire de membre de la Maison Naaman pour la Culture.

PREMIOS LITERARIOS NAJI NAAMAN-2016

Creados en el 2002, los premios literarios Naji Naaman tienen la finalidad de premiar aquellasobras literarias más creativas desde el punto de vista del contenido y del estilo, y que desarrollene impulsen los valores humanos.Las obras podrán estar escritas en cualquier lengua o dialecto, si esta no fuera francés, inglés, es-pañol o árabe deberán ir acompañadas de una traducción o resumen en cualquiera de estas lenguas.La extensión de las obras (ensayo, poesia, relato, novela, etc.) serán de un máximo de 40 páginas.Los originales y en su caso la traducción, serán entregados o enviados junto al c.v. y una fotografiadel autor a la dirección por e-mail (info@najinaaman.org). El plazo de entrega finalizará el últimodía de enero de cada año. El fallo del jurado se hará publico a más tardar el último día de mayo decada año (así como el de las obras cuya publicación será gratuita dentro de la serie literaria creadapor el Señor Naaman en 1991). Los ganadores recibirán así mismo el título honorífico de miembrosde la Maison Naaman pour la Culture.

20

CULTURA ÎN PERICOL SALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

Ştiam de-o vreme că într-o zi voifi obligat să fac un anunţ care ilus-trează ceea ce s-ar putea numi fires-cul acestui moment cultural şipolitic: revista Cultura îşi suspendăapariţia. Cuvântul care exprimă ade-vărul este altul, dar un deces nupoate fi anunţat oricum, există for-mule care atenuează brutalitatea unorcuvinte, lăsând şi speranţei o şansă.În orice caz, dincolo de nuanţe şi for-mule, spre liniştea celor interesaţi deacest tip de decese, numărul de faţăeste, din nefericire, ultimul…

În 8 decembrie se vor împlini 10ani de la apariţia revistei, dar nu maiavem bani să tipărim numărul caremarchează această aniversare. Dupăcum am scris şi cu alt prilej, nouă, ro-mânilor, ne reuşesc foarte bine înce-puturile şi înmormântările. Oricum,se pare că nu ne este dat să ducem unlucru la bun sfârşit. După un efort în-tins pe mulţi ani, când am început săpun Institutul Cultural Român înstare de funcţionare, reuşind să leadaug celor 5 centre culturale dinstrăinătate încă 11, în timp ce conce-peam normele de funcţionare, preşe-dintele Traian Băsescu a făcut cadouICR-ul cu tot ce-i aparţinea, răsplă-tindu-şi astfel lăudătorii, intelectualiisăi, care, iată, din câte mi-a fost datsă citesc în ultimele zile, au o nouăţintă. Căci, la noi, doar dosurile seschimbă, nu şi „lingviştii“. În ceea cemă priveşte, sunt convins că vomavea o înmormântare liniştită şi, con-form „ordinelor pe unitate“, vom ră-mâne cu durerea noastră, a celor caremai au curajul să fie ei înşişi, credin-cioşi obligaţiilor acestei meserii.Sigur, pe copertă scrie că revistaapare „cu sprijinul Ministerului Cul-turii“, numai că, exact ca în străve-chiul banc, locomotiva nu a fost înrealitate locomotivă, ci… samovar!

Cu alte cuvinte, în faza a doua a„sprijinului“ ar fi trebuit ca noi, re-dacţia, să suportăm cheltuielile deeditare a numărului, adică tipar, hâr-tie, salarii, colaborări, difuzare şitoate câte mai sunt, ministerul ur-mând să ne deconteze ulterior chel-tuielile. Dar neavând bani să facemplăţile la care ne obligă legea respec-tivă, sponsorizarea încetează auto-mat. Nici în perioada în careCeauşescu îşi plătea datoria externănu a existat o lege mai stupidă! Eaexprimă foarte exact atitudinea ac-tualei clase politice faţă de cultură şi,prin urmare, de ce ne aflăm în celmai jalnic moment al epocii postre-voluţionare.

Desigur, Cultura este o revistă pri-vată, prin urmare, Ministerul Culturiinu avea neapărat o obligaţie faţă denoi – în afară de una morală –, dar co-rect ar fi fost să ne dea şansa să ne în-casăm şi puţinul pe care l-am fi pututprimi. Acum, la capăt de drum, se im-pune o întrebare: a meritat efortulnostru de un deceniu? Din banca meaprivite lucrurile, cu tot dezastrul fi-nanciar, răspunsul este da. Un daferm, fără ezitări. Ne-am dorit o pu-blicaţie elegantă, cu un generosnumăr de pagini, absolut liberă, des-chisă tuturor opiniilor, un spaţiu alafirmării şi promovării adevăratelorvalori româneşti şi a dialogului aces-tora cu alte culturi. Spun asta gân-dindu-mă că de o vreme încoace,pentru mulţi, nu e cool să fii român şisă crezi în naţia ta şi în istoria ta, aşacum a fost, cu bune şi rele, cu marimomente de curaj, dar şi de dure-roasă rătăcire. Trebuie să spun că numi-am făcut iluzii că voi reuşi să tul-bur liniştea şi împăcarea scriitorimiiromâne care nu are nimic de apăratsau de revendicat. Ţării, vândută dela firul de iarbă la stejarul secular, i-

a mai rămas pe taraba democraţieipostdecembriste o parte din istorie,foarte scumpă pentru noi, românii,ieftină pentru cumpărători. Altfel, pemăsură ce numărul confraţilor noştricreşte, sporeşte şi se adânceşte şi li-niştea. Nici o durere nu se ridică pânăla urechile şi ochii lor. După Revolu-ţie, s-a instalat o „nouă ordine“ încultură şi în modul de a o judeca şiînţelege: alte vremuri, alt mod de avedea locul şi rostul culturii.

Prioritatea o au carnetul unuianume partid, „copacul“ politic subcare te-ai aşezat şi, fireşte, autoritateagrupului de influenţă la care ai ade-rat. Şi nu e necesar un deosebit spiritde observaţie pentru a descoperi căpracticile şi metodele comunismuluiprimitiv de după ultimul război suntcopiate întocmai, chiar dacă la altnivel, cu tehnici mult mai perfecţio-nate: nici un mijloc de constrângerenu a fost ocolit, prioritate având, lafel ca atunci, dosarul şi turnătorii,mai crezuţi ca oricând, extraordinarainventivitate a tipului infect, cum arspune Marin Preda, fiind pusă cuadevărat în valoare.

Şi pentru că a venit vorba, trebuiesă recunosc cu toată sinceritatea căcei 56 de turnători ai mei erau dulcicopii faţă de cei postrevoluţionaricare au inventat în văzul lumii celemai aberante poveşti. O publicaţieeste o şansă să spui ce crezi, să teaperi, chiar dacă la noi obiceiul de ate informa corect, de a întreba nu paresă facă parte din gena celor maimulţi care s-au învăţat să accepteposmagii gata mestecaţi. Într-un spa-ţiu în care moaştele, agheasma şi vră-jitoarele dictează ora exactă a istoriei,zvonul este uneori mai puternic decâtpresa şi, fireşte, decât adevărul. Facgazetărie de 55 de ani şi, în ciudacenzorilor văzuţi şi nevăzuţi, a acu-zelor şi a ameninţărilor foarte dure,am spus ce cred plecând de la ideeacă nu îţi poţi iubi ţara cu ochii legaţi,ignorându-i erorile şi păcatele – atâ-tea câte am reuşit să le văd.

PUNCT

21

CULTURA ÎN PERICOLSALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

Despre epoca numită, impropriu,comunistă, căci noi le transformămpe toate după chipul şi asemănareanoastră, am scris la timpul potrivit,atunci când era cel mai greu şi mainecesar. Şi atunci am spus că simtdictatorul, licheaua, laşul şi idiotulde la mare distanţă, după cele maimici gesturi. Fiind acesta ultimulmeu text, din ultimul număr al aces-tei publicaţii, mă simt obligat să spunce am înţeles eu străbătând cu ochiideschişi istoria acestor ultimi anipostrevoluţionari.

Nu vreau să conving pe nimenică am dreptate, dar nu am nicio în-doială că ne aflăm într-unul dintrecele mai complicate şi dureroase mo-mente ale istoriei, când se decidepentru mult timp de aici încolo soartaţării sau chiar existenţa ei reală. Forţebruxelleze, soborurile de diplomaţiacreditaţi la noi sau alţii, din afaraţării, ne-au stabilit un alt plafon dezbor, un statut cu totul şi cu totulumilitor şi, cum era şi firesc, în pes-triţa şi imatura lume politică româ-nească au găsit oamenii potriviţi caresă-l accepte, unii sub privirea asprăa celor ce decid soarta politicii româ-neşti: procurorii. Pe vremuri, cândaveam flotă, se putea citi un îndemnprin toate magazinele: „Nici o zi fărăpeşte oceanic!“ În zilele noastre, de-mocratice şi europene, s-a ajuns la:„Nici o zi fără mascaţi şi fără că-tuşe!“, încât mi s-a părut normal săle sugerez autorităţilor ca, odată cubuletinul, tinerilor să li se înmânezeşi o pereche de cătuşe pentru a seobişnui de mici cu priorităţile patriei.Căci şcolile au dispărut încetul cu în-cetul, şi-apoi, oricum „produceautâmpiţi“, spitalele, 67, închise, rezol-vau parţial problema pensiilor: ţaranu era capabilă să ofere decât ură şiminciuni. Un tragic accident la unclub din Capitală, cu mari pierderiumane, a scos lumea în stradă: multemii de oameni şi-au strigat durerea,revolta împotriva celor pe care-i cre-deau vinovaţi. La noi, când iese

lumea în stradă, se cere demisia.Chiar şi a Patriarhului. O absurdăsete de sânge şi de victime. Câţivadintre agitatori, cei mai vocali şi maiconştienţi de obligaţiile lor profesio-nale, erau obsedaţi de demisia Gu-vernului Ponta, premierul cel maiperformant care a adus ţara la ritmulcel mai mare de creştere din U.E. şia reparat toate erorile, nu puţine, alepredecesorilor.

Pe muntele de durere şi suferinţăs-a căţărat Preşedintele Iohannis cudezinvoltura-i cunoscută cu care odi-nioară a trecut pe lângă cel ce l-aadus în politica mare. Liberalii, par-tidul-mop, au fost amânaţi pentru laanul şi la mulţi ani, iar domnul LiviuDragnea s-a dovedit a fi prea micpentru un partid atât de mare. Aveaîn spate câteva milioane de voturicare-l obligau să lupte până la capătşi nu să se ascundă în umbra unorpenibile şmecherii balcanice. De cesă-ţi facă „tehnocraţii“ programultău, când ai avut toată puterea şişansa de a-l duce la bun sfârşit? Votulîn favoarea numirii la Justiţie adoamnei Cristina Guseth îl poateajuta ca „poporul pesedist“, cel maimare partid, să devină acum un oa-recare partid de buzunar.

Sigur este că, fără prea mari efor-turi, Klaus Iohannis a reuşit să reali-zeze într-un an ceea ce lui TraianBăsescu nu i-a reuşit în zece! Are gu-vernul său de „tehnocraţi“, va apăreaFrontul Renaşterii Naţionale în va-riantă U.E., are parlamentul său şiţara sa – păcat că e cam mică. Ori-cum, se conturează un tătuc. Şi astanu ştiu cum e: de bine sau de rău?Vom vedea la vot. Pe vremea defunc-tului partid comunist se practica ro-tirea cadrelor. Când activistul reuşeasă înţeleagă obligaţiile şi câte cevadin tainele postului în care a fostnumit, i se dădea o altă misiune.Noua clasă politică propovăduită as-tăzi nu pare altceva. Unde stau as-cunşi salvatorii? Prin diverseoengeuri băsiste? Fapt este că nimic

din ceea ce ar putea contribui la ame-liorarea vieţii românilor nu e bunpentru FMI, Banca Mondială, etc.Teamă mi-e ca nu cumva CentenarulMarii Uniri să ne găsească mai dez-binaţi ca oricând şi mai mult fărăţară, iar pentru că mai există şi ase-mănări, tot ca pe acele vremuri, sun-tem conduşi de un neamţ.

Pe atunci existau şi bărbaţi careaveau un proiect de ţară. Din păcate,acum, domnul Iohannis a uitat să ni-l dea. Cu toate astea, cred enorm căţara va putea să renască dacă îşi varegăsi istoria, valorile şi tradiţiile. Întoată nebunia acestui moment a fostun singur politician care a spus CĂNE RĂTĂCIM: Călin Popescu Tări-ceanu. Sper ca într-un viitor apropiatsă fie mai mulţi: să restabileascădemnitatea partidelor şi locul lor realîn viaţa României. Dar asta depindenumai de procurori. Aşadar, încheiaceste rânduri cu mare tristeţe, nu în-ainte însă de a le mulţumi numeroşi-lor şi generoşilor noştri colaboratori,redacţiei şi în mod deosebit doamneiAngela Martin, care, de la primulnumăr şi după ce a preluat, într-unmoment mai delicat al existenţeimele, conducerea revistei, i-a păstratdirecţia şi calitatea. Sper ca sponsoriide până acum să nu-mi poarte oamintire prea neplăcută.

Nu am făcut această revistă pentrumine. La vârsta mea nu mai am ne-voie decât de nişte zile, de generozi-tatea Celui pe care l-am simţit mereualături de mine în cele mai grele mo-mente. Nu am nevoie nici măcar deun loc de veci, ci doar de o minune.În care mă încăpăţânez să cred.

AUGUSTIN BUZURA

http://revistacultura.ro/nou/2015/11/punct/

Redacția nu împartășește părerilepolitice ale d-lui Buzura, dar nedoare faptul ca o revistă de notorie-tate cum este “Cultura” trebuie sădispară. Cine dorește asta și de ce?

22

ANTICULTURA SALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

4 febr. 2004RĂSPUNS GENERAL ÎN “PROBLEMA”MANELELOR• Am spus şi spun că, faţă de adevărata hranăspirituală (în care intră şi muzica), manelele sunt camucegaiul pentru pîine: ceva care alterează.• Nu am nimic cu cei care ascultă manele şi nici cucei care le cîntă; ei pot fi oameni cumsecade (dinpăcate, prea puţin instruiţi). Eu arăt că “prăjitura” estricată, avertizez. În rest, e treaba celor care dorescsă mănînce prăjituri stricate.• Gusturile se discută. Altminteri, ştiinţa numităestetică ar fi vorbă goală - şi nu e. Doar gusturile înmaterie de culori şi de alimente (deci în chestiunimărunte, uşurele) nu se discută (De gustibus et col-oribus non disputandum).• Nu “impun” nimănui ce să asculte şi nici nu dorescsă se impună. Aşa cum “maneliştii” sunt liberi săcînte, eu sunt liber să-mi spun opinia despre ceea cecîntă ei. Opinia mea este foarte negativă; e dreptulmeu, aşa gîndesc. Consider că asemenea “sub-muzică” şi asemenea texte, mai mult decît penibile(uneori, oribile), fac rău igienei spirituale aromânilor. Coboară nepermis de jos nivelul gustuluipublic, îl trivializează. Buruienile nu lasă florile săcrească. Dar nimeni nu e obligat nici să mă asculte,nici să mă creadă.• • • Vă rog să-mi daţi o lămurire: ce este frumosul? Nu ştiu. Dar cînd îl văd, îl recunosc.......................Păi dacă dumneavoastră ziceţi că il recunoaşteţi, nupoate face oricine altcineva acelaşi lucru? Frăţioare, Întrebarea “ce e frumosul” e la fel de greaca şi întrebări precum: “de ce trăim?”, “ce este Dum-nezeu?”, “ce rost are viaţa?”, “ce e omul?” ş.a. Simt şi înţeleg frumosul aceia care:1) au un suflet şi o minte predispuse spre aşa ceva;2) au citit cărţile potrivite;3) au privit destule tablouri frumoase;4) au ascultat muzică adevarată şi s-au pătruns de ea;5) au trecut şi pe la teatru, pe la operă, au făcut ochimari la un apus, la un curcubeu, la un val de mare;6) au fost străbătuţi de un fior în faţa unui gest pro-

fund omenesc.Iar cei care au şi un pic de har, reuşesc şi mai bine.Aşa stau lucrurile, frăţioare.• • • “Dacă aţi avea dumneavoastră o casă de discuri sauteleviziune sau aţi fi producător, dacă aţi şti cămanelele v-ar duce către succes, nu le-aţi difuza saunu aţi lansa anumiţi cântăreţi? Eu unul nu cred că nuaţi face acelaşi lucru.” Dacă aş avea o casă de muzică, n-aş edita, nici n-aşdifuza manele; mai bine mor de foame. “Manelele dacă nu le asculţi, nu îţi intră în cap”...Aici e buba: că dacă le asculţi, intră. Şi aşa începepervertirea gustului puştilor, al adolescenţilor, altinerilor etc.“Manelele sunt ultima problemă la care să văgândiţi”. Nu-i adevărat. La economie nu mă pricep.Mă pricep, întrucîtva, la cultură. Manelele sunt unvirus al culturii populare. Deci e firesc să mă pre-ocupe - nu obsedant, ci cît se cuvine.• • • Spune cineva, într-un mesaj: “tragedia culturiiromâneşti, care de fapt este tragedia bunului-simţ, amoralei şi a normalităţii în general”.• • • “Felicitări pentru modul în care v-aţi comportat cumaneliştii. Totuşi, nu înţeleg de ce a trebuit să văpuneţi «la mintea» lor, oricum sunt înguşti...”Nu m-am pus la mintea lor. Nu pentru ei vorbeam.Ci pentru zeci de mii de oameni “recuperabili”,“influenţabili”, care trebuie avertizaţi că manelelesunt o mizerie. Un homme averti en vaut deux - unom avertizat face cît doi.• • • “Toţi consumatorii de manele, care plătesc bani greiacestor «lăutari», sânt în mare parte produsul sis-temului de învăţământ din România. Dacă nu aş fifăcut şcoală serioasă înainte de 89, probabil că aş fiascultat şi eu acum manele. Nu ascult fiindcă nu pot.Însă m-am înspăimântat când, ducându-mă după fiulmeu la şcoală, la un sfârşit de trimestru, am constatatcă diriginta le adusese un casetofon şi le pusese«muzică». Bănuiţi ce muzică. Toată vina o au educa-torii şi formatorii. Mai puţin televiziunile.”

Marin Mincu: “Mă interesează banu’ / Nu părerea lu’ Pruteanu!”

Un fel de JURNAL despre MANELE

23

ANTICULTURASALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

E terifiantă întîmplarea cu diriginta; arată, încă odată, halul de degradare în care a ajuns, în multelocuri, şcoala românească (v. şi textul Şcoală înArdeal, în sait). “Toată vina o au educatorii şi forma-torii. Mai puţin televiziunile”... Nu. Televiziunile îi“formează” şi pe formatori.• • • Un răspuns: E foarte rău că vă plac manelele, dar nutrebuie să vă îngrijoraţi: nu se moare din asta. Rămîidoar niţeluş neisprăvit.

5 febr. 2004Manelele nu reprezintă, totuşi, nivelul majorităţii, cipe cel al unei minorităţi gălăgioase.Nu mă gîndesc la interzicere, ci doar la o barare aaccesului prin politici culturale ale acelor mass-media care nu sunt scelerate.• • • “Recurgeţi la imprecaţii...” Imprecaţii?! Cădea-mi-arhardul, bloca-mi-s-ar windows-ul, arde-mi-s-arcooler-ul, toci-mi-s-ar tastele, virusa-mi-s-ar fişiereleîn clipa blestemată cînd, precum Terente, lipsit de ar-gumente, aş recurge la imprecaţii!!!Gusturile se discuta, altminteri orice nătărău s-ar pri-cepe la artă. Doar în materie de culori şi alimente nuse discută gusturile. De aici încolo, există prost-gustşi bun-gust. Sensibilitate faţă de frumos şi...nesimţire.• • • D-le Pruteanu, vă asigur că v-aţi câştigat un aliat denădejde în persoana mea după emisiunea de aseară.Dacă am fost singurul pe care l-aţi «recuperat» (deşicred că mă înşel) cred că tot a meritat efortul la carev-aţi expus. Am citit şi povestirea despre întâmplareade la şcoala din Ardeal, a fost prima oră în viaţa meacând mi-a fost ruşine că sunt ardelean. Atât. Al d-voastră nou prieten... M(...) F(...) Am citit mesajul dv. de 6 ori pînă acum. Cred că abiala a 10-a lectură voi fi sigur că nu visez.

6 febr. 2004Nu sper că, gata!, de mîine va fi ordine - dar vreau săsporesc, prin influenţa pe care o pot avea, numărulaprinzătorilor de becuri roşii. Cei lucizi trebuie săstrige mereu că trăim într-o anormalitate vulgară, alt-fel lumea se obişnuieşte cu ea şi începe s-o considere“normală”. Felul de a fi al tinerilor de azi e unamestec pe care l-au format: 70% televiziunile, 20%anturajul, 10% familia şi şcoala. Cu asta am spus şice e de îndreptat.

• • • Manele la Casa de Cultură“Luna februarie va fi una cu o activitate foarteintensă pentru Casa de Cultură «Mihail Sadoveanu»din Paşcani. În cursul următoarelor zile, suntasteptaţi la Paşcani «crema» manelelor, mai precisNicolae Guţă, Sorina şi Adrian Minune. «Am solici-tat aceşti artişti la Paşcani deoarece avem semnaleconcrete din partea tinerilor că aceştia sunt iubitoride manele. Nu ştiu încă data exactă a sosirii lor, însăvom primi răspunsul acestora în câteva zile», a pre-cizat Vlad Hariga, directorul Casei de Cultură dinPaşcani.” L(...) C(...)Asemenea inconştiente “legitimări” (Casa decultură!) agravează fenomenul şi-l ajută să prolifer-eze. E sinistru.

