82 Revista SALONUL LITERAR - api.ning.comapi.ning.com/.../revistaSALONULLITERAR82_final.pdf · An...

REDACŢIA

REDACTOR ŞEFCULIŢĂ IOAN UŞURELU

SECRETAR GENERAL DE REDACŢIE:GEORGE CORNILĂ

REDACTORI:PAUL SPIRESCU - ADJUD

GABRIEL DRAGNEA - ADJUDMARIN MOSCU - ADJUD

ION PRĂJIŞTEANU - BACĂUFLORENTIN POPESCU - BUCUREŞTI

RODICA ŞORICĂU - FOCŞANIIONEL-MONY CONSTANTIN - FOCŞANI

VIRGIL PANAIT - FOCŞANIVIOREL DINESCU - GALAŢI

LUCIAN HETCO - GERMANIAEMILIAN MARCU - IAŞI

TEODORA BADIU - ITALIAMARIANA STRATULAT - PANCIU

OFELIA BURCEA DE SANTOS - SPANIACONSTANTIN TOMA - FOCŞANI

ION ŢICALO - SUCEAVA

În redacţie sunt numai membri ai USR şi/sau ai Ligii Scriitorilor din Vrancea (înfiinţată în 1998).

FOTOGRAFII: FOTO RĂDUC

ADRESA REDACŢIEI:C.P. 22, O.P. ODOBEŞTI, VRANCEA

Telefoane: 0237-676852, 0722-917264

Site: www.culitaioanusurelu.roe-mail: [email protected]

[email protected]

Respectând libertatea de exprimare a colaboratorilor, revista publică materialele în forma trimisă de autori, care îşi asumă răspunderea conţinutului prin propria

semnătură. Textele nu se înapoiază.

ISSN-1454-3001

CUPRINS

1. Liviu Ioan Stoiciu - Culturaromână merită să moară. Ura!2. Festivalul de Creaţie „Vrancealiterară”4. Interviu cu Irina Mavrodin - realizat de C.I.Uşurelu8. Panait Istrati - Între datoriamorală şi sursa de existenţă - G.Dragnea10. Poezii de I.L.Caragiale11. Poezii - Ionel Mony Constantin12. Proză - Mariana Rogoz Stratulat13. Proză - George Cornilă16. Poezii - Mircea Bostan17. Pensia - C-tin Tănase18. Ion Croitoru - Epigrame19. Năstase Marin - Proză22. Alămuri albastre - C.Duşcă23. Constanţa Cornilă - Cronicăliterară24. Omul de ocară - T.Cicu25. Cine suntem şi cum nenumim?! - Adrian Botez29. Khazarii ….Un popor miste-rios...33. I. Toderiţă - „Moşia”42.Valeriu Valegvi - Cronică literară43. Proză - Ioan Ţicalo44. Sergiu Găbureac - Despre Biblioteca Publică49. M. Ambruş - Despre Mioriţa...52. Presa literară - G. Cornilă

An XV - Nr. 82 - 2013 1

ATITUDINI

Modelul apocaliptic poate fi aplicatzilnic oricui, în plan personal, aflat însituația extincției, fiecare având apoca-lipsa lui (contează cea a artistului, sărămân în plasa lui, având posteritate).Dar modelul apocaliptic are semnificațiedramatică la nivel colectiv, legat deorice dispariție – fie și a unei limbi, sădau doar exemplul ei în plan cultural.Rețineam zilele trecute dintr-o statisticăfăcută de UNESCO că, la nivel global,azi se cunosc 2724 de limbi ameninţatede dispariţie – 607 limbi în stare critică(vorbite rar şi doar de cei bătrâni),554 limbi în stare severă (vorbite numaide bătrâni), 681 limbi tranzitorii (limbamaternă fiind înlocuită cu o limbă nouă),628 limbi vulnerabile (vorbite de copiidar numai acasă). Dispărute: 254 limbi(uitate, nefolosite din anul 1950). Astaînseamnă că dispar identități „locale”(identități legate de limba moștenită dinstrămoși, în care gândești și scrii, cuspecific aparte), fie ele și ale unui tribsau popor depășit de conjunctură, di-versitatea având de suferit.

S-au stins atâtea popoare și civilizații,istoria e o sumă de pierderi irecuperabile.Las la o parte moartea imperiilor șitransformarea celor ocupați în minorități„de o limbă” (și de o religie, eventual).Ce se mai știe azi de tătari (care ne-auînnebunit cu barbaria atacurilor lor) saude incașii Americii de Sud? Numai cul-tura poate sta mărturie pentru urmași,numai ea supraviețuiește inclusiv morțiiunui popor, nu numai morții unui creatorartistic, în particular… Dacă autoritățilepublice ale unui popor nu cultivă oficialcultura, își pregătesc singure apocalipsa.Personal, sunt dezolat să aflu că în Ro-mânia actualii „conducători” sunt lipsițide clarviziune și nu conștientizează li-mitele puterii lor. Iată cum arată douăștiri anticulturale, la zi (din luna no-iembrie 2013): Senatul a respins, la so-licitarea președintelui Traian Băsescu,o lege care obliga radiodifuzorii să re-zerve săptămânal cel puțin 120 de

minute pentru emisiuni sau știri cuconținut cultural sau educativ. Comisiapentru cultură a Senatului a recomandatplenului respingerea cererii de reexa-minare a șefului statului și adoptareainițiativei pentru modificarea Legii504/2002 a audiovizualului aparținânddeputatului PNL Mirel Taloș, în variantatransmisă spre promulgare, însa raportulacestei comisii a întrunit în plen 91 devoturi împotrivă, doar 10 voturi pentruși șase abțineri. Proiectul de act normativstabilea, de asemenea, obligația ca ra-diodifuzorii care difuzează programede televiziune specializate în știri sărezerve săptămânal cel puțin 30 de mi-nute pentru același tip de emisiuni. Princererea de reexaminare, formulată înianuarie 2012, președintele Traian Bă-sescu solicita respingerea acesteiinițiative legislative, deoarece „impu-nerea unor condiții și limite în ceea ceprivește conținutul programelor furnizatede radiodifuzori nu este oportună, li-mitând libertatea presei”. Așadar, culturanu e „oportună” la televizor sau la radio,deși nu se cerea decât o fărâmă dintr-osăptămână (120 de minute, adică douăore) să fie acordată culturii. În condițiileîn care televiziunea și radioul sunt sin-gurele surse cu impact public (acaparândtot timpul liber al marii majorități a ro-mânilor, în orice caz) și care influențeazăradical populația. Avem în fruntea țăriipersonaje politice obtuze, dacă nu ires-ponsabile – dacă le deranjează culturatransmisă pe un post de televiziune saude radio, nu pot să mute pe alt post?Dar te poți pune cu „intelectualii luiBăsescu”? Apocalipsa culturii românee pregătită chiar de „aleșii” noștri la ni-velul cel mai înalt… O a doua știre – laInstitutul Cultural Român (care trebuiesă promoveze cultura română în lume):după alungarea filozofului-scriitor AndreiMarga de la conducere (și avicepreședinților lui, unul scriitor), aufost aduși în frunte niște „neica nimeni”,care n-au nici o legătură cu cultura: un

fost „securist” (a recunoscut singur, lainstalare), președinte al ICR, și doivicepreședinți politruci – unul, minoritar,care detestă limba română (e interesatnumai de soarta maghiarilor din Româ-nia) pe nume Mihai Zoltan Nagy dinUDMR, și celălalt pe nume Liviu Jicman,„membru PNL, licenţiat în economie, amai absolvit cursurile la distanţă aleFacultăţii de Ştiinţe Politice din cadrulSNSPA, cele ale Colegiului Naţionalde Apărare din cadrul Universităţii Na-ţionale de Apărare Carol I şi a obţinutAtestat pentru Manager de Spital de laŞcoala Naţională de Sănătate Publicăşi Management Spitalicesc”… Plus unsecretar general adjunct venit din do-meniul… sanitar-veterinar, pe nume Va-lentin Iovan din PSD („Acesta îl vaajuta în activitatea de distrugere a ICRpe dl. Lilian Zamfiroiu, fost muncitorla Oltchim, fost turnător mărunt la Se-curitate, fost student la Litere după treiîncercări, fost purtător de cuvânt laMApN, ajuns printr-o serie de întâmplăribizare în diplomație”, după cum afirmaAdrian Papahagi într-un comunicat depresă). Triste vremuri anticulturale, încare numai subcultura are întâietate.Dar merită să vă mai dau o știre, dedata asta puternicii zilei lovind directîn Uniunea Scriitorilor din România,cea care asigură posteritate culturii ro-mâne scrise profesioniste și prin revisteleei (nu numai prin cărțile de literatură) –atenție, Ministerul Culturii a anunțat căde la 1 septembrie 2013 „nu mai areposibilitatea să acorde subvenții pentrureviste literare ale USR”… E greu deînțeles că e așteptată, începând de anulviitor, apocalipsa revistelor literare aleUSR, în situația în care „statul” (Gu-vernul, Parlamentul și Președinția), varefuza să le subvenționeze? Banul publicmeritând să fie cheltuit pe orice, numaipe promovarea culturii scrise, nu? Culturaromână merită să moară. Ura!

7 noiembrie 2013. București

Liviu Ioan Stoiciu

Cultura română merităsă moară. Ura!

FESTIVAL

An XV - Nr. 82 - 20132

A treia ediţie a Festivalului de Creaţie” Vrancea literară”,promovat de Liga Scriitorilor din Vrancea (1998), Fundaţia„Mioriţa” şi revista „Salonul literar”, care s-a desfăşurat înzilele de 5-6 octombrie 2013 la Odobeşti, s-a încheiat. Totul s-apetrecut în casa atât de ospitalieră a d-lui Culiţă Ioan UŞURELU,redactorul şef al revistei „Salonul literar”şi preşedintele Ligii.Am avut această locaţie deoarece Primăria din Odobeşti nu şi-aarătat disponibilitatea de a stimula financiar sau măcar culocaţia iniţiativa noastră. Cu toate că redactorul şef al „Salonuluiliterar” a depus proiectul prin care solicita susţinerea, prin oricemodalitate, a unor asemenea acţiuni culturale şi cu toate cărevista „Salonul literar” este un brand al oraşului, brand de careoficialităţile n-au ţinut niciodată cont, deşi revista este o adevăratăinstituţie culturală, de fapt, singura de anvergură naţională... Şiaceasta de zece ani şi doar pe cheltuiala redactorului şef…

Timp de un an, Primăria nu ne-a dat de înţeles că mesajulnostru a fost recepţionat, deşi am revenit cu diferite scrisori,în care aminteam că măcar un răspuns (favorabil sau nu) amfi meritat. Ca să nu mai spunem că legea obligă autorităţilesă dea un răspuns la orice petiţie într-un termen limită. Neaşteptam să funcţioneze măcar minima bunăcuviinţă faţă deun membru al comunităţii. La Odobeşti însă nu funcţioneazănimic pe această latură, mai ales că noi nu suntem implicaţipolitic. Primarul a „beneficiat”, probabil, şi de o consiliereneinspirată, ca să vorbim eufemistic.

În ciuda piedicilor de tot felul, în ciuda lipsei fondurilornecesare, în ciuda ostilităţii autorităţilor şi a acoliţilor, juriulfestivalului, alcătuit din redactori şi redactori şefi ai unorreviste de prestigiu din ţară, s-a întrunit şi a avut o misiunegrea, aceea de a alege, din cele aproape optzeci de volumeprezentate la concurs, doar douăzeci şi două, care au fostpremiate. De menţionat că volumele au reprezentat scriitoridin toată ţara. Oricum, participanţii au fost neplăcut surprinşide indiferenţa autorităţilor….

Regretăm că a trebuit să prezentăm toate dificultăţile pecare le suportăm pentru a arăta că vrâncenii, românii, îngeneral vorbind, au talent şi trebuie stimulaţi. La cei caremai sunt încă printre noi facem referire, nu la cei plecaţi laceruri…O spunem şi cu durerea profundă pe care o simţimatunci când vedem că se poate şi altfel decât la Odobeşti.Menţionăm, în acest sens, că la Adjud, la Bacău, la Galaţi, laPanciu, la Râmnicu-Sărat, la Tecuci, la Mizil şi în alte oraşeprimăriile sunt alături de iniţiatorii unor proiecte culturaleiniţiate de membri ai Uniunii Scriitorilor din România. LaOdobeşti, orice iniţiativă are şanse, cu o condiţie: să nu vinăde la singurul membru al Uniunii Scriitorilor din România,profesorul C.I.Uşurelu, care locuieşte aici de zece ani. Astasă fie normalitatea în concepţia unor oficiali din primărie?

ORGANIZATORII

PREMIILE FESTIVALULUI DECREAȚIE „VRANCEA LITERARĂ”

- ODOBEȘTI

FESTIVAL

An XV - Nr. 82 - 2013 3

PREMIILE FESTIVALULUI NAȚIONAL DECREAȚIE „VRANCEA LITERARĂ”:

POEZIE:PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI: volumul BISERICA DE CUVINTE,

autor-MIHAELA GRĂDINARIU-RÂŞCA-SUCEAVA;PREMIUL I: volumul CRUCEA DIN MUGURI, autor AUREL M. BURI-

CEA-PRAHOVA;PREMIUL II: volumul IREAL, autor MARIANA ROGOZ STRATULAT-

PANCIU;PREMIUL II: volumul SOARELE NINIVEI-ION DINVALE-BUHUŞI;PREMIUL III: volumul TEOGNOST, autor TOMA BARBĂROŞIE-FOCŞANI;PREMIUL III: volumul ARTA EURITMIEI, autor MIHAI MERTICARU-

PIATRA NEAMŢ;

ROMAN:PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI: romanul MOŞIA, autor IOAN TODE-

RIŢĂ-GALAŢI;PREMIUL I : romanul MIEZUL NOPŢII ÎN CARTIERUL FELINARELOR

STINSE, autor GEORGE CORNILĂ-BUCUREŞTI;PREMIUL II: romanul SĂ NU TE ÎNDRĂGOSTEŞTI DE UN NEBUN,

autor IONICĂ SAVA-FOCŞANI;PREMIUL III: romanul DE MÂNĂ CU AI MEI, autor GHEORGHE-JAN

ISCU-BACĂU;PREMIUL III: UITAREA, autor GHEORGHE UNGUREANU-BACĂU;

PROZA SCURTĂ:PREMIUL I: volumul FRONDE, autor VIOREL DINESCU-GALAŢI;PREMIUL II: volumul CIRCUL FĂRĂ CUPOLĂ, autor VASILE LARCO-IAŞI;PREMIUL III: volumul PLASA DE STELE, autor RODICA ŞORICĂU-

FOCŞANI;

PROZĂ UMORISTICĂ:PREMIUL I: VOLUMUL ION IONESCU’S STORY, autor ION MANEA-

GALAŢI

PAMFLET:PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI: volumul INSECTARUL PORTOCALIU,

autor IOAN VIŞTEA-TÂRGOVIŞTE;

ESEU:PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI: volumul DESPRE ESENŢE ŞI TINC-

TURI, autor LUCIAN STROCHI-PIATRA NEAMŢPREMIUL I: volumul DURERI NEOSTOITE, autor ION LUPU-COMĂ-

NEŞTI;

CRITICĂ LITERARĂ:PREMIUL I: volumul DOR ÎN CONCEPŢIA LUI EMINESCU, autor IOAN

ŢICALO - SUCEAVA;PREMIUL II: volumul INCURSIUNI ÎN UNIVERSUL PENIŢEI, autor

STAN BREBENEL-BUZĂU;

ISTORIE LITERARĂ:PREMIUL I: SCRIITORI BĂCĂOANI, autor CORNEL GALBEN-BACĂU;

ISTORIA LIMBII LITERARE:PREMIUL I: volumul LIMBA ROMÂNILOR, autor NĂSTASE MARIN-

GALAŢI.

Mihaela Grădinariu

Ioan Ţicalo

Ioan Toderiţă

Viorel Dinescu

Lucian Strochi

Năstase MarinNăstase Marin

INTERVIU

An XV - Nr. 82 - 20134

CULIŢĂ IOAN UŞURELU:Sunteţi doamna traducătorilor deşi din Limba franceză din România.Cum aţi început şi de ce, deşi dis-puneaţi de atâtea alte forme aletalentului dv., aţi ales cu prepon-derenţă traducerea? Culmea, aţiales cel mai greu şi mai puţin vizibilsegment al literaturii…

IRINA MAVRODIN: Îmi placefoarte mult cum aţi formulat între-barea, spunând, între altele, că mi-am ales „cel mai greu şi cel maipuţin vizibil segment al literaturii”.Tot aşa spune şi Cioran, pentrucare munca traducătorului este încăşi mai grea decât cea a autorului.În „Cahiers 1957-1972, Gallimard,1997, p.387, el spune: „Un auteurn-est pas tenu a la rigueur; un tra-ducteur l-est, il est meme respon-sable des insuffisant de l-auteur.Je mets un bon traducteur au-dessus d-un bon auteur”. O preci-zare: nu am ales traducerea, deoa-reece am mers întotdeaauna, şi încăde la începuturi (de fapt am debutatcu poezia), în paralel cu eseul, poe-zia, şi traducerea. Fiecare din acestetrei moduri ale mele de a mă ex-prima îl hrănea pe celălalt, toate

trei venind din aceeaşi misterioasăsorginte. Şi astăzi încă procedez lafel: scriu şi public poezie şi eseu,dar şi traduceri (totdeauna din buniautori, aceasta a fost o regulă deaur pentru mine). Traducerea măobligă să-mi menţin un anumit ritmde lucru, o consecvenţă şi o disci-plină care mă stimulează şi măpregătesc, mă menţin în climatulînalt spiritual al unui dialog perpetuucu mari scriitori. Acum, de exemplu,în timp ce pregătesc un volum depoezie (se va numi „Începutul”,probabil) pentru Editura „Scrisul

românesc”, traduc şi un volum din„Carnetele” (admirabilele Carnete!)lui Monherlant. Mai fac o remarcă:publicul românesc, în marea luimajoritate, nu poate accepta acesttip de scriitor multiform. Pe de altăparte, având eu „neşansa” să ammulţi cititori ai traducerilor mele,notorietatea pare a se fi construitprin ele, ceea ce poate să apară caun dezavantaj, şi chiar şi mie aşami-a apărut un timp. Acum însăconstat că există şi un număr im-portant de cititori şi de comentatoriai poeziei şi ai eseului meu, poezie

“Pentru mine, cine nu arecultură generală este caun infirm, pentru că el nuse poate bucura decât de

lucruri materiale…“Interviu cu Irina Mavrodin,

realizat de Culiță I. Ușurelu

INTERVIU

An XV - Nr. 82 - 2013 5

şi eseu care au fost selectate pentruinteresante antologii.

C.I.U: O traducere integrală alui Eminescu v-a preocupat? Ştiucă în engleză avem, în afară denume consacrate, o traducere asingurului volum din timpul vieţiimarelui poet,”Poesii”, făcută deun tânăr de excepţie, Corneliu M.Popescu, mort la cutremurul din1977…În franceză?

I.M: În franceză, Eminescu afost foarte mult tradus, dar, dupăpărerea mea, nici o versiune nu-icu adevărat reuşită, poate pentrucă structura limbii franceze e maianalitică decât limba română aşacum e folosită de Eminescu. Untest foarte simplu ne arată asta:versurile traduse în franceză sunttotdeauna mult mai lungi. S-arpărea că engleza se pretează multmai bine, prin structura ei, la a-ltraduce. Eu nu mi-am propus să-ltraduc pe Eminescu şi, în general,nu mi-am propus să traduc poeziescrisă în prozodie clasică. Chiar şiatunci când l-am publicat pe Emi-nescu, la editura din Franţa ”ActesSud”, unde eram „directrice de lacollection „Lettres roumaines”, ampreferat să ofer publicului francez„Sărmanul Dionis” şi „Cezara”, înexcepţionala traducere a lui MichelWattremez. Aceste „poeme în pro-ză”, comparabile cu „Cântecele luiMaldoror” de Lautreamont, s-aubucurat de un oarecare succes înpresa franceză de specialitate.

C.I.U: La Cioran, după opiniadv., se observă două feluri de lec-tură: una univocă, explicativă, op-timistă în neputinţa ei şi alta bazatăpe uimire. Aţi putea dezvolta pu-ţin?

I.M: Există, într-adevăr, în operalui Cioran, şi texte care presupuno abordare într-o lectură (aproape)univocă. Dar original şi cu advăratimportant este el în textele în carene obligă la o lectură plurală (con-cept propus de Valery), prin scriituraambiguă pe care o cultivă. C-est

un veritable malheur pour un auteurque d-etre compris”/” pentru unautor este o adevărată nenorociresă fie înţeles”:Cioran inventeazăo scriitură a paradoxului şi a am-biguităţii (utilizează termenul deambiguitate în sensul foarte tehnicpe care i-l dau poeticile moderne,de la cea a lui Jakobson până lacea a lui Eco). Acesta este mareleCioran, novatorul de scriitură,care ştie că tipul de discurs univoccunoaşte o rapidă uzură, în timpce un discurs ambiguu are şansesă-şi păsrtreze prospeţimea întrueternitate. Fiecare pagină din Cioranscrisă astfel nu poate fi rezumată,suntem în faţa ei ca în faţa unuipoem, nu putem decât s-o reluămcuvânt cu cuvânt.

C.I.U: „O traducere este reacând este mai clară, mai inteligi-bilă decât originalul. Asta dove-deşte că ea n-a ştiut să păstrezeambiguitatea, şi traducătorul atranşat, ceea ce este o crimă.”Dar dacă traducătorul este supe-rior autorului tradus? În istoriatraducerilor mondiale au existatastfel de întâmplări?

I.M: Întrebarea aceasta se leagăfoarte bine de cea anterioară.Şi dinea se vede că Cioran cultiva o am-biguitate conştientizată de el, caautor. El vrea să spună, în textulcitat, că traducătorul trebuie sămenţină ambiguitatea textului pecare-l traduce, că el va face o crimădacă-l va trece într-un univoc.Dacătraducătorul îi este „superior” au-torului tradus, el poate- eventual-să facă alt text, pornind de la autorulpe care îl traduce, ca de la unpretext. Dacă vrea însă să facă tra-ducere, el trebuie să salveze ambi-guitatea originalului, să o salvezecu orice preţ (Bineînţeles, atuncicând originalul este ambiguu).

C.I.U: Mircea A. Diaconu afirmacă ”orice traducere este o inter-pretare dacă nu o trădare”. Acestaar fi şi scopul traducerii?

I.M: Traducătorul este mereu

tentat să „interpreteze” şi aproapeîntotdeauna trebuie într-o măsurăs-o facă. Tocmai „jocul” acestaîntre ad litteram şi interpretare estespecific oricărei traduceribune.Vreau să spun că, bizuindu-se pe cultura sa, care trebuie să fievastă şi totodată specializată, tra-ducătorul trebuie să ştie mai întâiîn faţa cărui tip de text, de „discurs”se află. Şi, în funcţie de asta, vatraduce. După mine, scopul tradu-cerii literare, şi, mai ales, al tradu-cerii poeziei, nu este interpretarea,ci crearea unei opere simulacru,adică având, pe cât permite diferenţade structură dintre cele două limbi,o structură izomorfă cu cea a ori-ginalului.

C.I.U:V-a preocupat permanentcuplul de concepte tradu-cere-crea-ţie, dar şi cuplul teorie-practică.Mergeţi până acolo încâtspuneţi că procesul traducerii este,practic, o adevărată creaţie, caresau de care nu eşti niciodată mul-ţumit şi vrei să continui, să schimbicuvinte, sensuri… Un proces viu…Dacă n-ar interveni editorul…nus-ar mai sfârşi procesul…La dv.cum se întâmplă?

I.M: Acest cuplu conceptual:traducere - creaţie s-ar putea definişi în felul următor: traducerea (li-terară) realizează o operă simulacru,creaţia realizează o operă monu-ment. În cazul operei simulacru (altraducerii, deci), seria rămâne des-chisă, odată cu evoluţia limbii (lim-bilor) şi a mentalităţii (mentalităţi-lor). De aceea putem avea maimulte traduceri ale aceluiaşi textliterar, care este unic (monument).Eu am apropiat totdeauna traducereade creaţie, fără să o fac să coincidăcu ea. Latura creatoare a traduceriieu o văd în acţiunea auctorială princare traducătorul se exprimă printr-o serie de opţiuni, pe care le sem-nează. Ca şi autorul textului original,el trebuie să ştie când să se opreascădin indecizie şi să opteze pentru osoluţie.Eu reuşesc, sper, să identific

INTERVIU

An XV - Nr. 82 - 20136

acest moment, în mod instinctiv,dar şi conştientizând ceea ce in-stinctul îmi spune, cu alte cuvinteaducându-mi, spre examinare, so-luţia, dintr-o zonă a practicii, într-o zonă a teoriei.

C.I.U: Dv., ca ”francofilă deviţă veche”, cum sunteţi recunos-cută, demonstraţi prin versurile dv.că între cele două culturi atât dedragi dv. (şi nouă), franceza şi ro-mâna, nu există o ruptură, ci, dincontra, o interpătrundere, o per-manentă îmbogăţire. Mai mult chiar,ultimele dv. volume bilingve nuaduc acea atât de clamată distor-siune, tensiune între cele douăvoci lingvistice…..

I.M: Faceţi o fină observaţie cuprivire la poezia mea în română şiautotraducerea în franceză. Într-adevăr, am avut şi eu sentimentulcă una a îmbogăţit-o pe celaltă şică între ele nu numai că nu este oruptură, ci şi că putem vorbi chiarde o întrepătrundere.Distorsiuneaşi tensiunea, chiar dacă există, suntminime în raport cu cazurile când

poezia tradusă are ritm şi rimă con-forme unor reguli foarte rigide, sauun lexic arhaizant, regional sau ar-gotic, purtător de conotaţii imposibilde redat sau de înlăturat, în tradu-cere.Poezia mea este scrisă în versalb, cu o extremă economie de mij-loace(aceasta ar fi partea mai greude redat) şi cu un lexic care faceapel mai ales la cuvinte dintr-unregistru neutru sau modern.

C.I.U: O persoană care s-arocupa numai de traduceri, ar puteaspune, la sfârşitul carierei, că areo operă?

I.M: Depinde ce înţelegem prinoperă. Şi depinde şi de autorii tra-duşi. Într-un sens „slab” s-ar puteaspune că marele traducător are ooperă. De exemplu, cel care a tradusBiblia. Ca întotdeauna, şi în acestcaz trebuie să ne definim conceptelecu care lucrăm.

C.I.U: Folosiţi termeni mai puţinuzitaţi de masa cititorilor, cum arfi ”lectura plurală”, ”literalita-tea”,”literaritatea” etc. Prin aceştitermeni aţi creat noi modalităţi de

lectură şi de remodelare a recep-tării…Aţi simţit deseori împotrivireaconfraţilor mai puţin receptivi lanou?

I.M: Am avut şansa să fiu încontact cu critica teoretică francezăde ultima oră, încă de la începutulcarierei mele. Pe de altă parte amavut şi altă şansă, încă şi mai im-portantă: o deschidere a sensibilităţiişi a intelectului meu spre acest tipde lectură.Am sentimentul că uti-lizez termenii care-mi sunt foarteutili şi care, bine definiţi şi folosiţiîn demonstraţia mea, îşi pierd ca-racterul rebarbativ, intră într-un pa-trimoniu comun, încep chiar să fiedin ce în ce mai asimilaţi, şi chiarbine asimilaţi de iubitorii de lite-ratură. Unii confraţi mi-au comentattextele în acest sens pozitiv. Cu si-guranţă că există şi alţii care nicinu agreează asemenea termeni şinici nu i-au adoptat. Ceea ce, în zi-lele noastre, e sinonim cu „împo-trivire”.

C.I.U: Cunoaşteţi alţi mari tra-ducători de şi din franceză? Vrancea

INTERVIU

An XV - Nr. 82 - 2013 7

pare binecuvântată în acest sens…Şi fiindcă veni vorba, în ce stadiuvă aflaţi cu pregătirea viitorilortraducători? Cine vă este alăturiîn greaua şi interesanta misiunepe care v-aţi ales-o?

I.M: Desigur, pot să dau câtevanume, luându-mi riscul de a nu leda pe toate: Dan Botta, RomulusVulpescu, Gelu Naum, DemosteneBotez, Al. Philippide, AugustinDoinaş, Annie Bentoiu, Mioara Iz-verna, Ileana Catuniari, şi lista arputea continua, dar nu cu preamulte nume. În zilele noastre fran-ceza pierde teren în faţa englezei,în sensul că editurile publică maiales engleza. Eu am făcut stagii detraductologie cu studenţi şi maste-ranzi (începând din 1993), subegida ambasadei franceze. Acumîmi continui această acţiune în ca-drul „Asociaţiei Culturale Irina Iz-verna- Tarabac şi Irina Mavrodin”.Printre tinerii pe care am încercatsă-i formez se află câţiva de marevocaţie: Cristina Pârvu, MădălinRoşioru, Elena Ciocoiu, B. Şfichi.

C.I.U: Aţi fost influenţată deNoul Roman francez, aţi şi scrisdespre alt fel de a gândi receptareacritică a romanului. Literatura ro-mână şi romanul autoreflexiv saumetaromanul....Cât de profund s-au implicat scriitorii români înacest curent ? Aveţi şi exemple?

I.M: Într-adevăr, Noul Romanfrancez m-a pasionat, prin modulîn care a inovat scriitura şi a reflectatasupra ei. Am făcut o teză de doc-torat sub conducerea marelui pro-fesor N.I.Popa, despre NathalieSarraute et le Nouveau Roman.Această alegere nu a fost întâm-plătoare deci, şi sunt fericită că amfăcut-o, într-o perioadă când era omare îndrăzneală „ideologică” săte decizi pentru un subiect ca acesta.Prin asemenea temă mă plasam înmiezul dezbaterilor foarte aprinsecare aveau loc(în Franţa şi în altelocuri din,lumea liberă”) cu privirela statutul romanului, dar şi al lite-

raturii în general.Scriitorii români,cu câteva excepţii, printre care l-aş citat pe Sorin Titel, au fost re-fractari faţă de acest interesant fe-nomen numit Noul Roman francez,în care au preferat să vadă mai cu-rând o „modă”.

C.I.U: În”Mâna care scrie”aveţi o teorie despre Hazard înartă, care, după dv., este mereubenefică. Dar dacă nu se întâlnescîntotdeauna cele trei concepte bă-nuite de dv.?

I.M: Scriam cândva în Mânacare scrie (premiul Academiei Ro-mâne şi premiul Uniunii Scriitorilordin România pentru eseu), că „nicio înfiinţare nu se poate săvârşi înafara unei duble determinări: ceaa necesităţii, cea a hazardului. În-fiinţarea operei de artă nu se poatenici ea sutrage acestei determinăriduble şi paradoxale”. Dacă nu seîntâlnesc cele trei concepte (Mânaauctorială, Necesitatea, Hazardul),nu se naşte nici opera.

C.I.U: În cazul omului şi artis-tului Irina Mavrodin, personalitateadv. intelectuală îşi are izvorul înhazard, în marea dv. cultură, în ta-lentul impresionant, în bonomiarecunoscută sau în toate acesteala un loc? Cele de mai sus aufăcut oare ca persoana care sunteţisă emane cultură şi unde alfa,acele unde care provoacă şi hrănescprieteniile, armonia, bucuria?

I.M: Vă mulţumesc pentru por-tretul ce mi-l faceţi cu atâta genero-zitate. Probabil că sunt aşa cum suntdatorită unor binecuvântate însuşiri,care se potenţează unele pe altele.

C.I.U: Deseori asistăm la dis-cuţii de-a dreptul îngrijoritoaredespre cultura generală. Unii suntcontra ei, alţii luptă pentru a opăstra. În Europa Occidentală, înSUA nu prea există şi indivizii n-oduc atât de rău… Material, bineîn-ţe-les… La noi? Se va mai citivreodată ca pe vremea comunis-mului? Din acest punct de vederesunt un nostalgic…

I.M: Bineînţeles că şi eu, ca şidumneavoastră, sunt îngrijorată şiîntristată văzând cum semenii noştrisunt, pe zi ce trece, mai lipsiţi decultură generală. Pentru mine cinenu are cultură generală este ca uninfirm, pentru că el nu se poatebucura decât de lucruri materiale.Pentru cele spirituale nu are in-strumentele necesare. Şi astfel elrămâne de fapt despărţit de tot ceeace este mai important pentru uma-nitatea din el. Lectura e singurulleac, dar, aşa cum spuneţi, se citeştedin ce în ce mai puţin şi la noi. Egreu de prezis dacă oamenii se vormai întoarce la lectură. Poate căda, fie şi numai ca la o terapie.

