SALONUL LITERAR-96

1

ATITUDINI

La început de 2018, „politic și literar”

Liviu Ioan STOICIU

În ce țară trăim? Avem o clasă politică de doi bani. Politica dă tonul, ea ține frâul

într-o țară democratică, parlamentarii de toate culorile fac legile. Politicienii

guvernează, dau ordonanțe de urgență care ne influențează viața de zi cu zi.

Conform moștenirii istorice, la noi politicienii sunt ca la nimeni… Corupți, de

proastă calitate morală. Altădată am avut și capete luminate la vârf, regatul ne-

a asigurat o continuitate de personalități clarvăzătoare, apărute în momente-

cheie ale istoriei (ele au asigurat inclusiv Marea Unire), dar de când am devenit

republică avem parcă numai înlocuitori. Ba chiar după Revoluție e și mai rău …

Europarlamentarii noștri din Opoziție, să vin la zi, nu mai departe, în frunte cu „oamenii lui Băsescu” (tip

Monica Macovei sau Sever Mureșan) sunt dușmanii României, cer în continuare să funcționeze

umilitorul Mecanism de Cooperare și Verificare (MCV), din cauza căruia nu mai scăpăm de eticheta de

„țară de hoți, tarată”, de neîncredere. Șefa Delegației Comisiei Europene de la București are același

comportament discutabil, turnând la Bruxelles tot felul de bazaconii pe teme juridice. Pe când la

București se încearcă responsabilizarea actului juridic (mai ales la cei care te condamnă fără să aibă

dovezi, numai pe declarațiile dușmanilor tăi; dacă trec legile justiției aflate acum în Parlament și la

Președinție, judecătorii și procurorii vor plăti erorile date de gol de CEDO, la o adică) și respectarea

prezumției de nevinovăție, cu îndepărtarea abuzului de cercetare în arest pentru orice învinuire… E

adevărat, societatea civilă se teme că legile justiției (actualizate cu hotărârile Curții Constituționale) sunt

făcute pentru a salva de la pușcărie politicienii corupți, în frunte cu cei doi președinți ai partidelor aflate

în coaliție la putere (PSD-ALDE), acuzați de Direcția Națională Anticorupție (DNA) în fel și chip. Doar că

lucrurile sunt mai complicate decât apar ele la prima vedere, cei acuzați atrag atenția că există un „stat

paralel”, care subminează ilegal Parlamentul (dominat de PSD-ALDE) și Guvernul! Stat paralel coordonat

de președintele țării, Klaus Johannis (liberal, aflat în opoziție cu PSD-ALDE), care are la picioare serviciile

secrete și DNA, Procuratura Generală, Curtea Supremă de Justiție, curțile de apel (el numește

magistrații, judecători și procurori în funcții, și directorii SRI, SIE, SPP, STS și câte alte servicii secrete or

mai fi), toate pervertite de pe vremea abuzivului președinte de țară Traian Băsescu (azi, ajuns

parlamentar în opoziție). Din cauza acestui „stat paralel” (sau „sistem paralel”) s-a ajuns să avem într-un

an și ceva de la alegeri trei guverne, premierii primelor două guverne ale PSD-ALDE devenind prizonieri

ai serviciilor secrete („care au altă agendă decât aceea națională”; „servicii secrete românești puse în

slujba serviciilor străine secrete”, după câte se tot clamează). În condițiile în care azi opoziția politică

parlamentară nu mai contează, din păcate. În acest război intern de uzură, PSD-ALDE reușește totuși să-

și impună măsuri din programul de guvernare cu care au câștigat alegerile, au crescut salariul minim la

1900 de lei (enervând la culme marile corporații, care veniseră în România pentru mâna de muncă

ieftină) și au scăzut impozitul pe venit de la 16 la 10 la sută din acest an, a crescut pe o grilă unică

salariile la bugetari (cu trecerea contribuțiilor sociale la salariați; să vadă astfel statul cine nu plătește

SALONUL LITERAR-96

2

cota la sănătate și cota la pensie; sănătatea și pensiile fiind subfinanțate în România). Sunt neajunsuri,

au azi câștiguri cât casa demnitarii (fie salarii, fie pensii). Nu se găsește o formulă care să-i mulțumească

pe amărâți, nu reușim să atingem nici măcar un sfert al nivelului de trai din statele dezvoltate ale Uniunii

Europene, chiar dacă ne lăudăm că economia din 2017 duduie. O problemă de nerezolvat rămâne

mărirea echitabilă a pensiilor pentru muritorii de rând. Pe de altă parte, anunțarea creșterii salariilor a

adus și o creștere a inflației… Fac aici caz de nivelul de trai, numai el contând în vremuri de pace (eu

judec partidele de la guvernare după capacitatea de a crește nivelul de trai).

Apropo de impozit — cartea are impozit de 5 la sută, cu toate acestea credeți că s-a ieftinit

prețul cărților? Nici pomeneală, din contră, an de an crește. Editorul (mă refer la editurile mari, de tipul

Editurii Humanitas) și-a băgat numai un ban greu în plus în buzunar, profitând de bunăvoința

guvernanților (guvernanți înjurați, știți, urât de tot; vezi cazul radicalizării Gabriel Liiceanu anti-PSD-

ALDE). Nu mai pun la socoteală că editorii refuză să plătească timbrul literar către Uniunea Scriitorilor

(timbru literar legal de 2 la sută plătit de cumpărător, pe care editorul îl bagă în buzunar, totalmente

imoral; contează la nivel de editor mare, repet)… Altfel, că am adus vorba de Uniunea Scriitorilor (US) —

în acest an, 2018, vor avea loc alegeri pe actualul statut votat de actualul Consiliu de conducere al US,

adică nu va exista o Adunare Generală, ci fiecare din cele 20 de filiale ale US va organiza o adunare

generală, la care se va vota și președintele US. Până azi și-a anunțat candidatura prozatorul Dan Lungu

(un șmecheraș liberal, ajuns în Senat pe listele Uniunii Salvați România, fost director al Muzeului

Literaturii din Iași și al revistei Dacia Literară, care i-a alungat din funcții pe Lucian Vasiliu și pe Daniel

Corbu, să-și pună în loc proprii oameni; el e cel ce a cheltuit în fiecare an câte 600.000 de euro la un

festival internațional de literatură exclusivist, cu invitați pe sprânceană, care primeau și zeci de mii de

euro pentru participare; cel ce i-a dat 600.000 de euro pe an e azi în pușcărie, fost președinte liberal la

Consiliul Județean Iași). Are un program bine scris (cei nemulțumiți de președinția lui N. Manolescu îl vor

vota pe Dan Lungu), dacă ar câștiga el alegerile, Uniunea Scriitorilor ar deveni o anexă a găștii lui Dan

Lungu. E deja comedie, în aceeași ordine de idei, Uniunea Scriitorilor are o clonă condusă de prozatorul

Cristian Teodorescu, care se află în zeci de procese cu N. Manolescu și Uniunea Scriitorilor pe care o

conduce, Dumnezeu știe ce sentințe ar mai putea să apară până la adunările generale ale celor 20 de

filiale al US. Această clonă a US, care-și caută legitimitatea în justiție, a anunțat că va contesta adunările

generale ale US din 2018... Am înțeles că N. Manolescu va candida pentru un nou mandat (împreună cu

echipa sa: Gabriel Chifu și Varujan Vosganian), dacă nu va avea probleme de sănătate. Îmi imaginez că

toți președinții celor 20 de filiale ale US vor fi realeși (ei vor face parte din viitorul Consiliu central al US),

toți sunt fideli actualului președinte al US, N. Manolescu — motiv să cred că nu se va schimba nimic

esențial. Adică programele, proiectele culturale ale USR vor continua nesmintit (vezi o scurtă

recapitulare a lor pe http://www.uniuneascriitorilor.ro/2018-02-01-scurta-recapitulare). Acum Uniunea

Scriitorilor are un buget anual echilibrat, angajații săi (inclusiv ai celor nouă reviste literare ale US) își

primesc salariile la timp, ajutoarele sociale pentru cei ajunși în nevoi au fonduri reale, consistente.

Rămâne un semn de întrebare pentru cei cu funcții la US (la filiale și la reviste), scriitori de valoare, care

primesc toate premiile acordate de jurii conduse sau patronate de N. Manolescu…

Eu am anunțat oficial că din acest an mă retrag din lumea literară și nu mai public nici o carte.

SALONUL LITERAR-96

3

CENTENAR

ACADEMIA ROMÂNA

Pentru respectarea Centenarului Marii Uniri şi a memoriei istorice a

românilor

Academia Română este principala instituţie a conştiinţei naţionale a românilor. Această menire

este inserată în actul ei de naştere, proiectul ei constitutiv, rostul instituţiei şi destinul său

primordial. Există momente când un popor nu poate să tacă. Există momente în Istorie când

conştiinţa naţională a celor care conduc vremelnic destinele unei naţiuni scade sub cota de

alarmă. Sunt acele momente în care totul pare de vânzare, totul se negociează, totul se

relativizează, tot ce e sfânt şi intangibil devine simplă marfă pe taraba politică. În aceste

momente, este datoria tuturor celor care trebuie să vorbească să iasă în faţă şi să spună lucrurilor

pe nume. Conştiinţa naţională a unui popor are nevoie să se exprime prin instituţiile sale. Apelul

nostru către clasa politică din România este să nu uite de menirea ei. Să nu insulte sufletele a zeci

de milioane de români, trăitori în România şi în afara hotarelor ei, să nu batjocorească anul în

care pregătim sărbătorirea a 100 de ani de Românie modernă, independentă şi mare.

Pe 15 martie 1848 „tinerii unguri“ conduşi de Petöfi Sandor şi mobilizaţi de poeziile sale

patriotice au ridicat mulţimile („Sus! Patria către maghiari strigat-a: E timpul pentru luptă să

fiţi gata!“). La finalul zilei, programul în douăsprezece puncte, printre care şi unirea Ungariei cu

Transilvania, a fost acceptat de către Parlament şi de Curtea de la Viena. Această zi ar urma să

devină, în preajma a 100 de ani de la Marea Unire a tuturor Românilor, Ziua maghiarilor din

România! A vota ziua de 15 martie ca Zi a maghiarilor din România înseamnă o ignorare

flagrantă şi vinovată a memoriei istorice a românilor, pentru care Unitatea naţională şi de limbă a

constituit busola istorică în toate momentele de restrişte sau de bucurie colectivă.

A vota ziua de 15 martie ca Zi a maghiarilor din România este un gest iresponsabil în perspectiva

menţinerii păcii sociale interne, exemplară în ţara noastră, în condiţiile în care drepturile

minorităţilor de aici depăşesc normele europene în materie. A vota ziua de 15 martie ar însemna

o anulare a eforturilor de sărbătorire firească a Centenarului unităţii naţionale care are ca miză

crucială Unirea de la 1 decembrie 1918 – clipa astrală a istoriei poporului român.

A vota ziua de 15 martie ca Zi a maghiarilor din România înseamnă o încurajare tacită a

revendicărilor cercurilor extremiste maghiare care au început deja o veritabilă campanie internă

şi internaţională în perspectiva a 100 de ani de la Trianon.

Academia Română nu poate să admită că se poate întâmpla aşa ceva. Nu există scuze, argumente

şi justificări de niciun fel. Toţi vom fi judecaţi pentru faptele noastre, mai ales când miza acestor

fapte este naţională, nu individuală. Nimeni nu are dreptul să ignore Istoria unui popor.

Trimitem pe această cale apelul nostru către politicienii români, de orice naţionalitate ar fi

aceştia, la responsabilitate, respect şi, până la urmă, la bun simţ.

Să nu ne uităm menirea şi să nu uităm niciodată cine suntem. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

BIROUL PREZIDIULUI ACADEMIEI ROMÂNE-20 iunie 2017

SALONUL LITERAR-96

4

ESEU

Limita limbajului poetic

Silvia-Ofelia CHELARIU

Limitele cu care luptă omul conștient de condiția sa tragică în lume sunt puse într-o relație

esențială cu limba. Mediator între om și transcendență, limba se transformă ea însăși în limită.

Casă a omului, cum ar spune Heidegger, limba devine o închisoare a omului. Adăpostește, dar

împrejmuiește Ființa. Pare a fi spațiul armonic gândit de Platon – și chiar este, cu amendamentul

că zeii lui sunt inconștienți dincolo de hârtie.

Poetul trăiește limita limbii în arta sa. Contradicțiile generate de confruntarea cu universul se

continuă în poezie și par a ”îngheța” acolo. Dar, dacă ar fi numai atât, poetul s-ar sustrage

condiției tragice; mișcarea lui sufletească, îmbinând ideile și viziunile într-un logaritm strict

estetic, ar răspunde legilor unei lumi scoase de sub zarea limitei, cam în felul în care înțelegea G.

Călinescu lucrurile: ”Poezia nu e compusă din idei ce au nevoie de cuvinte (…), ci este ea însăși

o mișcare sufletească de anume soi, în care idei, viziuni, sonuri, elementele noastre într-un

cuvânt, lovite de o altă temperatură, cad în cristale fantastice, sub regimul unui număr ciudat și

ocult. (…) Luate în sine, prin analiză, ideile sunt teoretice sau practice, au adică o utilitate

spirituală, cristalul în sine este gratuit” (Opera lui Eminescu). Criticul ignoră că ideile nu sunt

numai teoretice, dar și poetice, implicând intelectul activ (nous poieticos). Un ”gratuit în sine

cristal” este obiect estetic fără pondere ontică. El convine regulilor artei, ce-i conferă consistență,

însă îl izolează. Din dorit loc al dialogului, poemul se transformă într-un exponent de lux. Poezia

ne-ar interesa doar tangențial, n-ar mai însemna farmecul esențial al existenței noastre, grație

căruia ne așezăm sufletește activ față de lume.

Din cele de mai sus reiese că poezia înseamnă limbă numai dacă limba este un fenomen

originar. În viziunea heideggeriană găsim acest înțeles: ”Omul vorbește abia atunci și numai în

măsura în care el vorbește din interiorul limbii, ascultând vorbele pe care ea i le adresează”

(Originea operei de artă). Însă limba este un fenomen originar de grad secund. Ea a devenit

temeiul treptei culturale a omului. Din bun sălbatic al naturii omul a evoluat până la stadiul de

bun sălbatic al limbii, regăsind astfel un iluzoriu paradis. Importanți filosofi, precum Heidegger

sau, la noi, Constantin Noica, s-au mulțumit să fie locuitori fericiți ai limbii, anulându-și

dimensiunea tragică. Poeții cu adevărat mari, ca și gânditorii cu adevărat tragici, descoperă limba

(poezia și cugetarea) drept o lume secundă, generatoare de tensiune în ordinea tragicului. De

aceea, poetul se găsește față de limbă într-un raport esențial: i se încredințează, se smulge din

tărâmul ei și se reîntoarce la ea, alternând încrederea nemărginită cu suspiciunea sau revolta.

Raportându-se, ca poet, la propria artă, acesta sesizează condiția tragică a existenței în limbă.

În Mihai Eminescu. Interpretări II, criticul Mihai Drăgan se oprește asupra personalității

creatoare eminesciene, identificându-i originea, cu o formulă nu îndeajuns precizată, în disperare

(ca expresie a condiției tragice): ”Tocmai aceste contradicții și constrângeri ale epocii sale,

resimțite întotdeauna la proporții cosmice de poet și de gânditor, duc la o atitudine ce se poate

SALONUL LITERAR-96

5

rezuma într-o singură propoziție – conștiința nimicniciei și a morții, conștiința neantului însuși,

iată sursa marilor creații eminesciene. Disperarea, ca expresie a conștiinței tragice, devine

fermentul neobișnuit de productiv al creației sale.”

După ce pătrunsese cu finețe analitică raportul creatorului cu istoria, după ce stabilise cauza

dinamismului lăuntric eminescian în natura demonică și titanică a poetului, criticul ezită să pună

punctul pe ”i”, înțelegând creația lui Eminescu drept un loc paradiziac ce-și ignoră în adânc

rădăcinile. Disperarea și condiția tragică, prezente, în viziunea criticului, în lupta poetului cu

istoria și transcendența, ar dispărea atunci când Eminescu se raportează la creația ca atare: ”…

Eminescu și-a creat o lume a visului, a imaginarului poetic, un spațiu armonios, în care totul este

redimensionat și structurat după o ordine nouă, aceea a fanteziei sale urieșești.” Mihai Drăgan nu

are în vedere, în acest context, că ”fantazia” deține, la Eminescu, o funcție ontică și de

cunoaștere, că e filozofie în înțelesul originar al cuvântului: ”iubire de înțelepciune”. ”Fantazia”

eminesciană s-a extins pe toate căile posibile, inclusiv visul, care l-a proiectat pe poet în lumea

armonică de tip platonician, însă nu a scăpat vreodată de sub controlul inteligenței active (nous

poieticos), cu care se identifică.

Că una dintre nostalgiile permanente ale poeziei lui Eminescu a rămas universul armonic, în

care să fie posibilă reintegrarea sinelui – iată un adevăr ce nu mai trebuie demonstrat. Dar abia

acest univers este un ”vis”, în timp ce creația devine chiar purtătorul lui, care, limitându-l la

limbă, la textul poetic, îl anulează. Ia naștere aici un conflict mult mai însemnat decât acela

dintre creație și istorie. E vorba de conflictul dintre creație și esența ei. În acest fel creația,

poezia, se dezvăluie ca un loc al tragicului, unde lupta cu limba renaște din ceea ce părea să fie

propria ei cenușă. Absolutul, pentru a nu decădea din condiția sa, e necesar să rămână continuu o

”aspirație”, un drum pe care te afli mereu. Cei pătrunși în raza lui nu au odihnă, și acesta a fost

cazul lui Eminescu. Aspirând la absolutul vieții, Eminescu nu a putut ignora absolutul creației.

Însă, la Eminescu nu mai poate fi vorba, în ultimă instanță, nici măcar de ”credința în universul

construit” (Eugen Todoran), deoarece poetul știe că este vorba de un univers mediat de limbă.

Eminescu devine conștient de faptul paradoxal că limba rămânea intervalul opac dintre sine și o

transcendență iluzorie. Un interval opac, dar singurul loc al ființării poetice, singurul instrument

(în sens orfic) prin care putea fi încercată o ieșire din împresurarea propriei condiții. Eminescu

găsește o cale de a atrage transcendența și de a se identifica pe deplin cu ea. În loc să se îndrepte

explicit spre dincolo, el se întoarce și caută dincoace. Dacă limba nu îi putea da ”cheile cerului”,

îi poate deschide ”porțile pământului”, căci se afundă în trecutul națiunii care o vorbește. Însă în

gradul de generalitate a sentimentului național de regăsește, spun filosofii (cf. Constantin Noica,

Sentimentul românesc al Ființei), pulsul Ființei.

Eminescu încearcă să atingă izvorul spiritualității românești, aplecându-se asupra limbii

noastre căreia i se încredințează, în așteptarea revelației: ”Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba

e stăpâna noastră”. Limba română a vremii este văzută ca un templu dărâmat și risipit,

irecognoscibil pentru majoritatea vorbitorilor. Rostul poetului este acela de a căuta în lumea

limbii românești fragmente sacre, de a le aduna și de a reface din ele vechiul edificiu în spiritul

lui. De aceea, ”nu orice inspirație întâmplătoare” primește încărcătură poetică. Inspirația

SALONUL LITERAR-96

6

întâmplătoare dovedește lipsă de spirit și de simțire, deoarece căutarea esenței limbii necesită

îmbinarea de rațiune și afect. Numai prin fantazie”, adică numai din interiorul spiritului limbii în

cazul de față, construcția poate fi gândită și înălțată în lipsa unei mari părți a elementelor sale.

Din câteva cuvinte răzlețe, poetul încheagă o gândire rațională, pătrunsă de cel mai adânc și

generos sentiment național. Eminescu țintește să pătrundă în cosmosul limbii, nu în abstracțiunea

ei. Sanctuarul are funcția de a comunica de jos, de pe pământ, cu înaltul. E locul în care

transcendența se coboară. Identificăm, astfel, un alt nume, esențial, al transcendenței la

Eminescu: ”floarea sufletului etnic al românimii”. Adică limba română.

În comparație – și în confruntare – cu transcendența iluzorie platoniciană, cu aceea indiferentă

schopenhaueriană și cu aceea mecanică, a modelului kantian, transcendența națională îl aduce

pe Eminescu pe un tărâm sigur, dar fără calitatea absolutului. Naționalul este un cosmos în

cosmos. Din perspectiva individului, raportarea la transcendența națională e salvatoare. Din

perspectiva geniului, în schimb, care își asimilează întregul mediu extern, situația se reduce la

vechiul raport triplu. Eminescu nu mai este un simplu individ, el a devenit unul exponențial, o

întrupare a spiritului locului. Transcendența națională aparține timpului istoric și mitic (dar mitic

numai prin sublimarea istoriei). Transcendența, în ultimă instanță, are drept calificativ absolutul.

Așadar, ”ademenirea” transcendenței în național duce, la Eminescu, la o complexă, dar

limitată, rezolvare metafizică – de această limită poetul fiind pe deplin conștient –, ca și cum, în

Luceafărul, Cătălina s-ar fi îndrăgostit de una dintre metamorfozele lui Hyperion, rămânând,

astfel, străină lui Hyperion însuși. Eminescu trăiește în opera sa condiția tragică a limitei creației.

Este limita puterilor unei limbi și a limbii, în general.

_____________________________________________________________________________________

FESTIVALUL INTERNAȚIONAL DE CREAȚIE

“VRANCEA LITERARĂ” Devenit o tradiţie deja, Festivalul Internațional de Creație “Vrancea literară”,

organizat de Liga Scriitorilor din Vrancea (1998),Fundaţia Social Culturală

“MIORIŢA” şi revista“Salonul literar”, va avea loc în luna septembrie 2017.

Cei care doresc să participe (membri sau nemembri ai USR, tineri şi vârstnici)

vor trimite,până pe data de 1septembrie 2018, volumele de poezie, critică,

teatru, proză, eseu, istorie literară, teorie literară, monografii (publicate în

2017) laadresa: CULIŢĂ IOAN UŞURELU, Căsuţa Poştală 22, Oficiul Poştal

Odobeşti, Judeţul Vrancea, Codul Poştal 625300.

Juriul este format din redactori şefi ai unor publicaţii literare prestigioase din

ţară.

Telefon: 0722/917264; E-Mail: salonul.literar @gmail.com

ORGANIZATORII

SALONUL LITERAR-96

7

ESEU

EMINESCU, UN JURNALIST DE EXCEPȚIE -UN

PROFET AL ACTUALITĂȚII ROMÂNEȘTI

Eminescu a avut o viziune extraordinară despre poporul roman ! A vazut insasi

chintesenta a tot ce se petrecea in România ! Noi, în schimb, NU am învățat nimic sau am

învățat prea putin...Am avut si avem in jurul nostru destui ticalosi care au franat si franeaza

evolutia noastra spre o civilizatie curata... De fiecare data evocăm geniul lui și prea puțin

complotul ticăloșilor. Au trecut 168 de ani de când pronia cerească l-a adus printre pământeni pe

Mihai Eminescu, poetul naţional al românilor. Dar pe cât de mare i-a fost harul poetic, la fel de

mare i-a fost înzestrarea de jurnalist şi de vizionar al viitorului. Actualitatea operei publicistice a

poetului nostru naţional este absolut incredibilă, datorită vizionarismului lui profetic, de mare

cunoscător al... "eternităţii locale". A scris în 1880, dar pare a descrie actualitatea politică de azi.

Va prezint azi câteva exemple pentru a marca şi pe această cale luminoasa aniversare de la 15

ianuarie.

Despre lumea românească de azi:"Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se

stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui... Clasele productive au

dat îndărăt; ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire, iar

clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi

miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică".

Despre politică şi economie:"De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi

economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia

economică e muma celei politice. Nu există alt izvor de avuţie decât sau munca, fie actuală, fie

capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără capital

nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva".

Despre mită şi alegeri:"Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta; pentru mită capetele

cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii. Oameni care au comis

crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie.

Func¬ţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe

judecătoreşti... Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă şi întreprinzători şarlatani se

urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti".

Despre partidele politice:"Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale

care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai

voinţei legale şi sincere a ţării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea

de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a

puşcărie".

SALONUL LITERAR-96

8

Despre administraţie şi emigraţie:"Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură

populaţiile noastre din partea administraţiei şi a fiscului când constatăm că, în acelaşi timp în

care zeci de mii de străini imigrează în fiece an, românii, din contră, părăsesc ţara lor, ca şoarecii

o corabie care arde, şi că emigrează?".

Despre clasa politică:"Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea

poporului, fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât

coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării".

Despre guvernanţii de azi:"Părerea mea individuală e că politica ce se face azi în România şi

dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă"...

Despre viitorul neamului românesc:"Vom avea de-acum înainte dominaţia banului

internaţional, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni. Peste tot cre¬dinţele vechi

mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor

lucrătoare, ame¬ninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.

Shakespeare cedează în faţa bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe

Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor".