7 febr. 2004După opinia mea, e inadmisibil ca instituţii ce ţin destat/guvern (cum ar fi o Casă de cultură) să difuzezeaşa ceva. E o infectare voluntară a spiritelor. “Cerereşi ofertă”, mi se spune... Şi pornografia se cere. Şidrogurile. Şi armele.E degradant să stai de vorbă cu «cîntăreţii» ăia... Eunu dialogam cu acele persoane (“maneliştii”), ci cuopinia publică. “Degradant”? Nu! Un profesor deştiinţe naturale care prezintă studenţilor un cărăbuş(Melolonta melolonta) nu devine cărăbuş.Manelele, oglinda societăţii româneşti contempo-rane? Nu. Manelele sunt negrul de sub unghiilenetăiate ale societăţii româneşti contemporane.Pledez pentru igienă. Şi grosul societăţii româneşticontemporane e compus din oameni cu un bun-simţal igienei moral-mentale. Nu vreau ca minoritateagrobiană să aibă putinţa de a influenţa.• • • “Manelele nu reprezintă un atât de mare pericol...”Ba reprezintă un pericol. Buruienile nu lasă florile săcrească. Pericolul e ca aceia care abia descoperăviaţa să creadă ca asta e muzica, cînd e doar un zgo-mot nociv, ca acela al ţevilor de eşapament.

12 febr. 2004Se mai face astăzi cultură, după părereadumneavoastră?

Bine’nţeles că se mai face: unii scriitori mai scriu(şi publică), unii pictori mai pictează (şi expun), uniiactori joacă (si au şi oarece spectatori) etc. Problemae alta: locul acordat culturii în viaţa publică a devenitunul marginal. Cultul ideii de cultură a scăzut sub

24

ANTICULTURA SALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

limita admisibilă. Cultura elitei o duce bine, dar cul-tura de masă s-a degradat înfiorător, infestată degrosolănie, sexualitate de mahala, umor grobian,“j”mecherie, agramatism, ignoranţă. În casele decultură sunt cazinouri, în căminele culturale - crîşme.Cărţile sunt de 7 ori mai scumpe decît în 1989. Tele-viziunile oferă 0,01% cultură. Se urmăreşte, parcă,îndobitocirea acestui neam. Asta e situaţia.• • • Ce părere aveţi despre muzica comercială (nu cearomânească, inexistentă)?

Nu înţeleg bine noţiunea de “muzică comercială”.Cea care găseşte cumpărători? şi Iglesias se vinde, şiPavarotti, şi Aznavour, şi Alifantis. Manelele nu suntmuzică comercială pentru ca nu sunt muzică: elesunt niste strigături sau nişte văicăreli ritmate sexualşi provenind din minţi oribil de sumar mobilate. Şi în muzica “uşoară” apar, în lume, 3-4 piese pe anremarcabile (şi durabile), restul fiind “de consum”,de “umplutură”, de valoare mediocră, submediocrăsau nulă (atenţie, manelele sunt sub zero, fiind no-cive). Comercialul nu e un criteriu decît pentrubişniţari. Un artist nu-şi propune să “vîndă”, ci săfacă ceva nou şi reuşit.

14 febr. 2004Ce urmăriţi?Urmăresc ceea ce am urmărit şi prin articolele, emi-siunile şi cărtile mele: să comunic şi să mă comunic,să găsesc părtaşi bucuriilor mele estetice. Un esteti-cian francez, J.-M. Guyau, spunea: “Cînd vezi fru-mosul, simţi nevoia să fii doi”. În esenţă, e o purăgratuitate. După o vorbă clasică (à bonentendeur...°): finalitate fără scop. Ce să adaug?Scopul e să fiu mulţumit de cum exist şi ce rămîne.Scopul este ca oameni cu structură asemănătoare cua mea (şi sunt mulţi) să perceapă ceva substanţial şiagreabil. “Scopul” e să transform în mesaj acea partedin mine care poate fi exteriorizată.Dar, una peste alta, nu e nici un scop. Cu vorbămare, s-ar zice (după Goethe): “So wie der Vogelsingt”! (Aşa cum cîntă privighetoarea!)

16 febr. 2004Nu numai că nemărginirile libertăţii au scos la ivealătot soiul de neisprăviţi cu tupeu, dar sunt şiîncurajaţi, promovaţi, intens valorificaţi (mediatic,politic)... Cum de? Bicisnicie balcanică, ţară scăpată din mîini,domnia ghiolbănească a banului în detrimentul

bunului-simţ şi al spiritului.• • • Nietzsche: “Dacă Dumnezeu nu există, totul estepermis.” Afirmaţia e mai valabilă azi ca oricînd.Totul e posibil, inclusiv tot răul imaginabil (droguri,şomaj, infracţionalitate demenţială, jafinsituţionalizat pe faţă, corupţie purulentă, prostieexhibată cu neruşinare) tocmai pentru că se facnenumărate lucruri “fără nici un Dumnezeu”.Generaţia tînără e aşa cum au format-o aceşti animercantili, anomici, debusolaţi. Cine să fie mod-elele? În faţă ies sumedenie de mediocrităţi, lichele,şnapani, învîrtiţi. Şi printre preoţi e multă mediocri-tate şi platitudine, nu oricine are har. Cultura ebatjocorită, alungată la marginea marginii. Dacă s-arplimba prin Bucureşti, Isus ar fi biciuit cu bicecumpărate de la sexy shop.

18 febr. 2004Influenţa oribil de nocivă a televiziunilordirecţionate grobian: „C’est la télévision qui le fait,c’est elle qui détruit les tabous, c’est elle qui crée lebesoin du public d’avoir ces scènes-la. Et quand onexplique que l’on ne fait que répondre au goût dupublic, et à sa demande, on oublie de dire que cettedemande, c’est la télévision qui l’a créée, en institu-ant un sorte de climat mental général, dont la vio-lence et l’érotisme font partie” - Jacques Ellul, Lebluff téchnologique (“Televiziunea e de vină, ea dis-truge tabuurile, ea creează publicului nevoia de ast-fel de scene. Iar cînd vin să-ţi explice că nu fac decîtsă răspundă gustului publicului, uită să spuna căaceastă cerere televiziunea a creat-o, instituind unsoi de climat mental general din care sunt nelipsiteviolenţa şi erotismul”.)

19 febr. 2004“«S-alunge iubirea cea mare chiar şi-o boare ar putea/ E de-ajuns s-o găsească obosită, plictisită în clipagrea / Iubirea se cere păzită de oarba ispită / Cu săbiide oţel, cu zel, şi de ea şi de el la fel» etc. Am citatnişte versuri superbe scrise de marele Fl. Bogardo peminunata sa muzică. Puteţi să ne daţi o explicaţie înlegatură cu «aprecierea” acestora făcută într-o emisi-une tv? Nu vă plac metaforele? Credeţi că iubirea nutrebuie păzită uneori cu săbii de oţel? Cu stimă, ungrup de bogardişti convinşi!Melodia lui Bogardo e foarte frumoasă. Şi acum oţin minte şi o pot fredona. (Şi nu a fost doar una).Versurile nu erau grozave, iar pasajul cu “zel şi săbii

25

ANTICULTURASALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

de-oţel” friza chiar comicul involuntar. Îmi placmetaforele, le şi fac. Nu, nu cred că iubirea trebuiepăzită cu săbii de oţel. Săbiile pot fi şi din lemn, dinsoc (“...parul să fie de soc / să nu mă omori detot...”) sau chiar din abur. Dar e mai bine să nu fiedeloc. Sunt împotriva militarizării iubirii. Iubirea tre-buie păzită cu iubire. E sigur inoxidabilă.• • • “...Manelele sunt un stil muzical...”. Manelele deacum sunt un stil muzical tot aşa cum lăturile suntapă de băut. Alternativa la manele nu e doar muzicasimfonică, cine a spus aşa o aberaţie? Existănenumărate valori în muzica pe care generic onumesc uşoară (de ex., din cei ceva mai vechi: Az-navour, Piaf, Beatles, Rolling Stones, Iglesias,Dassin, Adamo, Tom Jones, Nana Mouskouri, Boc-celli, Dion, Elton John etc. etc., ca şi în cea populară,în romanţe, în cea de operă, de operetă, de café-con-cert, de promenadă ş.c.l.). Manelele nu sunt muzică.Sunt un zgomot ritmat, uneori lasciv, golănesc, alte-ori miştocar, hăhăit. Niciodată muzică, niciodatăpoezie. “Versurile” manelelor nu sunt pur şi simplu proaste(sunt pline bibliotecile de versuri proaste), ci suntvulgare, stupide, ţipător de inculte şi de grosolane,murdar mahalageşti. Versurile doar proaste sunt multdeasupra. Înlăturînd murdăria, aerul rămîne maicurat. Nici un motiv de panică: nimeni n-o să ridicenimănui cu sila nivelul de cultură.

20 febr. 2004“Este preferabilă libertatea greşelii (greşeala =manele) tiraniei corectitudinii.”Această cugetare cinică e profund falsă. O societatecivilizată e fondată pe respectul Regulii (al normei,al “legii”), iar Greşeala e sancţionată, nu e “liberă”.

21 febr. 2004Capacitatea de a gusta cultura se formează. Tocmaiacesta ar fi rolul adevarat, major, nobil al mijloacelorde înrîurire în masă. Să livreze frivolitatea înproporţia cuvenită faţă de elementul formativ,substanţial, dar nu mai puţin agreabil, atractiv.Pînă la Wagner, se poate trece prin Vivaldi, Boc-cherini, Scarlatti, Ravel, Aznavour, Iglesias, Vanghe-lis...• • • Obrăzniciile, necuviinţa, proasta creştere,grosolăniile (care proliferează în televiziuni) trebuiecombătute în direct, nu doar “de pe margine”, prin

articole în gazete (a căror audienta e, fatalmente,mult mai mică). Există şansa ca unele urechi să audăşi să înceapă să vadă mai limpede lucrurile. Deci,pentru cineva care vrea să fie activ, nu doar să sevăicărească steril la o cafea cu amicii (“stăm prost,monşer!”), asta e linia.• • • Cineva îmi scrie, într-un mod pe care l-aş calificadrept iresponsabil, următoarele: “...nu înţeleg de ce‘cultura’ pe care încercaţi să ne-o impuneţi ar fi maipresus decât cea promovată prin ... versul trupeiParaziţii ‘doar alcool, sex, droguri’; este, în ultimăinstanţă, o problemă de opţiune individuală...”. I-amrăspuns aşa: “Doar alcool, sex şi droguri” înseamnă animalitate,cretinism, cloacă, o lume de bestii primitive. Dacădv. vedeţi o astfel de lume egală cu cea bazată pecultură, înseamnă ca sunteţi, una din trei: ori imbecil,ori nebun, ori farsor.E ca şi cum ai spune: dacă nu vrei să ucizi, e bine;dacă vrei să ucizi, e tot bine; e o chestiune “deopţiune individuală”. După ce citesc o asemenea enormitate scelerată, mi-e şi greu să adaug că autorul ei n-a înţeles esenţialul:ofer nenumărate alternative: Elvis Presley, Adamo,Aznavour, Chopin, Iglesias, Piaf, Strauss, Vivaldi,Alifantis, Elton John, Maria Tănase. Dar mi-e că-mibat clapele de pomană.• • • Ca profesor universitar, sunt în contact direct cutînăra generaţie şi cred că o înţeleg. Deplîng, însă,carenţele de educaţie şi de instrucţie ale unei bunepărţi din această generaţie şi încerc să le corectez.Doresc să fiu apreciat de tinerii pe care-i apreciez.În toate timpurile, buna-cuviinţă şi bunul-simţ aufost considerate valori de către oamenii cu scaun lacap.Dacă mă duc la o emisiune superficială, mă duc casă lansez mesaje şi idei. Ca să atac superficialitatea,frivolitatea, “distracţia” lălăită, ca să le blamez fărăechivoc, în direct. Acesta cred că mi-e rostul şi e sin-gura noima a participării mele la astfel de emisiuni.Merg cu lipsa de prejudecăţi pîna la graniţa unde în-cepe lipsa de bun-simţ.

22 febr. 2004Eu îi consideram (şi-i consider) inculţi pe cei doi“manelişti” nu după felul cum arătau sau cum erauîmbrăcaţi. Puteam să nici nu-i văd, să-i aud doar, şiopinia mea ar fi fost aceeaşi. Felul lor de a vorbi şi

26

ANTICULTURA SALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

de a gîndi denotă un nivel cultural jalnic, o mentali-tate rudimentară.Eu nu “luptam” cu cei doi oameni, care mă lasa to-talmente indiferent, ci cu un fenomen urît şi pericu-los pe plan spiritual. Acest fenomen trebuiecombătut pe faţă, la ore de audienţă, nu doar prinnotiţe în ziare citite de numai cîteva mii de oameni.Nu sper în schimbări de azi pe mîine, ci îninfluenţarea mentalităţilor la cei “recuperabili”. Să lefie jenă să asculte manele aşa cum le-ar fi jenă să fiesurprinşi cu degetul în nas. • • • “Aţi spus, la televizor, că «băşcălia» este jegul spirit-ului! Puteţi, vă rog, explica diferenţa dintre băşcălieşi ironie, respectiv sarcasm? Vă mulţumesc. Băşcălia este zeflemeaua (luarea în derîdere) înnecunostinţa de cauză; e rîsul gros, prostesc,“miştocăresc” de lucruri pe care, de fapt, nu leînţelegi şi-ţi birui complexul de inferioritate prinbătaia de joc. Băşcălia înseamna tragerea în derizo-riu, în noroi, a valorilor.Ironia e una dintre cele mai distinse arme ale spiritu-lui. Ea e o distanţare jucată, o “întoarcere pe dos” aunor enunţuri false sau pompoase sau şubrede etc.Ironia e încărcată de subînţeles: ea spune una, dar dăde înţeles (cui pricepe) altceva. Ironia e ca o “pană”înfiptă în “fisura” enunţului. Nu trebuie confundată(cum fac unii oameni complexaţi) orice ironie cubatjocura, desconsiderarea, insulta. Ironia civilizatăface parte din panoplia dialogului. S-au scris cărţidespre ironie (Jankélévitch). Sarcasmul e o ironie aspră, tăioasă, pronunţată şi cuo tentă mai agresivă.

24 febr. 2004Ţiganii nu sunt, aprioric, din născare, cu nimic infe-riori altor etnii. “Handicapul”, diferenţa se creeazăpe parcurs, din cauza lipsei de educaţie, de instruire,de modelare - care, la rîndul lor, au motivaţii adînci.Cele două persoane din emisiunea cu pricina eraudeplorabile nu fiindcă aveau pielea ceva mai închisăla culoare, ci fiindcă erau de o incultură crasă, de orudimentaritate a atitudinii şi a gîndiriiînspăimîntătoare.

25 febr. 2004Ar trebui ca Statul, prin toate mijloacele de care dis-pune, să instituie un cult al culturii şi al bunei-cuviinţe, un cult al civilităţii şi al bunelor moravuri.Dar Statul e acum pe mîna unor mediocri, cu orizont

îngust şi jos, şi puşi doar pe căpătuială. La noi, dar şiaiurea, în lume, se produce “sudamericanizarea” cul-turii. O mînă tot mai restrînsă de oameni au parte defineţurile ei, în timp ce marile mulţimi sunt ţinute însărăcie spirituală tot mai accentuată şi îndreptate per-vers spre “divertismentul” grobian, spre frivolitateanulă a aşa-zisei “distracţii” (entertainment), spredeşănţat şi lubric. Şi imbecilizarea progresează.

25 febr. 2004Nu văd de ce m-aş jena pentru că am fredonat (delocfals - am ureche muzicală şi un pic de voce), timp decîteva secunde, o melodie, una dintre cele mai fru-moase ale muzicii uşoare româneşti. Numai cu otendenţiozitate acră şi rea se poate găsi ceva ridicolîn asta. Batjocura celor lipsiţi de inteligenţă nu măatinge şi nu mă afectează mai mult decît lătratul unuicăţel sau mugetul unui viţel, la alegere. GrădinaDomnului e mare şi în ea sunt multe flori frumoase.Din păcate, mult mai mari sunt maidanele Domnu-lui...

25 mar. 2004Nu a interzis nimeni manelele, Doamne fereşte, cuii-ar da prin cap aşa ceva?! Dar locul lor nu e la tele-viziuni (şi la nici un mijloc de comunicare în masă),aşa cum locul urinei nu e în farfuria din sufragerie.Manelele trebuie să rămînă la nunţile de mahala, încrîşme şi bodegi soioase, pe casete de obor. Iar ideeadv., că trebuie date cît mai multe dobitocii ca să se“sature” lumea, e absurdă.

16 apr. 2004Să lămurim un lucru: nu e vorba de ascultatulmanelelor ocazional, din întîmplare sau dintr-o curi-ozitate de moment. E vorba de cei “infestaţi”, careau făcut o slăbiciune reală, constantă, pentru unasemenea gunoi. Aceştia, departe de a fi o “întreagănaţiune”, cum păreţi să credeţi. nu reprezintă maimult de 10-15 procente din ansamblul populaţieiadulte. Vă erijaţi, patetic, în apărătoarea naţiunii, pecare eu aş fi “insultat-o”: e o demagogie. Îmi respectnaţiunea şi cred ferm în bunul ei simţ; cei cu gusturiatît de joase şi de pervertite nu reprezintă “naţiunea”,aşa cum n-o reprezintă vînzătorii de droguri,cerşetorii, proxeneţii, sau prostituatele.Dumneavoastră nu daţi semne, în acest mesaj, că aţişti ce am făcut eu, cu adevărat, pentru culturaromână. Dar una din misiunile mele, ca om implicatîn metabolismul cultural al României, e să împiedic

27

ANTICULTURASALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

proliferarea prostului-gust, a mitocăniei ritmate, avulgarităţii săltăreţe. De ce grosolănia ar fi liberă săse manifeste, şi raţiunea care o dezaprobă, nu? Dacăla o petrecere ascultaţi manele cu plăcere, fără să văvină rău, înseamnă că nu sunteţi ceea ce spuneţi, “oartistă”, şi aş avea tot dreptul - oricît vi se pare derevoltător - să vă bănuiesc de o cultură generală şimuzicală precară. Chiar faptul că numiţi manelele“latură a artei”, punîndu-le lîngă Mozart, e suspect:manelele sunt doar o manifestare a langorilor sau li-bidinilor de mahala, de o vacuitate spirituală vecinăcu vidul şi de o puerilitate grosieră a textului, frizînduneori oligofrenia. Locul lor e în cîrciuni de periferieşi la nunţile pegrei, dar nu în mass-media. Tot ceea ce fac, fac pentru “actul artistic de valoare”,căruia mă strădui să-i fac loc, dînd buruiana laoparte.Aberaţii ca Big Brother, manelele sau Ciao, Darwintrebuie considerate periculoase spiritual ca o epi-demie, contra căreia se iau măsuri profilactice. Alt-minteri, în lipsa dialecticii refuzului, cei încă fragezi

la minte, cei influenţabili riscă să ia asemenea ororidrept “normalitate”. 24 iul. 2004“...Vâlva pe care o faceţi în jurul manelelor este fărărost...”Fac această “vîlvă” pentru a arăta celor care au bunăvoinţasă mă asculte că manelele sunt faţă de muzică ceea ce suntlăturile faţă de mîncare. Faptul că “se castiga multi banidin asta” nu spune nimic pozitiv: şi din droguri şidin pornografie şi din arme se cîştigă mulţi bani. Afirmaţiadv. că “nu exista o cultura in Romania” este, ca să mă ex-prim blînd, o monstruozitate. Este o imensă cultură înRomânia şi faptul că dv. nu aveţi habar de ea nu vă onoreazădeloc. Manelele sunt... sub-sub-cultură, o manifestarenăduşită a golăniei. Nu am decît interese pur ideale, spiri-tuale. Am acceptat invitaţia tocmai pentru a spune în direct(nu pe la colţuri) ce gîndesc. Nu de oameni mi-e silă, ci deacest josnic fenomen mediatic.

George PRUTEANU

Un articol incitant al unui eco-nomist cunoscut, despre cât depericuloși pot fi proștii și dacă poțisă lupți cu ei. Italianul Carlo Ci-polla (istoric și economist) a argu-mentat foarte bine natura prostiei.Anii lungi de cercetări l-au ajutat săformuleze cinci legi universale,funcționabile în orice societate. S-a dovedit că prostia în sine e cumult mai periculoasă decât ne-amobișnuit noi să credem.

Prima lege a prostiei - Omulsubestimează numărul idioțilorcare-l înconjoară. Sună ca o bana-litate și un snobism șters, dar viațane dovedește contrariul. Oricât demult nu ați aprecia pe cineva, văveți ciocni de următoarea situație:omul care arăta deștept și raționalse adeverește a fi un idiot nemaiîn-tâlnit. Proștii apar întotdeauna în

cele mai nepotrivite locuri și la celmai nepotrivit moment, ca să deatoate planurile peste cap.

A doua lege a prostiei - Proba-bilitatea ca un om să fie prost nudepinde de alte calități ale sale. Ani de observări și experimente m-au adus la concluzia că oamenii nusunt deopotrivă: unii sunt proști,alții nu, și această calitate este de lanatură și nu depinde de factorii cul-turali. Omul este prost așa cum esteroșcat sau are grupa I de sânge. Așas-a născut după voința Celui de sus,dacă vreți. Educația nu are nimic încomun cu probabilitatea de a aveaun anumit număr de proști în socie-tate. Acest lucru a fost dovedit denenumărate experimente înuniversități, pe cinci categorii:studenți, lucrători de birou, perso-nal de serviciu, personal din

administrație și profesori. Când amanalizat grupul personalului slabcalificat, numărul proștilor s-a do-vedit a fi mai mare, ceea ce mă șiașteptam (Prima lege) și dădeamvina pe condiția socială, sărăcie,izolare, educație insuficientă. Dar,mergând mai departe pe scara so-cială, același raport l-am văzutprintre lucrătorii cu muncă de birouși studenți. Și mai impresionant afost să se constate aceleași cifre șiprintre profesori – nu contează căam luat profesori din provincie saudin universități – același procentajdintre profesori s-au dovedit a fiproști. Am fost atât de uimit de re-zultate, încât am hotărât să fac ex-perimentul și pe elita intelectuală,a laureaților premiilor Nobel. Re-zultatul a confirmat super-putereanaturii: același număr de laureați au

Legile prostiei

28

ATITUDINI SALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

fost proști. Ideea pe care o lanseazălegea a II-a este greu de acceptat,dar numeroasele experimente con-firmă că avem dreptate. Feminis-tele susțin legea a II-a, pentru căaceasta spune că proaste printrefemei sunt tot atâtea cât și printrebărbați. Locuitorii țărilor din lumeaa treia se consolează cu faptul cățările dezvoltate nu sunt chiar atâtde dezvoltate. Concluziile legii aII-a sperie: vă veți integra în înaltasocietate britanică sau vă veți mutaîn Polinezia, împrietenindu-vă cuvânătorii de capete locali; vă vețiînchide în mănăstire sau vă veți pe-trece restul vieții în cazinouri, însocietatea unor femei decăzute –oriunde veți fi nevoit să vă ciocnițide același număr de idioți, care(Prima lege) vă va depășiașteptările.

