RPTUL LA SĂNĂT ATE Cristina Teodora POP...asemenea, absolventă a unui master în dreptul...
Transcript of RPTUL LA SĂNĂT ATE Cristina Teodora POP...asemenea, absolventă a unui master în dreptul...
DREPTUL LA SĂNĂTATE Cristina Teodora POP
1
DREPTUL LA SĂNĂTATE*
Cristina Teodora POP**
Cristina Teodora POP**
, magistrat-asistent la Curtea Constituţională şi doctorand al
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, specializarea drept penal. Am absolvit
Facultatea de Drept a Universităţii „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti şi Academia de Studii
Economice din Bucureşti - Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale. Sunt, de
asemenea, absolventă a unui master în dreptul afacerilor şi a unui master în tranzacţii
internaţionale. Desfăşor activitatea de magistrat-asistent în cadrul Curţii Constituţionale, din
anul 2011, având ca specializare dreptul penal şi dreptul procesual penal. În aceleaşi domenii
juridice am desfăşurat o susţinută activitatea de cercetare ştiinţifică în cadrul unui proiect de
cercetare exploratorie, la catedra de drept penal a Universităţii din Bucureşti, fiind autor şi
coautor al unor lucrări în domeniul cooperării judiciare internaţionale în materie penală. În
calitate de doctorand, mi-am ales ca temă de cercetare răspunderea penală medicală,
publicând articole în domeniul dreptului penal şi al dreptului medical.
I. Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept fundamental al persoanei strâns legat de
existenţa fizică şi psihică, individuală şi socială a acesteia, fiind definit ca atare în mai multe
documente internaţionale, precum Preambulul Constituţiei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii
(1946), Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948), Carta socială europeană, revizuită
(1996), Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale1 şi Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Dacă medicina contemporană defineşte sănătatea ca fiind starea de normalitatea a
tuturor funcţiilor fiziologice, mentale şi emoţionale ale organismului2, potrivit Preambulului
Constituţiei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, sănătatea reprezintă o stare pe deplin
favorabilă atât fizic şi mintal, cât și social, și nu doar absența bolilor sau a infirmităților,
precum şi capacitatea de a duce o viață productivă social și economic, stare a cărei asigurare
trebuie să constituie un deziderat al tuturor statelor semnatare, care sunt chemate să
colaboreze pentru realizarea acestui obiectiv.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului arată, la art.25, că fiecare persoană are
dreptul la un nivel de trai care să-i confere sănătate şi bunăstare, atât ei cât şi familiei sale,
nivel de trai ce presupune hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, îngrijire medicală, precum şi
serviciile necesare. La acestea se adaugă, potrivit normei anterior referite, dreptul la asigurare
*Cristina POP, Dreptul la sănatate. În: „Curs intensiv de boli digestive”, sub redacția Carol Stanciu, Ghe
Balan, Cristina Cijevschi, Anca Trifan. Editura "Gr. T. Popa" U.M.F. Iaşi 2013, p:500-523. ISBN 978-606-544-
154- 5. 1 Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale a fost ratificat de către România prin
Decretul nr.212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr.146 din 20 noiembrie 1974; 2 Octavian Popescu, Dreptul la sănătate şi sănătatea acestui drept, Institutul Român pentru Drepturile Omului,
Bucureşti, 2007, p.27;
ARDM
DREPTUL LA SĂNĂTATE Cristina Teodora POP
2
în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie şi bătrâneţe, sau în celelalte cazuri de pierdere a
mijloacelor de subzistenţă, din cauze independente de voinţa sa (alin.(1)). Conform aceluiaşi
art.25, mama şi copilul se bucură de o protecţie deosebită (alin.(1)) teza 1), iar copiii
beneficiază de aceeaşi drepturi, indiferent dacă provin din căsătorii sau din afara acestora
(alin.(1) teza a 2-a). De asemenea, art.8 al documentului internaţional recunoaşte dreptul
oricărei persoane la o satisfacţie efectivă din partea instanţelor juridice naţionale competente,
în cazul în care este prejudiciată prin acte care îi violează drepturile fundamentale (inclusiv
dreptul la ocrotirea sănătăţii – s.n.) recunoscute prin constituţie sau lege.
Carta socială europeană, revizuită, garantează, la art.11, dreptul la ocrotirea sănătăţii,
trasând principalele obiective pe care statele semnatare le au de urmărit şi în realizarea cărora
se angajează să ia măsuri, fie în mod direct, fie în cooperare cu organizaţiile publice şi private.