C.I.U: Ce vă mai amintiţi despreFocşaniul de altă dată? Personali-tăţile culturale şi politice, atmosferaculturală, boema ştiută sau bănuităîn vremea respectivă? Ce vă maileagă de Focşaniul de astăzi?

I.M:Îmi amintesc multe, aş puteasă scriu o carte...Văd strada măr-ginită de castani pe care era casanoastră cu înalte coloane, acumdemult demolată, mai văd şi drumulcătre liceul de fete, unde am avutprofesoare de mare clasă, al cărornume îl evoc şi astăzi cu mare res-pect ş admiraţie: Doamna Miciora,Domnişoara Copcesu, DomnişoaraStănescu, Doamna Irodeanu, Doam-na Gâtză, Doamna Mărgărit. Euam plecat din Focşani când nuaveam decât şaisprezecee ani, daram revenit mereu de atunci, la pă-rinţii mei. Astăzi mă mai leagă deFocşani mormântul bunicilor, pă-rinţilor ş fratelui meu. Şi mormântulIoanei Varvarici, cea care ne-a cres-cut pe mine, pe sora mea Maria,pe fratele meu Alexandru. Venităde foarte tânără, dintr-un sat demunte din Moldova, ea a devenitun membru al familiei noastre. Deşiaproape analfabetă, avea o înţelep-ciune izvorâtă dintr.o minte sclipi-toare şi un suflet de o rară nobleţeşi putere de dăruire. Mult din ceeace sunt îi datorez şi Ioanei.

ISTORIE LITERARĂ

An XV - Nr. 82 - 20138

- I -Dincolo de aceste două coordonate fundamentale

care au contribuit la construirea edificiului literar decare beneficiem astăzi, consider importantă subliniereaaspectului de autoinstruire şi completare în plan spiritualşi intelectual ale omului Istrati.

O imagine polisemantică ni se dezvăluie în scrisoarealui Istrati către Romain Rolland, din 20 august 1919, şianume momentul întâlnirii cu viitorul său prieten MihailMihailovici Kazanski. Întâlnirea din brutăria “prăpădită,murdară şi slinoasă” avea să-i ofere mai târziu o prietenieplină de peripeţii, dar şi o viaţă conturată în spiritulvagabondajului. Mihail avea să fie călăuza unui spiritcare urma să se trezească din amorţeală.

“Pe gulerul hainei sale, doi păduchi se plimbauagale, iar în mâini ţinea o carte franţuzească.” Ce bizar!Ce ciudată imagine, incredibil de asemănătoare cuaceea care urma să se contureze. Panait Istrati, “hamalulsocialist din portul Brăilei”, născut şi crescut într-o so-cietate mizeră, într-un spaţiu închis avea să devinădezrădăcinatul vagabond al lumii, purtător al treselorintelectualităţii franţuzeşti.

Pe tot parcursul vieţii sale, Panait Istrati a trăit subzodia revoltei interioare, din dorinţa de a se descoperipe deplin într-un orizont fără perspective. Om al in-stinctului, consideră soarta parte integrată în inimafiecăruia. “Aşa e soarta mea. Şi soarta e în inima noastră.Suntem mari sau mici sau mediocrii, prin inima noastră,căreia ne supunem orbeşte. Ea ne duce şi la bine şi larău. Unde mă va duce a mea? Cine poate ştii? (...) Aşvrea să fiu de folos omenirii acesteia care suferă, dinvina ei, datorită egoismului ei. Dar gândul meu se îneacăîn propria mea mizerie. Dar nu moare omul de foame...Aşfi total nefericit dacă, chiar dacă aş mânca numai puifripţi, aş fi nevoit să trăiesc călcându-mi pe suflet...”

Fără a călca pe drumul compromisurilor flagrante,Panait Istrati s-a înscris pe tabelul concurenţilor ce punpariu cu viaţa.

Neacceptând destinul comun celor de aceeaşi condiţiesocială cu a lui, nu-şi refuză nimic din ceea ce-i pofteşte

inima. Pentru el, fuga, sau mai bine zis nestatornicia esterezultatul nemulţumirii pe care i-o oferă spaţiul şi clipa.Nonconformist, Panait Istrati nu este omul pendulărilor,al indeciziilor, ci omul care trăieşte momentul indiferentde conjunctură: “ sunt zece zile de când m-am întors laParis şi cu toate că oamenii stimabili nu contenesc să măfelicite, (în urma apariţiei Chirei Chiralina, n.a.) eu nuîncetez ca în fiecare zi, de câte zece ori, să urc pe oschelă de opt metri pentru a spoi zidurile Liceului St.Louis, din B-dul Saint-Michel 44, totul pentru 32 defranci şi 50 centime, şi asta fără ca tovarăşii mei de lucrusă se îndoiască de dubla mea piele.”

De ce datorie morală?Deşi ar putea să sune retorică întrebarea, sunt două

aspecte ale acestei datorii morale, ca feţele aceleiaşimonede. Primul aspect este legat de nedreptatea săvârşităvoluntar de politic asupra societăţii sugrumate, alăturide care şi pentru care Panait Istrati luptă dorindu-se a ficeasul deşteptător al masei amorţite. Al doilea aspecteste datoria morală faţă de “glasul de la Villeneuve”,care l-a impresionat pe Istrati “cu accentul său deosebit:atunci când ai ceva de spus şi darul de a exprima,renunţarea este o crimă, iar lenea o ruşine.”

Tematica publicisticii lui Panait Istrati (scurt frag-ment)

“Aşa mi-a fost mie dat, să mă întorc cu faţa cătretoate punctele cardinale. Dar nu din interes. Ci numaica conştiinţa mea să nu-mi spună vreodată că aş firefuzat, de-a lungul vieţii mele, să-mi plec urecheaspre orice glas de deznădejde ar fi venit şi din oricedirecţie l-ar fi adus vântul. E inutil să adaog că la mineconştiinţa e inima. Adică ceva cald. Poate prea cald.”

Fie că acest strigăt de deznădejde se regăseşte în ar-ticole de esenţă politică sau economico-socială, înevocări, figura centrală rămâne omul. Omul, destinatar,colecţionar fără voie al tuturor nedreptăţilor care serăsfrâng asupra lui.

Iar el, Istrati, cu conştiinţa febrilă, asemeni inimiilui s-a dedicat scrisului sperând cu o naivitate dezarmantă

Panait Istrati - Întredatorie morală și

sursă de existență- publicistica, o dominantă a scrisului istratian -

An XV - Nr. 82 - 2013 9

ISTORIE LITERARĂ

în “ceva mai bun, mai omenesc.”Căci “nu e oare mai demn, mai

sănătos sufleteşte, să lupţi pentru undrept, decât să pleci capul în faţa tâl-harului atotputernic ieşit din urnaelectorală, dându-i astfel să înţeleagăcă dreptul tău la viaţă ar fi discutabil?”

Spiritualitate şi cultură“Una din condiţiile de căpetenie

pentru ca arta să aibă putere moral-izatoare şi educatoare...este morali-tatea artistului însuşi, înălţimeamorală, intelectuală, ideală la carea ajuns el”, spunea C.D. Gherea.

Nu putem să afirmăm noi careeste gradul intelectual al scriitorului,cum nu putem, de altfel, să ştimmăsura moralităţii lui. Dar, ştim că a dat opere care, “înnegura vremii” se vor vedea alături de creaţiile definitoriiale marilor scriitori români.

Tind să cred că nu doar câţiva, printre care mănumăr, cred în existenţa peste veacuri a operei istratiene.Cu cât deschid mai multe porţi ale cărţilor scrise de el,cu cât pătrund mai mult în tainele creaţiei lui, cu atâtdescopăr – spre surprinderea mea – parfumul limbiiromâne pe straie frantuzeşti.

Dacă nu s-a apucat mai devreme de scris, motivuleste, probabil, chiar cel afirmat în “reflecţiile” sale “dinorele de singurătate”: teama de mediocritate. Dar, iatăcă vine perioada anului 1932, an care va ocupa un locsemnificativ în monografiile despre viaţa şi operaistratiană, prin conferinţa “Artele şi umanitatea deazi”, cu care Panait Istrati organizase un turneu laViena şi apoi în oraşele din Germania.

Propunându-şi o “confruntare sub semnul roman-tismului, a artei şi a secolului său”, prin “Artele şiumanitatea de azi” se contura ideea conform căreia“viaţa spuirituală, cu nenumăratele ei feţe este aceeacare ne domină existenţa. De la idolatria cea mai stupidă,până la credinţele cele mai înalte, totul este spirit întreoameni; această viaţă spirituală e aceea care pluteşteizolată, pe deasupra timpului, în ciuda năruirii atâtorcivilizaţii”.

Revista franceză La Liberte avea să aprecieze discursulacestei conferinţe, publicând la 9 august 1932 un co-mentariu cu titlul “Cuvinte amare şi juste”, în careafirma că tema abordată este “o palmă dată epociinoastre, care ne înviorează obrazul”. O altă publicaţie,L`echo d`Oran (7 august 1932) reţine din mesajul luiPanait Istrati că “arta nu trebuie să slujească, în principal,decât luptei pentru eradicarea suferinţelor din lume. Eanu-i un scop, ci un mijloc”.

“N-aş putea explica de ce totdeauna am conceputfrumuseţile ca nişte divinităţi menite să facă pe om mai

bun, să civilizeze lumea. De asemenea, niciodată n-asălăşluit în cugetul meu ideea de artă pentru artă sauartă pentru nimic”, spunea la un moment dat Istrati.Mergând pe ideea că arta este cea care clădeşte moralprin metode cultural-educative, Panait Istrati, cu aparatulsău critic, nu poate să nu facă referire la capitularea“artelor şi artiştilor, deveniţi instrumentele în mâiniledictatorilor din epocă, în schimbul unei cât mai con-fortabile stări materiale”.

În cuprinsul acestui manifest de credinţă Panait Istratiscoate în evidenţă “arta pentru nimic” schiţând sumar,dar concis şi adevărat imaginea creatorilor ei împărţiţi îndouă mari categorii, “artistul turnului de fildeş” şi “artistulrevoluţionar”: “Ceea ce îi deosebeşte e sufletul, adicăinima lor. Artistul revoluţionar nu poate înălţa imnurifrumuseţii în mijlocul unei omeniri slute. El este deopotrivăde sensibil faţă de nedreptate sau frumos, cetăţean allumii, frate al celor asupriţi şi, în aceeaşi măsură, artist.Artistul revoluţionar are, pe deasupra, simţul responsabilităţii,la care-l obligă morala talentului şi a inteligenţei”.

Pentru a sublinia şi mai intens rolul creatoruluidesăvârşit şi dezinteresat de “laudele” care l-ar putea“mâhni peste măsură”, Panait Istrati, în eseul-manifestCeva mai bun, mai omenesc are o concepţie statornicăşi viguroasă conform căreia “când religiile se năruie şicând toate doctrinele sociale se dovedesc neputincioase,singur artistul, preot al frumosului etern, mai poatereclama dreptul la direcţia morală a umanităţii”. Şi,cum o direcţie morală adevărată se poate trasa doar cuajutorul artei adevărate, lui Panait Istrati nu-i rămâneadecât speranţa în izbânda artei “care cuprinde mai multădragoste, mai multă puritate şi sinceritate”, ea fiind“singura care nu ne înşeală niciodată”.

Material realizat de Gabriel Dragnea - din volumulîn lucru, “Publicistica lui Panait Istrati

- Un jurnalist nedreptăţit”

POEZIA

An XV - Nr. 82 - 201310

POEZIA

An XV - Nr. 82 - 2013 11

Canibalulam stat aproape o zi intreagă cu elmai întâi dimineaţa a incercatsă-mi sfâşie inimacu lamentabile istorii de dragoste

de fapt a vrut mereu să mă intoxice turnând în minepoveşti de groazăşi ness cu nemiluitacând a dat-o pe ţigări şi coniacl-am fentat cu un joint

la prânz a trecut la un regim deinfometareimpiedicându-măsă mă hrănesc normalam ronţăit doar câtevasticksuri,un pumn de alune şi cam atât

seara a spart clepsidra oprind toate ceasurile lăsându-mă în afara timpuluiatemporal!când am simţit că îmi suge creierul m-am speriat

Incepuse să se intunece

afară ploua cu găleata„incă un weekend ratat”mi-am zis şi am dat „dilit“

SECETĂE o secetă atât de mare căDe o vremepomul iubirii noastre s-a uscatşi nu mai da roade iar fructele saleau devenit amare şi seci

E o arşiţă atât de profundă încâtapa lacrimilor talea secat în fântânile ochiloriar tu îţi plângi durerea, în dâre albede sarecu care incerci să-mi cicatrizezirănile

E un foc care a topitpână şi umbrele noastrereunitecare s-au subţiat într-atât încât, impreunăproiectate pe zidul casei abia mai potsă protejezede pârjolul săusilueta firavă a copiluluipe care l-am uitatprintre flăcări

Moartea erouluiEroul a murit in zori (după ora locală)in ultimele zile ale războiuluisfârtecat de o mină,in nisipul deşertului dintr-o ţară indepărtat

Plecase voluntarsă-şi servească patria

(aşa au titrat cu litere mari ziarele).De fapt îi mai trebuiaucâteva mii de euroisă-şi termine casa şisă-şi trimită fiul la liceu la oraş.

L-au inmormântat in cătunul săuuitat de lume,cu drumuri desfundateşi câini vagabonzi.La ceremonie dintre fii satuluiau mai paticipat, in afara familiei,Doar câţiva bătrâni.

Plouase mult şi apele dezlănţuite,rupseseră punteaiar maşina televiziuniise impotmolise, incercând să treacăapaprin vad.

La patru, se intunecase déjàcând gornistul primăriei,a sunat stingerea,iar groparul stergându-şi mâinile de pantaloni,a împăturit tricolorulîntinzându-l văduvei.

Când a ajuns la poarta cimitirului,primarulşi-a amintit că uitase să-şi ţinăspeech-ul,

dar cum nimeni nu obiectase nimic

s-a suit in Rover

şi a demarat nervos.

Seara după prăznuire,la Căminul cultural,un Comitet intrunit ad-hoca decis să-i nemurească amintirearidicând un monument.

Procesul verbal a rămas însă nesemnatpentru că nu s-a căzut de cordcine să câştige licitaţia.

Ionel Mony Constantin

Poezii

PROZĂ

An XV - Nr. 82 - 201312

Aş dori să-ţi spun că ai păşit într-o lume curatăşi frumoasă, într-o lume care nu mai există pentrumine demult. Nu ţi-aş povesti nimic despre neîm-plinirea şi fantasmele mele. Însă, te-aş ruga să des-coperi spaţii necunoscute. Cu grijă, încet şi sincer.

Dacă ţi-aş spune „Visează să devii un prinţ, sătrăieşti într-o împărăţie de aur”, nu aş face decât săte scap de realitatea în care suntem prinşi pentruîntreaga viaţă. Şi ai trăi într-o lume ireală.

Dacă aş afirma că „Iubirea este singura care teface să devii frumos şi bun” te-aş minţi şi inimamea ar suferi mai mult decât acum.

Ţi-aş recomanda de multe ori „Speră că adevărule deasupra tuturor”, dar de fapt nu aş face decâtsă-mi ascund resemnările.

Aş sta seară de seară să-ţi şoptesc poveşti de iubire simple, frumoase pentru ca apoi să ţi le dăruiescpe toate, pe toate... dar...

Nu aş vrea să fii atins de vreo întâmplare murdară, cinică, pompoasă care te-ar deruta şi nu m-aiînţelege niciodată de ce gândul meu te-a însoţit oriunde.

Aş vrea să crezi în oameni, în iubire!Aş vrea să iubeşti oamenii buni, sinceri, curaţi, frumoşi, înţelepţi!Ori de câte ori te-aş întâlni ţi-aş spune că iubirea este viaţă, este totul. Te-aş încuraja să lupţi pentru „o

oră de iubire”.Nu aş vrea să-ţi vorbesc despre durere sau dezamăgire, chiar dacă vei ajunge ca mine. Chiar dacă

lacrimile ţi-ar mângâia uneori timpul.Nu vreau să-ţi fie frică de respingeri şi nereuşite, de răutăţi şi invidii, de vorbe aruncate în vânt. Lasă-

le să treacă! Au şi ele rostul lor!Nu te speria că vei fi rănit. Vei primi mângâiere şi rana se va închide. Şi cu un zâmbet trist ţi-aş spune

că iubirea este acolo mereu.Ca să mă înţelegi ţi-aş povesti despre o viaţă fără dragoste şi de nopţile goale şi triste ale omului

singur. Ţi-aş spune despre multe alte întâlniri între un El şi o Ea, dar ţi-aş ascunde sfârşitul lor. Nu ţi-aşspune că oamenii mor pentru iubire şi te-aş minţi spunându-ţi că cei care se iubesc nu se tem de nimenişi de nimic, că nu se simt singuri niciodată.

Te-aş ruga numai să ai grijă de tine.Te-aş ruga totuşi să iubeşti.Te-aş ruga să mă uiţi, chiar dacă amândoi iubim. Dar iubim altfel!Tu crezi! Mie mi-e dor!

Mariana - Rogoz STRATULAT

Gânduri pentru oricine

PROZĂ

An XV - Nr. 82 - 2013 13

Mormanele de gunoi, paradisulputred al câinilor, al ciorilor şi almuştelor, se întindeau până în zare,dincolo de zidurile de vest ale ma-relui oraş Glyn’ah. Soarele se ve-dea ca o sferă roşie plutind difuz,iar lumina sa palidă răzbea cugreu prin pâcla groasă care aco-perea cerul, atingând tremurătoaremiile de culori ale plasticelor, sti-clelor şi fiarelor care emanau ocăldură slabă. Schelălăiturile şi ţi-petele de luptă încetaseră, iar du-hoarea gunoiului era acoperită demirosul fumului negru ieşind dincauciucurile arse în timp ce şa-manul Azzam îşi bălmăjea incan-taţiile vindecătoare. Pielea lui ne-gricioasă se încreţea şi se descreţea,ochii i se dădeau peste cap, iarcraniile de cioară prinse în jurulmitrei din blană neagră-verzuiede gnarkh se scuturau cu zgomot.Femeile oacheşe, cu cozi împletite,ieşind de sub baticuri şi legate cufunde colorate, îmbrăcate în fustelargi cu trei volane şi bluze stri-

dente înnodate deasupra buricului,se jeluiau şi îşi puneau mâinile încap. La picioarele lor, sub fumulamar suflat de bătrânul vraci, asudaşi tremura Gul, fiul lui Gan, muşcatîn încăierarea pe care tribul său oavusese cu haita de câini careluase în stăpânire poalele MunteluiFumegător.

În anul al douăzecilea din primulsecol de după Marele Vuiet, tribulde nomazi conduşi de Balbir celAprig se aşezase în groapa de gunoide dincolo de zidurile înalte şigroase ale metropolei Glyn’ah. Ri-dicaseră acolo corturi şi barăci dindeşeuri, săpaseră fântâni, adânc înpământul uscat pentru a scoate oapă gălbuie şi făcuseră copii, alecăror urlete se înălţau spre cerurileapăsătoare. Oamenii din oraş nuse interesau de soarta lor, iar con-tactele erau doar accidentale. Odată pe săptămână, colosala Poartăde Vest, din oţel masiv, se deschideaşi un şir de camioane blindate, cuturete mobile, înainta în pustietate,încărcat cu sute de tone de gunoaie.Oamenii lui Balbir învăţaseră săaibă răbdare şi nu mai năvăleauspre maşini, stârnind frica şi furiaorăşenilor. Aşteptau pe culmilemunţilor de deşeuri şi, atunci cândcamioanele îşi închideau benele şise întorceau spre poartă, coborauşi adunau cele trebuincioase. Zi-durile fuseseră construite în zilelede după Marele Vuiet, când soareleîncepuse să strălucească orbitor,pe cer apărură vâlvătăi albastre şiroşii, liniile de curent electric căzură,reactoarele nucleare crăpară şi unţiuit monoton răsunase în urechileoamenilor timp de o lună întreagă.Cei bogaţi s-au urcat în nave spaţiale

şi au plecat spre alte lumi. Cei careau rămas pe Pământ după Exod, s-au închis în oraşe şi drumurile aufost părăsite. Înăuntrul zidurilor, oaprigă luptă de supravieţuire a în-ceput şi o dată pe lună, pe Poartade Sud erau scoşi cei concediaţi decorporaţii şi alungaţi în deşert îm-preună cu cerşetorii, bolnavii şibătrânii. Când Balbir le interzisecelor ce îl urmau să atace nefericiţiiexpulzaţi din oraş, câţiva tineri, înfrunte cu Jal, supranumit cel Al-bastru pentru nuanţa pielii sale, s-au separat şi au migrat înspre mia-zăzi pentru a ucide şi a prăda. Viaţalor era mai îndestulată, dar de multeori prea scurtă. Cu toate acestea,aproape zilnic, oameni din tabăralui Balbir, de cele mai multe oriflăcăi tineri cu priviri înflăcărate,plecau pentru a se alătura cetei detâlhari şi criminali a lui Jal.

Cu timpul, teritoriul său s-a ex-tins, iar orăşenii au început să seteamă să mai înainteze printre mor-manele de gunoaie şi îşi deversaudeşeurile aproape de porţi, dându-le apoi foc. Astfel luase naştereMuntele Fumegător, escaladat decei din tribul lui Balbir, care seîmbulzeau să salveze ce le era maiutil, înainte să fie cuprins de flăcări.La poalele muntelui îşi făcuserăviziuni câteva zeci de câini, conduşide un dulău bătrân şi zburlit pecare copiii îl botezaseră X’il. Câniiatacau pe cei care se apropiau demormanele de gunoi proaspăt dela baza muntelui şi prinseseră chiarcuraj să vină printre corturi şi barăciîn nopţile fierbinţi în care cerulsfârâia şi să înhaţe copiii care dor-meau afară din cauza căldurii. Balbirhotărâse că trebuiau exterminaţi

George Cornilă

Exodul lui Gul

PROZĂ

An XV - Nr. 82 - 201314

câinii, se înarmaseră cu hangereruginite, din vremea vechilor haiducişi cu ce găsiseră prin gunoaie şiporniseră înspre Muntele Fumegă-tor. Lupta fusese aprigă, mulţi câinicăzură, dar X’il şi alţi douăzeci-treizeci de câini rămaseră fermi pepoziţii, mârâind fioros şi împroşcândcu salivă. Dându-şi seama că înlipsa unor arme mai puternice nuaveau nicio şansă împotriva colţilordihăniilor şi văzându-l pe Gul muş-cat, Balbir strigă retragerea. Igno-rând corul de bocete şi bălmăjealavraciului, conducătorul, îmbătrânit,dar încă în forţă, îşi mângâia mus-tăţile pe oală şi privea gânditor în-spre zarea roşiatică. Zidurile oraşuluinu putea fi sfărâmate sau escaladateşi, chiar dacă s-ar fi găsit înăuntru,ar fi fost repede anihilaţi de miliţiicare păstrau ordinea. Accesul laPoarta de Vest şi la gunoaiele proas-pete era împiedicat de haita decâini. În sud, îşi instaurase stăpânireanelegiuitul Jal, care nu le-ar fi per-mis să trăiască paşnic pe pământu-rile lui. În est se întindeau pămân-turile spurcate ale centralei nuclearerepuse în funcţiune la câţiva anidupă Marele Vuiet. Venise poatetimpul ca poporul lui Balbir să îşireia obiceiurile nomade şi să mi-greze spre nord, acolo unde niciunuldin neamul lor nu mai fusese vreo-dată.

Într-o seară vineţie din anul aldouăzeci şi doilea din primul secolde după Marele Vuiet, când cerulcu dâre violacee sfârâia încet şizgomote slabe se auzeau din stră-fundurile Muntelui Fumegător, băr-baţii din tribul lui Balbir jucau bar-but şi gurun pe scaune reasamblateîn faţa corturilor şi dughenelor im-provizate, bând rachiu de pufoaică,în timp ce femeile fierbeau în tuciuriboabe de gdoya, un cactus purpuriucare era otrăvitor până în al şapteleaan de viaţă, după care deveneadulce şi hrănitor. Se iscau certuriîntre bărbaţii cu minţile încinse debăutură şi orgoliile roase de pierdere.

Se înjurau, se ameninţau, se luaula bătaie, rupeau scaune, se împăcau,se îmbrăţişau şi se pupau, beauunul din bidonul de rachiu al altuiaşi adormeau pe jos, bâiguind precumsugarii. Copiii, plini de păduchi,se fugăreau urlând, se ascundeauprin mormanele de gunoaie şi arun-cau unii după alţii cu resturi putre-zite. Şamanul Azzam fuma o pipăde susip, o iarbă amară crescutăprintre gunoaie, rostind încet cuvintenedesluşite şi ascultând acordurilelăutelor şi acordeoanelor moştenitedin strămoşi. Într-un şopron cupereţi de carton smolit, Urvi fierarulîncerca să asambleze o puşcă arti-zanală. La marginea aşezării, zeloţiise loveau cu capul de pământ şi îşiturnau pe spate polonice de apăfiartă, cântând cât îi ţinea gura odezeului Csab. Printre ei, cu merstremurat, treceau profeţii sfârşituluicare, cu ochi albi, vorbeau cu patosdespre vremuri în care nici măcargunoaiele nu aveau să mai existe.Vocea tunătoare a lui Balbir se făcuauzită printre cocioabe, convocândadunarea obştii. Bărbaţii îşi lăsarăjocurile de noroc şi bidoanele derachiu, femeile îşi lăsară cărţile detarot, ghiocurile şi fierturile, copiiiîşi lăsară fugăreala şi pluşurile mu-cegăite, zeloţii îşi opriră cânteceleşi pedepsele şi se adunară cu toţiiîn faţa cortului căpeteniei.

- Fraţilor, copii ai Marelui Csab,ascultaţi vorba mea! Sunt doi anide când am poposit pe aceste me-leaguri, care au fost bune cu noi.Ne-au dat tot ce am avut nevoie,dar firea noastră nu este să stămprea mult într-un loc. Pe zi ce trece,ne putem apropia din ce în ce maipuţin de Poarta de Vest şi de gunoiulproaspăt din cauza haitelor de câiniblestemaţi. Înspre miazăzi, la mar-ginea pământurilor spurcate, şi-aclădit regat Jal Nelegiuitul, cu careneamul nostru nu vrea să mai aibăde-a face. Singura noastră şansăeste să plecăm înspre miazănoapte.Nimeni dintre noi nu a mai fost

vreodată într-acolo. Va fi o călătorieîn necunoscut, încărcată de primej-dii, dar uniţi le vom putea înfrunta.Noi suntem copiii lui Csab!

- Noi suntem copiii lui Csab!au urlat toţi cei de faţă, bărbaţi, fe-mei, bătrâni şi copii.

Gul, fiul lui Gan, se însănătoşisedupă ce fusese muşcat de câini, tă-măduit de Şamanul Azzam, care îlunsese cu fierturi duhnitoare şi su-flase asupra lui fum negru şi amar.Cât vorbise arih Balbir, Gul sorbisedin ochi o fetişcană cu pielea mă-slinie şi cu ochii albaştri ca floareade cicoare. Aloke, una dintre nu-meroasele nepoate ale lui Balbir,cu codiţe împletite, în care zornăiaubănuţi de aur, îmbrăcată într-orochie cu toate culorile curcubeului,pe care o purtaseră toate femeileneamului său din străvechime, îlsurprinse privind-o şi îi zâmbi. Elîntoarse capul brusc, stingher şiobrajii săi negricioşi începură săse înroşească. Într-o bună zi, aveasă fie femeia lui şi lăutarii aveausă cânte povestea lor de dragoste.Aşa îşi spunea.

Restul serii rămaseră în jurul fo-cului, povestind, cântând, bând şigândindu-se la ziua care avea săvină. Mulţi dintre ei, chiar şi dintrecopii, participaseră la multe călătorii,nu se întristaseră şi nu se temeau.Cei mai mari îi speriau pe cei mici,povestindu-le despre câinele uriaşX’il, despre hidosul Werk, monstrulalb cu care se luptase măritul zeuCsab, despre Jal care plecase cu alţicâţiva bărbaţi viteji să fure materialede la centrala nucleară de la Poartade Est şi se întorsese singur şi cupielea albastră sau despre gnarkhidin adâncurile pământului. Dintretoate făpturile, gnarkhii îi speriaucel mai tare pe copii. Erau un soi decârtiţe, din al căror cap cu ochi orbiieşea un filament lung în vârful căruiaatârna o biluţă de carne, colorată câtmai viu. Dihania se ascundea pe subpământ sau gunoaie, lăsând afarădoar biluţa ca momeală. Poveştile

PROZĂ

An XV - Nr. 82 - 2013 15

spuse de nomazi la un pahar derachiu de pufoaică erau pline de astecumplite făpturi care, din câte separe, se obişnuiseră atât de mult cucarnea fragedă de copil încât evo-luaseră, dând biluţei forme de diversejucării dintre cele mai ademenitoare.Adormiră cu toţii târziu, când vântulvuia aducând miros de gunoi arsdinspre Muntele Fumegător.

Când zorii zilei următoare veniră,întinzând lumina palidă a soareluipeste mormanele de gunoaie, ceidin tribul lui Balbir îşi pregătirăprovizii din resturi, vânară ciori şivulturi pleşuvi, umplură ploşti cuapa gălbuie a fântânilor, îşi de-montaseră barăcile şi corturile, îşipuseseră cele trebuincioase, rochiileînflorate moştenite, hangerele ru-ginite şi măştile de gaze în căruţurişubrede şi cărucioare cu roţi rupte,îşi luaseră în spate sarsanalele şidesagile cu copii şi plecară sprenord, înaintând în necunoscut, în-văluiţi în şaluri colorate, conduşide căpetenia lor, în care aveau în-credere oarbă, fără să îşi dea seamacă erau urmăriţi.

Gul încerca să se ţină tot maiaproape de Aloke, se oferi să îicare desaga şi chiar să o ducă încârcă atunci când i se părea căobosise. Fetişcana îl refuza şi râdeade stângăciile lui, dându-i câte o

palmă uşoară peste obraz când aces-ta venea prea aproape. Când seuita la ea cu coada ochiului, se îm-piedica, atunci când încerca săspună ceva isteţ, unul dintre ceimai bătrâni îi lua vorba din gură,atunci când era aproape să o atingă,ea ţâşnea sprintenă pe o culme dedeal, făcându-i în ciudă. Îi priveagleznele care se vedeau atunci cândalerga şi fusta cu trei volane i seridica în vânt şi pielea fină şi mă-slinie a pieptului, atunci când seapleca să adune de pe jos ceva cele-ar fi putut fi de folos sau vreunursuleţ de pluş cu braţe rupte, dincare ieşeau vată, cârpe şi bureţi,aruncat de vreun copil din oraş. Încorpul lui tânăr dorinţa creştea.

Deşi obişnuiţi cu viaţa grea, în-aintau anevoios printre gunoaie, ur-când greu mormanele alunecoaseşi oprindu-se din loc în loc pentru aculege câte ceva trebuitor. Copiiiîşi consumau energia alergând în-aintea tuturor şi luptându-se cu vul-turii pleşuvi, ciorile şi muştele graseşi mari cât pumnul sau chiar întreei atunci când vedeau vreun plasticcolorat strălucind de sub deşeuri.Mergeau de patru zile când au auzitun urlet sfâşietor venind de dupăcolina din faţă. Bărbaţii şi băieţiişi-au scos hangerele ruginite şi auurcat cu rapiditate mormanul de gu-

noi, ajungând însă prea târziu pentruunul dintre copiii care o luase înainte,cum le era obiceiul, în fugăreala lornevinovată. Un gnarkh îl momiseşi se năpustise asupra lui de sub gu-noaie, înşfăcându-l cu dinţii mărunţişi ascuţiţi de coapsă. Când văzu oa-menii venind în fugă spre el cu han-gerele ridicate, urlând şi înjurând,se făcu nevăzut, săpând cu gheare-le-i ca nişte seceri înspre miezulcald al dealului. Copilul, unul dintrenumeroşii nepoţi ai lui Balbir sezvârcolea, plângând în agonie. Sângeînnegrit şiroia din rana sa, curgândpe gunoaie şi năclăindu-se cu res-turile putrezite. Când Balbir îl văzu,îl chemă repede pe şamanul Azzamcare mergea în capătul caravanei, îlimploră cu mâinile împreunate îndreptul gurii şi îi făcu promisiunide bogăţie şi preamărire. Plânsetelese opriră brusc şi sufletul copiluluipărăsi trupul costeliv şi negricios,amestecându-se cu mirosul de gu-noi şi cu fumul venind dinspreMuntele Fumegător. Balbir zbierăîndurerat, înjură gnarkhii, se bles-temă pentru decizia de a călătorispre nord şi se lovi cu mâinilepeste cap, acompaniat de femeiletribului, care începură să se vaiteşi să se tăvălească pe jos.