Legea a treia a prostiei - Pros-tul este acea persoană ale căreiacțiuni duc la pierderi pentru alțioameni sau grupuri de oameni și nuaduc beneficii actantului sau chiarse transformă în evenimente nega-tive pentru el. Legea a treia presu-pune că toți oamenii se împart în 4grupuri: naivi (N), deștepți (D), in-fractori (I) și proști (P).

Dacă Vasile acționează în așa felîncât suportă pierderi, dar îi aducebeneficii lui Petru, atunci el faceparte din categoria naivilor (ZonaN). Dacă Vasile face ceva ce îiaduce beneficii și lui, și lui Petrueste deștept, pentru că a acționatdeștept (Zona D). Dacă acțiunile luiVasile îi aduc beneficii numai luiînsuși, iar Petru are de suferit de peurma lor, atunci Vasile este infrac-tor. Și, în final, dacă Vasile se aflăîn Zona P, sunt pierderi de ambelepărți. Nu e greu de imaginat am-ploarea daunelor pe care le pot pro-voca proștii, nimerind la conducereși având autoritate politică și so-cială. Dar trebuie de specificat ce

anume îl face pe un prost periculos.Oamenii proști sunt periculoși pen-tru că oamenii raționali cu greu potdeduce logic un comportamentirațional. Un om deștept poate săînțeleagă logica infractorului, pen-tru că infractorul este rațional – elpur și simplu vrea să primească cîtmai mult câștig, cu toate că nu e su-ficient de deștept ca să câștige sin-gur. Infractorul este previzibil, deaceea poți face sistem de apărare. Să prognozezi acțiunile unui prost,nu poți, el îți va face rău fără vreunmotiv, fără scop, fără plan, în celmai neașteptat loc, în cel mai nepo-trivit moment. Nu aveți tehnici dea anticipa atacul lui. Într-o confrun-tare cu un prost, cel deștept se lasăpe mâna prostului, o ființă întâm-plătoare, cu reguli neînțelese dedeștepți. Atacul prostului, de obi-cei, te ia prin surprindere. Chiar șiatunci când atacul este evident, ți-egreu să te aperi de el, pentru că nuare o structură rațională. Despreasta a scris Schiller: “Împotrivaprostiei, chiar și zeii suntneputincioși.”

A patra lege a prostiei -Deștepții subestimează mereupotențialul distructiv al proștilor.Să fii deștept și să uiți că ai de-aface cu un prost, în orice momental zilei, în orice loc, și în oricecircumstanțe - înseamnă să comițio eroare care te va costa foartescump. Naivii din zona N nu potrecunoaște de obicei pericolulproștilor din zona P, ceea ce nu e demirare. E de mirare faptul că proștiisunt subestimați și de deștepți, și deinfractori. În prezența unui prost, eise relaxează și se bucură de supe-rioritatea lor intelectuală, în loc săse concentreze și să ducă pierderilela minimum, atunci când prostul vatrăsni ceva. Un stereotip răspândit– că prostul își dăunează doar luiînsuși. Nu. Nu trebuie să confunzi

proștii cu naivii neajutorați. Nicio-dată nu faceți alianță cu proștii, im-aginându-vă că-i puteți folosipentru propriile beneficii - dacăveți face așa, pesemne că nuînțelegeți natura prostiei. În acestfel, le oferiți proștilor un câmp pecare pot să facă tot ce vor și săaducă daune mari.

A cincea legea a prostiei - Pros-tul e cel mai periculos tip de perso-nalitate. Prostul e mai periculosdecât infractorul. Rezultateleacțiunilor unui infractor perfect – osimplă trecere a bunurilor materialede la un om la altul. Societății nu-ie nici mai cald, nici mai frig de laasta. Dacă toți membrii acesteisocietăți ar fi fost infractori ideali,ea ar fi putrezit încet, dar nu ar fifost o catastrofă. Întreg sistemul arfi fost redus la transferul de bogățieîn favoarea celor care acționează dedragul acesteia, și, luând în consi-derare că toți ar fi fost infractori,sistemul s-ar fi bucurat de stabili-tate. Acest lucru poate fi ușor ob-servat la țările unde conducereaeste coruptă, iar cetățenii mereu în-calcă legile. Atunci când în scenăintră proștii, tabloul se schimbă. Eiaduc pagube, fără a avea beneficii.Bogăția este distrusă, societateatrăiește în sărăcie. Istoria ne aratăcă, în orice perioadă, țara progre-sează atunci când la conducere suntsuficient de mulți oameni deștepți,care să rețină proștii activi și să nule permită să distrugă ceea ce aucreat deștepții. Într-o țară în regres,proștii sunt la fel de mulți, dar laconducere observăm o creștere anumărului de infractori proști, prin-tre ceilalți cetățeni – naivi prostuți.Această schimbare cu siguranțăcrește urmările distructive aleacțiunilor proștilor, și toată țara seduce de râpă

Carlo CIPOLLA

29

ANIVERSARISALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

S-au împlinit două sute de ani de la naşterea luiConstantin Bosianu (1815-1882), despre care istoriaîl consemnează a fi fost un „eminent jurisconsult”, bachiar „cel mai mare jurisconsult al ţării” (ConstantinBacalbaşa), un „fruntaş al ţării” – după cum aprecia,la 1900 – şi Dimitrie A. Sturdza, adăugândfaptul că în momente dificile în plan po-litic, el prefera „cea mai strictă ne-utralitate”. Bursier din parteaEforiei Şcoalelor (prin decret aldomnitorului Barbu DimitrieŞtirbei), considerat unul dintre„zeloşii şcolari ce urmează cur-surile învăţământului juridic dela Paris”, cu o bursă de 200 degalbeni şi un „stipendiu” de 250galbeni pe an, până la finalitatestudiilor, la 1 decembrie 1850,„serdarul” C. Bosianu va deveni pri-mul doctor în drept. Revenind în ţară,va fi onorat cu multe responsabilităţi: direc-tor al Eforiei Şcoalelor (începând din 19.01.1852);primul director al Liceului „Sf. Sava” din Bucureşti.Din 1864, fondator al Facultăţii de Drept de la Uni-versitatea Bucureşti, (predând Dreptul Roman) – şiprimul său Decan (V. A. Urechia, Istoria Şcoalelor dela 1800-1864). Un rol important l-a avut în fondareamai multor publicaţii de prestigiu din capitală. Într-oconsemnare de la 1869, Dimitrie Bolintineanu subli-niază că a fost un „om instruit, amorat de centrali-sare”.

Fără a încerca să repetăm ceea ce deja se ştie, Con-stantin Bosianu a fost un unionist convins, îndeplinindfuncţia de secretar al Comitetului Central al Unirii dinBucureşti (N. Isar), implicându-se în viaţa politică aţării – atât în timpul domniei lui Al. I. Cuza, cât şi întimpul lui Carol I, până la sfârşitul vieţii sale.Ca vice-preşedinte şi preşedinte al Senatului, a insistat să sepromoveze multe proiecte de legi, benefice pentruţară, vorbind cu respect de „bravii” noştri oşteni întimpul ce a premers Războiului de Independenţă. Şidoar un exemplu, a susţinut „proiectul de lege pentruţinerea rezervelor sub drapel”, în noiembrie 1876.Vocea i s-a auzit atunci, cu autoritate şi verticalitate:„chiar şi sub protecţia providenţei, providenţa zice,mişcă şi tu braţele, îngrijeşte şi tu de tine…”, cu refe-

rire, directă, la interesele Ţării (Documente privindistoria României, vol. I). În egală măsură, C. Bosianus-a remarcat prin studii de specialitate, ca profesor, ompolitic şi ca membru de onoare al Academiei Române.

Însă o anumită notaţie descoperită în revista „Al-bina” (august 1910) este de natură nu doar a

recunoaşte în acest om de primă mărimedin pleiada intelectualităţii româneşti

– verticalitatea, cinstea şi caracterulsău integru, ci îndrăznim a spune– că ar putea deveni un modeldemn de tot respectul – pentrugeneraţiile acestui mileniu.Şicum, prin profesia sa, s-a aşezatîntotdeauna, cu respect, de-adreapta fruntaşilor ţării, fireşte,

va fi fost chiar şi în preajma ulti-mului domnitor al Ţării Româneşti,

Barbu Dimitrie Ştirbei, omul care, laun moment dat, s-a lăsat influenţat de

voci răuvoitoare, şi – nici mai mult, nicimai puţin – şi-a exprimat voinţa de a-l înlocui din

funcţie pe magistratul ţării. Om integru, cu simţul mă-surii şi al dreptăţii, Constantin Bosianu îl va determinape Vodă să înţeleagă cât de mult ar greşi degrevânddin funcţie pe un om corect şi loial profesiei sale, com-pletând: „Mă iartă, Măria ta, dar mai de grabă aş pre-fera să râcâi pământul cu unghiile, decât să intruîntr-o funcţiune atât de înaltă, umilind şi nedreptăţindastfel pe un om onest şi de merit”.

E drept, în zilele noastre astfel de caractere sunt orara avis, dar – să nu disperăm, şi să avem încredereîn tinerii noştri care abia înfloresc în toate domeniilevieţii social-politice, economice, medicale, culturaleetc. Cu gândul la marile caractere al vieţii româneşti(cu precădere, din perioada interbelică), avem neclin-tita speranţă că tinerii noştri vor dori să rămână în Ro-mânia şi să muncească pentru Români – şi pentruRomânia. Fie ca fiecăruia dintre acei care vor aveagrijă ca în toată activitatea lor să fie corecţi, verticalişi iubitori de adevăr, să aibă parte de o frumoasă ani-versare, precum aceea a lui Constantin Bosianu, căruiaîi aşezăm pe fruntea amintirilor o cunună strălucitoarede stele luminând întreg acest Univers.

Livia CIUPERCĂ

La o Aniversare

30

PROZA SALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

La câteva săptămâni de la acesteîntâmplări, în port poposi o corabiechinuită de vânturi, de valuri. Cânda fost trasă la chei parcă a răsuflatuşurată că şi-a îndeplinit şi aceastămisiune, scârţâind din toate parâ-mele şi catargele. Pe lângă ahtiaţiicomercianţi, întotdeauna vigilenţişi suspicioşi, pe lângă obidiţii pere-grini în căutarea unui tărâm cevamai bun sub soare, şi pe lângă scla-vii discreţi şi supuşi, puţinii călătoricu nazuri alcătuiau un grup distinct,postat la tribord. În acest grup, unnobil trecut de a doua tinereţe ieşeaîn evidenţă prin ţinuta sa demnă.Toga violetă, cu faldurile impecabilaşezate, de parcă acum vestiplicaşi-ar fi terminat cu măiestrie treaba,sublinia prima impresie. Trăsăturilechipului său, călite în lungi campa-nii militare, trădau atâta calm şisânge rece încât, singur de-ar firămas în faţa unei întregi armate in-amice, nu i-ar fi tresărit un muşchifacial. Totuşi, în priviri, puteai des-luşi o urmă de oboseală, de deta-şare superioară pe care o împlântăviaţa de la un moment dat în oricedestin, dar şi un spirit elevat, căruiaîi plăcea jocul, jocul cu reguli binestatuate. Bun organizator, acum nu-şi mai bătea capul cu mulţimea decufere ce l-au însoţit de-a lungulcălătoriei. Sclavii aduşi de el seocupau de tot, mai ales că de peţărm i-a luat Hermus sub comandalui. Ajuns fără grabă pe dalele che-iului, se strecură printre mărfuri şioameni până într-o zonă ceva mai

liberă unde se opri să adulmeceaerul. Oraşul i se păru mai degrabăo pradă imensă din care poţi săsmulgi o halcă mult mai mare decâtai putea-o digera vreodată... Cutoate acestea, ştia că şi puterniculleu părăseşte leşul când în jur suntprea multe hiene.

– Salve, pater familias! îndrăzniHermus, după ce scăpă de atribu-ţiile imediate şi după ce simţi căstăpânul familiei s-a relaxat.

Caecilius Antonius Rincianuszâmbi discret şi îl fixă adânc înochi pe Hermus. Oricât ar fi exersatîn gând această întâlnire, intenden-tul casei tot se albi la faţă, pe cândpalmele se udaseră de atâta transpi-raţie. Dacă ar fi trebuit să păşeascăîn acel moment, sigur s-ar fi prăbu-şit. „Numai să nu fi muşcat preamult, micuţul meu hoitar!” gândiCaecilius Antonius.

– Prea venerabila ta soţie şi ne-preţuita mea protectoare, FlaviaAntonia, a trimis lectica! zise Her-mus căutând să-şi stăpânească tre-murul din glas.

Caecilius Antonius porni într-acolo unde arătase Hermus cumâna. Cei opt sclavi care transpor-tau lectica, alături de doi deschiză-tori de drum, purtători aiînsemnelor familiei, îşi aşteptaustăpânul într-o adâncă plecăciune.Degajat şi nobil în mişcări, Caeci-lius Antonius urcă în lectică, apoi îifăcu semn discret lui Hermus să fieurmat. Cu gesturi largi, intendentulîi mulţumi ocrotitorului său, ară-

tându-i că nu e demn de atâtaonoare. Caecilius Antonius repetăinvitaţia care de data aceasta numai putea fi refuzată. Prin genero-zitatea sa, trebuia să arate că e mul-ţumit de faptul că a ajuns cu bineacasă şi că totul era în ordine:

– La For! şopti el.Hermus porunci lictorilor desti-

naţia. Pe drum, Caecilius Antoniusrăspundea sau adresa zâmbete şidiscrete înclinări de cap tuturoraristocraţilor cu care lectica lui seintersecta. Nimeni nu s-ar fi opritdin cale să-i ureze un sincer „bunvenit” celui abia debarcat. De-ar fiştiut că are promisiunea împăratu-lui de a ocupa în scurtă vreme func-ţia de magistrat, altfel ar fi statlucrurile. Hermus îl punea la curentpe ocrotitorul său cu informaţii maiamănunţite despre aristocraţii întâl-niţi, informaţii inserate succint şi încorespondenţa lor. Caecilius Anto-nius constată cu încântare că multeşi profunde schimbări nu s-au pe-trecut în toţi anii în care el, cu miciîntreruperi, a lipsit. Probabil nici înFor nu avea să afle noutăţi, ceasulnu era cel mai potrivit unei astfel deactivităţi, însă nu putea contra-manda ordinul dat. Ajuns la umbraliniştitoare şi răcoroasă a Forului,decorat cu statui ce reprezentaunimfe şi naiade, fauni, satiri şi at-lanţi, animat de inşi versatili, cupizisau anoşti, ce-şi pierdeau timpul aş-teptând un orator, un lider, o vic-timă, ori de inşi sobri cu interesereale, curente, Caecilius Antonius

Întoarcerea

Ion Lazăr da Coza

31

PROZASALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

inspiră adânc această atmosferă decare îi fusese dor. Pe nişte bănci demarmură, aşteptând ca viaţa dinBazilică, aflată alături, să se anime,câţiva comercianţi se desfătau îndiscuţii lejere despre afacerile al-tora, căutând astfel să ascundă pro-priile intenţii, propriile căutări.Totuşi când îl văzură pe CaeciliusAntonius ca la un semn începurăsă-i facă lungi temenele:

– Bun venit, stăpân şi binefăcă-tor al nostru!

– Să vă fie ocrotit de zei, de larişi de penaţi vlăstarul! E băiat saufată? Fiindcă noi nu am putut aflaacest mirific secret.

– Cu voia zeilor, are cine să-miducă numele în nemurire! se arătăîngăduitor Caecilius Antonius.

– Oh, dar Flavia Antonia, demnăde venerat, e tânără şi va da naşterela alte şi alte divine progenituri.

– Am fi onoraţi să ne ocupămnoi de aprovizionarea petrecerilor.Preţ bun, marfă excelentă…

Caecilius Antonius le zâmbiîncă o dată şi plecă spre cealaltă ie-şire a Forului, dorind parcă să seasigure de integritatea oraşului cade propriul domeniu. Pe holulimens, ivit ca un soare al prieteniei,îl întâlni pe mai vechiul său tovarăşde arme, Marcus Vatia. Amândoi searătau de-a dreptul încântaţi de re-vedere. Totuşi îmbrăţişarea nu afost prelungă. Caecilius Antoniusuitase faptul, sau poate că în sub-conştient nu accepta realitatea, căprietenul său – căruia pe câmpurilede luptă din Galia Comata i-a sal-vat viaţa – şi-a pierdut atunciaproape întreg braţul stâng. Ciotulcicatrizat, ghicit prin togă, îi re-pugnă fără să vrea. Marcus Vatia nupărea câtuşi de puţin deranjat de in-firmitatea sa şi gesticula ca şi cumambele braţe ar fi fost întregi. Pre-textând că oboseala îl curtează, deşibăile zilnice şi masajele dese îl ţi-

nură în formă pe toată perioada că-lătoriei, Caecilius Antonius îşi îm-brăţişă de despărţire prietenul. Abiaacum îl năpădi nerăbdarea de a-şivedea urmaşul, iar această vizită îipăru o inutilă şi stupidă pierdere detimp, aşa că se întoarse la lectică.Ajuns aproape în capătul străzii ceurca uşor, zări arcada porţii sale,zări şi portalul casei. În amintireasa parcă erau mai grandioase, maielevate. Chiar şi porticul i se părucumva sumbru şi modest. Îşi des-creţi fruntea gândind la cum vorarăta în viitorul apropiat. Bine in-struiţi, lectica portitores se oprirăla vreo zece paşi de chioşcul dinparc. La umbra lui, Flavia Antoniaaştepta cu inima cât un bob de mei.Fiul îi dormea alături, într-un lea-găn sculptat în lemn de trandafir.Prin ţinuta fermă, serva dorea să-iinspire cât mai multă siguranţă stă-pânei. Caecilius Antonius sărisprinten din lectică şi se opri în pra-gul chioşcului:

– Cine e această impostoare?!întrebă tare încât să se audă cât maideparte. Eu v-am trimis o femeiefrumoasă şi tânără! Acum ce gă-sesc? Una mai frumoasă şi mai tâ-nără!...

Dacă nu ar fi fost preocupat deintrarea teatrală, de gesturile saleample, ar fi observat sincopa princare a trecut Flavia Antonia şi miş-cările precise şi eficiente făcute deSaphira pentru a-şi aduce stăpânaîn simţiri. Caecilius Antonius înge-nunche lângă soţie, îi luă mâinileîntr-ale sale, o sărută pe frunte şi îizise:

– O să te îmbrac în aur pentruacest dar!

– Prea bunul meu stăpân, s-omenajăm pe onorabila ta soţie cănu e refăcută pe deplin…

Ignorând sfatul, sau mai bine zispe cea care dăduse acel sfat, seapropie de leagăn, dezveli pruncul

ca şi cum ar fi dorit să se convingăde faptul că-şi trăia visul aievea.Ridicându-şi urmaşul în aer ca pe oofrandă ce o încredinţa tuturor zei-lor buni, topit de fericire, CaeciliusAntonius rosti atât cât să se facăauzit dincolo de plânsul copiluluitrezit brusc din somn:

– O să-i zicem Laurentius!...Da-da!... Laurentius Caecilius Rin-cianus! adăugă apoi cu emfază în-treg numele pentru a vedea cumsună. Mulţumit şi de acest lucru,Caecilius Antonius i se adresă tine-rei soţii: Toţi prietenii noştri mi s-au plâns că le-ai răpit bucuria dea-mi vedea urmaşul şi de a-ţi aduceomagii. Interesantă strategie! Nicieu nu aş fi gândit-o… Rămân înda-torat! Să poftească familia să-şivadă noul stăpân şi să i se închine!

Sclavii din casă, în frunte cuHermus, au început să urce pe rândcele cinci trepte ale chioşcului într-o ordine desăvârşită. Se închinaumicuţului, arătând supunere şi în-cântare atât cât să nu pară false,prin exces. În acest timp, CaeciliusAntonius îi cântărea din priviri,căutând eventuali trădători şi re-beli. După îndeplinirea protocolu-lui, fiecare sclav pleca la locul luide trudă ceva mai speriat, ceva maichinuit de nelinişti. La fel aştepta şiHermus, postat undeva la baza scă-rilor, porunci clare de la severul dardreptul său ocrotitor.

– Doică, alăptează pruncul!Vreau să ştiu dacă suge tot atât demult pe cât ţipă.

Saphira îşi dezveli sânul bogat.Odată pus la piept, gângurind,pruncul începu să înghită laptele ceparcă se revărsa direct din ţâţa zei-ţei Juno.

– Un adevărat Rincianus! ziseCaecilius Antonius, neîncăpându-şiîn piele de mândrie, apoi, adre-sându-se intendentului, continuă:Hermus, doar de mâine încep să

32

PROZA SALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

primesc vizite. Vreau să se ştie căvom petrece un pătrar de lună! În-cepe pregătirile! Peste zece ziletotul să fie gata! Extravaganţă –asta să caracterizeze petrecerea!Adorata mea, i se adresă pe urmăsoţiei, oferindu-i braţul, soarele măoboseşte…

Flavia Antonia, rigidă în gestu-rile ce altădată erau pline de graţie,gesturi admirate, dorite, bârfite saupur şi simplu invidiate de toate aris-tocratele şi de către toţi aristocraţiioraşului, căsătoriţi ori becheri,primi oferta, căutând să arate câtmai multă încântare, deşi zâmbetulde pe chipul său nobil era acum unrictus chinuit. Vâltoarea dintreScilla şi Caribda părea colţ din Em-pireu faţă de ceea ce se petrecea însufletu-i delicat. Din momentul încare şi-a pus mâna gingaşă pe bra-ţul venerabilului soţ, începu să con-ştientizeze cu adevărat riscul lacare s-a supus, acceptând nebuniapropusă de Saphira. Infernul întregs-ar fi coborât asupra sa dacă Cae-cilius Antonius ar fi bănuit ceva. O,câte destine depindeau de ea!... Nu,povara era mult prea mare pentruumerii ei. Trebuia mărturisită!Când să deschidă gura, doica inter-veni grăbită:

– Ne exprimăm nădejdea cămarea a fost liniştită.