În viziunea Cartei, aceste obiective sunt eliminarea, atât cât este posibil, a cauzelor unei
sănătăţi deficiente, asigurarea unor servicii de consultare şi de educare, în ceea ce priveşte
ameliorarea sănătăţii şi dezvoltarea simţului responsabilităţii individuale în materie de
sănătate, precum şi prevenirea bolilor epidemice, endemice şi a altor boli, dar şi a
accidentelor3. În completarea dispoziţiilor art.11, art.13 din Cartă obligă părţile să asigure
oricărei persoane, care nu dispune de resurse materiale suficiente şi care nu îşi poate procura
astfel de resurse prin propriile mijloace şi nu le poate primi dintr-o altă sursă, dreptul de a
beneficia de prestaţii alocate dintr-un regim de securitate socială, de o asistentă
corespunzătoare şi, în caz de boală, de îngrijirile impuse de starea sa de sănătate (alin.(1)), să
depună toate eforturile pentru ca aceste persoane să nu sufere diminuări ale drepturilor lor
politice sau sociale (alin.(2)), să asigure, prin servicii competente cu caracter public sau
privat, fiecărui individ consultanţa şi ajutorul necesare pentru a preveni, înlătura sau reduce
starea de nevoie de ordin personal sau familial (alin.3), şi să aplice prevederile alin.1, 2 şi 3
ale art.13, în mod egal cetăţenii lor, cetăţenilor celorlalte state semnatare, care se află în mod
legal pe teritoriul lor, în conformitate cu obligaţiile asumate de părţi prin Convenţia europeană
de asistenţă socială şi medicală, semnată la Paris la 11 decembrie 1953 (alin.(4)). Totodată,
Carta prevede că obligaţia statelor de a depune toate eforturile pentru asigurarea obiectivelor
asumate este considerată îndeplinită atunci când acestea aduc dovezi prin care să probeze
existenţa la nivel naţional a unui sistem medical caracterizat prin următoarele elemente: 1. o
politică de sănătate publică ce pune la dispoziţia populaţiei practicieni în domeniul medical
sau paramedical, precum şi echipamentele necesare principalelor probleme de sănătate, care,
la rândul lor să asigure asistenţă medicală adecvată întregii populaţii şi prevenirea şi
diagnosticarea bolilor; 2. măsuri speciale de protecţie a sănătăţii mamelor, copiilor şi a
persoanelor în vârstă; 3. măsuri generale de prevenire a poluării apei şi a aerului, protecţia
împotriva substanţelor radio-active, a poluării fonice, controlul alimentelor, igiena mediului
înconjurător şi controlul consumului de alcool şi de droguri; 4. un sistem de educaţie în
domeniul sănătăţii; 5. măsuri precum vaccinarea, dezinfecţia şi controlul bolilor epidemice,
precum şi luarea unor măsuri de combatere a bolilor epidemice şi endemice; 6. Suportarea de
3 Carta socială europeană. Scurt ghid. Consiliul Europei, Monitorul Oficial R.A., Bucureşti, 2000, p.169;
ARDM
DREPTUL LA SĂNĂTATE Cristina Teodora POP
3
către organismele colective a tuturor sau a unei părţi substanţiale a costurilor serviciilor
medicale4.
Pactul Internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale, în acord cu
definiţia dată sănătăţii în Preambulul Constituţiei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, prevede
la art.12 că „statele părţi […] recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de
cea mai bună sănătate fizică şi mintală pe care o poate atinge” (alin.(1)) şi că „măsurile pe
care statele părţi […] le vor adopta în vederea asigurării exercitării depline a acestui drept vor
[…] asigura: a) scăderea mortalităţii noilor născuţi şi a mortalităţii infantile, precum şi
dezvoltarea sănătoasă a copilului; b) îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului şi ale
igienei industriale; c) profilaxia şi tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale şi
a altora, precum şi lupta împotriva acestor maladii; d) crearea de condiţii care să asigure
tuturor servicii medicale şi un ajutor medical în caz de boală.”.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, la art.35, intitulat Protecţia
sănătăţii, arată că „orice persoană are dreptul de acces la asistenţa medicală preventivă şi de a
beneficia de îngrijiri medicale în condiţiile stabilite de legislaţiile şi practicile naţionale. În
definirea şi punerea în aplicare a tuturor politicilor şi acţiunilor Uniunii se asigură un nivel
ridicat de protecţie a sănătăţii umane.”. Iar, conform, art.52 al aceleiaşi Carte, orice
restrângere a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor recunoscute prin aceasta trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii: să fie prevăzută de lege, să respecte substanţa acestor
drepturi şi libertăţi, precum şi principiului proporţionalităţii, să fie necesară şi să răspundă
efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniunea Europeană sau necesităţii
protejării drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.
Realizarea celor asumate prin documentele internaţionale anterior arătate şi
implementarea dispoziţiilor referitoare la asigurarea drepturilor fundamentale consacrate în
acest fel au fost realizate de către statele semnatare prin reglementarea lor la nivel
constituţional şi prin dezvoltarea cadrului constituţional creat în acte normative interne.
Acestea din urmă trebuie să permită gradul de garantare şi ocrotire necesar pentru a putea fi
considerată ca îndeplinită obligaţia fiecărui stat de a depune toate eforturile în asigurarea
respectivelor drepturi fundamentale. În acest context, ele vor ţine cont de dreptul consacrat la
nivel internaţional al titularilor de a se adresa instanţelor naţionale competente în situaţia
încălcării drepturilor lor, - dreptul la un recurs efectiv fiind unul din principiile care
guvernează interpretarea şi realizarea drepturilor şi libertăţilor enunţate în Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene, dar şi în Carta socială europeană5, - precum şi de faptul că
restrângerea drepturilor fundamentale este tolerată, în general, în documentele internaţionale
în situaţii strict reglementate, cu caracter excepţional şi în condiţiile respectării principiilor
democraţiei6.