(va urma)

POEZIA

An XV - Nr. 82 - 201316

vindecatdând cu largheţe din averea sa vestitul specialistîl păgubi de boala orbului găinii ce-o purtaacum nababiza prin mahalalecu ţanţoş paspurtând pe creştet pălărie cu nimb de catifeatrăgând cu gesturi îndelung studiate din luleacânta … zâmbind din buze ţuguiatecu gând îmbârligatla altă ea…după o viaţă doldora de nebuniicu dragoste în draci şi-o casă de copiise hotărî s-arunce-n drum cu ele cununiişi să declare apăsat:te părăsesc vetustă soţioarănu mai miroşi a farmecnu te mai mlădieziprecum vestitul Paganinipe vioară…

mecanism imperfectsuntem un mecanism ceasornicla doisprezece … susscâncim nevolnicpaşaportul existenţialla est în trei înmugurim plenarla şase dăm în rod şi desenaţi ca aripi

planăm prin viaţă suveranila nouă ruginiţiremodelăm destinul infernalşi-ntr-un final de pi pătratne metamorfozăm în era veşnicului ireal …

reclădireochii cerc de rătăcirerecompun tratat complet de geometriedin năucele priviri

mâna coasa leneviriiîşi despică pitagoric lanul de neîmpliniri

se nasc din talpă râuricând se mâlesc dorinţele-n călcâişi alte Iliade şi Odiseerenasc din capete de noi homeri tehui

şi-n noaptea irigată de luceferise şuieră un tren fără de haltă printre voimă reclădesc ca piramidădin cele vechi din cele noi

coagulată-n zaleepiderma tinereţiiîşi năpârleşte printre capilare sângele iubiriiîn acest război.

noapteanoapteacâtă se mai desluşeastătea ca proastaîn universul acesta drăcescplantat cu kitschşi … scuipa negurădin fosta ei întindere …din când în când mai silabisea câte un sictirapoi … crăpa în dinţii de porţelan ai luniivise …se hlizea ca un polinom fără soluţiedupă ce oferea cadouri atipice:adevărului – ranazborului – frângereabârfei – imaginea …şi când se tăiau felii de zidezertă…

Mircea Bostan - Poezii

POEZIA

An XV - Nr. 82 - 2013 17

ConstantinTănase

PensiaAltă chestieE scoaterea la pensieAstăzi eşti funcţionarînsă mâine pensionar.Poate te intereseazăPensia cum se calculează.Ei, uite cum se calculează;Din 35 de ani serviciCare vor fi socotiţiScazi primii ani de şcoalăŞi absenţele de boală.Zilele de sărbătoare,Orele suplimentare.Plus un an şi patru luni.Tragi o linie şi aduni.Pe urmă împărţi la cinci, apoi Ce-ţi dă înmulţeşti cu doi,Scazi anul când te-ai născut,Adaugi tot ce-ai scăzutŞi la cifra ce-a ieşitPui un zero la sfârşit.Anii pentru însuraţiSe vor socoti dublaţiAdică ani de războiSocotind că-n vremea astaTe-ai războit cu nevasta.La totalul obţinutPui trei zero la-nceputScazi anii de celibatRidici restul la pătratŞi-astfel într-o primă fazăAfli sumele de bază.Apoi le extragi la toateRădăcinile pătrateŞi la suma dobândităAplici cota cuvenită,Care nu trebuie să fieMai mare de 5 la mie.Din suma rămasă brutăScazi 4 şi 8 la sutăTrei la mie la pompieri.Impozitul pe averi.Supracota respectivă,Taxele pentru colivă.Cinci la sută pentru dric,Pe urmă nu mai scazi nimic.Din totalul rezultatVerşi 2/3 la statŞi restul ţi se cuvineNu ştiu dacă mă exprim bine!

Constantin Tănase (n. 5 iulie 1880 - d. 29 august 1945),

actor de scenă și de vodevil, celebru cupletist român, a fost ofigură cheie în teatrul de revistă românesc.

POEZIA

An XV - Nr. 82 - 201318

METEMPSIHOZĂNe-a zis un şef după scandalCă nu era carnea de calŞi asta mai cu seamă dacăÎn altă viaţă a fost vacă.

SUB LUPACAPITOLINĂ

A-nlăturat un geamăt GrosRecunoscând că e un prost:Din naştere-i cam pupăciosŞi nu găsea alţi sâni de post.

POLITICIENEACTIVE

Nu vor să stea pe dinafară,Iar le tentează miliardePoate-n Mişcarea PopularăVor face un cvartet de Coarde

AVERTIZARE PE SITE-UL ORTODOX

„Un păcat destul de mareCare tinde să persisteE moderna epilareLa bătrânele nudiste…”

CRIZA NU MOARECică această criză durăAjunge şi-n magistratură Astfel, judecătorul SileRămase doar cu două vile.

ADDENDA LA RUGA DE SEARĂ

Doamne, din mila Ta adâncăMai dă-mi doi ani de viaţă încă,Să-i văd pe şefii mei la „Zdup”,Iar pentru mine dă-mi un N.U.P.

SFIDÂNDCUTREMURELE

Ştirea e transmisă tuturorCă în Vrancea s-a instauratPână în aprilie următorCodul roşu de vin (aromat).

ION CROITORU

Epigrame

FESTIVALUL “EMIL BOTTA” - ADJUDZilele de 14-15 septembrie au avut menirea să aducă în memoria mişcării literare vrâncene pe

poetul şi actorul Emil Botta, născut la 15 septembrie 1911 la Adjud. Manifestarea a reunit atât scriitoriconsacraţi, cât şi tinere talente, într-o veritabilă atmosferă sărbătorească. Au fost prezenţi Liviu IoanStoiciu, Adrian Botez, Paul Spirescu, Culiţă Ioan Uşurelu, Valeria Manta Tăicuţu, Florentin Popescu(directorul revistei Bucureştiul literar), primarul oraşului Adjud, alături de alte personalităţi.

Au fost înmânate diplome de excelenţă din partea Casei de Cultură din Adjud pentru Ioan LiviuStoiciu, Culiţă Ioan Uşurelu şi Paul Spirescu. Din partea revistei Salonul literar, condusă descriitorul şi publicistul Culiţă Ioan Uşurelu, au fost oferite diplome de excelenţă scriitorilor DoinaPopa, Constanţa Cornilă şi Apostu Vultureanu. Muzica vindecătoare a poeziei a fost şi maiconvingătoare prin prezenţa tinerelor talente, care au fost de asemenea premiate: Anastasia Gavrilovici- premiul I, Daniela Băjenaru - premiul II , Vlad Sibeki - premiul III.

Cronicar

PROZA

An XV - Nr. 82 - 2013 19

Moto: Uneori, dragii noştriblajini se întorc la noi cu mâinile

întinse, cerându-ne o fărâmă de Neuitare. Numai aceasta

le-astâmpără foamea pe lunguldrum al Nemuririi.

Mama nu mi-a spus niciodată cămă iubeşte şi nici nu m-a alintat cuacele diminutive drăgălaşe. Nu m-asărutat, nu m-a mângâiat. Dar eu…totdeauna am simţit dragostea ei.Toate problemele existenţiale şi ne-voile mele elementare de copil, mile rezolva mama, fără să-i cer, fărăsă mă rog de ea sau de altcineva. Şimi se părea că aşa e firesc, aşa enormal. De aceea, în copilărie, eun-am cunoscut anormalul copiluluiorfan, sau cu mamă vitregă, orimamă anormală. Nu voi da o definiţiea mamei anormale, pentru că nu amcunoscut-o. „Normalul” meu, tot-deauna mi l-a asigurat biata mama,cu priceperea şi efortul ei, drămuiteîn puţinul timp, sfâşiat de atâtea tre-buri şi griji. Dar le făcea pe toate,fără nici un ajutor din partea cuiva,pentru că era energică şi destoinică.

Toate femeile ştiu ce-nseamnăgrija casei, a bărbatului şi a copiilor,pe lângă muncile necesare subzis-tenţei, care le rup o halcă substanţialăde timp. Nu avea un anume serviciucu program fix. Alături de tata, ease ocupa cu maşinile agricole (dăracde lână şi bumbac, maşină de egrenatbumbac, maşină de decorticat ricin,trioare de selecţionat grâul, başcalucrările agricole pe patru hectare şio vie de 25 de ari. Iar printre toateastea…eu şi copilăria mea fericită.Când am crescut mai mărişor, măpunea să fac unele mici treburi. In-structajul era ultrascurt: mă, ia fiiatent!.. Dacă vedea că n-am făcut,

sau am făcut prost, observaţia eratot scurtă: vrei să-ţi băşic fundul?Iar eu…mă chinuiam să-mi imaginez:cum este când ai fundul băşicat?Dar eu mă străduiam să fac mereuaşa cum trebuie şi nu aflam niciodatăchestia asta.

Dacă o supăram prea tare cuceva, se repezea la mine cu pumniistrânşi, şuierând: mă, te omor, mă!Cu mâinile mele te omor! Şi iar în-cercam să-mi imaginez: cum e cândte omoară mama cu mâinile ei? Măstrăduiam să nu o mai supăr şi, uite-aşa, n-am aflat niciodată cum e.Târziu, când m-am făcut mare, amîntrebat-o: de ce nu mi-ai băşicatniciodată fundul, mamă? Sau…mă-car o dată, să mă fi omorât cumâinile tale. A zâmbit trist, dânddin mână, parcă alungând astfel degânduri: dacă ai fost ascultător, mă!Acum, stau şi mă-ntreb: chiar amfost aşa de ascultător? Şi imediatmi-am adus aminte de o fază cu oîncăpăţânare stupidă, care ar fi făcutsă crăpe de invidie pe orice măgarsau catâr ce se respectă.

Cred că aveam vreo trei sau patruanişori. Era o zi frumoasă, cu soareblând şi pomi înfloriţi. Tinerii meipărinţi, săraci, dar voioşi şi fericiţi,doreau să se plimbe la Piatra, satulnatal al mamei. Să viziteze rudele,pe care nu le mai văzuseră de cândfăcuseră nunta. De, voiau şi ei să selaude, că au o căsnicie fericită, cudoi copii frumoşi şi sănătoşi, dar,mai ales, cuminţi şi ascultători. Căaşa sunt tinerii părinţi care se iubesc.Tata făcuse rost de la un vecin de uncar cu boi şi trebăluia prin curte cupregătirea de plecare. În acest timp,mama se chinuia în casă cu „pri-menirea” noastră. Reuşise s-o amă-gească pe soru-mea, dar cu mine nu

i-a mers. Degeaba se ruga de minecu hăinuţa-n mâini. Botos, o refuzamţinând mâinile strâns pe piept. Mor-măiam într-una: da, de ce să mă-mbrac? Cu vocea blândă, aproapeplângând, mama mi-a explicat: s-ovedem pe ma’marea, măă! Că n-aivăzut-o niciodată! Am răspuns ţâfnos:şi ce dacă! Da’, se ruga mama demine, eu n-am văzut-o de multă vre-me, măă! Şi ce dacă! răspundeamimpasibil.

-Hai, mă, că e frumos la Piatra!mă îmbia blând, ca un iscusit agentde turism. Ai să vezi acolo…Şi mi-a înşirat toate minunăţiile pe caream să le văd pe acel tărâm de basm:căţei, pisoi, mânji şi iezi jucăuşi,găini moţate şi bibilici, ăhăă! As-cultam grav, cu ochii holbaţi. Nuvăzusem niciodată bibilici şi am în-trebat-o cu vocea sugrumată: chiarşi bibilici? Da, şi bibilici! a răspunsvoioasă mama, cu un licăr de speranţăîn ochi. Am răspuns calm şi răspicat:nu merg! Neajutorată, a-nceput săplângă: nu ţi-e milă de mine, mă?Cu un cinism, demn de cel mai sadiccriminal, i-am răspuns nepăsător: de

Năstase MARIN

Mamă, iartă-mă!

PROZA

An XV - Nr. 82 - 201320

ce să-mi fie? Mama a-nceput săplângă cu hohote, când a intrat tata,care a ţipat:

-Ce-i bâlciul ăsta? Îmbracă-te,mă, imediat, că acu’ te…

-Să nu dai! a ţipat mama, apă-rându-mă cu braţele. Bietul tata…aezitat, iar eu am prins curaj: nu v-am spus, mă, că nu merg cu voi? N-aveţi decât!

-Şi ce faci singur în casă? m-aîntrebat tata foarte calm.

-Treaba mea!Au reluat rugăminţile cu promi-

siunile, că…ce-am să văd eu la Pia-tra…şi, ce-o să mi se dea acolo…Văzând că-mi cresc acţiunile, amtăiat aerul cu mâna: dacă am spuscă nu merg, nu merg! Ce nu-nţelegeţi,mă? Fermitatea mea a pus capacrăbdării lui tata, care m-a pocnit ful-gerător peste botul ăla hotărât, demi-a dat sângele pe nas. Mama iar aţipat şi m-a luat în braţe: nuu! lasă-l! Tata m-a lăsat, că aşa sunt bărbaţiiiubitori: îşi ascultă nevestele. Darmi-a şoptit mieros: nu-i aşa că acumvrei? Cu botul plin de sânge, i-amrăspuns tăios: nu ţi-am spus, mă, cănu vreau? Abia atunci a explodat.Palmele grele ale lui tata au începutsă lăpăie în neştire pe trupuşorulmeu cel gingaş, care mustea de atâtaîncăpăţânare. În final, m-a aruncatîn car, ca pe un buştean noduros cenu se lăsa despicat, în bocetele mameişi ale soru-mii. Le-a spus şilor,scurt:hai şi voi! În car! Comandăexecutată în viteză. Tata a dat biceboilor şi a mers pe jos o bună bucatăde drum. Apoi a oprit boii şi s-aadresat blând celor din car: toată lu-mea liniştită?

-Toată! a îngăimat mama.Suit în car, tata mi-a arătat peisajul

câmpului tulburător de frumos, cuvalurile verzi de grâu, abia crescutde-o palmă, dar care se unduia laalintarea vântului. Apoi, cum cântăciocârliile, înălţându-se în albastrulimens al cerului şi pomii înfloriţidin depărtări, ca nişte fantome dezăpadă. Cu gura căscată, scăpam

din când în când câte un „ăă!”. Şi lefăceam pe mama şi pe soru-mea sărâdă cu hohote. A fost cea mai fericităexcursie din viaţa mea, în acel carplin cu veselie şi râsete. Da, mamă,ai avut dreptate, am fost un copilfoarte ascultător!

Acum, când mi-am amintit defaza asta, l-am chemat la ordin pedumnealui EU-l meu. Am rămasuluit când l-am văzut cum arată: caun copil. L-am întrebat mirat:

-Bine, bă, au trecut atâţia anipeste noi şi tu n-ai crescut deloc?

-Da’, ce, tu ai mai crescut? mi-aîntors întrebarea, ca un obraznic ceeste. Vă-nchipuiţi că-mi venea să-larticulez cu un dos de palmă pestenasul acela ridicat pe sus…Dar, mi-a fost milă de el, că era prea mic.Am schimbat vorba:

-De ce i-ai supărat, mă, pe tata şipe mama? A răspuns mirat: eu, mă?Când i-am supărat?

-Oho, de câte ori (a făcut ochiimari). Ai uitat excursia de la Pia-tra?...Faza cu…Mormăie cu ochii-npământ: daa!..mi-aduc aminte…

-De ce,mă, de ce?-Aşa…ca să-ntrebe proştii.Ei, spuneţi şi dumneavoastră, nu

merita cârpit? L-am iertat. Că arămas tot mic. Dar, eu?.. Eu

m-am făcut mare după atâţia anide trăit?.. I-am cerut, oare, vreodată,iertare mamei, atunci când am su-părat-o?.. Când am supărat-o? Cănu mi-a spus niciodată. Nici atuncicând spunea că mă omoară cu mâinileei. Doar ofta şi ţinea supărările înea. Şi atunci se ducea la focărie,aprindea focul pe vatră şi rămâneacu privirile agăţate de rotocoalelede fum care se ridicau spre horn.Aşa am surprins-o odată şi am în-trebat-o: la ce priveşti, mamă?

-Ei, na, a zâmbit ea, la fumulăsta, care se duce şi nu ştiu und’ seduce! Avea ochii umezi…

Dar odată, a răbufnit…Era prinanul 50 al secolului trecut. Mă făcu-sem un adolescent, de! Citisem câtevacărţi comuniste şi începusem să cred

că sunt deştept. La masă, gura mease trezeşte că vorbeşte, fără niciocomandă de la creier:

-Bă, ştiţi ceva? Eu nu mai cred înDumnezeu, pentru că…nu existăDumnezeu.

Au încremenit toţi, cu îmbucătu-ra-n gât.

-Cum aşa? a-ntrebat palid tata.-Uite-aşa! am răspuns eu, cu deş-

teptăciunea şiroind pe nas, pe gură,chiar şi prin urechi. Am citit câtevacărţi despre materie. Ăhăă! Dac-aţişti voi câte cărţi am citit! Romanul„Aşa s-a călit oţelul”, Istoria partiduluibolşevic. Da’ câte cărţi am citit eu…

-Te-ai deşteptat, carevasăzică! amurmurat tata, lăsând lingura-n far-furie. Mama nu a spus nimic. S-asculat de la masă…În focărie aveamo nuia după uşă, cu care băteam co-voarele. A intrat în casă cu ea şi s-anăpustit asupra mea…Dădea cu sete.Aşa cum o ştiam de la prăşit la vie,când dădea cu sapa, ca să stârpeascăpirul şi pălămida. Nu scotea o vorbă,doar icnea. Dar şi eu m-am ţinuttare. După fiecare lovitură scoteamdoar un „ă!”, scurt. Tata s-a speriatşi a strigat: Ce-ai, fă? Ai înnebunit?

-Nu eu, mă, ăsta a înnebunit! Eul-am făcut creştin şi cărţile otrăvitel-au făcut diavol. Gâfâind, m-a în-trebat: acum, crezi în Dumnezeu,mă?

-De ce să cred, dacă nu există?A-ncetat să mă mai bată. A aruncat

nuiaua şi s-a dus în camera alăturată.Am crăpat uşa să văd ce face. Plângeaşi se ruga la icoană, unde Mântuitorulse ruga în grădina Ghetsemani. Ovreme nu mi-a mai vorbit, dar mi-adat să mănânc, rufe şi haine curate.Cred că mă iertase şi aştepta caDomnul Hristos să-i împlineascăruga. A fost răbdătoare, că, până laurmă, i-a îndeplinit-o.

-La faza asta, nu mă mai chemi,mă? Am tresărit. Cu mâinile în bu-zunare, pişicherul meu de EU îmirâdea-n nas: he, he, he, te credeaimarele deştept, că ai citit şi tu vreotrei cărţi proaste. Adică, erai băiat

PROZA

An XV - Nr. 82 - 2013 21

mare, de! Ia să-mi faci pantofii cucremă!

Nu l-am mai cârpit, pentru căştiam că mama m-a iubit întodeauna.Nimeni nu ştie cât îşi iubesc mamele,băieţii!..

Când am terminat facultatea, amtrecut pe-acasă şi le-am spus că pleccu serviciul la Galaţi.

-Aşa departe? a oftat mama. Şinoi… când te mai vedem?

-Fii fără grijă, i-am spus nepăsător,o să vin şi pe-acasă. Din când încând.

A oftat din nou, privind în gol:din când în când…din când în când…Am liniştit-o, spunându-i că am găsito fată frumoasă „din părţile alea”,căreia i-am promis că mă-nsor cuea. Aşa, da! s-a înseninat. După ceam ajuns la Galaţi şi am văzut câtefete frumoase erau la întreprindereaunde lucram, am cam uitat de pro-misiunile făcute „fetei frumoase”din Bucureşti, în ultimul an de fa-cultate. Adică…am amânat cererea-n căsătorie, gândindu-mă să mă maibucur de plăcerile tinereţii. Dar m-am pomenit cu scrisoare de la mama:ce faci, mă, cu fata aia, nu te mai în-sori? I-am răspuns în doi peri: o sămă-nsor eu! Am primit un răspunsrapid: auzi, tu? Eu te-am făcut unom, mă, nu o tinichea! Dacă i-aipromis că te-nsori cu ea, apoi, numai amăgi fata, însoară-te cu eaimediat! Atârnăule! Mereu ai atârnat,când trebuia să faci ceva. Însoară-te, că!..M-a amuzat teribil. Nu-mimai spunea că mă omoară. De, acumeram mare! Însă, chestia cu „atâr-natul”…cam avea dreptate. Aşa amfost mereu. Totdeauna am lăsat pegrăbitul timp să-mi tragă preşul vieţiide sub picioare.

Când m-am dus acasă cu mireasa,a chemat-o deoparte şi a-ntrebat-o:ai, fa? Îţi place de băiatul meu? Îmiplace, mămico! Da’, el te iubeşte?Mă iubeşte! Şi eu îl iubesc. Aşa! Săvă iubiţi, mamă! Mereu să vă iubiţi!

De atunci, soţia mea nu a avutniciodată soacră, ci o a doua mamă,

simţindu-se iubită de ea, ca şi mine.Deşi, nu i-a spus niciodată că o iu-beşte. Împlinise doar 73 de ani cânds-a îmbolnăvit de cancer. Aflasechiar în luna când trebuia să facănunta primul ei nepot de la Bucureşti.Doctorul îi spusese să facă imediatoperaţie. Ea ne-a spus: lasă!..dupănuntă, să nu-i stric fericirea. Dar eraprea târziu când s-a internat. Amalergat într-un suflet la Bucureşti.Am stat de vorbă cu ea până lamiezul nopţii. Calmă, mi-a spus cănu mai scapă. Mi-a derulat tot filmulvieţii ei, cu momente mai mult triste,deşi mi-a spus, zâmbind senin: ştiice, mă? eu am fost fericită în viaţaasta. N-am realizat prea multe,

dar am fost fericită cu tac’-to…V-am făcut pe voi…Am făcut şi ocasă frumoasă…dar au venit comu-niştii şi ne-au stricat rostu’…ne-ausărăcit…ne-au chinuit…dar până laurmă, v-aţi făcut şi voi un rost…văiubiţi, aveţi şi voi copii…asta e im-portant. Însă…viaţa asta e aşa descurtăă… E, asta e! Toţi murim.Acu’, o să mă duc şi eu…

A doua zi dimineaţă, doctorulmi-a spus că s-ar putea să n-o opereze:pe lângă cancer, mama dumitale su-feră şi cu inima. Nu cred că rezistă.

-Mai bine, mi-a spus cu un calmdezarmant, hai acasă! Barem morpe patul şi pe perna mea.

După trei luni, soră-mea îmi dădeatelefoane disperate: vino repede cămama moare! Are dureri cumplite.Era sfârşit de an, cu inventare şi lu-crări de închidere, când lucram pânănoaptea târziu. Directorul îmi spusesecă nu mă poate învoi, până nu ter-minăm lucrările. Am dat telefon sămai aştepte cu moartea. Şi soru-meai-a spus să mai amâne.

-Bine, mai aştept…dar să vină.Nu pot muri până nu vine, chiardacă mă chinuie durerile. Trebuiesă-l văd…Să-i văd… După câtevazile: dă-i, fa, telefon, că nu mai potsă-l aştept! Să lase treburile şi săvină, că mor fără să-l mai văd.

I-am spus soru-mi că plec a

doua zi. Bine, s-a liniştit ea, da’ săse grăbească, să mă mai apuce, căs-ar putea să plec fără să-l mai văd.A doua zi, sufletul ei deja îşi făcusebagajele, chiar de dimineaţă şi segrăbea ca să părăsească trupul celchinuit de boală şi golit de putere.Sufla din greu. Chinurile o sfâşiau:ia vezi, fa, de ce nu vine ? Mai dăun telefon!

Se prefăcea că dă telefon. Ominţea: trebuie să pice din momentîn moment. Mai ai răbdare!

-Bine!..Respira din greu… dince în ce mai greu... Întreba din minutîn minut:

-N-a venit, fă, ăla? Uită-te pedrum, poate se vede! Când a auzitcâinele lătrând şi gălăgie la poartă,chipul i s-a înseninat. Sosise soramea şi cumnatul de la Bucureşti.Când i-a văzut, atât a mai spus: şi…ăla?

-Vine cu trenul, mămico. Mai aş-teaptă!

În acel moment a dat ochii pestecap şi mâinile i-au căzut moi. Sufletuli-a părăsit trupul, obosit de atâta aş-teptare şi iubire zadarnică. Toţi dinfamilie m-au certat că am chinuit-ocu întârzierea mea. I-am privit chipulliniştit, cu ochii închişi şi mâinile pepiept. Dar îi simţeam privirea plinăde reproş: Atârnăule, tot moşmonditai rămas! Îmi venea să urlu ca unlup căzut în capcană: iartă-mă, mamă!Ăsta-m fost, ăsta-m rămas!

De multe ori când mă duc la bi-serică şi încerc să aprind o lumânarepentru ea, flacăra se agită la ceamai mică adiere. Semn că e supăratăpe mine şi mă respinge. Simt cămă podidesc lacrimile, dar mă abţincât pot. Este lume-n jurul meu.Atunci ţip în gând, să se-audă până-n străfundul cerului: iartă-mă ma-măă! Şi iubeşte-mă aşa cum m-aiiubit toată viaţa ta, chiar dacă te-am necăjit de atâtea ori! Flacăra selinişteşte, semn că mama a primitlumina sufletului meu. Şi m-a iertat.Ea mă iubeşte şi Acolo, pentru cătot copilul ei am rămas.

CRONICĂ LITERARĂ

An XV - Nr. 82 - 201322

Peisajul literar vrân-cean,dintotdeauna bo-gat în creatori de fru-mos,în multitudinea luiascunde un poet aparte.Neştiut şi fără veleităţiConstantin Duşcă, re-confirmă valoarea poe-melor sale în noua apa-ritie editorială la Fun-daţia Culturală Antaresprin volumului de ver-suri sugestiv denumit

“Alămuri albastre”.De la debutul literar petrecut tocmai în anul

1969, teleormăneanul Constantin Duşcă, descoperitde Zaharia Stancu, a mai publicat cinci volume deversuri, toate editate după anul 2000. Înţelesurileascunse sub care îşi scrie versul concis, în aparenţămă determină să cred că autorul, în modestia ce-lcaracterizează, ascunde trăirea intensă a rătăciriipe meandrele unei lumi ce presupune ataşarea voit-nevoită pe lângă cei ce-şi doresc nemurirea. Deaceea autoizolarea în care trăieşte,cu forme de ipo-hondrie, îi închide parcă cerul existenţei. Drepturmare încearcă să se autodefinească, metaforicvorbind, prin inventarea unei boli- astralogie, boalapoeţilor!

Această autodefinire constituie şi moto-ul volu-mului, definit printr-un omagiu adus florilor ceprind un glas al deşteptării la viaţă. Culorile şimiasmele lor poartă fiorii până acolo încât: Toatăvara / în faţa casei mele / a cântat o fanfară / dezorele / cu trompete albastre.” (Alămuri albastre)

Frumuseţea poemelor scurte şi concise rezultatedin îmbinarea metaforică a unui gând,a unei ideine scuteşte de rătăciri interpretative inutile,versurilelui Constantin Duşcă atingând direct sensibilitateacititorului: Se spune că / Apa/Nu are hotar / Decâtîn / Adâncuri…/ Poate!” (Poate)

Ideea că apa este viaţă iar hotărnicia ei esteinfinită. Aici văd speranţa pusă parcă drept soluţie.Chiar dacă este structurat în trei capitole,fiecareparte poate fi tratată separat ca o lucrare mai mică.Asta constituie măsura prin care autorul îşi prezintăfrământările între iubire şu ură,între banal şi lucrulbine făcut.

Izul unei răzvrătiri,o altă atitudine izvorâtă dinstarea prezentată la început exprimă doar libertateade creaţie,auto-grija faţă de monotonia semenilor,într-un oraş banal: „Mă ard păcatele/ Şi de piaţa oraşu-lui/Mă simt jefuit…” (Sentiment)

Abia după această obsesie presantă îmi poposescgândurile asupra libertăţii dorită mult de poet. Măsimt astfel să recunosc în peniţa lui ConstantinDuşcă penelul unui pictor, în care satul îi ocupă că-mările inimii. Aici găsesc libertatea visării, nuanţaidilică a exprimării ducându-mă în reverii rar întâl-nite:

A ieşit tăcerea La şosea,Alunecă odată culuna!” (Rurală)

sau

“răsare din respiraţia trupuluiamestecată cu pământ,trăieşte în mări aurii” (Pentru oblăduire)

ca într-un univers coşbucian.Poate de aceea îl consider pe Constantin Duşcă

un filozof al propriei vieţi în contextul unei existenţetrepidante a oraşului în dauna idilicului rural.

Meritul lui constă în universalizarea sentimentelorcititorului, acesta putând să-şi descopere prin lecturăoglinda firii.

Constantin TOMA

ALĂMURI ALBASTREde Constantin DUȘCĂ

Constantin TomaConstantin Toma

CRONICĂ LITERARĂ

An XV - Nr. 82 - 2013 23

„Visul din vise” face parte dintrilogia „Legată la ochi”, carte sem-nată de Mariana „Vicky” Vârtosu,apărută la Editura Armonii Culturale,2013. O lege nescrisă, doar simţită,arată că talentul este primul care ca-lifică pe cel ce scrie. Fie că se pliazăpeste zecile de informaţii ex-temporesau cumulate din multele lecturi par-curse, posesorul genei invincibileeste legiferat ca scriitor doar atuncicând are talent. Autoarea aici de faţăciteşte, scrie, are talent şi uneşte va-lorile acestei arte migăloase, carenu lasă nicio şansă de scăpare celuii-a căzut în mreje.

Într-un an al unei zodii darnice,ce i-a conferit iscusinţa şi puterea dea scrie, autoarea completează corolacelor treisprezece cărţi cu succes.Mai toate lucrările sale sunt străbătutede tematici care oglindesc dragoste,conflicte, armonii şi dezarmonii,urcuş şi cădere, sabie şi război câştigat.Cartea „Visul din vise” se încadreazăîn categoria romanului psihologic,în care sunt brodate naraţiunea şisuspansul. Ca o melodie plăcută, lec-tura cărţii străbate aleile genului epic,graţie unor personaje compatibile:Damiana, Demetrio şi Marius.

Vieţile lor se intersectează nu fărăa cunoaşte bucuria şi suferinţa pepuntea plină de încercări. Toate celetrei personaje cunosc cursul bogat alfluviului vital, uneori implacabil încazul lui Demetrio. Cititorul, cu su-fletul încălzit de dragostea dintre De-metrio şi Damiana, simte durereadespărţirii lor prin invincibila şi tim-puria moarte a celui dintâi. Cel ceparcurge romanul are revelaţia uneipoveşti de dragoste unice în felul eiprin altruismul Damianei, dat fiindfaptul că Demetrio suferea de o boalăincurabilă. Damiana rămâne credin-cioasă cu o parte din fiinţa sa lui De-metrio, prin fetiţa lor, Dorado (numesugestiv), care va fi dovada împliniriiunei vieţi într-un timp atât de scurt.

După dispariţia fizică a lui De-metrio, Damiana urmează sfatul aces-tuia de a înfiinţa un mic oraş,C.D.T.B. (Centrul de Trăit Bine), pecare ea însăşi îl consideră o utopie:„Ce-o fi fost cu mine? Cine mă credeu să construiesc un oraş din care săelimin: suferinţa, umilinţa şi deca-denţa?” Aici, autoarea, pe care o re-cunosc ca pe un bun om, se auto-construieşte, fiind convinsă că şi-ardori să multiplice binele, dăruindcelor din jur sprijinul, ca o oglindă aunui suflet ales. Eroina apare periodicca un alter-ego, ce luptă până la fi-nalitatea fiecărei acţiuni, fie ea stră-mutată din vis în realitate. „Aceastas-a petrecut în vis, aşa o fi, dar acumse petrece în realitate” (p. 178). Deaici, am punctat glisarea vis-realitatecare străbate naraţiunea.