Marian NICULESCU

AM PRIMIT UN IMPORTANT PREMIU

LITERAR Premiul constă într-un articol scris de Gheorghe Smeoreanu despre cartea mea „Eminescu,

poem cu poem”. Este un articol atât de inteligent, atât de bine scris, cu atâta înțelegere și

generozitate, încât mă face să mă simt răsplătit pentru munca mea de aproape cinci ani la carte.

Reproduc textul în continuare.

EMINESCU CITIT PE SMARTPHONE. EROISMUL LUI ALEX. ȘTEFĂNESCU

Cei peste o sută de ani de exegeză a operei au reușit să îl trimită pe Mihai Eminescu la

muzeu.Analizele sofisticate, adeseori sonoabe, cu obligatoriile lor excursuri mitologice, apoi

exaltările școlare, au alienat opera poetului în asemenea grad încât au scos-o din uz.

Desigur, opera a rămas la lucru la rădăcinile limbii și în inconștientul colectiv, dar Eminescu a

fost declarat depășit. Un fel de teamă de ridicol a făcut ca românii să nu îl mai citească și nici să-

l pomenească, în ideea, corectă, aparținând lui Patavievici, că poetul nu mai dă bine.

Da, Eminescu nu mai dădea bine, situație de un dramatism cumplit pentru România.

Ei bine, când credeam că totul este pierdut, că Eminescu va rămâne pururi exasperant de

învechit, a apărut cartea lui Alex Ștefănescu Eminescu, poem cu poem.

Alex Ştefănescu îl salvează pur şi simplu pe Eminescu dacă nu de uitare, măcar de la

mumificare, în reînvie, îi spune să iasă afară din mormântul literar şi, obosit dar viu, poetul îl

ascultă.

Nu cunosc în cultura română un act de un asemenea altruism, fiindcă Alex Ştefănescu se

aruncă în apele uitării operei eminesciene riscându-şi ca un salvamar viaţa sau măcar reputaţia sa

SALONUL LITERAR-96

9

de criticliterar. Dacă ar fi eşuat, dacă Eminescu nu era adus la mal şi resuscitat, criticul ar fi fost

pe veci acuzat. Alex Ştefănescu a ştiut însă pe ce se bizuie, anume pe capacitatea sa de a simţi

spiritul zilei de azi şi de a traduce poezia antumă a lui Eminescu în acest spirit.

Se observă că Eminescu dă bine pe smartphone-uri şi alte gadget-uri, ba chiar poate fi trimis sub

formă de sms.

Fără glumă!În mod firesc, un firesc bine calculat, criticul şi istoricul îl reinterpretează pe

Eminescu, îl redescoperă în analize scurte, cât să poată fi citite pe telefon în metrou (abia aştept

ca în cele din urmă cartea să fie pe net) cuvântul de ordine fiind onestitatea.

Alex Ştefănescu este onest cu cititorii săi, le promite că va vorbi la temperatura cea mai firească

a hermeneuticii şi aşa face. Nu cunosc, o spun din nou, vreun istoric literar care să vrea şi să

reuşească să fie atât de prieten cu tinerii precum Alex Ştefănescu.Şi încă pe ce temă: Mihai

Eminescu. Poate doar Neagu Djuvara să fi reuşit ceva asemănător, dar cu domnitorii din cronici,

atunci când a scris Scurta istorie a românilor povestită celor tineri. Este un curent cu accente de

marketing în a prezenta astfel valorile clasice, dar să o faci fără să trădezi nu e uşor, ba aş spune

că e nevoie de un talent uriaş. Alex Ştefănescu are acest talent, iar capitolul său despre

Luceafărul este peste tot ce s-a scris mai bine pe acest subiect din toate timpurile.

Chiar aşa, din toate timpurile, asta fără să vreau să deranjez pe nimeni, mai ales că, recunosc, e

vorba aici de gusturi. Admirabilă carte este Eminescu, poem cu poem, cine nu o citeşte riscă să

se îndepărteze mai mult, tot mai mult de opera celui despre care Cioran spunea că îl

idolatrizează. Încă ceva, care ţine de propriul meu subiectivism. Citind cartea, am simţit că

salvez ceva din condiţia mea de român, asta lăsând la o parte bucuria lecturii.

Mulţumesc,Alex.Ștefănescu

Gheorghe SMEOREANU ____________________________________________________________________________

EMINESCU INTERZIS-GÂNDIREA POLITICĂ Cartea aceasta

Bădie Mihai Eminescu, Prin cartea aceasta voiesc să te redau pe tine însuţi ţie. Cu

înseşi cuvintele tale. Aşa cum le-ai încredinţat eternităţii prin scrisul tău jurnalistic.Fireşte, n-o fac cu ochi cuminţi de fată. (Precum ştiu că ai fi

preferat.) Dar cu ochi nebatjocoritori de român.M-am străduit să strâng în ea ideile-axă ale gândirii tale.Politice, economice, sociale. Să le articulez ca sistem. Aşa încât semenii

noştri să te poată cunoaşte.Nu pretind că am reuşit perfect. Nu dispensez pe nimeni de a-ţi citi opera (publicistică, manuscrise, proză ş.a.m.d.). Dimpotrivă.Recomand tuturora să

îţi parcurgă scrisul în întregime. Să îşi formeze fiecare, cu propriul lui cap, propria-i opinie.Le dăruiesc, însă, materialul de faţă. Cu dragoste creştină. Şi cu dorinţa de a le fi

întru folos. ÎNTRU DUMNEZEU ÎNAINTE!

Radu Mihai Crişan nevrednicul,Bucureşti,9 martie 2008 Duminica Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia

(Trăind intr-o vreme când noțiunea de patriotism pare demonetizată, un fragment din opera eminesciană

poate să reamintească lupta marelui poet cu aceia care uitau de țară,de patriotism, uitau de tot pentru

interesele lor meschine. Poate n-ar fi rău să-i luăm exemplul și să nu trecem nepăsători pe lângă aceia

care spoliază țara in zilele noastre-C.I.U)

SALONUL LITERAR-96

10

„Eşti «patriot» de meserie, postulant, consumi numai, te bucuri de partea cu soare a vieţii,

adăpostit de eterna lesniciune de a îmbăta o naţie, parte incultă, parte pe jumătate cultă, cu vorbe

late şi cu apă rece”… „Din momentul în care luptele de partid au degenerat în România în lupta

pentru existenţa zilnică, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau

de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatârnarea politică a diferitelor grupuri care-şi

dispută puterea statului. Din momentul în care interesul material de-a ajunge la putere

precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: lupta egală (votul universal n.n.), în ţară şi în

Parlament, nu mai e decât manipulul unor ambiţii personale, al unor apetituri, pe cât de

nesăţioase, pe atât de vrednice de condamnat”… „Sistemul demagogic, care din

politică face o speculă, din sufragiul claselor amăgite o scară de înaintare în economia, nu

politică, ci privată, a membrilor societăţii de exploataţie”, „mănâncă venitul ţării, mănâncă pe

datorie pâinea a trei generaţiuni viitoare, căci tot luxul ce-l face azi, mâine va fi mizerie. Deficit

lângă deficit, împrumut lângă împrumut, datorie lângă datorie, până ce finanţele României nu vor

fi, curând, decât, o gaură mare”. Iar „poporul, mânat la alegeri de baioneta civico-electorală,

suportă plebea aceasta, fără a pricepe. Încurcat în paragrafi şi articoli traduşi din franţuzeşte,

nemaiştiind a distinge alb de negru şi adevăr de minciună, cu mintea uimită de fraze fără cuprins,

de un întreg lexicon de termeni care n-au nici o realitate îndărătul lor, e pe punctul de a-şi pierde

până şi limba şi bunul simţ, vestit odinioară”… „Toate puterile sufleteşti ale generaţiunii sunt

absorbite de lupte de partide şi, la rândul lor, toate partidele nu sunt decât de amploaiaţi, după

chiverniseală (foloase necuvenite n.n.) e deviza tuturor partidelor, a tuturor purtătorilor de

stindard cum s-ar zice – căci, la urma urmelor, fiecare e în stare să moară pentru stindard şi

pentru…chiverniseală”…Căci, „poate să fie un partid demagogic altceva decât esploatatorul

intereselor publice? Mulţimea asta de oameni fără învăţătură, care şi-a făcut din politică o

speculă, poate ea să trateze negoţul ei cu fraze, altfel decât oricare precupeţ?”„Pentru cel ce

înţelege, un ţânţar sună ca o trâmbiţă, iar pentru cel ce nu înţelege, tobele şi surlele sunt în zadar;

şi, în orice caz, lumina nu se aprinde decât pentru cei ce văd, nu pentru orbi”… „Trebuie ca, cu

toţii, să ne dăm seama de cauzele ce turbură societatea, de elementele ce impiedică redobândirea

echilibrului pierdut, şi să le combatem cu curaj şi stăruinţă: Dintrun principiu tutelar, principiul

egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au

surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; spiritul public a luat o direcţiune foarte

periculoasă; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasă nouă, guvernantă, s-a ridicat, fără

tradiţiuni şi fără autoritate, încât ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi

găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guvernează; drepturile politice au devenit un

instrument de ambiţiune, de îndestulare a intereselor particulare; în locul sentimentului public

dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalităţi de ambiţii; toleranţa pentru

toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică

de la noi”; „atât trebuinţele statului cât şi ale particularilor - ale plebei de sus cum zicem noi -

sunt cu mult mai mari decât veniturile lor; balanţa comercială - fără importanţă pentru o ţară

industrială, dar importantă pentru una agricolă – ne este defavorabilă”. „Tinereţea unei rase nu

atârnă de secolii pe care i-a trăit pe Pământ. Orice popor care n-a ajuns, încă, la o deplină

dezvoltare, care n-a trecut încă prin corupţia şi mizeriile ce le aduce cu sine o civilizaţie înaltă,

dar în decadenţă, e un popor tânăr. La popoarele tinere se va constata un fel de identitate

organică: craniile sunt cu totul asemănătoare în privinţa formaţiunii şi mărimii, statura este cam

aceeaşi, precum un stejar nu este decât reproducţiunea unui alt stejar. Din această asemănare de

formaţiune rezultă o mare asemănare de aptitudini şi înclinări, care se manifestă în caracterul

unitar al naţionalităţii. Din asemănarea de aptitudini rezultă o extremă putere şi energie

SALONUL LITERAR-96

11

vitală a colectivităţii. În acest stadiu de dezvoltare, al nediversificării, omul face atât de mult

parte din totalitate, încât nu el, ci abia totalitatea formează un singur individ. O încrucişare cu o

altă rasă, asemenea tânără, dă un rezultat nou, în care aptitudinile amundurora se împreună într-o

formă nouă, vitală. Amestecul, însă, dintre o rasă îmbătrânită şi una tânără dă aceleaşi rezultate

pe care le dă căsătoria între moşnegi şi femei tinere: copii închirciţi, mărginiţi, predispuşi spre

morbiditate. Iar ceea ce este fizic adevărat e [şi] intelectual şi moraliceşte adevărat. Spiritele

sunt morbide: de-acolo substituţia a orice activitate intelectuală adevărată prin viclenie, tertip şi

minciună”. „Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă

comedia patriotismului şi a naţionalismului. Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate

hotărâtă, au pus, totuşi, mâna pe statul român. Conştiinţa că ele sunt deosebite de neamul

românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o ţară vrăjmaşe. De-

aceea nu-i de mirare că întreaga noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în vedere conservarea

naţionalităţii, ci realizarea unei serii de idei liberale şi egalitare cosmopolite. A fost o fineţe

extraordinară de-a debita esenţa cosmopolitismului sub forma naţionalităţii80 şi de-a face să

treacă toate elementele sănătoase şi istorice ale trecutului sub acest jug caudin81. Odată

egalitarismul cosmopolit introdus în Spre pildă prin manipularea abilă a simţământului de

fraternitate: „Toate capetele unor rase degenerate care s-au îngrămădit în oraşele României,

toţi microcefalii şi toate stârpiturile, apar sub formă de reputaţii uzurpate; toată această plebe s-a

constituit în stăpâna pământului românesc. Libertate, Egalitate, Fraternitate! Ce e mai frumos

(mai profitabil pentru ea n.n.) în lume decât ca tot ce se scurge în România ca într-o mlaştină să

fie liber ca noi, egal cu noi, frate cu noi (adică să beneficieze de viglienţa complet adormită,

precum şi de toleranţa maximă a celor pe care îi spoliază; ba poate chiar şi de colaborarea lor…

n.n „Cine va face lista funcţionarilor, mai cu seamă înalţi, a pensionarilor, a deputaţilor, a

arendaşilor bunurilor publice şi [a celor] private, c-un cuvânt a tot ce reprezintă circulaţiunea şi

reglementarea vieţii generale a ţării, va observa, cu înlesnire, că frânele stăpânirii reale a[u]

scăpat din mâna elementului autohton şi istoric, şi-a[u] încăput pe mâini străine”.

«Românul» a contractat năravul legile politice ale ţării, orice patriot improvizat şi de

provenienţă îndoioasă a voit [şi a putut] să stea alături (să aibă aceleaşi drepturi n.n.) cu aceia pe

care trecutul lor îi lega, cu sute de rădăcini, de ţară şi popor. Dar aceşti oameni noi, aceşti

«patrioţi», căutau numai foloasele influenţei politice, nu datoriile. Din cauza acestor elemente,

care formează plebea de sus, elementele autohtone ale ţării dau repede îndărat în privire morală

şi în privire materială”… „Străini superpuşi fără nici un cuvânt (superpuşi ilegitim n.n.) naţiei

româneşti, o exploatează cu neomenie, ca orice străin fără păs de ţară şi popor”, de-„am ajuns,

într-adevăr, în această Americă dunăreană, ca tocmai românii să fie trataţi ca străini, să se simtă

străini în ţara lor proprie”… „Acest spectacol al exclusivei (al integralei n.n.) stăpâniri a unei

rase şi decăzute şi abia imigrate asupra unui popor istoric şi autohton e o adevărată anomalie,

căreia poporul istoric ar trebui să-i puie capăt, dacă ţine la demnitatea şi la onoarea lui”… „Nu e

indiferent ce elemente determină soarta unui popor. Predispoziţii şi aptitudini moştenite, virtuţi şi

slăbiciuni moştenite, calităţi sau defecte intelectuale şi morale, dau domniei unui element etnic

alt caracter decât domniei altui element. Demagogia la noi însemnează ura înrădăcinată a

veneticului fără tradiţii, fără patrie, fără trecut, în contra celor ce au o tradiţie hotărâtă, un trecut

hotărât”. „A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie

pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ (România

n.n.), care este moştenirea, în exclusivitate şi istorică, a neamului românesc. Acesta este un lucru

care se înţelege de la sine”. „Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi

SALONUL LITERAR-96

12

conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar

limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea,

dar o vrea pe deplin”. „Nu voim să trăim într-un stat poliglot, unde aşa-numita patrie e deasupra

naţionalităţii. Amundouă nu sunt decât două cuvinte pentru aceeaşi noţiune, şi iubirea de patrie e

una cu iubirea naţionalităţii. Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naţionalitatea

lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de-a fi românesc, atunci o spunem drept că

ne e cumplit de indiferentă soarta pământului lui”. „Nu oprim pe nimenea nici de a fi, nici de a se

simţi român. „Ceea ce contestăm, însă, e posibilitatea multora dintre aceştia de a deveni români,

deocamdată. Aceasta e opera secolelor. Până ce însă vor fi cum sunt: până ce vor avea instincte

de pungăşie şi cocoterie nu merită a determina viaţa publică a unui popor istoric. Să se oralizeze

mai întâi, să-nveţe carte, să-nveţe a iubi adevărul pentru el însuşi şi munca pentru ea însăşi, să

devie sinceri, oneşti, cum e neamul românesc, să piarză tertipurile, viclenia şi istericalele „Eşti

«patriot» de meserie, postulant, consumi numai, te bucuri de partea cu soare a vieţii, adăpostit de

eterna lesniciune de a îmbăta o naţie, parte incultă, parte pe jumătate cultă, cu vorbe late şi cu

apă rece”… „Din momentul în care luptele de partid au degenerat în România în lupta pentru

existenţa zilnică, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau de

căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatârnarea

politică a diferitelor grupuri care-şi dispută puterea statului. Din nmomentul în care interesul

material de-a ajunge la putere precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: lupta egală (votul

universal n.n.), în ţară şi în Parlament, nu mai e decât manipulul unor ambiţii personale, al unor

apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât de vrednice de condamnat”… „Sistemul demagogic, care

din politică face o speculă, din sufragiul claselor amăgite o scară de înaintare în economia, nu

politică, ci privată, a membrilor societăţiide exploataţie”, „mănâncă venitul ţării, mănâncă pe

datorie pâinea a trei generaţiuni viitoare, căci tot luxul ce-l face azi, mâine va fi mizerie. Deficit

lângă deficit, împrumut lângă împrumut, datorie lângă datorie, până ce finanţele României nu vor

fi, curând, decât, o gaură mare”. Iar „poporul, mânat la alegeri de baioneta civico-electorală,

suportă plebea aceasta, fără a pricepe. Încurcat în paragrafi şi articoli traduşi din franţuzeşte,

nemaiştiind a distinge alb de negru şi adevăr de minciună, cu mintea uimită de fraze fără cuprins,

de un întreg lexicon de termeni care n-au nici o realitate îndărătul lor, e pe punctul de a-şi pierde

până şi limba şi organică: craniile sunt cu totul asemănătoare în privinţa formaţiunii şi mărimii,

statura este cam aceeaşi, precum un stejar nu este decât reproducţiunea unui alt stejar. Din

această asemănare de formaţiune rezultă o mare asemănare de aptitudini şi înclinări, care se

manifestă în caracterul unitar al naţionalităţii. Din asemănarea de aptitudini rezultă o extremă

putere şi energie vitală a colectivităţii. În acest stadiu de dezvoltare, al nediversificării, omul face

atât de mult parte din totalitate, încât nu el, ci abia totalitatea formează un singur individ. O

încrucişare cu o altă rasă, asemenea tânără, dă un rezultat nou, în care aptitudinile amundurora se

împreună într-o formă nouă, vitală. Amestecul, însă, dintre o rasă îmbătrânită şi una tânără dă

aceleaşi rezultate pe care le dă căsătoria între moşnegi şi femei tinere: copii închirciţi, mărginiţi,

predispuşi spre morbiditate. Iar ceea ce este fizic adevărat e [şi] intelectual şi moraliceşte

adevărat. Spiritele sunt morbide: de-acolo substituţia a orice activitate intelectuală adevărată prin

viclenie, tertip şi minciună”. „Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în

poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. Neavând tradiţii, patrie

hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pus, totuşi, mâna pe statul român. Conştiinţa că ele sunt

deosebite de neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o

ţară vrăjmaşe. De-aceea nu-i de mirare că întreaga noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în

SALONUL LITERAR-96

13

vedere conservarea naţionalităţii, ci realizarea unei serii de idei liberale şi egalitare cosmopolite.

(Fragment din “Eminescu interzis-Gândirea politică”, de Radu Mihai Crișan)

EMINESCU - SINGUR ÎMPOTRIVA TUTUROR

Moto : Și mai potoliți-l pe Eminescu! ( Mesaj trimis conservatorilor de P.P. Carp)

Este evident pentru cine cunoaște lupta jurnalistului Eminescu, luptătorul singuratic la Timpul

că nu întâmplător ziarul liberal Românul a indus opiniei publice, „nebunia” lui Eminescu

începând de prin ianuarie 1883, când Eminescu demască clar înscenarea de atac terorist asupra

lui IC Brătianu, decembrie 1882, când este destituit din funcția de redactor șef de conservatorii

lui ( scenariu prin care primul ministru s-a debarasat „ „justificat” cu sprijinul ministrului de

interne de mulți incomozi. („Ale tale dintru ale tale” articol în care poetul se referea clar că

teroriștii care au vrut să-l asasineze pe IC Brătianu și nu au reușit erau oamenii liberalilor).

Aproape număr de număr Românul a vorbit despre poetul „nebun”. Epitetul „nebun” a prins

încet, încet la marele public. În ședința parlamentară din 13 aprilie 1883 i s-a decis soarta și la 28

iunie la baia publică a fost pus în cămașă de forță și dus la casa de nebuni. Apoi doctorului Șuțu

i-a fost lesne să confirme „nebunia”. Așa au scăpat și liberalii și conservatorii de un incomod,

căci nu întâmplător PP Carp, trimitea telegramă în care cerea conservatorilor: „Și mai potoliți-l

pe Eminescu” Și l-au potolit de tot pe acest mare patriot român, pe acest mare gânditor politic, pe

acest inegalabil Poet. Fără îndoială că la potolirea lui Eminescu o contribuție mare a avut și

imperiala Austria.

Sursa:Internet

Din jurnalul unei clipe

Am fost înnobilată cu ”Stelele (d)in cer” Oamenii nu se deosebesc atât prin ceea ce zic cât prin ceea ce fac.(Mihai Eminescu)

Merită să privesc înapoi, către ziua de ieri, o zi pe care am trăit-

o ca într-o poveste, cu regi și regine, cu ”un luceafăr, răsărit, /

din liniștea uitării,/”, cu prinți și prințese din cele patru zări, cu

înțelepți sfătoși și zâne șugubețe, cu un bufon deștept ce glumele

își spune în fața tuturor, cu trubaduri destoinici și teatru

ambulant.

O zi de neuitat, o zi de ianuarie rece, cu un soare timid și distant

pe imensitatea albastră a cerului. Priveam zâmbind la umerașul

agățat de raftul bibliotecii, pe care îmi pusesem un costumaș și o

bluză. Cu ele urma să mă îmbrac la evenimentul din acea zi, în

programul căruia eram inclusă cu prezentarea cărții ”Doamne, de

ce m-ai pedepsit cu mine?”. Un titlu care a stârnit o sumedenie

SALONUL LITERAR-96

14

de curiozități și comentarii. Eram hotărâtă să-mi încep prezentarea volumului de poezii cu

justificarea acestei alegeri și să spun, răspicat și clar, că de fapt nu-mi strig nemulțumirea către

cer, ci doar doresc să fiu ajutată să găsesc răspunsuri la multele întrebări pe care mi le pun zilnic,

și pe care, cred că și le pune fiecare.

Înainte de a pleca, am verificat, din nou, geanta. Cărțile, pixurile, o notiță cu câteva idei, o

tabletă de magne B6, una de ciocolată cu mentă, rujul, crema de mâini, un pachețel de șervețele,

o cutie de chibrituri, un volum cu poezii de Eminescu și... încrederea că totul va fi bine și

frumos, așteptau cuminți să fie folosite la momentul potrivit. Împreună cu tatăl meu (care, de

când mama s-a mutat în lumea liniștii, mă însoțește aproape la toate evenimentele din oraș)

ajungem cu un sfert de oră înainte de începerea programului. Lume, lume, fel de fel, cunoscuți și

necunoscuți, de aproape și de departe, mari și mici, zâmbitori și obosiți, dar toți ajunși în sala

Casei de Cultură cu așteptări diferite..

Și, ca în orice spectacol al vieții, la a treia bătaie de gong, Împăratul din cealaltă podgorie (a

se citi Culiță Ioan Ușurelu din Odobești), îndeplinind și funcția de Maestru de ceremonii,

anunță deschiderea balului de către prim-dansatorul palatului, Prințul istoriei locale (pe numele

lui adevărat, Mihai Adafini, în timpul liber profesor de istorie), care va interpreta baletul

Evocarea Centenarului Marii Uniri de la 1 decembrie 1918. Urmăresc cu atenție expunerea

colegului meu, dar și reacția sălii la finele prezentării. Trebuie să știu dacă voi păși pe un teren

minat, pe o pojghiță subțire de gheață gata oricând să se rupă, pe nisipuri mișcătoare, hulpave și

lacome să mă înghită cu carte și costum cu tot, ori în grădina Edenului, unde voi fi primită cu

petale și ghirlande de lotus. Pășesc încrezătoare spre microfon, după ce același Împărat îmi

anunță intrarea în scenă. Privesc, zâmbesc, vorbesc... Nu prea știu ce spun, dar simt o căldură

imensă în piept, pe care o trimit către fiecare femeie, către fiecare bărbat. Simt o undă de bucurie

încurajatoare ce vine de la fosta mea profesoară de Limba și Literatura Română, Mariana

Alecsiu, un sentiment de mândrie revărsată în întreg universul de la tatăl meu, de îngăduință,

răbdare, admirație, îndoială, mulțumire, reproș, curiozitate, respect, dragoste, invidie, câteva

ghidușii din partea Cameliei Gabriela Ciobotaru - zâna cea bună - (directoarea Casei de

Cultură), atenție, dispreț, plictis... Nici nu știți, dragi spectatori, cât de expuși sunteți pentru a fi

studiați de cel care, deși singur în fața dumneavoastră, vă poate citi pe chip orice trăire, vă poate

”scana” adâncimile sufletului. Ei, bine, tocmai această ”lectură umană” mă încântă și-mi crează o

stare, aproape euforică. Vă mulțumesc pentru toate gândurile, pentru toate vorbele spuse și

nespuse! Gata! Am vorbit prea mult astă seară! Trebuie să-mi fac ieșirea din scenă, cu eleganță și

distincție. Cred că mi-a reușit!