4 Lenia Samuel, Fundamental social rights. Case law of the European Social Charter, 2nd Edition, Strasbourg,
2002, p.263; 5 Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul român şi în dreptul comparat, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006, p.303; 6 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României: comentariu pe articole, Bucureşti, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008, p.531;
ARDM
DREPTUL LA SĂNĂTATE Cristina Teodora POP
4
II. În România, dreptul la ocrotirea sănătăţii este prevăzut la art.34 din Legea
fundamentală, potrivit căruia acest drept este garantat de către stat (alin.(1)), care are obligaţia
de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice (alin.(2)). Dreptul constituţional
la ocrotirea sănătăţii nu poate fi, însă, asigurat decât în strânsă corelaţie cu celelalte drepturi
fundamentale prevăzute în Constituţie, dintre care cele direct incidente sunt dreptul la viaţă şi
la integritate fizică şi psihică (art.22), dreptul la viaţă intimă, familială şi privată (art.26),
dreptul la informaţie (art.31), dreptul la un mediu sănătos (art.35), dreptul la muncă şi la
protecţia socială a muncii (art.41) şi protecţia persoanelor cu handicap (art.50). Conform
acestui din urmă articol, statul asigură protecţie specială persoanele cu handicap, printr-o
politică naţională bazată pe principiile egalităţii şanselor, prevenirii şi tratării handicapului,
participării efective a persoanelor cu handicap la viaţa comunităţii şi respectării drepturilor şi
îndatoririlor părinţilor şi tutorilor.
O importanţă din ce în ce mai mare se acordă în ultimii ani asigurării dreptului la un
mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic, ca premiză a ocrotirii sănătăţii. În acest
sens, potrivit art.35 din Constituţie, statul este obligat să asigure cadrul legislativ pentru
exercitarea cestui drept (alin.(2)), iar persoanele fizice şi juridice sunt chemate să protejeze şi
să amelioreze mediul înconjurător (alin.(3))7.
De asemenea, practica ultimelor decenii impune analiza dreptului constituţional la
ocrotirea sănătăţii în coroborare cu alin.(2) al art.26 din Legea fundamentală, potrivit căruia
persoana fizică are dreptul de a dispune de ea însăşi, cu condiţia neîncălcării drepturilor şi a
libertăţilor altora, a ordinii publice sau a bunelor moravuri.
Exercitarea drepturilor fundamentale exemplificativ enumerate poate fi restrânsă, în
mod excepţional şi numai dacă se impune pentru oricare din următoarele motive, expres şi
limitativ prevăzute la art.53 din Constituţie, considerate de către legiuitorul constituţional
justificative pentru o astfel de restrângere: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii
ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale,
prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru
deosebit de grav (alin.(1)). Pentru ca o restrângere aplicată în ipotezele enumerate să fie legal
valabilă trebuie să îndeplinească, potrivit dispoziţiilor alin.(2) al art.53 următoarele condiţii:
să fie impusă prin lege, să fie necesară într-o societate democratică, să fie proporţională cu
cauza, să fie nediscriminatorie şi să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii8.
Totodată, la art.152 alin.(2), referitor la limitele revizuirii, Constituţia arată că drepturile şi
libertăţile fundamentale ale cetăţenilor sau garanţiile acestora nu pot fi suprimate printr-o
eventuală revizuire a Legii fundamentale.
Implementarea dreptul la ocrotirea sănătăţii nu este practic posibilă decât prin crearea
unui sistem eficient de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, prin
controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi prin alte
măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei, obligaţii ale statului prevăzute la
art.34 alin.(3) din Constituţie, în considerarea dispoziţiilor constituţionale ale art.1 alin.(3),
7 Ibidem, p.319, p.324 -329; 8 Ibidem, p.527-546;
ARDM
DREPTUL LA SĂNĂTATE Cristina Teodora POP
5
conform cărora România este un stat social, coroborate cu cele ale art.4 alin.(1) referitoare la
solidaritatea cetăţenilor ca fundament al statului9.
Astfel reglementat, dreptul la ocrotirea sănătăţii, ca drept fundamental al persoanei,
este un drept complex, ambivalent, caracterizat printr-o componentă substanţială şi una
procedurală10
. Acesta reprezintă, totodată, un drept-creanţă, statul având obligaţia pozitivă
generală de a-l garanta efectiv, prevăzută la alin.(1) al art.34 din Constituţie11
, obligaţie ce se
completează, prin prisma dispoziţiilor constituţionale ale art.20 alin.(1), cu obligaţiile
stipulate în tratatele internaţionale privind drepturile omului, dintre care, o incidenţă majoră o
au Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale12
şi Carta socială
europeană, obligaţii analizate la pct.I supra.
Dispoziţiile instrumentelor internaţionale arătate anterior şi prevederile constituţionale
ante referite au fost dezvoltate la nivel naţional printr-o bogată legislaţie, actul normativ-cadru
in domeniul sănătăţii fiind Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii13
, care,
având dimensiunile unui cod, reglementează, pe parcursul a şaptesprezece titluri, întregul
sistem al sănătăţii publice în România. La baza acestuia stau următoarele principii, enunţate la
art.7 din lege: responsabilitatea societăţii pentru sănătatea publică, focalizarea pe grupurile
populaţionale şi prevenirea primară, preocuparea pentru determinanţii stării de sănătate
(sociali, de mediu, comportamentali şi servicii de sănătate), abordarea multidisciplinară şi
intersectorială, parteneriat activ cu populaţia şi cu autorităţile publice centrale şi locale,
decizii bazate pe cele mai bune dovezi ştiinţifice existente la momentul respectiv (sănătate
publică bazată pe dovezi), în condiţii specifice, decizii fundamentate conform principiului
precauţiei, descentralizarea sistemului de sănătate publică şi existenţa unui sistem
informaţional şi informatic integrat pentru managementul sănătăţii publice.