– Mulţumim zeilor!Cum Flavia Antonia încă păşea

ca hipnotizată de cine ştie ce zeudistructiv, Saphira o înghionti cudegetul în coaste, încruntându-sediscret, în timp ce, dintr-o curtoazieoarecum forţată, mai adresă o între-bare stăpânului casei:

– Luminatul nostru ocrotitorvrea să mănânce?

– Sper că aveţi cu ce mă ospăta.Abia acum Flavia Antonia se

trezi din acea stare periculoasă şiprivi speriată în jur. Prinse dojana

fulgerătoare a Saphirei, ce o aduseşi mai mult în lumea construită deele, impusă de ele:

– Numele Rincianus mai are tre-cere printre creditori!... încercă Fla-via Antonia să ia aerul de fatărăsfăţată.

Privit cu un pic de frondă, acestcuplu părea mai degrabă tată şifiică. Un tată uşor obosit de lungadiscuţie în care îi ceruse fiicei să secăsătorească din interes cu cel maibun prieten al său, şi acum mai tre-buia doar să-i arate – păşind pealeile strălucitoare, întreţinute cumari eforturi financiare – la ce aveasă renunţe dacă persista în ideea dea da cu piciorul unui astfel de ma-riaj. Totuşi nu era chiar aşa: bărba-tul înalt, suplu, cu gesturi de obiceiscurte, cazone, niciodată în exces,niciodată inutile, se erija drept soţ.Ars de soarele uscat al deşerturilor,chipul măsliniu cu trăsături nobile,brăzdat parcă prea devreme de ri-duri adânci, exprima severitate.Ochii negri, cu priviri grave, nu arfi surâs decât la un impuls profund.Părul alb, atent pieptănat, accentuaaerul de om echilibrat. O bucuriesau un necaz nu ar fi plecat spre elori dinspre el decât dintr-un act vo-litiv. Puternic, era capabil de ges-turi tandre, generoase, dar şi deurgii… Femeia de la braţul său, alt-fel ’năltuţă şi graţioasă, în urmasarcinii avea formele uşor plinuţe,ascunse elegant sub stola maies-tuoasă, lungă şi largă. Ovalul per-fect al feţei cu tenul alb, încadrat depărul bogat, castaniu deschis, prinscu agrafe din aur bătute cu mărgă-ritare mari, emana tinereţe. Obrajii,palizi acum, dădeau un aer fragil.Nasul puţin dus în vânt, seducător,copilăros, anihila orice asprime acelui ce ar fi avut astfel de gândurifaţă de această fiinţă. Ochii mari,verzi, surâzători doar pentru a as-

cunde neliniştea din ei complotaudiscret cu zâmbetul abia schiţat dincolţul buzelor senzuale, inocente.Ah, dacă nu ar fi avut braţul soţuluica punct de sprijin, dacă nu ar fiauzit cântecul de leagăn al doicii înspatele său, dacă ar fi încetat gân-guritul pruncului pe care-l consi-dera al ei şi numai al ei, ar fievadat, strigându-şi delictul. Daroare ar fi avut putere să fugă? Nu!S-ar fi prăbuşit şi s-ar fi lăsat târâtăpână în piaţa publică. Oh, ce s-ar fibucurat plebea de un aşa specta-col!... „Dar de ce să fie aşa?! Înmâna mea pot să ţin tridentul luiNeptun!” Gândind asta, degetele seîncleştară involuntar de antebraţuloferit cu atâta galanterie de soţul ei.

– Un moment de slăbiciune…şopti Flavia Antonia drept scuzăpentru violenţa gestului.

Zâmbindu-i, Caecilius Antoniuspuse protector cealaltă mână pestemâna gingaşă a soţiei. Ajunşi în tri-clinium, o conduse în capătulmesei, unde aştepta un sclav să-iaşeze scaunul, iar el se îndreptăspre locul său, după ce vestiplica îiluă toga. Altădată s-ar fi aşezat pecanapele, tolăniţi, ca să se desfetepe îndelete cu degustarea bucatelorşi a vinurilor. Acum poate voia sădea un aer oficial revenirii acasă.Voia să transmită semnalul că stă-pânul s-a întors. Din zecile de feluricare au defilat prin faţa ei, purtatepe tăvile din argint de către sclavi,Flavia Antonia a oprit doar un po-rumbel fript, tăvălit în miere şi pu-ţină salată. Dacă ar fi fost dupădorinţa sa, o tipsie cu cele mai otră-vitoare ciuperci, scăldate în veninde viperă, sau câteva salamandrevii ar fi fost ospăţul ideal.

– Mă bucur că te-am găsit sănă-toasă, Flavia Antonia! rosti Caeci-lius Antonius, ridicând o cupă devin din care vărsă câţiva stropi,

33

PROZASALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

apoi gustă ca să-şi ude gura.– Eşti prea bun, iubitul nostru

soţ!În ciuda opulenţei prânzului şi a

bunăvoinţei arătată de cei doi co-meseni, de atenţia cu care sclaviipândeau cel mai mic gest venitdinspre stăpâni, atmosfera din tri-clinium era grea, aproape insupor-tabilă. Ca o cutie de rezonanţă aacestei stări de fapt se arăta a fipruncul care nu-şi încetase plânsul,în ciuda eforturilor doicii de a-lostoi.

– Saphira, mergeţi în budoarulopalin. Acolo găseşte adesea fiulmeu tihna dorită.

Închinându-se adânc spre stă-pâni, doica se retrase nu înainte dea o încuraja discret pe Flavia Anto-

nia. Într-un sfârşit ce părea că numai vine vreodată, ospăţul se ter-mină. Cei doi soţi ieşiră împreunăîn impresionantul hol unde se des-părţiră. El plecă înspre cubiculum,însoţit de două sclave, ea se în-dreptă spre budoarul opalin. Cândalte două servitoare au vrut să o ur-meze, cu un gest nervos, nestăpâ-nit, le expedie. După ce închise uşamasivă în urma sa, Flavia Antoniaexplodă:

– Ştie că i-am substituit pruncul!– Nu ştie!– Ba da! Nu ai citit asta în com-

portamentul lui?!– Ssst! Nu ştie. E doar obosit…

Şi chiar dacă ar şti, nu are înco-tro… şopti triumfătoare Saphira.

Flavia Antonia se ascunse la

pieptul servae şi începu să plângăînfundat, cutremurându-se dintoată fiinţa. Nici măcar în braţelemamei sale, dacă aceasta ar mai fitrăit, nu ar fi suspinat atât de mult.Când a simţit că stăpâna sa şi-adescărcat toată tensiunea acumu-lată în ultimul timp, o prinse pedupă umeri şi o duse în fastuosulpat. După câteva momente, FlaviaAntonia adormi senină, îmbrăţi-şându-şi fiul. Privind scena, Sap-hira se înduioşă până la lacrimi:păreau doi copii orfani care nu seau decât unul pe celălalt.

Fragmentdin romanul pregătit pentru

tipar „La umbraVezuviului”

Corecte, muzicale, transmiţând starea de reverie a poetului,Sonetele lui Mircea Constantin Jurebie par inactuale nu datorităgraţioasei şi melancolicei plutiri, cumva, pe suprafaţa lucioasăa sentimentului, ci datorită vocabularului care vine din alt veacşi din altă lume. Lumea noastră nu mai stă cu urechea aplecatăla sunetul clavecinului ce răzbate prin vălurile transparente aleserii, nu mai consideră că visele pot fi „dantelate”, nu mai arelampagii, pantofari, mimoze bătrâne, paiaţe şi vagabonzi roman-tici, gata să suspine văzând că „Au înflorit copacii primăvara/Îmboboceşte zâmbetul naturii” („Sublimă inspirare”). Ca să fiiatent până la detaliu şi receptiv la schimbările imperceptibile dinnatură, să le corelezi cu propria dinamică sufletească şi apoi sătranspui totul în poezie cu formă fixă îţi trebuie răbdare de biju-tier şi o fericită indiferenţă faţă de iubitul cetitor, mai obişnuitcu textele dure, în vers alb, cu plaje narative şi balast autenticist,decât cu romanţioase potriviri de ritmuri şi de rime.

Volumul, apărut la Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2015,nu intenţionează să şocheze decât prin lirismul uşor desuet, princurajul transpunerii în vers a unor sentimente în care publicul/receptorul nu mai crede şi prin eleganţa de trubadur a autorului.Cum era de aşteptat, prin tematică, Mircea Constantin Jurebienu are nici intenţia, nici puterea să şocheze: sonetul cere temefundamentale, are reguli de la care nu te poţi abate decât fă-cându-te iremediabil de râs ca poet şi, în plus, e o poezie care

mai pretinde şi o seninătate (olimpiană), neprielnică versului„chinuit” pe care-l întâlnim, şi nu de puţine ori, la autori cu am-biţii „clasicizante”.

Timpul, anotimpurile, iubirea, tristeţea, dezamăgirea, senec-tutea, fragilitatea sentimentelor etc. sunt teme puternice, pe carepoţi construi un imaginar poetic viabil. De remarcat predilecţiapentru toamnă, văzută ca moment de melancolică despărţire degesturile impetuoase de peste vară: „A ostenit o toamnă în mic-sandre,/ Suferă ziua de melancolie,/ Amorul, cu paloarea lui târ-zie,/ Stinge, în parcuri, stele policandre” („În micsandre”).Toamna este, evident, simbolul vârstei coapte, când cuvântul seascunde în „cumintea tulburare”, când preferinţa pentru „misticatăcere” se justifică: „Asculţi, mirat, cum cântă infinitul,/ Şi gân-dul se transformă-n rugăciune” („Paznicul iubirii”). În poezierăzbat întotdeauna stările sufleteşti de moment: „Aş vrea să mă-ntâlnesc azi, cu târziul,/ Să-mi ierte clipa, să-şi ţină răgazul,/Să-mi pierd, şi eu, din inimă necazul/ Când simt, acum, ce gustare pustiul” („În poezie”). Acest „gust al pustiului” şi cenuşiulca singura culoare cunoscută devin emblematice pentru cel carese confesează liric, în maniera unor poeţi astăzi uitaţi (DimitrieAnghel, Şt.O. Iosif, poate şi Macedonski): „Plângea o toamnă-n floarea din grădină” („Scânceau ecouri”), dar şi: „Lucrammereu, din zori şi până-n seară,/ Singur în lumea mea imagi-nară,/ Ca fermecat de-o vrajă arzătoare.// Şi-n graba mea cătredesăvârşire,/ Tresar iluminat de încântare.../ Ce am sculptat, echipul tău, iubire.” („Cu dalta gândului”).

Din trecut („Trecutului, această apă moartă”) vin moti-vele livreşti: don Quijote, miticul Pegas, Neptun, sirenele,Bachus, Yorick, dar şi clepsidrele, ceasornicarii, rozele, al-bumul cu poze îngălbenite, ţilindrele, şi jupoanele, şi toatărecuzita romantică a poeziei de dragoste de altădată. Nou şicredibil este efortul de a construi, pe baza lor, un universpersonal în care, ca poet, Mircea Constantin Jurebie pare ase simţi confortabil.

Valeria Manta Tăicuţu

Mici fericiri,cuminţi,

sentimentale

34

EVENIMENT SALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

În preajma Crăciunului şi Anului Nou 2016, la Edi-tura Salonul literar condusă de profesorul şi scriito-rul Culiţă Ioan Uşurelu, au văzut lumina tiparului încădouă volume de literatură având ca autori doi conde-ieri vrânceni: Radu Borcea şi Constantin Toma.

Primul, jurnalist de profesie, cu peste 40 de ani deactivitate în presa locală şi naţională, fondator de ziareşi reviste cu tematică istorică şi social-politică, cola-borator al Revistei de Literatură şi Atitudine a Fun-daţiei Social – Culturale „MIORIŢA” Odobeşti –Vrancea, este debutant în literatură. Romanul său, Co-lectivizarea sufletelor sau Memoria pământului con-fiscat, este inspirat din evenimentele tragice petrecuteîn anii colectivizării şi consecinţele acestui proces dedeposedare a ţăranilor de pământ, văzute prin ochiiadolescentului, apoi a jurnalistului cu o vastă expe-rienţă profesională.

Constantin Toma este inginer constructor de profe-sie, care însă şi-a făcut din poezie o a doua „slujbă”(neremunerată!). Pentru el, a scrie poezie este mai

mult decât un hobby. Se află la al doilea volum de poe-zie tipărit, „Irealul între oniric şi adevăr – Cartea I”,apărut tot la Editura Salonul literar.

Lansarea celor două volume a fost săvârşită luni,21 decembrie 2015, la Cercul Militar din Focşani,când iubitorii de literatură au fost înveseliţi şi de co-lindele care vesteau naşterea Domnului.

Despre cărţile celor doi autori au vorbit editorul vo-lumelor, scriitorul Culiţă Ioan Uşurelu, care a fost şimoderatorul evenimentului literar-cultural, gazda în-tâlnirii - Col. (r) Eugen Anghel, ing. Ionel Marin –fondatorul Revistei Bogdania, profesorii Virgil Ră-ileanu, Ionel Mony Constantin, Valeriu Anghel şipoetul Virgil Panait. Atmosfera de sărbătoare a fostîntreţinută de cunoscutul interpret de romanţe RăduţăBornaz şi cantautorul George Pătrăşcanu, acesta dinurmă fiind autorul volumului O antologie de „râsulumii” (epigrame) publicată tot la sfârşit de an 2015şi tot la Editura Salonul literar.

Redacţia

Cartea în sărbătoare

35

CRONICĂ LITERARĂSALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

Colectivizarea sufletelor sauMemoria pământului confiscat,avându-l ca autor pe jurnalistulRadu Borcea, reprezintă primulroman citit de mine, din anul 2016.Deşi am participat la lansarea aces-tuia, în preajma Crăciunului, ampreferat să simt mai întâi spiritulSărbătorilor de Iarnă, regăsite dealtfel şi în primele pagini ale sale,şi apoi să citesc despre drame. Tre-buie să recunosc că, deşi ne despartvreo două decenii (cel puţin) deexistenţă, mare parte din ce a trăitautorul şi reieşite din confesiunilesale, le-am trăit şi eu, semn cătransformările societăţii trecute şiactuale s-au produs extrem de lent.

”Colectivizarea sufletelor sauMemoria pământului confiscat”este un roman care descrie câte odramă în fiecare capitol, dar să nucreadă cititorul foarte tânăr că estevorba despre vreun roman în stilulhorror contemporan sau vreo luptăîntre vampiri. Nu! Este vorba des-pre o luptă dintre fiecare suflet pur,atacat pe nedrept de către criminaliiactivişti şi ”vampiri” ai statului so-cialist-stalinist sugători de sângenaţionalist. Constaţi, pe ici colo,chiar similitudini cu societatea ac-tuală şi dorinţa unora de a răzbi penedrept prin unghere în care nu maiexistă loc pentru meritocraţie.

Poate că analogia cu vampirii nuar fi cea mai potrivită, dar fiecarefilă reprezintă un document istoric,povestit de către cel care, în copi-lăria sa, a fost marcat de transfor-

marea unei societăţi, deja afectatede Războaiele Mondiale şi de cala-mităţile naturale, într-o societate aminciunii, a manipulării, a confis-cărilor de proprietate, a regresuluide la dezvoltarea unei democraţii,către societatea uniformă a ”spăla-ţilor forţat pe creier”. A unei socie-tăţi însângerate în toate formelesale, a reprimării cuvântului şi aexistenţei, în care singura devizăurma să fie: ”dacă nu eşti cu mine,eşti împotriva mea”!

Autorul trăieşte drama consăte-nilor săi care, la primul semn de îm-potrivire şi revoltă, au fost nevoiţisă îndure pedeapsa cu temniţa şitortura. ”Memorialul Durerii” are înarhive şi pe aceştia! Cei din Răs-toaca, comună de cojani vrânceni,protestează împotriva colectivizăriiforţate aşa cum au făcut-o şi cei dinVadu Roşca, Suraia, ori alte co-mune de prin ţară. Evenimentele dedupă 1948, începând cu procesul denaţionalizare a proprietăţilor privateşi continuat cu procesul de colecti-vizare forţată din 1957, reprezintădoar două procese de început a uneiepoci de aproape jumătate de secol,în care dacă nu ai trăit măcar câţivaani, nu ai cum să înţelegi ceva doarcu smartphonul în mână.

Citind romanul, regăseşti frag-mente din copilărie sau adolescenţădacă eşti un cititor de vârsta a douaadultă, dar dacă eşti un cititor năs-cut în democraţie, romanul se poateciti ca un document istoric, cufapte, date, povestiri ale martorilor,

fără să aibă pretenţia că vor fi înţe-lese şi sentimentele trăite doar an-corându-se cineva în imaginar.Regăsim explicaţii despre cum şi-au împărţit la Yalta, marile puterimondiale, sferele de influenţă şicum am fost condamnaţi pe un şer-veţel al lui Churchill să fim ”ocro-tiţi” aproape pe vecie de cătresovietici. Parcă şi astăzi, avem im-presia că nu se mai termină calva-rul, nu-i aşa?

Romanul mai cuprinde şi multeconfesiuni ale celor care au suferitîn temniţele comuniste, confesiuniobţinute după căderea dictaturii, ni-cidecum atunci când ”lacătul lagură” urma să devină o condiţiesine qua non pentru neciripitori.Veţi regăsi inserate multe vorbe în-ţelepte ale bunicilor, părinţilor, ţă-ranilor cu frică de Dumnezeu,versuri scrise sau doar rostite pevremuri, lacrimi, urme de tortură,exemple de prostie de partid şi cevaumor din Epoca de Aur pentru amai atenua durerea, toate pe par-cursul a 180 de pagini.

Chiar dacă este la primul săuroman, de formaţie jurnalist fiind,autorului nu pot să-i aduc criticiasupra scrierii în sine, ci doar ob-servaţia unui cititor care a fost pusîn dificultatea de a discerne caresunt personajele ce poartă numereale şi care dintre ele au nume fic-tive. Câteva le-am identificat, daristoria, cred, ar trebui să ne-o asu-măm în adevăr, cu tot cu persona-jele sale.

Cronică de cititor

Prof.dr. Alexandra TĂTARU

36

INTERVIU SALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

Violeta Mihăieș: V-am citit întreaga operă, și, în-drăznesc să spun că-l cunosc pe poetul MarinMoscu. Aș dori să vorbiți despre omul Marin Moscu.Marin Moscu: Pot spune că am venit pe lume ca unboț de pământ aruncat în vâltorile vremii. Acest lucrus-a întâmplat în anul 1948, a doua zi după Bobotează,la răsăritul soarelui. De bucurie, tata a plecat la Cer-curărie, să pună vie, cu gândul că Domnul va aducefericirea Bachică în casă. Cu un an înainte, foameteacare cuprinsese țara făcuse răni adânci şi în sufletulalor mei, mai ales că aria a luat foc şi le-a ars zece carede grâu. Soarta, norocul, stăteau în cele două vite culapte, altfel cred că mă uscam şi treceam pe celălalttărâm alături de sute şi sute de copii. Am crescut lapoalele mamei. În satul meu nu era grădiniță. Educațiaprimară am primit-o de la părinți. La şapte ani am in-trat pe uşa şcolii. Un nou peisaj, un nou miracol pentrumine. Domnul învățător, Cihodaru Dumitru, deşi păreaaspru a ştiut să-mi mângâie creştetul, să mă îndemneîntr-o nouă lume a cunoaşterii: literatura. Citeam şiscriam poezii pe nerăsuflate. Eram premiantul clasei.De fapt, în clasă eram trei băieți şi restul fete. Deşieram bun la carte, conştiincios, nu-mi plăcea să fiusupus, să fiu slugarnic. La înmormântarea unui colegam dus crucea. Am fost criticat în fața careului şcolii.De ciudă am rupt cravata de pionier şi am aruncat-obucăți. Vai şi amar de fundulețul meu. Părinții şi-aurevărsat mânia cu jordia.La sfârşitul clasei a patra amdat examenul final, unde am terminat cu media ceamai mare 5(cinci). La intrarea în clasa a cincea am datdin nou examen, la sfârşitul clasei a şaptea la fel. Lafel şi la admitere la liceu. Părinții nu prea voiau să malase să plec la Bacău, nu voiau să se treacă în GAC,deşi erau trecuți la întovărăşire. Sub imboldul dirigin-tei Laura Maftei, am plecat la examen. Tata m-a lăsatla gazdă şi s-a întors acasă. Nu cunoşteam Bacăul, aşacă mi-am luat un maculator şi un creion şi am schițatstradă după stradă, punând întrebări cetățenilor pecare-i întâlneam. Aşa m-am descurcat. Am fost printreprimii admişi. Minunea, însă nu ține decât trei zile.Tata a fost urmărit când a mers la fratele lui, dascăl labiserica din sat, au intrat peste ei activiştii de partid, l-au amenințăt că-l închid, insinuind că ascultă vocea