Voi afla zilele următoare de la Prinții și Prințesele locului (Daniela Camelia Munteanu,

Aurelian Ivan, Cătălin Enache, adică Biroul de Presă și Imagine al Primăriei orașului Panciu),

ce sunt din start vinovați de poze, filmări și comentarii despre ce-a fost și ce-ar mai fi trebuit să

fie! Tiptil, și aparent emoționat, se instalează în fața microfonului Bufonul Regelui, (aliasCosti

Toma, mânuitor abil de cuvinte și rime, ce zice adevăruri..., adevăruri... în meșteșugite

întortocheri de fraze) cel care le știe, le face și le desface pe toate. Bineînțeles cu asentimentul

SALONUL LITERAR-96

15

tacit al ”șefului”:”De ce m-ai pedepsit cu mine”/E un volum adevărat!/Şi să vă spun acum îmi

vine:/”Doamne”, că bine-ai mai lucrat! Costi Toma

Aplauze, explozie de veselie, trezire din nostalgii și visări! Dar... Liniște! Începe actul

III!„Vrancea Literară - Antologia scriitorilor vrânceni (vol. II)“, coordonator: Culiță Ioan

Ușurelu, președintele Ligii Scriitorilor din Vrancea. Acum să te văd, Împărate, cum îți aperi

coroana!Trecut prin multe și mărunte, Culiță Ioan Ușurelu, se descurcă excelent, chemându-și

prietenii (Ion Apostu, Rodica Soreanu, Petrache Plopeanu) să-i dea o mână de ajutor și un

pumn, nu de dolari și nici în plex, ci de vorbe bune. Toate oferite cu sinceritate din partea lor și

cu Magna cum laudae din partea mea. O muncă de Sisif, cu documentare amplă și temeinică

despre fiecare scriitor antologat. Așteptam cu nerăbdare actul final, omagierea poetului național

Mihai Eminescu de actorii Trupei de Teatru „Protha“, îndrumați de Cătălin Eduard Sfîrloagă,

într-un recital de versuri din lirica eminesciană.

Se pare că e o modificare în program, întrucât Împăratul Panciului (Cred că ați ghicit cine e.

Nimeni altul decât Iulian Nica, primarul orașului) se ridică și, în loc de cuvântul de încheiere,

îmi rostește numele, chemându-mă la rampă pentru... a-mi oferi Trofeul ”Mihai Eminescu”,

pentru promovarea culturii în acest micuț târg, cândva cunoscut ca ”picior de Paris”. Nu, e prea

mult! Sala Casei de Cultură devine imensă, un spațiu infinit în care toate planetele îmi zâmbesc,

cometele îmi mătură cărarea spre centrul Universului, unde sunt așteptată cu darul nemuririi. În

acea clipă am fost înnobilată ”Cu stelele (d)in cer”. Reușesc să îngăimez un ”Mulțumesc!” lung,

prelung, în timp ce buzele au murmurat în șoaptă: Doamne, de ce m-ai pedepsit cu mine?

Și am ascultat poezii de Eminescu până când ziua și noaptea s-au contopit într-o îmbrățișare de

dragoste eternă.(Mariana Rogoz STRATULAT, 16 ianuarie 2018)

______________________________________________________________

MIHAI TRAISTĂ

ELEGIE PENTRU RONA DE SUS

Rona de Sus, frumoasă și eternă,

durerea mea din nordul transilvan,

tristețea mea, pe linia maternă,

colindul meu de la sfârșit de an.

Rona de Sus, eterna Terra Nova,

o rană ce mă doare sângerând,

prin tine trece drumul spre Moldova

și Ronișoara curge susurând.

La Rona mă întorc cu bucurie,

o părăsesc tăcut și lăcrimând,

lumea întreagă, vreau ca să o știe,

eu Rona o port în suflet și în gând.

În lutul Ronei se odihnesc strămoșii,

din lutul ei sunt zămislit și eu,

aici mai cântă încă-n zori cocoșii

și se îmbracă-n verde Dumnezeu.

Aici prin curți mai latră câte-un câine,

păstorii își plâng tristețea din caval,

SALONUL LITERAR-96

16

cuptoarele încă miros a pâine

și coasa încă șuieră pe deal.

Rona de Sus, frumoasă și eternă,

durerea mea din nordul transilvan,

tristețea mea, pe linia maternă,

colindul meu de la sfârșit de an.

CÂNTEC JELIT

Ronişoara dorul tău doinit

de o vreme sufletul mi-l toarce,

din ţărâna ta am fost lumit

şi-n ţărâna ta mă voi întoarce.

Ronişoara mea – pământ sfinţit,

azi mă doare zarea ta înaltă,

eu precum Esenin am iubit

sălcii şi mesteceni laolaltă.

Am plecat demult orfan plângând,

ai rămas şi tu plângând orfană...

eu te port mereu cu mine-n gând,

ca pe un glonte de argint în rană.

Înspre toamnă am să mă întorc

ca să să-ţi văd gorunii de aramă,

dorurile mele întruna torc

o potecă spre mormânt şi mamă.

Ronişoara mea te chem mereu,

viaţa mea ţi-o dărui ca pe o salbă,

cheamă-mă şi tu la sânul tău

ca să mă prefaci în lut şi iarbă.

CÂNTEC PENTRU SĂNĂTATEA

ARDEALULUI

Martirul meu Ardeal cel tras pe roată,

Ardealul meu Central şi Apusean,

pe sub goruni adună-i laolaltă:

pe Avram, pe Horia, Cloşca şi Crişan.

Nici dacica opincă nu se pierde

în Ardealul meu de vale şi de deal,

Ardealul meu bolnav de foaie verde,

al ţării scump altar şi ideal.

Eşti prea al meu şi prea al tuturora,

doinit din frunză, fluier şi caval,

mai cresc în codru lăncile lui Horea,

mai urlă lupul dacic în Ardeal.

Ardealul meu-provincie română,

Ardealul meu valah şi transilvan

când plec din tine nu mi-e la îndemână

mă simt străin şi singur şi orfan.

Şi cântă cucul iarăşi bată-l vina,

de peste munţi răsună un oftat –

în Oltenia, Moldova, Bucovina,

în Muntenia, Dobrogea şi Banat.

Şi se răscoală moţii în morminte,

din zări se aude un nechezat de cal,

când pe Avram simbolul naţiei sfinte,

îl spânzură duşmanii prin pieţe în Ardeal.

Martirul meu Ardeal cel tras pe roată,

Ardealul meu Central şi Apusean,

pe sub goruni adună-i laolaltă:

pe Avram, pe Horia, Cloşca şi Crişan.

MAMĂ DE IARBĂ ŞI LUT

Ce sfântă-i ţărâna ce te-a-nţărânat,

mamă plecată în zori spre asfinţit,

de-atâta povară cât am de purtat,

înainte de vreme mă simt ostenit.

Ce sfântă-i tristeţea în acest cimitir,

mama mea dragă de iarbă şi lut,

de-atâta tristeţe de moarte mă mir

şi-n clopot mă torn, de viaţă bătut.

Eu vin de departe şi plec spre sfârşit,

viaţa spre moarte mă duce de mână,

deşi-s încă verde, mai am de trăit,

mamă, pastrează-mi un loc în ţărână……..

SALONUL LITERAR-96

17

IONEL MONI CONSTANTIN

RONDEL PENTRU

PRIETENI

Hei prieteni clipa a

venit se pare

Când ne vom despărţi

definitiv

Acesta e momentul trist

în care

Voi scrie end la cap de portativ

Mai sper să fie totuşi o eroare

O notă falsă, un acord fictiv,

Dar prieteni clipa a venit se pare

Când ne vom despărţi definitiv

Am traversat prin Marea Întâmplare,

Uniţi de-acelaşi altruist motiv,

Pe unii v-am iubit cu disperare

Şi vă regret în felul meu parşiv.

Mă tem că mintea mi s-a rătăcit

Cuvintele îmi zburdă printre stele

Cu graţie pe muchie de cuţit.

Hei prieteni clipa a venit se pare!

POEM RESCRIS

Rescriu poemul tinereţii mele.

Ca un Homer déjà încărunţit

Eu, când voi fi doar oale şi ulcele,

Am să rămân la fel de- îndrăgostit.

Am să rămân la fel de - îndrăgostit

Trecînd prin ani, dar ce vă pasă vouă

Chiar dacă timpul a zburat grăbit

Din visul meu, păstrez un strop de rouă.

Din visul , meu păstrând un strop de rouă,

Îmi prind la tâmple primii ghiocei,

Imi modelez din coastă - o Evă nouă

Şi redevin Adam, de dragul ei

Când, fericit în braţe vreau s-o frâng,

Mă calcă, reaua, pe piciorul stâng.

LIKE

E noul Dumnezeu precum se ştie

La care se închină toţi aezii

Cei care migălesc o poezie

Stând noaptea fără somn ca huhurezii

E un balsam când brave gospodine

Se simt atinse de un har divin

Şi scriu aiurea versuri anodine

Când scapă în sarmale prea mult vin

Sunt unii ce-l declară o urare

Pe care prietenoşi o scriu confraţii

Dar care-n gând, sunt gata să declare

Că peste tot azi publică rataţii

E spus în parlament în româneşte,

În Uniune-i foarte răspândit

În media apare-n englezeşte

Iar în talk show-uri folosit greşit

Ne-a invadat de peste tot hoţeşte

Aduce “rating”, alt cuvânt blamat,

Apare chiar când nu se potriveşte,

Voi daţi-mi like că nu m-am supărat.

SALONUL LITERAR-96

18

CONSTANȚA CORNILĂ

SĂRUTUL

Sărutul e frunza

Primei speranțe

Care urcă fiorul

Pe treapta dorinței

Este un fulger

Ce luminează inima

Făcînd-o să se

privească

Plutind în săngele iubirii

Este culoarea

De sub cerul flăcării

Ce se aprinde din soare

Pentru lumina nopții.

ALFABET ÎNCHIS

El o numea

Cerneala gândului nescris

Ea nu știa o iotă

Din alfabetul lui închis

Se roteau ca două cercuri

Într-o lumină mare

Dragostea lor era

Un orizont

Croit dintr-o venire

și o plecare.

OCHII

Ochii aceștia știu

Când e primejdie

Pe linia dintre

Început și sfârșit

știu când e nisipul

presărat

pe urmele visului rătă cit.

și mai ales când

vine iarna în locul

primăverii

neanunțata tăcere a ta

din ultimul asfințit.

ANOTIMPUL IUBIRII

Pânza albă

A răcorit anotimpul iubirii

Îmbrăcat în miez de vară

Cu dragostea

Celui mai aprins orizont.

LA STATUIA DIN COLȚ

Dealul cuvintelor

Aduce lumina

vechiului popas

al celor două inimi

ce-și caută ritmul

în carul plin

cu fânul speranței

amurgul dăruie

un nou buchet soarelui

la jumătatea distanței

dintre statuia din colț

și cele două lacrimi roșii

ce-și serbează bucuria

de a fi mereu împreună.

SALONUL LITERAR-96

19

MARIA CERNEGURA

Fără punct

iubite

îţi scriu poemul acesta

fără virgule

fără pauze

fără litere mari

fără puncte puncte

fără paranteze

și mai ales

fără punct și de la capăt

n-ai vrea să-l scriem

mai departe

fără nici un punct

împreună

Iubirea pleacă…

Stăm pe-un apus de frunze verzi

eu nu te-aud, tu nu mă vezi

eu te întreb, tu nu răspunzi

îți spun cuvinte, nu le-auzi

tu chiar nu vezi că mă iubești

de ce te faci că nu mai ești

și-n piatra rece te zidești

îți cer să-mi vii din piatră seacă

tu chiar nu vezi iubirea, pleacă

și-o iarnă gri își face croi

cu geruri grele între noi

Catren na albă plutitoare

soarele-i in urma ta

tu te vindeci de iubire

eu mă-mpovărez cu ea

Camera cu îngeri

ninge pe strada Sevastopol

în camera mea cu vedere spre Calea

Victoriei

mă vizitează în fiecare zi

o echipă de îngeri camuflați

pe sub halatele albe își poartă aripile strânse

în urma lor rămân pene pe jos

vin infirmierele

fac curățenie cu îndemânarea acelora

ce își greblează grădina de frunze

pe sub halatele lor verzi

aripile sunt și mai vizibile

din când în când aflu vești bune de la medici

fețele lor mă părăsesc tot mai luminate

de parcă ar participa la nașterea mea

Se făcea că…

Se făcea că ne hrăneam

dintr-o pâine rotundă și mare

și nu ne săturam de bună ce era

toții ne temeam că n-o să mai fie

dar fiecare avea partea lui

cu miezul ei ne trăiam viața

și când nu mai puteam de oboseală

ne culcam sub coaja uscată

cu fața spre cer

pâinea nu se termina niciodată

doar noi…

SALONUL LITERAR-96

20

PROZA

Ninge în aprilie

Azi aș fi vrut să-mi fii alături. Măcar în spatele ferestrelor, dacă nu și

în mijlocul naturii. Și știi de ce? Fiindcă ninge în aprilie! N-am apucat

niciodată să strângem între palmele noastre fulgii lui aprilie. Nu

seamănă nici pe departe cu cei de la Crăciun. Sunt mari și apoși, rari

și neuniformi, dar sunt mulți, mulți de tot. Nu, tu n-ai cum să-i vezi

sau poate chiar stai la adăpostul lor. Cine știe? Nu mi-ai vorbit

niciodată despre fulgii lui aprilie. Să nu fi știut că există? Tu le știai

pe toate! Îmi arătai doar bogăția florilor din toate livezile pământului. Mă duceai de fiecare dată

acolo unde era floarea mai deasă și mai înmiresmată și mă lăsai să amețesc sub farmecul lor. Te

îndepărtai, pretextând că nu știu ce ai uitat în mașină și mă priveai pe furiș să vezi cât sunt de

copil în fața atâtor frumuseți, știute până atunci numai de tine. Alergam de fiecare dată și

atingeam în goana mea crengile pomilor, iar floarea albă sau roz plutea deasupra capului meu.

Albită de floare, îmi plăcea mângâierea lor, iar mirosul inconfundabil, mirosul acela de crud și de

curat mă amețea. Mă lăsam ușor îmbătată, la poalele pomilor. Visam, zburam, iubeam!

Te bucurai, fiindcă era preludiul oferit de natură, iar eu îi cădeam pradă. Ușoară pradă! Tu doar

priveai! Zâmbeai și te încărcai de plăcerea plăcerii, privindu-mă. Nu cereai nimic în schimb. Era

suficient. Și nu era bucurie mai mare ca aceea: să oferi omului iubit ceva din ceea ce n-a gustat

niciodată până atunci, iar tu să nu ceri nimic în schimb.

-Doruleț, întoarce-te, vino, unde pleci, nu te îndepărta! Pomii au înflorit și pentru tine!

Îți mai aduci aminte, nu? Îți întorceai privirea, apoi, după alți câțiva pași, te întorceai. Părea că

mergi greu, că pașii nu te mai ajută, dar tu, de fapt, voiai să mărești suspansul.

-Ai crezut că te părăsesc? mă întrebai într-o liniște amenințătoare, clipind rar din ochii încețoșați.

N-a venit vremea! Azi am venit special, doar pentru a nu fi singură prin ploaia de petale albe și

roz. Livada asta îmi aparține, acum e și a ta.

-Și mâine? Mâine a cui va fi?

-A mea și-a ta, a noastră! A acestor clipe, albe și roz, pline de dor și de parfum numit ”April”.

Știi, din livada aceea mi-ai adus primele cireșe, erau cireșe de mai. Mâncam lacom, cu sau fără

sâmburi, iar tu priveai și râdeai. Cu gura până la urechi râdeai! Întotdeauna am iubit cireșele, dar

nimeni n-a știut povestea lor, doar tu și eu. Oare cum n-am știut atunci de ce ochii tăi erau plini

de lacrimi? Stăteai culcat, cu capul în poala mea, iar lacrimile izvorau din ochii tăi așa cum ninge

în aprilie. Ți le ștergeam ușor cu buzele fierbinți și înfometate de tine. Iar tu... Tu îmi luai

mâinile una câte una și mi le sărutai, de parcă ar fi fost ultimul sărut de pe lume. Așezai obrazul

pe ele și iar le sărutai.

-Mi-s dragi mâinile tale! așa mi-ai spus atunci. Știi, mâinile oamenilor nu seamănă între ele, iar

ale tale sunt calde, blânde, tămăduitoare. Și cât le iubesc!

Nu luam în seamă cuvintele tale, mi se păreau normale, firești, fiindcă eu eram îndrăgostită de

mâinile tale. Le-am iubit din prima clipă, fiindcă sub vraja lor intram în mirajul iubirii. Erau

frumoase, cu degete de pianist, cu unchii tăiate rotund și-ntotdeauna îngrijite. Îmi pare rău că nici

azi nu ești lângă mine. Am fi ieșit afară amândoi, ne-am fi întâlnit la locul nostru de taină și ne-

am fi lăsat ninși cu fulgii lui aprilie.

SALONUL LITERAR-96

21

Acum privesc doar de la fereastră minunea naturii, iar ochii mei se încarcă cu boabe de rouă.

Și-mi este atâta dor...Acum înțeleg de ce plângeai atunci, fiindcă știai că vei pleca. De aceea îmi

sărutai mâinile cu atâta ardoare, de aceea mă strângeai la piept cu atâta emoție, cu atâta drag, de

aceea îți lipeai obrajii de obrajii mei! Doar tu știai!

De n-ai fi plecat, azi am fi strigat amândoi: ninge atât de frumos în aprilie!

Angela BURTEA

_____________________________________________________

OMUL VĂLURIT

de Ovidiu BUFNILĂ

Am aşteptat toată vara reîntoarcerea pelerinului Balthazar în speranța că-mi va răspunde la toate

aceste întrebări și că-mi voi recupera stickul și am finalizat Codul ICAN.

Se zvonise că în peregrinările lui, Balthazar ar fi reuşit să ia legătura cu lumea virtuală și că ar fi

descoperit o insulă secretă în oceanul Atlanticus unde s-ar fi aflat comoara lui Bibescu. Domnişoara

Elvira a fost de părere că Balthazar ne va aduce o mulţime de mesaje importante și că va schimba soarta

tuturor într-un chip miraculos.

Vestea sosirii lui s-a împrăştiat în mândrul nostru Adamville îndată ce Agamemnon, dirigintele poștei, a

primit o telegramă din Londra. Gângav din naştere, el ne-a făcut să credem la început că ar fi vorba de

venirea lui Messia. Nu ne-ar fi mirat un asemenea eveniment pentru că doctorul Spiridon se lăudase că va

face primul transplant de creier din lume, ce comedie, și câte și mai câte, sfârțitul lumii, ce mai încoace și-

ncolo! Noi, moreaugarinii secretului, de la Clubul navigatorilor,

ne-am arătat foarte mândri că un membru de vază al clubului nostru

va înscrie în cartea de onoare a orăşelului o reuşită de asemenea

proporţii. Ne-am lăudat peste tot. Am turnat o grămadă de baliverne

oricui era dispus să ne asculte, erau o mulțime de naivi.

L-am întrecut astfel pe Gaspar, măturătorul. Derbedeul avea

darul de a minţi extrem de convingător. El a povestit mai multora

că doctorul Spiridon tranşa cadavre într-un cavou părăsit din

cimitirul municipal. Zicea că le crăpa craniul cu o daltă foarte bine

ascuţită şi că apoi le tăia creierul felii, felii. A mai povestit că

extratereștrii mi-au furat stickul pe care nu-l mai găseam de ceva

vreme și că un căpitan fioros, care tot umbla cu un submarin galben pe

mările și oceanele lumii, se pregătește să dea omenirii o lovitură

mortală.

Aflându-ne într-o seară invitaţi la poetesa Carmen, părintele

Elefterie ne-a avertizat în fel şi chip. Ne-a spus că transplantul de creier ar putea fi un afront adus lucrării

Domnului şi că mânia cerească ar putea pogorî asupra noastră cât de curând posibil. L-am ascultat cu

convingere dar nu l-am contrazis de teamă să nu tulburăm plăcuta serată literară.

Caloriferele erau fierbinţi. Magnetofonul cânta în surdină. Carmen ne învăluia cu o privire tandră. E

drept, poemele ei nu aveau darul de a ne înflăcăra. În schimb, poetesa era o amfitrioană plină de graţie şi

de farmec. Avea un glas cristalin şi melodios. Faţa-i catifelată se deschidea clipă de clipă într-un zâmbet

cuceritor. Eram serviţi cu lichior de ananas si cu ciocolată fierbinte. Se aprindeau lumânări. Papucii din

blană de iepure sorbeau zgomotul paşilor noştri. Carmen îşi calcula gesturile. Ni se adresa în şoaptă.

Ghiceam în toate o anume recunoştinţă. Cu un an în urmă poetesa divorţase. Fostul ei soţ, farmacistul

Iamandi, se hotărâse să intre în politică. Îmbrăţişase cu febrilitate doctrina socialistă. Cum poetesa

cocheta cu liberalii, între cei doi s-au iscat dispute aprinse. Procesul de divorţ a însufleţit întreg orăşelul.

În acele zile, gazeta noastră locală, Tribuna poporului, s-a vândut foarte bine. Ea a găzduit pamfletele şi

scrisorile deschise ale celor două tabere și tot felul de dezvăluiri nelalocul lor. Farmacistul Iamandi nu ne-

a iertat multă vreme că ţinusem partea poetesei Carmen, foarte hotărât.

SALONUL LITERAR-96

22

Pe noi nu ne interesau câtuşi de puţin culisele politicii, dar am găsit de cuviinţă să sprijinim o

persoană atât de delicată precum era poetesa Carmen. După ce s-a dat verdictul, farmacistul Iamandi a

încercat să-i determine pe unii consilieri municipali să ceară închiderea clubului nostru. Cum unul dintre

ei se trata pe ascuns cu morfină, farmacistul era cât pe-aci să reuşească. Bietul om îi plângea pe la uşă. Îl

suna la telefon în puterea nopţii. Îi cerşea fiola salvatoare plângând în hohote. Spre norocul nostru, a fost

zdrobit de o grindă de oţel prăbuşită de pe schelăria noului sediu al băncii comerciale.

Reîntoarcerea pelerinului ne-a electrizat însă şi am lăsat baltă micile noastre probleme provinciale. Ne-am

hotărât să-l întâmpinăm aşa cum se cuvine, cu mare alai, cu mare pompă.

Berta Schwartz a scris invitațiile. Vivaldi, tambur-majorul fanfarei municipale, ne-a promis că ne va sta

la dispoziţie, fălosul. Zibin, comerciantul, ne-a vândut un sfert de tonă de artificii. Pierre, bucătarul

clubului nostru, a pregătit un ospăţ regesc. Ne-am certat la cuţite cu el, țin bine minte, un nesuferit, ce să

mai vorbim! Nu ne-a lăsat cu nici un chip să pătrundem în bucătărie să-i aflăm secretele. A pus un ucenic

plin de coşuri să păzească uşa înarmat cu un linguroi de aluminiu. Ce băiat fioros.

La rugăminţile noastre, poetesa Carmen a scris un emoţionant discurs de bun venit și chiar l-a scris.

Grupa de pompieri voluntari din mândrul nostru Adamville şi-a împodobit maşinile cu ghirlande de

trandafiri. Tulumbele au fost vopsite în toate culorile curcubeului, frumoase tulumbe. Angelica-de-metal,

proprietăreasa de la Patul de argint, a angajat fete noi, şcolite la Paris, Londra, Milano, Melisador,

Watalaa Wangam, Orcheström, Burgund, Ovaloo, Stantivorej, Magribar, Kolsupe, Dadao, Kimballa,

Lateea Gome, Ormooz, Galabraa, Fontas, Ascondia, Marsilia, Tato Malo, Worsko, Bashaala, Combeta,

Efadalor, Pompaton, Wescutas, Vitalon, Bumbela, Combatador, Foretta Vion, Yagoo, El Satador, Torina,

Efar, Kamer, Gobed, Ygonaa, Baradazar, Gompanion, Berlin, Foragan, Alpetta, Musao, Salvedar, Ganta

Baray, Toame, Meto şi nesupusa Agya.

Maxim, profesorul de muzică, i-a dedicat pelerinului o simfonie la care lucra de ani de zile.