Pentru Demetrio, Damiana estefemeia puternică; rămasă singurăînsă, simte nevoia unui sprijin băr-

bătesc, prin susţinere reală a lui Ma-rius. Apariţia acestuia în viaţa ei esteca valul salvator ce acoperă valulucigaş. Autoarea aminteşte cu multăartă magia albă, într-o atmosferăspecifică, când „cuvintele vibrau,înroşind aerul” (p. 160). O putemnumi o detentă poetică, pe care au-toarea o aduce în acest plan, ca ocompletare a magiei. Aici amintescde cele două contururi misterioase,cu reflexe feminine, pe care numaiDamiana le vede. După multe de-mersuri cu privire la planul săuutopic, luptând cu morile de vânt,Damiana atinge latura socială şi po-litică a problemei, lăsând în finalaceste lucruri să fie rezolvate de fo-rurile conducătoare, ea întorcându-se la atribuţiile de mamă pentru Do-rado şi soţie pentru Marius.

„Dorado nu este a mea. Ea estepoezia însăşi şi se numeşte RaduCârneci”, este eternitate şi viitor, per-spectiva unui timp cu bătaie lungă.Trebuie subliniat finalul fair-play alacţiunii, pe care îl aşteptăm noi, citi-torii, şi care este făcut cu tact dinpartea Damianei şi cu migală dinpartea autoarei. Damiana îşi recupe-rează fetiţa de la socrii ei, familiaLualdy, cunoscând din nou optimis-mul şi imboldul unei noi vieţi, alăturide Marius. Amândoi privesc cu ini-mile reactivate spre acela mariaj sta-tornic, trecut prin focul încercărilor.Să o asemănăm cu o Virginia Woolfsau cu autori din spaţiul contemporaneste o practică mai puţin verificabilă.Cert este că Mariana, Victoria Vârtosu,după numele său adevărat, îşi lasă oparte din respiraţia sa scriitoriceascănouă şi celor ce vor veni după noi.

Constanța CORNILĂ

O glisare perfectăvis - realitate

ESEU

An XV - Nr. 82 - 201324

Spovedania Omului-de-Ocară

„Într-o bună zi, voi pieri fără urmă, ca paznicul farului delângă Aspinwall, mi-a mărturisit (într-una din vizitele nocturne)Omul-de Ocară”. Nu mă gândisem până acum, la aceastăciudăţenie a sa: că, după atâtea dezamagiri, iată, era „mereuplin de încredere şi nu-şi pierdea niciodată speranţa că toatese vor îndrepta în bine”, cum scria Sienkiewicz despreSkawinski, paznicul farului. – „De ce nu mi-ar fi şi miehărăzit un destin încoronat cu laurii suferinţei?” că, tot selăuda Cioran, că la el, până şi în suferinţă, vremea treceaodată cu el în măreţia eternităţii. Omul-care-scrie îmi mărturisea,scriindu-mă, că s-a eliberat, prin scris, de un rău existenţialfunest. Dar, vezi, Doamne, cât sunt şi eu de strâmtorat,precum Ieremia? Lăuntrul meu arde şi, Omului-care-mă-citeşte puţin îi pasă că, aici, se vorbeşte despre viaţă şi moarte.Totul, însă, e pus pe acest talger al destinului. Spun, apoiscriu, şi iarăşi spun, până o să mă audă şi surzii... „fiindcă euvreau să trăiesc. Fiindcă nu vreau ca soarele, mâine dimineaţă,să răsară fără noi”. Iar tu, criticul meu, ştii că, după ce spusesetoate astea, dinaintea Nadiei, din „Insula” lui M. Sebastian, selăsase cortina. Ei, bine! Eu, Omul-de-Ocară, tot trag decortina asta din douămiişiceva încoace. Chiar nimănui nu-ipasă de spectacolul meu? Numai tu, unul singur, să fi rămasneclintit în faţa teatrului meu, „ghicind/în plumbtopit/cuvintele...”? Seneca îşi tăiase venele în baia romană,dar sângele lui umple şi azi biblioteca. Cuvântul e acum casângele, dar, prins între mine şi Omul-care-scrie, tu, criticulmeu, nu poţi lucra la mântuirea mea şi, nici măcar, să-i ajuţipe ceilalţi să lucreze la mîntuirea lor, nu ai cum. Cabala,despre care începusem a mărturisi câte ceva, îmi tot spunemie că „o să ne aflăm şi noi norocul”, precum spuneai tu, căzisese şi Axinia, din Donul liniştit, de Mihail Şolohov. Cusperanţa asta, cred, vom intra împreună în literatură. Eu, caexponent al individului agresat de univers, tu, ca cel care-şivinde la capăt de pod, cam ce a mai rămas prin tolba unuia caIvan Turbincă”. – „Ei, bine! Şi, Omului-care-se-scrie, lui,care îi este locul în toată această poveste care ne priveşte peamândoi? Doar n-o fi un vrăjitor amânat, să ne întindă mereucapcane şi să ne întreţină numai pe noi în aceste exerciţii devisare?”... Ceasornicul de la Aspinwall bătuse miezul nopţii,iar el (în locul paznicului de far) nu-şi părăsise încă locul dinvârful turnului. „Jos la picioarele lui marea cânta” – scriaSienkiewicz, despre celălalt. Bătea darabana lângă far? Auziţişi voi cum bate? „Bă, cine bate, nu/e tata, e/înaintaşul/înliteratură, care bate darabana, cu degetele, a pustiu, ia ascultă”.(LIS: ochiul fără apă).

Cuvintele au sens datorită memoriei

- „Aha! Iată că te am şi eu în mână, în sfârşit. În sfârşit! Cesă-i faci? Te-am înhăţat şi eu de guler! Tocmai mantaua ta ovreau! Îmi trebuie...”. Vocea venise de undeva de sus.Dormeam? Eram eu treaz? Îmi vorbea în vis Omul-de-Ocară?Păi, această voce, nu are cum să fie decât a stafiei, care-i luaselocul, pe lumea cealaltă, lui Akaki Akakievici, domnilor!Vedeţi, în ce încurcătură m-am băgat? Persoana influentă (nuspunem numele) tocmai se tolănise în sanie şi-i spusesevizitiului: „La Carolina Ivanovna!” Dar, cum toate gândurileplutesc de la sine, vreau a-l scuti pe cititorul meu de o bătaiede cap şi să-i spun, ceva, aşa, mai precis: „vezi că tot de ofemeie a fost vorba aici?” Şi, între noi fie vorba, vrând să maiuite povestea asta neplăcută şi să se mai distreze cu imagineavisului său, Omului-de-Ocară îi veni pe neaşteptate aceastăidee cu femeia din vis. Poate fi aceasta un leac cu efectesigure pentru o bună dispoziţie a cititorului? Dar, ce te faci?Critica, spunea ea, că, rostul omului este să preia suferinţa luiDumnezeu şi, din când în când, Dumnezeu să tragă clopotelespre cerul omului, cum ne sugera Cioran. Vezi, îmi mai spuneîngerul păzitor al condeiului cu care îmi scriu gândurile, ouriaşă frică l-a cuprins pe Omul-care-scrie. De a nu fidescoperit şi înlăturat de la fereastra ştiutului, sub ameninţareamisterului spre care tocmai îl călăuziseşi; frica de a nu i se fidescoperit (de către doctori specialişti), acel sindrom depresivneurasteniform, care îl înhăţase de gulerul mantalei pe amiculnostru A.A., şi de care se ţinea, acum, precum scaiul. „Cândsunt singur, pot fi oricând original – mi se mărturisise Omul-de-Ocară – dar, vezi dumneata, când sunt acaparat de către ofemeie, ori mă aflu într-o mulţime, nu pot să fiu asemeni per-sonajelor, amintite de tine, de prin „Marile speranţe”, „Bătrânulşi marea”, „Demonii” etc... etc... Prima mea datorie (moştenităde pe vremea când lucram la Cotidianul, că tot am pomenitasta) este să semăn cu toţi ceilalţi, adică să devin banal desimplu ca oricare alt om al străzii”. „Am înţeles – i-am spus,numai lui. Dacă am intuit corect: e ca acea relaţie dintrecrocodil şi pasărea suveică, care-i curăţă resturile de mâncareîntre dinţi”. –„Cuvintele au sens datorită memoriei, îmi spuneOmul-de-Ocară. Imaginaţia, fantezia şi invenţia Omului-care-mă-scrie e puterea sa de a avea reprezentări în Lumea princare tu te-ai tot desfăşurat. Dar, numai o imagine interioară, îipoate dicta finalul prozei „O încurcătură de minte”. Ai fost şitu martor. Să aşterni în scris o obsesie, nu-i altceva decât să oexpulzezi în afara ta. Odată eliberat, finalul e ca şi scris”. Ah!Cum aş putea să nu-i fiu loial Omului-de-Ocară, alături decare am suferit în cuvinte! Şi, uneori, ne-am devansat, unulpe altul, în idei? E ca şi cum l-aş fi întrebat (întâlnindu-l, în-tâmplător, pe stradă), cam ce părere are despre fizionomiacurtenilor noştri de la palat? Pot să jur, domniile voastre, cămi-ar fi răspuns, precum acel părinte al frenologiei, F. J. Gall,ţarului Rusiei: „Pot să jur că, în ciuda straielor şi rangului lor,toţi sunt nişte infractori extrem de periculoşi”. Şi, nici măcarnu avea să ştie vreodată, că ţarul, vrând să-l încerce, invitasela masă nişte ocnaşi – foşti criminali şi tâlhari pe care îiîmbrăcase în veşmintele dregătorilor săi. Înţelegeţi şi tăcereaţarului: doar nu era taman el, ditamai ţarul, să se dea de gol şisă se facă de râs. Acum, pot să jur şi eu: da, cuvintele au sens,datorită memoriei.

Omul de ocară

ISTORIA NEAMULUI

An XV - Nr. 82 - 2013 25

…Noi, românii, nu numai că nupurtăm “stigmatul diavolului”, ci,precum am precizat mai sus, noi,românii, suntem aleşi, de Dumnezeu,pentru CEA MAI ÎNALTĂ MISI-UNE SPIRITUALĂ TERESTRĂ:de A FI CANDELA DE DUH, dela care vor aprinde, în viitor, “luminădin lumină, Dumnezeu adevăratdin Dumnezeu adevărat”, celelalteneamuri, aflate, acum, aproape decel mai jos punct al Kali Yuga.Acest lucru l-au ştiut şi mărturisit,cel mai clar, doi iniţiaţi întru EpocaMihaelică/A DUHULUI (epocilearhanghelice sunt de câte 250 deani, ultima Epocă Mihaelică Terestrănumărându-şi anii de la 1871) : MI-HAI EMINESCU şi CORNELIUZELEA CODREANU. Dar, se parecă iniţierea în tainele acestei EPOCIMIHAELICE/A DUHULUI (oricâtde mulţi ar fi contestatarii!) aparţineşi lui RUDOLF STEINER (1861-1925) şi unui Mare Duh Vizionar alAsiei (între 1906, când intră pe calea

sadhu-ului - şi până în 1920-1922,când ajunge în Europa, America,Australia şi, din nou, în Europa –inclusiv la Bucureşti!) - “preaono-ratul” indian sikh (convertit lacreştinism) SUNDAR SINGH(1889-1929) - „apostolul cu pi-cioarele sângerânde.

…Deci, s-o pornim în “expediţia”către Identitatea şi Misiunea noastrăterestră, ca Neam Metafizic.

Cine suntem noi, cum ne numim?Cei ce cred că răspunsul la aceastăîntrebare se află din manuale/tratateşi în mod facil, se înşală, din păcate,amarnic…!!!

…Cei pe care am fost învăţaţi,din şcoală, să-i numim “cronicariiromâni/moldoveni” (Grigore Ure-che, Miron Costin, Ion Neculce –precum şi masonul “prinţ printrefilosofi şi filosof printre prinţi”,membru al Academiei din Berlin şimembru al Lojei Germane Illumi-nati… - ceea ce nu-l scoate dintr-odiscuţie extrem de interesantă despre“trădare şi patriotism”…DIM-ITRIE CANTEMIR!) - sunt, primiitrei, extrem de timoraţi de “succesulde scenă” al Apusului romano-catolicşi, deci, cuprinşi de o teamă care nueste deloc străină de patriotism: “sănu ne pierdem” de Europa! Deci,noi, toţi, “de la Râm ne tragem”…!!! Trebuie să fim în pas cu ApusulEuropean! Şi, pentru asta, soluţiaeste insistenţa absurdă şi profundperdantă pe “originea noastrălatină”, nu cumva să ne pierdemde…”surorile noastre latine”, bachiar, vorba lui Farfuridi:”pentru casă dăm exemplul chiar surorilornoastre de ginte latine, însă!!!”

Mai mult, chiar: bietul boier MironCostin, fie-i ţărâna uşoară, a avut şiîntreţinut relaţii foarte strânse cu BisericaRomano-Catolică! Păi, dacă este „ro-mano-” ... - asta înseamnă că ...e „dela Râm”...”bădica Traian”...”ne-amuri”, care va să zică... - nu?!

…Al patrulea (Dimitrie Can-temir) aparţinea mai mult Apusului(deci, zonei “latine”…masonice!),decât Răsăritului Ortodox…Se “sin-cronizase” perfect, la modul “lovi-nescian” - “avant la lettre”…

…Nu cumva recunoaşteţi aceastăteamă, indusă, insidioso-persuasiv şiperseverant- diabolic, şi azi…sub nu-mele, mai clar şi gomos, de“apartenenţa/nonapartenenţa la…Uniunea Europeană”?! Observaţi,vă rog, că până şi atât de inimosulcărturar aromân timocean, CRISTEASANDU TIMOC, atunci când vreasă afle soluţia de aducere la raţiune asârbilor intoleranţi şi extrem deegoişti/non-creştini (ne referim, fireşte,la politicienii lor…care nu se de-osebesc de ai noştri decât printr-unnaţionalism negativist, degenerat, dis-tructiv, profund xenofob!), cu privirela minoritatea aromână, să născocească(naiv…) cea mai mare pedeapsă/celmai eficient şantaj, pentru sârbii ceinedrepţi, propune preşedinţilorRomâniei post-decembriste să “punăpe tapet” …”chestia” cu “intrareaîn Uniunea Europeană”: „Dacă sâr-bii nu dau drepturi minorităţii românedin Timoc, România trebuie săblocheze aderarea lor la UE“…!!!

…Şcolii Ardelene, formată din“dezertori” de la Ortodoxie (avândcentrul Greco-Catolic la Blaj…), cesă-i mai cerem?! Nimic! E drept că

Adrian BOTEZ

ÎNCEPUTUL AVENTURII:CINE SUNTEM

ȘI CUM NE NUMIM?!

ISTORIA NEAMULUI

An XV - Nr. 82 - 201326

gândurile “corifeilor” nu erau deloclipsite de bună-credinţă (convingerealor era că, prin afirmarea, frenetică,a “latinităţii absolute” a românilor,vor căpăta respectul călăilor şi împi-latorilor…S-au înşelat

***

V - „LIMBA ROMÂNEASCĂ EMAMA LIMBII CEIILĂTINEŞTI”...!!!

Şi, totuşi, printre “corifeii” ŞcoliiArdelene (şi “campioni” ai “luptei cuhârtiile”…) - există unul cu o intuiţieextraordinară: “PETRU MAIOR afost primul care şi-a dat seama că,deşi limba română şi limba latinăclasică sunt limbi înrudite - totuşi,limba română nu e fiica limbii latineşi, prin urmare, ideile lui Samuel Micutrebuiesc corectate. În Disertaţie pentruînceputul limbii româneşti, tipărităîn acelaşi volum cu Istoria ceii pentruînceputul românilor în Dacia (pp.302-323) el afirmă categoric că limbaromânească e lătinească (p. 302), darcă …<<măcar că ne-am deprins azice că limba românească e fiicălimbei lătineşti, adecă ceii corecte,totuşi, de vom vrea a vorbi oblu,limba românească e MAMA LIMBIICEII LĂTINEŞTI>>. (…) <<Limbaromânească>> (n.n.: limba strămoşilornoştri) poate fi <<mamă limbei ceiilătineşti>> (n.n.: este vorba de limbalatină clasică sau limba romană –lingua romana, cum o numeau Isidordin Sevilla şi Plinius), deoarece românii,urmaşi ai dacilor, sunt autohtoni înţara lor, în timp ce romanii erauvenetici în Italia şi, deci, au venit pemalul Tibrului (vechiul Rumon) culimba strămoşilor lor, din patria deunde au plecat – strămoşi (n.n.: traco-daci!) care au continuat, desigur, săvorbească aceeaşi limbă” (cf. PaulLazăr Tonciulescu, Ramania – Par-adisul pierdut, Editura Obiectiv, Craio-va, 1997).

VI - TRAGEDIEARDELENEASCĂ ŞI MARTIRIUÎNTRU ORTODOXIE

Deplângem tragedia ardeleneascăa finalului de secol al XVII-lea şi a

veacurilor XVIII-XIX, până la primulrăzboi mondial (“creat” de Masonerie,pentru a distruge ambele imperiireligioase europene: cel Romano-Catolic, al Habsburgilor, precum şicel Ortodox, al Ţarilor Rusiei…),dar şi “slăbiciunea de înger” şi trădareade moralitate-spiritualitate neaoşromânească şi de “lege strămoşească”(Ortodoxie!) a unora dintre ardeleni(fără să uităm a înălţa pios omagiumartirilor ardeleni pentru ORTO-DOXIE, DESTUI!!! – …începând cuacel Cuvios Mărturisitor SOFRONIEde la Mânăstirea Cioara/Hunedoara…dimpreună cu ieromonahul VISARIONSARAI … - dar continuând cu OPREAMICLĂUŞ, din Săliştea Sibiului,preoţii MOISE MĂCINIC, din Sibielşi IOAN DIN GALEŞ, prăznuiţi înfiecare an la 21 octombrie, ierarhiiILIE IOREST şi SAVA BRANCOVI-CI, prăznuiţi la 24 aprilie, şi mulţi,mulţi alţi bărbaţi, femei şi copii…. -martirizaţi, de maghiari şi austrieci,pentru aceeaşi “legestrămoşească”/ORTODOXIA!1) …şi trecem mai departe!

VI - ROMÂNII NU AU GENALAŞITĂŢII ÎNSCRISĂ ÎN“ADN”-ul LOR!!!

CEI MAI CUTEZĂTORIRĂZBOINICI AI TERREI – TRA-CO-DACII!!!

Nu există român de azi(sfertodoct…se înţelege, în condiţiileîn care UE “dispune” ca IstoriaRomânilor să înceapă de la…1989!!!)care să nu exclame, din fundul bo-jocilor săi şi cu un dispreţ suveran:“Aşa am fost noi, românii ăştia,totdeauna! Laşi, nemernici, găinari,căcăcioşi!”

…Ei, tinerilor şi mai puţin tiner-ilor, nu-i deloc aşa! Mai lunile trecutecitam din dl BOGDAN MATECI-UC, care evoca motivul războaielordinastiei IMPERIAL-româneşti aAsăneştilor, cu “invincibilii bizan-tini”: O PALMĂ! – şi socoteamcam cât costa, la români, pe acelevremi (veacurile XII-XIII), “opalmă”…:

“În jurul anului 1000, alături debulgarii slavofoni, izvoarele bizantine,

cele narative de la cancelaria imperialăsi de la cancelaria patriarhală îimentionează la sud de Dunare pearomâni, populatie romanică dinregiune. În anul 1185, în Bizantdomneste tânărul împărat Isaac IIAnghelos. Dorind să-si pregăteascăcu mare fast nunta cu fiica regeluimaghiar Bela II, el pune o dare nouăasupra supusilor săi. Darea îi afecteazăîn primul rând pe cei ce au turme deoi si vite. Este tocmai cazul valahilor,a căror îndeletnicire principală estepăstoritul. Aceste dări si felul abuzivîn care sunt strânse produc o mare ne-multumire printre valahii care locuiescîn muntele Hemus. Acestia trimit laîmpărat, care se afla la Kypsella înTracia, o delegatie condusă de fratiiPetru si Asan, fruntasi ai lor, pentru a-si prezenta plângerile. Cererile lor nusunt luate în seamă, ba, mai mult,Asan este pălmuit de un demnitarbizantin, „pentru neobrăzare”(s.n.).În aceste conditii, ei se întorc laTârnovo, în biserica Sf. Dumitru unde,„în limba lor părintească”, după cumspune cronicarul Nicetas Choniates,cheamă poporul la răscoală împotrivabizantinilor. (…).Trei ani mai târziu,împăratul Isaac trece muntii Balcani,cu gândul să ocupe Târnovo, capitalaAsănestilor, dar întimpinând o rezistentăîndârjită, se retrage. Pe drumul deîntoarcere, armata sa (n.n.: aîmpăratului Isaac al II-lea Anghelos,care permisese pălmuirea lui Asan!!!),cade într-o ambuscadă într-o trecătoaredin munti si suferă pierderi grele.Împăratul însuşi scapă cu fuga,pierzându-şi coiful. Victoria întăreşteşi mai mult poziţia Asăneştilor, carerămân stăpâni pe teritoriul dintreDunăre si Balcani (s.mea).(…).Împăratul Isaac trimite o nouă armată,de data aceasta sub conducerea se-bastocratorului Ioan, cel care îlpălmuise pe Asan (s.n,). Acesta nurămâne mult timp la comandă, fiindbănuit de complot, si este înlocuit cuIoan Cantacuzino, cumnatulîmpăratului. Acesta nu are nici oexperientă militară si, în urma unuiatac pe timp de noapte, suferă o greaînfrângere din partea vlahilor. (…) Întimp ce Alexios se află în răsărit pentru

ISTORIA NEAMULUI

An XV - Nr. 82 - 2013 27

a înăbusi răscoala pornită de un rebeldin Cilicia, vlahii risipesc o altă armatăbizantină în apropiere de orasulSeres.(…) După Petru, tronul este pre-luat de cel de-al treilea frate, Ionităcel Frumos (Caloian, 1197-1207), cedovedeste remarcabile însusiri de militarsi om politic. În urma mai multorvictorii împotriva bizantinilor, întelegândcă Bizantul nu-l va recunoaste niciodatăca „împărat”, Ionită apelează la PapaInocentiu III, căruia îi cere recunoast-erea ca Impărat al bulgarilor si vlahilor,precum si titlul de Patriarh pentru în-tâi-stătătorul bisericii sale.(…) Maimult, cronica grecească a lui Nicetasmentionează în mai multe rânduri căPetru si Asan erau „vlahi” si că eiapartineau acelui neam de oameni„care locuiesc în muntele Hemus” sicare „înainte se numeau Mysi, iaracum vlahi se cheamă”. Origineavalahă a fratilor Asănesti esteconfirmată de numeroase izvoare con-temporane.

Se pune întrebarea cum au reusitacesti vlahi, care nu constituiau o ma-joritate în acea regiune, să repurtezeasemenea succese? Răspunsul constăîn faptul că VLAHII ERAU ELITACONDUCĂTOARE PESTE MOZA-ICUL DE NEAMURI DINREGIUNE (s.n.). În plus, ei aveaudeja o traditie în opozitia fată deautoritătile bizantine. De exemplu, înjurul anului 1000, ei sprijiniseră activrezistenta împotriva împăratului Vasileal II-lea Macedoneanul. De asemenea,ei fusesera principalii animatori aiunei răscoale cu caracter etnic sisocial din zona specific românească,Larissa (Thesalia) în preajma anului1066.(…)Spre dezamăgirea Papei,împărătia Asăneştilor nu devine unpilon al Romei în sud-estul Europeisi nici nu se apropie de ImperiulLatin de Răsărit (s.n.), fondat de Bal-duin de Flandra, care cucerise Bizantulîn cea de-a patra Cruciadă (1204)proclamându-se Impărat al ImperiuluiLatin de Răsărit. Ionită, dorind săstabilească legături cu noii stăpâni aiBizantului, trimite o delegatie, cerândsă fie recunoscut si de acestia. Latiniifac însă o greseală fatală, cerându-iregelui să nu li se mai adreseze ca

unor egali, ci ca un vasal stăpânilorsăi. Lui Ionită, ofensat, care pornesterăzboi (s.n.), i se alătură o serie denobili greci, fosti ofiteri în armata luiAlexios III, izgoniti de latini. Ionităpreia conducerea noii aliante, iarlatinii ajung repede să înteleagă cegreseală au făcut. Vrând să înăbuserevolta lui Ionită, ei se decid să loveascăpunctul principal si asediază Adri-anopolele. Bătălia care are loc în ziuade 5 aprilie 1205 se încheie însă cuun dezastru pentru latini, iar Balduineste prins si dus la Târnovo, undemoare în chinuri grozave, după cumpovesteste cronicarul Nicetas “ – cf.Bogdan Mateciuc, Imperiul Româno-Bulgar al Asăneştilor - Scurtă istoriea imperiului clădit de trei frati vlahi(aromâni) la sud de Dunăre.

Acum, să ne întoarcem, dimpreunăcu Adrian Bucurescu, în vremurileşi mai vechi, la aşa-zisa “ocupaţieromană”, şi să vedem cam cât i-acostat pe urmaşii lui Traian-Tracul– o operaţiune alchimică (a acestuiadin urmă), făcută cu cele mai bunegânduri, dar cam…”în forţă” (precumintervenţiile poliţiei “moderne”, la“mineriade”…):

“Toţi împăraţii de după Traianusau fost nevoiţi să regrete invazia asupraţării de la Nord de Danubius. Imediatdupă moartea lui Traianus, dacii liberi,împreună cu iazigii metanaşti şi curoxolanii, au atacat provincia romană.Hadrianus, succesorul lui Traianus, i-a învins pe iazigi, printr-un generalde-al lui, şi i-a împăcat pe roxolani cubani. Eutropius scrie că Hadrianus avrut să părăsească Dacia, dar a fostoprit de prietenii lui cu argumentulcă, astfel, „ar cădea mulţi cetăţeni ro-mani în mâinile barbarilor”. In timpulurmaşului lui Hadrianus, AntoninusPius, generalii romani i-au respins pedacii liberi de două ori; în anii 143 şi156-157. Pe vremea împăratului MarcusAurelius romanii au fost nevoiţi să selupte cu costobocii (dacii din Bucov-ina), care au atacat Dobrogea,ajungând până în oraşul grecesc Ela-teea, unde au fost învinşi. Aliaţii cos-tobocilor au fost marcomanii, de lacare războiul s-a numit marcomanic.Luptele s-au încheiat abia pe vremea

lui Commodus, urmaşul lui MarcusAurelius. În timpul domniei acestuia,s-au răsculat dacii din teritoriul cucerit,dar şi ei au fost învinşi. Pe vremea IuiCaracalla, a avut loc prima năvală agoţilor în Dacia Romană, aliaţi cudacii liberi din Miazănoapte. Împăratula venit în ţinuturile noastre şi a reuşitsă învingă. În timpul împăratului Macri-nus (217-218), scrie Cassius Dio,„dacii pustiau o parte a Daciei şiameninţau să se lupte mai departe,după ce-şi luaseră îndărăt ostatecii pecare-i primise Caracalla sub cuvântde alianţă”.

De pe la anul 230 încoace, atacurilenu au mai încetat. La leatul 235,romanii i-au învins pe dacii careatacaseră împreună cu sarmaţii. Pestedoi ani, carpii (dacii din Moldova),laolaltă cu goţii, au prădat în Dobro-gea. Cu mare greutate, romanii i-auînvins. În anul 245, carpii au atacatdin nou şi au fost învinşi iarăşi. Înacelaşi an, goţii şi dacii liberi aupătruns încă o dată în imperiu. At-acurile s-au ţinut lanţ până la aşa-zisa „retragere aureliana”. Aceasta aînsemnat independenţa Daciei, încu-nunarea războaielor neîntrerupte pecare dacii liberi, aliaţi cu alţi „barbari”le-au purta împotriva „râmlenilor” –cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă,Arhetip, Buc., 1997, pp. 230-231.

…Parcă nici nu există vreun răgaz,între luptele cele crâncene, iscateîntr-una! – şi duse pentru Sfânta Lib-ertate…Aşa că, mult mai corect ar fisă analizăm cauzele INVOLUŢIEI(prin ani şi veacuri…) a spirituluinostru atât de războinic, că nicimăcar militari profesionişti, precumerau romanii, nu mai făceau faţă…

NU AVEM ÎNSCRISĂ, ÎNADN-UL NOSTRU, ÎN NICIUNCAZ, LAŞITATEA!!! Poate că sun-tem manipulaţi (la fel ca toatepopoarele Terrei!), să devenim nişte“castraţi”, şi din punct de vedere alacţiunii/re-acţiunii, şi din punct devedere al moralei…spiritualităţii…Pentru că, se ştie de mult: un neamcare “scade/şovăie” moral-spiritual,se “nemerniceşte”, apoi se“nimicniceşte”, din toate punctelede vedere. Şi, atunci, ia să ne mai

ISTORIA NEAMULUI

An XV - Nr. 82 - 201328

privim, o dată, pe faţa Pământului,duşmanii de moarte ai spiritualităţiicreştine (de 2.000 de ani încoace,dar, mai cu seamă, în ultima miede ani, de pe la 1054…din secolulal XV-lea, al apariţiei aberaţiilorprotestante – …cât despre cele ac-tuale/contemporane, ale neo-protes-tantismului, ne este şi silă să maivorbim!) - ŞI, ATUNCI, VOM PRI-CEPE TOTUL!!!

Fragment din volumul “CAZULDACIA…/România de azi: pre-gătirea cea tainică (a Drumuluispre ROMÂNIA SACRĂ, de ieri,

de mâine, de-a PURURI”)

____________

1 - În predica din Catedrala dinAlba-Iulia, cu ocazia canonizăriilor, din anul 1955, ieromonahulNicolae Mladin spunea că „ei nureprezintă numai câteva vredniciipersonale, crescute cine ştie cum,ca din întâmplare în sânul Bisericiinoastre, ei sunt mărturisitori izolaţiai unei credinţe pur personale, ciei sunt piscuri de sfinţenie sprijinităpe umerii uriaşi ai credinţei Bis-ericii întregi, sunt valuri de lumină

din marea tălăzuire a valurilor decredinţă ce au umplut veacurilezbuciumate ale istorieicredincioşilor români din Ardeal“.Ridicaţi din popor şi legaţi de popor,legaţi de Biserica strămoşească, înei a prins grai vrerea întregii Bis-erici şi a luptat vrerea tuturorcredincioşilor, vrerea poporului în-treg. Ei sunt sfinţii mărturisitoriîn care s-a întruchipat mărturisireaBisericii însăşi, mărturisireapoporului drept-credincios. Ei suntsfinţi reprezentativi ai Ortodoxieiardelene, ai sufletului ortodoxromân din Ardeal.”

Două citate ale unor personalitățistrăine din lumea cercetăriiistorice despre neamul românesc!

„Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzipoporul român!.. răspândindu-se apoi atât sprerăsărit cât şi spre apus! (...) Acum 13-15 mii deani“ WILLIAM SCHILLER (arheolog american)

„Carpaţii sunt într-o regiune a lumii unde este situatcentrul european al celei mai vechi culturi cunoscutela ora actuală“ DANIEL RUZO Încet, încet, cercetătoriiistorici mondiali recunosc, mulţi chiar făţis, că primelefiinţe umane au fost în Transilvania, sau mai exact înArdeal, cum susţine un document din Biblioteca de laViena, despre trecutul fabulos al acestui teritoriu dinspatiul Carpato-Danubiano-Pontic!

Să mai reamintim câteva lucruriuimitoare despre România:

1. Cel mai vechi schelet, la ora actuală, de umanoida fost găsit în Râmnicu Vâlcea, poreclit „pescarul dela lacul Getic“, fiind datat la 1 milion de ani

2. Civilizaţia străveche, mai veche cu 1000 deani decât cea sumeriană, este localizată în estulţării, la Cucuteni

3. Tăbliţele de la Tărtăria, sunt cu 1000 de animai vechi decât cele Sumeriene

4. Tăbliţele din Munţii Neamţului, tot mai vechidecât tăbliţele sumeriene cu 1000 de ani

5. Descoperirea din Masivul Bucegi, din anul2003 - 11 August 2003: americanii şi românii pătrundsub masivul Bucegi şi descoperă o sală a proiecţiilorcu holograme care au arătat istoria adevărată aTerrei, au descoperit amfora cu aur monoatomic,care duce la longevitate, adică o persoană poate trăimii de ani în acelaşi corp fizic, dacă ar consuma aşaceva în anumite perioade stabilite

6. Descoperirea din Masivul Şureanu din 1990 -când au descoperit un munte ticsit cu filoane de aurpur, de un metru lungime, lucru inexistent pe planetă,căci aurul se găseşte numai în formă de minereucombinat cu alte nemetale, nu şi în formă purădesăvârşită; se pare că dacii cunoaşteau taina spiritualăa aurului, care este de fapt o lumină condensată

7. Cel mai vechi cuptor, de pe această planetă,de topit metale s-a găsit la Câmpeni; a fost atestatla aproximativ 6000 de ani î.e.n.