Europei Libere. S-a trecut la GAC pe loc, altfel urmasă fiu dat afară de la liceu. Aşa am scăpat! Ura însă,față de socialismul cu mii de fețe, a crescut în sufletulmeu. N-am putut suporta niciodată „învățăturile socia-lismului ştiințific”, lucru pentru care am avut enormde suferit. Menționez că, aşa cum se întâmplă şi acum,am ieşit cu bine din reformele învățământului româ-nesc. După terminarea liceului am fost necalificat înînvătământ la Rădeni, Vaslui, de unde am plecat în ar-mată. Aici, periodic îmi era valiza controlată deoarecepublicam la diverse reviste şi… secretul este secret!Am distrus douăsprezece caiete cu poezii,. pe unelele-am ars, pe altele le-am îngropat. La liberare m-amincadrat în învățământ la Scoala Dragomireşti, apoiBacani, jud Vaslui. Din prima încercare am intrat laFacultatea de Matematică deşi mă pregătisem intenspentru medicină. Dar cum rușii au intrat în Cehoslo-vacia, mama n-a fost de acord să plec la Bucureşti sauIaşi. Dorea să-i fiu cât mai aproape!La Institutul Pedagogic de 3 Ani Bacău am cunoscut-o pe Florea Maria, viitoarea soție. La Institut am datviață Revistei Gaudeamus alături de Mircea Dinuț şialți minunați colegi studenți. După absolvireaFacultății, am fost repartizat la Scoala Ploscuțeni, jud.Vrancea, unde am profesat până la pensionare. Ca om,sufletul meu a fost legat de oameni, de copii, de lu-mina culturii, a divertismentului social-religios etc.Sper să fi reuşit să țin aproape colegii mei, de inima şisufletul meu, netezându-le calea spre succese şi pros-peritate, pentru dragoste şi încredere. Ploscuțeniul afost şi rămâne pentru mine colțul de Rai cu rodii debinefacere! V. M: Ați publicat 3 volume de poezii pentru copii.Care sunt resorturile ce v-au determinat să văînhămați la aste dulci cazne?M.M:Da. Am publicat trei cărți pentru copii şi bunici.„A deschis o floare ochii”, la Editura Rafet, carte carea primit premiul Florica Cristoforeanu, apoi „Miau,pisoiul din ogradă” La „eLiteratura” şi mai recent„Dragonul cu sandale de pământ”, la Editgraph,Buzău. Cine m-a determinat să scriu? Răspunsul vinedin două planuri bine conturate. 1) Nepoții mei căutaunoul în exprimarea poetică. Se săturaseră de „Cățeluş

MARIN MOSCUDESPRE MARIN MOSCU

37

INTERVIUSALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

cu părul creț” 2) Mergând în asistență la colegile noas-tre dragi, educatoarele, am constatat lipsa materialuluididactic în desfăşurarea orelor. Am simțit, tonificator,menirea mea de a-mi deschide sufletul de matemati-cian în poezii pe măsura înțelegerii celor de oşchioapă. Şi cred că am reuşit prin amintiri din propriacopilărie dar şi prin viziunea noiii copilării care mă în-conjoară. Urmează încă un număr important de cărțisă vadă lumina tiparului, dar şi pătrunderea acestei lu-mini în ochii şi sufletul copiilor. O sarcină deosebită,în acest sens, revine bunicilor. Menirea cărților nu estedoar pentru a ticsi bibliotecile pentru copii, ci şi pentrupărinți, bunici, grădiniță, şcoală. Cartea pentru copiieste leagănul minții în orizontul cultural, în formareapersonalității copilului. El constată fapte din mediulînconjurător dar şi povețe, tâlcuri pline de umor şi deresponsabilitate sociala. Cartea însăşi trebuie să în-demne să fie citită, prețuită. De fapt, poetul SăndelStamate îmi spunea: la mine în casă se citesc pe neră-suflate cărțile tale, alte cărți nu acceptă nepoții mei.Asta-i menirea unei cărți: să pătrundă în sufletul celormici şi să fie citită! V.M:Care sunt scriitorii contemporani preferați?Aveți prieteni adevărați din cadrul breslei? M.M: Lista scriitorilor contemporani dar si clasici esteimensă. Am citit mii si mii de pagini pline de sensibi-litate, de adevăr social strecurat în minunate expresiipoetice. Dacă în tinerețe eram obligați să citim litera-tura rusă şi printre degete literatura română, acumavem libertatea şi plăcerea de a citi orice autor dinlume. Numai că, din cauza internetului, tineretul şcolarnu mai răsfoieşte măcar o carte! Tinerii noştri citescdoar printre rânduri şi tot printre rânduri mai folosescscrisul de mână. Până când? Nimeni nu ştie! Viitorulva fi floarea culturii sau al analfabetismului? Deocam-dată, mulți tineri de la noi abia buchisesc! Dar, săreiau. Încă din timpul liceului m-a atras Cenaclul Ate-neu din Bacău. Aici Radu Cârneci, Sergiu Adam, Ioa-nid Romanescu, George Bălăiță, Cicerone Cernegura,Ovidiu Genaru, Mihail Sabin, C. Delasabar şi multialți literați ai vremii ne-au devenit buni prieteni, nouă,tinerilor Eugen Uricaru, Sorin Preda, Dan Petruşca,Marcel Turcu, Mircea Dinuț etc. Sub îndemnul lor şicu ajutorul prof. Traian Cantemir, am dat viață revisteistudențeşti Gaudeamus. Au urmat concursuri,conferințe, întâlniri cu cititorii. Acest lucru s-a întâm-plat şi după venirea mea în Vrancea. Ioan Roşu ainființat cenacul ziarului Milcovul, unde m-am im-prietenit cu Florin Muscalu, Traian Olteanu, DumitruPricop, Ion Panait, Virgil Panait, Constantin Ghiniță,

Paul Spirescu şi mulți alti mânuitori ai peniței scriito-riceşti. Tot în Vrancea l-am întâlnit pe GheorgheNeagu, Culiță Ioan Uşurelu redactori la reviste literarede renume național.Prin intermediul Salonului Literar Dragosloveni amavut ocazia să mă întâlnesc şi să devin prieten luiFănuş Neagu, Leo Butnaru, Gheorghe Istrate,CezarIvănescu, Gheorghe Tomozii, Laurențiu Ulici, DanMovileanu,Valeriu Bârgău, Alexandru Piru, TudorOpriş, Marian Ruscu etc. Mai târziu am cunoscut sim-am împrietenit cu pleiada scriitorilor din Buzău ,Galați şi Brăila, cu Marin Ifrim, Constantin Marafet,Corneliu Antoniu, Dionisie Duma, Ionel Necula, etc.Momentul cel mai plăcut, cel mai delicat, a fost în1982 când l-am cunoscut pe Nichita Stănescu. Luasempermisul de conducători auto, am făcut cinste, dupăcare Dumitru Pricop m-a îndemnat să mergem la Bu-curesti. Asa a şi fost. Ne-am intâlnit cu Gh. Istrate şiam mers la Restaurantul USR, unde l-am cunoscut penemuritorul Nichita Stănescu, întâmplare publicată înAlmanahul Renaşterea Buzău. Cu toate prieteniile pecare le am si pe care le-am avut, nu mi-am luat unmodel literar anume. Fiind matematician de profesie,am scris după cum mi-a dictat „momentul”. V.M: Ce poet clasic admirați? Ați remarcat în modspecial un poet contemporan? M.M: Nu-mi pot rupe sufletul de Eminescu! Citindu-l şi recitindu-l îl descopăr şi-l redescopăr. Poezia luieste într-adevăr raza minunată a Luceafărului. Este unizvor de lumină din care mama, România, cu toți copiiiei se adapă, se adapă din mirul sfânt al limbii dulci „caun fagure de miere” lăsat spre nemurire în prisaca Ge-niului din „Gradina Maicii Domnuluii”. Eminescu re-prezintă conştiința noastră de suflet, conştiința noastrăuniversală.V.M: Mi-ați mărturisit într-o convorbire anterioară„scrieți poeziile pe genunchi”, vă rog să explicați ceînseamnă aceasta.M.M: Aşa-i „ scriu pe genunchi”, mă îngenuncheazăorice idee şi o pun pe hârtie. Apoi trec în calculator,public online, rareori mai revin asupra câte unui ma-nuscris. Am scris acolo unde m-a apucat vremea,acasă, în stațiuni,pe ploaie, pe ninsoare, în codru, pecioate, la vânătoare, la căldură, la întâlniri, la oriceformă de taină sufletească! Şi cred că merită totul!Deci scruiu pe genunchi!V.M: Ați publicat peste zece volume de poezie șiproză. Ați primit multe aprecieri, dar cred că ați fostși criticat. (Referindu-ne strict la critica literară).Cum percepeți critica literară de astăzi, dar pe cei

38

INTERVIU SALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

care v-au criticat opera?M.M: Într-adevăr, am publicat multe volume de poe-zie, ultimile fiind cele dedicate în special celor mici:„Miau, pisoiul din ogradă” , eLiteratura, 2014 şi „Dra-gonul cu sandale de pământ”, Editgraph, Buzău, 2014.Majoritatea volumelor mele s-au bucurat de aprecieri,mai puțin de gustul amar al cronicilor literare. Potspune că, critica literară este punctul de sprijin pentrufiecare autor, aracul care ține coarda viei spre veşnicialuminii!V.M: Ați fost profesor de matematică peste 40 de ani,ați fost în același timp și profesor, și poet. Ce-ați iubitmai mult: matematica sau poezia?M.M: Matematica şi poezia sunt două identități ce seabsorb una pe alta şi dau gustul „fagurelui de miere”.Matematica însăşi este o poezie de rafinament ludic,dumnezeiesc. Cine o înțelege , îi gustă rodiile neste-mate, este atins pe creştet de binefacerile ei sufleteşti.Iubind matematica şi poezia simți că trăieşti primindiubire, respirând iubire, însămânțând în spațiul carte-zian iubire!Iubirea mea am împrăştiat-o în cele patru zări ale unorreviste de mare vigoare: Ateneu, Flacăra, Argeş, Ar-dealul literar şi artistic, Oglinda literară, România li-terară, Salonul literar, Lumina lină, Porto-Franco,Curierul românesc, Balada, Boema, Revista V, Poezia,Ecoul, Basarabia literară Observatorul Toronto etc. Nudeparte de mine au stat si nenumărate premii literare:Marele premiu „Salonul literar Dragosloveni”, Foc-şani, 8-9 dec. 1979; Premiul Revistei „Antares” pentrupoezie 2008; Premiul „Florica Cristoforeanu” pentruvolumul „A deschis o floare ochii” Editura Rafet şiAsociația Culturală Renaşterea Râmniceană, Râm-nicu-Sărat, 2011; Premiul Special al Juriului la Festi-valul de Creație ”Vrancea literară”-2014 etc. V.M: Orice artist are neîmplinirile sale. Care suntneîmplinirile poetului Marin Moscu? Dar împlini-rile?M.M: Fiecare om are neîmpliniri. Pe mine o singurăneîmplinire mă bântuie. Mai am multe cărți de publi-cat şi mijloacele de ieşire din impas sunt minime! Dar,trăiesc prin speranța că mâine, poate, va fi mai bine!Implinirile se vor înmulți!V.M: Parafrazând versurile dumneavoastră: Cumpoate coborî poetul o scară pe care n-a urcat încă?Care e această scară?M.M: Această scară, este neapărat, scara perfecțiunii,scară neatinsă de nici o religie, de nici o poeziei, denici un suflet sau gând uman. Aşa că, îmbătrânind, voicoborî pe cât am urcat, aşa, cum ar fi spre exemplu,

grafic, clopotul lui Gauss, un punct pe ramura desce-dentă.V.M: Scriați într-o poezie următoarearugăciune:„Lasă, Doamne, cuvântul pe buzele ceștiu să viseze”. Cum ar fi fost viața dumneavoastrăfără poezie?M.M: Fără poezie ar fi, aşa, ca o floare fără miros,fără formă, fără culoare. Ai primi în dar un buchet ară-tos din asemenea flori?V.M: În încheiere, mulțumindu-vă pentru timpul dă-ruit nouă, v-aș ruga să le dați câteva sfaturi scriito-rilor tineri. M.M: Sfatul cel mai bun este să frecventeze bibliote-cile, cenaclurile literare, întâlnirile cu scriitorii cuexperiență, să scrie, să revină asupra scrisului, să sor-teze idei şi forme noi poetice, să testeze totul cu aju-torul celor mai buni prieteni, să fie deschişi, să-şi iazborul prin inimile revistelor literare, care sunt gene-roase cu viitorul literaturii române! Să se sprijine vân-jos pe propriile forțe, ridicând fruntea sus spre razelenemuritoare ale Luceafărului de limbă protector!

Interviu propus de Violeta MIHĂIEȘ

39

CRONICĂ LITERARĂSALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

Literatura fantasy remodeleazăobsesii şi reverii arhetipale aleumanităţii, răspunzând unei nevoifireşti a cititorului modern, adoles-cent sau adult, de a evada prin in-termediul fanteziei din cerculrealului des-vrăjit. Paradigma fan-tasy recuperează coeficientul devrajă al lumii, îmbinând elementemitologice, alegorice, fabuloase, cesintetizează transfigurator un subs-trat istoric şi unul psihologic,creându-se multiple deschideri:către înţelepciunea timpurilor stră-vechi şi către tâlcurile prezentului,către logica naiv-fabuloasă a copi-lăriei şi către raţiunea sofisticată/lu-dică a adultului.

Trilogia „Regele lupilor” înscriemitul autohton al dacilor în para-digma fantasy, explorând toateacele zone de clar-obscur ce defi-nesc începuturile unui popor, cutoată încărcătura lor de istorie, le-gendă, mit şi basm. Cele trei vo-lume ale romanului vorbesc defapt, dincolo de ingredientele savu-ros-seducătoare ale fantasy-ului,despre o triplă/eternă nevoieumană: de libertate, de ideal, de mi-raculos. Daizus, protagonistul rea-list vieţuind/crezând într-o lumefabuloasă aflată în conflict cu civi-lizaţia dez-vrăjită a romanilor, esteun erou exemplar – un tânăr viteaz,mândru, inteligent, animat de ţelulnobil de a-şi elibera poporul de subtirania romanilor. Daizus îşi doreştesă redea dacilor demnitatea srămo-şească, să le redeştepte conştiinţapropriei identităţi etnice şi a inde-pendenţei, mândria de a fi daci li-beri, făpturi măreţe, în comuniunecu forţele fabuloase ale naturii şi nufiinţe aservite romanilor, tolerate pepropriile pământuri.

Cartea nu adoptă tonul mesia-nic, delirant-vehement al discursu-rilor la modă care propovăduiesccalea cea dreaptă a adevăratei cre-dinţe în valorile dacilor. Autorul nu

pretinde că a (re)descoperit origi-nea nobilă a poporului român, nupledează pentru supremaţia dacis-mului şi nu îşi construieşte un pro-gram de reabilitare a populaţieiautohtone de pe teritoriile romani-zate. Este vorba despre o relegiti-mare estetică a dacilor, un gestcreator de plonjare în potenţialulfabulos, fascinant al zonei primor-diale din istoria naţională, în carese pot transplanta uşor fantasmelecontemporaneităţii. Romanul reiaun demers de recuperare a unor ar-hetipuri universale – questul, labi-rintul, eroismul, obiectele magice,iubirea – grefate pe arhetipurile lo-cale ale dacismului – muntelesacru, Decebal, Burebista. Atmos-fera fabuloasă, suspansul, imaginilecinematografice, reinventarea deta-liului istoric, toate acestea conferăromanului suficientă putere de se-ducţie, ca să-l atragă pe cititoruladolescentin cu gust de aventurăfantastică, dar şi pe cititorul matur,dornic să redescopere eterna po-veste cu tâlc a omului confruntat cuposibilul lumilor imposibile. „Re-gele lupilor” are un suflu epic pu-ternic, susţinut atât de ampladesfăşurare a acţiunii, cât şi de nu-mărul mare de micro-naraţiuni se-cundare prin care se recupereazăbiografia mirabilă a unor personajece nu participă propriu-zis la ac-ţiune sau au doar intervenţii episo-dice: generalul roman TulliusLentulus Vergilianus, Budur dinneamul pietrarilor, Reuxis – regeleluparilor, voinicii Harazus, Greuke-nos, Praslos (arhetipuri imaginatede autor pentru personajele debasm – Harap-Alb, Greuceanu,Prâslea), bestiarul Taranus, FlaviusDecimus Severus – conducătorulunei garnizoane romane. Firul prin-cipal al naraţiunii urmăreşte desti-nul eroic al lui Daizus şi alînsoţitorilor săi: Brog – cimerianulcu forţă de Hercule, Zurazis şi Zu-

raisa – fiul şi fiica regelui luparilor,maeştri în arta mânuirii armelor.

Daizus, fiul lui Komozoi din ne-amul lemnarilor, o iubeşte pe Zia,fiica cea mică a pileatului Ziatar-kus, curtată şi de ofiţerul romanAntonius Iulius Vergilianus. Pefondul rivalităţii cu Antonius, seamplifică ura lui Daizus faţă de in-vadatori şi se creează premisele re-voluţiei împotriva ocupaţieiromane. În sufletul tânărului dac,crescut cu poveştile bunicului Zu-rapagesus (un bătrân falnic ce dor-mea cu capul pe o buturugă) seredeşteaptă orgoliul de a fi liber şicredinţa în legendele străvechi le-gate de trei obiecte fabuloase, fău-rite din fierul sacru căzut din cerulzeilor: toiagul de stejar (ce conferăomului puterea de a se înţelege cuanimalele), sabia care asigură in-vincibilitatea şi coroana de fier caredă înţelepciune şi limpezimea min-ţii. Posesorul celor trei obiecte stă-pânite cândva de Burebista întrugloria dacilor, deţinea astfel atribu-tele necesare eroului desăvârşit,menit să-şi asume destinul măreţ dea reda libertatea şi demnitatea ne-amului său.

După ce a îndurat pedepselecrude ale romanilor, Daizus pleacădin satul său, Ustidava, în căutareacelor trei obiecte sacre care să-iconfere puterea necesare pentru a-iînfrunta pe asupritori. Pe drum, i sealătură, treptat, cei trei însoţitori(Brog, Zurazis şi Zuraisa), alăturide care Daizus traversează, ca într-un basm modelat pe tiparele origi-nare ale poveştilor spuse oamenilormaturi şi nu copiilor naivi, nume-roase probe ce pun la încercare vi-tejia şi inteligenţa eroilor: se luptăcu zmeii, cu ghionoaiele, cu Dri-gissa (Muma Pădurii), cu romanii;cunosc neamuri stranii, fascinanteprecum pietrarii (al căror strămoş,Baztabis, supranumit Braţ de pia-tră, este un corespondent al lui

Arheologii imaginare – ethosul dacic şi romanul fantasy –

Ana-Maria CORNILĂ-NOROCEA

40

CRONICĂ LITERARĂ SALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

Sfarmă piatră din poveştile populare), şoimarii (cu unritual de nuntă grandios), novacii (neam de viteji şi în-ţelepţi), Pieporus (în a cărui biografie se regăsesc da-tele basmului „Pipăruş Petru şi Florea Înfloritul).Autorul imaginează astfel o nouă geneză a fiinţelor fa-buloase din cunoscutele basme, adăugând o doză dedramatism şi gravitate destinului acestora. Muma Pă-durii fusese de fapt o tânără foarte frumoasă şi înţe-leaptă, pe care o crescuse de la zece ani însuşiBurebista; Drigissa, aşa cum se numea fata, dovediseo extraordinară sete de cunoaştere, călătorind prinlume, studiind chiar pergamentele bibliotecii din Ale-xandria, adăugând astfel erudiţia forţelor magice pecare le poseda. La moartea lui Burebista, ucis prin tră-dare, în semn de revoltă şi de o ură faţă de o lume atâtde nedreaptă, Drigissa îşi schimbă înfăţişarea de tânărăfrumoasă şi se retrage în codru. Balaurii sunt făpturisacre care au respirat acelaşi aer al începuturilor ca şizeii, Harazus ucis de spân şi înviat de Baba Hârcă estecondamnt să bântuie între cele două lumi: a celor vii,din care a fost scos de lovitura spânului şi a celormorţi, din care l-a eliberat Baba Hârca – problemareînvierii nu mai este la fel de simplă ca în basmeleobişnuite, în care graniţa dintre viaţă şi moarte estebine trasată. Autorul reconfigurează astfel logica bas-mului, creând biografii complete/completate ale unorpersonaje şlefuite de varianta soft a basmelor clasicedestinate copiilor.

Daizus obţine o victorie grandioasă după o confrun-tare încrâncenată cu romanii, schimbând pentru ovreme destinul satului său, eliberându-l de romani şiîntorcându-l la vechile credinţe şi obiceiuri. Treptatînsă, lumea se va dezvrăji din nou, va uita de poten-ţialul fabulos al naturii şi al omului, totul transfor-mându-se în poveşti îngânate lângă leagănul copiilor.Îndepărtarea de natură, primatul raţiunii deposedate decoeficientul fabulos, uitarea vor defini o nouă ordinea lumii intrate în istorie.

Daizus întruchipează imaginea exemplară a erou-lui, cu idealurile şi ezitările sale, cu necesarele înfrân-geri, cu o victorie de final pe care o conştientizează ca

fiind relativă. Esenţa eroică a personajului este sinte-tizată şi de o serie de formulări aforistice: „Nu suntemun popr de trestii, ci de stejari”, „– Tu vrei să te în-drepţi spre pierzanie. – Sau spre nemurire”, „Ca oriceerou considera că viaţa sa valora mai puţin decât a al-tcuiva”. Substanţa epică a cărţii este nutrită de patrucomponente: mitologică (merele de aur din grădinaHesperidelor regăsite în povestea lui Praslos, Dedal şilabirintul din povestea pietrarilor, Orfeu, amazoanele,pasărea Phoenix – pasărea măiastră, ielele, Dragobe-tes), fabuloasă (zmei, zâne, cerbul cu nestemate, pie-trele vremii, mlaştinile Dorului, balaurul, ştimele),istorică (Decebal, Burebista, împăraţii romani), alego-rică (regele pescar). Romanul conturează succesiuneavârstelor unui popor: o epocă primordială, paradiziacăa comuniunii cu natura, a înţelepciunii, vitejiei, liber-tăţii, a fiinţării în regimul miraculos şi o epocă degra-dată, de fier, a umilinţei, a supunerii, a lăcomiei, adezvrăjirii lumii, când oamenii „îşi vând sufletul şiglia”. Epoca de aur, a paradisului iniţial, este vârsta lacare omul înţelegea graiul codrului şi al animalelor,când natura îşi mobiliza forţa uriaşă pentru a veni însprijinul dacilor, apărându-i de romani, când oameniiştiau că se trag din ghindele Marelui Stejar al lumii.Apoi, intervin lăcomia şi cruzimea, primul copac futăiat, prima vietate fu ucisă. Între om şi natură se des-chide o rană adâncă, pe care secolele nu o vor vindecaniciodată pe deplin. Eroul îşi doreşte reîntoarcerea lavârsta de aur, se reapropie de natură, îşi asumă din noulegătura cu sacrul şi magicul, reuşind să re-vrăjeascătemporar o parte a Daciei, ca mai târziu, Istoria să in-tervină din nou, dez-vrăjind definitiv lumea: ultimulbalaur este ucis de , devenit apoi Sfântul Gheorghe,rupându-se astfel legătura cu fabulosul arhaic şi înte-meindu-se o nouă ordine.