Domnişoara Elvira i-a brodat o pernă. Klaps, antrenorul de la bazinul municipal de înot, a inventat un nou

stil pe care l-a numit balthazar. Ofelia, sora şefă de la sanatoriul Carol al II-lea, a compus o scenetă

despre viaţa pelerinului pe care urmau s-o joace chiar pacienții din sanatoriu. În tot acest timp, primarul

Barzulis se dădea de ceasul morţii. Nu ne înghiţisem niciodată. În campania electorală îl criticasem în

Tribuna poporului cu multă asprime. Acum părea să cocheteze cu ecologiştii şi întreţinea relaţii strânse

cu avocatul Luigi. Acesta ar fi dat şi luna de pe cer numai să vadă închis clubul nostru. Cu un an în urmă,

când încă se mai număra printre membrii noştri, ne-a făcut de ruşine la concursul de vară al

mâncăcioșilor. E de-a dreptul curios cum de nu ne-am dat seama de la bun început că-i un trişor şi un

pezevenghi. În timpul întrecerii, avocatul Luigi a băgat în sân un ditamai claponul, chipurile l-ar fi

înfulecat, ha, ha, ha. Spera astfel să obţină un punctaj maxim care să-i netezească drumul către fotoliul de

preşedinte al clubului, ha, ha, ha.

Acum, aflând de pregătirile noastre, avocatul ne-a şicanat în toate felurile. A încercat să ne fure

artificiile. A spart cauciucurile maşinii de stins incendii. A trimis nişte scrisori obscene poetesei Carmen

încercând să imite semnătura doctorului Spiridon. L-a căutat la telefon pe Balthazar vrând să-l determine,

ce măgar, să-şi amâne apropiata vizită.

Pelerinul Balthazar trecea prin orăşelul nostru aproape în fiecare an. Hălăduia pe întregul mapamond,

umbla de acolo, colo. Avea relaţii misterioase cu diverşi conducători spirituali, cu politicienii

momentului, cu răzvrătiţii sfârşitului de secol. Unii îl bănuiau că practică magia neagră. Alţii, dimpotrivă,

susţineau că Balthazar s-ar ocupa de magia albă.

Existau şi opinii potrivit cărora pelerinul şi-ar fi vândut sufletul diavolului sau demonului apelor şi că

acum făcea pe cărăuşul între Iad şi Pământ, o grozăvie.

Oricum ar fi fost, Balthazar avea asupra noastră o influenţă covârşitoare. Ne îndeplinea dorinţele cele mai

năstruşnice. Ne povestea lucruri nemaiauzite. Ne desluşea secretele mai-marilor zilei. Prin el vedeam

lumea cu alţi ochi, ne pregăteam să ieșim în larg.

Cum pregătirile pentru întâmpinarea lui necesitau sume importante de bani, domnul Lubomir, directorul

băncii comerciale, ne-a oferit un împrumut nesperat, ce ușurare.

Domnul Lubomir? Avea el un interes. Ar fi vrut ca Balthazar să-l ajute să obţină o linie de credit de

la un consorţiu bancar britanic despre care citise într-o gazetă. Intenţia lui a fost criticată adeseori de

SALONUL LITERAR-96

23

partida socialistă care nu vedea cu ochi buni această întreprindere, socialiști, ce să mai spui?! Bineînţeles

că am turnat şi noi gaz peste foc.

În sfârşit, sosirea pelerinului a fost precedată de o mulţime de zvonuri care ne-au pus pe jeratec. Se

povestea că mii de furnici gigantice invadaseră plajele braziliene şi că înfulecaseră peste o mie de turişti

americani. Că o sută de femei au manifestat în pielea goală în Piaţa Universităţii în semn de protest faţă

de intenţia guvernului de a interzice avortul. Că un cefalopod fugit din laboratoarele armatei teroriza

Londra. Că beduinii devastaseră coastele Africii de Nord şi că se pregăteau pentru un război nimicitor în

Europa. Că la Moscova se născuse un copil cu trei capete care vorbeau câte zece limbi fiecare şi care

afirmau că ar fi ba Napoleon, ba Einstein, ba Enrico Fermi. Că în apropiere de Paris un tren se ciocnise de

copia lui identică din cauza unor deviaţii ale câmpului gravitaţional. Că savanţii americani descoperiseră

că ceea ce noi consideram a fi superba şi mizerabila realitate nu era altceva decât realitate virtuală şi că

întreg universul părea să fie un computer gigantic. Că, în mod firesc, inteligenţa artificială urmează celei

umane şi că în următoarea sută de ani o să ne rupem gâtul. Că revoluţiile fuseseră puse la cale de

conspiratori planetari care vesteau naşterea unei alte rase de oameni, fără de stomac. Că apa ar fi fost o

fiinţă cosmică şi că în curând avea să ne înghită o dată şi pentru totdeauna.Că demonul apelor se pregătea

să ne schimbe avatarul. Că la cele mai înalte nivele se purtau la nebunie petrecerile în pielea goală şi că,

în curând, aveam să primim de la biroul evidenţei populaţiei numere de ordine care aveau să înlocuiască

numele şi prenumele din buletin.

O grămadă de baliverne! La gară s-a adunat întregul Adamville în ziua cu pricina, mare tevatură. Se

înghesuiau cu toţii pe peron să-l întâmpine pe Balthazar. Primarul Barzulis venise însoţit de o întreagă

suită. Era şi farmacistul Iamandi, îmbrăcat într-un costum cadrilat, proaspăt scos de la naftalină. Era şi

regizorul Borisov, bărbos, neîngrijit, fumând pipă şi scuipând la tot pasul o flegmă gălbuie. Parcă eram cu

toții de la circul acvatic din Marsila Mole, uite-așa ne fandoseam! Avocatul Luigi se iţise şi el. Purta

pantofi de lac şi ţinea sub braţ o servietă burduşită cu documente. El mi-a șoptit că niciodată nu s-ar fi

gândit să-mi fure stickul. Îl seconda antrenorul Klaps de la bazinul municipal de înot. Era îmbrăcat cu un

trening nou-nouţ. Era tuns zero. De gât îi spânzurau un fluier de argint şi un cronometru…… (Fragment)

___________________________________________________________________________

EDITURA “SALONUL LITERAR”-VRANCEA

PRACTICA PRETURI FOARTE MICI LA PUBLICAREA

CARTILOR BELERISTICE, STIINTIFICE SI REVISTE. SE

ACORDA SI NUMEROASE BONUSURI.

VA ASTEPTAM CU DRAG! DIRECTOR: CULIȚĂ IOAN

USURELU-TELEFON: 0722917264

____________________________________________________________________________

SALONUL LITERAR-96

24

PROZA

CE NU ÎNȚELEGE GHIȚĂ !

Eşti un bărbat din România, cam piedut în spaţiu şi neumblat

prin lume, Ghiță. Dintr-o dată, te trezeşti la uşă cu nişte neamuri

de sânge (după nepotul verişoarei străbunicii din străinatate). Şi îţi

zic:

- Băi, rumâne, de mâine o să stai în casă cu nişte femei.

Italience, nemţoaice, spanioloaice, englezoaice etc…La grămadă!

Marşezi. O dai afară pe nevastă-ta, românca şi te muţi cu o

grămadă de femei. În timp, vin şi altele. Acum sunt 27. Ghiță,

tocmai te-ai mutat în marea familie UE ! Acum două mii de ani te-

au luat cu sila și ai mai învățat câte ceva, dar cârcotaș cum ești ălora li s-a făcut lehamite de tine !

Au venit, în schimb migratorii fără număr peste tine, de nu mai știi dacă a mai rămas ceva din

Ghiță orginalul ! Acum, la început, ai fost fericit ! De unde, până mai ieri, le vedeai pe fetele alea

doar în poze sau la televizor, acum le poţi vizita la liber în fiecare noapte. Bine… bani să ai !

Dacă nu ai, doar stai şi băleşti pe gaura cheii. Spanioloaica îţi vinde roşii, pe care Maria le

cultivă, italianca maşini, nemţoaica îţi dă tehnologie pentru orice, chiar şi pentru ştersul la

gură, iar olandeza te învaţă să fumezi şi îţi vinde lalele.Tu ce să le vinzi lor, pentru că ți-ai distrus

și vândut tot din casă, eşti sărac şi vai de tine, nu prea produci mărfuri bune. Ghiță, să fim

serioşi… nici nu prea te omori cu munca !Mai vopseşti gardul când vin ele acasă, mai freci

menta prin grădină, la crâșmă, deh…

Ție, Ghiță, ți-au plăcut întotdeauna femeile ! Ele mai strâmbă din nas, dar, te tolerează pentru

că eşti bun de consumator. Mănânci mult şi bei de rupi. Tot salariul tău se duce în stomac,

Ghiță ! Eşti singurul caz de genul ăsta în casa UE ! Speri că o să vină ziua în care o să le vinzi şi

tu ceva ? Pupăza din tei. Stai cu un pai în gură şi te întrebi de câţiva ani ce ai putea să le vinzi.

Fabricile le-ai dat pe nimic, pămâturile pe-o sticlă de băutură, iar inteligenţa ta e deja plecată pe

afară. Ai votat, tot timpul hoții, la Putere ! Și neuronii au plecat. Stai rezemat de gard şi speri să

îţi vină o idee. Nu mai vine nimeni cu o găleată, o sacoșă, un ajutor social, ce naiba măcar zece

lei !... E greu, Ghiță, ai cam rămas fără neuroni, Ghiță ! Îţi place şi nu îţi place să trăieşti cu

fetele în casă. Vrei să mergi în dormitorul lor din când în când, dar ţie îţi este gândul tot la

românca ta pe care ai alungat-o. Eraţi amândoi tineri şi săraci, acum eşti într-o casă bogată, dar

tot sărac. Paradoxul paradoxurilor, Ghiță !... Ăstea nu dau de pomană !În Marea Familie e din

când în când răceală și scandal. Ești luat la întrebări, de ce nu ești democrat. Cel mai rău e când

fetele îţi impun să iei, în camera ta, nişte migranți, deşi tu ai cea mai amărâtă încăpere, nu ai nici

măcar baie și toaletă prin casă, ci tot prin fundul grădinii și cu ligheanul. Ai uitat că ai mai primit

niște migranți acum vreo mie de ani și uite se fac stăpâni pe siliștea ta !?!

Prin marea casă comună, mai întâi, s-a rupt în figuri nebuna de grecoaică. Leneşă şi cu gura

mare, a făcut scandal că pleacă din casă. Celelalte fete au scos banul numai să o vadă mai

liniştită. Figuri şi alarmă falsă ! Grecoaica voia doar bani de epilat. Ia banii şi se retrage o vreme

în camera ei. Când o să îi crească din nou mustaţa, va face din nou gură. Englezoiaca și-a băgat

și ea picioarele în casa comună şi s-a cerut Brexit din UE. Pleacă singură în lume, dar gurile rele

spun că şi-a găsit regăsit americanul. Ghiță, eşti tot mai buimac ! Ai tăi te fură de-ți merg fulgii,

ăilalți se uită chiorâș la tine de cârcotaș ce ești. Te gândești că nu avea ce dracu căuta

englezoaica aia în casă !?! Frumoasă nu era, fidelă nici atât, însă știa să bea cot la cot cu tine,

SALONUL LITERAR-96

25

Ghiță. Şi îţi lipseşte. Şi nemţoaicei îi lipseşte, că o aduna în fiecare noapte de pe străzi. „Dă-o

încolo !” zici. „Să mă părăsească ! Rămân cu celelalte 26 și care or mai veni.”

Acum, englezoaica plecată, plânge de rupe pentru că va trebui să îşi spele singură chiloţii. Nici

Sam nu prea mai vrea o asemenea afacere. Şi asta e dramatic… Peste canal, problemele abia

apar! În locul ei, se oferă să doarmă cu tine mai des, fata din Scoţia.

Problema se complică, Ghiță ! Englezoaica nu ţi-a lăsat destulă băutură în frigider, pălinca /

țuica ta nu-ți mai place, iar scoţianca nu ţi se pare o partidă bună, deși are un whisky !... Se-aude

că vine şi irlandeza, frumoasă de fugi în codru verde. Bere avem și noi! Hopa ! Te-ai întoarce la

româncă. Dar ea e deja cuplată cu Giancarlo, 82 de ani, patron de restaurant la Roma. Mesaj:

„Prostu-le ! Pe iel il iubesk !” Eşti complet năuc ! Nu mai ştii nimic. Refuzi pe rând bulgăroaice,

belgience ... Ești tot cârcotașul de acum două mii de ani ! Moștenire grea !

Tu, român, moldovean amestecat cu oltean și ardelean sau invers, te ţii tare şi nu te dai

oricui! Suedezele şi fanţuzoaicele se ţin şi ele tari şi nu se dau unui Ghiță ca tine. Preferă să se

cupleze între ele. Aşa că ești tot mai singur prin mijlocul casei pline de fete, gândindu-te la

româncuțele tale. Parcă ai face o vizită în Basarabia, dar ţi se par cam sărace. Iar sărac cu sărac

dă tot sărac. Nu e ca la mate, cu minusul. Ai uitat că unirea face puterea !

Şi, te trezeşti, Ghiță, tot ca prostul ! Nu mai întelegi nimic din viaţa ta, nu mai ştii al cui eşti, nu

îți mai dai seama dacă eşti român sau GOHUGEA SLABULUNG PECUTATU.

Începi să te dai cu capul de pământ folosind tehnologia germană a aparatului de dat cu capul

de pământ. Tu nu mai ştii nici să te dai singur cu capul de pământ fără să ai tehnologie,

Ghiță ! Tot timpul cu nasul în iPhone. Apoi, în mijlocul disperării, când crezi că totul s-a

terminat, când eşti total pierdut, sună cineva la uşă. E devocika krasivaia, Katiuşa. Aia cu davai

ceas, davai palton ! Nu ştiu de ce, Ghiță, dar am, din ce în ce mai prezentă, senzaţia că veţi

rămâne împreună cu alde Ghiță la Putere.

Parcă văd că o să se mute la tine neinvitată, iar, la final, îţi va lua tot din casă, inclusiv

iPhone-ul. Să vezi viață atunci, Ghiță !

Sergiu GĂBUREAC

_____________________________________________________________________________

COMUNICAT

Revista Arena literarã și Asociația Difuzorilor și Editorilor-Patronat al Cãrții organizeazã în

anuI 2018 prima ediție a Concursului Național de Poezie "Radu Cârneci", care va fi

premers de un moment omagial „Radu Cârneci”, organizat de Editura „Betta” și revista

„Arena literară”, pe 14 februarie, orele 16.00 la Clubul „Calderon”. Manifestarea va avea

loc în perioada 15 februarie-15 martie, finalizându-se cu acordarea premiilor și cu

lansarea ANTOLOGIEI ce va cuprinde cele mai valoroase dintre textele selectate în

cadrul concursului. Festivitatea care va încheia Concursul va avea loc în zilele Salonului

Internațional de carte „Bookfest-2018" (finalul lunii mai).

____________________________________________________________________________

SALONUL LITERAR-96

26

Aniversări

Cântec de prieten

Lui Viorel Savin - 77 Mă şi mir şi mult mă minun! De cum poate Boier Dumnealui să se-ncropească (aparent, vezi

bine!) din toţi ghimpii şi scaieţii literaturii române, când are la îndemână florile talentului

prinse la butonieră, mânuri de aur prin care Dumnezeu îi toarnă straşnic porunca scrisului etc.…

Atunci NUŞTIUCINE mă strigă pe numele mic cu vorbe desculţe şi eu alerg prin sângele meu şi

văd cu ochii lui Viorel Bibireştii săi cu garduri uriaşe cât palma (aşa-mi mărturisea el mai anţărţ

nostalgia paradisului pierdut! ),eu neputând să sculptez pe de rost fulgere măsluite, să fiu vecin

de iluzii cu el, neîncăpute şi-acestea în pântecul

vreunei coli de scris…pritocite pe la miezul nopţii,

când se deşteaptă cel mai bine cuvântul şi scriptura capătă

gust de insomnie îndulcită cu miere de lună şi lină

lumină, departe de vâlvele lumii. Numai Viorel cel Mare

printre noi , aspiranţii la praznicul slovei meşteşugite sublim,

devine îmblânzitor de oglinzi şi puitorul de mine solare,

sumeţindu-şi capul pe sus cu-ndreptăţită mândrie, asemenea

macilor umblând blajin prin Grădina Maicii Domnului de la

Naum. Viorel Savin îşi desăvârşeşte truda manolică zidit între

mormane de cărţi şi morganatice biblii, departe de

”aroganţa titlurilor academice”, pentru că (ne)dreapta

măsură a zilei de mâine nu va şti cum şi cât să-i mulţumească-ndeajuns… Astfel, că „se vor

veșteji amurguri”, vor trece secolii şi ei, nevrednicii, care i-au arătat din plin copita

recunoştinţei, vor tot spune băi foloşpoacă, dă-te,mă, sfântu de-aci, că iată ţi-ai găsit bacăul cu

ăsta – (ăsta fiind chiar Scriitorul Viorel Savin – Antim-ul „istui veac înjunghiat” -) şi daţi după

el cu/ “cratiţe, ceaune platouri de inox tigăi şi cazane”/…, raţaidracu de/ “otrepe mândre”/ şi

/“secături…coprofage paceaure cu stil marţafoi”/... Ce să-ţi fac, Serenissime, n-ai fost cu ei, n-

ai fost ca ei, nici măcar un pârlit de majur, după cum bine zici: /“laşi nemiloşi / defăimători

ticăloşi haini/ jigodii pofticioase de măriri ilicite”…/ …/ “clănţăi/moftangii”/ … , adică, tocmai/

”cei adunaţi să mă judece”/ … …/”În sala de execuţii pentru oameni oneşti…”/… , Şi-astfel,

pedeapsă pentru ei, ipocriţii, vor înflori dimineţi de colivă şi „Dumnezeu îi va înveşnici

numele” doar lui, arzoiului berbec din zodiacul lui april şi-i va cresta o nouă vârstă pe răbojul

de aur al fiinţării noastre cărtureşti. Şi nu-i da, Doamne, semn celest cu ”praguri de lumină”

prea curând, pentru că dragostea noastră frăţească se cuprinde între două lacrimi de înger

poposit la Apa Vavilonului….Genius loci i se va spune survolând oglinzi paralele până la totala

confuzie cu Nyvas – aşa cred-, spre pohvală, gloatelor bănuite, mai mereu, de felonie. Topos de

necredinţă şi deşertăciune de suflet se face uitarea… ne vămuiesc zilnic ei, trepăduşii, existenţa

pusă la zid, cetatea îşi zguduie porţile cu salve iluzorii de tun , întâmpinând pe Poet, goluri de

SALONUL LITERAR-96

27

peşteri tocmite tăcere fac semne discret la semnele vremii… Se caină poala vântului negru

noaptea - întreagă, ziua- întreagă… vânt al Trecerii preagrăbite spre patria lui Melec, cel care

ne-aminte cu degetul la buze că Viaţa nu-i decât o adiere de zâmbet pe rictusul Morţii… Pentru

că tot pe Tragismul fiinţării noastre fără noimă s-au otrăvit castanii de spaimă, s-au sinucis uşure-

n vis. Dragule, chiar crezi că eu le-am smuls inima, aşa cum m-acuză netoţii?... Iată, veţi

spune, înfloresc spinii lui Crist pe frunţile uitării nedate sărutului vostru tiptil…! Şi eu mai zic

ceva din chinovia mea de la Berzunţi, alături de Maestru, ca să se afle şi să ştie tot natul: “Să ne

gândim şi la cei/ ce n-au primit bun de tipar/ nescareva păuni/ străini de timpul lor/ se odihnesc

în sceptre/ deşi regretele lor/ n-au apărut niciodată/ în şpalturi/gâtuind cineva/ delicat cucuta

cenzurii/.

Ave, MAÎTRE!

Dan SANDU

Ne alăturăm prietenului Viorel SAVIN, la ANIVERSARĂ,

urându-i ANI MULȚI ȘI CĂRȚI MARI! (C.I.U)

_____________________________________________________________________________________

Îmbătrânim, frumoasă doamnă…. Îmbătrânim, frumoasă doamnă,

Eu sprijin anii mei de tine

Ca de un munte de lumină.

Tu-i porţi... iar umerii tăi mici,

Atât de firavi, de novici,

Ca doi călugari puşi să-ndure

Canonul lor în rugăciune,

Îmi ţin tristeţile de-o viaţă

Şi zile fără de speranţă

Când rătăcind cărări prin ploi

Tu mă chemai să fim iar doi.

Luai în spate din poveri

Şi le-ngropai în primăveri.

Îmbătrânim, frumoasă doamnă,

Dar cu atâta drag îţi duc

Al neputinţei tăvalug

Ce ţi-a cuprins ca-ntr-o vâltoare

Plăpândul trup precum o floare...

Ţi l-aş purta spre infinit,

Numai să ştii cât te-am iubit.

Îngenuncheat pân' la pâmânt

E îmbrăcat ca-ntr-un veşmânt,

Tivit cu slăbiciuni șuvoi,

De multe ori şi cu nevoi,

Ai cicatrici şi urme-adânci

Lăsate de dureri şi prunci.

Dar şi aşa, vei fi mereu,

Mireasa sufletului meu.

Îmbătrânim, frumoasă doamnă,

Singurătăţi în cuib de cuci

Ne-aşteaptă iarba de sub cruci,

Să odihnim în ea trăiri

Din lada plină cu-amintiri.

Dar sufletelor noastre-acum

Le cresc lăstari pe scurtul drum.

Sunt înfloriți ca-n primăvară

Iar peste tot ne împresoară

Parfumul clipelor în doi

Din vraja vieţii ca un roi.

Şi te iubesc iubită doamnă, Magnolie-nflorită-n toamnă!

Angelina Nadejde

SALONUL LITERAR-96

28

ROMÂNII DE PRETUTINDENI

În lume mai există o Românie ! Unde se află și ce

reprezintă această a doua „Românie”

Știați că în lume mai există şi o altă Românie?

Deși poate nu ați auzit până acum, în lume, nu departe de România există o altă Românie,

care nu este un stat, ci o regiune montană întinsă, populată cu români (sau vlahi). După ce

călătorul străbate spectaculoasele chei ale râului Mojalka, pe drumul ce leagă Sarajevo de

Belgrad, privirea îi este cucerită de o zonă cu munţi de înălţime medie – Munţii Românija, care

se scrie şi se pronunţă aproape ca în limba română, notează Antena Satelor. Primul lucru care

străpunge peisajul de un verde smarald nemaîntâlnit, este un han, Rumanski Bar, iar, imediat în

apropiere, un panou pe care scrie în engleză: „Welcome to Romanija”. Român fiind, nu ai cum

să nu te întrebi mirat dacă nu cumva privirea îți joacă feste sau dacă chiar te afli în a doua

Românie de pe glob.Romanija din Bosnia este cea mai mare regiune din Republica Srpska, fiind

locuită de vlahi, de rumâni sau morloci, ciobani care vorbesc o limbă română veche,

similară potrivit studiilor, celei vorbite în România prin secolele X-XI, în care predomină „r”-ul.

Din punct de vedere administrativ regiunea Saraievo-Romanija, care este una dintre cele șapte

regiuni ale Republicii Srpska, parte componentă a Bosniei de azi. Orașul Vlasenica, unul dintre

cele mai mari din regiune, a fost unul dintre principalele centre ale „Vlasilor”, numele dat de

populaţiile slave românilor.Nici portul tradiţional nu este departe de cel românesc autentic, fiind

o combinaţie între cel al moţilor şi cel al macedonenilor.

Principalele oraşe cuprinse în regiunea Romanija sunt Pale (capitala Republicii Srpska), Sokolac

şi Han Pijesak. În Pale există şi un club de fotbal cu numele de FK Romanija.

Veliko Lupoglav este cel mai înalt varf muntos al regiunii, situat la 1600 de metri. Zona este

fascinantă, cu sate montane presărate ici-colo, din care răsar case mari cu până la 2 etaje, unele

pierzându-se pe culmile muntoase ale Dinaricilor.

Potrivit lui Varlam, proprietarul hanului „Rumanski”, până în 1990, în perioada lui Tito,

localnicii nu aveau voie să spună că sunt români. Li se repeta că Romanija şi România nu au

nimic în comun. Cine spunea altceva era arestat şi putea primi chiar şi 10 ani închisoare.

Acum sunt mândri de faptul că „limba română” s-a născut mai întâi aici, şi mai târziu în spaţiul

carpatic și iubesc România, pe care o vizitează destul de des.

Sursa-internet

SALONUL LITERAR-96

29

Emanoil Gojdu, faptele unui patriot!

( 9 februarie 1802- 3 februarie 1870)

În zona lacului Ohrid, în Albania se află un sătuc

uitat în care trăiesc vreo 800 de suflete. Dintre

cele şase biserici existente doar una mai

funcţionează. Numele lui, Voscopole, nu ne

spune multora dintre noi nimic.Odinioară însă,

pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, pe când se

numea Moscopole, era un strălucitor oraş. O

adevărată cetate a vlahilor, cu 60 - 70. 000 de

locuitori, peste 40 de biserici, 12.000 de case

placate cu marmură, o mare tipografie, academie

şi enumerarea ar putea continua.Vom adăuga spre comparaţie că, pe atunci, Atena avea

aproximativ 10.000 de locuitori.