Potrivit art.5 din Legea nr.95/2006, funcţiile principale ale asistenţei de sănătate
publică sunt: dezvoltarea politicilor, strategiilor şi programelor vizând asigurarea sănătăţii
publice, monitorizarea şi analiza stării de sănătate a populaţiei, planificarea în sănătatea
publică, supravegherea epidemiologică, prevenirea şi controlul bolilor, managementul şi
marketingul strategic al serviciilor de sănătate publică, reglementarea domeniului sănătăţii
publice, aplicarea şi controlul aplicării acestei reglementări, asigurarea calităţii serviciilor de
sănătate publică, cercetarea-dezvoltarea şi implementarea de soluţii inovatoare pentru
sănătatea publică, prevenirea epidemiilor, inclusiv instituirea stării de alertă epidemiologică,
protejarea populaţiei împotriva riscurilor din mediu, informarea, educarea şi comunicarea
pentru promovarea sănătăţii, mobilizarea partenerilor comunitari în identificarea şi rezolvarea
problemelor de sănătate, evaluarea calităţii, eficacităţii, eficienţei şi accesului la serviciile
medicale, dezvoltarea şi planificarea resurselor umane şi dezvoltarea instituţională pentru
9 Tudorel Toader, Constituţia României reflectată în jurisprudenţa constituţională, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2011, p.115; 10 Ibidem, p.115; 11 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu , Constituţia României: comentariu pe articole, Bucureşti, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008, p.319; 12 Ibidem, p.319; 13 Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii a fost publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.372 din 28 aprilie 2006;
ARDM
DREPTUL LA SĂNĂTATE Cristina Teodora POP
6
sănătate publică, integrarea priorităţilor de sănătate publică în politicile şi strategiile sectoriale
de dezvoltare durabilă şi asigurarea capacităţilor de răspuns la dezastre sau la ameninţările la
adresa vieţii şi sănătăţii populaţiei, inclusiv prin introducerea de restricţii de circulaţie a
persoanelor şi bunurilor.
Iar, conform art.6 din aceeaşi lege-cadru, principalele domenii de intervenţie ale
asistenţei de sănătate publică sunt următoarele: prevenirea, supravegherea şi controlul bolilor
transmisibile şi netransmisibile, prin asigurarea imunizărilor, controlul epidemiilor,
supravegherea bolilor, supravegherea factorilor de risc comportamentali şi prevenirea
accidentelor; monitorizarea stării de sănătate, prin monitorizarea indicatorilor stării de
sănătate, monitorizarea determinanţilor stării de sănătate, monitorizarea eficacităţii şi
eficienţei activităţilor din domeniul sănătăţii publice şi evaluarea nevoilor populaţiei privind
serviciile de sănătate publică; promovarea sănătăţii şi educaţia pentru sănătate, prin campanii
de informare-educare-comunicare, programe de educaţie pentru sănătate şi promovare a
sănătăţii în comunităţi, dezvoltarea şi implicarea comunităţilor locale, pledoaria pentru
sănătatea publică; sănătatea ocupaţională, prin: definirea standardelor de sănătate
ocupaţională, controlul aplicării reglementărilor sănătăţii în muncă; sănătatea în relaţie cu
mediul, prin monitorizarea factorilor de mediu în relaţie cu sănătatea, reglementarea calităţii
principalilor factori de mediu, stabilirea normelor de igienă şi sănătate publică comunitare şi
controlul aplicării reglementărilor referitoare la calitatea factorilor de mediu; reglementarea
primară şi secundară în domeniul sănătăţii publice, prin elaborarea, revizuirea, adaptarea şi
implementarea legislaţiei din domeniul sănătăţii publice, reglementarea circulaţiei bunurilor şi
serviciilor cu potenţial impact asupra sănătăţii publice; managementul sănătăţii publice bazat
pe managementul politicilor, planificării şi dezvoltării sistemului de sănătate publică,
formularea şi implementarea politicilor de sănătate publică pe baze ştiinţifice, cercetarea în
domeniul sănătăţii publice şi al sistemelor de sănătate, colaborarea şi cooperarea
internaţională în domeniul sănătăţii publice; servicii de sănătate publică specifice: servicii de
sănătate şcolară, servicii de urgenţă în caz de dezastre şi calamităţi, servicii de laborator în
domeniul sănătăţii publice, servicii de planificare familială, servicii de screening pentru
depistarea precoce a bolilor, servicii prenatale şi postnatale, servicii de consiliere în domeniul
sănătăţii publice, servicii de sănătate publică în transporturi, servicii de sănătate destinate
copiilor, servicii de securitate transfuzională; servicii medicale şi tratament specific în cazul
bolilor cu impact major asupra sănătăţii publice (TBC, HIV/SIDA, boli rare, cancer, diabet
zaharat), precum şi în cazul transplantului de organe, ţesuturi sau celule.