„Regele lupilor” este un roman fantasy, în care seîmbină iubirea, eroismul, fabulosul, suspansul, atmos-fera arhaică, dovedindu-se un inspirat demers de ar-heologie, situat dincolo de graniţele istoriei, înteritoriile imaginarului.

Ca vrâncean adoptat şi adoptatîncă bine, mă văd pus în delicata si-tuaţie de a-mi exprima gânduriledespre un alt vrâncean, care, ce-i

drept, şi-a căpătat acest statut cumulti ani înaintea mea,VarujanVosganian fiind născut în Craiovala 25 iulie 1958.

La vremea primei noastre întâl-niri, fiind cooptat într-un anumitgrup, am privit cu invidie dar şi curespect la legătura indestructibilă afoştişor colegi, reuniţi în încercareaaltor tipuri de deziderate. Prezentaapariţie editorială însă mă face sădezleg sensul destinaţiei şi destinu-lui acelui timp ca-ntr-un joc regăsi-rii.

Abia acum înţeleg jocul: ”Celcare participa la joc trebuia să cu-leagă mai întâi o sută de frunze.Apoi cu ghiozdanul doldora,se

JOCUL CELOR O SUTĂ DE FRUNZE

ŞI ALTE POVESTIRI de Varujan VOSGANIAN

41

CRONICĂ LITERARĂSALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

aşeza cu spatele lipit decastan.”(Jocul celor o sută defrunze). Aici Varujan Vosganianpare că nu mai visează. Prin excep-ţionala inteligenţă şi memorie aamănuntului,scrisul capătă acurate-ţea binefacerii şi îi conferă cititoru-lui dreptul la visare. Fiecare dintrenoi are un loc binedefinit înmemoria trecutului ce sea-mănă izbitor de bine cu frag-mente întregi din acest joc.Că aici sunt o sută dar careîn timp îşi vor schimba nu-mărul,frunzele au darul de amarca anotimpurile ce nu auputut fi stăvilite. Tocmaiaceastă nestăvilire pestetimp,într-o reîncercare a jo-cului peste ani are gustuldulce-amăriu al amintirii.„Numai că, între timp,coroa-nele castanilor începură săse rărească,dacă nucumva,din loc în loc,copaciinu dispăruseră de-a bine-lea.”(Jocul celor o sută defrunze). Parcurgerea acestorrânduri mă duce cu gândul laprofanul din fiecare dintrenoi, care în adolescenţă aiubit o frunză, o piatră, unloc.

O tehnică remarcabilă pe careautorul o stăpâneşte cu o abilitatedesăvârşită este prezentarea uneiacţiuni prin viziunile diferite alepersonajelor. Aceasta nu are decâtdarul de a fixa în memoria cititoru-lui un moment anume, clar, binede-finit.

Astfel în” Judecata de Apoi astatuilor” ştirea despre moartea luiSteiner, croitorul,

auzită de la o voce, continuatăde mama lui Petrache şi confirmatăde către cumătru, încheie în totali-tate pofta de cunoaştere ca o ştireconfirmată mai bine. Repetarea şo-chează, acţiunea sau faptul con-

semnat rămânând aievea întipărităîn memoria cititorului.

Nu pot să nu remarc imagineacreată de autor care aparent aban-donând firul povestirii intră în amă-nunte prin plasarea acţiunii înmomente diferite. La final înţele-gem poezia din proza lui Varujan

Vosganian. De altfel metafora exactca la o poemă îi predomină scrisulşi aici:”Câte lumini în oraş…Şi cede stele…Parcă am fi în ceruri…Arputea să ne vadă toată lumea,” sau“De vreme ce semănăm cu statuilesau,mai degrabă,ele seamănă cunoi,cred că Dumnezeul oamenilorşi al statuilor e acelaşi.”(Judecatade Apoi a statuilor)

De aceea, când vorbim despredemnitatea pietrei chiar”nu ştiu înce limbă vobesc pe limba omuluisau pe limba pietrei?”Este firescatâta timp cât lumea lui Petrachedevine o lume cosmică, privită dedeasupra oraşului.

Cele şase povestiri ne fac parcă

trimitere la învăţarea trecutului,tocmai pentru a face faţă prezentu-lui,un prezent mai puţin romanţat,motiv pentru care consider volumuldrept o carte de învăţătură a urâţe-niei prezente prin puritatea trecutu-lui.

Şocantă în acest sens este stareacreată în jurul Radei care-şiregăseşte călăul şi încearcăinutil reaşezarea adevărului.

Reîntâlnirea cu VarujanVosganian m-a bucurat mult,mai ales că timpul în grabalui ireperabilă, ne-a trimisspre destine diferite. De lavremea când l-am rugat săintervină pe lângă LaurenţiuUlici pentru cuvântul de în-ceput al unei reviste vrân-cene ce nu s-a mai făptuit, autrecut cam douăzeci de ani,timp în care autorul prezen-tului volum şi-a etalat, princultură şi inteligenţă harulde poet şi prozator.

De la debutul cu volumulde poezii”Şamanul albastru”pubilcat la Editura Ararat

(1994), continuat tot cupoeze prin „Ochiul alb al re-ginei”- Editura Cartea Ro-

mânească ( 2001) şi” Iisus cu o sutăde braţe” Editura Dacia Cluj(2005), volumul de nuvele „Statuiacomandorului” Editura Ararat (1994), Varujan Vosganian dăruieşteliteraturii române un document is-toric cutremurător conceput întrepoezie şi proză,fantezie şi realitate,romanul „Cartea şoaptelor” la Edi-tura Polirom (2009), scriere izvo-râtă din trăirile povestite de bunici,scăpaţi cu greu din genocidul arme-nilor din perioada 1925 – 1923.

Acum îl aştept pe prolificulautor de poezie şi proză cu drama-turgie.Cred în scrisul şi ambiţia lui!

Constantin TOMA

42

EVENIMENT SALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

La Muzeul Unirii, Iași, triplă lansare de Carte:Olguța Luncașu Trifan, membru a Cenaclului literarla distanță: “Împlinire prin iubire”, versuri, “Înmâna destinului”, roman, și “Pădureni, vatră de is-torie și cultură”, file de monografie a comunei na-tale.

Un regal de poezie, cultură și istorie, lecție de Is-toria neamului

În prezidiul manifestării și patru membri ai Cena-clului literar la distanță, alături de autoare, MarianMalciu, vicepreședinte a Ligii Scriitorilor Români, Fi-liala Olt-Slatina, care semnează cuvântul introductivla toate cele trei lucrări realizate, Ioan Grămadă, fon-datorul și proprietarul Muzeului etnografic din Câm-pulung-Moldovenesc, Ion N. Oprea, coordonatorulCenaclului, Mihai Batog Bujeniță, epigramist, mem-bru al USR, conducător a mai multor revisteliterare.vÎn sală, printre invitați cunoscutul poet HoriaZilieru și Doamna Anica Tănasă din Pădureni-Huși,profesoară de limbă și literatură română a autoarei,participanți activi la discuțiile despre opera lansată. Deasemenea, Emil Gnatenco, actor la Naționalul Ieșean,titular al Premiului de cel mai bun actor la FestivalulNațional de Teatru-Timișoara 2010 – Premiul pentruregie în 2015 Teatru Club-Tineretul Iași, cu un recitalîn două părți, din poezia Olguței Luncașu Trifan,protagonista Zilei de 15 noiembrie 2015.

Două ore dense de cultură, de istorie și poezie, delecție vorbită despre om și activitatea lui acasă, în Ro-mânia, ne-a prilejuit Olguța Luncașu Trifan, dumi-nică 15 noiembrie 2015 care chiar pe pliantul care esteși invitația adresată nouă, evidențiază valoarea nu doarîn particular la români, la Pădureni-Huși-Vaslui, loca-litatea natală a ceea ce sunt faptele și cuvintele: “Fap-tele noastre sunt asemenea unor fructe pe care,dulci sau amare, va veni vremea să le mâncăm. Nuva conta, atunci, dacă ne vor fi pe plac sau nu.Spun, în acest caz, să fim cu luare aminte și să nuuităm că înainte de a gândi într-un anume fel, în-ainte de a face ceva, înainte de a lua orice hotărâre,să-i cântărim foarte bine efectele și să ne luăm penoi înșine drept măsură de evaluare, în raport cu

consecințele acțiunii”.Volumul “Împlinire prin iubire”, poezii, Editura

ROTIPO –Iași – prefață Marian Malciu, copertaMarian Beșleag, aflăm ceea ce nu ne spun versuriledin ea, capitolul 1, intitulat “Doar cu tine…”, depus laFestivalul de poezie religioasă CREDO de laLăpușna – Ediția a XV-a, Lăpușna 2015, i-a aduscurajoasei, care nu era la debut literar – îl realizase înseptembrie 2014 cu un altul intitulat “43”- poezii-bi-lingve-româno-francez, Editura Kitcom Drăgușani –și i s-a atribuit PREMIUL II, mare succes. La fel,romanul – care are povestea genezei lui intime dar șisocial-literare-, “În mâna destinului”, Editura RO-TIPO, participant la Festivalul Național de Creație“Vrancea literară”, la 27 septembrie 2015, Panciu,s-a ales tot cu Premiul II.

Deosebit de lucrările personale, Olguța LuncașuTrifan, patru până acum, ea colaborează și publicăpezie, proză scurtă, eseu, ocazional și cu recenzii decarte, într-un număr de 13 reviste de cultură univer-sală, în mai multe reviste și grupuri literare din spațiilevirtuale, printre care și Confluențe literare, coordona-tor Marian Malciu, la Cenaclul literar la distanță co-ordonat de Ion N. Oprea, până acum participantă culucrări valorase în volumele: “Dorul de-acasă”, 2014,“Revistele? Luminoase, instructive și educative”,“Nu uita”, 2015, toate realizate la Editura Pim, Iași,dar și în alte volume antologice, poezie și prozăscurtă, semnate Ion N. Oprea.

De evidențiat și menționat: din luna Decembrie2014 doamna inițiază și lansează Campania “Copiiidin comuna mea doresc să te citească”, campaniede colectare de carte, în urma căreia au fost adunatepeste 1000 de cărți care au fost preluate pe bazăde proces verbal, cu listă de evidență donator- titlu-autor- număr de cărți, predate Bibliotecii “MihaiEminescu” din comuna Pădureni, județul Vaslui, pen-tru înnoirea și completarea fondului de carte.

“…Nu este la îndemâna oricui să scrie despre lo-curi, oameni și fapte. În afara documentării precise,care necesită timp și muncă, este nevoie de o anumităchemare către o asemenea acțiune, de un anumit im-

Un regal de poezie, culturăși istorie, lecție de Istoria neamului

43

EVENIMENTSALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

bold interior, de chemarea și glasul pământului natal,al țărânei din care ai fost plămădit, scrie și a spus și înfața publicului destul de numeros de la Muzeul Uniriidomnul Marian Malciu, parcă contrazicându-se, el,care, venit din Slatina-Olt, doar cu câteva zile în urmă,realizase și prezentase la Casa și localitatea lui Ale-xandru Ioan Cuza, domnul primei Uniri, Ruginoasa,volumul său de succes, “Ruginoasa. Istorie, credințăși cultură”, 2015, dar adăugând: această apreciere vinedin partea mea, un om care a văzut o singură dată păr-ticele din această localitate… Pădurenii și oameni lo-cului… dar am cunoscut un primar muncitor, serios,cu deschidere către nou și cu larg orizont în ceea ceprivește relațiile dintre oameni, cu viziune modernă,demnă de apreciat…” Un primar care, nu întâmplător,autoarea, de fiecare dată, nu uită să îi adreseze cuvin-tele potrivite și meritate: “Mulțumesc Primăriei șiConsiliului Local al Comunei Pădureni, județul Vaslui,pentru sprijinul acordat, personal Domnului PrimarTemistocle Diaconu”. Nume de primar, de comună șiapelativul Domnului Primar, toate scrise, pentru ea șinoi, cu litere mari, pentru că MERITĂ.

„În poezia mea s-ar putea să te regăsești, să simțică ar putea, într-o mai mică sau mai mare măsură,să fie povestea ta. Pentru că, da, prietene-cititor,poezia, poezia mea vorbește despre tine! Poeziamea își are izvorul în sufletul tău, în viața ta, întrăirile tale cotidine”, scrie Olguța Trifan, cea careîntr-un eseu al său, „Pledoaria neuitării”, din „Nuuita”, antologie, de Ion N. Oprea, Editura Pim, Iași,2015, scria cu gândul la vărstnicii care mor în caseunde nu i-a mai vizitat de luni și ani chiar proprii fiisau fiice, nepoții: „Nu doresc să mai văd părințicare-și înghit lacrimile căutând justificări, pentrucă, da, dragii mei, asta fac ei. Caută justificări caresă scuze în fața lumii indolența unor copii care i-auabandonat, care i-au uitat, care găsesc că este in-util, că este pierdere de timp și de bani, să aibăgrijă de ai lor părinți, să mai treacă, din când încând, pe la ei sau să le dea un telefon, iar aceștipărinți continuă să le găsească scuze și să-i laude,chiar, în fața lumii că au ajuns oameni mari și nu(mai)au timp (p282)…” de părinții sau bunicii lor.

Iată poziția autoarei nu numai în poezia apreciatăși lăudată de poetul Horia Zilieru care în cuvântul săua zidit, pentru a câta oară de când îl ascult, imn deslavă nu doar poeziei în general și celei scrise deOlguța Trifan, ci și țăranului român, nu numai de laPădureni, care sfințește perenitatea, drumul de mâineal României, de Mihai Batog Bujeniță care a elogiat

pertinent creația poetei care ne reprezintă: Cu părulnins,/cu sufletul cald,/cu ochii plini de lumină,/te văd,măicuța mea,/stându-mi în prag,cu vocea-ți dulce,blândă,/ce sufletu-mi alină./Ți-au curs din ochi/salbede perle – o mare,la capul meu, măicuță,/îl imploraiși te certai cu El/să nu-mi oprească anii;/au plâns șisfinții din icoane/și ruga-ți ascultară./Ce șoaptă, ce-adiere,/suavă mângâiere,/cântec de leagăn, dulce!Sănu îmi pleci măicuță,/prezența ta mi-i aer!/Să nu-ndrăznească viața,/din lumea mea te rupă! (Poezia,„Sărut-mâna”, p.36).

Și în același registru, „STATORNICIE”, p. 160, daracuzator, cu averizare și bucuria victorieiromânești:De ce-mi stai, maică, în genunchi?/De ce-ți plâng, azi, bătrănii și copiii?/De ce-și adună, ei,minciunile mănunchi/să-ți parafeze soarta, iar, cu sân-gele pierii?/Pământ udat cu lacrimă de mamă șiodor,/purtat în suflet, pe mâini și pe picioare,/de ceicopii, ce rar, își duc pașii-n pridvor,/e-n suferință ne-amul românesc și doare./Din guri de mameluci,duhnește-a putregai,/cât să mai îndurăm minciună, la-crimă amară?/Câțiva ce-și spun „fii” ai acestui piciorde plai,/dar, sistematic, ne fură, ne înșală și ne-omoară./Credința și răbdarea ne-au ajutat auto-con-trola./Luați, voi, seama, cei ce credeți c-am fi mici!/lnostru neam, la greu, și-a regăsit busola,/neghina s-aales, s-a dus. Noi am rămas… aici!

O poezie adânc muncită, aprecia Mihai BatogBujeniță, profund gândită, anticipativă a ce a fostsfârșitul lui octombrie și începutul, mijlocul lui noiem-brie 2015, adaugă subsemnatul, bine ar fi să ne fi găsit,într-adevăr, busola către viitor. Suficient, ca în acestmoment să lăsăm spațiu de muncă și exprimare primeipărți a recitalului de poezie a laureatului de la Național– actorul Emil Gnatenco, un suflu de român.

„Abandonul copiilor în instituțiile sanitare poateafecta dezvoltarea fizică și psihologică a copiluluiîntr-un moment esențial al vieții, și anume în primelezile, luni și ani de viață. Lipsiți de prezența și dragos-tea mamei nu câștigă la greutate, pot suferi de întâr-zieri ale dezvoltării intelectuale și de dezechilibrepsihologice care în timp pot deveni dizabilități”,acesta este pericolul asupra căruia ne atragatenția „Copii la limita Speranței – UNICEF – EdituraVANEMONDE, 2006”, și asupra căruia stăruieOlguța Luncașu Trifan „În mâna Destinului”, unroman cu o temă socială de mare interes și acutalitate,ca și tema asistaților sociali din căminele speciale, lacare se referă și Ion N. Oprea în cele trei cărți-mono-grafie, ADRIANA. 2014-2015. La acestea, in corpore,

44

EVENIMENT SALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

s-au referit în cuvântul lor poetul și prozatorul IoanGrămadă, venit special de la Câmpulung-Moldove-nesc să se reîntâlnească cu membrii Cenaclului ladistanță, dar și de Ion N. Oprea, localnic. Despre acti-vitatea și reușitele autoarei au avut cuvinte de apre-ciere și prof. Elena Lupu, venită de la Ruginoasa,prof. Anica Tănasă, sosită de la Pădureni-Huși, căreiai-am citit emoțiile în glas, că o fostă elevă a sa, de laclasa de limba și literatura română, astăzi scrieproză și poezie, istoria locurilor. Și aceasta și pentrucă, spunea Olguța Luncașu, a avut o profesoară foarteexigentă!

Nicolae Stancu, epigramist, membru ALPI, mi-așoptit Mihai Batog Bujeniță, din stânga mea – îndreapta Ioan Grămadă – a fost mult aplaudat pentrucă, punctând succesele realiazatoarei, pe loc a compusși citit epigrame, nu satirice, umoristice.

Gazda manifestării, Doamna Aurelia Ichim, direc-toarea Muzeului Unirii, a fost bucuroasă să ne vor-bească și domnia sa despre cărțile de la standul special

organizat dar ne-a îndemnat și să ne simțim bine într-o Instituție în care mereu se face cultură de calitate.Moment în care a început desfășurarea părții a doua aspectacolului de poezie nu numai recitată, parcă și ju-cată, ne vrăjise conținutul versurilor și dăruirea artis-tului zilei, suficient prilej pentru autoarea cărțilorlansate, însoțită de soțul său, să ne invite să mai rămâ-nem la o cafea, ceva fursecuri și un pahar de vin adusde la Cârligați-Pădureni-Huși, în tovărășia cărora s-aumai spus atâtea și atâtea despre istoria și literatura ro-mână, despre cărțile noastre și, poate, despreînmulțirea membrilor cenaclului literar la distanță.

A avut dreptate Doamna Anica Tănasă: am asistat,într-o zi de duminică, la cel de-al doilea Regal de poe-zie, cultură și istorie, lecție de Istoria neamului, pri-mul se desfășurase vineri 13 noiembrie 2015, laPădureni-Huși, moderator chiar ea, Doamna profe-soară, pensionară, Anica Tănasă.

Ion N. OPREA

Aproape sufocaţi sub avalanşasutelor de plachete de poezie ieşiteîn ultimii ani de sub teascurile tipo-grafice şi în care cu greu şi rar des-coperi fiorul trăirii adevărate şiharul înnăscut al unui autor, eramcât pe-aci să credem că lirica de lanoi a intrat într-un iremediabil, tristşi de nedorit declin.

Şi iată că vine o tânără autoareale cărei texte dovedesc că poeziaadevărată, cea înnăscută şi nu fă-cută, nu şi-a pierdut nici vigoareaşi nici prospeţimea, nouă, celor cecitim zi de zi amintindu-ne că nutrebuie nicicum să devenim scep-tici.

Căile literaturii, uneori miste-rioase, au fost în toate timpurilepăstrătoare de surprize nebănuite.

O astfel de surpriză/revelaţie ne-

au produs/ne produc şi versurile ti-nerei poete Maria Cernegura, caredebutează acum cu o plachetă in-spirat intitulată Pasăre în devenire- titlu simbolic şi sugestiv pentru oprimă carte de poezie.

Încă de mai an, când ne-a încre-dinţat o pagină de poezie pentru re-vista Bucureştiul literar şi artistic,am remarcat la noua autoare ivităacum pe firmamentul liricii noastreo prospeţime şi un limbaj necontra-făcute, o metaforă binefăcătoare ai-doma brizelor răcoroase din arşiţaunei amieze de vară.

Aşadar, care este nota definito-rie a poeziei debutantei Maria Cer-negura?

În primul rând candoarea,îmbrăcată în imagini şi metafore pemăsură, autoarea descoperindu-se

pe sine, descoperind natura, ai-doma unui copil care deschideochii pentru prima oară în faţa mi-nunilor universului. Un univers cepare a fi aşteptat-o pe autoarea deaci mai demult: „Şi m-am trezit dis-de-dimineaţă/ înveşmântată în alb/pădurile se albiseră de aşteptare/valurile albe ale mării tăceau/printre nourii albi/ căutamînţelesuri/ pasul meu nu lăsa urme/eram înveşmântată-n albulrenunţării/ nicio batistă nu flutura-n urmă/ şi-atunci/ am prins zborulpăsării străvezii” (ALB).

În al doilea rând este de remar-cat o anumită gradaţie a acesteidescoperiri a lumii, gradaţie ce serelevă pe măsură ce înaintezi înlectură.

Astfel ochii mari şi miraţi ai co-

Cuvânt de întâmpinare

„Călătorind pe o libelulă albastră”

45

CRONICĂ LITERARĂSALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

pilului de odinioară văd, rând perând, copacii (poeta are oslăbiciune mărturisită pentru nuc,văzut deopotrivă ca simbol al vigo-rii, dar şi ca patriarh al grădinii,păstrător al „amarului” similar cucel din sentimentele eroului liric),marea, tainele nevăzutului, păsările(între ele apare una misterioasă -pasărea albastră, amintind de cea alui Maeterlinck, însă sugerând acialtceva decât copilăria) şi universulmic, al plantelor şi insectelor.„Călătoresc pe o libelulă albastră/în voia zborului/ deasupra unuicâmp de maci/ în echilibru”, citimîntr-un loc (PLECARE), sau „ve-deam păsări lovindu-se de felinare/în bezna pământului frământat,/pădurea se cutremuraînfricoşător” în altul (ÎN INIMAVULCANULUI), ori: „Mă întreb:/pe ce partitură cântă frunzele încădere?/ ce melodie murmură cri-nii/ la prima rouă pătrunşi de frig/ce note s-ar auzi/ când bobocii deiris/ primesc atingerea brumei?”(MĂ ÎNTREB).