Pe la 1760 au început persecuţiile care au culminat cu distrugerea lui completă în 1788 când a

fost ars de trupele lui Ali Paşa. Am evocat Moscopole pentru că printre cei care s-au refugiat

atunci în spaţiul românesc s-a numărat şi familia lui Emanoil Gojdu care s-a născut la Oradea la

9 februarie 1802.A fost, după cum se ştie, o personalitate a intelectualităţii române din

Transilvania, implicat în susţinerea drepturilor neamului său în vremea revoluţiei de la 1848 şi de

fapt pe parcursul întregii sale vieţi. Om politic şi avocat de succes, cu studii la Budapesta,

Bratislava şi Viena, a strâns o imensă avere pe care, prin testament, a lăsat-o unei fundaţii ce

avea să-i poarte numele, după moartea sa la 3 februarie 1870. Pâna la începutul Primului Război

Mondial ea avea să devină cea mai mare fundaţie privată din Imperiul Austro- Ungar, cu un

patrimoniu ce atingea în 1917, peste 8 milioane de coroane. A acordat mii de burse elevilor,

studenţilor şi doctoranzilor români. Printre beneficiari, Octavian Goga, Traian Vuia, Victor

Babeş, Constantin Daicoviciu….

După Marele Război, instalată la Sibiu, fundaţia a început lupta sa cu autorităţile maghiare

pentru recuperarea moştenirii. A fost cât pe ce să reuşească în 1940 dar….a intervenit Dictatul de

la Viena. În 1953, guvernele comuniste ale celor două state “frăţeşti” s-au înţeles şi asupra a ceea

ce nu le aparţinea, moştenirea Gojdu. Reluate după 1989, pretractările între guverne s-au

desfăşurat cu dificultate şi s-au finalizat printr-un vot al Parlamentului care decidea înfiinţarea

unei fundaţii publice cu o incertă activitate…. Pentru foarte mulţi a fost o soluţie injustă care

nesocotea voinţa marelui patriot român şi drepturile legitime ale fundatiei înfiinţate de el.

Controversele continuă şi în prezent când imensa avere care, după unele estimări, ar valora peste

un milliard de euro pare a fi definitiv pierdută.

Astăzi, la aniversarea lui Emanoil Gojdu, cel care scria “laud Dumnezeirea că m-a creat Român”

ne putem întreba dacă am făcut ce trebuia pentru cinstirea numelui său.

Dan MANOLACHE

SALONUL LITERAR-96

30

CRONICĂ LITERARĂ

GEORGE CORNILĂ – MIEZUL NOPŢII ÎN CARTIERUL

FELINARELOR STINSE

de Lucian STROCHI

Romanul lui George Cornilă, apărut în 2013 la Editura Salonul literar, este un „roman al subteranei”, aşa cum ni se sugerează de două ori în titlu. Este un roman total, unul din puţinele de acest fel din literatura noastră. Naratorul, în raport cu „istoria” povestită este de fapt un narator - personaj, intradiegetic şi autodiegetic, relatând faptele din perspectiva participării directe la evenimente, redactând subiectiv la persoana I o naraţiune subordonată memoriei, analepsele şi plonjările în prezent

fiind permanente după o tehnică a „roţii dinţate”. În acelaşi timp, naratorul este şi un narator subiectiv-implicat, orientându-se spre zone obscure, ascunse, greu detectabile ale sensibilităţii umane; prin el istoria este mereu fragmentată, nesigură, indecisă, dar cu elemente de senzaţional şi chiar cu tente de miraculos şi fantastic. Dar, de multe ori, naratorul devine narator-martor, încercând să prezinte naraţiunea din ipostaza unui observator neutru sau vag implicat afectiv. În fine, nu o dată, naratorul devine narator-mesager, fiind extradiegetic şi homodiegetic, prezentând cititorului, ascultătorului, receptorului o întâmplare istorisită de altcineva.

Din perspectiva „discursului” naratorul este un narator-omniscient, disputându-şi cu personajul literar statutul de judecător suprem, de instanţă ultimă, având însă abilitatea de a se afla într-o aparentă situaţie ingrată, părând să ştie mai puţin decât personajul care îşi câştigă o independenţă totală; este un narator omniprezent, preluând uneori funcţiile naratorului autocrat, intervenind cu digresiuni, comentarii, informaţii suplimentare, note de subsol, detalii culturale, etnografice, lingvistice; este şi un narator-reflector, întrucât schimbă prin intervenţiile şi deghizările lui, perspectiva asupra evenimentelor şi personajelor; este aparent ubicuu şi se insinuează în toate mediile, mai ales în cele interlope.

Miezul nopţii în cartierul felinarelor stinse este, până la urmă, un roman de dragoste, personajul ezitând între „venere” şi „madonă”, între Fiona şi Mina, până la urmă cele două nefiind altceva decât o singură persoană. Este şi un roman al prieteniei, Jurjen Rassmusen şi Patrick Rutgerus Swann riscându-şi viaţa pentru a-l ajuta pe erou să ajungă la iubita sa. Eroul este un personaj picaresc purtând mai multe nume precum Joseph, Joey Nebunul, Joe, Van Hoorn - amintind parcă de un alt personaj celebru al lui Kafka. De fapt Joseph este şi substitutul lui Joris, fratele mai mic al lui Jurjen Rassmunsen, ucis într-o benzinărie sau chiar al lui Jurjen.

Romanul are o tentă fantastică pentru că se bazează şi pe motivul dublului, pe substituţii, pe confuzii. Este un roman al penumbrelor, al lucrurilor indecise şi în acelaşi timp un roman al gesturilor brutale, decisive, având ca final violul, mutilarea sau chiar moartea. Iată cum vede Joseph Van Hoorn viaţa: „Viaţa cuprinde târât, mers, fugă, zbor, cădere, nu neapărat toate, nu neapărat în această ordine, iar drumul cel bun este adesea abrupt, îngust şi obositor, iar eu am derivat de multe ori de la el.”

Miezul nopţii în cartierul felinarelor stinse este şi roman picaresc, cu un personaj emblematic precum Tomas Rieder „şeful echipei de vânzări” care străbate parcă întreg pământul într-o mişcare browniană. Iată-i traseul: Juneau-Auckland -Ulan Bator -Lusaka – Atani-viaductul Landwasser-Bora Bora, Cinque Terre, plaja roţie din Panjin peştera Son Doong –Derweze Templul Tigrilor din Saiyok - Termopile –Insula Paştelui-Struma-Munţii Bucegi-Guanacaste-mănăstirea Pangboche –muntele Ararat- Sinjur- ruinele Turnului Babel –Catacombele din Machu Pichu –lacul El Dorado –lacul Retba-lacul Hiller -Marele Zid-Beijing-Paris-Istambul-

SALONUL LITERAR-96

31

castelul Urquhart - Bamyan - Trolltunga - Siberia - templul din Deshnoke, Calcutta –Golful Phang Nga –Uluru etc.

Este şi un roman romantic, „miezul nopţii” e cicatricea de neşters a romantismului, dar şi un roman naturalist, un roman racambolesc, „senzaţional”, cu destule răsturnări de situaţii, cu obsesii, confuzii şi nerecunoaşteri.

Abigail, mama lui Swann, nu-şi recunoaşte fiul: „Peste măicuţa Abigail trecuseră anii, o încărunţiseră, o gârboviră, îi slăbiră auzul şi vederea şi nu îl recunoscu, precum nu recunoscu nici lănţişorul de aur pe care ea i-l pusese în pătuţ cu zeci de ani în urmă şi pe care el continuase să îl poarte, chiar şi după ce aflase că era de tinichea.”

Există cîteva metafore obsedante, precum ceasul şi sirena. Iată câteva mostre: „Reunit cu iubita sa, Wim Wolfswinkel îi povesti că leşinase atunci când căzuse în apă, după ce încercase zadarnic să se lupte cu valurile şi că ar fi murit cu siguranţă dacă nu ar fi auzit nişte clopote care îl treziră. Când deschise ochii, i se păru că vede o sirenă care parcă avea chipul ei şi că aceasta îi arătă colacul de frânghie aruncat de pe vas. Îi spuse că datorită ei era viu şi că ea era sirena lui, sirenă pe care avea însă să o părăsească după scurt timp pentru o dansatoare dintr-un bar de noapte.”

Verdronken, un povestaş, realizează o „povestire în ramă”: „Pe la jumătatea toamnei, într-o zi în care ceaţa groasă se lăsase până la suprafaţa apei, un pescar, trăgându-şi năvoadele, descoperi că prinsese o sirenă.”(…) „ O aduse în piaţa de lângă primărie, iar clopotele bisericilor se auzeau, vestind oraşul să se adune, să vadă minunea. (…) Mi-am făcut loc în mulţimea care se îngrămădea, iar când am văzut-o, am ştiut că era mai presus decât orice fiinţă umană aş fi putut întâlni vreodată. Stătea ghemuită în năvod şi privea rugătoare. S-a uita în ochii mei şi inima mi-a tresărit cum nu mai simţisem vreodată.”

Chiar dacă povestirea se ambiguizează, Verdronken fiind un posibil pacient psihiatric („Hai, Verdronken, e vremea pentru pastile şi injecţii. Lasă copii în pace”), sirena şi „valul uriaş şi întunecat” pe care reîntâlnesc pe parcursul romanului, relativizând pentru a doua oară, totul.

Joseph se întâlneşte şi el cu sirena şi nu o dată: „O priveam cum înota cu gingăşia unei sirene şi mă întrebam ce licoare trebuie să fi băut pentru a se transforma în om. Ghiceam ce se ascundea acoperit de materialul subţire, devenit uşor transparent, al chiloţeilor ei uzi. Nu aveam nevoie de diamante cât timp aveam sclipirile picăturilor de apă care îi făceau muşchii corpului ei sprinten şi virginal să lucească. Atunci am sărutat-o pentru prima oară, am simţit că îmi fugea pământul de sub picioare şi că aveam să cad cu faţa în apă. Era udă şi rece, buzele ei dulci miroseau a caramele şi mă atingeau blând, timid, transmiţându-mi un tremur în vintre. Simţeam că eram cel mai fericit om de pe pământ şi, probabil, chiar eram.” şi: „În arenă strălucea doar o semisferă de apă electrică în care se afla o sirenă. Eram extaziat. Aş fi vrut să mă apropii, aş fi vrut să o ating, să îi vorbesc, să o privesc în ochi, să întreb dacă îl cunoştea pe domnul Verdronken. Chipul ei angelic zâmbea în timp ce îşi unduia trupul perfect în lichidul ireal, jucându-se cu superba sa coadă din solzi multicolori.” şi încă: „Cumva, nu ştiu de ce, mi-am imaginat sirena din povestea domnului Verdronken aşa cum mi-o aminteam pe Mina şi cum chipul ei rămăsese în mintea mea, poate şi din cauza ochilor ei, frumoşi, bleu, care se transformau într-un Delft-blauw atunci când plângea. Eram copil atunci. Odată cu nevinovăţia vin şi naivitatea, dar şi speranţă. Acum, deşi aş vrea, nu mai cred în sirene, chiar dacă am văzut cu proprii ochi una în bazinul unui circ acvatic italian.”

Romanul este o „salată de idei şi de cuvinte”, tocmai pentru a se sugera diversitatea, intruziunea, pierderea identităţii, reunind realităţi dintre cele mai insolite.

Iată câteva cuvinte expresii, idei: Oranjegekte (nee.) nebunia portocalie, Acttenhuis (nee.) partea din spate a unei case, anexa secretă, Blue: albastru, trist (eng.), Smiley face faţă zâmbitoare (eng.),Hand in hand cântec al suporterilor echipei de forbal Feyenoord Rotterdam, Bloody Mary, cokteil cu votcă şi suc de roşii (arlus), Bauer berar (germ.), Peyote specie de cactus care conţine nescalină, Alyosha Petrovici om al lui Dejan Mircovici, Coffeeshop localuri unde se comercializează legal canabisul, Zeewolf lup de mare (nee.), Hagfish (nee.) animale marine, asemănătoare cu ţiparii,Grey shadow umbra cenuşie (eng), Camden cartier londonez rău-famat, De Klassieker meciul clasic Ajax-Feyenoord, Altschlift –modalitate complexă de tăiere şi şlefuire a diamantelor, rezultând o piesă cu baza în formă de octogon şi

SALONUL LITERAR-96

32

vârful în formă de piramidă, D –cel mai ridicat grad de culoare al diamantului, nivel maxim de claritate, FL flawless perfect, impecabil (eng), Cullinan cel mai mare diamant descoperit, cântărind 3106 carate, Deinonychus gen de dinozaur carnivor biped din Cretacic, cu gheare masive în formă de seceră, 1 teratonă= 1000 de miliarde de tone, Diagrama lui Lorenz sistem dinamic tridimensional în care se manifestă un flux haotic, Teoria haosului (efectul fluturelui) câmp de studiu al matematicii cu aplicabilitate în diverse discipline, stipulând interdependenţa tuturor elementelor constituente ale lumii, Titlul unei lucrări a lui Edward N. Lorenz: Bătaia aripilor unui fluture în Brazilia poate stârni o furtună în Texas?, Orde van Oranje –Nassau (nee.) ordin cavaleresc militar şi civil olandez, inaugurat în 1892, De laatste trein naar Rotterdam (nee.) cântec al suporterilor echipei de fotbal Feyenoord Rotterdam, La Cucaracha cântec tradiţional spaniol, devenit popular în Mexic, Omul vitruvian –omul perfect înscris într-un cerc, ilustrând proporţiile corpului uman, Amalthea, domniţa unicorn din romanul Ultima licornă, Erika Oterbreek iubita „inaccesibilă” a lui Joseph, Joy buzzer dispozitiv folosit pentru farse Gekken Schip Corabia nebunilor (nee.), Călugăriţa (Mantis religiosa) ordin de insecte ale căror femele devorează mascculul după actul de împerechere, Barbarossa- numele de cod al invaziei Germaniei în URSS la 22 iunie 1941, Metsavennad (estonă) Fraţii pădurii partizani care au purtat un război de guerilă împotriva stăpânii sovietice, Balti kett (estonă) Lanţul Baltic Lanţul libertăţii demonstraţie paşnică a două milioane de oameni care au format un lanţ uman de 600 de kilometri de-a lungul celor trei state baltice la 23 august 1989, Ragnarök amurgul zeilor, Nikita tăbăcarul basm cules de Mihail Bulatov, Tesviseks! Noroc! (estonă), Tallinn Hundid Lupii din Talinn (estonă) echipă de hochei, Brocken pisc din munţii Harz 1141 m loc de întâlnire al vrăjitoarelor, aici se produce fenomenul glockenspectre, ustaşi –membri ai organizaţiei fasciste şi teroriate croate, fondată în anii 1929-1930, desfiinţată în 1945,revoluţionarul argentinian Ernesto „Che” Guevara,The Hot Barrister Avocatul fierbinte (eng), Mundus vult decipi. Lumea vrea să fie înşelată (lat.) …ergo decipiatur fie deci înşelată, Het Geweldige Wolf Meid Uimitoarea fată-lup (nee.),, Non posso nu pot (ital)., Wolvin lupoaică (nee.),,Sunrice răsărit de soare (eng) Kogel glonţ (nee.),, Meermin sirenă (nee.), Haai rechin (nee.), Dame Geluk Doamna Noroc (nee.), Delft-blauw albastru de delft (nee.), Ratten şobolan Grote Broer Fratele cel Mare (nee.), Rat regele şobolanilor (nee.);Tâlhari şi piraţi conduşi de Pier Gerlofs Donia Goliatul nordului kobus van der schlossn hoţ, robin hood, Liefje –scumpo (nee.), Zicală olandeză: haring in' t land, dokter aan de kant un hering pe zi ţine doctorul departe Papiamento limbă creolă. Cea mai răspândită limbă din Aruba, Bonaire, Curacao, Nathaniel Joachim Abbink cel ce dădea anunţuri în ziare că închiria apartamentul doar pentru a fi vizitat şi a mai avea cu cine discuta Beguine femei care îşi dedicau viaţa rugăciunii şi faptelor bune, fără a fi măicuţe, Zeliko Raznatovic lider paramilitar sârb Mein Ehre heisst Treue onoarea mea este loialitatea - sloganul trupelor Waffen SS, Verdronken înecatul (nee.), Timmerman dulgher, tâmplar, lemnar Van de Tijd al timpului (nee.). (Va urma în numărul viitor)

_____________________________________________________________________________

Ion Lazăr da Coza – Un roman din lumea romană

Ionel NECULA

Mă hotărâsem să încetez cu lectura cărţilor scrise de alţi confraţi şi să-mi văd

de proiectele mele – multe amânate, multe întârziate şi tot mai multe abandonate.

Primind romanul semnat de Ion Lazăr da Coza, În umbra Vezuviului (Editura

Salonul literar, Odobeşti, 2016), am hotărât să fac însă o concesie, poate şi pentru

că e vorba de un roman – rara avis în condiţiile când toată lumea scrie poezie, când

piaţa cărţii, sub pretextul unui postmodernism aproximativ, cel mai adesea greşit

înţeles, este saturată cu tot felul de elucubraţii. A fost o vreme când Alex

Ştefănescu, cu emisiunea sa televizată, Tichia de mărgăritar a mai descurajat din

avânturile unor poeţi, fireşte, toţi geniali şi privilegiaţi ai divinului, prinşi în fenomenologia a ceea ce se

SALONUL LITERAR-96

33

autodefineşte ca respiraţie a lui Dumnezeu pe pământ – toţi în graţii divinităţii iar cei mai mulţi dintre ei

considerându-se chiar predestinaţi unei misiuni profetice, aceea de a înnoi expresia poetică şi de a

revoluţiona afirmarea lirismului în în lume. A mai descurajat, cum spuneam, Alex Ştefănescu, dar

fenomenul a devenit aşa de cuprinzător c-ar fi fost nevoie de zece emisiuni de acest fel pentru a se simţi o

relativă descongestionare a pieţii. Nu furnizăm soluţii, dar atunci când o poezie se citeşte şi de la primul la

ultimul vers şi de la coadă la titlu cu aceelaşi rezultat comprehensiv e un semn de făcătură şi de

improvizaţie histrionică.

Romanul şi proza în general este altceva, reclamă abilităţi constructive, un travaliu mai insistent, mai

elaborat şi o adăstare mai aşezată la masa de scris. Cum să nu mă bucur şi să nu apreciez cum se cuvine

apariţia acestui roman în vitrina cărţilor vrâncene - pe care o ţin în atenţie şi în graţii receptive de mai

multe decenii şi-am dat deseori seama de dinamica ei.

Acţiunea romanului asupra căruia ne-am propus să ne pronunţăm în aceste rânduri se decupează din

lumea Romei antice şi redă atmosfera încărcată din perioada imediat următoare întâmplării de pe Locul

Căpăţânii care a marcat apariţia unei noi religii, una monoteistă, menită să dislocuiască perimatul

păgânism politeist. . Tema este cu adevărat pretenţioasă şi puţini scriitori au cutezat să-şi tragă sevele

narative din atmosfera încărcată şi tulbure din vremea când vechile credinţe păgâne erau încă active şi

lumea nu arăta prea multă convingere faţă de noua religie născută din iubire, jertfă şi suferinţă.

Cronologic, acţiunea romanului semnat de Ion Lazăr da Coza urmează celei descrise de Lloyd C. Duglas

în romanul său Cămaşa lui Isus, dar, fireşte maniera şi mijloacele celor doi scriitori sunt total diferite.

Aş mai aminti că tot un scriitor român, Viorica Stavilă - soţia lui Constantin Micu-Stavilă, fostul şef de

cabinet al lui Ion Petrovici din vremea când deţinea portofoliul Ministerului Învăţământului, trecut şi el

prin Gulagul comunist – este autoarea unui roman de succes răsunător care a fost tradus în limba franceză

şi apărut la Editura pariziană Lattese pentru care i s-a decernat marele premiu Broquette-Gonin al

Academiei Franceze. În acest roman, eroina princupală este Maria Magdalena şi acţiunea lui reconstituie

atmosfera acelei epoci vascularizată de Isus şi de învăţăturile noi pe care le propovăduia. N-am înţeles de

ce autorul nu aminteşte nimic despre scrisoarea guvernatorului din Iudeea către împăratul roman – cel mai

preţios document, de nu cumva singurul, care vorbeşte despre prezenţa istorică a lui Isus. Revenim însă

la cartea lui Ion Lazăr da Coza. Personajul principal este o fostă sclavă în familia Rincianus – Saphira

Antonia Metellia care, în devoţiunea ei faţă de stăpâna sa Flavia Antonia, a recurs la o faptă de-a dreptul

prăpăstioasă. Acceptă să-şi dăruiască propriul copil stăpânei sale şi să asume, în schimb, ca fiu legitim

monstrul născut de stăpâna sa. Toată operaţia de inversare a copiilor s-a petrecut în cel mai adânc secret,

aşa că Saphira creşte fiul fostei sale stăpâne iar Flavia Antonia pe cel al fostei sale sclave, căreia, drept

recunoştinţă îi oferi libertatea şi o proprietate pentru a trăi fără lipsuri. Cei doi copii fuseseră concepuţi în

acelaşi timp, când tânărul proconsul Caecilius Antonius Rincianus şi aghiotantul său, soţul Saphirei. s-au

aflat într-o permisie, venind din îndepărtata campanie militară de la marginea imperiului. Nu s-a mai

întors decât venerabilul proconsul, deoarece soţul Saphirei, dar asta avea s-o afle Saphira direct din gura

bravului proconsul când a venit să-şi vadă pruncul nou-născut, a căzut apărând reşedinţa stăpânului în

urma unui atac banditesc al zeloţilor. A avut parte de onoruri militare (p.42). În cele şapte zile de

petreceri hotărâte de noul tătic, prilejuite, desigur de bucuria nou-apărutului moştenitor, Caecilius

Antonius Rincianus dă dovadă de generozitate şi de o imaginaţie neobişnuită, atât în ceea ce priveşte

meniurile acestor zile cât şi a spectacolelor pregătite special pentru distracţia oaspeţilor. Întregul program

al sărbătorii, cu toată varietatea improvizaţiilor, şi cu reconstituirea atmosferei, a modului de viaţă roman

este detaliat de autor în peste 40 de pagini.

SALONUL LITERAR-96

34

Teodoros, pruncul rămas în grija Saphirei este un retardat cu picioarele încrucişate, deci olog din

naştere, dar şi cu un nivel intelectual destul de redus, incapabil de a înţelege lumea din jurul lui, despre

care nici nu are cunoştinţă întrucât multă vreme n-a ieşit din casă şi, prin urmare, n-a supus percepţiei

decât cele câteva lucruri din cameră. Cum Saphira s-a dovedit pricepută în afaceri şi-a devenit destul de

prosperă material a cumpărat o familie de sclavi pentru mica podgorie dăruită la eliberare, iar copilul

acestei familii, de vârstă apropiată cu Todoros, l-a ajutat să cunoască lumea şi să se integreze în diluviul

vieţii şi societăţii. Prietenia care se leagă între cei doi copii este profitabilă cu deosebire pentru Teodoros

care ajunge să se întremneze fizic şi să se emancipeze intelectual într-o ritmică neaşteptată.

Suntem la poala Vezuviului, în anii de după răstignirea lui Isus, când creştinismul şi credinţa într-un

singur Dumnezeu, dislocuieşte politeismul păgân, iar noua religie este primită cu tot mai multă

convingere, dar şi prigoana împotriva credincioşilor capătă accente severe şi neîndurătoare. Saphira,

mama lui Teodoros, este prinsă şi ea în vălmăşagul acestei mişcări noi, are chiar o funcţie episcopală şi

participă la întrunirile din catacombe sau de la Ruina Arsă, unde propovăduieşte noua învăţătură cu o

exaltare mistică. Neînţelegeri încep să apară şi în lumea creştinilor, apar impostorii şi invidioşii şi Saphira

se vede, la un moment dat, marginalizată, fiind nevoită să apeleze la autoritatea evanghelistului Marcu

pentru a-şi căpăta poziţia episcopală tăgăduită de fraţii săi întru Domnul. Cât priveşte pe Teodoos, odată

cu emanciparea sa intelectuală, devine o prezenţă publică, participă chiar la dezbaterile din Forum şi

atunci când unul dintre vorbitori, nimeni altul decât Laurenţius Caecilius Rincianus încearcă să-şi ţină

discursul de candidat la apropiatele alegeri, Teodoros îl înfruntă cu vigoare şi-l combate ca un veritabil

contracandidat, cum şi este recunoscut de mulţimea din Forum. De fapt, aceasta e intriga romanului. Cei

doi candidaţi reprezintă două lumi inversate, fiecare ar trebui să se regăsească în firea şi substanţa

celuilalt. Nu se regăsesc pentru că taina n-o cunoaşte decât Saphira şi Flavia Antonia, niciuna interesată în

recunoaşterea ei publică

Aceasta e cartea, dar dincolo de grija autorului pentru document, pentru o descriere cât mai fidelă a

modului de viaţă roman rămâne construcţia narativă, tehnica discursului epic şi tot ceea ce poate conferi

lucrării apetenţă şi valoare literară. Romanul este alcătuit din secvenţe narative şi nu înţelegem de ce

autorul a ales dispunerea fluidică şi n-a căutat să le delimiteze în vreun fel. Sigur că am putea să

formulăm mai multe rezerve – secvenţa erotică a Flaviei Antonia, care nu se integrează în economia

romanului, sau pierderea unor personaje pe traseul expunerii - dar peste toate acestea rămâne o întrebare.