8. Sarmizegetusa - alt loc special conform celorde la BBC: s-ar afla nişte artefacte fabuloase subacest loc (arhiva atlanţilor)

9. Artefactul de sub Masivul Ceahlău. Conformlui Radu Cinamar, sub Ceahlău se află un artefactsinonimic cu cel din Bucegi

10. Pădurea Baciu, din Cluj Napoca, considerată„cea mai paranormală zonă de pe planetă“, conformcelor de la Discovery, unii considerând-o o zonaatemporală, adică un fel de spărtură în continumuulspaţiu-timp din acea zonă!

Cam acestea reprezintă topul celor 10 lucrurifantastice despre România, unele reale fizic, altelenedemonstrate oficial! Dar cine ar avea interes săle demonstreze? Cronicar

ATITUDINI

An XV - Nr. 82 - 2013 29

O stranie poveste a fost mereulansata de-a lungul timpului de cătreevrei, relativ la închipuita lor existenţămilenară pe teritoriul României, reven-dicând astfel un drept natural. Oastfel de teorie, care susţine colo-nizarea Daciei de catre imperiulroman cu populatie evreiascăstramutată din Iudeea, a fost relansataîn anul 2002 de catre Teşu Solomoviciîn lucrarea “România Iudaica”, lucraresub forma a doua volume uriaşe pub-licate pe banii Ministerului Culturiidin România, deci pe banii contribua-bililor români. De aici decurge ideeacă evreii au o existenţă naturală înRomânia dinainte încă de nastereapoporului român. Ei bine, de aicimai este doar un pas până la a spunecă drepturile lor asupra teritoriuluiRomâniei sunt mai vechi decât alenoastre. Astfel, am ajuns sa ne învăţămistoria de la străini. Ungurii (hunii)ne spun că nu ne-au găsit aici cânds-au asezat în Transilvania si înCâmpia Panoniei, iar evreii ne spuncă nici nu ne născusem când ei eraustapâni în Dacia ca cetăţeni romani.

Ceva adevar exista in aceste afir-matii, stiind că, - de exemplu,

Triburile judaice ale Khazarilor aupătruns prin secolele 8-9 pe teritoriulde azi al României, întinzandu-siImperiul si aici, - însă povestea realăa fost extrem de mult exagerată decatre partizanii Sionismului. Vă vomexplica în detaliu cum stau lucrurile...

Teoria ascendenţei evreieşti asupraromânilor în teritoriilor dacilor (DaciaTraiana sau România Mare de maitârziu) a fost lansată într-o serie destudii ale autorilor evrei încă de lajumătatea secolului al 19-lea şi primajumătate a secolului 20, pentru casă revină în fortă la începutul mile-niului 3, de data aceasta pe baniiromânilor si fără nici o reactie dinpartea istoricilor români. Cu totulalta a fost situatia acum 90 de ani,când Nicolae Iorga îsi prezenta înşedinţa Academiei Române lucrareaIstoria Evreilor în Tările noastre,dând replica necesara unor autoriprecum Johan Kaspar Bluntschli sauBernard Stambler. Bluntschli afirmasela 1879, în lucrarea “Statul român sisituatia juridică a Evreilor în Româ-nia” că: “Fără îndoiala ca un numarmare de familii israelite au venit înprovincia dunăreană Dacia, încă sub

domnia vechilor împăraţi romani.Aceste familii vechi israelite s-auconservat aici si sunt cel puţin totaşa de vechi pamântene ca si naţiunearomână… Ele formează si sâmburelepopulatiei evreiesti de astăzi dinRomânia”. Astfel de fundamentărifără nici un probatoriu decât imagi-natia autorilor evrei s-au dorit lucrăride “rigurozitate stiinţifică” ce sepublicau la momentele când evreiiîncercau sa-si consolideze pozitiasocio-economica din România, cinu de dragul adevărului stiintific.“Provincia dunareană Dacia”, desprecare scria Bluntschli, era totusi DaciaTraiana, iar împăratul Traian, asacum s-a văzut mai sus, nu i-a agreatdeloc pe evrei în calitate de“colonişti”, punând armata chiar saîi extermine (cazul insulei Cipru).Scrierea lui Bluntschli a fost, însă,una politică, pusă în slujba evreilordin România, deoarece afirma, închiar anul 1879, că familiile evreiestisunt “cel putin tot asa de vechipamântene ca naţiunea română”, ad-ica apărea chiar în vremea cândevreii, năvălitori peste români, reven-dicau “împământenirea” de la tânărul

Khazarii de ieri.Evreii de azi. Unpopor misterios.

(După „Dosare secrete“privind războiul nevăzut al

evreilor sioniști cu românii)

ATITUDINI

An XV - Nr. 82 - 201330

stat român. (A se vedea capitolulurmator: Razboiul Alianţei Israeliţilorcu Românii).

Nicolae Iorga, dupa ce enumeratoate documentele în care estementionată prezenţa unor evrei peteritoriul Tării Românesti si alMoldovei, răspunzând de fapt lucrăriiL’histoire des Israelites roumains etle droit d’intervention (Paris 1913)a evreului Bernard Stambler,formulează urmatoarea concluzie:“Astfel am ajuns la [anul] 1600 fărăa gasi mentiunea unui element evrei-esc aşezat în părţile noastre”.

Adevărul despre apariţia evreilorpe pamânturile românilor a fost totuşiscris de adevăraţii cercetători, mulţidintre ei chiar evrei. Este vorbadespre autorii istoriei “ImperiuluiKhazar”, numit si “Regatul Evreiesc”,sau cele “Nouă Tarâmuri” ale khaz-arilor – popor barbar raspândit înCaucaz, pe Volga si pe Don, convertitla mozaism în anul 740, integrat maiapoi ca “evreu” în Ucraina si Polonia,după care a fost împins cu ur decătre aceste gazde spre românii dinMoldova, ulterior anului 1600. Înlimba română a fost publicata tra-ducerea remarcabilului studiu al luiArthur Koestler, Al treisprezeceleatrib, Khazarii (în 1987 la Roma, decatre editura Nagard). O lista foartemare de studii israeliene (în limbaebraica), dar si din întreaga lume,folosite ca surse de catre evreulKoestler, conduc la o concluziecutremuratoare: cetăţenii actualuluistat Israel nu au nici o legaturagenetică si rasială cu evreii de acumdoua mii de ani (semiţi), autori aitextelor biblice, desi au complotatsi revendicat teritoriul Palestinei pen-tru a înfiinţa Israelul, în baza dreptuluilor natural asupra vechiului lor stat.Acesti israelieni îsi trag originea dinsălbaticii khazari (numiti şi askenazi),bautorii de sânge uman, popor fărăcultură scrisă, care, împreună curudele lor aliate, hunii, au îngrozitdouă continente acum 1.000 de ani,prin sadism şi plăcerea de a ucide.

Unul dintre pionierii cercetarilorprivind obârsia khazara a evreimiide astazi este Abraham N. Poliak,profesor de istorie medievală aevreilor la Universitatea din Tel Aviv,subminând astfel legenda “poporuluiales”, afirma A. Koestler, prin celedoua studii ale sale în limba ebraica:Convertirea khazarilor la iudaism(1941, editura Zion, Ierusalim) siKhazaria – istoria unui regat evreiescîn Europa (1951, editura MossadBialik, Tel Aviv). În introducerealucrării sale, A. Poliak scrie ca“Realităţile impun un nou mod deabordare, atât a problemei relaţiilordintre evreimea khazara şi celelaltecolectivităţi evreiesti, cât si a întrebăriicât de departe putem merge în con-siderarea acestei evreimi khazaredrept nucleu al marii comunităţievreieşti din Europa orientală [cuprincipal debuşeu România - n.n.].Descendenţii acesteia – cei care aurămas pe loc, cei care au emigrat înStatele Unite si în alte ţări, precumsi cei care s-au dus în Israel –formează astăzi marea majoritate aevreimii mondiale.” La rândul săuKoestler adaugă: “Marea majoritatea evreilor care au supravietuit înlumea contemporană sunt de origineest-europeană, si deci, probabil, maiales khazara…, strămoşii lor veneaunu de pe malurile Iordanului, ci depe ale Volgăi, nu din Canaan, ci dinCaucaz. Deci, din punct de vederegenetic, ei se înrudesc mai de aproapecu triburile hunilor, ungurilor simaghiarilor decât cu semintiile luiAbraham, Isaac si Iacob.”Înainte dea arata, pe scurt, istoria acestorbarbari travestiti în popor biblic,khazarii, vom arăta temerile autorilorevrei, privind propriile lor dezvaluiri,acelea că “evreii nu sunt evrei”.

“Sunt constient de primejdia calucrarea mea să fie interpretată –scrie A. Koestler, de origine evreukhazar – ca o negare a dreptului laexistentă a statului Israel. Dar acestdrept nu se bazează pe originileipotetice ale poporului evreu si nici

pe legamântul mitologic al lui Abra-ham (si al lui Iacob) cu Dumnezeu;el se întemeiaza pe dreptulinternaţional, adica pe hotarârea luatade Natiunile Unite în 1947?. Îl în-telegem pe Koestler, că trebuie sase apere în fata conaţionalilor săi,dar noi trebuie sa ne amintim cahotărârea luată de Natiunile Unitese bazează pe şantajul baronuluibancher evreu Rothschild asupraMarii Britanii, ca “evreii să îşiprimească patria înapoi”, adicăpamânturile Palestinei. Neexistând,însa, nici o justificare a prezenteiactualei rase de evrei (khazari) peteritoriul de astazi al Israelului,Koestler insista cu justificari fabricatela întâmplare si noroc: “Oricare arfi originile rasiale ale cetăţenilor Is-raelului [adica cele khazare - n.n.]si oricare ar fi iluziile nutrite de eiîn aceasta privinţă [ca ar fi urmasiai poporului biblic - n.n.], statul lorexista de jure si de facto [?]…împarţirea Palestinei a fost rezultatulunui secol de imigratie pasnică sieforturi de pionierat ale evreilor,ceea ce ofera justificarea etică pentruexistenţa legala a statului Israel.Dacă cromozomii populatiei salecontine gene de origine khazara… eun lucru irelevant si nu poate afectadreptul Israelului la existenta”. Noicredem că dimpotrivă, nu numai caNU justifica dreptul la existentamoderna a unui stat evreu, dar astfelde studii, cu reala baza stiintifică,dărâmă chiar si orice pretentie (a laTesu Solomovici) de ascendenţă aevreilor de azi asupra teritoriilorromâneşti.

“Paradoxul” descoperit de acestecercetari stiintifice, este acela ca nuurmasii vechilor evrei semiti (ai celor12 triburi biblice) sunt cei pe careastazi, sub identitate evreiasca, îi re-gasim ca cei mai mari conspiratorila adresa tuturor celorlalte popoare,ci un popor asiatic razboinic, violentsi rapace, înrudit cu hunii (si, într-omai mica masura, chiar cu turcii),anume khazarii sau askenazii, care

ATITUDINI

An XV - Nr. 82 - 2013 31

în anul 740 dupa Hristos au trecut lareligia evreiasca, mozaismul,deoarece le satisfacea instincteleprimitive, criminale si de jaf.Evreiikhazari sau askenazi, turcomani dinstepele Asiei, sunt astazi proprietariimarilor afaceri din întreaga lume, amarilor finante, ei conduc organis-mele mondialiste si oligarhice alelumii occidentale, sub identitateevreiasca. La apogeul puterii lor me-dievale, khazarii aveau sub controlcirca treizeci de natiuni si triburidiferite, stabilite pe teritorii întinseîntre Muntii Caucaz, Marea Aral,Muntii Ural si stepele ucrainene. Îiaveau supusi pe bulgari, burtasi,ghuzi, maghiari, coloniile gotice sigrecesti din Crimeea, triburile slavede la nord-vest, iar armatele khazarefaceau expeditii de jaf în Gruzia, înArmenia si în Califatul Arab. Pânaîn secolul IX khazarii nu aveau rivaliîn regiunile de la nord de MareaNeagra si Marea Caspica (denumitaîn epoca Marea Khazara), fiindstapânii supremi vreme de peste unsecol si jumatate si astupând poartaUralo-Caspica de trecere din Asiaîn Europa. Un cronicar arab îi descrieca având fetele albe, cu parul maiales rosu, fluturându-le în vânt, iartrupurile le erau marunte si firearece. În schimb, o cronica georgianaîi identifica pe khazari cu armatelelui Gog si Magog, salbatici, cu fetehidoase si deprinderi de fiare sal-batice, “care beau sânge de om”.Privitor la semnificatia denumirii de“khazar”, cercetatorii amintesc despreunele presupuse derivate moderneale cuvântului: cuvântul rusesc“cazac”; cuvântul maghiar “huzar”(ambele desemnând un calaret cuînfatisare razboinica); sau cuvântulgerman “ketzer”, însemnând eretic,adica evreu. (Nu trebuie facuta totusiconfuzia etnica între khazari si cazaci,chiar daca este posibila o apropiereistorica între acestia.)

Cronica lui Priscus afirma aparitiakhazarilor pe scena europeana pe lamijlocul secolului al V-lea ca popor

dominat de huni. Totodata, împreunacu maghiarii si alte triburi, khazariipot fi socotiti un vlastar târziu alhoardei hune a lui Atila. Khazarii s-au aflat, într-adevar, sub tutela hunilor,apoi sub cea a turcilor. Dupa declinulturcilor la mijlocul veacului al VII-lea le-a venit lor rândul sa stapâneasca“Regatul de miazanoapte”, cum îlnumeau persanii si bizantinii.

La anul 627 Statul Persan a fostdefinitiv învins de catre împaratulbizantin Heracliu, aflat în alianta cuhoarda khazarilor condusa de regelelor, Ziebel, care a contribuit la cam-panie cu peste 40.000 de calareti.Pentru a obtine aceasta alianta, fiicaîmparatului Heracliu, Evdochia, i-afost fagaduita de sotie regelui khazar.Un nou triunghi al puterii se nascuseîn Asia: Califatul Arab (de religieislamica sau mahomedana), ImperiulRoman de Rasarit (sau Bizantin, dereligie crestin-ortodoxa) si RegatulKhazar (care era în cautarea uneiidentitati religioase personale), înprimii douazeci de ani de la fugaprofetului Mahomed la Medina înanul 622, musulmanii arabi izbutiseradeja sa cucereasca Persia, Siria,Mesopotamia, Egiptul si sa încer-cuiasca centrul Imperiului Romande Rasarit (Turcia de astazi). Pentruînconjurarea Imperiului Bizantin,Caucazul khazar reprezenta însa opiedica. Ca urmare a avut loc seriede batalii interminabile între arabisi khazari, din care victoriosi ieseaude regula khazarii care, la un momentdat, în anul 730 au cotropit Gruziasi Armenia si au înaintat pâna dincolode jumatatea drumului spre Damasc,capitala Califatului Arab. O armatamusulmana proaspat ridicata a stavilitînsa hoarda khazara si a alungat-oînapoi, peste munti, spre casa.

Decizia khazarilor de a se convertila religia evreiasca, mozaismul, aavut un caracter politic, scopul prin-cipal fiind acela al unei identitati re-ligioase diferite de cea a romanilorcrestini si a arabilor musulmani,principalii lor concurenti, carora le

era astfel stopata capacitatea de asim-ilare cultuală si apoi culturală. Înalta ordine de idei, mozaismul,promitând adeptilor sai stapânireatuturor popoarelor lumii, conveneade minune unui neam razboinic sisângeros precum khazarii. O cronicaaraba nota: “Regele khazarilor sefacuse evreu înca sub Califatul luiHarun al Rasid (anii 786-809)”.Aproape concomitent cu convertirealor, khazarii au adoptat si alfabetulebraic. Peste 300 de ani însa, statulkhazar a început sa decada, decadereasa fiind marcata de repetatele izbuc-niri ale unui sionism mesianic, cufalsi mesia, precum David El-Roy,eroul unui roman de Benjamin Dis-raeli, ce au condus campanii donchi-hotesti pentru “recucerirea Ierusal-imului”. În anul 1141 un evreu khazarsionist, pe nume Iehuda Halevi, încelebra sa carte, KUZARII, sustineaideea ca “natiunea evreiasca” estesingurul mediator între Dumnezeusi restul omenirii, dar ca la sfârsitulistoriei toate popoarele vor fi supuseiudaismului.

Aparitia vikingilor rhusi (stramosiirusilor) pe scena istoriei a cauzatdecaderea finala a khazarilor. Rhusiiefectuau campanii violente de prada,ceea ce i-a obligat pe khazari sa seapropie mai mult de supusii lormaghiari, pe care i-au asezat strategicpeste malul apusean al Donului, catampon la navalirile rhusilor. Schemaa functionat vreme de aproape unsecol, timp în care relatiile dintremaghiari si khazari s-au strâns totmai mult, culminând cu doua eveni-mente ce au influentat profundnatiunea maghiara. A fost înfiintataprima dinastie maghiara, khazariiinstalându-l ca rege pe Arpad, pestecele 7 hoarde maghiare, iar maimulte triburi khazare s-au contopitcu maghiarii, modificând astfel car-acterul etnic al acestora. Pentru cas-au dovedit “mai vrednici înrazboaie” maghiarii le-au încredintatconducerea militara a statului lorcelor trei triburi khazare care s-au

ATITUDINI

An XV - Nr. 82 - 201332

unit cu ei. Pâna la mijlocul secoluluiX, în Ungaria se vorbeau atâtmaghiara, cât si khazara, ceea ceface ca în maghiara de astazi saexiste peste 200 de cuvinte de originekhazara.

Rhusii au reusit în cele din urmasa distruga regatul khazar la sfârsitulsecolului al X-lea, pentru ca apoi, lamijlocul secolului al XIII-lea, khazariisa cada victime ale marii invaziimongole declansate de Ginghis Han.Hoarda de Aur a acestuia si-a stabilitcentrul imperiului chiar pe teritoriulkhazar. “Dar înainte si dupa ridicareamongolilor, khazarii au trimis multelastare si ramificatii în tarile slavenesubjugate, în cele din urma con-tribuind la faurirea marilor centreevreiesti din Europa rasariteana”(S.W. Baron, A social and ReligiousHistory of Jews). Într-adevar, dis-paritia natiunii khazare din habitatulsau istoric este concomitenta cuaparitia celor mai mari concentraride evrei dinspre nord.

Exodul evreilor khazari spre TarileRomânesti sau spre centrul Europeia fost precedat de întemeierea coloni-ilor si asezarilor khazare în diferiteparti ale Ucrainei si Rusiei merid-ionale. Astfel, la Kiev a continuat saexiste o mare comunitate evreiascasi dupa cucerirea orasului de la khaz-ari de catre neamul rhus. De aceea,în Ucraina si Polonia sunt numeroasetoponime derivate de la “khazar”sau “jid” (evreu): Jidovo,Kozarzewek, Kozara, Kozarzow, Ji-dovska Voia, Zydaticze etc.

O situatie mai speciala au avutevreii khazari din Ungaria. Ultimarezistenta khazara în Ungaria a avutloc în secolul X, când sfântul Stefana îmbratisat credinta romano-catolicasi l-a învins pe khazarul Gyula,razvratit si “trufas în credinta lui,care nu voia în ruptul capului sa secrestineze”. În anul 1222 regelemaghiar Andras II a emis, la presiuneasupusilor sai, “Bula de aur”, princare evreilor li se interzicea sa fiesefi, perceptori sau controlori ai

monopolului regal al sarii, ceea ceînseamna ca pâna la emiterea edic-tului, evreii din Ungaria detineauaceste importante pozitii, fapt con-firmat si de pozitia de custode alveniturilor curtii regale, detinuta decontele Teka, evreu khazar.

Prin urmare, exodul evreilor khaz-ari a facut ca, practic, TarileRomânesti (mai ales Moldova) sase afle dupa secolul al XIII-lea în-conjurate de catre o populatie evreias-ca nestatornica, asezata vremelnicîn Rusia, Polonia, Ucraina si Ungaria.Focarul propriu-zis al evreimiirasaritene a fost însa Polonia, aicinascându-se idisul, limbajul popularal evreilor pâna la al II-lea Razboimondial (înca vorbit în S.U.A. siRusia), amalgam de ebraica, germanamedio-rasariteana si elementeslavone. Explicatia consta în faptulca, din punct de vedere cultural sisocial, în Polonia medievala ele-mentul dominant l-au constituit ger-manii, populatie imigranta superioaraevreilor khazari si mai influenta dinpunct de vedere economic si int-electual. În concluziile sale, A.Koestler (autor evreu khazar) afirmaca, din punct de vedere etnic, triburilesemite de pe malurile Iordanului(“adevaratii evrei”) sunt total de-osebite de triburile turco-khazarede pe Volga (care formeaza evreimeade astazi), “Dar în acelasi timpreligia lor exclusivista genereazatendinta de a se strânge laolalta side a refuza contactele cu exteriorul,de a-si stabili propriile comunitaticu propriile lor lacasuri de rugaciune,cu scolile lor, cu cartierele lor delocuit si cu ghetourile (initial impusede ei însisi, nu din afara) în oriceoras sau tara în care se stabileau…Religia mozaica – spre deosebirede crestinism, budism sau mahome-danism – implica apartenenta la onatiune istorica, la o rasa aleasa.Toate sarbatorile [religioase] evreiesticomemoreaza evenimente din istorialor nationala: exodul din Egipt, re-volta maccabeilor, moartea asupri-

torului Haman, distrugerea Templu-lui. Vechiul Testament este mai întâisi întâi naratiunea istoriei unei natiu-ni…, crezul ei este mai degrabatribal decât universal. Toate rugaci-unile si toate riturile practicate procla-ma apartenenta la o rasa straveche,ceea ce în mod automat îl separa peevreu de trecutul rasial si istoric alpoporului în sânul caruia traieste.Credinta mozaica, asa cum dovedescdoua mii de ani de istorie tragica,determina auto-segregatia pe plannational si social. Ea îl izoleaza peevreu si îndeamna la izolarea lui decatre ceilalti. Ea creeaza în mod au-tomat ghetourile fizice si culturale.Ea îi transforma pe evreii din dias-pora într-o pseudo-natiune…; aceastapseudo-natiune este vag unita printr-un sistem de credinte traditionaleîntemeiate pe premise rasiale si is-torice…” A. Koestler evita sa spunadirect adevarul: “pseudo-natiunea”evreiasca s-a constituit într-o reteamondiala oligarhica cu scopul precisconturat de a controla si stapâni în-treaga omenire.

Pâna la anul 1600, Nicolae Iorganu gasise nici o mentiune de elementevreiesc asezat durabil “în partilenoastre”, iar cea mai mare parte aevreilor care s-au stabilit în TarileRomâne, cu precadere în Moldova,provin din evreii khazari, veniti dinsprePolonia si Rusia. Aparitia primilorevrei în Moldova se leaga de rascoalade dezrobire economica a cazacilorpoloni din anul 1648. Latifundiariipolonezi si lituanienii cedasera treptatevreilor khazari întreaga activitate deadministratori si încasatori de impozite,acestia devenind astfel exponentii ex-ploatarii celei mai nemiloase. Rascoalacazacilor a aruncat însa în Moldovao mare parte dintre exploatatorii evrei,ca arendasi si camatari, cum a aflat-o, la Iasi, un calator sirian (Paul dinAlep) din gura unuia dintre fugariievrei, Iancal, scapat de masacrul de-clansat de cazaci.

Sursa: Internet

CRONICĂ LITERARĂ

An XV - Nr. 82 - 2013 33

Moșia – romanul monografic si autobiografic al„omului-orchestră… literară”,Ioan Toderita, (așacum îl numea Dumitru Anghel), este gândit încădin titlu,cu multiple sensuri, așa cum se va derulași întreaga acțiune.

Semnificația sa poate fi una patriotică - ca pământstrămoșesc care a trebuit apărat cu prețul sângeluivărsat, ca proprietate funciară a moşierului Ciucă,care şi-a pus amprenta numelui peste câmpuriledin jur și peste pădurea Valea Mare,în care aveaodată conacul, dar și cu un sens exclusivist, acelade a aparține sufletește lui Ion.

Ion, dedublat în personaj și narator a aceleiașiacțiuni și predestinat parcă să fie un mare iubitor algliei, nume rebrenian de referință al literaturiiromâne, concentrează întreaga istorie tragică ațăranului român. Ion este personaj când se transpuneîn copilul de altădată privind ,,cu gândul satul dinmintea lui” și narator , încearcând să se detașeze -atunci când trece deșfășurarea acțiunii prin prismafictiunii scriitorului. Este o dedublare care doreștesă vorbească despre copilul de atunci și omul deacum ,care deapănă amintirile ,,printre ramurilestejarului obosit de ședere pe trupul” său.

Narațiunea plină de culoare: fie expusă, fiesugerată prin imagini, înșiruită în contrast - sugerândproprietatea vieții afective de a se mișca în cadrulcontrariilor - sau în acord cu acțiunea - arătândmonotonia veșniciei de la țară, încearcă o definiremetaforică a vieții trecând-o prin toată paletacoloristică de la alb, la galbenul care „cheamăispita goliciunii”, la verde crudei tinereți, la roșuprimelor simtăminte de iubire, trecând prin cenușiuși ajungând până la negru, atunci când vorbește de„fântâna amurgului curând”.

Caracterul monografic al romanului orienteazăinvestigația narativă pe diversitatea aspectelor lumiirurale: obiceiurile legate de muncile câmpului, relațiilesociale generate de diferențele economice, problematicapământului în condițiile satului moldovean sau uni-versul țăranilor în relațiile de familie.

Fie că ne aflăm în câmpul onomastic al per-sonajelor: Lungeanu, Andoni Roșu, Tufă, Poalelun-gi etc., care amintesc de basmul popular, fie allimbajului - dulcele grai moldovenesc ,,adă vacadin păp’ șoi” „Eu am făcut loc di horă dinograda mea, ăştia fac loc di petreceri în cimitir,mari păcat!”, toate ne duc cu gândul la Creangă,la aparenta simplicităţii și autenticităţii vorbirii,graiului românesc.

Oralitatea și implicarea afectivă a autorului estesugerată, exclamaţiile și onomatopeele care uneoriepuizează un întreg câmp interjecţional existent,plecând de la cele simple, compusele acestora,formele lor reduplicate, date de sunetul lupuluiAuuu! A! Uuu!, ajungând până la fonemeinterjecționale cu muzicalitate și un ritm amețitor.„Taaac! Taaaaac! un Taca!Taca! Iaca, iaca! depănaograda conacului în urechile boului”.

Autorul Ioan Toderiţă deţine tehnica limbajuluişi expresivitatea textului poetic, folosind din abun-denţă figuri de stil ca repetiţia, pentru întărireaideilor expuse:

„Un om plin de făină, alb, mai alb decât soareleîn preajma amurgului”, comparaţia, personificareaşi figuri de sunet cum este aliteraţia pentru creareaefectelor eufonice: „Un bulgăre de foc bubui pă-durile surori cu tunet de trăsnet trosnit de topor”.Autorul se joacă cu omonimele construind calam-bururi: ,,Cea mai sfântă cruce e în cerul gurii,tată, nu cum crede mă-ta; pe frunte. De asta înjureu crucea mătii” şi uimeşte prin literatura epică cuvalenţe de proză lirică.

Romanul este scris cu mintea, inima şi sufletul,iar despre titlul „Moşia”, sinonim aproximativ cuTuluceşti ,a cărei toponimie legendară vine dintimpul domnitorului Petru-Rareş, aş putea spune,jucându-mă cu valoarea gramaticală a cuvintelor:

TU LUCEŞTI ASTĂZI, MOŞIE!

Dorina BALAN, Biblioteca „V.A.URECHEA”, Galaţi

IOAN TODERIȚĂ: „Moșia”

LIMBA NOASTRĂ

An XV - Nr. 82 - 201334

Recent, Miceal Ledwith, confidental Papei Ioan Paul al II-lea, omulcare a avut acces la arhivele secreteale Vaticanului, a declarat că, potrivitinformațiilor pe care le deține, limbalatină se trage din limba românăarhaică și nu invers cum credlingviștii. Într-un interviu acordatpostului de televiziune TVRCluj, Miceal Ledwith, fost consilieral Papei Ioan Paul al II-lea și membrual Comisiei Teologice Internaţionale,unul din oamenii care au avut accesla documente secrete din arhivaVaticanului, a făcut o declaraţiesurprinzătoare: “Chiar dacă se ştie

că latina e limba oficială a BisericiiCatolice, precum şi limba ImperiuluiRoman, iar limba română este olimbă latină, mai puţină lumecunoaşte că limba română, sau pre-cursoarea sa, vine din locul din carese trage limba latină, şi nu invers.Cu alte cuvinte, nu limba românăeste o limbă latină, ci mai degrabălimba latină este o limbă românească.Aşadar, vreau să-i salut pe oameniidin Munţii Bucegi, din Braşov, dinBucureşti. Voi sunteţi cei care aţioferit un vehicul minunat lumii oc-cidentale (limba latină – n.r.)”.

Conform declaraţiei lui Ledwith,

la întâlnirea lor cu romanii, daciinu au avut nevoie de translatori.Vorbeau în limba din care se născusechiar latina. Pe Columna de laRoma, solii daci se adreseazăîmpăratului Traian fără transaltor.Din această perspectivă, româniiapar drept unul şi acelaşi popor cudacii, continuatorii direcţi şi legitimiai acestora. Mai mult, rezultă că şiromanii au fost de neam tracic.Prin urmare, războiul pe care l-aupurtat romanii pentru aurul dacilor,a fost un război fratricid.

Cronicar

Declarația unui oficial al Vaticanului:

LIMBA LATINĂ SETRAGE DIN LIMBAROMÂNĂ ARHAICĂ

ISTORIA

An XV - Nr. 82 - 2013 35

Preşedintele Statelor Unite ale Americii,Abraham Lincoln (1809-1865), a făcut oferta,în anul 1854, ca statul să cumpere o mare partedin teritoriul indian, iar poporului indian i-afost promisă o rezervaţie. La această ofertă aprimit un răspuns din partea căpeteniei Sealth.Această scrisoare se numără printre cele maifrumoase şi mai profunde gânduri care au fostrostite vreodată despre mediul înconjurător alomului. Scrisoarea este trimisă tuturor ţărilorlumii, cu prilejul Zilei mondiale a Mediului, 5iunie, de către UNEP, iar oraşul SEATTLE şi-aprimit numele după această căpetenie.

Când marele şef Alb din Washington îşi trimiteglasul că doreşte să cumpere pământul nostrune cere prea mult. Cum se poate vinde sau

cumpăra asa ceva, cerul şi căldura pământului?Aşa ceva ne este cu totul străin.Noi nu suntem pro-

prietarii prospeţimii aerului şi limpezimii apei.Fiecare părticică a acestui pământ e sfânt pentru

poporul meu. Fiecare ac strălucitor de pin, fiecare bobde nisip din vadul râului, fiecare mică negură din în-tunecimea pădurii, sunt sfinte în gândurile şi viaţapoporului meu, suntem parte a pământului şi el e partedin noi. Ierburile mirositoare ne sunt surori. Cerbul,armăsarul, vulturul cel mare ne sunt fraţi. Culmile stân-coase, păşunile suculente, trupul învelit în căldură alponey-ului şi omul, toate aparţin aceleiaşi familii.

Această apă strălucitoare ce curge prin torente şi râuri,nu este numai apă, ci şi sângele strămoşilor noştri.Dacă vă vindem pământul, trebuie să ştiţi că e sfânt. Căfiecare reflectare din lacul limpede vorbeşte despreîntâmplări şi amintiri din viaţa poporului meu. Murmurulapei e glasul tatălui-tatălui meu. Râurile ne sunt fraţi, nesting setea. Râurile poartă canoele noastre. Ne hrănesccopiii. Dacă vă vindem pământul, trebuie să vă amintiţi şisă învăţaţi copiii voştri că râurile sunt fraţii noştri şi aivoştri. De aceea va trebui să oferiţi râului bunătatea pe

care nu aţi oferit-o fratelui. Ştim că omul alb nu neînţelege.Pentru el un pământ e la fel ca şi oricare altul.Faţă de pământul-mamă şi fratele-cer se poartă ca faţă delucruri care se pot cumpăra, prăda, vinde ca vitele saupodoabă strălucitoare. Lăcomia lui va distruge pământulşi va lăsa în urmă pustiu. Nu ştiu... Modul nostru de viaţăse deosebeşte de al vostru. Numai privind la oraşelevoastre, pe omul roşu îl dor ochii. În oraşele omului alb nuexistă un colţişor de linişte. Nu există loc în care să seaudă deschiderea frunzelor primăvara sau tremuratul aripiimusculiţei. Cea mai mare comoară a omului roşu esteaerul. Omul alb parcă nici nu observă aerul pe care îlrespiră.Ca unul care e de multă vreme muribund, e imunla duhoare. Dacă vă vindem pământul trebuie să vă amintiţică aerul ne este preţios. Că aerul îşi împarte spiritul cuîntreaga viaţă pe care o întreţine. Vântul care i-a datbunicului meu primul suflu va primi şi ultima lui răsuflare.