Vedem în aceste versuri, ca şi înaltele care dau culoare şi invită lameditaţie, un fel de panteism, odorinţă de „topire” în vegetal, în

flori şi în plante şi totodată odorinţă de convieţuire cu natura saude trăire în mijlocul ei, ca la roman-ticii de odinioară. Reprezentativă înaceastă direcţie ni se pare a fi poe-zia UNA CU PĂDUREA: „M-aşascunde în desişul pădurii,/ printrecrengi uscate,/ m-aş aciui/ ca ociută fugărită de glonţ/încolăcindu-mă în juru-mi/ mi-aşacoperi faţa cu părul/ m-aş faceuna cu frunzele,/ una cuvieţuitoarele speriate/ una cu lutulreavăn/ cu zăpada căzută/ culiniştea…/ una cu pădurea”. Avema face, pe de altă parte şi cu orăsturnare a perspectivei poetice.Toate cele din juru-i se regăsesc înuniversul interior - cel de trăire şimai ales de simţire şi de receptarea naturii, precum în PAŞII MEI...,unde citim: „Port în mine/ oceanul/şi norii de deasupra,/ şi nisipul,/ şivalurile/ şi iubirea/ şi cerul/ şi paşiimei singuri.”

Şi cum simţul naturii se vădeştea fi atât de ascuţit, era/este şi firescca poezia de dragoste, careformează grosul prezentei plachete,să uzeze de palmaresul acesteia, dela frunze şi până la clocotul mării,de la izvoare şi până la tulburele

norilor aducători de furtună, de lasunetul vântului şi până la linişteazăpezilor sau la pietrele pe carecaută urmele şoaptelor iubituluietc.etc.

În context doi copaci care îşi îm-pletesc crengile într-un parcbucureştean şi sub adieri îşi aruncăpe iarbă „petale albe şi roz”, înfio-rând verdele crud al ierbii fiindcăsunt o emanaţie a iubirii pure, o tri-mit pe autoare la subtile similitu-dini cu iubirile oamenilor (EVREMEA IUBIRII).

Neliniştea, întrebările, melanco-lia - toate pe canavaua unor spaţiiimaginare - alcătuiesc arsenalulunei poezii de dragoste ce se citeştecu empatie, dându-i lectorului osenzaţie plăcută, fie a adăstării laumbra rece şi binefăcătoare apădurii în miezul verii, fie apătrunderii într-o livadă înflorită laceasul luminos al primăverii.

Rămâne de văzut dacă această„pasăre în devenire” îşi va afla înviitor locul potrivit de popas şi deîmplinire într-un destin literar. Înorice caz volumul de faţă pare a-lprefigura.

Florentin POPESCU

Duiliu Zamfirescu, maestrul duelurilor. Cum îşiapăra onoarea scriitorul şi cum era poreclit datorită pa-siunii sale Duiliu Zamfirescu. Scriitorul Duiliu Zam-firescu a avut o reputaţie de mare spadasin, fiindporeclit în epocă Duelius Superbus. El a fost moştenitde fiul său, Lascăr, care a murit în urma unui duel. Însecolul XIX, duelurile erau la mare modă în apusulEuropei, dar acest obicei a fost preluat şi în ţara noas-tră, fiind adus, după cum spun istoricii, de ofiţerii ţa-rişti care au luptat în războiul ruso-turc. Prin urmare,protipendada bucureşteană a găsit în practica dueluluicalea cea mai bună şi onorabilă de a rezolva conflicteplecând de la dispute politice, calomnii sau gelozii.

Foarte multe personalităţi române au fost implicate îndueluri, dacă ar fi să-i amintim doar pe Ion Heliade-Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, Titu Maiorescu,Carol Davila. Unul dintre cei mai cunoscuţi dueliştidin literatura românească a fost scriitorul şi diplomatulDuiliu Zamfirescu. În tinereţea sa, acesta frecventafoarte des şi sălile de scrimă, iar eleganţa şi extrava-ganţa lui i-au atras ironii ale colegilor de breaslă înpresa vremii. Scriitorul nu a întârziat să-i provoace defiecare dată la duel, din care ieşea mereu câştigător,fapt care i-a atras o reputaţie de spadasin de temut. Po-trivit scriitorului Ion Adam, care a studiat viaţa şiopera marelui scriitor, apropiaţii lui Duiliu Zamfirescu

LASCĂR D. ZAMFIRESCU A MURIT IN DUEL……

46

ISTORIE... NELITERARĂ SALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

l-au poreclit “Duelius Superbus”, pentru că era un tiptemerar, “gata mereu să-şi apere ideile şi demnitateaşi pe câmpul de onoare”. În viaţa sa a avut cinci due-luri, cel mai cunoscut fiind cel din 1882 cu Ioan Stavri-Brătianu, preşedintele Tribunalului Comercial, care îlacuzase în baza unor articole care îl vizau, confun-dându-l cu Delavrancea-Argus. Pe atunci, Duiliu aveadoar 24 de ani.

Trei decenii mai târziu, în preajma PrimuluiRăzboi Mondial, Duiliu Zamfirescu este implicat într-un mare scandal. Acesta era un adversar al participăriiRomâniei la operaţiunile militare, indiferent de ceparte erau acestea. “La începutul lui iunie 1913, în plinrăzboi balcanic, când trupele române trecuseră Dună-rea în Bulgaria, Duiliu Zamfirescu venea la Bucureştica să-şi întâmpine fiul mai mare, venit de la Paris pen-tru înrolarea în armată, cât şi să-si scoată de sub rechi-zitie frumoşii armăsari aduşi în 1906 din Italia. În tren,discuţie animată despre evenimente - şi, între altele,protestele vehemente ale diplomatului în legătură cuun eveniment petrecut cu o zi înainte, când doi soldaţicare se ocupau cu rechiziţiile l-au oprit la bariera Foc-şanilor, i-au deshămat frumoşii pur sânge englezi, lă-sându-l cu trăsura în drum. Un colonel, asistent ladiscuţiii, se socoate jignit în numele armatei comba-tante. Are loc un schimb de cărți de vizită, la cerereaacestuia, şi colonelul alcătuieşte un raport confidenţial

către ministrul de Război, din care rezultă că un diplo-mat în funcţie - Duiliu Zamfirescu - a insultat armataşi a calomniat guvernul, în legătură cu actul politiccare avea loc campania din Bulgaria”, scrie istoriculMarcela Guţu în lucrarea “Cronica Vrancei”. Ministrulde război l-a acuzat pe diplomat de antipatriotism şi acerut punerea la dispoziţie a sa, măsură cu care primulministru de atunci, Titu Maiorescu, nu a fost de acord.Însuşi Duiliu Zamfirescu a cerut punerea provizorie îndisponibilitate, ca să se poată bate în duel cu colonelul,pe nume Stratilescu. “Legea oprea atunci pe diplomaţiiîn funcţiune să se dueleze, de aceea Duiliu Zamfirescuîşi face amintita cerere, înţelegându-se de la sine că,odată duelul consumat şi onoarea reabilitată, punereaîn disponibilitate urma să fie anulată automat. Antece-dentele literare ale actului politic din 1913 fac însă capunerea sa în disponibilitate să se săvârşească timp deaproape două luni, până la sfârşitul lui august. Provo-carea la duel nu e acceptată de colonel, sub pretextulcă viaţa sa aparţine în întregime armatei ţării, pe toatădurata campaniei”, mai precizează Marcela Guţu.

Fiul scriitorului a murit în duel După Primul RăzboiMondial, în februarie 1921. Opinia publică avea săafle de un duel în care şi-a pierdut viaţa fiul scriitoruluiDuiliu Zamfirescu, în vârstă de numai 25 de ani. Las-căr D. Zamfirescu, cel mai mic dintre cei trei copii aiscriitorului din căsătoria sa cu Henriette Allievi, careera locotenent aviator în rezervă, s-a duelat cu căpita-nul Maican, la Bucureşti, pentru o ofensă neînsemnată.Duelul a fost provocat de o discuţie despre preţurilemajorate pe care le practica un hotel central din Bu-cureşti. S-au schimbat câte trei focuri de pistol, iarLascăr Zamfirescu a fost rănit grav la cap şi, cu toateîngrijirile medicale, a murit după cinci zile. PotrivitCodului Penal de la acea vreme, Maican s-a ales cudouă luni de închisoare corecţională.

Duiliu Zamfirescu nu i-a purtat ranchiună adversa-rului fiului său şi chiar s-a împăcat cu acesta, renun-ţând la orice pretenţie, dar Maican a rămas cupedeapsa. După ieşirea din penitenciar, acesta s-a si-nucis. Iată cum consemna pe 6 februarie 1921 ziarulUnirea Poporului despre duel, cu titlul “Bătaie dom-nească”: “Pentru un schimb de vorbe, s-au bătut la Bu-cureşti, în duel, cu pistoale, Lascăr Zamfirescu, fiulpreşedintelui Adunării Deputaţilor, şi un căpitan în re-zervă cu numele Maican. Lascăr Zamfirescu a primito rană la frunte, pe urma căreia şi-a dat sufletul în spi-tal. Tovarăşul său de duel a fost pus la închisoare”.

adev.ro/nwyzgu

47

MEMENTO MORISALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

Directorul şi cofondatorulApple, Steve Jobs, a pierdut în anul2011 lupta cu cancerul pancreatic.Cunoscut pentru stilul lui de viațămodest dar și pentru rigurozitateași perfecționismul de care dădeadovadă pe plan profesional, ulti-mele cuvinte ale regretatului om deafaceri sunt simple, darînduioșătoare, de efect și îi contra-zic întreaga existență a acestuia,dedicată în proporție majoritară ca-rierei. “Am ajuns pe culmile succe-sului în lumea afacerilor. În ochiialtora, viața mea este un simbol alsuccesului. Cu toate acestea, înafară de munca mea, nu prea amalte motive de bucurie. În final,averea este doar o “felie” de viațăcu care sunt acomodat, obișnuit.

În această clipă, zăcând pe patulde spital, filmul vieții mele mi seperindă prin fața ochilor. Realizezcă toată recunoașterea, laudele,bogăția de care m-am bucurat aupălit, au devenit fără de sens în fațaapropiatei morți. În întunericul ca-merei, mă uit la luminile verzi de laaparatele care mă țin în viață, audsunetele mecanice sacadate făcutede ele și simt respirația ZeuluiMorții apropiindu-se. Acum cândam făcut bani cât pentru treigenerații, ar trebui să ne concen-trăm pe alte aspecte ale vieții carenu au legătură cu partea finan-ciară. Trebuie să fie cevamai important de atât! Săfie relațiile… să fie arta,să fie un vis neîmplinitdin tinerețe…

Fuga non-stop

după bani transformă o persoană,cât de normală ar fi ea, într-ociudățenie asemenea mie. Dumne-zeu ne-a lăsat simțurile ca sărecepționăm dragostea, sentimen-tele celor din jur. Și nu iluziile falseaduse de averi.

Toți banii, toate proprietățile șiinvestițiile din viața mea.. nu le potlua cu mine în mormânt. Tot ce potlua sunt amintirile scăldate în iubi-rea dată și primită. Acestea suntadevăratele bogății care te vorurma, însoți mereu,dându-ți putereași lu mina caresunt nece-sare sămergi maidepa r t e .Dragos-tea nucunoaștedistanță.Viața nuare limite.Mergi undevrei sămergi. Atingevârfurile pecare vrei să leatingi. Totul sebazează ped o u a

lucruri: inima și mâinile tale. Atât.Poți să angajezi pe cieva să con-

ducă mașina în locul tău, să pro-ducă bani pentru tine. Dar nu poțiplăti pe cineva să îndure boala înlocul tău.

Lucrurile materiale pierdute maipot fi recuperate. Dar e un lucrucare nu poate fi recuperat odatăpierdut: viața.

Când o persoană intră în sala deoperație, va realiza că există o cartepe care nu a terminat-o de citit –“Cartea trăitului sănătos”.

Indiferent de etapa vieții încare ne aflăm acum, odată cu

trecerea timpului, ne vomconfrunta cu ziua în carecortina va cădea pestenoi.

Pune preț pe dragos-tea pentru familia ta,iubește-ți consortul,prietenii.

Poartă-te bine cutine. Prețuiește-i pe

ceilalți”, a spus SteveJobs.

Ultimele cuvinte rostite de Steve Jobs, înainte de moarte:

“Acum când am făcut banicât pentru trei generații…”

48

OMUL ȘI EDUCAȚIA SALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

1.Nevoia de a da un sens vietii, la nivel elemen-tar

2.Macar o data pe zi savureaza faptul ca respiri ; caprivesti cerul si pamantul ; ca te misti ; traieste-le camari evenimente. Bucura-te ca ai schimbat un zambetcu un copil care a trecut pe langa tine. Toate acesteasa-ti fie suficiente pentru a simti ca viata are un sens,ca merita sa fie traita, ca este un dar pentru care ceicare te-au adus pe lume si te-au crescut au dreptul laiubirea si recunostinta ta.

2. Nevoia de improspatare Dar respiratia si miscarea sunt cu noi tot timpul.

Exista riscul, tentatia ca ele sa devina rutina, sa nu leacordam nicio atentie, cum de fapt se si intampla ingeneral. Rutina nu poate si nu trebuie eliminata total,o mare parte a comportamentului nostru urmeaza re-guli precise, tin de civilizatie. Problema este de a re-duce rutina la minimul necesar, de a nu deveni sclavulei, cum se intampla din pacate frecvent. Asa cum avemgrija zilnic sa ne improspatam corpul prin odihna, prinmiscare si prin folosirea apei si sapunului, avem ne-voie si de o improspatare a mintii, a simturilor, a su-fletului nostru. Sa ne trezim in fiecare dimineatacapabili de a arunca o privire proaspata asupra lumii,cu dispozitia unui nou inceput, cu o limpezire a sim-turilor si a gandurilor; intr-un anume sens, sa recapa-tam, sa recuperam candoarea copilariei.

3. Nevoia de intrebare si de mirareEram in copilarie intr-o permanenta stare interoga-

tiva, de curiozitate, de mirare, de extaz in fata specta-colului naturii si al lumii, al propriei mele fiinte.Pentru a da un singur exemplu, sunt de-a dreptul fer-mecat de nazdravaniile creierului meu, in materie dememorie si de imaginatie. In fiecare seara, cand malas prada somnului, ma intreb ce calatorii neasteptate

imi vor oferi visele din noaptea respectiva. Starea demirare, de extaz mi-a alimentat totdeauna pofta deviata, a fost mereu o sursa de energie. Atunci cand suntintrebat: de ce traiesti ? ii raspund: pentru a mamira.De prea multe ori, scoala, in loc sa intretina si sadezvolte aceasta nevoie, o anihileaza. Dar daca nu nementinem starea de curiozitate, de mirare, de dorintade a intelege lumea, nu doar de a o inregistra, atuncinu ne putem forma capacitatea de problematizare, deidentificare a aspectelor neelucidate, nu putem sesizaamploarea si natura ignorantei noastre.

4. Nevoia de indoiala si de suspiciuneCe poate fi mai uman decat ezitarea, nehotararea,

nedumerirea? Pentru Rene Descartes, starea de indo-iala este semnul clar al naturii ganditoare a fiinteiumane. Un acelasi lucru poate fi considerat din maimulte puncte de vedere si, in aceste conditii, spiritulcritic ne obliga la o analiza comparativa, care uneorinu conduca la un rezultat ferm, ci la o pluralitate deposibilitati, fiecare fiind descrisa in termeni de gradde plauzibilitate. In justitie se lucreaza cu prezumtiade nevinovatie. In educatie si in invatare, este reco-mandabil sa adoptam prezumtia de suspiciune. Ne nas-tem criticand ; plansul nou-nascutului este reactia sacritica fata de o nemultumire. Sa privim cu interes, darcu suspiciune orice ni se livreaza de la catedra, de la otribuna, de pe internet, din carti, din orice fel de pu-blicatii, asa cum un politist care cauta pe autorul uneicrime suspecteaza totul. Educatorii, profesorii ar trebuisa fie primii care sa recomande, sa stimuleze aceastaatitudine la elevi, la studenti, sa le spuna acestora:« Cel mai clar semn de respect pe care mi-l puteti arataeste sa-mi acordati atentie, dar sa nu acceptati nimicdin ceea ce va spun inainte ca spiritul vostru critic sava asigure de adevarul si de interesul spuselor mele ;daca nu ma intelegeti, sa nu ma lasati sa trec mai de-

Zece nevoi umane de care educaţiaar trebui să ţină seamă

Solomon MARCUS

Avem cele zece porunci. In complementaritate cu ele, propun zece nevoi umane. Ele isi au radacinilein copilarie. Ar fi trebuit sa faca obiectul educatiei si invatarii, la toate varstele. Dar nu prea se intamplaacest lucru. Poate ne aude cineva; acum, la acest moment al unui nou inceput.

49

OMUL ȘI EDUCAȚIASALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

parte, sa-mi cereti sa fiu mai clar; daca vi se pare canu am dreptate, sa va manifestati argumentat dezacor-dul ». O atitudine similara se cuvine a fi adoptata fatade litera tiparita, din manuale sau din orice alt loc.Omul de la catedra nu trebuie sa pozeze intr-un a toatestiutor, este normal ca uneori sa le spuna celor pe care-i instruieste : « nu stiu », « nu inteleg nici eu» ; iaratunci cand cineva din banca ii corecteaza o scapare,o greseala, sa-i multumeasca pentru atentia acordata.Uneori introduceam deliberat o greseala in prestatiamea, pentru a testa vigilenta studentilor. Nevoia de in-doiala si de suspiciune functioneaza concomitent cu oalta, opusa: nevoia de complicitate la o conventie. Deexemplu, mergem la un spectacol de teatru. Ne supu-nem prezumtiei de complicitate la conventia de fic-tiune propusa de spectacol, o acceptam, ii acordamcredit. Dar spiritul nostru critic nu inceteaza sa func-tioneze si avem dreptul, ulterior, sa ne exprimam even-tuala insatisfactie, sa pretindem ca autoriispectacolului au inselat asteptarile noastre, creditul pecare le-am acordat. La fel, in cazul unei poezii, a unuiroman etc.

5. Nevoia de greseala si de esecDe cate ori am esuat pana sa deprindem sa folosim

furculita, cutitul si lingura ! De cate ori am cazut, ne-am julit genunchii, pana sa invatam sa ne tinem pe pi-cioare si sa mergem ! Este clar ca invatarea, drumulspre dobandirea unui nou comportament trec prin gre-seli si esecuri; ele sunt pretul pe care-l platim pentru ane imbogati intelegerea si pentru a acumula noi capa-citati. Trebuie deci sa distingem intre greselile de acestfel, care au un rol pozitiv, benefic, si greselile ordinare,facute din neatentie sau ca urmare a altor imperfectiunisenzoriale sau psihice. A plasa greseala si esecul, lamodul general, in sfera infractiunii sau/si pacatului de-nota o confuzie grava, pe care totusi o comite mereupractica educationala. Auzim mereu : « cine a gresit,sa plateasca ». Dar exemplul copilului care cade in-ainte de a invata sa se tina pe picioare si niciun parintenormal nu se gandeste sa-l pedepseasca pentru acestesec trebuie sa ne stea mereu in fata.

O veche vorba latineasca de intelepciune ne amin-teste ca a gresi este omenesc. Dar reflectia respectivacontinua prin a condamna perseverarea in greseala.Aici este nevoie de o precizare. De exemplu, sa repetimereu traversarea strazii pe culoarea rosie a semafo-rului este intr-adevar de condamnat si de sanctionat;in general, nerespectarea deliberata a unor reguli alecomportamentului uman, social este de sanctionat si

aici intra in functie justitia si morala ; dar sa comitimereu greseli, alte greseli, in incercarile in care teaventurezi pentru a strapunge necunoscutul – este unlucru normal, inevitabil.

Istoria abunda in exemple de greseli si esecuri aleunor oameni de seama, in tentativa de a spori cunoas-terea umana. S-ar putea scrie o istorie a omenirii cen-trata pe greseli si pe esecuri. O mare parte, poate ceamai mare, a actiunilor de pionierat, a lucrarilor care audeschis drumuri noi in cunoastere si in actiunea socialaau inclus greseli, ca un produs secundar al noutatiiideilor lansate. Mai mult, mergand pe urmele unor gre-seli comise in lucrari sau actiuni temerare, s-a ajuns laaparitia unor noi idei, noi domenii de cercetare. « Gre-seala matematica, sursa de creativitate » a fost de maimulte ori titlul unora dintre expunerile mele. Pentru ada un singur exemplu : noua stiinta a haosului a fostinitiata de Henri Poincare in tentativa sa de a inlaturao greseala dintr-un memoriu al sau de mecanica ce-reasca. Am putut verifica personal si banui ca e ade-varat in general faptul ca drumul spre multe (poatecele mai multe) idei si teoreme matematice a urmat ocale sinuoasa, de tatonari, rataciri, confuzii, greseli detot felul, pana s-a cristalizat varianta sub care ele suntacreditate. A cunoaste, macar in unele cazuri, aceastaistorie zbuciumata mi se pare esential, daca vrem saintelegem natura profunda a creatiei umane. Personal,am facut aceasta experienta pe unele situatii din ma-tematica, din informatica, din lingvistica, din dome-niul literar-artistic, dar cred ca este valabil in general.

Tinand seama de inevitabilitatea esecurilor, esteesential sa educam rezistenta la esec, intelegerea fap-tului ca esecul este normal ; mai mult : dintr-un eseceste totdeauna ceva de invatat.