Autorul dispune de abilităţile necesare unei afirmări literare? Or, la această întrebare răspunsul nostru este

afirmativ, mai are de lucrat cu sine, dar îl creditez pe autor ca pe o speranţă în revigorarea prozei vrâncene

şi a spiritului vrâncean, marcat, după câte ştiu de o adevărată năvală spre lirism, deşi n-am descoperit

până acum repere convingătoare.

____________________________________________________________________________________________

Poezie românească din Germania *

Prefațatorul volumului de poeme semnată de Ana-Maria Moraru, anume

scriitorul băcăuan Dan Perșa, credem că are dreptate: „... îi recunoaștem

poeziei sale eminescianismul, cel puțin ca ritm, ca sonoritate. Dar poeta

trăiește în Germania și poezia cu rimă și cu suflu eminescian nu reprezintă

pentru ea asumarea volitivă a unei scheme poetice, ci o chemare.

Eminescu este pentru ea Ţara, este iubirea, este dorul și a fi eminesciană

SALONUL LITERAR-96

35

este ceva organic. Pe de altă parte, ea are o anumită propensiune pentru acumularea și

împărtășirea experienței de viață”.

Într-adevăr, biografismul evident și în volumele anterioare (Foc nestins, Ed. Rovimed

Publishers, 2015; Empatie, 2016, aceeași editură), precum și alte componente tematice, lirismul

năvalnic, metafora și întoarcerea obsedantă spre sine, toate trădează un eu auctorial marcat de

vibrație și confesiune lirică, precum și de imaginarul poeziei neoromantice. Românca, poposită

pentru cine știe cât timp în țara lui Schiller și Goethe, care n-are alt reper, probabil decât în

Eminescu, ruptă de limba română și de familie, ca atâția tineri români în acest veac, și-a

abandonat expresia în lirismul eminescian, dar și în imaginarul iubirii, al barierelor înstrăinării și

al visurilor încă neîmplinite. Poemele sale pot fi proiectate în două straturi. Unele marchează

sensurile enigmatice ale uneia gata să plece în derivă, altele însă își ascund neliniștea într-un

cotidian derizoriu, sau în tribulaţii auctoriale încă nedezlegate. Sunt peste tot versuri și sintagme

ale unui imaginar incendiar, încă nu totdeauna cu acoperire stilistic-expresivă, dar totdeauna cu o

nonşalanță seducătoare, și ireproșabile în incantaţia lor. Se adaugă la aceste însușiri caracterul

ireproșabil al ritmicității și prozodiei neoclasice, care mai încântă pe mulți cititori care resping

din saturație structurile postmoderniste și avalanşele avangardismului compromis prin

desuetudine și vulgarități.

În Necuvinte, parcă se ascund sensuri greu de comunicat: „Şi poate c-am rostit cumva prea

multe/ din toate câte-n cuget adunate,/ dorind urechea ta să le asculte/ și poate-au fost cumva

necumpătate”. În Ploaia din exil, se percepe o tristețe enigmatică, indescifrabilă: „Se scurge

peste mine apusul așteptării,/ pe cerul fără stele se naște negrul nopții./ Las ploaia să îmi spele

durerile amare,/ dând pradă resemnării până și clipa morții”.

Întoarsă obsesiv spre sine, poeta e adesea rătăcită în labirintul nesfârșit al enigmelor cotidiene

imprevizibile, în căutarea unei fericiri iluzorii și a descifrării tainelor lumii din acest veac. Poate

n-ar fi rău să deschidă și ferestrele poeziei contemporane de astăzi. Potenţarea lirismului o

generează și factori extraliterari, ce se pot deduce ușor în Călător, Flăcări gemene, Focul iubirii

și altele. Adie frecvent vânturi elegiace, ritmurile neliniștii asediază tinerețea, ca în Târziu, Focul

iubirii, Noi, dar poate tonul poeziei ar câștiga în seducția cititorului prin evitarea termenilor de

superlativ semantic, precum focul, mistuit, rai, flacără, agonie etc. Artele poetice pre și post-

moderne au impus demult sugestia, simbolul și ambiguizarea, încât strigătul și trompeta au

rămas pentru alte forme artistice. Este ceea ce deduce autoarea și în Arta de a iubi, unde

declarativismul este respins conștient: „A fost un început de drum cu lacrimi/ cu iad și

chin, sortit să mă înghită/ dar eu, descoperind că-n foc și patimi/ pot arde-ncet, ca flacăra

mocnită”. Adevărul este că poezia românească scrisă pe meridianele neromânești are lungi

tradiții. Chiar Eminescu trimitea versuri la Junimea scrise în spațiul germanic, iar Gabriela

Melinescu în cel suedez . Estetica poeziei e peste tot aceeași. Ana-Maria Moraru e o poetă în

formare și are șanse prin sensibilitate și imaginație, inclusiv prin simțul acut al cuvântului.

Grigore CODRESCU

Ana-Maria Moraru, Flacăra divină, Editura Ateneul scriitorilor, Bacău –România, 2017

SALONUL LITERAR-96

36

Viața ca un labirint

Teo Cabel (Ștefan Teodor Cabel), în volumul de versuri Labirintul (Editura Brumar,

Timișoara, 2017), dezvăluie calea de urmat prin hățișul de stări, teme ori realități: cea a

cuvintelor.În fapt, suntem în rezența unui labirint al vieții, iar poetul e un adevărat zugrav în a

descrie ceea ce simte ori vede, însă nu folosește armele pictorului (geamănul pereche), penelul și

șevaletul, ci ale sale, proprii, ascunzându-se practic în ele, devenin chiar una cu acestea:

cuvintele („Rădăcinile literelor înfipte în vene, / nu în gheață”).

Pe de altă parte, poetul este un călător în spațiu și timp, reușind să surprindă peisajele în

imagini demne de un artist vizual („Refugiată în atelierul din mijlocul orașului / Bucuria plânge

cu petale violet”; „Doar sânii țărăncii / Respiră adânc / Într-un tablou răzvrătit”).Explicația e

simplă: lumina din cuvinte („Rădăcinile literei taie întunericul”), literele izvorând din sentimente

(„Rădăcinile literelor înfipte în vine, / nu în gheață”).Trecerea timpului sub toate aspectele,

inclusiv înlocuirea zilei cu noaptea și a unui anotimp cu altul, e ceva firesc, timpul fiind un

martor tăcut a tot ceea ce e uman ori în legătură cu omul. Și totuși, și în fața sa se poate ivi un

labirint, dar fără a putea reuși să îl abată din curgere („ia uite, tată, adună frunzele / să nu mai știe

toamna / pe unde a lăsat semn / să se întoarcă!”; „Zidul zilei se ridica peste noapte”; „Pânza de

păianjen are atâtea unghiuri încât cercul / Îi împrumută vârsta / Să alunece de-a lungul axelor”).

Libertatea de alegere a drumului de urmat reprezintă pentru poet o adevărată pedeapsă

(„Parfumul de libertate / Un ștreang”), iar totul în jur concură la crearea unui mediu ostil, capabil

de a-i pune opreliști în cale, inclusiv timpul schimbându-și mișcarea („Merg cu bolovanii zilelor,

nu trecute, ci viitoare, în tălpi, /Condamnați de propria libertate / La rătăcire în timp”). Dar nu

doar timpul, ci și spațiul se transformă, intervenind realități multiple, chiar și imaginarul

dobândind valențe de real („Mi-am umplut ochii / Și plămânii cu zare”; „Fiecare își imaginează,

aprioric, minuni. / Cine mai știe să le recunoască?”). Există însă și iubire în cuvinte, capabilă de

a transforma întunericul în lumină și noaptea în mireasă („În livada cu meri / Noaptea a venit / În

rochie de mireasă”). Însă cuvintele nu doar mențin poezia în interior, în singurătatea eului, ci o și

exteriorizează întrucât drumul în doi ori alături de mai mulți (cititori) e mult mai ușor, chiar dacă

ar fi vorba de o simplă iluzie („O, Dulcineea imagine de oval! / Umbră furișată, candid, în

lumină. / Sancho Panza, de testat ca înger, / Caută în plumb aripa de albină”).

Iubirea e un sentiment sinonim cu speranța, cu împlinirea sufletească, spirituală („Tocmai la

dragostea ta, / M-aș duce, nu mă lăsa!”), dar și cu credința, cu lupta cu ispitele de fiecare zi („Nu

știu cum este în Rai / De Iad mă spăl în fiecare zi, nu se ia”). Iar amintirea copilăriei, cu puritatea

sa, dă forță poetului în lupta aceasta („Un lătrat, singura melodie peste / Ciorchinele de vederi

din via copilăriei”). Conștientizarea puterii amintirilor conduce spre o altă acțiune: sădirea de

amintiri pentru mai târziu; altfel spus - clipa trebuie trăită acum și aici („Savurezi o amintire de

acum zece ani / Eu plantez un pui de amintire pentru următorii / Zece ani”).

Întrebările puse de autor: „Cine e poetul?” și „Unde-i poetul?” rămân doar aparent fără răspuns.

Deoarece poet poate fi oricare dintre noi, iar locul poetului nu poate fi decât unul singur:

SALONUL LITERAR-96

37

labirintul. Un labirint al vieții. Așa cum viața este asemuită cu o bibliotecă („În biblioteca vieții /

Am găsit volume cu foile goale”), și fiecare om poate fi și este o carte, iar viața fiecăruia devine

poezie („Poetul nu e preșul / Pe care / Călcâiele cuvintelor / Își șterg sensuri nici de ele

înțelese”).

Aflat față în față cu destinul („Zarea îmi închide poarta, să / Rămân afară-n soarta...”), poetul

știe că fiecare drum care i se așterne la picioare este unul inițiatic și nu trebuie să se lase copleșit

de încercările ce-i dau târcoale, având o putere interioară de nestăvilit („Cuvintele / Curg de jos

în sus / Mereu aceleași / Mereu deschid alte drumuri / Cuvinte și piatră”), care transcende timpul;

mai mult, timpul cosmic devine unul al poeziei, unde totul este permis („Alergam să prind

clipele, / Atinse de pulpele ei, metafore bronzate, / Multe mi se spărgeau în amintiri”).

Chiar dacă uneori forța imagistică scade în intensitate ori intervine explicitarea („... ca într-o

bucătărie cu oale / Râncede. / Mobila lor universală sacoșa. / șifonier, bufet și bibliotecă”),

poezia lui Teo Cabel este adâncă, pătrunzătoare.

Suntem în prezența unei veritabile pledoarii pentru viață, unde fiecare om poate fi și chiar

este, în felul lui, un poet și își poate croi propriul destin.

Daniel LUCA

_____________________________________________________________________________________________

Gheorghe Ungureanu- În umbra luminii

Prozatorul băcăuan Gheorghe Ungureanu se află la a opta apariție editorială prin tipărirea prozei “În

umbra luminii”, în 2017, la Editura Rovimed Publishers. Este un mic roman cu o prefață a criticului

Grigore Codrescu sub titlul “Impresii de lectură”, din care aflăm că prozatorul Gheorghe

Ungureanu“deține reperele unui prozator autentic, deschis către compoziții valoroase și semnificative”.

Tema volumului este existențialistă, personajul principal , Olguța lui Toader, făcând confesiunea propriei

vieți, undeva, într-o gară provincială, iar ascultătorii săi sunt doi soți vârstnici, împreună cu nepoata lor, o

copiliță. Femeia pare a monologa într-un film introspectiv al vieții sale și cu ochii minții “începu să-și

rememoreze o sumedenie întreagă de lucruri din viața sa zbuciumată.”

Naratorul demonstrează încă o dată, propriu stilului său epic, o anume putere de filozofare existențialistă,

căci nu se descriu simplu faptele, întâmplările, necazurile unei vieți demne de fi transcrisă într-un roman,

ci mai mult de atât, învățăturile și înțelepciunile care decurg din viața povestită. Este o filozofie

exemplificată de personaj, de altfel, Olguța lui Toader, în pofida caracteristicilor de om simplu, la care o

situează chiar numele ales, are capacitatea decelării sofismelor propriei vieți:

“Înger și demon, lup între semeni, făptură mirifică, totuși rămâne, oricum am vrea să o spunem, omul.

Seamănul nostru, manifestându-și vocația în multitudinea faptelor, tendințelor și ipostazelor trăirilor sale.

Și asta pentru că, dacă același soare ne luminează deopotrivă pe toți, doar umbrele noastre sunt cele care

se răsfrâng, adeseori, diferit.” Acesta este tonul de adâncă filozofare pe care Gheorghe Ungureanu îl

folosește auctorial dar în spusele unei femei, pe un peron de gară, deschisă confesiunilor către ascultători.

Olguța lui Toader își povestește copilăria în care era numită “Prințesa lor dragă” de către rude și bunicul

pentru care copila dezvoltase un întreg cult. Bunelul , ajuns pe de-a-ntregul sub talpa nevestii, numită

secătură, cotoroanță, băbăciune, dinspre care veneau valuri de blesteme, minciuni, zvonuri care făcea

SALONUL LITERAR-96

38

viața familiei un coșmar, de la mama și bunica vitregă. Copilăria, deși descrisă idilic într-un mirific sat de

munte, este urmărită de această dușmănie, între metresa bunicului și părinții săi...un fapt care întunecă

povestirile magice ale vârstei de aur, anii cei mai frumoși. Însă și de aici, autorul desprinde învățăminte:

“așa a fost să se ducă bunelul în lumea din ceruri, aflată pe steaua lui cândva hărăzită să-i fie mai bună,

mai dreaptă, sau poate că, pentru cine mai are pentru a ne putea spune, sau măcar a ne desluși mărețiile și

tainele necuprinsului, aflate dincolo de priceperea noastră. ”

Partea a doua a romanului descrie studiile făcute de Olguța, adolescența, greutățile prin care trece și

ajunge la vârsta matură nefiind vreodată iertată de necazuri, de drame familiale, de pierderi ireparabile dar

și de obstacole serioase în carieră, cu copiii. Punctul culminant al narațiunii se situează atipic, spre finalul

volumului prin moartea soțului iubit, o moarte suspectă, din răzbunare, din gelozie, pe care Olguța vrea

să o pedepsească inițial, ca mai apoi să renunțe, preferând o viață de călătorii în lumea largă, spre uitare,

sub îndemnul “morții cu morții, viii cu viii”. Cartea poate fi citită ca lecție de viață. Olguța reprezintă

caracterul puternic, ambițios, vital, uneori chiar masculin răzbătător, care nu se lasă pradă obstacolelor,

răutății oamenilor, eșecurilor și găsește în permanență calea spre mulțumire personală și spirituală. O

introspecție pe care o face nu atât întru recapitularea vieții sale către cele două cunoștințe din gară, ci

pentru definirea propriei personalități, pentru justificarea și aflarea propriei meniri. O viziune bilanțieră,

“un caz de viață”, pe care autorul Gheorghe Ungureanu îl tratează cu răbdare, detaliat, respectând

locurile, ritualurile, obiceiurile acelui loc și acelui timp relatat. O călătorie de viață, axată pe așteptarea

unei călătorii cu trenul, nu poate fi decât o lecție existențialistă.

Cristina ȘTEFAN

_____________________________________________________________

Ancadele, lemele și lucansele-invenții

românești în poezia cu formă fixă a lumii

Cum scriam și în comentariul meu la o carte monumentală, ANCADIERUL, scrisă de

Lucian Strochi, acest autor a avut inspirația (după unii o îndrăzneală teribilă, dacă nu o adevărată

ciudățenie etc.) de a inventa trei noi specii literare în secolul XXI, când toți credeau că s-a scris

și s-a spus totul în teoria literară.

Consistența volumului ”Ancade, Lucanse, Leme”, scris de Lucian Strochi în 2016 și apărut la

Editura ”Cetatea Doamnei” – Piatra Neamț, ne demonstrează că, la fel ca în oricare alt domeniu

al activității umane, și în teoria literară este posibilă ( dacă nu obligatorie) o permanentă înnoire.

Și pentru că lumea, în general vorbind, este curioasă, dornică de cunoaștere și autocunoaștere,

poetul Lucian Strochi, doctor în filologie, vine cu propriile comentarii la fiecare poezie pe acest

teren atât de fertil, dar și atât de lunecos al noilor specii.

Numele de ANCADĂ este legat de prenumele soției autorului (ANCA-DA)NA), căreia îi și

este dedicată marea carte numită ANCADIERUL. Tehnica lui Lucian Strochi de a da un nume

acestei specii literare amintește de Mihail Sadoveanu, care a dedicat un volum ultimei sale soții.

Titlul acelui volum era DAIM (în traducere -”Domniță (aleasă a) inimii mele”). Despre Ancadă

mai aflăm că este alcătuită din trei catrene, un distih și un monostih. Și chiar dacă se aseamănă

SALONUL LITERAR-96

39

cu sonetul englez, observăm că monostihul, care-i repetarea unui vers considerat de autor ca fiind

foarte important în text, nu există la poezia engleză în discuție. Și ca să fie complet diferită de

sonetul englez, ancada are o structură mai rigidă a rimelor. Aceste rime vor fi astfel repartizate:

în primul catren rima e împerecheată, în al doilea este îmbrățișată, iar în al treilea este

încrucișată. Practic, rima ne induce o idilă cu o evoluție firească până la actul final: căsătoria.???

Distihul, într-un fel, este conclusiv, iar ultimul vers-mnemotehnic-adesea melancolic, este

decisiv. Clar că singura temă a Ancadei va fi doar Iubirea, dar poate anticipa și o fereastră, o

intrare, ca să nu mai vorbim despre sinecdoca în care găsim un conținut atât de drag bărbaților,

dar și femeilor: frumusețea feminină marcată de arcada sprâncenelor.

Iată, spre exemplificare, cum arată o ancadă , ”Ancada iubirii în tandem”: I ”Lumina în

ochii săi albă se frânge,/Să crezi că râde-n hohot sau că plânge,/Și-a citit de curând un liric

poem/Și că poartă-un noroc sau poate-un blestem. II /Durerea-n lacrimi tulburi i se

strânge,/Iubirea îi pare acum un totem,/Odă triumfală sau un recviem,/Ce viața însăși, prin

versuri, răsfrânge. II /Suntem, e drept, un tandru, duios tandem,/Deși mișcările noastre-s

nătânge,/Dar amândoi destinul vor înfrânge/Într-un spațiu ciudat, într-un timp boem. III

/De aceea nu-i suntem sorții la cherem, IV /Împlinindu-ne un sentiment suprem. V /Într-

un spațiu ciudat, într-un timp boem…”

Observăm în întreagă poezie o ambiguitate continuă….Oricât am încerca să aflăm de unde vine

lumina și de ce este albă, nu putem decât să ne dăm o părere (ambiguă…) sau să fim de acord cu

autorul, care lansează totuși o variantă: ”albă e neutrală, impersonală, indiferentă, așa cum poate

fi vocea la un moment dat…” Și cum tema principală a ancadelor este iubirea, întâlnim și aici

diferite forme sau situații, în care găsim sau am dori s-o găsim: fie atunci când dispare lumina

să rămână iubita, iubirea, fie că iubirea este momentul extrem al vieții și atunci poate fi numită

”odă triumfală”, fie ne-o închipuim sau chiar o vedem ca un totem, ca o plantă exotică sau ca un

obiect sfânt la care trebuie să te închini, pentru că îți amintește de tot ce a fost și a rămas mai

frumos dintr-o viață…

În ceea ce privește ”duiosul tandem” întâlnit în poezie, ne întrebăm dacă a devenit sau poate

deveni el un androgin. Poetul nu ne ajută să descoperim faptul în sine, în schimb ne lasă

libertatea să ne imaginăm și această posibilitate…

concepută ancada, decât unul scurt, psihologic vorbind, dar în realitate-etern. Și, așa cum ne

repetă ultimul vers, timpul este și boem. Iar spațiul nu putea fi altfel decât ”ciudat”. Nu ne mai

mirăm, desigur, pentru că totul este sub protecția ambiguității și a lipsei oricărei convenții.

Vom aminti, în cele ce urmează, câteva titluri de ancade doar pentru a vedea ipostazele (atât de

variate) în care putem să aflăm iubirea: ”Ancada iubiri absolute”, ”Ancada iubirii totuși

salvate”,”Ancada iubirii văzute ca lemă”, ”Ancada iubirii nemărturisite, deci vinovate”, ”Ancada

frumoaselor trecutelor iubiri”, ”Ancada unei iubiri neîmplinite minore”, ”Ancada iubirii peste

fire”, ”Ancada iubirii mistice”, ”Ancada iubirilor celebre”, ”Ancada iubirilor alternative” și

multe altele.

Cea de-a doua specie inventată de Lucian Strochi, LUCANSA, mi se pare puțin mai

complicată și diferă foarte mult de ancadă. Iată și o lucansă, ”Lucansa celui pios”: I /Despre

SALONUL LITERAR-96

40

morți, să vorbești numai de bine./Despre vii să păstrezi o grea tăcere./Despre eroi să

vorbești, de morminte./Despre îngeri, să privim lung, visători. II /Cu respect să vorbești

de călători./Să vorbești alb, cu și fără cuvinte./Despre dragoste, milă și durere,/Despre raze,

desprinse din lumine. III /Să te închini noaptea: nopțile-s pline/ De visuri, de gânduri, de

mistere./Noaptea să luăm, deci, cu toții aminte,/Despre învinși și despre învingători. IV /Să

te închini, o dată, de două ori./Icoane vrăjite, să ai în minte./Să iubești, să mori, dacă ți se

cere./Dar să credem azi în cele divine.

Clar că lucansa nu este numai o poezie de dragoste ca ancada, lucansa are o tematică mult mai

complexă, ea putând trece de la ”zbor la iubire, de la unitatea contrariilor la evoluție, de la pace

la luptă, de la erou la prezicător, de la morți la vii”… etc. În ceea ce privește versificația, această

specie are, în primele două catrene o rimă îmbrățișată, versul 1 rimând cu 8, 2 cu 7, 3 cu 6, 4 cu

5. Când lucansa e dublă, se adaugă la prima lucansă o a doua, dar cu rime diferite, respectând

însă aceeași schemă. În situația că versurile din a doua lucansă rimează cu cele din prima, atunci

avem o dublă lucansă perfectă. Autorul acestei specii merge chiar mai departe și ne explică

existența lucansei-sonet, compusă din două catrene și două terține ca în sonetul italian.

Mai întâlnim și o lucansă cu 20 de versuri, la care al patrulea catren își schimbă rima

(încrucișată) și pregătește, într-un fel, catrenul final. Lucian Strochi o numește ”atamanică”,

plecând de la ”ătman”, care înseamnă ”act”, ”faptă” și are reprezentare și simbol în cifra ”cinci”

(numărul de catrene). După Ioan Dănilă, denumirea speciei ar veni de la prenumele autorului și,

probabil, o desinență feminină. Explicația autorului este diferită: el s-a gândit la forma acestei

poezii și tipul de rimă. Rimele se găsesc într-o ”ansă”, o ”buclă”, iar ”luc” se traduce din rusă

prin ”ceapă”, care, prin multele ei foi, ajunge la forma poeziei. Tot ”luc” mai înseamnă în

engleză (look) și ”privește”, însemnând un îndemn de a observa mai bine ”ansa”.

Citind cu atenție lucansa de mai sus, observăm că Lucian Strochi are o atitudine favorabilă

credinței, obiceiurilor, datinilor strămoșești, iar codul nostru moral ar trebui să ne îndemne

întotdeauna spre uitarea și iertarea tuturor faptelor rele ale celor morți, dar și ale celor vii.

Toleranța și intransigență egală pentru toți….Știind că specia în discuție este dedicată în

întregime credinței, nu ne mirăm că această credință este absolută (”Să iubești, să mori, dacă ți se

cere”). Din păcate, astăzi au rămas, din credința din ce în ce mai desacralizată, doar ritualurile.

Orice ar fi, ”credința este primul vârf al triunghiului credință-iubire-speranță”. De remarcat că

avem în fața noastră o lucansă dublă perfectă, iar verbele sunt în majoritate la modul conjunctiv

prezent, aceasta însemnând o acțiune posibilă, realizabilă…

Ultima specie literară cu formă fixă inventată de Lucian Strochi este LEMA. Cuvântul vine

din limba greacă și, în traducere, înseamnă un lucru primit, luat sau obținut. E drept că e mai

mult un substantiv folosit în matematică și logică. Autorul a ales unul din înțelesurile acestui

termen: ”Lema este o teoremă care nu mai trebuie demonstrată, adevărul fiind evident”.

Am zice că este, de fapt, o axiomă, dacă ne referim strict la domeniul matematicii. Dar noi

suntem aici în domeniul poeziei și atunci vom aborda lema ca un adevăr poetic sau o metaforă

nominală, poezia având versuri fără ambiguități. Măsura metrică va fi variabilă, în timp ce rima

poate fi împerecheată și încrucișată de cele mai multe ori și foarte rar îmbrățișată. Deși, de

SALONUL LITERAR-96

41

obicei, orice afirmație din această poezie este tranșantă, la final este posibilă, de multe ori, și

surpriza.