În continuare, Legea nr.95/2006 arată, la art.9, că autoritatea centrală a domeniului de
sănătate publică este Ministerul Sănătăţii, care are obligaţia de a elabora şi supraveghea, cu
participarea Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, programe naţionale de sănătate, ce
reprezintă cadrul implementării obiectivelor politicii şi strategiei sănătăţii publice, se
adresează populaţiei şi sunt orientate către promovarea sănătăţii, prevenirea îmbolnăvirilor şi
prelungirea vieţii de bună calitate. Acestea vizează domeniile de intervenţie ale sănătăţii
publice şi răspund priorităţilor naţionale identificate prin Strategia naţională de sănătate, fiind
finanţate prin bugetul de stat, bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate,
ARDM
DREPTUL LA SĂNĂTATE Cristina Teodora POP
7
din fonduri externe rambursabile şi nerambursabile, din venituri proprii, donaţii şi
sponsorizări, precum şi din alte surse, potrivit legii.
Sunt reglementate, de asemenea, asistenţa medicală primară (Titlu III), sistemul
naţional de asistenţă medicală de urgenţă şi de prim ajutor calificat (Titlul IV), efectuarea
prelevării şi transplantului de organe, ţesuturi şi celule de origine umană în scop terapeutic
(Titlul VI), spitalele (Titlul VII), asigurările sociale de sănătate (Titlul VIII), cardul european
şi cardul naţional de asigurări sociale de sănătate (Titlul IX), asigurările voluntare de sănătate
(Titlul X), finanţarea unor cheltuieli de sănătate (Titlul XI), exercitarea profesiei de medic şi
organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România (Titlul XII), Exercitarea
profesiei de medic dentist şi organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor Dentişti din
România (Titlul XIII), exercitarea profesiei de farmacist şi organizarea şi funcţionarea
Colegiului Farmaciştilor din România (Titlul XIV), infracţiuni (Titlul XIV1), răspunderea
civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi
farmaceutice (Titlul XV) înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Şcolii Naţionale de Sănătate
Publică şi Management Sanitar (Titlul XVI) şi medicamentul (Titlul XVII).
O altă lege, mai puţin cunoscută şi analizată în literatura juridică, este Legea
nr.46/2003 privind drepturile pacientului14
, adoptată ca urmare a asumării de către România a
principiilor şi strategiei de protecţie şi garantare a drepturilor pacientului exprimate la
Conferinţa europeană cu aceeaşi temă, ce a avut loc la Amsterdam la 30 martie 1994.
Principalul obiectiv declarat al acestei conferinţe a fost realizarea unei armonizări, în vederea
unei viitoare codificări, a drepturilor pacienţilor, întâlnirea internaţională finalizându-se cu
adoptarea Declaraţiei promovării drepturilor pacienţilor în Europa. În aplicarea Legii
nr.46/2003 au fost elaborată şi aprobată la nivel intern Norma din 7 aprilie 200415
.
Potrivit acestui act normativ, pacienţii au dreptul de a fi respectaţi ca persoane umane,
fără nici o discriminare (art.1 alin.(2)), precum şi dreptul de a beneficia de îngrijiri medicale
de cea mai înaltă calitate ce poate fi asigurată, conform resursele umane, financiare şi
materiale de care statul dispune (art.1 alin.(1)). Sunt reglementate, pe rând, dreptul pacientului
la informaţia medicală, consimţământul pacientului privind intervenţia medicală, dreptul la
confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată a pacientului, precum şi drepturile pacientului
în domeniul reproducerii, legea prevăzând, într-o normă de trimitere la legislaţia în vigoare
privind răspunderea disciplinară, contravenţională sau penală, sancţiuni pentru nerespectarea
dispoziţiilor pe care le conţine. Acest act normativ creează un cadru legal incipient,
preponderent declarativ şi doar parţial operabil al drepturilor pacientului, fiind departe de a
epuiza întreaga nevoie, acută, de reglementare, dezvoltare şi implementare în România a
domeniului vizat.
III. Actele normative analizate la pct.II supra au fost supuse controlului de
constituţionalitate a posteriori, prevederile lor fiind legal explicate prin deciziile Curţii
14 Legea nr.46/2003 privind drepturile pacientului a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.51 din 29 ianuarie 2003; 15 Norma din 7 aprilie 2004 de aplicare a Legii drepturilor pacientului nr. 46/2003 a fost publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.356 din 22 aprilie 2004;
ARDM
DREPTUL LA SĂNĂTATE Cristina Teodora POP
8
Constituţionale, care, potrivit art.147 alin.(4) din Constituţie, sunt general obligatorii, de la
data publicării în Monitorul Oficial al României, şi au putere numai pentru viitor, constituind,
astfel, izvor de drept.
Cu privire la dispoziţiile Legii nr.95/2006, Curtea Constituţională a pronunţată trei
decizii, interpretative, de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate invocate, respectiv
Decizia nr.1394 din 26 octombrie 201016
, Decizia nr.335 din 10 martie 201117
şi Decizia
nr.223 din 13 martie 201218
, şi numeroase decizii de respingere a unor atare excepţii, care
prezintă un real interes pentru clarificarea aspectelor juridice supuse controlului instanţei de
contencios constituţional.