6. Nevoia de joc Apreciez jocurile bazate pe reguli prestabilite, de

la fotbal si tenis la sah si go. Ele au un rol important simerita atentia tinerilor. Dar nu in primul rand la elema gandesc acum. Am in vedere jocurile care valori-fica nevoia de libertate, curiozitatea de a intelege celepercepute prin simturi s prinobservatie directa, nevoiade si dreptul la greseala si esec, fara a fi pedepsite. Amconsiderat astfel de exemple la punctul anterior: cuminvatam sa ne tinem pe picioare si sa mergem. Esteclar ca orice copil de pe suprafata Pamantului treceprin aceasta experienta. Acum ma voi referi la un altjoc, si el practicat, pe cat mi-am putut da seama, detoti copiii lumii: jocul de-a v-ati ascuns. Eu ma ascundiar tu ma cauti si daca ma gasesti, ai castigat. Acest joc

50

CRONICĂ LITERARĂ SALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

nu face decat sa imite un altul, pe care natura, lumeail practica fata de noi, la orice varsta si de la inceputu-rile omenirii. In tentativa noastra fireasca de a intelegelumea, totul se intampla ca si cum lumea ne spune:« cauti sa ma intelegi, dar eu ma ascund; si cu cat lu-crul pe care-l cauti este mai interesant, mai semnifica-

tiv, cu atat il ascund mai bine si il fac mai greu de gasit.Dar merita sa-l cauti. Chiar fara rezultatul asteptat,cautarea iti va da satisfactii, care insa ar putea fi alteledecat cele la care te-ai gandit initial. Cauti ceva, nu-lgasesti, dar gasesti altceva; uneori mai interesant decatceea ce cautai initial ».

În mai toate direcţiile visător pen-tru că-l avantajează anii însă deopo-trivă sarcastic fiindcă maturitatea-lînhaţă, iar autoironic deoarece astapare să-l caracterizeze fără să-l mai în-trebe. Alunecând uneori spre patolo-gia facerii şi desfacerii, de la naşterepână la moarte, cu aspectele din spec-trul natural exacerbat în nuanţe de griintens voit la puterea durităţii, a cum-plitului şi chiar a macabrului. Ducândlucrurile fireşti dintr-o parte într-altaale nefirescului, Daniel Luca alegedin start să proclame: „Barza vinenechemată” (Editura Eubeea,Timișoara, 2013). Mai greu de a fi de-clinată ideea care l-a condus pe autorspre imagistica negreşit contradictoriedeterminată în jurul lui „Don Juan deCavou”: „La noapte e mare bal/ însatul vecin/ şi Ana m-aşteaptă cu drag/iar eu îmi privesc în silă hainele/ plinede tină/ rupte/ alerg la râu/ mă dez-brac/ m-arunc în apa ce curge domol/în lumina lunii/ curat şi vesel/ îmi iauhainele lăsate pe mal/ sub braţ/ şi mă-ndrept în pielea goală spre cimitir/ răs-colesc/ cu palmele/ cu pumnii/ cuunghiile/ pământul proaspăt/ până lacavou/ ridic capacul/ fac schimb dehaine cu mortul…”

Ca şi când n-ar fi de ajuns, întoc-mai în acelaşi registru convergent cu oîncăpăţânare oarbă de a privi lucrurileprintr-un binoclu îndeobşte ciudat în-şelător, ne lovim de „Vocea preotului/grea/ aspră/ pătrunde în toate cotloa-

nele/ încăperii/ trece prin pereţii delemn de brad/ ai coşciugului/ îmi gâ-dilă urechile/ braţe/ mă poartă/ spreuşă/ încet/ cu grijă/ ajungem/ la câţivapaşi de maşina mortuară/ CE SE-NTÂMPLĂ?/ întreabă cineva/ RI-DICĂ MAŞINA MORTUARĂ…/primeşte răspuns/ sicriul se sfărâmă/ încăzătură…” (Bucata de măr).

Cred că îl prind oarecum bine peDaniel Luca, momentele în care îşiconstruieşte propria-i identitate para-lelă, uşor delirantă, fie că e vorba des-pre „112”, „Barza vine nechemată”,sau „Ispita”: „De trei zile/ nu am pus/strop/ de alcool în gură/ sunt uscat/arid/ deşert/ motoru-mi e/ gripat/ suspe raft/ în magazinul/ de proximitatedin colţ/ zace o ultimă/ sticlă/ la pet/de 2 litri/ de bere/ se zgâieşte la mine/îmi trimite bezele/ peste bezele/ NUCUMVA SĂ DAI BANII PE BĂU-TURĂ/ IEI DOAR PÂINE/ ŞI-ATÂT!...” (Ispita).

Într-o cauzalitate poate chiar realăfiind, avem şi efect de relaxare, de re-lativă comoditate, atunci când intrămpe cu totul alt făgaş mai puţin discuta-bil, nu degeaba are drept orientare întraficul liric-epic, „Autostrada”:Odată inaugurată/ autostrada/ Timi-şoara-Lugoj/ voi concesiona o por-ţiune de teren/ voi ridica aici o/ staţiede alcool/ va curge la pompă/ ţuică/ deprune/ şi de mere/ de 30/ 40/ 50/ grade/va curge vin roşu/ rosé/ şi alb/ iar pen-tru doamne/ şi domnişoare/ va curge-

lichior de mentă/ şi un amestec de li-chior cremă/ de ciocolată/ şi vanilie/ îndouă culori/ iar lângă/ voi planta ungazon englezesc/ pe care călătorii os-teniţi/ şi ameţiţi/ să-şi aşeze corturile/să privească cerul/ să spună poveşti/ sărecite poezii/ şi să se iubească.”

În fine, voiam să ajung neapărat şila doza de introspecţie atentă dublatăde exteriorizare conştientă până înnorma suficient de serioasă, de a priviîntregul… „Exil de trei luni”: „Va-liza plină de cărţi/ îmi sare din mână/şi se aruncă în faţa maşinii/ „nu ţi lemai dau”/ sunt ultimele ei cuvinte./…/ Cei care intraţi aici/ mergeţi în vâr-ful picioarelor/ vorbiţi în şoaptă/ sauchiar înghiţiţi-vă cuvintele/ istoria neprimeşte/ pe străduţele strâmte în mij-locul ei/ ici şi acolo câte o piatră aş-teaptă să o calci/ furios/ câte o pisicăgrasă şi rumenă/ din geam/ aşteaptă/să o mângâi/ câte-o coloană/ câte-unportic/ aşteaptă să te vadă/ scuipând/printre dinţi/ şi-atunci/ vei fi/ isto-rie…”

Concluzionez prin a spune că în-ainte de a fi critici cu aceia care îşi daufrâu liber emoţiilor, trăirilor, în spaţiulamplu al scrierii, trebuie să fim criticicu noi înşine, permisivi, deschişi. Din-colo de aceste rânduri, îi doresc unparcurs bun lui Daniel Luca în demer-sul său. Lăsaţi poeţii să scrie! Şi aţiface bine să ţineţi aproape!

Daniel MARIAN

Pe o muchie a realităţiinedisimulate

51

CRONICĂ LITERARĂSALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

Scriitorul Marian Ruscu este o voce şi o personalitatedistinctă în peisajul literar al Ploieştilor. Despre volumelesale, 12 de poezii, dar şi de proză, s-au exprimat multepersonalităţi de renume ale literaturii române contempo-rane. Marian Chirulescu scria despre unul din volumelesale următoarele: Poezia lui Marian Ruscu este o poeziemodernă, în idei, dar şi în realizarea artistică: vers alb,sincopat, imagini şoc, limbaj adecvat, lipsa majuscule-lor, poezii-reportaj sau poezii pretabile a fi dramatizate,jucate (dar numai de un actor ce poate pătrunde în esen-ţele textului), iar Horia Gârbea aprecia că Marian Ruscueste poet pentru el însuşi şi animator al culturii pentrutoţi fiind un exemplu de vitalitate şi eficienţă, un neliniş-tit al acţiunii, un general ambiţios pe care poezia îl facesă viseze o secundă înainte de a porni la atac. Să vedemdacă poetul îşi păstrează stilul, linia lirică, mesajul şi ca-denţa în cel mai recent volum al său, O clipă în paradis,apărut în anul 2015 la Editura Timpul.

Acest volum, conform propriei declaraţii, este unulde dragoste în care poetul (re)devine, din omul matur deastăzi, tânărul de altădată plin de pasiune, de dorinţă, detot ceea ce oferă iubirea mai frumos, deşi jocul cu trecu-tul e unul parşiv. Există o vârstă inevitabilă când oameniitrăiesc cu şi prin amintiri, deşi s-a spus de foarte multeori că iubirea nu are vârstă. Putem să fim pasionali ori-când, putem să fim capabili de cele mai frumoase senti-mente, însă nu trebuie să confunde nimeni iubirea cuvirilitatea. La Marian Ruscu iubirea este calea cea maisimplă şi la îndemână de a ajunge în paradis. Chiar şipentru o clipă. Merită? Eu cred că da. A fi fericit, chiarşi pentru o clipă, este ceva extraordinar. Ştim că cei maimulţi dintre oameni ajung foarte rar şi pentru puţin timpîn Nirvana. Unul dintre ei este şi Marian Ruscu. Extazulparcă ar fi fost confiscat de zei, iar muritorilor le este in-terzis, iar când mai ajunge şi la ei este în cantităţi infimeşi la distanţe lungi de timp. Şi e păcat acest lucru. Euunul cred că am merita cu mult mai mult, dar nu estedupă mine. Poetul ştie că fericirea nu este apanajul omu-lui singur. Cel mai bine se consumă în doi: de-ar fi sădispară pământul,/ în paradis o veşnicie/ ne vom pitula,strânşi unul în altul (strânşi laolaltă). Asemenea mareluisău înaintaş, Mihai Eminescu, iubirea nu îi este împăr-tăşită decât rareori, iar în paradis nu reuşeşte să stea decâto clipită: atunci când primeşte o privire, un surâs, o atin-gere nevinovată. Când îi este lumea mai dragă este pă-răsit ca mai apoi, după un timp, să se întoarcă la el: cândai plecat,/ numai eu am rămas/ în gând cu amândoi

(numai eu am rămas). Iadul pare să fie starea normală aîndrăgostitului. Acesta ţine, faţă de paradis, o veşnicie:e o altă noapte fără tine,/ rece, rea şi greu de străbătut(ce pot să fac?). Iubirea nu poate exista fără tristeţe,/ fărădurere e praf de copt (flacără vie), din ele se hrăneşte şitot creşte, creşte... Acest lucru nu ar fi posibil dacă nu ardispărea protectorii: se scutură îngerii de pe umerii mei,/care cu o rană flămândă,/ care cu penele rupte,/ carefără orbite, care cu mintea surdă.// oare poţi înţelege câtm-a durut/ când şi ultimul păzitor a dispărut,/ îndrep-tându-se în alt anotimp,/ unul cărunt şi rece? (oare poţiînţelege?).

Poetul (re)compune din cioburi de amintiri atât chipuliubitei, cât şi cele mai frumoase momente care i-au mar-cat existenţa şi odată cu trecerea anilor nu se estompează,ci devin mai vii: şoaptele ni se pierdeau,/ descântec,/pâlpâind pe buzele strivite,/ iar roua trupului tău, iubito,/- viu şipot, murmurând un cântec -,/ scodolea-n torente,inundându-mă./ o, cât m-am rugat, clipelor acelea/ sănu se ducă pe drumul de pe urmă! (jocuri şi şoapte). Înpoemul care dă titlu volumului poetul ajunge la extazdupă multă aşteptare. Imaginile sunt nu numai emoţio-nante, ci şi impresionante. Cred că trebuie să citez in ex-tenso pentru a înţelege emoţiile ce îl cuprind: când te-amatins, m-au fript venerele tale/ şi o etnă-n erupţie răs-pândeai,/ cu lava curgându-ţi prin ochii închişi,/ pe truppân` la picioare.// aprinsă în sânge pasiune cerşeai/ şiun pic, prea pic, de îndurare.// vezuviu încins mă întru-pam/ înfocat uragan, nepământean,/ într-un fulger/ des-prins din miezul de soare./.../ când te-am atins, nu ştiamce ating/ şi-n muta mea fericire am crezut/ că eşti foculîn care,/ de-a pururi, urma să mă sting. (o clipă în para-dis).

Volumul O clipă în paradis confirmă pe deplin afir-maţiile valoroşilor critici care s-au aplecat asupra trudeilui Marian Ruscu. Poetul străbate mai multe stări sufle-teşti: speranţă, deznădejde, fericire, tristeţe etc. Şi înfuncţie de ele devine elegiac, dar şi meditativ. Idila/idi-lele sa/sale sunt mai mult utopice. Visele sale sunt umaneşi de aceea poezia este plăcută. Se încurajează şi ne în-curajează că a visa este unul dintre cele mai frumoase lu-cruri, însă atunci când visul devine realitate ajungi cuadevărat în paradis: trezeşte-mă şi spune-mi că nu amvisat!, afirmă cu bucurie în unul dintre poeme. Eu îl rogsă nu mă trezească pentru a nu se destrăma visul.

Stan BREBENEL

O CLIPĂ ÎN PARADIS

52

LIMBA NOASTRĂ SALONUL LITERAR

An XIX - Nr. 89 - 2016

Secretarele nu-şi mai spun decât manager assistant.Cizmarii sunt designeri. Mă aşteptam să fie vorba de crize de aclimatizare

şi de micile noastre snobisme de cetăţeni ai unei ţărimici, dar vioaie. Nici gând. S-a ajuns la un nou limbajde lemn, neologistic, întrebuinţat pe la posturi de radioşi de televiziune, iar cuvinte româneşti cât se poate deutile sunt înlocuite prosteşte de persoane care stauprost şi cu vocabularul limbii române, şi cu gramaticaei. Tot soiul de absolvenţi şi absolvente de Spiru Haret,cărora li se adaugă politicieni inepţi şi comentatoricare par să-şi fi luat doctoratul la un spriț, înainte de alua notă de trecere la română în liceu se dau în bărcileneologismelor, cu dezinvoltura prostului fudul.

Potrivit lor, nu mai avem prilejuri, avem doar opor-tunităţi. Nu mai suntem hotărâţi să facem ceva, ci de-terminaţi.

Nu mai realizăm, ci implementăm. Nu ne mai ducem într-un loc, ci într-o locaţie. Nu mai luăm în considerare, fiindcă anvizajăm. Nu mai consimţim, ci achiesăm.

Serviciul de întreţinere a devenit mentenanţă. Ceva care ţi se pare obligatoriu e un must !!! Nu mai avem speranţe, deoarece am trecut la ex-

pectaţiuni. Nu ne mai concentrăm, pentru că ne focusăm. Şi nu mai aşteptăm un răspuns, ci un feed back. Nu mai avem frizeri si croitorese, avem hair stilisti

si creatoare de fashion. Cu alte cuvinte, deţinem o oportunitate pe care sun-

tem determinaţi să o implementăm într-o locaţie pecare am anvizajat-o, achiesând la o mentenanţă care eun must şi asupra căreia ne focusăm inexpectaţiuneaunui feed-back pozitiv.

Altfel, când ies din rol, îi auzi cu câte un neaoş şisuperior “Hai să-mi bag ...” sau cu concluzia absolutacademica : “Un c ... t !!!”

Motto:“Ca sa ințelegi ca ești prost, trebuie totuși sa-timeargă mintea !!!”(Georges Brassens) Partea superioară a machetei

“Neologismele...

Tăcerile ce-ades mă înconjoară

Cu aşteptări ce nu primesc răspuns

Îmi sparg timpanele! Raza solară

A-ncremenit în spațiul necuprins

Vise ce fulgeră întreg abisul

Au adunat imagini de hoinar

Din haosul ce m-a crezut învinsul

Plăcerilor gustate fără har

Pe crestele născute din adâncuri

Imaginam castele de poveşti

Şi aplecaţi pe-a şeilor oblâncuri

Zburdau în voie cavaleri crăieşti

La poarta unei inimi zăbrelite

Eu, cavaler din veacul efemer,

Ţinteam săgeţi din gânduri nălucite

Închise în poemul mesager

Reverberează-un hohot de tăcere

De zidul cu fantasme trecătoare

În zori se nasc dorinţe din durere

Când sângerează razele de soare

*

M-am căţărat mult prea târziu pe piscuri

Privind neiertător cărarea vieţii

Înconjurat de nevăzute riscuri

Invăluit de norii nedreptăţii.

Virgil CIUCĂ

Hohotul tăcerii

IN MEMORIAMSALONUL LITERAR

Dormiţi, domnule Bandrabur?... Să mă înspăi-

mînte liniştea şi tristeţea de pe chipul dumnea-

voastră?... Aţi murit?... Sau trăiţi doar un vis?...

Aţi plecat?... Pentru totdeauna?...

Să nu-l treziţi din somn!... Luaţi-vă rămas bun

de la domnul Bandrabur, şi să nu plîngeţi!...

Văd ce este sau văd ce mi se pare că este? Eşti

prea aproape de mine, mare călătorie!!! Vreau să

nu mai fiu eu în faţa nimicului ce se deschide sub

picioarele mele!! Firea întreagă s-a ghemuit în

mine şi strigă după viaţă!! Ochiul meu priveşte

îngrozit prin stropul de lacrimă ce a împietrit sub

pleoape!

Dar nu astfel şi-a pus în cap domnul Bandrabur

să vă vorbească...

A murit domnul Bandrabur?... Am uitat tot...

Chiar şi ce v-am întrebat... Şi de domnul Bandra-

bur încep să nu-mi mai aduc aminte...

Mi se pare că moartea domnului Bandrabur

este numai în visul meu... Să nu-mi tulburaţi

visul! Dintr-un somn în altul ar trece mai liniştit...

Vreau ca domnul Bandrabur să fie senin... Şi

este... Şi împăcat... Cu sine... Cu drumul său... Cu

tot ce a fost şi nu mai este...

A sosit şi clipa plecării... Să nu ne mai amăgim

singuri în zadar!...

Domnul Bandrabur se va întoarce puţin cu spa-

tele la noi, ca să poată privi în tihnă cerul şi mun-

tele... Şi moartea... Urcarea lui fără capăt pe

munte...

Astăzi pentru domnul Bandrabur va fi o zi fără

Soare...

Multe ar mai fi avut de spus domnul Bandra-

bur, dar cine mai are timp să-l asculte?

A murit domnul Bandrabur! Şi nu-i doar o nă-

lucire precum ar fi vrut să fie... A murit domnul

Bandrabur!

Moartea este mai urîtă în închipuirea noastră...

Mi se pare că a murit altcineva... Cine a murit?...

I-am uitat numele... Şi odată cu numele şi chipul...

Şoptiţi-mi la ureche numele domnului Bandra-

bur!...

Domnului Bandrabur îi este milă de noi că

stăm şi-i ascultăm trecerea... Să-i îndrumăm dom-

nului Bandrabur paşii spre cerul încremenit al li-

niştii sale nesfîrşite...

Altceva, nimic... Nici acum şi nici mîine... Pe

toate domnul Bandradur le-a părăsit şi le-a lăsat

în grija noastră...

Domnul Bandrabur nu-şi mai poate aduna vor-

bele pe limbă... Marginile firii se înalţă şi se dă-

rîmă peste domnul Bandrabur...

Domnul Bandrabur va curge din nou, neştiut,

printre atâtea taine ce au fost şi nu mai sînt...

Îngăduie-i domnului Bandrabur să te sărute,

Pămîntule, cu buze amare de cenuşă, şi să se în-

tindă sub iarba ta, ca să poată muri mai uşor...

Domnul Bandrabur se desparte de tine, Viaţă,

ajunsă la cea din urmă clipă...

Prea tîrziu pentru toate...

Ce mic i s-a părut pînă acum domnului Ban-

drabur visul morţii!...

Şi nu a fost atît de împăcat cu sine, încît să-şi

fi dorit cu seninătate moartea...

Costel PRICOPIE

Panciu,

16-01-2016

Domnul Ionel Bandrabur a murit?!- discurs funerar -

Ionel Bandrabur1922 - 2016

Sub pecetea veşnicieiŢi-ai pus versul tău, stăpâneMândru rege-al poezieiTu ai fost şi vei rămâne.De sub pana ta măiastrăIubirii ai dat sensuri noi,Răsădind o Floare-albastrăŞi azi, şi mâine, şi apoi !

Ne-ai deschis noi universuriCu Luceferi şi cu DorŞi-ai durat măreţe versuriSpre eternitatea lor.Ai purtat ca o cununăToată fala RomânieiŞi ai pus glia străbunăSub pecetea veşniciei.

Ai sădit în fiecareCâte-un tei şi-o floare-albastră,Armonie şi visareDoar cu slova ta măiastră…Versul tău – glasul iubiriiUn ecou etern rămâneŞi sub nimbul nemuririiŢi-ai pus versul tău, stăpâne !

Lira ta-i o nestemată,Cântul tău un vis de dorPentru noi eşti viaţa toată,Eşti iubire, taină, zbor.Tot românul azi te ştieDulce glas al reveriei,Numele etern să-ţi fieMândru rege-al poeziei !

Tu ai adunat veciaSub stindardul unui numeCare-i pentru noi tăriaSă ne ştie lumea-n lume !Eminescu e cuvântulSinonim Limbii Române –Cerul nostru şi pământulTu ai fost şi vei rămâne.

Generaţiilor toate

Tu le-ai fost şi dor şi cânturiDucând versul pân’ departe‘N-ale lumii patru vânturi.Buciumile-n seri pe dealuriCântă dor de glia noastrăIzvorăsc sfintele daruriDe sub pana ta măiastră !

Codri-şi clocotesc aramaLegănaţi de vremi trecuteFără a mai ţine seamaDorurilor multe, multe !Iar tu, luceafăr răsărit –Şi din prezent şi de apoi,În orizont nemărginitIubiri- ai dat sensuri noi !

Ai ridicat iubiri la cerDoar cu taine pământeneCu-nvăluite în misterNourii au prins a cerne.Iar în clipa cea seninăDor ai răsădit în glastrăDin alinarea divinăRăsărind o Floare-albastră.

Ai cântat cu glasul firiiŞi iubirea dar şi gliaEşti simbolul nemuririiNumele ţi-e Poezia !Ai fost etern, eşti şi acu’Eşti sângele albastru-n noi,Te voi slăvi, EminescuŞi azi, şi mâine, şi apoi !

Şi azi, şi mâine, şi apoiRăsărind o Floare-albastrăIubirii i-ai dat sensuri noiDe sub pana ta măiastră !Tu ai fost şi vei rămâneMândru rege-al poezieiŢi-ai pus versul tău, stăpâneSub pecetea veşniciei !

Constantin TOMA

GLOSSĂ