Dacă vă vindem pământul trebuie să-l păziţi ca peceva sfânt. Ca pe un loc în care şi omul alb va putea săinspire aerul îndulcit cu mireasma florilor. Vom examinaoferta voastră de a ne cumpăra pământul. Dacă vomdecide să fim de acord, vă vom pretinde să îndepliniţiurmătoarea condiţie : Omul alb va trebui să se poartefaţă de animalele acestui pământ, ca faţă de fraţii săi.

Ce este omul, fără animale? Dacă animalele ardispărea omul ar muri de marea însingurare a spiritului.Tot ceea ce li se întâmplă animalelor, curând i se va în-tâmpla şi omului. În lume totul se leagă.

Va trebui să vă învăţaţi copiii că sub tălpile lor estecenuşa strămoşilor noştri.

Pentru ca să respectaţi pământul, le veţi spune căpământul lor este bogat prin viaţa străbunilor noştri. Vatrebui să vă învăţaţi copiii, aşa cum îi învăţăm noi pe ainoştri, că pământul ne e mamă. Ce păţeşte pământul,păţesc şi copiii lui. Dacă omul scuipă pe pământ, sescuipă pe sine însuşi.Pământul nu aparţine omului.Omul aparţine pământului.

SURSA: internet

SCRISOAREA PIEILOR ROȘII

CRONICĂ LITERARĂ

An XV - Nr. 82 - 201336

Poetul Ion Cozmei, născut în Că-lineştii lui Cuparencu şi trăitor înurbea Sucevei, pare să fie învăluituneori de nostalgia nesfârşitei stepe,cu gorganele ei mărturisind o în-sângerată istorie, cu mestecenii carele-au străjuit şi au lăcrimat atât-amar de vreme, dar au şi înălţat ru-găciuni pentru izbăvirea Ucrainei,cu zbuciumul şi învolburarea Ni-prului, prieten şi duşman, în acelaşitimp, precum în binecunoscuteleversuri eminesciene din ScrisoareaIII. Resorturile profunde ale lui I.Cozmei l-au apropiat de spiritulcreaţiei bardului ucrainean T. H.Şevcenko în încercarea temerară dea transpune poezia acestuia în limbaromână, începutul fiind făcut încădin 1986. Adept al lucrului bine fă-cut, poetul sucevean nu s-a grăbit,ci a migălit peste zece ani şi abia în1999 a ieşit în lume cu volumulTaras Şevcenko. Marele Cobzar,urmat de Taras Şevcenko. Poeme(2001), Taras Şevcenko. Tinerelemele gânduri (2005), lucrarea dedoctorat Taras Şevcenko. Poetulnaţional al Ucrainei şi receptarealui în România, susţinută în 2006,cu menţiunea „Cum laudae”, şi pu-blicată în anul următor şi, iată, în2011, apărută, cu sprijinul edituriiBukrek din Cernăuţi, ediţia bilingvăa Cobzarului, autorul ucraineanfiind considerat de poetul IvanDrach, într-un cuvânt „Către popoareşi generaţii”, aflat la începutul cărţii,„nu (…) doar geniul naţiunii ucrai-nene, ci şi întruchiparea spirituluişi a onoarei acesteia.”

Ion Cozmei şi-a asumat o ase-menea dificilă sarcină dintr-un sen-timent de insatisfacţie faţă de tra-

ducerile anterioare (cea mai cunos-cută fiind a lui Victor Tulbure) şidin convingerea că are capacitateade a transpune versurile şevcenkieneîntr-o partitură care să corespundă,în vibraţie poetică, originalului, cualte cuvinte să limiteze tendinţa cese insinuează în activitatea unui tra-ducător, aceea a trădării textuluiprim, despre care a scris încă din1974 Ştefan Augustin Doinaş în Or-feu şi tentaţia realului. Cum I. Coz-mei este adeptul respectării atât aliterei cât şi a spiritului originaluluişi având în vedere faptul că poetule vorbitor bilingv, lectura poemelordin Cobzarul induce la cititorul depoezie o stare de înălţare, rezultatădintr-o combinaţie sine qua non atraducerii: o corespondenţă a sensi-bilităţii celor doi autori, dublată latraducător de o autentică ştiinţăpoetică. De altfel, la apariţia celuide-al doilea volum, Ioan Chidesciucavea să noteze că versiunea Cobza-rului din 2001 „restituie geniuluiucrainean adevărata aură a unuimare romantic european”, pentru caîn prefaţa următorului ucrainologulavizat Magdalena Laszlo Kuţiuk săadauge că „traducerile din culegereade faţă sunt îndeajuns de fidele deoriginalul ucrainean, depăşind cumult tălmăcirile altor traducători dinspaţiul literar românesc”.

Ultimul Cobzar, cel bilingv (ede admirat şi de apreciat aşezareaîn paralel a celor două texte, IonCozmei acceptând „de bună voie şinesilit de nimeni” proba de foc aexpertizei cunoscătorilor, sau, cumzice însuşi autorul traducerii, s-agândit să ofere lectorului avizat (…) posibilitatea comparării ca în

oglindă a celor două texte şi a emi-terii unor judecăţi de valoare privindcalitatea şi veridicitatea traduceriiromâneşti) a primit deja cununa delauri de la Filiala Bacău a USR şidin partea Ligii Scriitorilor din Vran-cea. Textele, de largă respiraţie, ni-ciodată strofice, cu schimbări aleelementelor de prozodie pentru areda cât mai veridic un anumit gradal tensiunii eului poetic, pot fi gru-pate pe mari teme, una din acesteafiind „mitul Ucrainei”, pentru careŞevcenko a avut un adevărat cult,aidoma celui nutrit de Eminescupentru „Dacia veche”. Inima luiŞevcenko bate pentru pământul ţăriisale, iar slovele răsărite de acoloau o temperatură înaltă, care daumăsura sentimentelor Cobzarului,omniprezent în operă, ca alter egoal poetului, vibraţia sa fiind de ocuceritoare sinceritate: Maică bună,Ucraină,/ Să-i aştepţi cu dorul/ Pecopiii mei zburdalnici,/ Cum ţi-aş-tepţi odorul. (Gânduri ale mele,gânduri). Tema e susţinută de glo-rificarea eroilor legendari, luptătorineînfricaţi pentru libertatea cazacilorde pe Nipru, cum a fost Ivan Pidkovadin poemul istoric cu acelaşi titlu,Nicoară Potcoavă, în versiunea ro-manescă a lui Mihail Sadoveanu.Un alt luptător de legendă e atamanulHamalia, eroul baladei cu acest titlu,cu o teribilă putere fizică, dar şi cuun exemplar spirit de sacrificiu pen-tru libertatea ţării sale, poezia amin-tind pe alocuri de cavalcada oştenilorlui George Coşbuc din Paşa Hassan:De neoprit e căzăcimea –/ Şi cadde-a dura ienicerii.

Stăpânirea nemiloasă a străinilora ridicat mereu figuri de viteji care

Ioan ȚICALO

„Cobzarul“ lui Șevcenkoîn ediție bilingvă

CRONICĂ LITERARĂ

An XV - Nr. 82 - 2013 37

au adunat energii nebănuite (fala-aceea căzăcească), unul din aceştiafiind Taras Treasylo, un demn exem-plu de urmat, după credinţa poetu-lui-cobzar, pentru generaţia urmă-toare. Bandura cântăreţului orb, ne-vederea fiind semnul unei forţe in-terioare ieşite din comun, cântă înacord cu elementele naturii, ca înHaidamacii (Supărat pe noi e Ni-prul,/ Plânge Ucraina…), accen-tuează condiţia umilă a poporului,precum la Octavian Goga (Ne estedat mereu a plânge/ Şi pâinea să ofrământăm/ Cu lacrimi şi sudori desânge), ori exprimă mesianic încre-derea în izbăvire: Căci nu moare li-bertatea,/ Sufletul nu moare (Cau-cazul). Interesant e că în poemulHaidamacii cobzarul e… valah şiare în vedere atât soarta nedreaptă aucrainenilor, cât şi cea a conaţiona-lilor: Oi, valahi, munteni,/ Şi voimoldoveni, (…)/ Domnii v-au vândut/Turcescului cnut,/ Hanului tătar.Staţi în lanţuri iar!/ Nu vă întristaţi,/Ci vă închinaţi,/ Mâinile vă daţi/Cu cazacii fraţi.

Şevcenko e considerat poet ro-mantic, un apostol al neamului înspiritul lui Goethe, Byron, Puşkinsau Mickiewicz, în opinia lui I. Coz-mei, însă substratul său aparţinândromantismului e fertilizat de izbuc-nirea aspectelor realiste. Tirania ru-sească îl face să zboare în Vis (acom-paniat de o bufniţă, simbolul întu-nericului şi al înţelepciunii, cunos-cătoare a celuilalt tărâm) tocmai înSiberia (începutul călătoriei e subsemnul luminozităţii şi al optimis-mului: Zburăm, zarea e-n lumină,/Cerul arde-n slavă,/ Iar privighe-toarea-aşteaptă soarele-n dumbravă),unde va descoperi o lume subpă-mânteană, ocnaşi condamnaţi deţar(ul) netrebnic ca să-l sature deaur. Poetul retrăieşte la intensitatemaximă tragedia înfiorătoare a ca-zacilor, iar revolta sa capătă uneoriforme apocaliptice întru izbăvireacelor oprimaţi.

O altă temă prezentă în operalui Şevcenko e cea a iubirii neferi-cite, a trădării. Balada Fata vrăjită,

construită pe un întreg arsenal ro-mantic şi cu un fascinant prolog,tălmăcitorul întrecându-se aici pesine: Suspină Niprul larg, se zbate/Şi vântul, şuierând turbat,/ Apleacăsălciile-nalte,/ Ridică valu-nvol-burat. Şi luna palidă-n vâltoare/Prin nori se-arată când şi când/Ca barca în albastra mare/ Baapărând, ba dispărând. Sentimen-tele, mai ales ale fetei, sunt, lapoetul ucrainean, devastatoare, tâ-năra îndrăgostindu-se iremediabil,indiferent dacă e vorba de un cazacsau muscal, aşa cum se întâmplăîn Katerina, Şevcenko având grijăsă atragă atenţia, tot într-un fel deintroducere, într-o încercare de pe-dagogie a iubirii, că muscalii suntstrăini oameni de sufletul plin denobleţe al tinerelor cu ochi căpruişi negre sprâncene, un leit motivîn poezia de dragoste şevcenkiană.Trădarea seducătorului va mergepână la capăt, Katerina, în dispe-rarea ei îşi va curma zilele în apeleunui iaz, iar bărbatul, întâlnindu-şi feciorul-cerşetor, lepădat cândvala margine de drum, înainte de tra-gica moarte a mamei, aflându-secu altă femeie, se teme să-l salvezedin viaţa mizeră în care se zbate.Katerina şi bastardul ajung într-ostare deplorabilă, viitoarea mamăfiind aruncată în drum de tatăl ei(Dumnezeu sfânt te ierte,/ Lumea,milostiva,/ Roagă-te cum ştii şi du-te/ Mai uşor îmi fi-va), în vremece copilul va rămâne în acelaşispaţiu al nesiguranţei perpetue: PeIvas, plecând berlina,/ Praful îlcuprinse…

Drama ochilor şi a sprâncenelorînşelate, chiar şi atunci când apeleazăla farmece, e curmată prin moarteviolentă, sinucidere în cazul inocenteipomenite mai sus, însă uneori poateveni din partea mamei desfrânate,cu minţile tulburate de invidie şi ură(Iar cazacii, ca hameiul,/ ÎmprejurulAnnei – Înecata) în opoziţie cu spi-ritul matern din Slujnica, unde fiulMarko va fi vegheat, dintr-un infinitspirit de sacrificiu, în altă casă, prinacceptarea unei sarcini umilitoare.

Aşadar, îndrăgostita şevcenkiană iu-beşte o singură dată, sentimentul eiare profunzimea apelor învolburateale Niprului şi nu înţelege în ruptulcapului să devină necredincioasă:Dacă plânge – plâng asemenea,/Dacă nu – cânt iară;/ Dacă mort esprâncenatul –/ Moartea să mă ceară.(Gând II) Vinovată sau nu, copilasuferă de sindromul fidelităţii şi alnădejdii, iar când aceasta din urmăse năruie, e considerat capăt de drum,în ciuda promisiunilor deschideriialtuia: Popii la mormânt să-mi cânte,/Druştele să plângă; Mai bine-nsicriu, să nu-i văd/ Faţa lui nătângă.(Plopul) De data aceasta, fata, cuajutorul unei licori fermecate, se vatransforma într-un plop cu frunzetremurătoare (în limba ucraineanăspecia e de genul feminin), semnulintensităţii sentimentelor, cu adevăratunice. Şi de fiecare dată, acelaşicobzar, înfrăţit cu durerea sprânce-natelor, ar putea repeta profeticeleversuri din Slujnica: Oi, ceaţă, deasăceaţă –/ Destin cârpit cu aţă!

Subliniem că nu numai acestexemplu ne trimite la structuri alefolclorului românesc folosite de tra-ducător în tălmăcire, Şevcenko însuşifiind ancorat în creaţia populară acazacilor. Textul lui I. Cozmei secaracterizează printr-o frazare fidelă,traducerea respectând schimbarearitmului respiraţiei stihurilor barduluiucrainean. Pătruns până în taineţelesufletului de fiorul liric, în alternanţăcu desfăşurări epice pline de drama-tism, poetul bucovinean a găsit for-mula cea mai adecvată poeziei luiŞevcenko, precum în acest ultimexemplu care ne aminteşte de Emi-nescu: De-oi muri, îmi vreau mor-mântul/ Pe-o movilă lină/ Din ne-mărginita stepă-n/ Dulcea Ucraină.(Testamentul)

Având în faţă această versiuneromânească a Marelui Cobzar, onouă încercare, de va fi făcută vreo-dată, se va dovedi absolut dificilă,având în vedere faptul că Ion Cozmeia reuşit să redea întocmai tensiunea,vibraţia şi polifonia operei poetuluinaţional ucrainean.

POEZIA

An XV - Nr. 82 - 201338

VIAȚA LA BLOCE liniște de-nmormântareLa blocul străjuit de tei,Atunci când nu se bat covoare…Și nici vecinii între ei.

APRECIEREFemeia-i floare de-o priviți,Un îngeraș, de-o auziți, În voie de-i intrați e rai,Altminteri este: vai, vai, vai!

DaruriI-aș dedica femeii versul,Voi umple cupele cu vin,I-aș dărui și Universul…Dar teamă mi-e că-i puțin!

Nu se vând cărțile Când plin cu cărți e magazinul Doar la un lucru mă gândesc: Or fi și cărțile ca vinul… Sunt bune când se învechesc.

Nedreptate Deștepții nu mai știu ce vor, Dar sunt nedrepți cu proștii, care Le-asigură din rândul lor Modele vii de comparare!

NEREGULĂSă fie-așa e-anomalie,De când e lumea cum a fost: Tarif egal la frizerieȘi pentru tuns un cap mai prost.

SOȚIE IUBITOAREFrumos ea soțului-i vorbește,Luată vrea de subsuori,Îl mângâie, nu-l cicălește…Când de la altul vine-n zori.

DREPTUL DE AUTORNu-s defel anomalii – Și e chiar de dat de știre: Când deștepții fac prostii, Proștii cer despăgubire.

Ispita somnuluiRemarca pare că-i minoră, Dar izvorâtă e din fapte: Deșteptul doarme într-o oră La fel cât prostul într-o noapte.

FĂRĂ CAP, NU SE TRĂIEȘTE Prin șopârlă fac dovada Unde este handicapul: Se regenerează coada, Însă niciodată, capul!

Neregulă În al vieții vast domeniu,Domină anomalia: Că înmormântezi un geniu, Dar nu poți stârpi prostia!

Remarcă E veșnică la noi lacuna Ce se observă dintr-un foc:Pământul se rotește-ntruna, Pe când prostia stă pe loc!

Glasul viorii Cu gând spre viitor, vioara La lemnul scump, dând curs măsurii, Cod roșu a trimis spre țara Distrugătorilor pădurii.

SFERA CUNOAȘTERII Știm de planete, cosmos, stele, De ape, munți, de toate cele, De-a fir-a păr știm de atom… Dar nu știm totul despre om!

DEGRADARE RURALĂ„Cum veșnicia s-a născut la țară”,Cu certitudine se poate spune,Că satul românesc e o comoară…Din care se tot ia și nu se pune!

SĂTEANUL ȘI TELEFONIA MOBILĂ Din vârf de deal el nu mai strigăȘi procedează în alt chip;Când el dorește mămăligă.

Vasile Larco

Epigrame

LIMBA NOASTRĂ

An XV - Nr. 82 - 2013 39

Sunt câteva greşeli cu careromânii s-au împrietenit atâtde bine încât le iau cu ei pestetot: la muncă, la întâlnirile cuprietenii, în vacanţe. Generoşi,părinţii împărtăşesc erorile cumicuţii lor, astfel încât, deseori,greşeala devine normă.

1. Încercarea de a evita caco-foniile îi face pe români să comităgreşeli mai grave. Cum ar fi in-ventarea de sintagme inutile. Esteşi cazul lui „ca şi“, o construcţiecare s-a strecurat repejor în vo-cabularul nostru. În prezent, acestciudat „ca şi“ a început să fiefolosit chiar şi când nu seurmăreşte evitarea unei cacofonii.Iată un exemplu cu adevărat edi-ficator, pe care l-am auzit la unpărinte, într-o discuţie cu un cadrudidactic: „Mă bucur că fetiţa meavă are ca şi profesoară“.

2. Unul dintre cele mai desfolosite cuvinte inventate este„vroiam“. Greşeala vine din„amestecarea“ formelor verbelor„a vrea“ şi a „voi“. Puse la im-perfect, verbele se conjugă astfel.„A vrea“ are formele „eu vream“,„tu vreai“, „el/ea vrea“, „noivream“, „voi vreaţi“, „ei vreau“,iar „a voi“ - „eu voiam“, „tuvoiai“, „el/ea voia, „noi voiam“,„voi voiaţi“, „ei/ele voiau“. Aşadar,nici urmă de „vroiam“, „vroia“sau „vroiaţi“!

3. Însă, „drama“ verbelor „avoi“ şi „a vrea“ păleşte în faţa

următoarei greşeli de care vomvorbi. Chiar şi unul dintre celemai folosite verbe ale limbiiromâne, „a avea“, a fost măcelăritverbal de români. Unii au născocitconstrucţiile „să aibe“ şi să „aivă“,alţii, chiar mai fantezişti, au venitcu „să aive“. Iar forma corectă,„să aibă“, a ajuns să fie în . infe-rioritate de vorbitori.

4. Situaţia următorului cuvânteste de-a dreptul dramatică. Vari-anta corectă a ajuns să fie atât depuţin folosită de populaţie, încâtte întrebi dacă vom reuşi săschimbăm ceva în viitorul apropiat.Vorbim despre „piuneză“, formacorectă concurată de greşitul, darpopularul „pioneză“.

5. La fel stau lucrurile şi cu„saxana“. Probabil cei mai mulţidintre voi îl cunoaşteţi ca„sarsana“, dar acest din urmă cu-vânt nu există în limba noastră.Acest sinonim pentru încărcătură,boccea a fost preluat din limbasârbă, unde forma sa este „sek-sana“.

6. Folosirea greşită a lui „decât“în loc de „doar“ (şi invers) esteprobabil cea mai populară eroaresau oroare gramatică, spuneţi-icum vreţi. Atât de populară, încâtşi Mircea Geoană a făcut-o, îndezbaterea televizată anterioarăprezidenţialelor din 2009. „Maiaveţi decât trei zile de mandat“,spunea Geoană la acea vreme,într-un schimb de replici cu Traian

Băsescu. Social-democratul aveasă piardă alegerile. „Decât“ câtevavoturi i-au lipsit pentru a deveninoul preşedinte.

Cum e corect? Regula e destulde simplă. „Decât“ se foloseşteîn structuri negative şi „doar“ încele afirmative. Exemple: „Nuam decât 5 lei în buzunar“, „Amdoar 5 lei în buzunar“ sau, ca săcorectăm formularea din paragrafulanterior, „Doar câteva voturi i-aulipsit pentru a deveni noulpreşedinte“.

7. O altă greşeală îl are ca„port-drapel“ pe fostul premierCălin Popescu Tăriceanu, devenitfaimos pentru aversiunea pe careo avea (şi, probabil, încă o are)pentru „pe care“. Şi Mihai Tatuliciare deseori scăpări cu „pe“-ul înacuzativ, dar nu cumva să trageţiconcluzia că, dacă nu puneţi „pe“-ul atunci când e nevoie de el, o săajungeţi demnitari de stat saujurnalişti TV. Deşi, iată, şanseexistă! Cum e corect? Acel „pe“face diferenţa între subiect şi com-plement direct, explică RodicaZafiu într-un articol din „RomâniaLiterară“. Iată câteva exemple:„Cartea care e pe masă“, „Carteape care am luat-o de pe masă“;sau, ca să îl corectăm pe Tăriceanu,„Calităţile pe care le au (uniiminiştri)“.

8. „Să aibe“ este o altă„invenţie“ lexicală a românilor.Şi de această dată, greşeala areun demn reprezentant în conduc-

GREȘELI GRAMATICALETIPICE LIMBII ROMÂNE

LIMBA NOASTRĂ

An XV - Nr. 82 - 201340

Ecaterina Dolgorukova sau Katia cum era eanumită în intimitate a fost femeia care timp de pais-prezece ani l-a influenţat pe ţarul Alexandru al II-lea sub toate aspectele vieţii sale.

Născută pe 14 noiembrie 1847, într-o familie cu optcopii, Katia purta în spatele său o adevărată istorie. IuriDolgoruki, străbunicul ei, era întemeietorul Moscovei.Astfel aceasta se învârtea printre cercuri aristocraţieiînalte. Fetiţa Katia şi Alexandru aveau să se întâlneascăpentru prima data la Institutul Smolny, unde ţarinaMaria făcea acte de caritate deseori.

Cum s-a născut o mare dragoste la curtea imperialărusă

Când Katia avea vârsta de 17 ani, cei doi seîndrăgostesc. Pentru Katia faptul că Alexandru era cu30 de ani mai mare decât ea sau faptul că era căsătoritnu conta. Singurul inconvenient era faptul că era ţar.Însă într-o seară de iulie tânăra cedează în faţa iubirii.În aceea zi, Alexandru scria: “Azi, din păcate, nu suntliber, dar cu prima ocazie mă voi căsători cu tine, căcite consider, acum şi pentru totdeauna, ca soţia mea în

faţa lui Dumnezeu…Pe mâine, te binecuvântez!” Din acest moment cei doi amanţi vor fi de nedespărţit.

Ţarul obişnuia să-i scrie Katiei în fiecare zi: “Nu uitacă toată viaţa mea e în fiinţa ta, îngerul sufletului meu,şi că singurul scop al acestei vieţi este să te văd fericităatât cât putem fi fericiţi în această lume. Cred că ţi-amdovedit, de la 13 iulie, că, atunci când iubesc cu adevăratpe cineva, nu ştiu să iubesc într-un mod egoist…Veiînţelege că nu mai trăiesc decât cu speranţa de a terevedea joia viitoare în cuibul nostru”.

Acest cuib al lor se afla în Palatul de Iarnă. Ecaterinaintra acolo printr-o uşă ascunsă, apoi se strecura într-ocameră legată de apartamentul lui Alexandru printr-oscară secretă.

Relaţia lor nu a fost tocmai una uşor de menţinut. Atâtfamilia ei cât şi familia regală erau scandalizate de aceastălegătură. Prima persoană care s-a opus vehement a fostmarchiza Cercemaggiore, cumnata Ecaterinei. Aceastaîncearcă s-o despartă de ţar şi o obligă să locuiască laNapoli. Cu toate acestea ţarul reuşeşte s-o salveze pe Katiacu ocazia vizitei sale la Expoziţia Universală de la Paris.Ţarul ordonă familiei Dolgoruki să vină la Paris. Aici cei

Amanta țaruluiAlexandru al II-lea

erea statului, preşedintele TraianBăsescu. Iată câteva întrebări pusede români pe forumuri, găsiterapid pe internet: „Câţi copii tre-buie să aibe o familie?“, „Câtekilograme trebuie să aibe tortulde nuntă?“, „Ce acte trebuie săaibe maşina dacă e înmatriculatăpe Spania?“. Dar greşeala eprezentă şi în presă. Cei de la man-ager.ro ne vorbesc despre calităţilede bază pe care „trebuie să leaibe“ potenţialii angajaţi. Probabil,doar limba străină e obligatorie,cea maternă e facultativă. Cum ecorect? Aici, nu sunt multe deexplicat, corect este „să aibă“, „osă aibă“ etc, niciodată cu „aibe“.

9. În anii în care românii îşiluau credite câte nu puteau săplătească în întreaga viaţă pentrua-şi lua un amărât de apartamentvechi, pe tarlaua lexicalăautohtonă a apărut şi „locaţie“.Dar nu folosit corect, ca sinonimpentru „chirie“. Dacă o persoanăspunea, într-o discuţie cu prietenii,„Mi-am găsit un apartament la60.000 de euro“, se găsea uncoleg să întrebe „Şi cum elocaţia?“. Cum e corect? PotrivitDEX, „locaţie“ reprezintă „chiriaplătită pentru anumite lucruriluate în folosinţă temporară“.

10. Merită notat că românii s-

au cam plictisit de „engleji“ şi„franceji“, de „ţigare“ şi „sălbatec“,iar aceste aberaţii lexicale pot fiplasate cu mândrie în categoria„pe cale de dispariţie“. Însă, existăo formulare greşită care a ţinutpiept, cu mare succes, treceriianilor. „Cât aveţi ceasul?“ este oîntrebare pe care românii oadresează adesea. Aparent, nupare nimic greşit, dar încercaţi săanalizaţi logic extrem de slabalegătură dintre cuvinte. Cum estecorect? Întrebarea poate fi „Aveţiun ceas?“ sau, pentru a fi şi maiexpliciţi, “Cât este ceasul?“.

Dan Arsenie

PERSONAJE TRAGICE

An XV - Nr. 82 - 2013 41

doi se întâlneau pe furiş în apartamentul sau de la Elysée.Ecaterina evita ieşirile în public. Petrecea mult timp

în odăile ţarului. Deseori ţarul, pe parcursul serii, odesena pe Katia goală, întinsă pe pat.( Aceste schiţeimperiale se află în arhivele ruseşti).

Bastarzii imperiali, recunoscuţi oficialPunctul culminant al scandalului a fost în ziua de 30

aprilie 1872, când Katia aduce pe lume un băieţelGeorge. Naşterea a fost una dificilă şi se relatează cumAlexandru exclamase: “Dacă e nevoie, sacrificaţi copilul,dar pe ea salvaţi-o cu orice preţ!”. Lucrurile nu seopresc aici, deoarece un an mai târziu Katia o aduce pelume pe Olga. Acest lucru îi înfurie de-a dreptul pemembrii familiei imperiale. Reacţia ţarinei Maria întârziesă apară, aceasta preferând să se retragă în rugăciune.

În data de 11 iulie 1874, Alexandru emite următorulucaz: “Pentru minorii George Alexandrovici şi OlgaAlexandrovna Iurievski. Acordăm drepturile care aparţinnobilimii şi îi ridicăm la rangul de prinţ cu titlul de altete”.Astfel copiii nelegitimi erau acum recunoscuţi oficial.

Din amantă, sfătuitoare de taină şi soţieDupă războiul împotriva Turciei, Alexandru întors

acasă, o numeşte pe Katia domnişoară de onoare aîmpărătesei şi o instalează în Palatul de Iarnă. Katia nua pretins niciodată aceste dovezi materiale din parteaţarului. Singura ei alinare era iubirea acestuia, însă înciuda lipsei de interes pentru curte se instalează acolo,

supunându-se voinţei amantului ei.Cu toate evenimentele din viaţa

lui tumultoasă, ţarul nu pierdea dinvedere reformele ce aveau să schimbeistoria Rusiei. În toată aceastaperioadă, Ecaterina a fost sfătuitoarealui în materie de politică. Rusia eraacum măcinată în interiorul ei, iarvalurile de teroare puneau presiunepe Casa Regală. Pe acest fundal,ţarina Maria Alexandrovna şi amantaEcaterina aveau păreri total opuse.Maria combătea toate ideile progre-siste, pe când Katia dorea proclamareaunei Carte constituţionale.

În iunie 1880 Maria moare. La18 iulie Ţarul Alexandru secăsătoreşte cu marea lui iubire, Katia.La scurt timp după acest evenimentare loc încoronarea Katiei. Ţarul îşivedea, după paisprezece ani, visulîmplinit. Acest moment a fost văzutde prim-ministrul Loris-Melikov cao oportunitate de-al convinge pe ţarsă semneze Carta. Astfel la 1 martie

1881 ţarul Alexandru al II-lea semnează Carta. Însătoate aceste lucruri frumoase aveau să se sfârşească înmod tragic.

Sfârşitul tragic al mariajuluiDupă semnarea Cartei, Alexandru se duce la manejul

Mihail pentru a asista la schimbarea gărzii. O primăbombă explodează lângă trăsura imperială. Alexandrucoboară pentru a adresa câteva cuvinte de încurajarerăniţilor. În acel moment a doua bombă explodează,lovindu-l pe ţar mortal. Corpul îi este sfâşiat, picioruldrept smuls, faţa şi capul pline de răni. Katiaîngenuncheată lângă el, sărutându-i mâinile albemurmură: “Saşa…”.

Un diplomat francez relatează scena apariţiei fugitivea Katiei la funeraliile ţarului: “A urcat treptele catafalculuicu pas tremurător. Apoi, căzând în genunchi, s-a cufundatîn rugăciune, cu capul sprijinit de sicriu. După câtevaminute, s-a ridicat cu greutate, l-a luat din nou în braţe pecontele Adlerberg şi s-a îndreptat încet spre fundul bis-ericii… Din toate amintirile pe care le voi păstra dinaceastă călătorie, una dintre cele mai impresionante a fostapariţia fugară a prinţesei Iurievskaia în catedrala fortaretei”.

Ecaterina se stinge din viaţă, patruzeci de ani maitârziu, la 15 februarie 1922, la Nisa. Dispariţia sa a fostremarcată doar de apropiaţi. Cu toate acestea ea va rămâneîn istorie drept marea iubire şi inspiratoarea unui mare re-formator, ţarul Alexandru al II-lea, cel care la data de 2martie 1861, proclamase egalitatea cetăţenilor ruşi.

CRONICĂ LITERARĂ

An XV - Nr. 82 - 201342

Ne aflăm la Festivalul „EmilBotta” de la Adjud (14-15 septem-brie 2013) şi aş dori să spun câtevacuvinte despre cartea „Scriitori con-temporani din Vrancea”, ştiind căautorul, Culiţă Ioan Uşurelu, a fostrăsplătit cu Diploma de excelenţăa juriului.

Aşadar, stimaţi colegi, vă invitla spectacol!

Cartea scriitorului CULIŢĂIOAN UŞURELU – Scriitori con-temporani din Vrancea prin inter-viuri ( Ed. Ateneul scriitorilor- Ba-cău, 2012 ) – apare în continuareaaltei lucrări a domniei sale (Con-vorbiri esenţiale, Ed. Andrew Foc-şani, 2010), utilizând aceeaşi mo-dalitate: interviul. Este o lucraretemerară, realizată într-un deplinspirit al echilibrului, în contextulaltor lucrări apărute ( vezi Dicţio-narul scriitorilor şi publiciştilorvrânceni de Fl. Muscalu-1999;Scriitori vrânceni de ieri şi de azide Mircea Dinutz-2011; Spiritulvrâncean în lecturi elective de IonelNecula - cu menţiunea că primeledouă au fost deja premiate la primaediţie a Festivalului Emil Botta,Adjud din 2011). O considerămunică, cel puţin pentru arealul cul-tural vrâncean, şi chiar mai multdecât o mică... introducere în istorialiteraturii vrâncene... prin interviuri,aşa cum o clasifică autorul însuşi.Este o panoramare a 60 de teritoriiale spiritului, culturii şi literaturiivrâncene în regia proprie a autorului.O trecere în revistă a 60 de destinescriitoriceşti, fără ascunse veleităţide vânător de senzaţional şi spec-taculoase întâmplări din viaţa in-tervievaţilor cu tot dinadinsul.