Prin Decizia nr.1394 din 26 octombrie 2010 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.257 alin.(2) lit.f) teza finală din Legea nr.95/2006
privind reforma în domeniul sănătăţii, Curtea a constatat neconstituţionalitatea acestor
prevederi, statuând că ele sunt de natură a încălca dispoziţiile art.56 alin.(2) din Constituţie,
„în măsura în care se interpretează că valoarea contribuţiei minime la fondul de asigurări
sociale de sănătate, datorată de persoanele care realizează venituri din cedarea folosinţei
bunurilor, venituri din dividende şi dobânzi, venituri din drepturi de proprietate intelectuală
realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere şi alte venituri care se supun
impozitului pe venit, nu poate fi mai mică decât cuantumul unui salariu de bază minim brut pe
ţară, lunar”. Cu acest prilej, Curtea a reafirmat principiul constituţional al justei aşezări a
sarcinilor fiscale, pentru suportarea cheltuielilor publice, ce presupune diferenţierea
contribuţiei persoanelor care realizează venituri mai mari, cota de contribuţie, exprimată
procentual, fiind, însă, unică, neavând caracter progresiv19
, precum şi principiul solidarităţii în
constituirea şi utilizarea fondului de asigurări sociale de sănătate, arătând faptul că „accesul la
serviciile medicale în sistemul public de asigurări sociale este condiţionat de participarea la
acest sistem prin plata contribuţiei” la un astfel de fond. S-a subliniat faptul că legiuitorul a
instituit obligaţia unei contribuţii minime, pentru ca întreaga societate să fie antrenată în
efortul protejării sănătăţii publice20
.
Printr-o nouă decizie interpretativă, Decizia nr.335 din 10 martie 2011, examinând
prevederile aceluiaşi art.257 alin.(2) lit.f) teza finală din Legea nr.95/2006, după modificarea
lor, prin art.I pct.4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.107/2010 pentru modificarea şi
completarea Legii nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, Curtea Constituţională,
reiterând considerente deciziei anterior citate, a constatat neconstituţionalitatea textului supus
controlului de constituţionalitate, în varianta aceleiaşi interpretări arătate în dispozitivul
16 Decizia nr.1394 din 26 octombrie 2010 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.863 din
23 decembrie 2010; 17 Decizia nr.335 din 10 martie 2011 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.355 din 23
mai 2011; 18 Decizia nr.223 din 13 martie 2012 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.256 din 18
aprilie 2012; 19 Decizia nr.56 din 26 ianuarie 2006 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 21
februarie 2006; 20 Decizia nr.934 din 14 decembrie 2006 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23
ianuarie 2007;
ARDM
DREPTUL LA SĂNĂTATE Cristina Teodora POP
9
Deciziei nr.1394 din 26 octombrie 2010, statuând că acestea sunt contrare prevederilor art.16
alin.(1) din Constituţie.
Rămânând în sfera interpretării principiului constituţional al justei aşezări a sarcinilor
fiscale, prin Decizia nr.223 din 13 martie 2012, Curtea a declarat dispoziţiile art.259 alin.(2)
din Legea nr.95/2006 constituţionale „în măsura în care se interpretează în sensul că procentul
de 5,5 se aplică numai asupra veniturilor din pensii care depăşesc 740 de lei”, reţinând că o
interpretare contrară contravine prevederilor art.47 din Legea fundamentală referitoare la
nivelul de trai. În considerentele acestei decizii a fost subliniat faptul că „sistemul public de
asigurări sociale de sănătate îşi poate realiza obiectivul principal, respectiv cel de a asigura un
minimum de asistenţă medicală pentru populaţie, inclusiv pentru acele categorii de persoane
care se află în imposibilitatea de a contribui la constituirea fondurilor de asigurări de sănătate,
numai prin plata contribuţiei de către asiguraţi”21
, motiv pentru care „principiul solidarităţii ce
se aplică sistemului asigurărilor sociale de sănătate impune şi justifică obligaţia plăţii
contribuţiei pentru asigurări sociale de sănătate şi pentru veniturile obţinute din pensii”. S-a
susţinut, totodată, că, obligaţia cetăţenilor de a contribui prin impozite şi prin taxe la
cheltuielile publice, prevăzută la art.56 din Constituţie, asigură, în cazul sistemului public de
sănătate, „însăşi îndeplinirea obligaţiei constituţionale a statului de a asigura ocrotirea
sănătăţii şi protecţia socială a cetăţenilor”22
.
În ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art.34 din Constituţie, inclusiv prin
coroborarea lor cu alte norme constituţionale incidente, prin deciziile pronunţate, Curtea
Constituţională a reţinut, spre exemplu, prin Decizia nr.1252 din 7 octombrie 201023
că, în
domeniul asigurărilor de sănătate, dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi, prevăzut la
art.26 alin.(2) din Legea fundamentală, trebuie privit ca fiind limitat, exercitarea sa neputând
încălca drepturile şi libertăţile altor persoane24
.
