Romanitatea românilor în viziunea istoricilor secolelor XIX-XX

Ideea romanității românilor a avut un traseu sinuos prin istoriografie, fiind sustinută de istorici și lingvisti români și combătută, din motive politice, de teoriile imigrționiste. Prin argumente de natură lingvistică, arheologică, logică este dovedit faptul că poporul român este un popor latin.

Până în secolul al XVIII-lea, romanitatea românilor și continuitatea acestora de viață nu au constituit obiectul unei critici sau a negării. La sfârșitul secolului al XVIII-lea și în secolul al XIX-lea au fost formulate o serie de teorii istoriografice referitoare la procesul etnogenezei românești, care porneau de la contestarea continuității de locuire a populației autohtone la nordul Dunării.

Disputa în jurul continuității românilor s-a desfășurat, din motive politice, într-o perioadă în care românii transilvăneni luptau pentru obținerea de drepturi naționale, atât în epoca stăpânirii habsburgice, cât și în timpul regimului dualist austro-ungar (1867-1918).

Pentru a combate argumentele istorice ale românilor din Transilvania în lupta acestora pentru drepturi politice s-a născut teoria imigraționistă. Aceasta a fost susținută, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea de Franz Josef Sulzer, I. Christian Engel sau de I.C.Eder. Teoria susținea că românii s-au format la sud de Dunăre, de unde ar fi imigrat la nord de fluviu, abia prin secolul al XIII-lea.

În secolul al XIX-lea, Robert Roesler a dezvoltat teoria imigraționistă, în lucrarea intitulată Studii românești (Viena, 1871). De aceea, teoria imigraționistă se mai numește și teora roesleriană. Ideile teoriei roesleriene au fost: dacii au fost exterminați ca popor în timpul războaielor cu romanii; perioada de 165 de ani cât a durat stăpânirea romană în Dacia era prea scurtă pentru romanizare; în 271 sau 275, la retragerea aureliană, fosta provincie Dacia a fost părăsită de toți locuitorii, care s-au retras la sudul Dunării; nu există izvoare istorice care să menționeze prezența românilor la nord de Dunăre înainte de secolul al XIII-lea; poporul român s-a constituit la sudul Dunării, unde a suferit influența slavilor, ceea ce explică și acceptarea ortodoxiei.

Față de teoria roesleriană au luat poziție, între alții, fruntașii Școlii Ardelene, care în dorința lor de a demonstra vechimea și continuitatea românilor au pus accent pe caracterul exclusiv latin al românilor, dar și istoricii B.P.Hașdeu – Pierit-au dacii? (1860), adept al dacismului, în care demonstrează că dacii nu au fost exterminați, romanizarea a avut loc și poporul român s-a format din câteva elemente din care nici unul nu a fost predominant și A.D. Xenopol – Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană (1884). A.D. Xenopol combate teoria lui Roesler, aducând următoarele argumente: elementul traco-dacic, peste care se suprapune elementul roman reprezintă baza etnică a poporului român; dintre migratori, slavii, au avut influența cea mai mare; prezența termenilor creștini de origine latină din limba română se explică prin permanentele legături între populația romanizată la nord și sud de Dunăre; migrațiile au împins populația daco-romană spre munți; arheologia, toponimia, hidronimia aduc dovezi incontestabile ale

continuității dacilor (după 106) și daco-romanilor (după 271/275); poporul român este o îmbinare a elementelor tracic, roman și slav, dintre care cel roman este predominant și fundamental.

Problema romanității românilor a depășit cadrul științific, interferând cu sfera politicului din motive diferite: originea românilor și strângerea de dovezi pentru susținerea egalității în drepturi a ronilor din Transilvania cu celelalte națiuni din Imperiul Habsburgic; subordonarea regimului comunist din România față de U.R.S.S. (extragerea rolului slavilor); protocronismul (obsesia dacică).

În perioada interbelică (1918-1939) se constată în istoriografia românească existența mai multor puncte de vedere legate de problema etnogenezei. Acum apar și primele argumente arheologice privind continuitatea dacică, descoperite de arheologul Constantin Daicoviciu. Vasile Pârvan, în lucrarea Getica (1926) a reușit să ilustreze sinteza daco-romană prin temeinicia informației literare și arheologice. Nicolae Iorga afirmă sinteza daco-romană în cadrul romanității orientale, iar Gheorghe Brătianu, în lucrarea O enigmă și un miracol istoric: poporul român, analizează și respinge, cu argumente de natură istorică, lingvistică, geografică și arheologică teoria imigraționistă.

În condițiile actual, când România, ca și statele vecine, fac parte din Uniunea Europeană, argumentul întâietății istorice nu mai are valoare politică. Dezbaterea științifică poate astfel progresa spre o mai bună înțelegere a căilor și etapelor concrete, prin care identitatea românească s-a cristalizat și s-a transmis din generație în generație.

Bibliografie:

Ioan Scurtu, Florentina Dondorici, Vasile Ionescu, Elena Emilia Mica, Emil Poamă, Octavian Osanu, Relu Stoica. Istorie. Manual pentru clasa aXII-a, Editura Gimnasium, București.

Magda Stan, Cristian Vornicu, Istorie. Manual pentru clasa aXII-a, Editura Niculescu ABC, București.