Afirmam despre precedentele

Convorbiri... că autorul probează obucurie a dialogului, dar şi o ambiţieîn a detecta doar... chestiunile foarteimportante sau foarte grave, careau precedat, iar ulterior au urmatanumite opere sau evenimente pri-mordiale ale activităţii scriitorului.În aceeaşi notă se menţine şi prezentacarte, în plus cu o mai mare grijăpentru cunoaşterea în detaliu a me-diului literar vrâncean. Autorul adorit să aducă aproape de sufletulcititorului cât mai mulţi scriitorivrânceni aşa cum se prezintă eiînșişi. Un duh al înţelepciunii s-alăsat cu siguranţă peste această carte!Cu o energie creatoare te încarciparcurgându-i cu atenţie paginile.

Cartea aceasta îşi află adevăratulrost în atenta cumpănire a autorului,întrebările puse pliindu-se naturalpe alura intervievaţilor. Un atentstudiu de caz aflăm în strădania sade a-i prinde pe propria lungimede emisie. O activitate laborioasăde studiu a fişelor personale stă înspatele întrebărilor formulate. Deaici rezultă un peisaj viu, atotcu-prinzător, cu inflexiuni de epopee.O epopee a unei posibile istorii li-terare vrâncene, prin interviuri, eadevărat. Pe lângă Cuvântul înainteal autorului şi micro-studiul Spiri-tualitatea vrânceană semnată decriticul Th. Codreanu, secţiunea fi-nală a cărţii Despre fenomenul li-terar vrâncean, susţinută de, printrealţii, Calistrat Costin, Ionel Neculaşi Liviu Ioan Stoiciu întregeşte,într-un fel, prin plusul de persona-lităţi peisajul cultural vrâncean.

Scriitorii remarcaţi în mod specialsunt destui; dintre aceştia, subiectiv,voi cita din următorii: Rolul criticiide întâmpinare este să atragă atenţia

asupra cărţilor de valoare şi să-idescurajeze pe neaveniţi, nu să sta-bilească ierarhii pentru o sută deani (Mircea Dinutz); ...scopul tra-ducerii poeziei nu este interpretarea,ci crearea unei opere simulacru,adică având... o structură izomorfăcu cea a originalului (Irina Ma-vrodin); S-a dus vremea când înpolitică se găseau şi visători!... Ale-gătorul este mai atent la o găleatăde plastic decât la o promisiunecinstită! De aceea, a vorbi despreestetică în politică este ca o blasfe-mie (Gheorghe Neagu); Eu scriupentru a-i menţine lumii rana des-chisă - dar deschisă nu spre durereafizică, ci spre înălţarea spiritualăprin frumos, prin poezie...(VirgilPanait); Adevărul este că eu nicimăcar nu mă apuc de scris decâtatunci când simt irepresibil că mis-au adunat cuvintele în gât şi cătrebuie, într-un fel, să le dau afa-ră...(Paul Spirescu); ...Stoicii aufost fermi, curajoşi, oameni dintr-obucată... Singurătatea şi izolarea,la mine duse la extrem, au legăturăcu stoicismul. (Liviu Ioan Stoiciu);Cred că Omul Cultural este omulnecesar într-un anumit moment şiloc, înscriindu-se, prin tot ce facebenefic, în istoria acelui timp şiacelui loc. Un om exemplar... N-am încercat vreodată să fiu exem-plar...(Culiţă Ioan Uşurelu).

Închei având rugămintea de a citicartea lui Culiţă Ioan Uşurelu - Scrii-tori contemporani din Vrancea prininterviuri - încuviinţând în totalitatedezideratul său din Cuvântul înainte:(volumul este) un adevărat spectacolde inteligenţă, de viziuni, de emoţiişi de mărturisiri sincere ale interlo-cutorilor mei... Felicitări!

Valeriu VALEGVI

Un adevărat spectacol

PROZĂ

An XV - Nr. 82 - 2013 43

Floreta stătea întinsă sub pledul ei preferat, un rozbombon, rumegându-şi isprăvile din ultima vreme. Oboală necruţătoare o lovise fără veste, iar ea, ih loc săse sperie, şi-a mobilizat forţele, sâ-şi facă pe plac,aşa cum procedase de când se ştia. Medicul la care afost dusă i-a trântit verde în faţă:

- Mergi acasă, stimată doamnă, şi bucurâ-te deviaţă, cât ţi-a mai rămas din ea, fă dragoste cu bărbatulih disperare şi, eventual, redactează-ţi testamentul,dar să nu întârzii prea mult...

- Mulţumesc pentru sinceritate, doctore, i-a zâmbitşters tânăra femeie. Alta ţi-ar fi aruncat cu ceva ihcap pentru vorbele astea...

Bolnava a venit acasă, informându-şi bărbatul cătrebuie să purceadă sâ-i pregătească înmormântarea.

- Ce vorbă-i asta? încearcă Emilian s-o menajeze.Săptămâna trecută nu-ţi încăpeai ih piele de sănătoasăşi de veselă ce erai. Toată lumea iţi era la picioare...

- Mâi Emilian, de ce o faci pe prostul? se zbârleşteFloreta. Eu n-am nevoie să mă încurajezi. Am văzutcă ai vorbit şi tu cu ăla de mi-a pus diagnosticul şi aavut grijă să mă informeze... Aş putea să ştiu câţibani i-ai dat?

- Destui, se grăbeşte să răspundă soţul.- Bine, mulţumesc, de aia m-a tratat fără menaja-

mente, e încă vioaie Floreta. Acum, fiindcă tot avenit vremea adevărului, să ştii că eu nu te-am iubitdeloc. îţi eram datoare cu declaraţia asta... M-ammăritat cu tine, fiindcă învârteai banii cu lopata şi m-am gândit că pot să-mi permit toate mofturile.

- Mi-am dat seama de multă vreme, nu-i nici onoutate, se aşazâ bărbatul pe scaunul din faţa patului,privind-o cu compătimire.

- Eu mă gândeam că-ţi servesc ceva în premieră...,se dezumflă soţia. De unde şi cum?

Emilian tace o vreme, de parcă ar molfâi nişte gânduricare au început sâ-i furnice creierul, apoi, uitându-se lanevastă cam cu indiferenţă, îşi dă drumul la gură:

- Dacă tot ii vorba de premieră, să ştii că nu i-amdat doctorului nici un ban. Şi aşa mi-ai făcut contuldin bancă un şvaiţer. Norocul meu că am transferatgrosul in altă parte, îi comunică sec.

- De aia...- Da, da, de aia a rămas iubiţelul tău fără cadoul

promis de ziua lui şi te-a paşaportat acasă nemângâiată,o întrerupe, ca să pună lucrurile la punct. De aia n-aiavut stare şi ai bocit o bucată de noapte, de aia nicinu ţi-a răspuns la telefon, mai ales că, după ce te-aalungat ca pe o jăvruţă, s-a dus la clubul lui Marţoleaunde a petrecut până dimineaţa cu o piţipoancă deşaisprezece ani.

- Cum?..., îşi holbează ochii Floreta, nevenindu-isă creadă cele auzite şi zvâcnindu-şi trupul ca pe unarc încordat de o putere nevăzută.

- Aşa cum ai auzit, iubiţico, n-o slăbeşte Emilian.Şi, după ce s-a terminat tămbâlăul, a dus-o acasă şinu i-a dat drumul decât după amiază. A scărmănat-obine golanul. Şi când paraşuta a ieşit din bloc, i-ascăpat de la geam un ghiveci cu flori. După răsplataasta, acum e în comă cu ditamai spărtură în ţeastă.Te-a căutat pe e-mail..., ii aruncă altă bombă soţul.

- De unde ştii? tresare din nou bolnava.- A fost un fleac şi a meritat. Am vrut să văd până

unde poate merge nesimţirea unei femei ca tine. Şiam văzut, a vorbit grav omul.

- Până la urmă, n-ai văzut nimic, prostule! încearcăsă jubileze Floreta. Eu m-am iubit cu mai mulţi, aşacă nu te mai umfla ih pene, n-ai descoperit tuAmerica... Am adus pe unul chiar şi aici în casă, în-cearcă să toarne gaz pe foc femeia.

- Şi l-ai mai văzut de atunci?..., se intereseazăEmilian, punându-şi coatele pe genunchi şi capul înpalme, privind-o cu drăgălăşenie.

- Ce vrei să spui? se strâmbă Floreta.- Că Petricâ ăsta, care a îndrăznit să vină aici

neinvitat de mine, şi-a luat un angajament solemn să

Ioan ȚICALO

Deșteptăciuneapământului...

PROZĂ

An XV - Nr. 82 - 201344

aibă cea mai mare grijă de coastele lui cât va trăi.Bun băiat..., mi-a plăcut de el..., e maliţios Emilian.

- Te-aş strânge de gât! izbucneşte suferinda, plinăde ură.

- Mai târziu, e calm în continuare bărbatul, doar n-ai isptăvit cu mărturisirea. Mătuşa ta zicea că o plăteaibine să te lase ih apartamentul ei, pe rând, cu ceilalţipatru... Din banii mei. Carneţelul cu programarea aimai găsit? întreabă, la urmă, nevinovat, omul, încordatde o putere nevăzută.

- Aşa cum ai auzit, iubiţico, n-o slăbeşte Emilian.Şi, după ce s-a terminat tămbălăul, a dus-o acasă şinu i-a dat drmul decât după amiază. A scărmănat-obine golanul. Şi când paraşuta a ieşit din bloc, i-ascăpat de la gheam un ghiveci cu flori. După răsplataasta, acum e în comă cu ditamai spărtură în ţeastă.Te-a căutat pe e-mail…, îi aruncă altă bombă soţul.

- De unde ştii? tresare din nou bolnava.- A fost un fleac şi a meritat. Am vrut să văd până

unde poate merge nesimţirea unei femei ca tine. Şiam văzut, a vorbit grav omul.

– Până la urmă, n-ai văzut nimic, prostule! încearcăsă jubileze Floreta. Eu m-am iubit cu mai mulţi, aşacă nu te mai umfla în pene, n-ai descoperit tu Ameri-ca… Am adus pe unul chiar şi aici în casă, încearcăsă toarne gaz pe foc femeia.

– Şi l-ai mai văzut de atunci?..., se intereseazăEmilian, punându-şi coatele pe genunchi şi capul înpalme, privind-o cu drăgălăşenie.

– Ce vrei să spui? se strâmbă Floreta.– Că Petrică ăsta, care a îndrăznit să vină aici ne-

invitat de mine, şi-a luat un angajament solemn săaibă cea mai mare grijă de coastele lui cât va trăi.Bun băiat…, mi-a plăcut de el…, e maliţios Emilian.

– Te-aş strânge de gât! izbucneşte suferinda, plinăde ură.

– Mai târziu, e calm în continuare bărbatul, doarn-ai isptăvit cu mărturisirea. Mătuşa ta zicea că oplăteai bine să te lase în apartamentul ei, pe rând, cuceilalţi patru… Din banii mei. Carneţelul cu progra-marea ai mai găsit? întreabă, la urmă, nevinovat,omul.

– Dobitoc afurisit! răcneşte Floreta. Ţi-ai băgatnasul peste tot! Dacă-mi pare rău de ceva, e că numi-am procurat un pistol. Ţi-aş fi arătat eu ţie!... Tetrimiteam în iad înainte să ajung eu acolo!...

– Parcă mi-ai jurat credinţă la cununie. Şi iubire…, nu-şi iese din pepeni Emilian. Cât despre iad, tu ţi l-ai pregătit deja cu vârf şi îndesat. Şi tare mă mir…

– Numai proştii se miră! îl întrerupe cu brutalitate

femeia, uitându-se urât la cel de lângă ea.– Posibil să ai dreptate în legătură cu prostia, se

îndreaptă bărbatul. Cine te-ar fi răbdat atâta vreme,ştiind că îţi faci de cap aproape la vedere pe baniiprostului şi negând cu vehemenţă de fiecare dată căai avea legătură cu vreun client. Şi totuşi mă miră tu-peul…

– Stai, stai, că încă n-ai auzit adevărul până lacapăt, încearcă să-şi înfigă preţioasele ei gheare înberegata soţului. Încaltea, dacă tot e să mor, să-ţiarunc în obraz şi ultima ştire, poate s-a rupe scaunulăla pe care stai şi te-ai duce de-a berbeleacul!...

– Aud?... Chiar a început să trepideze sub mine,de curiozitate. E posibil până la urmă sî mă dai gatachiar şi fără pistol, pare să fie de acord Emilian.

– Ieri am plecat de la medic…, vorbeşte satisfăcută.– Şi te-ai dus unde? e rândul lui Emilian să adopte

acelaşi ton.– La bancă, prostovane! râde, uitându-se chiorâş.

Ţi-am halit contul şi-o să-i las mamei banii, iar tu numai ai nici măcar de înmormântare. O să trebuiascăsă te împrumuţi…

– Cu regret e nevoit să te anunţe prostul că n-aihalit nimic…, se ridică în picioare omul. Te-ai crezutprea deşteaptă şi ai căzut în propria capcană, drăgu-ţo… Toate sunt la locul lor…

– Blufezi, scârnăvie, să mă dovedească boala mairepede! se agită bolnava în pat.

– Nu, iubiţico, singurul bluf e că nu ai ajuns lametastază şi nici măcar nu ai cancer… De fapt, n-ainimic. N-ai văzut, deşteptăciune, că la plecare dinspital nu ţi s-a dat nici o hârtie şi nu ţi s-a recomandatnici un tratament? Iar medicul era asociatul meu carehabar n-are de medicină… Oricum, trebuie să admiţică şi-a jucat destul de bine rolul, surâde Emilian.

– Vă dau în judecată, hoţilor! sare din pat Floreta.O să mi-o plătiţi! Eu încă nu mi-am spus ultimul cu-vânt!

– Ba cred că da, fiindcă nu figurezi nicăieriprecum că te-ai fi internat şi nu ştie nimeni de tine.Nici măcar eu. Doar nişte casete cu tine şi iubiţeiităi în toate poziţiile posibile. Aşa că, fă bine, îşi as-preşte tonul inginerul, şi îmbracă-te iute. Pe hol teaşteaptă două valize, iar jos, maşina care o să teducă la mă-ta. Cred ea că abia aşteaptă să-şi primeascăcu braţele deschise deşteptăciunea pământului, rămasăfără nici o leţcaie. De mâine s-ar putea să te vadăfoştii pe trotuar, unde îţi era locul de la început,dacă nu te agăţai de un… prost ca mine. Piei dinochii mei, satană!...

BIBLIOTECA

An XV - Nr. 82 - 2013 45

Mi-am permis, de curând, să sug-erez câteva modificări în proiectulRegulament-cadru pentrufuncţionarea Bibliotecii Publice,document de maximă importanţăpentru acest tip de biblioteci. Ampropus şi o dezbatere publică pentruca cei interesaţi să-şi prezinte argu-mentele pentru anumite schimbăriîn text. De ce am făcut acest gest ?Pentru simplul fapt că am lucrat lamai multe acte legislative privindbibliotecile şi, mai ales, pentru căam constatat că prezentul documentpostat de Asociaţia Naţională a Bib-liotecarilor şi Bibliotecilor Publiceare o structură coerentă.

Prin noul regulament-cadru seurmăreşte, în principal, atât democ-ratizarea activităţii manageriale dinbiblioteca publică românească, gâtuităde unii neaveniţi de prin Ministerul

Culturii, cât şi stabilirea clară a ra-portului dintre ordonatorul de crediteşi Biblioteca Publică.Am propus şialte modificări, de mai micăimportanţă, dar, fiecare, cu impactîn buna funcţionare a acestei instituţiicivilizatoare într-o comunitate locală.

Este un lucru cunoscut, că nu întoate bibliotecile publice româneştia fost o conducere postdecembristăcât de cât democratică. Deseori, afost autoritară, iar în câteva, a fostcurată dictatură, sub protecţii înalte,unde “conducătorii” şi-au bătut efec-tiv joc de personalul instituţiei şi debanii publici, prin tot felul de ingineriifinanciare în interes personal. Zileleacestea am primit vestea eliberării,spre bucuria personalului angajat, aunei noi biblioteci judeţene deconducătorul-ciolănar. Una dintremultele lichele instalate imediat dupăRevoluţie, ca la rivoluţie ! Autor almultor fapte reprobabile, la careautorităţile locale au închis, mai tottimpul, ochii. De pierdut, au pierdutcomunitatea, angajaţii şi cetăţenii.

S-a menţinut, în multe locuri,ideea preconcepută că bibliotecariipublici trebuie să fie absolvenţi defilologie. Liceu sau facultate.Neţinându-se cont de elementara re-alitate că biblioteca publicăachiziţionează, prelucrează, stocheazăşi pune la dispoziţia membrilorcomunităţii documente din toatedomeniile cunoaşterii. Aşa cum Bib-lioteca Publică este percepută încă,de mulţi, doar ca instituţie de cultură.În realitate, Biblioteca Publică, deşiare o puternică componentă culturală,aparţine sistemului strategicinformaţional al naţiunii. Observ, deasemenea, că se vehiculează ideea,

la fel de falsă, conform căreia uniifactori civilizatori sunt mai puţinimportanţi decât alţii. Nimic maineadevărat. În această privinţă, nuse pot face ierarhii. De fiecare factorcivilizator (preot, bibliotecar public,cadru didactic, sanitar, agricol, poliţist,avocat …) depinde stabilitatea şievoluţia unei comunităţi locale. Înfinal, a unei naţiuni. Toţi factoriicivilizatori trebuie să aibă salariiasemănătoare. Nu mă refer, aici, laspecializări, ci la cele de bază, nece-sare în orice comunitate.

Dacă nu e nevoie de acel factorcivilizator desfiinţezi postul !?! Darnu-ţi baţi joc de oameni, umilindu-iprintr-o salarizare indecentă sau prin„asigurarea” unor condiţii de muncăprimitive. Cum sunt în peste 95%din bibliotecile publice ale României.

Ministerul Culturii s-a derobat,cu prea mare uşurinţă, de respons-abilitatea vegherii asupra respectăriilegislaţiei şi moralităţii în bibliotecilepublice, de multe ori acceptândîncălcarea principiilor democraticeşi a legislaţiei biblioteconomice,dând cinstea pe ruşine cu relaţii departid, nepotisme, nemurisme şi alte… isme. Asta, pentru simplu fapt,că în minister nu au existatprofesionişti în domeniul bibliote-conomic, sarcina fiind asumată, pebani grei, de amatori în ale bibliote-conomiei. Nici la ora când scriuaceste rânduri nu s-a înfiinţat corpulde control biblioteconomic profe-sionist pentru bibliotecile publice.Au existat tot felul de funcţii în acestminister, mai puţin cea de coordonatorpentru bibliotecile publice, ocupatăde un specialist în domeniu provenitdintr-o bibliotecă publică, încercân-

Sergiu GĂBUREAC

DIN NOU DESPREBIBLIOTECA PUBLICĂ

BIBLIOTECA

An XV - Nr. 82 - 201346

du-se o subordodonare faţă de Bib-lioteca Naţională.

Mulţi fac confuzia între BibliotecaNaţională şi o bibliotecă publică.Ca să numai vorbim de bibliotecaspecializată. Sunt instituţii diferite,fiecare cu misiuni, scopuri şi obiectivespeciale. Prima e unică în plannaţional, specializatele au un statutspecific, iar biblioteca publică există,conform legii, în toate unităţile ad-ministrative-teritoriale (comună, oraş,municipiu). Ar trebui, deoarece suntcomune unde lipseşte cu desăvârşire.Pentru că aşa vrea primarul, primar! Legea, pentru el, este o bucată dehârtie. Menţionez că nu a fost aplicat,în anii postdecembrişti, niciun pro-gram de construire de sedii tipizatede biblioteci publice, în mediul rural.Deşi se cunoştea faptul, că în aniiregimului totalitar, s-a construit unsingur sediu special pentru obibliotecă publică pe teritoriulRomâniei! S-au construit, prininiţiative locale, demne de laudă,vreo zece biblioteci publice înreşedinţe de judeţ. Şi vrem civilizareacomunităţilor?

Dacă factorii civilizatori ai uneicomunităţi locale nu suntprofesionişti, nu au toate condiţiilede muncă asigurate la standarde min-imale, nu se poate vorbi de evoluţieşi civilizarea acelei comunităţi.Dovadă involuţia şi degradareaaccentuată a societăţii româneşti, lacare asistăm pasivi, prin promovareaşi acceptarea nonvalorilor.De suspână jos.

Am stat de vorbă cu sute şi sutede bibliotecari, în calitate de formatorşi participant la tot felul de întâlniriprofesionale, în toţi aceşti ani, şicunosc bine evenimentele derulate.Am scris şi vorbit, de-a lungul tim-pului, despre toate acestea.

În cazul de faţă, e bine să aibăloc o dezbatere cu factorii de decizie,cu cei care au înaintat propuneripentru îmbunătăţirea regulamentu-lui-cadru, precum şi cei interesaţi.Doar aşa poate ieşi un documentbun. Numai de bibliotecarii publicidepinde întronarea democraţiei în

instiuţiile în care lucrează. Prin formedemocratice şi nu impuse deneprofesionişti în domeniu, ocupanţiiunor funcţii biblioteconomice spe-cializate.*

Pe colegul, scriitor de fiction, îlinformez că Biblioteca Publică nuse ocupă, în principal, deachiziţionarea cărţii beletristice, cumeste înclinat să creadă. Ca de altfelmulţi semeni. Biblioteca Publică areca misiune de bază stocarea, prelu-crarea şi diseminarea INFOR -MAŢIEI. Din toate domeniilecunoaşterii. Pe orice timp de suport.Punând la dispoziţia utilizatorilortehnologii de ultimă generaţie învederea accesării ei în spaţii ultra-moderne. Este o instituţie civiliza-toare, care funcţionează, acolo undea existat civilizaţie, de mai bine de2600 de ani. Pe Terra. Pentru asta şicetăţeanul roman plăteşte impozite.Ca să aibă asigurate servicii publice:învăţământ (gimnazial), sănătate (ser-vicii generale), acces la informaţiade interes public, linişte şi igienăstradală, dreptate socială … la unnivel logistic şi profesional apropiatde standardele lumii civilizate.

Propaganda comunistă a anulat,premeditat, principala misiune a Bib-liotecii Publice. Deoarece nu erainteresată ca oamenii să fie informaţi.Să nu se poată descurca singuri. Săfie dependenţi de Stat, implicit Partid.Pentru a fi tot timpul sub control.Aşa cum fac mulţi părinţi cu odraslelelor. Cei mai mulţi tineri ajungândnişte handicapaţi la maturitate. Nus-a practicat în lagărul comunistmedicina preventivă, ci cea care te“vindecă”, îndopându-te cu medica-mente. Cele mai mute inutile. Nu s-a practicat un învăţământ aplicativgeneralizat. Să ai după absolvireaşcolii o minumă calificare,recunoscută oficial, şi cu deprinderipractice în viaţa de zi cu zi. Să ai ocondiţie fizică bună, prin practicareaunei discipline sportive. Să fii ab-solventul unor cursuri minimale, re-cunoscute oficial: calculator, croitorie,gastronomie, pictură, instrument muz-ical, şoferie, de electricieni, lăcătuşi,

ospătari … Doar teorie şi numaiteorie, care de care mai inutilă şiimbecilizantă. Numită generic: culturăgenerală. Cu foarte mult balast. Cuteorii, scriitori, poeţi impuşi prinmanualele şcolare cu pilele momen-tului politic. De aceea, după absolvire,nimeni nu mai citeşte o carte debeletristică, fiind excedat de grozăviileproletcultiste sau postdecembriste,citite în timpul şcolii. Şi-a pus cinevaproblema aceasta ? Beletristicaajunsese, în anii puterii populare,drog cultural. Eficient. Colecţiile ro-manelor de dragoste siropoase, deaventuri sau poliţiste, cu final pre-vizibil, situându-se în frunte. Apoi,locul lor a fost preluat de telenovelelede acelaşi tip şi filmele de serie B,C, D …

Văditul scop fiind izolarea faţăde problemele sociale, pe primulplan fiind îndoctrinarea ideologică.În privinţa asta mai nimic nu s-aschimbat nici în present, când seurmăreşte, premeditat, pe toatecanalele, saturaţia faţă de politică şiîndepărtarea cetăţeanului faţă deproblemele generale ale societăţii.Societatea democratică participativăe un vis pentru noi, românii. Paretot mai departe. De fapt, rezolvareaproblemelor generale (moralitate,educaţie, informare, sănătate,siguranţă publică, dreptate socială...)ar duce la rezolvarea mult mai uşoarăa problemelor fiecărui individ. Darse promovează, intens, ştirile apoc-aliptice!

Scriitorul de orice gen e primulinteresat în promovarea propriilorcreaţii. Nu poate avea, aprioric, untratament special. Statutul unui scriitorse construieşte greu. Nu mai greu caacela al unui bibliotecar public. Pro-fesionist. Dacă operele sale sunt val-oroase, atunci vor fi achiziţionate şivor intra şi în circuitul comunităţii,prin Biblioteca Publică, dacă nu, NU.

N.B. Fiind în zona juridicului,exprim câteva articole de lege carear rezolva, după părerea mea, câtevaprobleme ce se vehiculează prin me-dia românească.

POEZIA

An XV - Nr. 82 - 2013 47

Imagini cunatură moartă

Vântul negru ia sufletul iubirii,Prin mlaştini şi ciulini îl poartă,Îi sluţeşte forma şi-l îngroapăÎn imagini cu natură moartă.

Câinele nu latră în ogradă,Instinctul lui din trup coboarăÎn iluzii pentru lumi deşarteUnde-aripa ruptă nu mai zboară.

Ploşniţa de câmp împrăştie duhoarePrintre florile ieşind frumos din grâu,Un zeu mai pune degetul pe creştetCând lasă lacrima să curgă râu.

Un gol rămâne tandru între noi,Vântul negru-l poartă furios,Speranţa se îneacă în durereaCelui ce-a crezut visul frumos.

Vântul negru ia sufletul iubirii,Prin mlaştini şi ciulini îl poartă,Îi sluţeşte forma şi-l îngroapăÎn imagini cu natură moartă.

Iubirea târzieFluturi în piept,Lauri de dor,Florile-mi punAripi să zbor.

Pot fi albinăSau rouă curată,Pot fi o iubireÎn sânge turnată.

Lauri de dor,Marele hoţFură iubirea,O dă la nepoţi.

Rămân c-o petală,Mă bucur nespus,Iubirea târzieN-are apus!

VânătoareaColţ Alb e scos la vânătoarePrin troiene-nalte de zăpadă,Ia în nări superbe zburătoare,Fulguieşte-n câmp şi în ogradă.

Mistreţii stau dosiţi între hăţişuriŞi căprioarele în culmi de nepătruns,„Minciuni” fac iepurii-n tufişuri,În bârlog dorm puişori de urs.

Trec vânătorii, câinele năucNu scoate azi nimic dintre troiene,Se aud ecouri, chiote-n sătucUnde se distrează Prinţi şi Co-

sânzene.

Trag hăitaşii-o duşcă de tărie,Colţ Alb adoarme dus pe-o ladă,Bunicii spun poveşti de-o veşnicieFrumoaselor cu trupuri de zăpadă.

La orizont apare Cloşca, lunaSchimbă vârcolacii rând pe rând,Lupii urlă, a pornit furtunaVânătorii de iubite-n gând!

Iubirea pentrurimă

Singur am intrat în desluşirea vieţii,Tu depus-ai zâmbetul în flori,Dealul a săpat fântână cu ghizdeleLa picioarele enormului izvor.

Lumina-şi caută prin casăUmbrele cu rodii şi cu şoapte,

Pe fiecare petală îţi scriuNumele cu miere şi cu lapte.

Zarea-ngenunche, vrea s-o străbatCu un roib din coastele mele,Cerul zâmbeşte şi arborii toţiSe transformă sub lună-n perdele.

Cui să decid iubirea şi fapta?Intru cu gândul în chipul tăcerii,Zarea îmi trage lumina-n liane,Hăţuri de aur la jocul plăcerii.

Nerăbdarea desenează triunghiul:Mamă şi tată, şi versul cel scriu.Am intrat cu inima în viaţă,Iubirea pentru rimă numai eu o ştiu!

Floarea iluzieiMasa îşi mişcă picioareleÎn urmele rămase în descompunere,La barul din sat uitarea întârzieSă trimită picoliţa acasă.

Un arcaş îi aţine calea,Ea cade schimbându-şi ciorapii,Amintirea mişcă picioarele mesei,Preludiul pieselor de şahÎncepe cu actul ochiului în clipire.

Vinul fierbinte creşte poftaMirosului gurii alambicat,Se împrumută o noapte de visePentru o schimbare de ciorapi.

Floarea iluziei,Peste care vine iarna,Mişcă picioarele meseiRămasă în descompunere.

Floarea iluziei,Peste care vine iarna,Mişcă picioarele meseiRămasă în descompunere.

Marin Moscu: Poezii

CRONICĂ LITERARĂ

An XV - Nr. 82 - 201348

“Acum nu mă mai doare ni-mic/Nici sângele, nici stâlpul mor-ţii,nici drumul,/Nici sufletul scăpatpe hornul casei/Ca fumul/Stau în-tins pe iarbă/Deasupra se roteşteun stol/O, dar numai o singurăpasăre cade/Cuib să-şi facă/ Înpieptul meu gol (Pasărea)

Previziune sau alegerea desti-nului? Cum altfel aş fi putut săîncep a-mi aşterne pe hârtie gân-durile despre prietenul meu ViorelMunteanu. De obicei, la recenziaunei cărţi se vorbeşte despre con-ţinut şi nu despre autor. Voi în-călca această regulă cu scuza cănu consemnez nimic despre poet,ci numai îl pomenesc pe non-conformistul Viorel Munteanu.Nu ştiu dacă viaţa în cursul eivijelios i-a luat-o înainte, ştiudoar că la batjocura ei, poetul arămas cu nepăsarea. Mărturii îisunt boemia, libertinajul liric,neadaptarea.Însă aparenta starede insensibilitate pe care o etalaascundea lungi suferinţe, rar ară-tate chiar şi celor apropiaţi. Măconsider totuşi un privilegiat pen-tru şansa de a-i asculta la vremearespectivă mărturisirile din afaravieţii cotidiene.

Viorel Munteanu era un îndră-gostit de suflul timpului chiardacă acesta îi juca feste. ViorelMunteanu iubea oamenii, avea oiubire aparte, nesupusă, tacită. Deaceea intensitatea la care îşi trăiaclipele, de aceea ori de câte oriavea ocazia încerca să prelun-

gească cu încă un moment clipa.Că-i plăceau femeile şi băuturanu era nici un secret. Iubea femeilefără nimic vulgar, platonic aproape.Iubea băutura ca un elixir al muzei,dar cu sinceritatea omului carenu ascunde nimic:Te iubesc şisunt în stare să-ţi scriu numele pegarduri/Să te-nlănţui cu privireacelui mai flămând ascet/Te iubescşi fără rujuri/Te iubesc şi fără far-duri/Ca un cavaler tomnatic cupretenţii de poet.(Poem)

I-am cunoscut şi lehamiteacotidiană în care se scălda, scârbitde umbrele cu aliuri humaniode.Nu le ura, dimpotrivă, puteai citiîn părerile lui mila: « …aşa i-afăcut Dumnezeu, incompleţi şi tre-buie să-i suportăm “, îmi spunea!