Referitor la dispoziţiile Legii nr.46/2003, Curtea Constituţională a pronunţat o singură
decizie, Decizia nr.1429 din 2 noiembrie 201025
, prin care a respins ca neîntemeiată excepţia
de neconstituţionalitate având ca obiect prevederile art.21 şi art. 22 din acest act normativ şi a
statuat că dispoziţiile referitoare la confidenţialitatea datelor medicale au în vedere interesul
pacientului, dând acces la astfel de date doar furnizorilor de servicii medicale acreditaţi,
implicaţi în tratamentul său. S-a subliniat faptul că nu poate fi pus semnul egalităţii între
persoanele calificate, care asigură tratarea pacientului, şi terţi, cea de-a doua categorie
incluzând chiar şi rudele, sau moştenitorii bolnavului, întrucât acestea se află în situaţii
juridice diferite. S-a arătat, prin aceeaşi decizie, că Declaraţia promovării drepturilor
pacienţilor în Europa este un act internaţional ce nu are valoare de tratat sau pact ratificat de
21 Decizia nr.934 din 14 decembrie 2006 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.53 din 23
ianuarie 2007; 22 Decizia nr.335 din 10 martie 2011 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.355 din 23
mai 2011; 23 Decizia nr.1252 din 7 octombrie 2010 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.759 din
15 noiembrie 2010; 24 Tudorel Toader, Constituţia României reflectată în jurisprudenţa constituţională, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2011, p.116; 25 Decizia nr.1429 din 2 noiembrie 2010 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.16 din 7
ianuarie 2011;
ARDM
DREPTUL LA SĂNĂTATE Cristina Teodora POP
10
România, dispoziţiile sale nefiind obligatorii prin aplicarea normei constituţionale de la art.20.
A mai fost reiterat faptul că informaţiile privind sănătatea persoanei aparţin sferei noţiunii de
viaţă privată şi sunt ocrotite prin dispoziţiile art.26 din Constituţie, protecţie consacrată în
egală măsură şi în art.8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale26
. În acest sens, Curtea a făcut referire la practica în materie a Curţii Europene a
Drepturilor Omului, prin care aceasta a statuat că „protecţia datelor personale, nu în ultimul
rând a datelor cu caracter medical, este de o importanţă fundamentală pentru ca o persoană să
se poată bucura de dreptul său la respectarea vieţii private şi a vieţii de familie aşa cum este
acesta garantat de art. 8 din Convenţie. [...] În lipsa unei asemenea protecţii, persoanele care
necesită îngrijire medicală nu ar mai fi dispuse să furnizeze informaţii cu caracter personal şi
intim, necesare prescrierii tratamentului apropiat pentru boala de care suferă sau să consulte
un medic, ceea ce ar fi de natură să le pună viaţa în pericol, iar, în caz de boli transmisibile, un
asemenea pericol poate exista pentru colectivitate. [...] De aceea, legislaţia internă a statelor
trebuie să cuprindă garanţii adecvate pentru a împiedica orice comunicare sau divulgare de
date cu caracter personal privitoare la sănătatea persoanei, în conformitate cu dispoziţiile art.
8 paragraful 1 al Convenţiei"27
. S-a reţinut, totodată, că „extinderea obligaţiei de a păstra
confidenţialitatea datelor privind starea de sănătate a persoanei, chiar şi în cazul persoanelor
decedate, apare ca un reflex firesc al drepturilor fundamentale mai sus menţionate, dacă se are
în vedere faptul că, deşi capacitatea de folosinţă a persoanei încetează la moartea acesteia, în
virtutea respectului datorat persoanei umane, memoria persoanei decedate şi opţiunile făcute
în timpul vieţii trebuie ocrotite şi ulterior decesului. Dreptul de opţiune al pacientului privind
păstrarea confidenţialităţii cu privire la starea de sănătate nu este transmisibil mortis causa,
păstrându-se, astfel, opţiunea exprimată până la momentul morţii titularului dreptului"28
. Prin
decizia analizată, Curtea a reţinut că dreptul la moştenire nu include şi dreptul moştenitorilor
de a solicita şi obţine informaţii cu privire la starea de sănătate a pacientului decedat şi că, de
la normele imperative referitoare la confidenţialitatea datelor privind sănătatea pacientului,
legiuitorul a instituit excepţia reglementată la art.22 din Legea nr.46/2003, în considerarea
situaţiei în care posibilitatea unor persoane de a-şi realiza drepturile depinde de informaţiile
privind starea medicală a pacientului. Curtea a constatat că acesta este şi scopul reglementării
art.39 alin.(2) din Legea nr.95/2006, care prevede că folosirea informaţiilor privind pacienţii
este permisă în următoarele situaţii, pe care le enumeră expres şi limitativ, respectiv atunci
când: există o dispoziţie legală în acest sens, există acordul persoanei în cauză, datele sunt
necesare pentru prevenirea îmbolnăvirii unei persoane sau a comunităţii, după caz, sau datele
sunt necesare pentru efectuarea urmăririi penale.
Distinct de cele arătate, Curtea Constituţională a afirmat şi argumentat în jurisprudenţa
sa faptul că norma constituţională de la art.34, garantând dreptul la ocrotirea sănătăţii,
presupune şi obligaţia statului de a lua măsuri în vederea asigurării bazei materiale necesare
furnizării către populaţie a unor servicii medicale de o cât mai bună calitate. În acest sens,
prin Decizia nr.871 din 9 octombrie 2007, instanţa de contencios constituţional a reţinut că
26 Decizia nr.162 din 26 februarie 2008 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 3
aprilie 2008; 27 Hotărârea din 25 februarie 1997, pronunţată în cauza Z. contra Finlandei, par.95; 28 Decizia nr.162 din 26 februarie 2008;
ARDM
DREPTUL LA SĂNĂTATE Cristina Teodora POP
11
vânzarea spaţiilor având destinaţia de cabinete medicale, precum şi a celor destinate
desfăşurării unor activităţi conexe actului medical, fără impunerea condiţiei păstrării
destinaţiei acestora, poate duce pe viitor la imposibilitatea garantării de către stat a dreptului
la ocrotirea sănătăţii, prin lipsa bazei materiale necesare garantării acestui drept29
.