Toate lemele (șapte) din volum au un ton sentențios, de adevăr axiomatic dar pe tărâm poetic și

nu științific. Cred că, din punctul meu de vedere cel puțin, lema ”Discurs despre peșteră” poate

să ne dea o privire generală asupra acestei specii:La început, desigur, lucrurile… I /Cuvântul

mult mai târziu, /Moartea mai întâi, apoi vii lucrurile, /Din paharul spart, un sânge sașiu.

II /La început, desigur, cuvântul,/Gloduros și amorf, greu, de piatră. /Se încălzea, învia

cuvântul, /Cristaliza în prismă,vatră. III /La început, desigur, cuvântul, /Cuvântul,

topindu-se străveziu. /Dispărea dintre lucruri, cuvântul, /Și-am început să nu-l mai știu.

Așa cum știam noi de multă vreme, la început a fost cuvântul….Logica din poezia de mai sus

ne spune cu totul altceva: ”La început, desigur, lucrurile…” Mai întâi obiectul și apoi numele

său. E clar că limbajul articulat a apărut la om de-abia pe o treaptă superioară de dezvoltare,

atunci când acest cuvânt putea să redea noțiuni abstracte, polisemantice, de mare complexitate.

Atât de complexe sunt limbajele, atât de specializate la un moment dat, încât nimeni nu mai

poate spune că știe tot, că stăpânește toate sensurile cuvintelor. Gândirea umană și cuvântul au

evoluat foarte mult și autorul crede că umanitatea, pentru cuvânt și gândire, merită un elogiu. În

text observăm trei catrene și trei anafore duble:”la început, desigur”. Deși mai greu de descifrat,

în fiecare catren găsim un triunghi logic: moarte, vii, sânge (1), încălzea, învia, vatră (2),

topindu-se, dispărea, nu știu (3). Aparent independente, triunghiurile sunt legate, prin cuvânt,

între ele și avem, așa cum ne-a promis autorul în definirea lemei, parte și de surpriza din catrenul

al treilea.

Fără a face o clasificare a poeziei lui Lucian Strochi, afirm, cu siguranța că nu greșesc, faptul

că volumul în discuție este cu totul altceva decât s-a scris până astăzi în literatura noastră și a

lumii. Este o carte notabilă în care autorul își expune nu numai talentul, ci și inventivitatea sa

debordantă. Forma poemelor este diferită de tot s-a scris până acum, iar conținutul, sigur, s-a

adaptat perfect acesteia. În același timp însă, ca în toate cărțile sale de poezie, autorul își

păstrează delicatețea și rafinamentul expresiei, poemele sale fiind de un înalt nivel artistic și

emoțional, ceea ce face ca volumul să fie printre cele mai valoroase-dacă nu cel mai valoros -

din literatura actuală. De ce să n-o recunosc, această carte mi se pare o provocare pentru oricare

dintre cititori, dar mai ales pentru filologi și scriitori, profesionalismul îmbinându-se aici cu

talentul de excepție. Iar faptul că pe internet sau chiar în anumite reviste au apărut deja ancade,

leme si lucanse ale celor care au avut șansa de a primi această carte de la autor, mi se pare, într-o

traducere personală, că noile specii inventate au ”prins” la public și asistăm deja la un mare

succes al inițiativei lui Lucian Strochi. Felicitări din toată inima, prietene!

Culiță Ioan UȘURELU

SALONUL LITERAR-96

42

Glosând despre scurgerea imanentă a timpului

A compune poezie cu formă fixă de tip glosă este un exerciţiu dificil, poate din această cauză

puţini scriitori şi-au exercitat talentul în acest gen. Un alt motiv al reticenţei vizavi de această

formă poetică ţine probabil de structura care încurajează redundanţa. După cum se ştie, cea mai

cunoscută poezie de acest gen, în istoria literaturii române, este „Glossă”, de Mihai Eminescu, a

cărei perfecţiune şi profunzime nu cred că va fi depăşită vreodată.

Am admirat curajul autorului Mircea Constantin Jurebie de a scrie nu doar un poem de tip

glosă, ci un întreg volum de poezii în acest gen. Amintim definiţia glosei: „o poezie cu formă

fixă şi caracter gnomic, în care fiecare strofă, începând de la cea de-a doua, comentează succesiv

câte un vers din prima strofă, versul comentat repetându-se la sfârşitul strofei respective, iar

ultima strofă reproduce în ordine inversă versurile primei strofe”. Poetul are libertatea de a alege

numărul de silabe, metrica, rima versurilor. Mircea Jurebie utilizează preponderent iambii şi

troheii, rareori amfibrahii. În ceea ce priveşte rima, optează pentru rima îmbrăţişată şi cea

încrucişată. Titlul volumului, „Cândva”, deconspiră tema fundamentală: Timpul, aşa cum se

întâmpla şi-n capodopera eminesciană, chiar şi motivele le regăsim: fugit irreparabile tempus,

fortuna labilis, vanitos vanitatum. Subliniem însă că nu sunt variaţiuni la „Glossa” lui Mihai

Eminescu, chiar dacă din punct de vedere tehnic, nu ar fi fost greşit. În istoria literaturii

universale, se-ntâlnesc cazuri în care glosa are drept primă strofă (numită şi cabeza) un motto

dintr-o creaţie poetică celebră. Mircea Jurebie, fidel modelului eminescian, îşi asumă

compunerea cabezei, respectând regula ca strofele următoare să vină ca explicaţii şi glosări la

temele enunţate. Autorului îi aparţine şi motto-ul pe care-l fixează pentru întregul volum:

„Antumele devin postume/ Într-a vremilor convoi./ Efemeră-i astă lume.../ Efemeri suntem şi

noi.” Forma de adresare este cea din postura unui înţelept, sau poate şi mai potrivit spus cea a

omului ajuns la deplină maturitate, care după o bogată experienţă de viaţă, poate oferi sfaturi.

Este cel care îşi asumă greşelile din trecut şi are generozitatea de a-i învăţa pe cei mai tineri cum

ar putea să le evite.

În continuare vom zăbovi un pic asupra următoarelor topos-uri: iluziile, filozofia lumii,

timpul.

Iluziile. Se fac foarte des referiri la ele în cuprinsul cărţii. Un echivalent al lor sunt chiar şi

visele, dar visul nu apare ca proces psihic, cuvântul nu este întrebuinţat nici cu sensul lui cald şi

optimist, de reverie, meditaţie, visare. El este folosit cu sens figurativ, de iluzie deşartă, motiv de

rătăcire: „Nu rătăci cu visul prin vremuri paralele”, „În vise fără vlagă se rătăcesc iluzii”.

Motivul vieţei ca vis îl întâlnim în creaţia lui Mihai Eminescu, în opere ca „Scrisoarea I”.

„Mortua est”. Visul este aşadar mai mult un miraj, o capcană periculoasă pentru sufletele lipsite

de tărie sufletească. „Cândva” are un caracter sceptic, pesimist, stoic, nihilist, similar filozofiei

schopenhaueriene.

Filozofia lumii. Filozofi şi filozofii? În ce măsură pot pătrunde adevărul absolut? Mai degrabă

omul poate aspira la cunoaşterea acestui adevăr, pare să afirme Mircea Jurebie, dar filozofiile nu

SALONUL LITERAR-96

43

sunt neaparat favorizante. Această convingere mă duce cu gândul la o afirmaţie ce aparţine

paradoxal unui mare filozof german, Martin Heidegger: „Este cât se poate de adevărat şi în

perfectă ordine: «Filozofia nu este bună la nimic».” Pentru Mircea Jurebie, filozofiile sunt

ficţiuni, iar schimbarea lor continuă, în funcţie de contextele social-istorice în care apar, se

asociază cu efemerul. „Şi-n părăsite academii,/ Filozofii se-neacă-n ficţiune” („Contradicţii”),

„Filozofii de veacuri sunt toate efemere,/ Sclipesc pentru o clipă, mor în sporovăială.” („Să

vânezi fantasme”), „Filozofii uscate se-neacă în confuzii”, cu toate că „Filozofia lumii n-a fost

nicicând banală”. Ceea ce afirmă şi Heidegger, citatul de mai sus are o continuare: „(...) mai este

nevoie de o mică completare, în speţă de o răsturnare a întrebării: dacă pentru noi filozofia nu e

bună la nimic, nu cumva, în cele din urmă, noi suntem buni la ceva pentru filozofie (...)” Deşi se

manifestă, în aparenţă, împotriva filozofiilor, Mircea Jurebie nu le dispreţuieşte, mai mult decât

atât, nu-i sunt străine principalele sisteme filozofice, iar cea mai bună dovadă sunt versurile sale,

cu substanţial fond ontologic. Autorul meditează la condiţia umană, deşi cu scepticism,

raportând-o la efemeritate şi simţindu-se adesea dezarmat de faptul că totu-i deşertăciune.

Trebuie însă menţionat că sunt şi câteva glose mai optimiste, mai ales cele care au ca adresant un

copil, unde autorul îndeamnă la cunoaştere şi studiu.

Timpul. Marea temă a cărţii! Pentru evocarea sa, autorul foloseşte diferite figuri de stil, epitete,

metafore, chiar şi personificarea, afirmând că „e bătrân”. Timpul e un colecţionar de nostalgii

amare, un dirijor al destinelor preponderent nefericite. El se revarsă prin amintiri, pulverizând

bacovian „parfumuri vechi, orientale”. Zorii zilei simbolizează începutul vieţii, noaptea, sfârşitul

iminent. Poetul îşi mărturiseşte spaimele în faţa curgerii timpului. Infinitatea timpului generează

angoasă, pentru că din veşnicie suflă „boarea nefiinţei”, ameninţând, în termenii poetului,

lugubru, fantasmagoric. Reflexiile asupra timpului nu-s lipsite de note ironice sau chiar

autoironice. Într-un loc, ineditul unui epitet constă în comicul său, timpul este „moşneag ciufut”.

O percepţie asemănătoare, dar într-o formă mai frustă, găsim în poemul de o tristeţe apăsătoare,

„Era demult”, timpul este descris ca un „amărât moşneag plăpând”. Dar timpul, Quelle horreur!,

îşi poate suprima propria existenţă: „Se sinucide timpul şi în trecut îngheaţă,/ Secundele se pierd

în lunga neclintire,/ Se scurge în niciunde un ultimp strop de viaţă,/ Se risipesc avânturi în lumi

de tăinuire.” („Se sinucide timpul”) În strofa care explică versul al patrulea se reia motivul

deşertăciunii lumii: „Cu nasu-n colb adoarme un pui de-nţelepciune,/ Din anticile vremuri,

oftând plin de mâhnire:/ Ştiinţa omenească e doar deşertăciune!/ Se risipesc avânturi în lumi de

tăinuire.” Deşi are obsesia trecutului, cu amăgirile şi regretele intrinseci, Mircea Jurebie este

interesat de fiecare dintre cele trei dimensiuni temporale: trecut, prezent, viitor. Pentru viitor

previziunile sunt sumbre, apocaliptice. Prezentul, reflectat ca „o vagă nălucire”, echivalează cu

„o îndepărtare de sine”. Şi chiar dacă triumful vieţii pe Pământ este (încă) asigurat prin

ciclicitate, succesiunea generaţiilor se află în permanenţă (co)relaţie cu moartea. Nimic nu se

schimbă, istoriile se repetă: „Nu trebui’ să ţii minte! Ce-a fost o să mai fie!/ Îmbătrânesc cu

timpul, mor şi apoi renasc,/ Doar umbre se perindă ciupind din veşnicie.../ Copacul te priveşte

prin fiecare vreasc.// Lumea se tot învârte... În tainică spirală,/ Cine o manevrează, doar Cel divin

o ştie./ Citeşte printre rânduri istoria-ancestrală!/ Nu trebui’ să ţii minte! Ce-a fost o să mai fie!!//

SALONUL LITERAR-96

44

Trecutul va include în sine viitorul,/ Prezentul se comprimă sub un vremelnic teasc,/ Au toate-

aceeaşi soartă, îşi iau şi îşi frâng zborul.../ Îmbătrânesc cu timpul, mor şi apoi renasc.” („Ce-a

fost o să mai fie”) Această aglutinare între trecut, prezent şi viitor se întâlneşte şi-n creaţia altor

poeţi, vom ieşi puţin din rigoarea gloselor şi vom da citire unui fragment din poemul „Patru

cvartete” de T.S. Eliot: „Timpul prezent şi timpul trecut/ Sunt poate amândouă prezente-n timpul

viitor,/ Iar timpul viitor conţinut în cel tre cut./ Dacă-n întregime timpul e veşnic prezent/ Nu

există izbăvire pentru el.” Conform Serge Fauchereau, o temă foarte importantă în poemul lui

T.S. Eliot este cea a Mântuirii. Dacă vom citi cu atenţie volumul lui Mircea Jurebie s-ar putea să

observăm că şi în cazul său această temă ocupă un loc special, chiar dacă nu este enunţată direct.

Anti-iluzionist, în sens schopenhauerian, totuşi Mircea Jurebie încheie cartea în ton optimist,

poezia „Cândva”, având un bogat conţinut de idei pozitive privind continuitatea vieţii, fiind în

opinia mea cea mai frumoasă glosă din această carte, poate că nu întâmplător autorul dă acelaşi

titlu întregului volum. Iulian ALBUŢ

______________________________________________________________________________

ANETA PIOARĂ–UN AUTOR DIN AFARA SISTEMULUI

TEATRAL CU REMARCABILE CALITĂȚI DRAMATURGICE

Se spune că pentru a fi autor dramatic, să scrii piese de teatru, trebuie să fii „ om de teatru” , adică ceva

direct implicat: director de teatru, secretar literar, regizor, pompier, contabil, , garderobieră sau știu eu,

orice altceva, dar să fii în instituția glorioasă a spectacolului. Câteva exemple, multe de nonconformitate,

adică de autori care biografic, nu au avut legătură cu lumea teatrului și totuși au fost autori protigioși de

opere dramatice.

Camil Petrescu a fost „ om de teatru ”, dar Lucian Blaga chiar nu a avut nici o legătură cu lumea

teatrului... Și totuși amândoi sunt dramaturgi geniali, firește, fiecare cu universul său personalizat și

animați de alte viziuni și definiții ale conceptului de „ teatru”. Așa că nu numai că nu trebuie să ne mirăm

când apare câte un dramaturg dăruit cu har, ci să-l salutăm cu toată reverența, indiferent din ce zonă

profesională sau orizont social provine.

Dar să adăugăm - și asta trebuia să afirm de la început – că dramaturgia nu este un gen foarte aglomerat,

nu există prea mulți concurenți și competitori cu reală vocație. Și în sensul acestei afirmații se mai adaugă

și povestioara cu „ trenul literaturii”- care a inceput să se uite. Se spune că EXPRESS-UL LITERATURII

– sau , știu eu, o fi PERSONAL, o fi ACCELERAT? - ar avea vreo zece vagoane, dintre care cinci de

poeți, patru de prozatori și un vagon la coada trenului ; format din zece compartimente dintre care cinci de

istorici literari, patru din critici literari și un compartiment de dramaturgi. Ați înțeles?! Nu „se zice” , eu

zic. Contrar celor spuse mai sus„ există” însă și scriitori care n-au legătură profesională cu teatrul și,

totuși, reușesc să fie autori dramatici cu totul remarcabili. Și nu-mi aduc aminte acum decât de Mihai

Neagu Basarab, medic de profesie și de Ion Coja, profesor universitar specialist în lingvistică.

Filolog, profesor de limba română, d-na Aneta Pioară, scrie dramaturgie dintr-o pasiune individuală,

pentru scena imaginarului, conturând universuri ficționale și tipologii memorabile, aflându-se în

confruntare și completare pe scena vieții. Din păcate, acest teatru viu, dinamic, împlicat în contestul

SALONUL LITERAR-96

45

social rămâne fără urmări scenice, teatrele profesioniste, făcând alte opțiuni repertoriale, legate de interese

pragmatic-materiale sau atrase de strălucirea temporară a unor personalități cu putere administrativă în

industria culturală.În prefața cărții LACRIMI DE RĂS ( Editura RAFET 2013), d-na Aneta Pioară

conturează câteva dintre opiniile despre istoria teatrului românesc și estetica dramaturgiei. Aș sublinia

conceptele de „ intensitate a comicului” sau de „evoluție psihologică” sau „situația tragi-comică”.

Autoarea se adresează posibilului receptor al textului, inițiindu-l asupra condiției de simplu cititor, prin

„urmăriți spectacolul în imaginația voastră”. Autoarea are o concepție înaltă despre teatru pe care o

sensibilizează într-un fel de sentință, înrudită cu povestea trenului literaturii: „Teatrul este regele pe tabla

de șah, al tuturor artelor, noțiunea de artist e sinonimă cu aceea de boem. Ei, artiștii, sunt oameni care

trăiesc într-un mod neobișnuit, ei sunt aceea care au o stare de spirit specială față de legile comune ale

existenței, iar autorul de teatru ește primul regizor al pieselor sale, el urmărește spctacolul în momentul

creării operei, el fiind și primul spectator” ( Prefață la volumul LACRIMI DE RÂS, teatru ,Editura Rafet,

Râmnicu- Sărat, 2013)

În afară de volumul amintit, autoarea mai deține o altă carte CRIMA DE LA ÎNTORSURA

BUZĂULUI Ed. Rafet, Râmnicu- Sărat, 2014 și împreună cuprind șapte piese de teatru:comedii,drame și

tragi-comedii într-un act sau trei acte cu dimensiuni de la 10 pagini la 50 de pagini.

”Gemenii” este o dramă complexă în care personajele sunt puse într-o situație limită. Tatăl copilului răpit

din parc, datorită neglijenței mamei, care vrea să se sinucidă, simțindu-se vinovată, adoptă un copil

crescut la un orfelinat, ca să-și salveze soția, nemaisperând în a-l găsi pe al lor. Când pare că dilema s-a

rezolvat, apare răpitorul în persoana fostului soț al femeii, care le pune condiția de a-i da fata ce era a lui,

în schimbul băiatului. Marilena, care se simte vinovată de tot ce s-a întâmplat acceptă și copilul adoptat,

o lasă și pe fată să plece cu tatăl natural, pentru ca nimeni să nu ajungă la pușcărie. Personajele sunt bine

conturate, chiar și copiii care au personalitatea lor în evoluție. Cei doi băieți, deși dau numele piesei,

GEMENII, ei lipsesc de pe scenă , apărând doar la sfârșit, dar în același timp ei constituind subiectul

dezbaterilor dintr-o familie respectabilă, ea profesor, iar el ofițer de poliție. Apar elemente spectaculoase;

răpire, urmărire, apariții neașteptate, suspansul fiind la tot pasul.

Iată cum debutează scena III( Claudiu, încalcă cu bună știință legile, o corupe pe directoare și aceasta îi dă

băiatul): „după șase luni la un orfelinat din Vrancea. În biroul directoarei, Claudiu discută cu aceasta.

CLAUDIU: Așa cum am discutat data trecută, doamnă, vă dau 10.000 de EURO,...dacă mă ajutați... V-

am mai spus, mi-am pierdut copilul, acum simt că-mi pierd și soția, dacă nu rezolv problema. Acum două

zile a înghițit 15 somnifere, dacă nu suna fata la salvare murea. Este într-o stare deplorabilă... Stă numai

în medical... Am fost cu ea și la Iași , la SOCOLA.

DIRECTOAREA: Bine, domnule, dar cum facem?

CLAUDIU: Păi, mi-ați zis că băiatul nu are nici o identitate, nici un nume în dosar...

DIRECTOAREA: Nu are, că am așteptat mereu, poate vine cineva după el, că l-o fi urmărit din umbră

nemernica ce i-a dat viață. Ce copil bun! Am mai avut cazuri... Mulți copii crescuți de noi până la patru,

cinci ani, sunt acum în S.U.A. , în Franța.

CLAUDIU: Și mi-ați spus că îi ziceți Dănuț. Doamne, ce coincidență! Și seamănă cu băiatul nostru bine

de tot... e puțin mai palid, mai speriat ... dar... Vă dau toate datele lui Dan al nostru.”

Piesa are un anume dinamism și o evoluție liniară coerentă, în condițiile în care nu sunt răsturnări

spectaculoase de situație. Autoarea are experiența discursului dramatic, stăpânește limbajul teatral - ceea

ce înseamnă că are și experiența celorlalte genuri literare.

SALONUL LITERAR-96

46

Piesa de teatru în două acte, LICITAȚIA DIN VIS, este o excepțională construcție absurdă, extrem de

dinamică și imaginativă în rigorile și dimensiunile limbajului postmonernist. Scena a II-a din primul act

este o construcție onirică în care se proiectează imaginația debordantă a Mariei, aflată într-o situație

critică, grea, deși licențiată în FILOLOGIE, nu-și găsește o slujbă. Soluția ieșirii din sărăcie ar fi ca

Tănase să-și vândă ... soția, pe Afișul de vânzare precizează „cu soț cu tot”. În actul II în afara celor două

personaje din primul act intră în acțiune celelalte personaje: Van Gogh, Giovanni Boccaccio, Varvara,

Veronica Micle și Mihai Eminescu. Toată scena licitației este un spectacol în sine, prin apariția și

dispariția personajelor istorice, care vin la licitația în care obiectul licitat este ...personajul feminin Maria,

soția lui Tănase, economistul. Inspirată din realitatea strictă a vremurilor noastre, în TRĂDAREA, piesă

într-un act, autoarea selectează personajele din lumea noilor îmbogățiți, caractere mai puțin evoluate

intelectual în comparație cu alte personaje din alte piese, acțiunea evoluând între două localuri de pomină:

LA PARAUA CHIOARĂ și LINGURA SPARTĂ. Însă, între aceste personaje se infiltrează și un agent

S.R.I sub acoperire. Ca formulă dramatică textul cel mai evoluat rămâne O ÎNTÂLNIRE CAM

CIUDATĂ, care pășește spre teatrul absurdului, adunând într-o consfătuire istorică pe : Burebista,

Decebal, Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare și confruntați cu un simplu cetățean din zilele noaste care e

zdruncinat de problemele vieții de zi cu zi. Evident, subiectul se putea dezvolta, dar autoarea a mizat pe

un impact dramatic între personajele istorice și cetățeanul din zilele noastre. Memorabile sunt replicile pe

care unele personaje le adresează publicului, stârnind interesul și curiozitatea spectatorului privind

evoluția subiectului.

D-na Aneta Pioară este un dramaturg redutabil, apărut...ca să zic așa!... din pustiu, fără o pregătire

profesională prealabilă, fără anticipații și exerciții pregătitoare și fără să frecventeze sistematic sistemul

teatral profesionist. Talent pur, inconfundabil și... inconfortabil. Nu-i va fi ușor să se afirme într-o lume,

nu neapărat ostilă, dar neîncrezătoare că unul de-al lor a venit de nicăieri și neanunțat să câștige gloria

inestimabilă a scândurei de pe scenă. Dovedind egale disponibilități pentru dramă și comedie, ca și

pentru tragicomedie, cu o bună știință a textului, care poate oscila între 10 și 50 de pagini, reușind

excelente portretizări tipologice, ca și o îndemânatică gradație a acțiunii, d-na Aneta Pioară este un

dramaturg complet care, cu mult talent literar, poate să atragă publicul spre teatrul adecvat, autentic,

problematic, legat de condiția omului de azi, intrat în lumea nouă, a milenului al- III-lea, după experiențe

sfâșietoare în regimuri politie și ideologii antagonice. Apariția unui dramaturg adevărat, implicat prin

tematică în viața comunității, iar prin talent la vârful literaturii actuale, nu poate fi decât salutată cu o

reverență și aplaudată cu putere.Interesant este că autoarea, care cunoaște foarte bine dramaturgia

românească și își arată recunoștința față de înaintași, în teatrul său și-a asumat tradiția, ca un ferment

pentru creativitatea personalizată.În prefața la volumul LACRIMI DE RÂS enumeră pe toți marii

înaintași, oprindu-se la perioada interbelică și omițând marii dramaturgi mai apropiați de noi: Teodor

Mazilu, Ion Băieșu, Marin Sorescu și ei reprezentând o tradiție catalizatoare, dar oricum spre formule mai

accentuat moderniste decât gusturile clasice ale doamnei Aneta Pioară. Cum un dramaturg adevărat este

o„ rara avis” în contextul literaturii contemporane, nu putem decât să o salutăm și să o încurajăm pe

această doamnă puternică și îndrăzneață, care și-a construit propriul teatru în imaginarul său eflorescent și

i-a alcătuit și un repertoriu divers și complex care poate fi preluat cu încredere de toate teatrele din țară.

Aureliu GOCI

SALONUL LITERAR-96

47

Cronica iubirilor...