Acceptat sau respins de numelefăcute sau contrafăcute în ale scri-sului, Viorel Munteanu cădea şiapoi iar se ridica fără a ţine contde părerile acestora. Iubea preamult libertatea de a fi cu el sau cuprietenii devotaţi, ce-i drept campuţini. Mulţimea îl presa şi nu ra-reori cădea în muţenia scârbeiprovocată de batjocura unui aerviciat de semeni: “Oraş desârme/Cu străzi jefuite de amin-tiri/Şi statui de fum de ţigară/Cubâlciuri fără entuziasm/Si pieţesărace”(Oraş)sau “Fără milă/Toateamintirile noastre/Au fost prinsetreptat/În planul de sistematizareal oraşului.”(Elegie urbană)

Din acest oraş îşi căuta fugaspre alte destinaţii în însingurare

sau, dimpotrivă, înconjurat devise. Îşi trăia viaţa în felul lui,fără oprelişti, îşi calcula chiar şiconfortul cu pofta trăirii totale aclipei. De altfel, privind trăireaclipei, poetul se autodefineşte cafiind:„…un gladiator în arenelevisului.”(Microbiografie)

Modestia ce o purta ca-ntr-odoză exagerată a bunului simţ îldetermina să se detaşeze de ceidin jur; nu se considera niciodatăun împlinit şi de aceea totul se li-mitează la jumătate…jumătateaamurgului, jumătatea vieţii.

P.S. Cu siguranţă n-am reuşitce mi-am propus privind recenziaacestei cărţi!

M-au furat clipele petrecute îm-preună şi înmărmurirea de la cruntalui dispariţie în Săptămâna Pati-milor. Ca alţii, ca Puiu Siru sauVirgil Panait, i-am iubit nepăsareaascunsă de patimă sau patima as-cunsă de nepăsare. Mai bine spuneel:„Ce repede clipele fug!/ Maiieri pe o rază de lună/ Ardeamchinuit ca un rug/ Gândind la olume mai bună Cu multe fisuri îndestin/Anume făcute să doară/Duhneam a talent şi a vin/ Atânăr bărbat şi-a ţigară/Ce repedeclipele curg!”(Poem rapid)

De ce, totuşi, aici, Viorel Mun-teanu a folosit semne de punc-tuaţie? Previziune sau alegereadestinului?

Constantin TOMA

“AMURG PE JUMĂTATE”- Viorel MUNTEANU

NESTEMATE NAŢIONALE

An XV - Nr. 82 - 2013 49

Prima întrebare care se pune derivăchiar din titlu: de ce trebuie Mioriţasalvată? Răspunsul: Mioriţa, odatăelogiată de romantici, este acumcondamnată la moarte! Verdictulenunţat de Adrian Marino sună fărăechivoc:Mioriţa trebuie jupuită... Numerită să intentăm un recurs nici la„Europa“. Simpatiile mioritice an-terioare au dispărut. După D. Dele-tant, balada exprimă fatalismul penibilşi dăunător, motivaţia crimei a fostinvidia – o trăsătură caracteristică aromânului, exploatată de sistemulcomunist. Pentru un occidental, opinaTed Anton, păstorul este un nebun.Prima reacţie la această judecatăunanimă ar fi o exclamaţie de tipBrînzovenescu: „E tare! prea tare!N-o iscălesc“. Nu este de negat nicifaptul că orice istorie poate fi scrisăîntr-un mod comic şi, în aceastăprivinţă, în elogiile la adresa Mioriţeiputem găsi un material bogat, de laArghezi la Marin Sorescu, ne-maivorbind despre metamorfozeleMioriţei, care ne permit să o regăsimpe plaiurile peisajului politico-literarîn haine romantice, pozitiviste,metafizice, legionare, antonesciene,comuniste, existenţialiste şi masonice– întreţesute cu reveriile mitologice.De la mijlocul anilor 1930, treptat-treptat, meditaţiile mioritice ne con-duc în lumea celulelor şi atorţionarilor. Deci, tragedia estecealaltă faţă a comediei. Procedeulcel mai just spre aprecierea discur-sului mioritic ar fi contextualizarealui de la bun început. Imediat însăavem de-a face cu un caz unic în is-toria transferului cultural. IstoriaMioriţei constituie un caz tipic înceea ce priveşte jocul inter-influenţelor dintre beletristică şi fol-clor, pe de o parte, pe de altă parte,ea exemplifică funcţionarea mecan-ismelor de raportare dintre centru şi

periferie în spaţiul european.Discursul mioritic se compune

dintr-o continuă serie a controverselor.Controversa actuală se desfăşoarăîn jurul autenticităţii baladei. Dilemaeste cvasichinuitoare. Ce esteMioriţa? Un rezultat al inspiraţieiindividuale a lui Alecsandri sau ocreaţie folclorică? Manolescu a dec-retat: „Mioriţa este capodopera luiAlecsandri, cu nimic mai prejos deLuceafărul eminescian“. Aceastărevelaţie a lui Manolescu declanşeazăun anumit haos în panteonul literar.Opera unui poet minor este pusă pepicior de egalitate cu opera unui ge-niu. Călinescu l-a caracterizat astfelpe Alecsandri, or, acelaşi istoricliterar a prezentat Mioriţa ca unuldintre miturile fundamentale ale lit-eraturii române. Confuzia devinemult mai penibilă dacă ne referim laopinia lui Ion Diaconu, după carebalada este un trucaj european. Or,Diaconu chiar a cutreierat prinVrancea în căutarea formei originare,pe care a şi găsit-o, credea el, într-ovariantă minoră. Pe de altă parte,neobositul Adrian Fochi a afirmatimposibilitatea de a regăsi vreodatăacest geniu popular care a creatMioriţa, opera în legătură cu care,mai înainte, tot el constatase că nicinu există numai în variantele sale.În opinia folcloristului, varianta debază ar fi colinda din Transilvania,iar în studiul introductiv al monu-mentalei antologii a reliefatintervenţiile lui Alecsandri în Mioriţaclasică. Cu 20 de ani în urmă s-a şidescoperit prima varianta a colindului,datînd de la sfîrşitul secolului alXVIII-lea. La prima vedere, aceastădescoperire aduce un argument înfavoarea tezei caracterului artificialal Mioriţei clasice. Nu poporul creatorşi depozitar al valorilor multiseculare,ci Alecsandri ar fi deci autorul. Dar

această teză este invalidată de oculegere de folclor din anul 1843,realizată de preotul romano-catolicmaghiar Petrás Ince János, din satulCleja de lîngă Bacău. Textul este ovariantă raţionalizată a baladeiromâneşti. Ciobanii ucigaşi sîntînlocuiţi cu tătari, momentul testa-mentului, inclusiv consolareamăicuţei bătrîne, este identic, înschimb, ceremonia căsătoriei a fostsimplificată: „Ieri m-am însurat/ Cusora soarelui,/ Nepoata pămîntului,/Minunea lumii“. Identitatea mo-mentelor semnificative este un ar-gument decisiv în favoarea originiifolclorice a baladei. Pratic s-a con-firmat teza lui Fochi din prefaţa an-tologiei din 1964, conform căreiaAlecsandri a fost numai stilistul sauşlefuitorul baladei. Într-un anumitsens se confirmă – practic – judecatapertinentă a lui Fochi, care a revenitmai tîrziu la exegeza baladei: Mioriţaeste cîntarul nostru etic. Cu alte cu-vinte: ceea ce se enunţă în baladăreflectă deontologia ştiinţei noastre.

Criteriile de cîntărire au fost şirămîn aceleaşi ca şi în istoriografie:profesionalismul şi onestitatea (dupăvorba lui Lucian Boia). În perspectivăştiinţifică, prezentarea discursuluimioritic desacralizează eforturile desacralizare a baladei. Elogiile cadiremediabil în desuetudine, uneorichiar în comic, şi se pretează la ocritică ironizantă. După Karl Barth– cel mai mare teolog reformat –,toţi sîntem romantici, şi totuşi, para-lela lui Alecsandri între Mioriţa şiAtala (romanul lui Chateaubriand)ni se pare artificială. Sfinţenia uniriiomului cu moartea ar fi veriga delegătură dintre cele două opere. Lao astfel de afirmaţie patetico-necrofilică, omul de astăzireacţionează altfel decît contempo-ranii lui Alecsandri. Jules Michelet

MISKOLCZY AMBRUȘ

DESPRE MIORIȚA...


An XV - Nr. 82 - 201350

a fost încîntat, cu atît mai mult cucît a primit o traducere de C.A.Rosetti în care Vrancea era localizatăîn Transilvania, vrînceanul era iden-tificat cu un secui, şi prin urmare,istoricul francez cu bună-ştiinţă apolitizat balada, transformînd intrigaei într-o reflectare a conflictuluinaţional din 1848. Astfel, înrăstălmăcirea lui Michelet, doi unguriau ucis un romån. În plan personal,pentru el balada a constituit o con-solare şi l-a încurajat în elaborareaproiectului său naturist. Ca să ilustrezce a însemnat acest proiect, aş atrageatenţia asupra faptului că volumelesale privind istoria revoluţiei francezeau rămas nevîndute, chiar dacă tirajulera redus la cîteva mii de exemplare,în vreme ce viitoarele lui cărţi na-turiste (Marea, Muntele, Insecta,Pasărea) s-au vîndut în zeci de miide exemplare. Acest succesmarchează dezamăgirea din politicăşi o revenire la natură. Mioriţa luiMichelet şi elogiul ei au anunţataceastă întorsătură a profetului politic,devenit profetul naturii. El celebralegăturile strînse ale omului cu natura.Naturismul său are un subtext cu unmesaj politic democratic, liberal, an-tidictatorial. Spontaneitatea naturiicorespunde instinctului de libertateal omului. În acelaşi timp, Micheleta reprobat resemnarea presupusă apăstorului.

Istoria Mioriţei presupune aşadarşi instrumentalizarea baladei în scop-uri politice. Dar în această istorie aMioriţei regăsim corespondenţe tran-sculturale între lumea franceză dinanii 1850 şi lumea romånească dinanii 1930. „Natura este un templu“,scria Baudelaire în poezia saCorespondenţe, reluînd un „loc co-mun“ din epoca luminilor. PentruLucian Blaga, elementele nunţiimioritice au devenit metafore reve-latoare care au transformat natura întemplu, spaţiul mioritic exprimă otranscendenţă a istoriei care a permiso sublimare a sentimentului crizeica un corolar al presimţirilorrăzboiului mondial. Printr-un joc cu-rios al sorţii, traducerea maghiară a

lui Kádár Imre în ziarul clujean acontribuit la declanşarea extazuluimioritic blagian. Citind textulmaghiar, poetul romån a conştientizatprofunzimea panteismului mioriticşi, suprapunîndu-l peste panteismullui Novalis şi al lui Spinoza, a pregătitterenul pentru o nouă topografiesentimentală.

Blaga a redesenat topografiasentimentală a lui Alecsandri, pe deo parte, pe de altă parte, cu tezaboicotării istoriei, a anunţat soteri-ologia lui Mircea Eliade. Prin gestulsău, păstorul istoricului religiilor arevelat actul mîntuitor alcreştinismului cosmic şi a găsit an-tidotul la teroarea istoriei. Astfel seexplică programul lui Adrian/OrfeudinÎn curte la Dionis: poezia este şio tehnică politică, numai ea „nepoate mîntui, mai poate schimbaomul“...

Eforturile de a schimba omul neduc pe apele tulburi ale istoriei. Viz-iunea lui Eliade este o viziunefuncţionalist-programatică. Păstorullui prefigurează prototipul omuluimodern în căutarea leaculuitămăduitor împotriva antropologieipesimiste a existenţialismului, el afăcut alegerea necesară, conformprogramului existenţialist, şi a găsitsensul necesar. Iată a treia cale, întreopţiunea sovietică a lui Sartre şi ceaantipolitică, a omului răzvrătit al luiCamus. Această grilă de lectură sejustifică prin titlul cărţii lui Eliade,în care şi-a făcut apariţia studiul săumioritic. Titlul cărţii, De la Zalmoxisla Genghis-Han, ne trimite sprelumea noastră terorizată de istorie,şi aici Genghis Han, nemenţionat încarte, ipostaziază pericolul angoasantal Uniunii Sovietice care pîndealumea occidentală. Faţă de aceastăangoasă existenţială modernă şiistorică, funcţionalismul folcloristicşi sociologic a descoperit în Mioriţaun efort anistoric împotriva an-goaselor arhaice. Reprezentanţii aces-tui din urmă curent sînt muzicologulConstantin Brăiloiu, sociologul HenriH. Stahl şi folcloristul Adrian Fochi.Exegezele lor conţin un lucru foarte

simplu: Mioriţa este un act de de-strigoizare. Nunta feerică a păstoruluieste o nuntă obişnuită a mortului,motiv internaţional cunoscut, dar înforme poetice dublate de lirism lamar-tinian şi cu elemente simbolizante.Fiecare dintre cele trei analize majoreinclude un caracter contrastiv. În1946 (în Elveţia), Brăiloiu, în contranecrofiliei interbelice cu coloraturăfascistă, a enunţat că, în Mioriţa,este vorba despre un act de apărarea vieţii şi nu de delirul morţii. An-tologia lui Fochi reprezintă un efortde escapism dintr-o lume comunistăcare prostitua şi folclorul. Stahl amilitat împotriva curentelor naţional-comuniste de a instrumentaliza viz-iunea lui Blaga şi Eliade. Eseurilesale critice, chiar şi nereeditate, vorrezista timpului şi ele formează,probabil, singurul act autentic int-electual de rezistenţă anticomunistă.

Personal, nu pot să nu admir ge-nialitatea lui Eliade, prin care a in-trodus factorul mioritic în comediasa divină pe ruinele spaţiului mioritical comediilor noastre umane.Napoleon în retragere a constatat unadevăr de toate zilele: de la sublimla ridicol nu este decît un pas. Înaceastă idee, volumul impunător allui Adrian Fochi include un momentcomic. Prefaţatorul volumului nu estealtcineva decît acelaşi Pavel Apostol(=ErdŒs Pál), care a contribuit lamazilirea fostului său profesor LucianBlaga. După căderea Anei Pauker, şiel a trebuit să-şi suspende apostolatul,avînd parte de experienţele din in-fernul închisorilor. S-a purificat însăprin prefaţa scrisă la volumul luiFochi. Cine cunoaşte obiceiurile ed-itoriale comuniste sesisează imediatcă această prefaţă era un fel de salv-conduct care a garantat caracterulcorect din punct de vedere ideological antologiei. Să nu uităm căMioriţa,la începutul anilor ’50, a fost interzisăca să nu lezeze sensibilităţile sovietice.Intelectuali ca O. Ghibu sau V. Ef-timiu, cu demagogia lor antifatalistă,au pregătit deja terenul cînd, în timpulrăzboiului, au insistat asupra eliminăriibaladei din lumea manualelor. Faptul


An XV - Nr. 82 - 2013 51

că variantele maghiare ale Mioriţeiau fost publicate s-a constituit într-un îndemn spre reabilitarea baladei,susţine Ion Filipciuc. Astfel, soartaMioriţei era legată de oscilaţiilepolitice conjuncturale. Dar, dincolode această istorie evenimenţială, seconturează formele paradigmaticeale transferului cultural dintre centruşi periferie, bine definite sub aspecttemporal şi spaţial. Discursul mioriticrevelează deontologia dialogului cul-tural dintre entităţi şi sisteme socio-politice. Periodizarea acestui processe caracterizează prin superpoziţiereaanumitelor curiozităţi care nu sîntgratuite deloc.

Perioada eroică şi iniţială stă subsemnul romantismului. E vorba despreo receptare pozitivă. Resursele cen-trului occidental s-au epuizat trep-tat-treptat. Cultul folclorului începecu Osian. Michelet a şi evocat Bor-derlandul scoţian cînd a antamatreveriile sale asupra folclorului româ-nesc. Într-un mod paradoxal, ProsperMérimée – falsificatorul baladelorsîrbeşti – i-a şi pus o întrebare luiAlecsandri privind autenticitateabaladelor româneşti. Dar folclorulromânesc al lui Alecsandri, pînă înanii ’60, are o presă bună în Occident.Între timp, a avut loc o întorsătură.S-ar putea vorbi de un efect Dracula.Tot ce e teribil, angoasant seproiectează în zonele periferice. Re-ceptarea pozitivă i-a cedat locul eiprincipal receptării negative. Reacţiaperiferiei ar fi o autarhie culturalădublată de receptarea influenţelornegative şi de un refuz negativ, şianume refuzul viziunii universalist-liberale, deci o receptare selectivă atendinţelor particulariste. „Închidereca deschidere“ este formula lui Noica,a filozofului care a stăruit asupra tra-ducerii Spaţiului mioritic a lui Blagaîn limbile occidentale şi care în acelaşitimp, a şi suferit de un anumitmioritism, cînd a introdus substantivulşi conceptul mioritic în analogia con-ceptului politic, ceea ce înseamnăştiinţa şi practica de guvernare a unuistat. Mioriticul a desemnat o viziunespecifică a lumii, dar el ar fi împiedicat

împlinirea gîndirii filozoficeromâneşti, de aceea numai cu rezervea fost integrat în Sentimentul românescal fiinţei. După ce s-a restabilit unitateacentrului european prin alianţa fran-co-germană, s-a cristalizat un reflexde refuz pozitiv, anume că lumeaoccidentală a receptat o mulţime demomente gnostice şi mitologizantedin opera refugiaţilor români, mo-mente care nu au trecut pragul detoleranţă al valorilor standardizate.Sub semnul acestui comportament,Eliade şi Cioran au atins o popularitatenebănuită pînă la democratizarea Eu-ropei Orientale. Dar în măsura încare s-a apropiat sfîrşitul comunis-mului, s-au deschis dosarele trecutului„deochiat“. Mitul mioritic al lui Eliadea fost etichetat ca un mit legionar.Performanţa lui Cioran era perfectă,dar preţul ei era schimbarea la faţă:reprezentantul revoltei gnostice, pentrucare Mioriţa era un blestem, a devenitcu timpul o figură mioritică.

Ce va fi cu Mioriţa? Nu ştiu dacăspeculaţiile filozofice şi mitologiceactuale vor rezista timpului. Un istoricnu poate să fie decît un profet à re-bours. Sînt convins că trecutul Mioriţeiva rămîne mai glorios decît esteprezentul, cu condiţia să îi redescoper-im pe scriitorii clasici. După Cioran,ei sînt în general plictisitori, cu excepţialui Rousseau. Nu întîmplător, acestas-a desemnat pe sine însuşi ca fiindun „păstor extravagant“. Sce-nariulistoriei umane este pentru el o decă-dere. Căderea în păcat începe cunaşterea proprietăţii private. Pornindde la un păcat originar, Rousseaugîndea biblic, ca şi Freud, care aregăsit acest păcat în complexul luiOedip. După Adrian Marino, nici unanimal de genul Mioriţei nu se găseşteîn imaginarul occidental. Or, în real-itate, se găseşte. El se cheamă ţapispăşitor. René Girard – poate celmai mare teolog al zilelor noastre – aregăsit resortul comportamentuluiuman în dorinţa mimetică. Omulrîvneşte la bunul semenului său. Astfelse naşte rivalitatea mimetică, iarhaosul dorinţelor ne ameninţă cu unrăzboi civil general, pînă cînd exter-

minarea ţapului ispăşitor nuredirecţionează toate pasiunile şi ten-siunile. Mioriţa se situează în acestmare context al istoriei umane. Occi-dentalul – pentru care Mioriţa este onebunie – nu mai este familiarizat cutrecutul său occidental, a căzut dincontextul acestuia. Romanticiientuziasmaţi de Mioriţa erau cititorişi urmaşi ai lui Rousseau. Ei au primitde la maestrul lor şi o lecţie desprecum poţi savura esteticul. Iată ce sepoate citi în romanul Julie ou la nou-velle Heloïse: „Quelquefois les ven-dangeuses chantent en choeur toutesensemble, ou bien alternativement àvoix seule et en refrain. La plupartde ces chansons sont de vieilles ro-mances dont les airs ne sont pas pi-quants; mais ils ont je ne sais quoid’antique et de doux qui touche à lalongue. Les paroles sont simples,naïves, souvent tristes; elles plaisentpourtant“. Dar înduioşareasentimentală, reprodusă şi de Michelet,cedează locul reflecţiei: „La nature atout fait le mieux qu’il était possible;mais nous voulons faire mieux encore,et nous gîtons tout“. Nu aşa se întîmplăşi cu Mioriţa? În imaginarul occidental,se găseşte omul lui Rousseau: „Omulcare gîndeşte este un animal depravat“.Mioriţa şi exegezele ei ne vorbescdespre depravarea omului sau, altfelspus, despre istoria umanităţii. Şi,vorbind cu demagogia cuvenită, spercă Mioriţa, în tovărăşia lui PetrásInce şi în cea a lui Jean-JacquesRousseau (alias Janălău din Roşava,din Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu),poate să fie salvată, fiindcă, cine ştie?ea poate să fie cîntecul de lebădă alumanităţii.

Miskolczy Ambrus este un istoricmaghiar, membru al Academiei Un-gare de Ştiinţe, membru al Catedreide limbă, civilizaţie şi literaturăromână de la Universitatea din Bu-dapesta. Editează o publicaţietrilingvă, alăturînd diverse studiiistorice româneşti şi maghiare înoriginal şi în traducere şi însoţindu-le cu contribuţii din istoriografiainternaţională.

PRESA LITERARĂ

An XV - Nr. 82 - 201352

BUCUREŞTIUL LITERAR ŞI ARTISTIC,Anul 3, Nr. 10 (25)

Revista bucureşteană ne prezintă un editorial sem-nat de co-fondatorul Florentin Popescu, despre uriaşamoştenire culturală a românilor şi despre nepăsareageneraţiilor prezente atunci când vestigii de mare în-semnătate precum Casa „Vasile Alecsandri” dinBacău se năruie pe zi ce trece / Comemorează unsecol de la naşterea Mariei Tănase – femeia, artista,legenda / Coman Şova la aniversară / Un dialogîncărcat de amintiri şi semnificaţii între fondatoriiFlorentin Popescu şi Coman Şova, despre literatură,teatru, jurnalism şi menire / Despre Thomas Mann şiMarin Preda / interviu cu Alfonso Armada /Publicistică Nicolae Dan Fruntelată, Vasile Szolga şiNeagu Udroiu / Poezie, cronică literară, agendăculturală / Film, muzică şi arte plastice.

CONVORBIRI LITERARE, Anul CXLVII, Nr.10 (214)

În ediţia din octombrie a Convorbirilor Literare,pătrundem în vremurile de demult, în plin secol alXIX-lea, când societatea Junimea prindea fiinţă, nedelectăm cu însemnările lui Iacob Negruzzi şi ale luiGeorge Panu, în care îi întâlnim atât de vii pe TituMaiorescu, P.P. Carp, Vasile Pogor sau TheodorRosetti, ajungem în 1867, anul înfiinţării distinsei re-viste, când în paginile sale au semnat Vasile Alecsan-dri şi A.D. Xenopol şi urcăm spre sfârşitul de veac /Inerviuri: Cassian Maria Spiridon în dialog cu GelluDorian; Vasile Spiridon în dialog cu Mircea A. Dia-conu / Virgil Nemoianu – Diversităţile româneşti saudespre oscilaţia opiniei publice între proslăvire şi au-toînjosire naţională / Despre Paul Morand, ca scriitorşi diplomat / Elvira Sorohan – Mecanismul psiho-spiritual al ironiei / Gânduri şi însemnări de Gheo-rghe Grigurcu / René Daumal, un poet vizionar /Nicolae Stroescu Stînişoară – Reflecţii asupra“Conferinţelor freiburgheze şi alte scrieri” ale doc-torului Mihai Neagu Basarab / Proză de Doina Rustişi Paul Tumanian / Ce mai rămâne din literatură înistoria literară? – Antonio Patraş / De la clişeu laavangardă (II) – Adrian Tudurachi / Nataşa Maxim –Junimea şi crucea moderaţiei / România şi PrimulRăzboi Mondial (I) – dialog cu profesorul Glenn E.Torrey / Dan Mănucă – Despre Veronica Micle / De-

spre Nicolae Labiş, Mihai Eminescu, GeorgeCălinescu şi Mircea Eliade / Despre FestivalulInternaţional “George Enescu” – 2013 / MariusChelaru despre lirica niponă / Poezie, cronică literară,teatru, muzeografie, religie / Panoramic editorial.

FAMILIA, Anul 49 (149), Nr. 7-8 (572-573) Revista orădeană tratează în deschidere, prin edito-

rialul semnat de Traian Ştef, ambiguitatea schimbăriisocial-politice în spaţiul românesc contemporan, privitca o societate “cu o biologie larvară” / Acelaşi autorsemnează şi un text despre generaţia optzeciştilor /Gânduri şi însemnări de Gheorghe Grigurcu / MirceaMorariu despre Ion Novăceascu – Linşajul mediaticîn politica românească / Despre Lucian Boia, despreRomânia, despre Occident şi Orient / Liana Cozea de-spre prietenii literare / Mircea Iorgulescu – portretepistolar – Scrisori către Ion Simuţ (1985-2000) / Laceas aniversar: Ion Simuţ şi Gheorghe Vidican / Inmemoriam Alexandru Muşina / Proză de Radu Mareş,Paul Tumanian şi Radu Sergiu Ruba / Poeme, muzică,plastică, teatru / Cronică literară.

NORD LITERAR, Anul XI, Nr. 10 (125)În revista apărută sub egida Consiliului Judeţean

Maramureş, Gheorghe Glodeanu atrage atenţia asupranoii ediţii a operelor prozatorului interbelic Pavel Dan,care a părăsit timpuriu lumea celor vii, lăsând în urmăscriere comparate cu cele ale lui Slavici sau Rebreanu/ Momente şi schiţe critice – Augustin Cozmuţa,prezentată de Săluc Horvat / Cu Eminescu, dascăl desuflet – studii şi adnotări istorico-literare – DumitruV. Marin, prezentată de Daniel Dragomirescu / Vei trăicât cuvintele tale – Horia Bădescu, prezentată deDaniela Sitar-Tăut / Eseu semnat de Terezia Filip, pebaza cărţii De ce este România altfel – Lucian Boia /Proză, poezie, traduceri / Revista revistelor / Numărilustrat cu lucrări din Expoziţia “Trans-Paris-Europe”(Mondrianisation) – Paris, 2013.

OGLINDA LITERARĂ – Anul XII, Nr. 142-143– 2013

În debutul numărului din octombrie, regăsim uneditorial semnat de Ştefania Oproescu, despreliteratură şi accesul la cultură în era Româniacomunistă, urmat de un eseu al Magdalenei Albu,

George Cornilă

Revista presei literare

PRESA LITERARĂ

An XV - Nr. 82 - 2013 53

tratând cultura societăţii postmoderne / Valori ale es-eisticii contemporane – Gheorghe Apetroae / MariusChelaru despre proiectul parizian Migraphonies,Revue des littératures et musique du monde, dorind areuni scrieri din toate limbile / Ionel Necula şi pub-licistica eminesciană, George Anca şi post-emines-cologia / Constanţa Cornilă despre Nina Plopeanu –Vise în cioburi de oglindă / Documente istorice –Revoluţia de la 1848-1849 / Gheorghe Andrei Neagu– Poemele din templu şi calea întru iniţiere, semnatde Cătălin Mocanu / Istoricul Societăţilor scriitorilorromâni (1899-1949) / Primo Laurenţiu – Meritocraţiaşi meritocratismul / Memorialul scriitorilor încarceraţisub regimul comunist – Ion Lazu / Mihai Ştirbu de-spre Cezar Petrescu / Mariana Vicky Vârtosu despreGeorge Cornilă – Miezul nopţii în Cartierul Fe-linarelor Stinse / Leonard Oprea – Bolero pentruAnna-Maria sau amintiri dintr-o puşcărie americană/ Mariana Vicky Vârtosu – Despre Eros şi Thanatos /Poezie, film, interviuri, traduceri, jurnal de bibliotecă.

Numărul din noiembrie ne aduce editorialulsecretarului literar, discutând despre orgoliile dinlumea literelor şi necesitatea constituirii unei noi vocia societăţii civile / Două cărţi, un poet – GheorgheAndrei Neagu – Ioan Toderiţă despre Lacrima iubiriişi Poemele din templu / Gheorghe Andrei Neagu de-spre Radu Comănescu şi romanul criptic Povesteaapărătorului şi a extraordinarei regine din Mikasori/ Alteritate şi împingerea în aventura lecturii şi a altoraventuri – Petrache Plopeanu despre George Cornilă– Miezul nopţii în Cartierul Felinarelor Stinse / Nico-lae Georgescu şi Amintiri (aproape uitate) cu scriitori/ Dan Caragea – Metamorfoză şi antropomorfizare, oincursiune doctă în mitologie, artă, teatru şi esteticaerotică / Mariana Vicky Vârtosu despre “un septem-brie al poeţilor” / Despre Ana Blandiana şi GeorgeBacovia / Liviu Comşia – Călătorie fantastică spreNeodacia, despre Constantin T. Ciubotaru şi a sa Sun-tem cobaii dintr-o falie de timp / Cristian GabrielMoraru despre romanul ariergardist Colecţia de flu-turi de Simona Constantinovici / Istorie şi mitologie/ Proză, poezie, film.

PLUMB, Nr. 79, octombrie 2013Revista băcăuană tratează câteva teme de interes

social precum situaţia câinilor fără stăpân, a oameni-lor fără adăpost şi a edificiilor cu valoare culturalăprecum Casa „Vasile Alecsandri”, înainte de a seadânci în istorie şi în literatură / Despre „perversităţileistoriei comuniste” şi cartea lui Larry L. Watts, „Fe-reşte-mă, Doamne, de prieteni” / Impresii de la Festi-valul literar “Toamna bacoviană” – Bacău / Proză

semnată de Ioan Ţigalo, Vali Boncu Constantin, Con-stantin Vorniceasa şi Adrian Lungu / Crâmpeie de is-torie, de la davele dacilor şi naşterea denumirii“Moldova”, la capriciile lui Frederic cel Mare / Poezieromânească şi lirică universală (François Villon) / Re-cenzii, lecturi şi opinii.

PRO SAECULUM, Anul XII, nr. 5-6 (89-90) Revista apărută sub egida Consiliului Judeţean

Vrancea şi sub îndrumarea Ninei Deşliu îl onorează pecel ce a fost istoricul Gheorghe Buzatu / Însemnări deLiviu Ioan Stoiciu / Florin Mihăilescu – Critica şi au-tonomia esteticului / Scriitori aproape uitaţi: Constan-tin Asiminei / Interviu cu vicepreşedintele AcademieiRomâne, istoricul Dan Berindei, autor al peste 500 delucrări ştiinţifice / Interviu cu scriitoarea IoanaPârvulescu – “Cartea trebuie să se formeze binişorînainte de a o culege eu, din livezile interioare” /Aniversări Grigore Hagiu, Augustin Buzura, MarcelMureşeanu, Constantin Stănescu, Constantin Coroiu /Eseu Iordan Datcu – Ion Buzdugan şi cântecele dinBasarabia / Jeana Morărescu – Istoria literată întrepolemos şi o inedită hermeneutică (II) / In memoriamPetru Ursache / In memoriam: Petru Poantă / Remem-ber: Alexandru Deşliu, co-fondatorul revistei ProSaeculum / Constantin Coroiu – Proza şi poeziaromânească de azi / Dumitru Velea – Liviu Popescu,jocul de-a insecta sau despre efemeritatea omului /Scriitori români de expresie franceză, de la Macedon-ski la Vişniec / Vrancea Literară: Ioan Dumitru Denciu– După dans (avatar cu ceas), Ana Maria Cornilă-Norocea (Ego scribens: identităţi auctoriale sau lecţiidespre ego şi alter (II), Florinel Agafiţei – Strada Doc-tor Carnabel / Florin Colonaş – “Coco” şi gustul“anilor nebuni”, despre viaţa şi opera pictoriţei MarieLaurencin / Despre Rebreanu şi Sadoveanu / Proză,meditaţii şi poezie / Teatru, pictură şi muzică / Revistarevistelor şi breviar editorial.

TRIBUNA, Anul XII, Nr. 267, 16-31 octombrie2013

Revista editată sub egida Consiliului JudeţeanCluj ne poartă prin lumea filosofiei, de la Platon laKant, coboară în istorie şi literatură, tratându-i peNicolae Iorga, Mircea Eliade şi I.P. Culianu /Corespondenţă din Suedia – Alice Munro, laureataPremiului Nobel pentru Literatură 2013 / Interviu cuprozatorul Nicolae Iliescu / Alex. Ştefănescu despreDumitru Radu Popa / Eseu – Flaubert şi moravurilede provincie, semnat de Vistian Goia / Centernare –sculptorul Vida Gheza şi interpreta de muzicăpopulară Maria Tănase / Poezie şi traduceri / Operăşi film / Pictura Angelei Tomaselli.

82 Revista SALONUL LITERAR - api.ning.comapi.ning.com/.../revistaSALONULLITERAR82_final.pdf · An...

Documents

Transcript of 82 Revista SALONUL LITERAR - api.ning.comapi.ning.com/.../revistaSALONULLITERAR82_final.pdf · An...