O altă formă a garantării de către stat a dreptului fundamental la ocrotirea sănătăţii
este, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, elaborarea unei politici de implementare a
unor măsuri eficiente în domeniul educaţiei fizice şi al sportului30
. In acest sens, prin Decizia
nr.328 din 23 martie 201031
, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art.78, 781, 79 şi 80 din Legea educaţiei fizice şi sportului nr.69/2000, Curtea a reţinut că
„obligaţia referitoare la păstrarea destinaţiei bazelor sportive şi menţinerea acestora în stare de
funcţionare sau obligaţia privind construirea altor baze sportive similare în prealabil
desfiinţării sau a schimbării destinaţiei acestora, ce revine şi societăţilor comerciale, deci unor
subiecte de drept privat, este o obligaţie propter rem, justificată prin faptul că educaţia fizică
şi sportul reprezintă activităţi de interes naţional, pe care statul trebuie să le susţină şi sa le
încurajeze în cadrul obligaţiei sale de a asigura dreptul la ocrotirea sănătăţii, prevăzut de
art.34 din Constituţie”.
De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut, în practica sa, că prevederile referitoare
la amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă reprezintă tot o formă de
asigurare de către stat a dreptului la ocrotirea sănătăţii32
. În acest sens, a fost pronunţată
Decizia nr.838 din 16 noiembrie 200633
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art.453 alin.1 lit.a) din Codul de procedură penală, în ale cărei considerente
Curtea a statuat că textele criticate instituie o excepţie, de la principiul punerii neîntârziate în
executare a hotărârilor penale, pentru situaţia când cel condamnat suferă de o boală gravă care
face imposibilă executarea pedepsei şi a arătat că această excepţie a fost reglementată în
considerarea obligaţiei statului de a garanta dreptului la ocrotirea sănătăţii şi, implicit, dreptul
la integritatea fizică şi psihică.
IV. Distinct de obligativitatea aplicării efective de către statele semnatare a
principiului asigurării dreptului fiecărei persoane prejudiciate, prin încălcarea la nivel naţional
a unui drept fundamental, - cum este şi dreptul la ocrotirea sănătăţii, - de a se adresa instanţei
interne competente şi de a obţine remedierea prejudiciului provocat, documentele
internaţionale arătate la pct.I supra prevăd proceduri specifice de sancţionare a statelor-părţi
pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin acele acte. Trebuie subliniat, însă, faptul că
obligaţiile asumate de state, prin actele internaţionale în cauză, în domeniul sănătăţii publice
nu sunt obligaţii determinate, ci obligaţii de diligenţă, constând în depunerea tuturor
29 Tudorel Toader, Constituţia României reflectată în jurisprudenţa constituţională, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2011, p.116; 30 Ibidem, p.117; 31 Decizia nr.328 din 23 martie 2010 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.338 din 21
mai 2010; 32 Tudorel Toader, Constituţia României reflectată în jurisprudenţa constituţională, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2011, p.117; 33 Decizia nr.838 din 16 noiembrie 2006 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.6 din 4
ianuarie 2006;
ARDM
DREPTUL LA SĂNĂTATE Cristina Teodora POP
12
eforturilor permise de situaţia economică, politică şi socială a fiecăruia de a garanta dreptul la
sănătate, aşa cum a fost definit prin respectivele documente. Pentru aceste motive, angajarea
răspunderii unui stat pentru neîndeplinirea acestei obligaţii presupune administrarea unor
probe care să ateste faptul nedepunerii tuturor eforturilor în sensul îndeplinirii obligaţiei, sens
în care, fiecare dintre documentele internaţionale enumerate prevede expres criteriile ce se
impune a fi avute în vedere pentru a proba îndeplinirea sau neîndeplinirea de către una dintre
părţi a obligaţiilor sumate. Într-un astfel de context conflictual, statul vizat se poate prevala de
limitele economico-financiare ale realizării obligaţiei asigurării dreptului la sănătate, pe care
are dreptul de a le proba, potrivit aceloraşi criterii statuate în actul internaţional invocat.
Cristina Teodora POP, magistrat-asistent la Curtea Constituţională şi doctorand al
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, specializarea drept penal. Am absolvit
Facultatea de Drept a Universităţii „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti şi Academia de Studii
Economice din Bucureşti - Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale. Sunt, de
asemenea, absolventă a unui master în dreptul afacerilor şi a unui master în tranzacţii
internaţionale. Desfăşor activitatea de magistrat-asistent în cadrul Curţii Constituţionale, din
anul 2011, având ca specializare dreptul penal şi dreptul procesual penal. În aceleaşi domenii
juridice am desfăşurat o susţinută activitatea de cercetare ştiinţifică în cadrul unui proiect de
cercetare exploratorie, la catedra de drept penal a Universităţii din Bucureşti, fiind autor şi
coautor al unor lucrări în domeniul cooperării judiciare internaţionale în materie penală. În
calitate de doctorand, mi-am ales ca temă de cercetare răspunderea penală medicală,
publicând articole în domeniul dreptului penal şi al dreptului medical.
ARDM