Toată agoniseala poetului ION APOSTU: Anotimpuri, Nostalgii, Melancolii, Amintiri și

toate... IUBIRI! Îndrăznesc a-i numi poezia, pâinea sufletului, căci poezia i se naște precum

aluatul în covată...făină, apă, sare, peste care, Dumnezeu așază harul Lui. Și lacrimi... multe

lacrimi, pentru că adevărata poezie nu capătă formă și culoare, decât dacă, versul e udat cu roua

sărată a ochilor. Poetul este prisma prin care Dumnezeu își trimite frumusețile pe Pâmânt, iar

versul său devine bucată aburindă de pâine, hrana sufletului...Mereu îndrăgostit de clipă, de

frumos, de frunza care părăsește ramul, de Dumnezeu, de anotimpuri, de femeie, artistul se

îmbracă în haina iubirii și pribegește pe cărări de dor, cărări știute doar de el...Ah,cât dor, câtă

nostalgie, cât trecut, cât regret... ah,câtă durere!!! Și câtă iubire..."Azi, îmi eşti cântec şi poem,/Pe

coapsa ta aş vrea să scriu!/Imprăştiat ca un boem/Să nu mai ştiu dacă sunt viu."I.A.

Conștientizează păcatul și speră ca Dumnezeu să nu fie atât de aspru cu el. Imaginar, stă la un

pahar de vorbă cu Divinitatea, cerându-i înțelegere, cerându-i dezlegare de păcat...

Domnul tace, dar tăcerea Lui și cununa de har oferită, e semn de învrednicire spre creație și

dăruire, e semn de iertare..."Erai deasupra vremii, regină peste timpuri,/Tu îţi doreai o clipă, eu...

patru anotimpuri./Aveai comori ascunse, ştiai c-am să te prad,/Credeai că sunt cu tine... dar eu

eram în iad."I.A. Poezia valsează pe timp, mișcându-se cu eleganță peste prezent , înspre trecut

și trăgând, discret, cu coada ochiului, spre viitor. Trecutul rămâne o formă de evadare din lumea

reală, un balsam, un loc încărcat energetic, un loc unde poetul se retrage spre a-și găsi echilibrul,

hrana sufletească. Câtă neputință în fața timpului..."Ce asasin… mai e şi timpul, dar… cine-l

poate-nlănţui?-“Un ucigaş scăpat de zeghe, ferit sentinţei… unui jude!/Nu ştie ce-i, dar

osândeşte, când vrea incepe-a zbânţui,/Se joacă cu puţinul nostru şi-i veşnic mut şi nu ne-

aude."I.A.Ceasul timpului poetic poartă cu el, dragostea toată. Arar se mai oprește din mers și

privește, oftând în tic-tac-uri, spre anotimpurile vietii...Ce metafore, ce amestec de vorbe, ce

lianți, ce culori..."Culoarea dragostei, cu tine, e cea mai dulce dintre toate,/Iar gustul dragostei

îmi place, s-aşterne-n… roşu rubiniu./Suntem doi călători vremelnici , pe calea spre

eternitate,/Ce vom migra-nsoţiţi de frunze… prin anotimpul ruginiu."I.A.

Tematica poeziilor este diversă... femeia, natura, dorul, iubirea, timpul...Femeia e iubită, e

răsfățată, e adorată, e dorită, dar niciodată părăsită...Își localizează iubita într-un punct cardinal și

spre acolo își trimite toată adorația, toată dragostea, toată nostalgia, toată tristețea, toată energia.

Poetul e un nimeni fără ea, aceea care îl provoacă în a scrie...femeia!-“"De-aş fi pictor, te-aş

picta... în culori apetisante,/Te-aş picta... în mii de feluri, în ținute elegante./C-un penel... te-aş

face Eva... înainte de păcat,/Te-aş picta, şi păcătoasă, pe lângă mărul muşcat."I.A.

Vă las un nume, Ion Apostu, pictor în cuvinte !

Maricica Cîrnu CAPAN

SALONUL LITERAR-96

48

Gânditorul de la Hamangia și secretele sale mai

puțin cunoscute

Unul dintre cele mai fascinante artefacte antice, descoperite pe teritoriul României,

mai precis la Cernavodă, pe Dealul Sofiei, este Gânditorul de la Hamangia. Într-un cimitir de

inhumație neolitică, au fost descoperite în 1956, două figurine de lut ars. Ele au aparținut culturii

Hamangia și au fost create în urmă cu aproximativ 6000 de ani. Un bărbat şezând pe un scăunel

într-o poziţie ce imită gestul gândirii, motiv pentru care a fost numit „gânditorul” şi o femeie

şezând alături, probabil consoarta lui, figurinele sunt considerate adevărate capodopere ale artei

primitive universale. În anul 2000, statueta de la „Hamangia” a fost desemnată, de către o

comisie internaţională, unul din cele 10 artefacte ale culturii pământene care ar trebui să ne

reprezinte planeta. Respectiv, „Gânditorul” ar trebui să fie unul dintre simbolurile care să fie

trimise în spaţiu pentru o eventuală întâlnire cu o civilizaţie extraterestră.

Gânditorul de la Hamangia și secretele sale

Gânditorul de la Hamangia nu este o statuetă oarecare pentru că odată analizată a scos la

iveală numeroase aspecte fascinante. În primul rând s-a impus prin formele sale geometrice de

invidiat, dar și prin măsurile sale. Gânditorul are o înălțime de 113 centimetri și o circumferință

de 355 centimetri. Aceste două numere nu au nimic ieșit din comun, dar atunci când sunt divizate

obținem constanta Pi, cu o eroare de numai 3 zecimi de milion. 355: 113 = 3,1415929 faţă de

3,1415926 cunoscut. Să fie o simplă coincidență?

În lumea antică coincidențele nu prea existau, iar atunci când era creat un lucru, se respectau

anumite constante și norme. Aceste numere au fost păstrate cu străşnicie de iniţiaţii vechilor

popoare, ele fiind atestate mai târziu şi de învăţaţi geto-daci, codificate şi în structura

sanctuarelor de la Sarmisegetuza Regia. Vechii egipteni le cunoşteau şi ei, iar la chinezi apar

ceva mai târziu. Înălţimea „gânditorului” nu a fost făcută la întâmplare, dovedind că strămoşii

noştri aveau cunoştinţe de matematică şi geometrie, iar această operaţie de obţinere a lui Pi din

două numere întregi reprezintă poate cea mai veche atestare a relaţiei fundamentale.

De asemenea, lăţimea care cuprinde gâtul şi ceafa care sunt plate au lăţimea exact cât anvergura

deschiderii picioruşelor scăunelului. În parametrul lăţimii gâtului se relevă o valoare şi o unitate

de măsură de excepţie: numărul de aur – 1,6180339.Toate aceste observaţii – ce constituie doar o

mică parte, infimă, a argumentelor aduse – confirmă că „Gânditorul” de la Hamangia reprezintă

una dintre cele mai complexe statuete care s-au realizat vreodată, constituind o veritabilă «cheie

de cod» în descifrarea mesajului vestigiilor noastre istorice şi a multora din alte părţi ale Terrei,

deoarece la baza acestora stă un concept comun ideomatematic.

Sursa:internet

SALONUL LITERAR-96

49

“SALONUL LITERAR”- O REVISTĂ DE LARGĂ

RESPIRAŢIE

Citisem cândva , cu tristeţe, în revista DILEMA: "Calitatea revistelor literare a scăzut

dramatic pentru că nu le mai face nimeni care să se priceapă, iar asta pentru că nimeni nu mai

e motivat, nici cultural, nici financiar, să se dedice unei reviste." Opinie aparţinând

scriitorului Marius Chivu, dând glas unui adevăr dureros. În ciuda acestei evidenţe, negura

amărăciunii ne-a fost înlăturată, după lectura unei reviste de literatură şi atitudine intitulată

SALONUL LITERAR 95, an XX - 2017 a FUNDAŢIEI SOCIAL - CULTURALE "MIORIŢA-Odobeşti,

Vrancea.

Nu avem intenţia să prezentăm in extenso conţinutul publicaţiei amintite pe care o considerăm

de bună calitate. Lăsăm această plăcere celor interesaţi. Totuşi, pentru a-i demonstra însă

valoarea şi că este într-adevăr bine făcută, vom supune atenţiei potenţialilor cititori titluri de

articole, nume de autori, aspecte relevante din cuprinsul ei. Este ştiut că valoarea unei

publicaţii care se respectă o dă colaborările valoroase semnate autori merituoşi, cât şi nivelulul

elevat al articolelor, creaţiilor, cronicilor, informaţiilor conţinute. Revista se deschide cu un

articol deosebit de interesant având titlul <<...Se consideră inoportună schimbarea denumirii

străzii Mircea Vulcănescu, "întrucât Mircea Vulcănescu a fost o personalitate reprezentativă a

culturii române">>, semnat de cunoscutul scriitor şi publicist Liviu Ioan Stoiciu, în cadrul

rubricii "Atitudini". Reputatul critic literar Alex Ştefănescu vorbeşte despre poezia

"Doina"(creaţie eminesciană renumită) în termenii docţi şi accesibili care îmbogăţeşte lectorul.

Isabela Vasiliu-Scraba semnează un interesantul articol "Emil Cioran despre Mircea

Vulcănescu într-un text cenzurat în post-comunism".Cronicile literare pertinente, bine

documentate şi persuasive apar sub semnătura autorilor: Octavian Constantinescu, Lucian

Strochi, Ioan Holban, Mişu Vladimirescu, Petrache Plopeanu. Există şi pagini captivante de

istorie literară care ne prilejuiesc întâlniri cu personalităţi precum Zoe Dumitrescu Buşulenga,

Robert Ficheux (reputat geograf francez şi statornic prieten al Romaniei), Gustav Graser. În

secţiunea dedicată religiei şi filozofiei, Dan D. Iacob ne reţine atenţia cu materialul "Hegel

despre iubire" care se încheie cu o consideraţie conform căreia capacitatea de a iubi deplin

echivalează cu a poseda atât un talent aparte cât şi un dar : "Şi atunci-spune autorul-, putem

afirma că Duhul emană şi din întâlnirea în iubire a doi oameni, chemând, întru întregire,

cealaltă parte a Duhului. Iar o astfel de iubire este, după credinţa mea, în faţa lui Dumnezeu,

egală cu sfinţenia şi genialitatea."

Cuceritor prin adevărul conţinut este micul eseu al Doinei Rusti, “CUM ȘTII DACĂ AI

TALENT LITERAR”, în care nu se sfieşte să dezvăluie câteva feţe ale realităţii privind talentul

literar. Sunt detaliate concis doar “8 semne care îţi arată indubitabil că scrisul tău se vede de la

distanţă.” În paginile revistei "Salonul literar" poezia este la mare preţ; sunt prezenţi cu creaţii

originale Ioan Toderiţă, Nicolae Vălăreanu Sârbu, Ionel Nistor, Boris Marian Mehr. Poetul

Traian Vasilicău din Chişinău semnează poezia "Întoarcerea Neamului", creaţie străbătută de o

vibrantă încărcătură emoţională şi de un autentic fior patriotic. . Că în Vrancea evenimentele culturale de excepţie au intrat în tradiţie o confirmă Radu Borcea în

articolul "Regal literar la Panciu”, surprinzând atmosfera de elevată ţinută scriitoricească a

Festivalului Internaţional de Creaţie "Vrancea literară"(octombrie 2017). În această atmosferă,

s-au înmânat premiile dobândite de creatorii premiaţi atât din ţară, cât şi de peste hotare.

Edificatoare privind pulsul evenimentului sunt cuvintele din scrisoarea lui Paul Lucian Letzner

(Germania), adresate profesorului-scriitor Culiţă Ioan Uşurelu-directorul Festivalului: "Am avut

SALONUL LITERAR-96

50

marea plăcere să fiu alături de crema literaturii vrâncene, moldoveneşti, Leagănul Literaturii

Româneşti. Ce trăire mi-aţi oferit!..."

Dacă afirmăm că revista "Salonul literar" răspunde cu brio aşteptării cititorilor dornici de lărgire

şi consolidare a orizontului cultural, nu credem că greşim. Argumente ale afirmaţiei de mai sus le

constituie articolele: "Simone Boue -Viaţa mea cu Cioran", "Fascinanta viaţă şi spectaculoasa

moarte a lui Pitagora", "Francois Vaucluse", "20 de cugetări de la Carl Jung" care te ajută să

înţelegi viaţa" etc.

Nu dorim să închinăm osanale profesorului Culiţă Ioan Uşurelu, scriitor de real talent şi om de

aleasă cultură, deşi merită deplină gratitudine, fiind şi sufletul revistei, al Festivalului

Internaţional, al Fundaţiei Social-Culturale “Mioriţa” etc. Ne limităm a cita doar un fragment din

opinia unui participant la memorabilul eveniment: “…îmi exprim recunoştinţa faţă de spiritul de

ospitalitate al SALONULUI LITERAR, loc de întâlnire al creativităţii şi al culturii. Vă admir, vă

respect şi mă minunez cum de rezistaţi să supravieţuiţi actualului context cultural infestat de o

perfidă criză a valorilor.”(V.Matei, Brăila)

Traian Gh. CRISTEA ______________________________________________________________________

SPAȚII CULTURALE (Impresii…)

Dintru început spun că am o relație specială cu unele reviste din țară, printre care Ardealul

literar, Bucureștiul literar și artistic, Familia, Bucovina literară, Plumb, 13 Plus, Spații culturale

etc. Referindu-mă la Spații culturale, am remarcat întotdeauna înălțimea culturală impusă

aceastei reviste de către redactorul șef, d-na Valeria Manta Tăicuțu, poetă, prozatoare și critic

literar de mare talent. Am rămas surprins când, în numarul 56 din ianuarie–februarie 2018, am

observat cele șapte pagini A4 dedicate “Revistei revistelor”. Mi-am închipuit ca acel “Cititor de

reviste” (pe care nu-l /n-o cunosc ) are ceva de spus în privința viitorului umanității sau despre

alt eveniment epocal….Din pacate, am citit cu stupefacție doar o înșiruire de titluri din anumite

reviste, care, după acest “cititor”(e) înseamnă “prezentare”... Singura publicație despre care

“gândește” ceva este “Salonul literar”. Am crezut că-mi face o favoare și a comis marea

“greșeală“ de a citi. Nici gând! Acest “necititor” scrie: “La Festivalul Internațional de Creatie

“Vrancea literară” s-au dat 42 de premii. Nu cred că d-l Culiță Ioan Ușurelu a ratat vreo carte

primită pentru concurs”. Probabil că respectivul(a) a dorit să fie ironic(ă), dându-se de gol (și

aici) că nu citește. Pentru că, dacă ar fi trecut măcar cu privirea peste preambulul meu (cum ar fi

fost normal când se fac afirmații), atașat listei cu premii, ar fi aflat că am primit la sectia de

Poezie peste o suta de carti (așa am scris acolo, iar acum précizez că au fost 147), în timp ce la

proza scurtă, roman, eseu, reportaj, jurnal, memorialistică, istorie și critica literară, teatru,

precum și literatura străină cu secțiile de poezie și de proză s-au mai adunat 44 de titluri. Prin

urmare, 191 de cărți în total. Dintre acestea, juriul, care a citit absolut totul -din respect pentru

munca și talentul scriitorilor - a dat 19 premii, iar revistele, fundațiile, primăria au dat-simbolic-

diplome pentru încurajarea tinerilor, dar și a maturilor care nu au acces (se știe de ce) la

“marile” concursuri (la care premiile sunt date mai mereu cu “cântec”…). Cel/cea care, în

necunoștință de cauză, dă cu bâta în baltă pentru că este doar un “necititor” al revistelor, aduce,

prin prestația sa, mari deservicii unei reviste serioase, cu mulți colaboratori de marcă și cu

articole de interes național. (C.I.Ușurelu, redactor șef al revistei “Salonul literar”)

SALONUL LITERAR-96

51

REVISTA IDEILOR PETRACHE PLOPEANU

BUCUREȘTIUL LITERAR ȘI ARTISTIC(București):Trei titluri care mă atrag și trei idei. „O relație

«imposibilă»: Maiorescu-Eminescu”, autor Marian Nencescu: Maiorescu a dorit să facă din Eminescu

profesor universitar, de aici revolta acestuia din urmă și răceala dintre cei doi. „Călătoria esențială în

viziunea Bibliei și a scrierilor Ortodoxiei”, aparținând pr.prof. dr. Theodor Damian: întreaga existență

umană este o călătorie. „Moscova zăpezilor fierbinți” al lui Ion Andreiță: „fierbințeala” zăpezilor este

febra creației unui titan precum Tolstoi sau a unui nonconformist precum Bulgakov. Alți autori, alte

articole: Acad. Mihai Cimpoi „Eminescu la centenarul Marii Uniri”, Ștefan Dorgoșan, „Lenin, Moromete

și Călae”, Ion Haineș, Nicolae Constantinescu. Poezie: Marin Constantin, Nguyen Chi Thien (Vietnam).

NORD LITERAR(Baia Mare):Mă opresc la Daniela Sitar-Tăut, „Brâncuși amoureaux? L’histoire

d’amour entre Tantan et Tonton”: femeile din viața lui Constantin Brâncuși, deși numeroase, n-au reușit

„să amprenteze” decisiv statutului acestuia rămânând la statutul de „muze”. Alte articole: Săluc Horvat,

„Eminescu, mereu Eminescu”, Delia Munteanu, „Prezențe feminine în destinul scriitorilor români”,

Constantin Cubleșan, „Dragostea în vremuri de înstrăinare”, Ioan Groșan, „Tată-slab povestitor”. Versuri

de Doina Rândunica Anton, Yves Vecciani (Franța).

PLUMB(Bacău):Dumitru Brăneanu în „Între comunism și globalizare” identifică asemănări izbitoare

între principiile marxiste și fenomenul creării „Guvernului mondial” clamat de către Norman Cousins,

președintele Societății Federaliste Mondiale. Autorul oferă un spațiu larg preocupărilor unor sisteme

educative pentru sexualitatea copiilor, trecând uneori dincolo de necesitate. Alte articole: Mihaela

Maravei, „Desculț în mileniul trei”, Cristina Ștefan, „Elisabeta Iosif – Globul de cristal, actualizarea

fantasticului românesc în literatură”, Emil Bucureșteanu, „Parfum”. Versuri de Dan Movileanu.

LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ(București):Pagina 4: Alex Ștefănescu, „Gheorghe Grigurcu, exilat

în propria lui țară”: „Criticul nu-și administrează bine talentul și nu-și organizează succesul. Uneori

creează impresia că sabotează receptarea de către cititori a propriilor lui texte”. În ciuda acestor fapte

Gheorghe Grigurcu are o mare autoritate explicată prin autenticitatea actului critic. Pagina 10: Tudorel

Urian, „Un veac de banalitate a răului”: „Ceea ce șochează la închisoarea de la Sighet este faptul că a fost

construită în plin centrul orașului”, pe lângă zidurile ei desfășurându-se viața cotidiană a orașului, dând

astfel chiar răului din banalitatea sa. Alte articole: Horia Gârbea, „Tetralogia răului”, Anastasia Dumitru,

„Nicolae Steihardt”, Dan Gulea, „Scriind Marele Război”. Proză: Cornel Nistea, „Ea și romanul”, Emil

Lungeanu, „Șurubul”. Versuri de Vasile Dan, Nohad Salameh (Liban / Franța), Marc Alyn (Franța),

Andreea Petcu.

13 PLUS(Bacău):Viorel Savin, „Ca să putem cere să fim respectați”: „Mult i-a fost greu României în

bordelul socialist!”, dar, continuă autorul, după ce în decembrie 1989, comunismul a căzut, s-a uitat că

libertatea nu este tot una cu anarhia. Ion Dinvale, „Între ignoranță, obtuzitate și rea-credință”, vorbind

despre „acuzațiile” aduse lui Eminescu cum că n-are sistem filozofic și că n-ar fi original: „Practic

Schopenhauer nu i-a dat nimic în plus față de ceea ce avea Eminescu înnăscut…” . Alte articole: Petre

Ischi „Radu Cârneci și mitul eternului feminin”, T.S.Eliot, „Tradiția spiritului european în poezie”,

Valeria Manta Tăicuțu, „La «judecata poeților»”, Cornel Vasile, „Gheorghe Andrei Neagu, «Tabăra

Damnaților»”, Versuri de Lucian-Victor Bota, Proză de Ioan Țicalo, Ion Tudor Iovian

SALONUL LITERAR-96

52

ARDEALUL LITERAR(Hunedoara):Dar unde sunt cenaclurile de altădată? se întreabă în editorial

Mariana Pândaru: „O perioadă frumoasă a vieții, spre care privim acum cu nostalgie… cea mai

importantă lecție învățată în acele vremuri a fost să fim solidari unii cu alții… Ce s-a ales acum din

solidaritatea de altădată? A devenit o frunză subțire de plop, care se manifestă după cum bate vântul, cum

bate interesul”. Liviu Ioan Stoiciu: „După 45 de ani, la Petroșani, de la miner în subteran la cetățean de

onoare”. Titlul spune totul. Aurel Rău, interviu realizat de dr. Anca Sîrghie: „Mă număram printre cei

care sperau că Blaga își va redobândi statutul său interbelic”. Alte articole: interviu cu fiul lui Al. Vaida-

Voevod, Mircea realizat de Livia Fumurescu, Gheorghe Schwartz, Hârtiile oficiale ale misiunilor

diplomatice. Versuri de Liviu Ioan Stoiciu, Gheorghe GrigurcuTheodor Damian, Dumitru Ichim, Mihai

Macovei, Pablo Neruda. Proză de Ladislau Daradici, Passionaria Stoicescu, Dana-Irina Stănculea.

LITERADURA(Buzău): Adrian Alui Gheorghe se întreabă „dacă scriitorul român (și de aiurea?) nu e în

postura acelui clovn, într-o arenă cu autiști. Pentru cine mai scrie autorul român? Pentru cititori? Cititorii

au devenit un orizont îndepărtat, rarefiat, inconsistent. O dovedesc tirajele cărților, chiar a celor

considerate «sigure», care nu depășesc ordinul sutelor”. Subscriem. Florentin Popescu ne poartă prin

locuri și printre oameni, din Buzăul de altădată, amintindu-l în acest număr pe colegul său de bancă,

scriitorul de mai târziu, Mihai Sălcuțan. Proză de Ioana Bogdan, Florentina Loredana Dalian, Dumitru

Dănăilă. Versuri de Ion Nicolescu, Al. Florin Țene, Florin Caragiu, Geo Galetaru, Ion Roșioru.

VATRA VECHE:Lucian-Zeev Herșcovici ne prezintă traducerile lui Mihai Eminescu în Israel: primul

volum a apărut în 1954, traducător fiind poetul Yehosua Tan-Pai, al doilea în 1990, traducerea aparținând

poetei Ahuvah Bat-Hanah, iar a treia editare, o broșură nepaginată, realizată de Denis Idel, incluzând

numai poemul „Luceafărul”, în 2008. Anca Sîrghie ne prezintă un Emil Cioran aflat în corespondență cu

Alina Diaconu, scriitoare și publicistă de la Buenos Aires, care avea să dedice romanul ei Los ojos azulos

(Ochii albaștri), conaționalilor ei celebri Emil Cioran și Eugene Ionescu. Alte articole: Tania Nicolescu,

Fereastră spre lume, Silvia Urdea, Democrația americană față în față cu scamatoriile politice. Interviuri cu

scriitorul bulgar Ognean Stamboliev, cu Anca Sîrghie, cu Eugen Enea Caraghiaur. Proză de Nicolae

Suciu, A. I. Brumaru. Versuri de George Filip, Teofil Răchițeanu, Dumitru Velea.

SPAȚII CULTURALE(Rm. Sărat):Editorialul Valeriei Manta-Tăicuțu: Cităm din „Prima Scrisoare

Deschisă scrisă cu mare dragoste către românii de pretutindeni”: „Bunul român e pretutindeni prin lume.

Bunul român e românul acela nu blajin de prost, istoricește vorbind, ci românul ca, iubindu-și patria pur și

simplu, fără surle și tobe, își dăruiește viața celorlalți români care fie merită dăruirea asta, fie nu merită”.

Vasile Ghica ne readuce în memorie gestul Cocuței Conachi, soția lui Nicolae Vogoride, care a pus la

dispoziția unioniștilor moldoveni scrisorile compromițătoare care probau falsificarea alegerilor pentru

Adunarea ad-hoc. Alte articole: Virgil Diaconu, Poetul optzecist L.I.Stoiciu vs. poezia tânără de azi,

Doina Cernica, Despre tăcere în Praga de Aur, Diana Vrabie, Liviu Deleanu, ironia unui destin. Proză de

Mihaela Malea Stroe, Teo Cabel. Versuri de Radu Cârneci, Nicolai Tăicuțu, Leons Briendis, Camelia

Manuela Sava, Petrache Plopeanu, Lucian Mănăilescu, Dumitru Pană, Federico Garcia Lorca.

MENORA(Minirevista comunității evreiești din Focșani):Rubrici: Știri din Israel, Știri din Vrancea, Știri

din lume, Pagini de istorie, Din secretele istoriei, Planeta umor, Sănătate, Curiozități, Info club, La pas

prin țară.